Mărturii III. 11
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mărturii ortodoxe contemporane
(vol. 3)
*
Părintele Patriarh Daniel Ciobotea: „Trebuie să înțelegem că pruncii nu sunt proprietatea părinților, ci persoane unice și irepetabile, dăruite de Dumnezeu spre creștere și educație. Adesea se vorbește despre datoria părinților de a educa, dar se uită nevoia auto-educării părinților și a celor mai vârstnici în cadrul comuniunii lor cu copiii. Hristos ne cheamă să ne facem «precum pruncii» (cf. Matei 18, 3) pentru a intra în Împărăție, ceea ce înseamnă că părinții au privilegiul de a redescoperi nevinovăția sau inocența trăind alături de copiii lor. Caracterul copiilor nu se formează atât prin activități intelectuale, cât mai ales prin viața și exemplul viu al părinților. Adevărata autoritate părintească nu se exercită prin constrângere sau protecționism exagerat, care adesea subminează maturizarea tinerilor, ci printr-un mod de viață armonios, care convinge și călăuzește sufletul către libertatea responsabilă și iubirea milostivă sau darnică”[1].
*
Același: „Duminica Sfinților Părinți, de la Sinodul I Ecumenic, ne învață că dreapta credință sau credința ortodoxă nu se păstrează de unul singur în izolare sau dezbinare, ci în comuniune de gândire, de mărturisire și de viețuire cu Biserica”[2].
*
Același: „O capitală europeană cu o Catedrală ortodoxă română este mai bogată din punct de vedere spiritual. Catedrala nu este un lux spiritual, ci o necesitate pastoral-misionară. Ea este locul unde copiii emigranților primesc Botezul, unde tinerii se căsătoresc și pun temelia noii familii în lumina prezenței lui Hristos, unde bătrânii aduc mulțumire lui Dumnezeu pentru o viață trăită în credință și în muncă cinstită, unde cei trecuți în veșnicie sunt însoțiți cu rugăciune și lacrimi spre odihna veșnică. Catedrala este, totodată, factor de unitate în credință și neam pentru toți creștinii ortodocși români din Spania şi Portugalia, un reper spiritual și cultural care va dăinui în timp, mărturisind generațiilor viitoare că înaintașii lor au prețuit, mai presus de orice comoditate, prezența și lucrarea sfântă a lui Dumnezeu în viața lor”[3].
*
Maica Nectaria Lazăr vorbind despre sora ei după trup, Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea: „Atunci am stat cu sora mea o lună de zile pe Valea Putnei, la o Bisericuță pe care ne-o încredințase un Părinte plecat la Mănăstirea Sfântului Ioan Iacob. În acea lună am asistat la o răpire în rugăciune a Sfintei, pe care atunci nu am știut cum s-o interpretez, eu nefiind experimentată în viața duhovnicească. Sfânta a rămas așezată pe pat, cu ochii ațintiți spre Icoana Mântuitorului, avea Crucea în mână, timp de o zi şi o noapte. Doar respira. […] Am stat cu ea odată 42 de zile, unde am făcut un tratament cu regim pe bază de apă, ca să combatem cancerul, de care sufăr şi eu. După această rânduială, acest tratament, boala mea s-a oprit. Boala Sfintei era mai avansată. Medicii i-au spus atunci că nu va trăi mai mult de trei luni. Ea a mai trăit aproape patru ani. Era anul 2010. […] Sfânta a rămas în pustie aproape până la sfârșitul vieții. Doar cu trei luni înainte de moarte a fost coborâtă şi adusă la Mănăstirea Pasărea, pentru că avea nevoie de îngrijiri medicale speciale şi [de] asistență. La început a urcat la ea la chilie o doamnă doctor urolog, dar la final nu a mai fost de ajuns acest lucru. În 2014 se întâmplau aceste lucruri, când a coborât din Munții Giumalău, județul Suceava”[4].
*
Părintele John Breck: „În acele prime zile și ani în Biserica Ortodoxă, nu am simțit cu adevărat că vreun aspect al ei ar fi fost «greșit». Era limpede că intrasem într-o lume nouă, a frumuseții, a luminii și a adevărului. Abia mult mai târziu am ajuns să realizez ceea ce era evident: Biserica nu este doar o instituție divină; ea este și profund umană. Sunt încă foarte tulburat de conflictele dintre Patriarhate, de etnocentrismul care afectează în mod clar viața bisericească și, trebuie să adaug, de propriile mele neajunsuri, atât ca Profesor, cât și ca Preot. Dar aceasta este realitatea lumii și, de asemenea, realitatea unei bune părți din viața Bisericii. Totuși, Dumnezeu rămâne neclintit de credincios, iar aceasta este, cu adevărat, izvorul nădejdii noastre”[5].
*
Același: „Atât eu, cât și soția mea am crezut în Dumnezeu de la vârste foarte fragede, în parte pentru că credința era o mângâiere în familii disfuncționale. Tații noștri reprezentau, de fapt, o amenințare pentru noi și pentru frații noștri. Tatăl lui Lyn era avocat, supus unei presiuni profesionale foarte mari, iar tatăl meu era pictor de portrete, care își câștiga existența lucrând pentru agenții de publicitate. Amândoi tații noștri erau alcoolici, ceea ce explică în mare măsură modul în care credința a ajuns să joace un rol atât de important în viața noastră.
O etapă majoră de creștere în credință pentru mine a avut loc atunci când am decis să mă specializez în studii religioase la Universitatea Brown. De acolo am mers mai departe la Școala de Teologie a Universității Yale, unde teologia de orientare clar protestantă a devenit principalul centru al interesului meu. În cei trei ani petrecuți la Yale, eu și Lyn ne-am cunoscut, ne-am îndrăgostit și ne-am căsătorit. Aceasta ne-a condus apoi spre studiile postuniversitare în Europa, pe care le-am descris deja.
În ceea ce o privește pe Lyn, ea a petrecut mult timp, în anii de Liceu și de Facultate, căutând un loc unde să se poată închina în pace și să crească în credință. A fost o căutare dificilă, iar o mare parte din anul și jumătate petrecut împreună înainte de căsătorie a fost dedicată unei căutări comune a lui Dumnezeu și a unei vieți trăite în credință. Nu ne-am simțit niciodată cu adevărat acasă în diferitele biserici protestante pe care le-am vizitat. Toate acestea s-au schimbat atunci când, la începutul șederii noastre în Europa, am întâlnit Ortodoxia răsăriteană. Dacă putem vorbi despre diferite etape în pelerinajul nostru, acestea ar include darul credinței oferit nouă de bunici și de alte persoane mai în vârstă apropiate nouă, apoi transformarea radicală care a avut loc atunci când am intrat pentru prima dată în Biserica Saint-Serge în 1966. La scurt timp după aceea, l-am întâlnit pe Părintele Boris Bobrinskoy, care, într-un fel, ne-a adoptat, a devenit nașul fiului nostru cel mare, Paul, și a rămas pentru noi o sursă majoră de reînnoire spirituală până la moartea sa, cu doar câțiva ani în urmă”[6].
*
Părintele Paul Siladi: „credința ne provoacă să acționăm neconvențional. Credința ne provoacă uneori să-i scandalizăm pe cei care se așteaptă ca oamenii credincioși să fie foarte conformiști și să facă doar ceea ce societatea așteaptă de la ei”[7].
*
Același: „Dumnezeu nu Se contrazice pe Sine, spunând ceva și apoi retrăgând ceea ce a spus. Viața fiecărui om este o promisiune a lui Dumnezeu, care se înveșnicește. Și atunci cred că, pentru un om credincios cel puțin, gândul că în spatele fiecărei vieți este un cuvânt veșnic al lui Dumnezeu, că se află acolo o promisiune infinită, ar putea să ne ajute să menținem vie conștiința valorii pe care o are viața. În spatele fiecărei vieți este un cuvânt veșnic al lui Dumnezeu, Care niciodată nu Se neagă pe Sine”[8].
[1] Cf. † Patriarhul Daniel al României, Familia creștină – Biserica de acasă și prima școală a credinței și a iubirii darnice, https://basilica.ro/patriarhul-daniel-mesaj-familia-crestina-conferinta-pastoral-misionara-arhiepiscopia-bucurestilor/.
[2] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-predica-duminica-a-saptea-dupa-pasti-despre-unitatea-bisericii/.
[3] Cf. https://basilica.ro/mesaj-patriarhul-daniel-sfintire-catedralei-din-madrid/.
[4] Cf. https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/cand-vom-fi-mari-vrem-sa-ne-facem-ca-maica-domnului-206505.html.
[5] Cf. https://www.putna.ro/ro/xix-2026-cuvinte-catre-tineri/Am-intrat-in-biserica-si-am-stiut-ca-am-ajuns-acasa-1198.
[6] Ibidem.
[7] Cf. https://basilica.ro/pr-paul-siladi-in-spatele-fiecarei-vieti/.
[8] Ibidem.