Fluctuații literare

Când are o anume bucurie, o ține ascunsă, pentru ca tu să o simți, să simți că e ceva nou în viața lui. Și, pe cale de consecință, să îl întrebi. Sau să te faci disponibil pentru a-l asculta. Și dacă îl întrebi, și chiar îl asculți, el e bucuros să îți povestească, să îți dea amănunte, chiar dacă la un moment dat se va opri, fără explicații, crezând că ți-a spus suficient de mult. De ce ne oprim chiar în momentul când celălalt a devenit atent la noi, când celălalt ne ascultă?! Ne retragem în glorie, când suntem ascultați, pentru ca nu cumva să spunem totul. Dar putem să spunem totul? Am folosit diverse forme literare de-a lungul timpului pentru ca să mă dărui. Să mă sădesc în inimile oamenilor. Se pare că am nevoie să explic, să mă explic în mod continuu, ca și când cineva ar fi interesat de acest lucru. Când văd că nu am public, că nu am cu cine vorbi, mă scriu, îmi pun tăcerea în cuvinte, pentru ca cineva să o citească cândva și să răscumpăr acea lipsă. Da, bineînțeles, eu nu am un feedback, nu știu dacă îl voi primi vreodată, dar tot scriu. Pentru că un cititor, cândva, într-o zi anume, va citi ceea ce eu i-am scris și se va simți și el mai puțin singur. Mulți cred că scriitorii scriu din cauza singurătății, dar nu e așa. Ei scriu din cauza plinului din ei înșiși. Au nevoia să dăruie. Sinceritatea e un mare dar. Adevărul vieții tale e un dar colosal pentru cine caută autenticitate. Toată copilăria mea am căutat sinceritate, toată tinerețea mea am căutat iubire, acum caut să dărui, să îmbrățișez. Și îmbrățișarea e încredințarea că ești văzut, că ești asumat de cineva. După ce am citit două romane care balansau continuu între realitatea personală și fantasme, simțindu-mă din plin pe oceanul literaturii, am început să citesc amintirile „comuniste” ale unui critic literar. Și mi-am adus aminte și eu de ele, de acele amănunte, pentru că ne sunt comune. Dar e nevoie să apelezi la online, la enciclopedia vieții noastre, încă gratuită, pentru multe amănunte concrete. Pentru că așa, bazându-te doar pe memoria ta, nu ai multe clarificări, multe nume, o corelație istorică a datelor prezentate. Vii cu ceea ce îți mai aduci aminte și onlineul te corectează, te ajută, te încredințează. Pentru că te pui față în față cu memoria statistică, cea necruțătoare, iar tu ești trecătorul prin istorie care uiți, care începi să uiți tot mai mult.

Ești un martor real, incomod, dar care uiți, uiți tot mai mult. Îți amintești filmele, glumele, diverse piese muzicale din diverși ani, prietenii, propria ta viață, ți le amintești în ceață, dar ceea ce ai tu, ai chintesența vieții tale. Tu știi că le-ai trăit. Că ai fost acolo. Ai călătorit, ai fost în multe locuri, ai văzut atâtea, multe evenimente s-au petrecut în timpul vieții tale, dar tu uiți și nu uiți. Pentru că uiți ceea ce nu mai e necesar și ții minte esențialul. Schimbările de decor nu te mai influențează în cele din urmă. Varianta ta asupra istoriei e una trăită. Ai făcut parte din istorie, chiar dacă ai văzut-o într-un mod foarte personal. Și cine vine la tine și te citește, nu dorește să găsească o perspectivă totalizatoare, ci una complex de personală. Pentru că doar tu poți vorbi despre ea celui care își face timp să te asculte.