Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [16]
O noutate a volumului o reprezintă poezia patriotică în tandem cu poezia naturii – am observat și anterior sensibilitatea poetului față de natura cosmică, dar nu am văzut poezii întregi dedicate naturii și anotimpurilor, nici regiunilor istorice ale României sau unor locuri cu însemnătate istorică sau spirituală. Curios lucru, volumul acesta al lui Păunescu apare în anul următor după Imnele Transilvaniei, al lui Ioan Alexandru (despre care am vorbit în volumul 12 al Istoriei mele[1]), în care am descoperit tocmai elaborarea unor imne cu caracter istoric-patriotic, în simbioză cu poezia naturii și a anotimpurilor. Ca un ecou, Păunescu scrie: „M-aș cere la vreo zeitate vie/ Ca să mă nasc așa cum mă găsesc,/ Aici într-o aceeași Românie/ Cu gând bătrân și trup copilăresc, // Dar să mă nască mama pe-o colină/ Pe-a cărei mărginime trece-un râu/ Și să mă dau luminii în desfrâu/ Cu lapte de văzduh și de lumină. // Mai naște-mă, părinte ideal,/ Pe o colină dulce din Ardeal” (Colină din Ardeal)[2].
Dar mai multe poeme sunt dedicate Moldovei și locurilor sale sfinte (poetul fiind născut în Basarabia, dar a copilărit în Dolj): „Moldova eminesciană/ Se veșnicește în icoană” (Drum în Moldova)[3]; „O inimă de om și-n clopot bate,/ În acest clopot ce-și rostește slova,/ Și dă cu ceară dulce pe Moldova” (Moldova seculară)[4]; „Să uiți de veac, de blânzii și satrapii/ Ce omenirea răstignesc sălbatec,/ Să mergi la umbra sfintei, vechi Agapii/ Și să te-ntrebi de celălalt Văratic. // Să-și termine secundele înecul,/ În sângele popoarelor de ceață,/ Să-ți liniștească nervii arși de viață/ Faptul că vezi aceste maici în negru. /…/ O maică lemne pentru foc aduce/ Și viața ei cu moartea face cruce” (Retragere)[5]; „E-atâta liniște-n gospodăria/ Agapiei cea fără de apus,/ Ce suflet laolaltă-aici a pus/ Credința, truda, visul, curăția? // Aruncă brazii aer pur în vale,/ Cu luciu bate vântul de la est,/ Gustăm un vin de fagure celest/ Lângă bucatele voievodale” (Închinare la Agapia)[6] etc.
Cunoaște sentimentul de a fi în natură ca lângă un templu pașnic: „Curate duhuri simt venind la mine/ Din văile în care apa cântă,/ Aici nu e nici rău, nu e nici bine,/ Cu turla-ntoarsă stă natura sfântă. // Furnicături de cosmos simt pe piele/ Și peste pleoape mi se-așază ceară,/ Cresc muguri, brusc, din trunchiul ființei mele,/ Mi-e gura arsă crud de primăvară. /…/ Nu-i nimeni să mă ierte, să condamne,/ Ce singur am rămas cu tine, Doamne” (Turla întoarsă)[7]. Îl simte pe Dumnezeu în pacea sufletului, în mijlocul naturii, dar nu crede că trebuie să se împotrivească patimilor sale trupești, pentru care i se pare că nu trebuie judecat. (Are și două poeme în care afirmă că nu înțelege recluziunea monahală și viața în feciorie i se pare împotriva firii. Dar asta pentru că nu apreciază și virtuțile pe care nu le practică. Sau pentru că înțelege abstinența ca pe o abținere forțată și tiranică, ceea ce nu este, dar mulți o percep defectuos.)
În poemul Ninsoarea capitală[8], își dorește (precum Bacovia odinioară, în poezia Decembre) să piară, împreună cu cea iubită, scufundați în nămeții de zăpadă, pentru ca astfel să-și salveze dragostea: „La iarnă să fugim în munți/ Să ne ningă, să ne ningă/ Până ne-o ieși sufletul./ Să ne ningă până s-or sătura să ne urască /…/ Noi vom intra în zăpadă definitiv./ Iată norii aceia din care va ninge atunci/ Cobesc de pe acum deasupra casei noastre./ Hohotiți de ninsori viitoare/ Și pedepsiți-ne,/ în numele tatălui, și-al fiului, și-al sfântului duh[9]. Amin/ Dar să fim împreună acum și pururea/ Amin, amin, amin. Ninsoarea capitală”. Însă moartea prin acoperirea cu zăpadă, în munți (în singurătate și la înălțime, adică), are evidente semnificații purificatoare, întărite și de invocarea Sfintei Treimi, în conformitate cu finalul obișnuit al rugăciunilor ortodoxe.
Bacovian sună și versurile: „ninge, până fulgii cer/ Să-i interneze-n sine versul” (Poem de ajutor)[10].
Toamna e timpul roadelor, dar și simbolul evanescenței, al morții, poetul conjugând în mod neașteptat cele două semnificații: „Maică, a venit și toamna, oamenii sunt la cules,/ Ți-aș boci câteva vorbe, dacă-aș fi-nvățat să cânt,/ Maică, înaintea morții, care te-a răpit, mai ies/ Să-ți aduc un coș de struguri plin de brumă, la mormânt. /…/ Ce străini mai suntem, Doamne, într-un veac ce ne-a constrâns/ De a cere aprobare și spre-a izbucni în plâns” (Coș de struguri)[11].
Sau, în alt poem, sentimentul toamnei e însoțit de cugetarea veche la trecerea timpului și presimțirea morții: „Cum ne-nconjoară vârsta și ne-nseamnă,/ Și nu mai vor aceia care vor,/ Din tot frunzișul nostru căzător,/ Puțin rămâne, timpul ne condamnă. // A ceață mirosim, ușor, ușor,/ Și către-un ultim somn ceva ne-ndeamnă,/ Abia mai pâlpâie-ntre cei ce mor,/ Accidental un trandafir de toamnă. /…/ E un martir din cei care rămân/ Nestinși în calendarele florale” (Trandafirul de toamnă)[12]. Parcă ne-am întors la Dimitrie Anghel!
Trebuie reamintit că poetul era încă tânăr când scria aceste versuri, nici nu atinsese jumătatea vârstei vieții sale, și nu era suferind de vreo maladie. Tocmai de aceea subliniez intensitatea și repetiția, în toate volumele sale, a presimțirilor evanescente și a sentimentului tragic al vieții (pe care îl rezumă genial – într-o definiție demnă de Blaga – în versurile: „Ce lung e drumul de la suferință/ Pân-la cuvântul despre suferință. Drum de-o ființă” – Cuvânt și suferință[13]). Ceea ce este departe de a reprezenta o filosofie politică futurist-optimistă, așa cum cerea ideologia partidului comunist. Apar, uneori, în poemele sale, declarații legate de o proiecție mai fericită a viitorului, dar mi se par puține și seci, fără răsunet în străfundurile conștiinței sale, mai degrabă concesii răzlețe făcute rețetei literare comuniste.
[1] Se poate downloada de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2026/03/16/istoria-literaturii-romane-vol-12/.
[2] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 180.
[3] Idem, p. 179-180.
[4] Idem, p. 180.
[5] Idem, p. 189.
[6] Idem, p. 190.
[7] Idem, p. 192.
[8] Idem, p. 207.
[9] Așa scriau mulți, în timpul comunismului, numele lui Dumnezeu și al persoanelor Sfintei Treimi, cu minuscule, în semn de depreciere. Însă Păunescu nu este, aici, depreciativ, ci doar se ferește de cenzură și de acuzații…
[10] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 188
[11] Idem, p. 200.
[12] Idem, p. 196.
[13] Idem, p. 203.