Mario Vargas Llosa: Opera jurnalistică [5]

Mario Vargas Llosa, Focul imaginației. Opera Jurnalistică I. Cărți, scene, impresii, muzee, traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Antonescu, Ed. Humanitas Fiction, 2025.

 

„Pentru toată  lumea este acum evident că Flaubert este piatra unghiulară a romanului modern și că de la el provin cel puțin doi dintre cei trei mari stâlpi ai literaturii contemporane: Proust, Joyce și Kafka”, p. 107.

Însă Flaubert s-a impus greu: „I se reproșa «pasiunea lui pentru formă», «mania descriptivă», «obiectivitatea» și lipsa de «afecțiune pentru personaje»”, p. 108. Dar după al doilea război mondial a apărut „cultul pentru Flaubert”, ibid. A fost revendicat drept precursor de Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute, Borges, p. 109.

În 1965 se organizează „impresionanta expoziție organizată de Biblioteca Națională din Paris despre viața și opera lui Marcel Proust”, p. 111. Iar Llosa are ocazia să vadă „modelele personajelor lui, reînviate în scrisori, tablouri, mărturii, fotografii și obiecte, precum și unele ambianțe care l-au inspirat, saloanele acelea unde și-a petrecut viața mondenă” etc, p. 111-112. Însă este profund dezamăgit, pentru că „realitatea se ridică aici ca o caricatură grotescă a transpunerii sale literare, ca o lamentabilă parodie”, p. 112. Spre exemplu, modelul baronului de Charlus este Robert de Montesquiou, „un omuleț ridicol, sufocat de inele, șaluri, broșe…”, p. 112. Al ducesei de Guermantes este contesa Adhéaume de Chevigé, o femeie „fără buze și cu fălci puternice”, despre care „scrisorile lui Proust ne dezvăluie că el adora mai curând manierele, gusturile eleganța sa. Bizară eleganță: consta în a-și împodobi părul cu plante tropicale, a se îmbrăca cu rochii de orhidee mov și a-și ascunde chipul sub un strat de pastă elaborată cu jumătate de duzină de ingrediente, fiecare importat din altă țară”, p. 112-113.

La expoziție au fost aduse și „tablourile elogiate în opera și corespondența autorului”, Llosa opinând că „i-a ignorat sau disprețuit pe cei mai importanți pictori ai epocii și, în schimb, a adorat o impresionantă colecție de creatori mediocri. […] Cum este posibil ca aceste opere insipide să dea naștere unor pagini atât de frumoase? Dar același lucru s-ar putea spune despre faimoasa lanternă magică de la Combray, despre biscuiți, despre ceașca de ceai, despre baston”…, p. 113.

Însă Llosa afirmă că „realismul unei opere artistice nu înseamnă niciodată reconstruirea fidelă a lumii ci evocarea transfigurată a realului” etc, ibid. Ciudat, în alte părți pare a susține mai degrabă altceva…

„Memoriile lui André Malraux nu au mulțumit pe nimeni […]: se ghicește că materialul nefolosit este mult mai bogat decât cel care a servit la elaborarea acestor șase sute de pagini de superbă retorică”, p. 115. De fapt, ceea ce îl nemulțumește pe Llosa este tocmai ceea ce numește retorică superbă, faptul că memoriile lui Malraux au „mai curând forma de reflecții decât de evocare”, ibid. Malraux considera că „omul nu ajunge niciodată în străfundurile omului, nici nu-și recuperează imaginea prin cunoștințele pe care le dobândește: găsește o imagine a lui însuși în întrebările pe care le pune”, p. 116. Ceea ce este foarte adevărat și am ajuns să constat și eu: cunoștințele pot fi asimilate de oameni cu scopuri practice, imediate și chiar meschine, ceea ce face ca rolul lor în creșterea spirituală a omului să se reducă, dacă omul nu se hrănește cu reflexivitate, dacă nu își pune întrebări fundamentale despre viață și condiția sa de ființă duală, deopotrivă trecătoare și eternă. Dar, de multe ori, pentru a ajunge să-și pună întrebări, este nevoie și de multe cunoștințe.

Llosa pune însă excesul de reflexivitate pe seama faptului că, la momentul respectiv, Malraux era ministru al culturii: „nu este comod, pentru un ministru de stat francez actual, să se reînvie trecutul lui de adjunct al lui Borodin în timpul Revoluției Chineze, sau de comandant al aviației republicane spaniole în anii Războiului Civil”, p. 115. Însă, pentru a fi discret, era suficient să reprime (cel puțin momentan) o parte din memorii, nu trebuia să devină neapărat reflexiv.

Există doar „două episoade din viața lui, pe care Malraux a binevoit […] să le relateze cu minuțiozitate: zadarnica lui tentativă din tinerețe de a localiza în deșert ruinele imperiului Reginei din Saba […] și primele sale ore de combatant regulat, în cel de-al Doilea Război mondial”, p. 117. Evident că pe Llosa nu-l interesează pasiunea pentru istoria antică, în schimb consideră că „toate digresiunile despre moarte care apar în restul cărții nu valorează cât aceste puține pagini” în care „meditația se transformă în ficțiune”, p. 118, în sensul că Malraux relatează cu talent literar veritabil evenimente dramatice în care era să-și piardă viața.

Însă nu sunt de acord cu Llosa. Am citit Antimemoriile lui Malraux când eram în liceu, când au apărut, în 1994, la editura Rao. Nu e, deci, o lectură recentă, dar îmi amintesc că, deși nu mi-au displăcut relatările cu suspans, ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost caracterul reflexiv al operei sale, faptul că a transformat ceea ce putea să fie un amalgam de evenimente de război și amănunte politice picante (ceea ce se pare că aștepta lumea de la el: scene de război, intrigi și bârfe) într-o carte filosofică. Deși fost comunist, ca mulți intelectuali francezi din epocă, Malraux și-a schimbat radical convingerile după ce a vizitat URSS-ul (nici nu se putea altfel). Este un antisartrian și anticamusian din punct de vedere moral și filosofic (deși e citat adesea alături de Camus) – eu așa i-am perceput opera, când l-am citit. Și mai cred că un autor are dreptul să publice, din amintirile sale, ceea ce consideră că este moral și benefic pentru sănătatea spirituală a cititorilor săi și că, dacă a ales conștiința în defavoarea emoției primitive, nu înseamnă că este blamabil, ci dimpotrivă.

Dar lui Llosa îi plac ba evocările dure și fruste, din viața reală, indiferent câte violuri, crime sau orori conțin, pentru că literatura nu trebuie limitată în niciun fel, ba îi place realitatea transfigurată, ba nu e de acord cu transfigurarea filosofic-reflexivă… Pentru că, în definitiv, patimile nu trebuie să aibă multă logică.