Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [15]
Volumul Pământul deocamdată, din 1977 este subintitulat Sonete, în ediția princeps, deoarece, cu excepția primului poem, introductiv, restul sunt sonete, având fie trei catrene și un distih – cele mai multe, după modelul sonetelor lui Shakespeare –, fie două catrene și un sextet – ori cvintet, ceea ce e o noutate, după cum și distihul celuilalt tipar devine uneori monostih –, în forma ultimă recunoscându-se sonetul clasic, italian, exersat mult și de simboliști.
Odată cu acest volum, avem impresia că acum se naște, cu adevărat, poetul revoluționar Adrian Păunescu. Devine centrală tema revoltei sociale, deși mai mult în prima parte a volumului. Și îl vedem preocupat și de autodefiniri poetice în acest sens: „Domnesc peste ținuturi de cuvinte,/ Pare că strigă gura-mi și când tace,/ Poftiți, cuvintelor, veniți încoace/ La tronul meu de interjecții sfinte. // Fachir valah care înmoaie ace/ Vă pot părea și-un ghicitor ce minte,/ E floare spun, iar voi vedeți morminte,/ Și pâinea mea la viscole se coace” (Fachir valah)[1].
Sau: „Nu fi căutătorul căldurii liniștite,/ Ci fii poetul muncii și-al cinstei și-al dreptății,/ Nu chiriaș cu ora în inima cetății,/ Nu bardul mizerabil la mese de elite. // Ridică-te, poete, și nu le mai da pace,/ Dezbracă-i de convenții și-mbracă-i în cuvinte,/ Cu interjecții tună-l pe-acela care minte,/ Și adu muzicala istorie încoace. // Poet ireversibil al clasei care face/ Țeavă de crin în care cântă spre cer morminte” (Condiția cântărețului revoluționar)[2].
Revolta împotriva nedreptăților sociale umple multe versuri. Ca acestea: „De o vecie vremile-s tot grele,/ Cei slabi slăbesc, pe când cei grași se-ngrașă,/ Săracii dau și ultima cămașă,/ Să aibă cei bogați la frunți drapele. // Să credem steagul cu mătasea udă:/ Cămașa unui om în plină trudă” (Dreptatea muncii)[3]; „Fii ai muncii, aveți/ Nădușeala pe piept,/ Cum stă nurca de preț/ Pe-al madamelor piept./ Unii iau, alții fac,/ Unii dorm, alții sunt/ Între înger și drac/ Trage omul sărac/ Înhămat la pământ” (Pământul deocamdată)[4].
Ceea ce e remarcabil, însă, e faptul că poetul vorbește la prezent! Vorbește despre realitățile pe care le vede, nu scrie balade despre trecutul incriminat de comuniști, ca alții. Își cere dreptul la invectivă împotriva prezentului, a celor care sunt bogații și puternicii zilei, dintre care mulți făceau parte din nomenclatura comunistă, a noului regim muncitoresc. Căci, în mod evident, exploatatorii nu mai sunt cei din trecut, din regimul burghezo-moșieresc, pentru că aceia fuseseră marginalizați sau exterminați (deși în numărul celor uciși în lagărele de exterminare comuniste au intrat mulți care nu erau, nu fuseseră niciodată exploatatori).
Iau spre exemplu poemul Portret pe planetă[5], care sună exact ca unul din anii obsedantului deceniu: „Miroase-a sânge vântul când adie,/ Pământu-i plin de sânge și-i tăcut,/ Furtuna clopotelor și-a bătut,/ În patrii delirând de sărăcie. // Cum să rămâi, poete, surdo-mut,/ Când răstignită-i lira ta mlădie,/ Între muțenie și tragedie,/ Și vezi tiranii hibernând pe cnut? // Ci nu lăsa conștiințele să doarmă,/ Și nu te vinde marilor tirani,/ Nici pentru libertăți, nici pentru bani,/ Nici pentru popota de la cazarmă,/ Contemporan al miilor de ani/ Cu inima ca un trăgaci de armă”. Care tirani? Autorul se referă nu la trecut, ci la realitatea contemporană când vorbește despre patria delirând de sărăcie.
Față de anii 50, verbul lui Păunescu se orientează vag spre trecut sau include prezentul într-un timp istoric etern, susținând că nedreptățile nu au dispărut. Lupta de clasă nu a pierit, dar e foarte straniu faptul că, la 30 de ani de la venirea comuniștilor la putere (dacă luăm ca reper instaurarea guvernului Petru Groza, în 1946), poezia luptei de clasă are același verb inflamat ca la începutul anilor 50, când se făcea curățenie de către comuniști în societatea românească, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic între timp: „Dinspre țărani nimica nou nu este,/ De-o veșnicie-și văd de ale lor,/ Copiii-i uită, oasele îi dor,/ Între pământ, tăcere și neveste. // Dar ce fac ei? Ce brazde au pe glezne/ În casa pâinii dacă-s chiriași [autorul acuză colectivizarea]/ De nu se duc cu toții la oraș/ Portari de-ar fi și tot le-ar fi mai lesne?” (Nicio veste)[6]; „Nu mai distingem aurul de cupru,/ Dreptul elementar – de privilegiu,/ Trăiesc în noi și podul, dar și beciul,/ Noua estetică râde lugubru” (Doze mici)[7]; „Prea-ndură mulți din cei deprinși să-ndure,/ Necredincioșii nu vor vrea să creadă,/ La piață merge lupul după pradă,/ Cu acte fură cei ce știu să fure. /…/ Și dacă ne vom liniști cu toții/ Sperăm să se revolte măcar morții” (Torța stinsă)[8]; „Cei vii pe niște morți parcă-i așteaptă,/ În jurul mesei triste și sărace,/ Și cine stă la masă parcă zace,/ Atât îi e șederea de nedreaptă. // Atât de jos se află a lor treaptă,/ De-o viață-ncoace, de-o vecie-ncoace,/ Și-n toată mizerabila lor pace,/ Pe masă cade pâinea ca o șoaptă. // O pâine neagră spune, peste toate,/ Că sărăcia lumii se repetă”… (Pâinea răgușită)[9]. Etc.
Pe de altă parte, Păunescu însuși recunoaște că țipă la pereți și că autoritățile comuniste sunt surde la orice revoltă (cu atât mai mult la cea poetică, literatura fiind doar o formă de manipulare pentru ei): „Țăranii mei, ce-ați dat și bir și cote,/ Veniți la fiul vostru ce sunt eu,/ Numele meu de azi e Don Quijote,/ Mai lupt cu morile de vânt din greu. /…/ E potolită foamea voastră plină:/ Eu, Don Quijote, azi vă dau făină” (Iluzia cuvântului)[10].
Obișnuiți cu ascuțișul cuvântului înveninat de otrava luptei de clasă, cu descrierea literară a celor oprimați, cred că mulți (de atunci și de acum) nu au observat prea bine patinajul liric, faptul că burghezi și moșieri nu mai existau și că în versurile acestea se ivește o mare necunoscută matematică: cine îi mai exploatează acum pe țărani și pe muncitori? După ce burghezo-moșierimea a luat drumul evacuării din zona de relevanță socială sau chiar din această viață.
Ceea ce sugerează (invizibil pentru unii) Păunescu este că exploatatorilor de ieri le-au luat locul exploatatorii de azi, care ne repugnă în aceeași măsură: „Oameni urâți destui sunt azi pe scene [la rampă, cei care ies în față],/ Urâți de tot sau numai caraghioși,/ Urâții bestiali purtând galoși,/ Nu-n labe, ci pe frunțile obscene. // Repeziciunea lor i-a dus alene/ Pe scara lumii [pe impostorii parveniți], lași, libidinoși,/ Parcă se varsă Ieronimus Bosch/ Prin ei în zorii soartei pământene. /…/ S-au înmulțit pe ale lumii scene/ Piticii care au mâncat coloși” (Caricatură)[11]. Piticii care îi calcă în picioare oamenii mari. E o realitate pe care comunismul a amplificat-o prin ignorarea și inculparea valorilor morale, intelectuale și spirituale ale societății românești și prin inversarea ierarhiilor de-a valma.
Și poetul constată cu amărăciune, referindu-se la nerecunoștința publică, care (coruptă fiind și de mentalitatea comunistă) devine tot mai evidentă: „Uităm să plângem când se sting bărbații/ și de aceea rar se mai nasc alții” (Jignitoarea tăcere)[12]; „Sărmane timp al zilnicei batjocuri,/ În care ne-am uitat în rea uitare,/ Eu văd cum omenia lumii moare/ Și-abia o țin muzeele pe-alocuri” (Omenia biruitoare)[13] etc.
E noua societate a oamenilor care falsifică nu numai istoria, ei luând locul exploatatorilor blamați („de două ori istoria vă fură,/ prin cei ce-au luat, prin cei ce fals i-njură” – Dublul furt[14]), dar care caută să Îl evacueze și pe Dumnezeu din istoria și din inima românilor:
Și, Doamne, să nu spun de două ori,
Dă ordin ca jurații să condamne,
Și oamenii să pedepsească, Doamne,
Pe servitorii răi și trădători.
Ei mint prea mult și tu departe ești,
Te-au dus departe de iubirea noastră,
Minciuna lor păzește-a ta fereastră
De frigul suferinței omenești.
Și, Doamne, ipocriții mint mereu,
S-au învățat cu cea mai albă pâine
Ei mint și fură-n duh de porc de câine,
Să-l lege cu minciuni pe Dumnezeu.
Și vezi că ți-au ascuns și plânsul mumii
Și clopotele ți-au legat în funii,
Să nu ajungi, prin ei, să îi par lumii
Întruchiparea însăși a minciunii.
(Rugăciunea lui Iov)[15]
E o rugăciune împotriva „servitorilor răi” și „trădătorilor” (prin care se pot înțelege și ateii comuniști, dar poate chiar și acei slujitori ai Bisericii care lăudau deșănțat regimul pentru privilegii), care Îl duc departe pe Dumnezeu „de iubirea noastră”, prin minciună. Iar versurile cer ca Dumnezeu să se arate pedepsitor, pentru ca nu cumva poporul să înțeleagă că El nu există, dacă nu îi pedepsește. Însă Dumnezeu cunoaște „frigul suferinței omenești”, și dacă nu pedepsește imediat este fie pentru că așteaptă pocăința fiecăruia sau pentru că nici poporul nu este cu adevărat însetat de dreptate și de adevăr și se mulțumește adesea cu minciunile. Însă autorul atinge aici un punct nevralgic: faptul că societatea comunistă a fost o eră a minciunii prin excelență, promovată în mod grotesc, fără nicio rușine.
[1] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 180. Aici se menționează anul 1976 ca an de apariție al volumului despre care începem să discutăm acum. Poate din eroare. Pentru că, în prima ediție, este menționat anul 1977, pe pagina de titlu, cf. Adrian Păunescu, Pământul deocamdată, Ed. Eminescu, 1977.
[2] Idem, p. 183.
[3] Ibidem.
[4] Idem, p. 179.
[5] Idem, . 187.
[6] Idem, p. 184.
[7] Ibidem.
[8] Idem, p. 185.
[9] Ibidem.
[10] Idem, p. 187.
[11] Idem, p. 183.
[12] Idem, p. 181.
[13] Idem, p. 186.
[14] Idem, p. 183.
[15] Ibidem.