Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [17]
Autorul deplânge îndepărtarea de natură a omului contemporan, pe care tehnologia îl face să se înstrăineze de cosmos: „Tu, omule asediat de cabluri,/ Acum, mai amintește-ți ce erai,/ Ai fost natură, iarbă, pai,/ Acum ești cheie recilor dulapuri /…/ Întoarce-te la râuri și la arbori” (Odată cu ninsorile)[1]. Nu pentru că tehnologia în sine e un rău, ci pentru că e folosită de oameni seculari, meschini și mercantili, încât poetul așteaptă potopul final: „Vremuri de pâclă: nici nu se mai vede/ Omul pe om în vremurile-acestea,/ Abia își spune sufletul povestea/ Sub muzica măruntelor monede. // O câtă ceață aducând aminte/ Potopul care-a fost lăsând ruine./ Părerilor de rău le pare bine/ Când aburi ies din cai și din morminte. // De pâclă vremuri, de omăt fierbinte,/ Peste fântâni secate de la sine,/ Stă seceta cu ciuturile pline,/ Și fulgerul i-l presimțim în dinte,/ Cum pâcla în confuzie presimte/ Sfârșitul veacului ce nu mai vine” (Îmi amintesc)[2]. Nu al veacului al XX-lea, ci al lumii. Aici, sintagma „sfârșitul veacului” are sensul ortodox de sfârșit al lumii, dar poetul lasă intenționat să plutească echivocul peste această semnificație. Antiteza trecut-prezent e în favoarea trecutului, nu a prezentului, cum prescriau dogmele socialiste.
Și mi se pare surprinzător să găsim la Păunescu nostalgia sfâșietoare a tradiționaliștilor după sat, într-un poem ca acesta:
S-au și aprins luminile în sate,
A iarbă coaptă mirosind amurgul,
Ne-apropiem iluminați de burgul,
În care le putem avea pe toate.
Dar nu putem avea această clipă,
De fericire parcă fără nume,
Când lumea mai există chiar ca lume,
Și om a fi nu pare o risipă.
Viața fusese scopul nostru, Doamne,
Și am făcut-o mijlocul spre moarte,
Privește satele până departe,
Și lasă florile să ne condamne,
Că-n loc de aer respirăm în ură,
Noi care te-am trădat de tot, natură.
(Să ne condamne florile)[3]
Pentru un moment, ne-am întors la Goga și la Pillat (doar reamintirea atmosferei generale a urii comuniste, a luptei de clasă, din final, ne readuce în prezent), dar și la Blaga, căci reinvestește satul cu atributul păstrării sentimentului veșniciei, ca Blaga, mai demult. Și tot ca Goga, odinioară, poetul regretă părăsirea satului și a comuniunii cu natura: „Cu geamu-nchis dau goana spre oraș,/ Și cânt regretul că plecăm din sate,/ Că moartea o trăim pe săturate,/ Și că în noi nu e nimic gingaș. // Tu pleci, natură, ne vezi mici și lași /…/ Tu pleci, dar soarta noastră cui o lași? /…/ Trecând noi, oamenii, în ultim stol/ Direct din insomnie-n veșnicie” (Cu geamu-nchis)[4]. Antiteza dintre oraș și natură e cea dintre insomnie și liniște profundă, mistică.
Și nu e doar un sentiment colectiv asumat de poet, deplângând depopularea satelor și migrația masivă spre oraș (tocmai când comuniștii au făcut dreptate țăranilor), ci și o durere personală abisală, așa cum mărturisește în poezia Satul de nerecuperat[5]:
Când focuri de tăgadă ard sub pomi
Trăsnit de primăvară, mă apasă
În ai ființei disperați atomi
Pustiul greu al dorului de-acasă.
Mi-e dor de satul meu ca de-un tărâm
De nerecuperat în amintire,
Spre care în zadar ne mai târâm
Cât el e izolat în nemurire.
Unde-aș putea acum din nou afla
Cum dă miros câmpia lui pustie?
Ca o pedeapsă cu osândă grea
Decurge moartea din copilărie.
Mi-e dor de-acasă, surd, fără de sațiu
Dar casa mea e timp, nu numai spațiu.
Casa s-a transformat într-o coloană a memoriei, nu mai are destinația ei inițială, de spațiu de locuit. E una din cele mai zguduitoare poezii despre dorul de sat, în care e împletită conștiința pierderii cu cea a nemuririi.
Și pentru că am amintit mai devreme de Goga, pare-se că îl obsedează puțin pe Păunescu, pentru că scrie încă o replică la Oltul aceluia, intitulată Plâns conjugat[6]: „Să mergi pe malul Oltului ținându-ți/ La gură sufletul să nu zvâcnească,/ De-atâta liniște dumnezeiască,/ De-un Olt lăuntric regăsit la rându-ți. /…/ Și nu ești râu, ci plânsul mut al mumii,/ Mărețe Olt de ger și de arșițe, // Și plânsul miilor de miorițe/ Înduioșate de ursita lumii”. Poezia este o altă mărturie a regăsirii, și de către acest poet, a tradiționalei, în lirica noastră, convorbiri sau înțelegeri lăuntrice cu logosul cosmic. Aici, valea Oltului îi produce „liniște dumnezeiască” și un „Olt lăuntric” de lacrimi ori al afluxului de pace și de sentimente înalte.
Păunescu nu imnifică detaliat, ca Ioan Alexandru, istoria eroică a neamului, ci sintetic: „Să fiu sărbătoresc, voios și imnic,/ Să pot să te mai cânt, pământ al țării,/ Cu forța dragostei și-a disperării,/ La câte-o Vâlce și la câte-un Râmnic. // Ce vede-n zare sufletul de-ntreabă/ Pe după pomi, pe după munți, întruna?/ Dintr-un pământ cu meri răsare luna,/ Urcând încet ca o căruță albă. // Atât de vii îmi par aici străbunii/ În cimitirele fără de moarte,/ Pe unde auzim lumina lunii/ Rostogolindu-se până departe,/ Încât îmi pare-n ordinea firească/ Mâine din nou părinții să ne nască” (Dor)[7]. Lumina lunii ca o căruță albă, desprinsă, cumva, parcă dintr-un tablou de Grigorescu. Sau care poate fi auzită, blagian (Blaga auzea cu bat în geam razele de lună), cum se rostogolește eminescian după dealuri și păduri. Păunescu are o mare putere a sintezelor liric-plastice, reconstituind abil un cosmos rustic și romantic, fără patina vechimii. Aceeași putere a sintezelor pe care o avusese Labiș, în mod excepțional și precoce. La Păunescu nu s-a manifestat cu aceeași precocitate precum la Nicolae Labiș, ci un pic mai târziu.
Dar poetul se arată conștient de moștenirea sa poetică, fapt ilustrat de o surprinzătoare rugăciune:
Cât lumea este rea și este vie,
Noi, Doamne al poeților, vom cere
Cuvântul să ne fie în putere
Și să te mai avem, melancolie.
Nu vrem nimic, nici burse, nici avere,
Nu vrem să stăm pe soclu ca-n gingie,
Dar lasă bucuria să-ntârzie,
Și disperarea noastră să mai spere.
Mai lasă-ne în univers cu norii,
Și scoate-i pe nevinovați din carceri,
Că noi îi suntem vorbei cerșetorii,
Încă de la-nceputul primei faceri
Că din năravul firii provizorii
La adevăr noi mai avem întoarceri.
(Puterea cuvântului)[8]
Uimitoare artă poetică și rugăciune! Care afirmă un crez liric tradițional-romantic. Poeții sunt chemați, într-o înțelegere înaltă, romantic-religioasă (creștină, pentru că romanticii căutau întoarcerea la Creștinism), să se întoarcă de la nărăvirea/ obișnuința patimilor lumești, ale naturii umane căzute, trăind provizoriu pe acest pământ (până la mutarea în veșnicie), și să slujească adevărului revelat, Adevărului. Și au momente (mai multe sau mai puține, în funcție de harul fiecăruia) când se exprimă în acord cu adevărata lor chemare.
Dar este mirabilă și credința autorului în existența poeților încă de la începutul lumii, „încă de la-nceputul primei faceri” (rețin din nou exprimarea foarte ortodoxă), statutul lor fiind acela de „cerșetori ai vorbei”: adică de rugători la Dumnezeu pentru harul cuvântului.
„Cei nevinovați din carceri” sunt cei care au umplut închisorile/ lagărele comuniste, pentru vina de a-și fi iubit și slujit țara și pe Dumnezeu (deși cei mai mulți cred că fuseseră eliberați prin decretul din 1964).
Opțiunea pentru sonete shakespeareiene, din acest volum, mă duce inevitabil cu gândul la Vasile Voiculescu. Spre deosebire de acesta, Păunescu a păstrat doar forma sonetului, nu și tematica versurilor lui Shakespeare. Și cred că, în felul acesta, rămânând original în gândire, Păunescu a procedat mult mai bine decât Voiculescu, iar rezultatul e un succes, în comparație cu sonetele închipuite voiculesciene, la care eu detest încercarea de a crea o clonă a unei opere celebre din trecut.
De ce, totuși, Păunescu apelează mai rar la forma clasică a sonetului (grupând, în plus, cele două terține într-un sextet)? Poate și pentru că un alt făuritor contemporan de sonete (de tip clasic-italian) este Marin Sorescu, nedorind (probabil) ca opțiunea sa să fie interpretată în scop de competiție. Dar un răspuns categoric nu știu dacă se poate găsi.
[1] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 191.
[2] Idem, p. 196.
[3] Ibidem.
[4] Idem, p. 203.
[5] Idem, p. 207.
[6] Idem, p. 180.
[7] Idem, p. 179.
[8] Idem, p. 196.