Trenul care ajunge mai înainte
Cel de la Deva avea mereu întârziere. De o jumătate de oră, de o oră, de aproape două ore, dar acum a ajuns cu câteva minute mai înainte. Mirare mare! I-or fi amenințat și pe ei cu datul afară, cu restructurarea, cu insolvența. Că mașinile bucureștene intrară în insolvență și șoferilor li se cere să plece la cerere. Dar cum să plece câinele de la măcelărie, că au salarii bune? Și dacă nu vrei să pleci, atunci trebuie să bagi viteză, să fii punctul. Punctualitatea lipsește din capul multora pentru că pe ei îi interesează sictirul. Sunt sictiriți de viață, pentru că le place lenea. Și lenea se mănâncă cu visări „dulci”, porcoase, lubrice. Am urcat la locurile noastre, 74, 76, cu spatele la București și cu fața spre Roșiori, 133 de lei la clasa 1 pentru o sută de kilometri, când cu 106 lei, cu FlixBus, ajungeam în 3 ore de la București la Craiova. Dar, când ne punem pe scaunele mari, înalte, bune de călătorit pe ele, ne-a venit aer siberian la picioare. Aer condiționat mult prea mult. Și când am văzut că nu sunt prea mulți, că sunt locuri libere la discreție, ne-am mutat pe locurile din fața noastră, pentru că acolo nu era aer mult la picioare, dar îl simțeam pe cel din spate. Pe care nu îl poți opri nicidecum.
Ultimul vagon, vedeam linia în spate și cum vegetația se resimte de viteza trenului. Acolo, în anticamera veceului, nu era răceală, ci căldură, dar era o răceală bună la veceu. Care avea cuvă funcțională, sistem de spălat pe mâini, hârtie igienică și săpun, plus o oglindă generoasă, dar geamul era închis. Mă pot ruga, mă pot închina, pot vorbi cu mine însumi în veceu, înainte și după ce îmi fac necesitățile, îmi pot face planuri de drum. Veceul din tren e o cameră de intimitate, la care te poți raporta cum dorești. Și pentru că eram cu apă pe mâini, senzorul nu îmi cunoaște degetul, amprenta. Mă șterg, pot intra în vagon, viteza trenului mă balansează, ajung la locul meu, pot să îmi încarc telefonul și chiar fac asta. Îl duc la 95%, în timp ce vorbim despre Hotelul în care vom locui timp de 5 zile. Citim ce au spus alții despre, ne uităm la distanța dintre Autogară și Hotel, Metroul din Θεσσαλονίκη are doi ani[1], Grecia fiind a 3-a țară pe care o vizităm. După Bulgaria și Basarabia. Trebuie să folosim euro la cumpărăturile cu banul jos, tocmai când bancnotele euro se vor schimba la aspect[2]. Dar, cel mai probabil, vom plăti cu cardul peste tot.
Și controlorul se miră că am ajuns la fix! Ieșim din răcoarea excesivă la 40-50 de grade la sol, că la noi căldura e în asfalt, e în haine. 123 are o nouă stație, pentru că se lucrează la șoseaua paralelă cu Gara. Gară care ar fi trebuit de mult renovată, dar așa, veche și nespălată, e din altă lume, din altă civilizație. Tocmai văzusem pe TikTok un tânăr englez, venit la noi, căruia i-au plăcut mâncarea și locurile noastre, dar care a constatat că e mai scump la noi decât în Tōkyō sau în Elveția. Ne ținem mari, alungăm vizitatorii, ne plângem că nu îi avem, mergem peste mări și țări pentru lucruri pe care le avem și acasă, dar nu vrem să investim, să fim serioși, să fim punctuali, să fim noi înșine. Viteza a fost foarte bună, noi am călătorit cu bine, ne-am pus în pat și ne-am rugat, pentru că aveam picioarele obosite. Dar în genunchi, cu fața plecată în smerenie, e rugăciunea care ne satură. Care ne umple de pacea lui Dumnezeu și de sinceritate. Pentru că trebuie să fii sincer cu tine însuți înaintea lui Dumnezeu.
[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Metroul_din_Salonic. Pagina oficială: https://www.thessmetro.gr/en/. [2]
Cf. https://www.ecb.europa.eu/euro/banknotes/future_banknotes/html/design-proposals.ro.html.