Unde m-aș întoarce oricând, dar nu aș dori să locuiesc
M-aș întoarce pentru Sfintele Moaște, pentru Bisericile deschise la tot pasul, pline de istoria lor vie, pentru cărți și pentru Muzee, pentru măslinii întâlniți pe stradă, pentru briza mării, dar nu pentru căldură. Căldura m-a obosit, m-a copleșit în ultimele două zile, compătimindu-i din toată inima pe cei care locuiesc acolo. Deși, oficial, am fi trăit la vreo 30 și ceva de grade, am trăit la 40-50 de grade. Pentru că 30-ul de acasă nu m-a obosit niciodată ca „30-ul” de aici, care era sfâșietor pentru inima mea. Iar pe stradă am văzut Preoți și Monahi îmbrăcați eclesial, chiar cu culion pe cap într-o arșiță sufocantă, pe când mirenii erau dezgoliți, erau detașați de viața religioasă, indiferenți față de ea, încât îmbrăcămintea slujitorilor părea un anacronism à la Cervantes. Pentru cine ținem noi reverenda vie, pe stradă, când ea e o vetustă apariție care e compătimită de către toți? Am coborât din autocar, am ieșit la stradă pentru autobuz, pentru autobuzul cu 120 de euro amendă, dacă nu îți cumperi bilet online, și primul lucru pe care l-am văzut au fost lacrimile mele. Pentru că mașinile și motocicletele au ridicat imediat praful în ochii mei sensibili și minute în șir mi-au lăcrimat ochii. Mi-au trecut lacrimile doar atunci când am urcat în autobuz, unul neîngrijit, din care n-am putut lua bilet cu cardul. Primul dus, de vreo 3 stații, a fost fără. Mai apoi am găsit aplicația OSETH, tot cumpărând câte două bilete de 70 de minute, pentru zona urbană, cu 1, 2 euro, corelativul a 6, 31 de lei.
Hotelul a fost strategic, pentru că l-am ales aproape de Autogară, unde e și Gara, cu trenuri pline de graffiti ca și la noi. Mic, curat, primind o cameră în care realmente m-am putut odihni, lucru de care aveam neapărată nevoie. Asta după 12 ore de călătorit cu autocarul. Deși pare incredibil, în 5 zile de stat în Θεσσαλονίκη, n-am mâncat pe nicăieri pește, deși în Αγορά Καπάνι era o diversitate de pește de îți lăsa gura apă. Mi-ar fi trebuit conceptul de masă la cererea clientului, unde eu să vin cu peștele din Piață, iar Restaurantul să mi-l facă după cum îmi doresc, contra cost. Dar unde să găsești atâta ospitalitate, atâta deschidere la minte, pentru ceva atât de firesc?! Marți, joi și sâmbătă am mâncat de toate, iar două zile am postit. Într-o țară ortodoxă, chelnerii nu înțelegeau noțiunea de „post”. Doar unul dintre ei, auzind ce dorim, a devenit serios, știind că postul e un lucru de profunzime personală. Fapt pentru care, de post am cumpărat din Piață, lipiile pe vatră, rahatul și halvaua de la musulmani, iar strugurii, smochinele și piersicile de la greci.
N-am mâncat pește, niciun fel de pește, dar am mâncat fructe de mare. Micii turcești, de vită și oaie, erau dulci și nu sărați, mâncându-i fără plăcere. În afară de lucrurile fripte sau de cele făcute imediat, n-am mâncat ceva elaborat. Însă am băut vreo 4 feluri de apă și două de bere, și mi-au plăcut toate. Hugo din Grecia a fost ca cel din România, algele marine ieșiseră pe trotuar, pentru că nu era niciun baraj între apa mării și cheiul pietonal, iar puținele bănci de la buza mării erau ocupate de pescari. Se făceau fotografii în asfințitul serii, înghețata cu tiramisu a fost bună și am cumpărat doar 4 cărți din multele pe care mi le-aș fi dorit, plus două cadouri de suflet pentru Doamna Preoteasă. La Sfântul Dimitrios cel Mare am sărutat doar racla, la fel și la Sfânta Cuvioasă Mucenică Anisia, dar atunci când ne-am miruit, cu mirul cumpărat de la pangar, am simțit imediat cum harul revărsat din Sfântul Dimitrios intră cu totul în sufletul și în trupul meu. Rodiile erau spre coacere, la fel și măslinele, luând câteva măsline, din două locuri, ca să le punem în pământ ca binecuvântare.
Am tot cumpărat bilete, dar n-a venit niciodată controlul. Am ajuns în vechiul oraș, pentru impozanta Biserică a Sfântului Pavlos Apostolul, dar am găsit-o închisă. Am intrat la Rotonda[1], în Basilica Sfântului Gheorghios desacralizată de musulmani, și i-am găsit pe demonii desfrânării, ai hulei, ai necredinței tot acolo, deși nu mai e moschee din 1912 și a fost resfințită, iar acum e muzeificată UNESCO. Dar, în același timp, am găsit pictură bisericească veche, autentică, în înălțimile ei și spațialitatea cuprinzătoare a Bisericilor vechi. Pentru că noi, azi, ne gândim ca Bisericile să fie înalte, să fie pentru pictură, dar nu sunt și late, nu sunt cuprinzătoare. Facem Biserici pentru pictură, dar nu și pentru credincioși. Pe când, în vechime, se făceau Bisericile pentru credincioși, pentru cât mai mulți credincioși, ca ei să se roage împreună lui Dumnezeu.
La Muzeul Atatürk[2] am intrat gratuit, dar prin zonă de securitate maximă. Pe Arcul lui Galerius[3] se văd până azi și dacii noștri. La Muzeul de Artă Contemporană[4] am găsit kitschuri postmoderne, dar și lucruri de valoare, însă marea mea mângâiere a fost Muzeul Culturii Bizantine[5]. Pentru că aici am găsit Sfinte Icoane vechi și multe obiecte religioase, care m-au făcut contemporan cu trecutul Bisericii. Supermarketurile sunt la periferie și de aceea trebuie să iei corelativele lui 100 al nostru ca să ajungi la ele. Grecii încurajează micile afaceri, păstrându-le în oraș, în centrul orașului, în comparație cu Bucureștiul nostru, care le sufocă metodic. Mult praf, multă transpirație, am luat în cele din urmă ulei și măsline pentru acasă, multe clădiri dărăpănate alături de cele noi, oameni dormind pe stradă, cerșetoarea româncă ne-a cerut bani la ieșirea de la Sfântul Dimitrios[6]. Peste tot ne-am întâlnit cu compatrioți ai noștri și doar unul dintre ei s-a dat că e „englez”. Pentru ca i-am cerut să nu facă, în autocar, din scaunul lui un șezlong, că nu vreau să îl țin în poală. Și până la urmă a dormit pe două scaune, pentru că soția lui s-a dus și a dormit și ea pe două, cu o banchetă mai înainte.
N-am putut să dorm nici la ducere și nici la întoarcere, dar am ațipit câte puțin. Aer condiționat bun, mi-a plăcut să privesc, să iau aminte și să scriu în cartea călătoriilor. Pentru că era foarte ușor să mergem cu avionul, dar nu vedeam nimic de la sol. Pe când pe mine mă interesează oamenii, locurile, situațiile, ceea ce învăț de pe unde merg și nu bifarea de o nouă țară. Am văzut multe fețe bătrâne la greci, îmbătrânite prematur, puțină atenție la vestimentație, debitul verbal pronunțat, iar dimineața, pe la 8, vrând să dea deșteptarea la toți, pe micile străduțe de lângă noi venea un bărbat cu fiul său, cu mașina, și striga că vor lucruri vechi de cumpărat. Ca la noi cu fiarele vechi.
Pe cei 90 de leva, rămași de anul trecut, nu mi i-a luat nimeni, pentru că trebuie să mă duc la Bancă. Care Bancă și unde? În Autogara din София am fost la veceu cu un euro, dar la Благоевград am plătit 80 de cenți de persoană. Iar Bulgaria s-a aliniat la prețurile în euro foarte repede, lucru pe care o să îl facem și noi. Numai că trebuie să ne vină ziua.
M-aș întoarce, dar nu aș locui acolo niciodată. Pentru că nu e un oraș propriu sănătății mele. Și marea uitare, cu care demonii mi-au stricat întoarcerea acasă, a fost aceea că mi-am dat seama că nu m-am închinat la Sfintele Moaște ale Sfântului Grigorios Palamas[7]. Am trecut pe lângă ele, dar am uitat cu totul de ele. Însă Sfinții lui Dumnezeu sunt mereu cu noi și ne călăuzesc în toate ale vieții noastre.
[1] A se vedea: https://doxologia.ro/biserica-rotonda-din-tesalonic.
[2] Aici: https://www.infotour.ro/ghid-turistic/muzee-si-galerii-de-arta/casa-memoriala-mustafa-kemal-ataturk-din-salonic-3974.
[3] Idem: https://travelplanner.ro/blog/despre-arcul-lui-galerius-din-salonic/.
[4] Idem: https://www.momus.gr/en/museum/museum-contemporary-art#exhibitions.
[5] Saitul Muzeului: https://www.mbp.gr/en/.
[6] Aici:https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sfântul_Dumitru_din_Salonic.
[7] Aflate aici: https://doxologia.ro/moastele-sfantului-grigorie-palama.