Când scriitorii se pun în cărți
Când scriitorii vor să scoată imagini din mintea lor, ca să se liniștească și să uite, apelează la onirisim. Transformă totul în vis, deși relatările lor nu au nimic de-a face cu visul, ci cu realitatea dură, pentru ca să fie suportabilă recompunerea realității. Grimasele pe care nu le-ai uitat, replicile acide, fudule, infatuate la adresa ta, minimalizările, nu puține, care ți s-au făcut cu nonșalanță… Căci, cel mai adesea, nu străinul, fulgurantul prin viața ta, ți-a stricat cheful, ci cunoscutul, cel cu care ai mai vorbit și degeaba. Că el a înțeles din tine ce a putut, ce a vrut. Foști și actuali cunoscuți sau prieteni sunt bobul de ceartă. Dar cu cât trăiești mai mult și mai înțelept înțelegi că nu, nu ei ți-au amărât inima, ci încrederea ta în ei. Le-ai dat multă inimă, mult credit. I-ai făcut egalii tăi, i-ai pus pe picior de egalitate, deși ei nu fac ouă de aur. Și când vezi că nu sunt de nasul tău, nu trebuie să te ostenești să îi convingi de ceva anume, pentru că nu vor să învețe nimic de la tine. Și nu vor să învețe, pentru că ei te-au pus la subsol în mintea lor. Și de ce ar face cineva o asemenea mare gafă?! Pentru că oamenii noștri sunt prezenteiști, sunt mâncători ai clipei și nu au esența trecutului în ei înșiși. Cine învață din cărți, învață și de la oameni, de la toți oamenii. Dar cine nu are intimitatea cu cărțile, nu prețuiește niciun om.
Prețuirea omului începe de la valori, de la crezuri, de la vocație, de la experiențe. Prețuiești pictura lui, dacă înțelegi valoarea ei, umanitatea ei, profunzimea ei. Și profunzimea picturii e profunzimea omului care a făcut-o. Cum să mă înțelegi pe mine, dacă nu mă citești?! Eu sunt în cărțile mele, dar și în afara lor. Trebuie să fi citit mult, să fi avut experiențe profunde de viață, să fi asimilat marea literatură și experiență a lumii, ca să mă înțelegi. Da, nu e ușor! Înțelegerea este totuna cu propria ta creștere interioară. Pe măsură ce crești, pe atât cresc și alții în ochii tăi.
Cărțile sunt înțelegere. Trebuie să le dezbraci de mantia literaturizării pentru ca să te bucuri de experiența lor. De aici foamea mea de nou, de o nouă carte citită. Când încep o nouă carte, încep o nouă lume. Încep o experiență care îmi stă în față asemenea unui drum de parcurs. În viață nu poți să sari clipe ca la un joc video, nu poți să o iei de la capăt. Trebuie să îți asumi greșelile, trebuie să înveți la tot pasul, trebuie să îți iei notițe. Ceea ce nu înțelegi acum trebuie să ai în vedere. Să cauți răspunsuri în mod continuu.
Fănuș Neagu m-a umplut de realitatea lumii lui până când m-a aruncat în irealitate în povestirile sale. Multe detalii, broderii de explicații făcute cu de-amănuntul, te face să te simți acolo, pentru ca în cele din urmă să te introducă într-o lume inexistentă. Dar și aceea e lumea lui! E una interioară, pe care trebuie să o cunoști, pentru că e formată din detalii care dor, care au nevoie de ochii tăi, de sensibilitatea ta. M-am întrebat adesea de lumea lui Nichita, de lumea din inima lui. Păsările lui, caii lui, iubirile sale, toată lumea de cuvinte din el și din Mihail Eminescu și din Marin Sorescu. Aceste lumi pierdute pentru noi, cei de aici, căci nu se mai pot exprima în cuvinte. Dar ele sunt în sufletele lor! Noi îi citim cu sufletele noastre. Păstrăm toate în sufletele noastre. Cărțile sunt mult suflet, multa realitate a sufletului. Dacă scriitorii se pun în cărți e pentru ca să ne fie dor de ei. Din iubire pentru noi, ei ne vorbesc despre iubirea lor pentru adevăr.