Sermon on the 23rd Sunday after Pentecost [2026]

My beloveds[1],

 

at Nain, the Lord returned the man’s soul to his dead body, while in today’s Gospel [Lucas 8, 26-39], the demonized from the land of the gadarinon „had demons for many times [εἶχεν δαιμόνια ἐκ χρόνων ἱκανῶν]” [Lucas 8, 27, BYZ] in him. Only the Lord could do this: to raise the dead from the dead. Because He is the Giver of our life. However, in the case of the demonized one, the demons entered him because of his sinful life. For the place of demons is not in people, because God must dwell in people through His glory. But, if you live sinfully, you become a dwelling place for demons, you demonize yourself, because they parasitize your life. And our lifelong struggle is precisely this: to cleanse ourselves of demons and the passions that they bring into us[2].

The Lord had eyes for the grieving mother. He sympathized with her. But He also had pity on the demon-possessed one. „For He commanded the unclean ghost to come out of the man [Παρήγγειλεν γὰρ τῷ πνεύματι τῷ ἀκαθάρτῳ ἐξελθεῖν ἀπὸ τοῦ ἀνθρώπου]” [Lucas 8, 29, BYZ]. And if He commanded it to come out of the man, He commanded it because the demon was not doing the man any good. For the demons do not want our good, but want to take us down with them to Hell for eternity. And from the syntagma unclean ghost we learn to purify our soul constantly, because only in a state of purity, of holiness, do we do the will of God[3].

When the demonized are taken to Church, the grace of God that they feel there burns them. The glory of God is for them like a fire, like a fire that burns them, because the fire of Hell is precisely the glory of God that demons cannot bear. And why can they not bear the glory of God, which sanctifies the whole of creation? Because they wickedly resist God. They fight against their good, their life. As we do, sinners, who follow the demons in evil. Because we also consider His grace as „an evil”, when it is our eternal life[4].

The glory of God springs eternally from the being of our triune God. It is His uncreated light, it is His eternal life, which we receive through the Holy Mysteries and Services of the Church. And the demons, as well as sinful people, do not want to partake of His glory and be saved, because they fight against God, fight against His will with them. For the sin is foolish opposition to God. You fight with Him in vain, because you fight with your eternal good. Your good is precisely His will for you. The will of God is our life and salvation. And if you do not accept this once and for all, your whole life is a pain, it is a torment, because you do the evils that kill you[5].

The demons fight with God and they also fight with our salvation. They want to convince us, in every way and form, to stop going to Church, to stop confessing, to stop receiving communion, to stop fasting, to stop doing His will, so that we will be naked and dark like them. Therefore, any trivialization of the Church in our life means a success of the demons, because they seek to distance us from it. For they know that there we share in the life of God, that there we receive His eternal glory, which burns them, but cleanses, enlightens and sanctifies us ceaselessly. For the sacramental life of the Church is our salvation and this means the expulsion of demons from us[6].

But, in the demonized one, there was not just one demon, but many, a legion of demons [Lucas 8, 30, BYZ]. They come with malice into us, so that we may begin to experience the Hell right now. And the lives of the demonized show us in great detail the malice and fury of demons. How they want to kill them, how they torment them internally, how they make them antisocial. Because the human society means relationships, it means dialogue, collaboration. But the demonization is arrogant isolation, it is indifference towards others, it is hatred towards people. The one possessed by demons cannot stand goodness and beauty, cannot stand the peace of people, does not love them, because he loves himself. And that is why, the demons never build a human society, but destroy it from the foundations[7].

When the flood of demons came out of the man, he was seen „clothed and of sound mind [ἱματισμένον καὶ σωφρονοῦντα], at the feet of Iisus [παρὰ τοὺς πόδας τοῦ Ἰησοῦ]” [Lucas 8, 35, BYZ]. He no longer screamed, there was no need for chains, he no longer went mad into the wilderness, but he sat quietly at the feet of the Lord, listening to Him. From where we see the radical difference between demonization and listening to the Lord. Listening to Him makes you humble, quiet, joyful, internally at peace, attentive to His will. But when you go after demons, they teach you rebellion, they teach you insolence, they teach you to scream, to contest, to fight with God. But fighting with God is in vain. Because His will is eternal[8].

And the Divine Evangelists left us written about healings from demonization, so that we do not confuse mental illnesses with the demonization. When your brain is sick, you say and do meaningless things. But when you are demonized, you are taught evil things by demons, because they live in you. And you do not get rid of demonization with pills, but through the prayers of the Church. Therefore, we take the demonized to be exorcised by the Bishops and Priests of the Church, because only they, with the grace of God, can cast out demons from people[9].

It’s not long now and our young people will dress to the liking of demons. The pagan holiday of october 31, since my birthday, which has nothing to do with the christians, has become a commercial day. If you want to see graves and dead bodies, you go to the Cemetery, to the graves of your family, and think about the fact that you too will get there one day. That you will get there soon. There is no need to turn your house into a cave, into a den of demons, when you, at Baptism, were exorcised from demons. Rather, by confessing our sins, we must make ourselves abodes of God again, because He freed us from demons at our sacramental Baptism. Amin[10]!


[1] Started at 6.20, in day of monday, on 19 october 2026. Partly cloudy sky, 12 degrees, wind of 5 km/h.

[2] Iubiții mei, la Nain, Domnul a întors sufletul bărbatului în trupul său mort, pe când în Evanghelia de azi [Lucas 8, 26-39], demonizatul din ținutul gadarinilor „avea demoni de multe vremuri [εἶχεν δαιμόνια ἐκ χρόνων ἱκανῶν]” [Lucas 8, 27, BYZ] în el. Numai Domnul putea să facă asta: să îl învie din morți pe cel mort. Pentru că El este Dătătorul vieții noastre. Însă, în cazul celui demonizat, demonii au intrat în el datorită vieții lui păcătoase. Căci locul demonilor nu este în oameni, pentru că în oameni trebuie să locuiască Dumnezeu prin slava Lui. Însă, dacă trăiești păcătos, te faci locaș al demonilor, te demonizezi, pentru că ei îți parazitează viața. Și lupta noastră de toată viața e tocmai aceasta: să ne curățim de demoni și de patimile pe care ei le aduc în noi.

[3] Domnul a avut ochi pentru mama îndurerată. El a compătimit dimpreună cu ea. Dar i-a fost milă și de cel demonizat. „Căci a poruncit duhului celui necurat să iasă din om [Παρήγγειλεν γὰρ τῷ πνεύματι τῷ ἀκαθάρτῳ ἐξελθεῖν ἀπὸ τοῦ ἀνθρώπου]” [Lucas 8, 29, BYZ]. Și dacă i-a poruncit să iasă din om, i-a poruncit aceasta pentru că demonul nu îi făcea bine omului. Căci demonii nu ne vor binele, ci vor să ne coboare cu ei în Iad pentru veșnicie. Și din sintagma duh necurat noi învățăm să ne curățim neîncetat sufletul nostru, pentru că numai în starea de curăție, de sfințenie, noi facem voia lui Dumnezeu.

[4] Când cei demonizați sunt duși la Biserică, harul lui Dumnezeu pe care îl simt acolo îi arde. Slava lui Dumnezeu este pentru ei ca un foc, ca un foc care îi arde, pentru că focul Iadului e tocmai slava lui Dumnezeu pe care demonii nu o suportă. Și de ce nu pot suporta slava lui Dumnezeu, cea care sfințește întreaga creație? Pentru că ei se împotrivesc în mod răutăcios lui Dumnezeu. Ei luptă împotriva binelui lor, a vieții lor. După cum facem și noi, cei păcătoși, care urmăm în cele rele demonilor. Pentru că și noi considerăm harul Lui ca pe „un rău”, când el e viața noastră cea veșnică.

[5] Slava lui Dumnezeu izvorăște veșnic din ființa Dumnezeului nostru treimic. Ea este lumina Lui cea necreată, e viața Lui cea veșnică, pe care noi o primim prin Sfintele Taine și Slujbe ale Bisericii. Și demonii, cât și oamenii păcătoși, nu vor să se împărtășească de slava Lui și să se mântuie, pentru că ei luptă împotriva lui Dumnezeu, luptă împotriva voii Lui cu ei. Căci păcatul e împotrivire prostească față de Dumnezeu. Te lupți cu El degeaba, pentru că te lupți cu binele tău veșnic. Binele tău este tocmai voia Lui cu tine. Voia lui Dumnezeu e viața și mântuirea noastră. Și dacă nu accepți acest lucru odată pentru totdeauna, toată viața ta e o durere, e un chin, pentru că faci relele care te omoară.

[6] Demonii se luptă cu Dumnezeu și se luptă și cu mântuirea noastră. Ei vor să ne convingă, în chip și fel, să nu mai mergem la Biserică, să nu ne mai spovedim, să nu ne mai împărtășim, să nu mai postim, să nu mai facem voia Lui, pentru ca să fim goi și întunecați ca și ei. De aceea, orice bagatelizare a Bisericii în viața noastră înseamnă un succes al demonilor, pentru că ei caută să ne îndepărteze de ea. Căci ei știu că acolo ne împărtășim de viața lui Dumnezeu, că acolo primim slava Lui cea veșnică, cea care îi arde pe ei, dar pe noi ne curățește, ne luminează și ne sfințește neîncetat. Căci viața sacramentală a Bisericii e mântuirea noastră și asta înseamnă izgonirea demonilor de la noi.

[7] Însă, în cel demonizat, nu era doar un demon, ci foarte mulți, o legiune de demoni [Lucas 8, 30, BYZ]. Ei vin cu răutate în noi, pentru ca să începem să experimentăm încă de acum Iadul. Și viețile celor demonizați ne arată cu lux de amănunte răutatea și furia demonilor. Cum vor să îi omoare, cum îi chinuie interior, cum îi fac antisociali. Pentru că societatea umană înseamnă relații, înseamnă dialog, colaborare. Dar demonizarea este izolare trufașă, este indiferență față de ceilalți, este ură față de oameni. Cel purtat de demoni nu suportă binele și frumosul, nu suportă liniștea oamenilor, nu îi iubește, pentru că se iubește pe sine. Și de aceea, niciodată demonii nu zidesc o societate umană, ci o distrug din temelii.

[8] Când puhoiul de demoni a ieșit din om, el a fost văzut „îmbrăcat și fiind întreg la minte [ἱματισμένον καὶ σωφρονοῦντα], lângă picioarele lui Iisus [παρὰ τοὺς πόδας τοῦ Ἰησοῦ]” [Lucas 8, 35, BYZ].  Nu mai țipa, nu mai era nevoie de lanțuri, nu mai pleca de nebun în pustie, ci el sta cuminte lângă picioarele Domnului, ascultând de El. De unde vedem diferența radicală dintre demonizare și ascultarea de Domnul. Ascultarea de El te face smerit, liniștit, bucuros, împăcat interior, atent la voia Lui. Dar când mergi după demoni, ei te învață rebeliunea, te învață insolența, te învață să țipi, să contești, să te lupți cu Dumnezeu. Dar lupta cu Dumnezeu e degeaba. Pentru că voia Lui este veșnică.

[9] Și Dumnezeieștii Evangheliști ne-au lăsat scris despre vindecările de demonizare, pentru ca să nu confundăm bolile mintale cu demonizarea. Când creierul îți e bolnav, spui și faci lucruri fără sens. Dar când ești demonizat, tu ești învățat de demoni cele rele, pentru că ei locuiesc în tine. Și de demonizare nu scapi cu pastile, ci prin rugăciunile Bisericii. De aceea, pe cei demonizați îi ducem ca să fie exorcizați de Episcopii și Preoții Bisericii, pentru că numai ei, cu harul lui Dumnezeu, îi pot scoate pe demoni din oameni.

[10] Mai e puțin și tinerii noștri se vor îmbrăca pe placul demonilor. Sărbătoarea păgână de la 31 octombrie, de la ziua mea de naștere, care n-are nimic de-a face cu creștinii, a devenit o zi comercială. Dacă vrei să vezi morminte și trupuri moarte, te duci la Cimitir, la mormintele familiei tale, și te gândești la faptul că și tu vei ajunge acolo într-o zi. Că vei ajunge în scurt timp. Nu e nevoie să îți transformi casa într-o peșteră, într-o hrubă a demonilor, când tu, la Botez, ai fost exorcizat de demoni. Ci, mai degrabă, spovedindu-ne păcatele noastre, noi trebui să ne facem din nou locașuri ale lui Dumnezeu, pentru că El ne-a eliberat de demoni la Botezul nostru sacramental. Amin!

Petru Dumitriu, Incognito [3]

Petru Dumitriu, Incognito (roman), trad. din lb. fr. de Luminița Brăileanu și Delia Vasiliu, cuvânt înainte de Geo Șerban, Ed. Univers, București, 1993, 527 p.

 

„trebuie să te înarmezi cu răbdare şi să aștepți ca lanțul să se subțieze şi să dispară”, p. 116; duhoarea „abia simțită” de scoici putrezite, trăită pe malul Dunării, p. 116; lipitoarea care îi sugea sângele, p. 116; „când făceam dragoste cu Sabina… asta-mi dădea o dulce senzație de liniște”, p. 117; făcea dragoste cu ea în pădure, pe timpul nopții, p. 117; „Te iubesc pentru că ești”, p. 119; pasărea împușcată: „pasărea căzu la picioarele stejarului, grămăjoară însângerată de carne şi de pene sfârtecate de alice”, p. 120; juvăț, p. 121, = ștreang[1].

În acea zi, „Dunărea…avea culoarea lămâii”, p. 121; el crede în „iubirea lucidă”, nu în cea oarbă, p. 122; când copilul e îndrăgostit sexual de mama lui, p. 123; fac dragoste în pădure în răcoarea serii și Sabina plânge de bucurie, p. 125; însă autorul, pe când era copil, ajunge la concluzia dezastruoasă că „nu există Dumnezeu, nu există decât universul, atâta tot”, p. 126; iar fratele lui, și el necredincios, îi răspunde: „Dacă te-ai apucat să mă pisezi cu Dumnezeu şi cu sensul lumii, înseamnă că ești bolnav. Oamenii sănătoși nu-şi pun asemenea probleme”, p. 127. Oamenii indiferenți față de viața lor nu au probleme existențiale. Căci oamenii normali au din destul.

Însă își dă seama că fratele lui are o răutate inumană, p. 130; voluptatea indecenței, p. 132; „Atâta revărsare de ură m-a încremenit[,] la fel ca şi atingerea lui Filip”, p. 134; „Dacă rămân, mor, putrezesc pe dinăuntru”, p. 138; „Ne-am mângâiat şi am făcut dragoste. Am condus-o acasă şi ne-am strâns în brațe pentru ultima oară”, p. 138-139; incestul între frați, p. 140; pleacă pe frontul ucrainean, p. 141; se întoarce acasă în timpul războiului: „Dar cel mai straniu era că din locul unde trăisem nu mai rămăsese decât aer, vid”, p. 142.

Paragraful fundamental din p. 142: „Şi, totodată, grație mecanismului memoriei tot atât de îndurător ca şi cel al morții de bătrânețe, neliniștea, nemulțumirea şi furia adolescenței s-au domolit în amintirea mea pentru ai mei; toți pe care atunci îi judecam așa de aspru şi din care, tot timpul, îl uram ba pe unul, ba pe altul, nu mai simt, nu mai pot să simt decât milă, iertare, umilință şi iubire[,] iar din această lume care mi se părea absurdă şi întunecată în ciuda aparenței ei solare n-a mai rămas, pentru mine, decât frumusețea inocentă şi prospețimea strălucitoare”.

„densitate a tainei”, p. 143; „Şi eu eram la fel: un director, un ştăbuleț, cu arhivele mele secrete şi cu planurile mele de evadare. Cum puteam să cred că alții erau mai puțin ciudați decât mine?”, p. 143; își pune problema numărului securiștilor, p. 144; fețele hidoase ale comuniștilor de la vârf, p. 146-147; iar ei „nu știau să cedeze decât în fata amenințării cu moartea şi nu acceptau să negocieze decât în fata unei forte copleșitoare şi decise să-i distrugă”, p. 148; „voluptatea oribilă” a grupurilor restrânse care se urăsc, se invidiază, se suspectează reciproc, p. 150; „Nițeluș avu un rânjet chinuit. Până şi Morcovici își oferi luxul unui zâmbet mohorât”, p. 152-153.

Însă Nițeluș era „apreciat” de șeful lui „datorita zelului său de turnător”, p. 153; „vocea lui monotonă ne adormea”, p. 156; „I-am răspuns cu un râs silit”, p. 157; „Probabil că râsul meu a semănat cu un nechezat stupid”, p. 157; ședința de partid: „Știam ce avea să urmeze: întreruperile lui semnificative, tonul dur făcut să intimideze pe oamenii adversarului, întrebările fățiș răuvoitoare, comentariile pe care nu se jena să le plaseze ici şi colo”, p. 158. Și ajungem „în momentul când înțelegem că vorbele goale pe care le-am învățat acoperă pustiitoarea realitate a lui Dumnezeu”, p. 163; conduce un tanc în timpul războiului, p. 163-164.


[1] Cf. https://dexonline.ro/definitie/juvăț.

Măreția evidenței

Totul e „banal”, e „un lucru obișnuit”, discuțiile curg „în avantajul lor”, au larghețea lor cotidiană, până le indic locația TPA și interminabilul meu CV, acela muncit, sută la sută genuin. Ăla cu câte opere am scris sau editat. Pentru că toți se uită la aparențe și, cu cât sunt mai abordabil, mai afabil, cu atât mă „diluez” în ochii lor. Căci nu au ochi pentru interioritate, pentru abisalitate, cum are omul mare. Și tipul pare un om „șters”, un om „de rând”, care „nu ne face” probleme. Dar când îi las față în față cu opera mea, atunci începe enervarea reală în inima lor, ura, invidia, ascunderea mea cu tot dinadinsul, nevorbirea despre mine. Pentru că nu pot să suporte faptul că nu m-au intuit, că nu și-au dat seama cine sunt. Cât timp sunt „nimeni”, discuțiile sunt siropoase, sunt dulcege, băltesc în nimicuri. Și când mesteci nimicuri, nu ai gust pentru măreție. Dar eu, prin tot ceea ce fac, te trag spre măreție, spre unicitate, spre sfințenie, spre marea slujire a lui Dumnezeu și tu n-ai chef de lucruri mari. Și de ce-ai avea chef de lucruri mari, dacă asceza nu e viața ta, dacă munca te umple de scârbă și nu de sfințenie?!

Cărțile, acolo, în breviar, sunt unele după altele. Fiecare în ziua publicării lor. Cărți publice, gratuite, multe pagini, în spatele tuturor sunt eu, autorul, cel trecut cu vederea, cel „minimalizat” în inimile lor. Care nu mi-am făcut din operă un scop de înavuțire, ci de luminare a oamenilor. Că mi-am dat seama că toți vor bani, asta e idolatria momentului, bani cu care să nu știe ce să facă, și mai nimeni nu vrea oameni, oameni vii, pentru care e bine să scrii. Scriitorii de azi se gândesc la banii lor în primul rând, nu la tine, cititorule al nimănui! Tu, care cumperi cărți, le cumperi visele lor, dar tu nu rămâi cu nimic, pentru că nimeni n-are timp de speranțele tale. Dar nu vreau să te conving de contrariu, că deja ai „o prea bună” părere despre tine însuți și, mai ales, despre ei, despre cei care te fură la preț prin cărțile lor. Și când rămân singuri cu opera mea, față în față cu aceasta, temându-se de întâlnirea cu măreția, zic că e „o pierdere de timp” această întâlnire mântuitoare. Că dacă tot sunt atât de multe cărți și autorul o să mai scrie și altele, de ce să le citească, dacă și așa le depășesc așteptările? „Dar el, fată, nu părea așa de!…Însă, când am început să citesc, mi-am dat seama că omul e…și n-are rost să intru în zona geniilor…că mă face cu capu’”.

Bineînțeles că eu nu merg cu o pancartă în mână ca să spun cine sunt, ce am făcut până acum, ce-o să mai fac de aici încolo. Mă îmbrac banal, vorbesc banal cu oameni banali, par în chip și fel sau nici nu atrag privirile, pentru că eu ies din casă pentru ca să mă odihnesc, pentru ca să călătoresc, pentru ca să slujesc, pentru ca să îmi adun informații, idei, cărți și nu pentru ca să spun în gura mare ce scriu, ce-am scris, ce voi scrie. Trec printre oameni și nimeni nu mă simte, nimeni nu mă vede, nimeni nu mă înțelege. Și acest lucru e dramatic! Pentru că sutele acestea de cărți, scrise și editate ascetic, m-au sculptat duhovnicește, interior, și frumusețea din mine însumi, atenția, duhovnicia, abisalitatea aceasta unică e de văzut. E neapărată, pentru că e unică. Nu întâlnești pe fiecare zi o asemenea raritate: un Preot care trăiește cu Dumnezeu în el prin slava Lui și care scrie neîncetat. Într-o lume normală, eu aș fi un om de contemplat, așa cum contemplăm un mare tablou, un mare edificiu, o mare idee, un mare om. Dar în postmodernitate oamenii nu își pierd timpul cu măreția, ci cu nimicuri. Cu nimicuri depersonalizante. Care nu îți cer să fii om integru, ci, dimpotrivă, să fii o mască, o modă, o sursă de venit a unora.

Dar pe măsură ce sunt tot mai orbi, conaționalii tăi și toți străinii cu care conversezi îți cer „să nu le întreci așteptările”. Cu alte cuvinte, să faci o față, o grimasă anume, în care ei să citească zecile de mii de pagini pe care tu le-ai scris toată viața. Adică ei te întâlnesc, tu faci fața asta de deștept, în care ei să citească, tot ce-ai scris tu, într-o fracțiune de secundă, și să nu mai cadă în postura de triști, de proști, de analfabeți față în față cu opera ta. Că dacă ei ar citi la secundă opera, dacă ar citit-o pe fața ta, ei ar pleca de lângă tine mai înainte ca tu să îi pui față în față cu ea, la nivel de cărți și pagini. Dar tu, când nu faci fața așteptată, când nu le dai explicații totale mai înainte ca ei să te cunoască, de aceea îi enervezi pe fiecare în parte și pe toți la un loc, că ei nu se mai ocupă cu cititul, ci cu privitul în față. Și privitul în față vor să fie și cititul operei tale.

Da, degeaba râdem de Leana Țiganca de la Scrioaștea, cea care îți citește în palmă și îți dă și cu ghiocul pentru viitor și pe care ultima oară am găsit-o în Gară, la Roșiori, singură și fără bani, cumpărându-i lucruri de mâncare! Că avem intelectuali și scriitori și artiști și oameni de știință și Slujitori ai lui Dumnezeu care te privesc în față, te „citesc” repede, te „știu” pe de rost, după care te urăsc de moarte când îți văd opera. Și asta, pentru că ei, în mintea lor, se cred „geniali”, dar fără operă. Se cred așa…în absența operei. Fumurile lor sunt evidente. Ifosele lor au demonism cuprinzător. Însă asceza, smerenia operei e singura care convinge și mă convinge. Munca asta continuă, susținută, binecuvântată de Dumnezeu, e cea care contează, e cea care te sfințește neîncetat și ea e regăsibilă pe fiecare pagină.

Dar de ce să te umpli de mânie pe cineva care ți se dăruie?! Eu îți dărui opera mea! Dacă femeia de care te îndrăgostești și cu care rămâi pentru toată viața, la început ți s-a părut altcumva, dar mai apoi ai descoperit-o cu adevărat și ți-ai dat seama că ai greșit enorm în ceea ce o privește, a recunoaște că ai greșit față de ea nu e cel mai mare compliment pe care i-l faci? Pentru că ea îți iartă începutul, îți iartă orbirea inițială, dacă tu îi dovedești că o înțelegi cu adevărat. Că o înțelegi acum, în clipa de față, când ea îți vorbește și tu o asculți. După cum nici eu nu îți cer să mă înțelegi mai înainte de a mă citi. Mă citești și mă descoperi pe fiecare zi și mă iubești în măsura în care mă înțelegi. Dar de ce să mă arunci la coș tocmai pe mine, mai înainte de a mă citi, pentru că n-ai crezut că eu sunt capabil de o asemenea operă? Nu îți place, dimpotrivă, că mă înveșmânt în smerenie, în bun simț, în dialog și vorbesc cu tot omul, deși am o asemenea operă? De ce n-am dreptul să fiu eu însumi? De ce n-am dreptul să mă comport așa cum mă simt împlinit și îmi ceri să fiu un afiș al operei mele? Cărțile sunt pentru a fi studiate. Eu mă aștern în scris în fiecare zi, cărțile rămân să vă vorbească. Să vă vorbească despre mine însumi. Despre ratarea dialogului real cu mine. De acum, din contemporaneitate.

Că atunci când tu taci, după ce eu îți arăt cine sunt, eu știu pentru ce taci, pentru ce faci acest lucru: ești umilit în orgoliul tău. Și taci nu pentru că nu știi că eu sunt un om valoros, ci pentru că tu n-ai chef de oamenii valorici. Tăcerea ta îmi vorbește explicit despre tine însuți. Dacă n-ai prietenie cu măreția, cu oamenii valorici, n-ai prietenie cu nimeni și cu Dumnezeu în primul rând. Pentru că Dumnezeu e Cel care ne luminează pe toți și ne întărește pe toți ca să facem voia Lui. Și dacă eu îți arăt opera mea, ce am lucrat împreună cu Dumnezeu, de ce ești trist? De ce te întristează măreția lui Dumnezeu, ce a făcut El cu mine, dacă pe mine mă smerește și mă împlinește enorm acest lucru? Și cum te-ar putea întrista în mod real împlinirea mea duhovnicească? Când eu mă rog pentru mântuirea tuturor și toată munca mea e tocmai pentru mântuirea oamenilor.

Oamenii și-ar dori să fiu, să scriu, să exist, fără memorie. Și-ar dori să nu am conștiință de sine și de valoarea operei mele. Și-ar dori să fac operă de geniu în totală inconștiență, ceea ce e imposibil. Căci dacă îmi aduc aminte de ce-am făcut, ei consideră că îmi aduc aminte pentru ca să mă mândresc cu ele, nu pentru ca să Îi fiu recunoscător lui Dumnezeu pentru toate. Și dacă nu mi-aș aduce aminte de ele, asta ar însemna că tot ceea ce am scris, am pictat și am creat eu în viața mea, nu m-au schimbat nicidecum? Dar eu „n-am voie” să mă remarc, pentru ca micimile lor să iasă în evidență. „Păcatul meu” e că am o operă „prea mare” pentru vârsta mea, când eu am scris-o organic în fiecare zi. Însă nefericirea lor nu e opera mea, ci nefericirea lor sunt ei înșiși. Ceea ce nu fac și, pentru aceasta, nu ajung să aibă o operă. Că dacă îți vine boala pe operă, pe ce lași după tine, atunci începi de azi, îți pui lenea în cui, și te operezi. Și, ca om operat, pe fiecare zi îți faci operă, pentru ca să nu mai ai fumuri, ci realități. Și realitățile nu stau în primul rând lângă tine, ci în tine. Pentru că tu faci un lucru, dar, mai întâi de toate, îl faci în ființa ta, nu în afara ta. Ce e în afara ta e ideea din tine. Materializarea ei. Dar mai înainte de a fi lucrul tău e ideea ta.

Și ideea ta pe mine mă inspiră, pentru că eu caut să văd lucruri unice. Opera ta mă face să mă îmbogățesc tot mai mult cu realitatea persoanei tale. Mai înainte ca să îți arăt cine sunt, ca să te duc la CV-ul meu, eu ți-am vorbit firesc, tocmai de aceea nu m-ai băgat în seamă. Când ți-am vorbit concentrat despre mine, prin opera mea, tu m-ai exclus. Dar te-ai exclus pe tine din relația cu mine. Căci eu te-am vrut în relație, de aceea ți-am vorbit deschis, ca unui apropiat și nu ca unui ins ce nu merită atenția mea. Dacă n-aș fi dat doi bani pe tine, nu ți-aș fi vorbit. Dar dacă am intrat în vorbă cu tine, eu te-am lăsat să intri în relație cu mine, dar tu te-ai autoexclus din ea. Și atunci era toamnă!…Când frunzele mor deodată și n-am inimă să le privesc moartea lor eminamente banală, ștearsă, pentru ochiul indiferent al oamenilor.

Panait Istrati, Neranțula și alte povestiri [1]

Panait Istrati, Neranțula și alte povestiri, cu pref. de Constantin Cubleșan și tabel cronologic de Alexandru Talex, în col. Biblioteca pentru toți, Ed. Minerva, București, 1988, 266 p.

 

În Alexandria Egiptului începe povestirea, p. 7; „soarele iernatic al Alexandriei”, p. 7; viciile sale: narghileaua și cafeaua, p. 8; „Nu poți iubi lumina, fără să iubești în același timp oamenii”, p. 9, după care, în aceeași pagină, vine prima hulă a cărții; „dragostea pentru prietenie”, p. 9; Neranțula fundoti = mic portocal amar, p. 11 și p. 11, n. 1; a locuit la Brăila, pe ulița evreiască, de la 16 ani, p. 12; înălța zmeie, p. 12; „plăcerea foarte gustată…de-a hoinări pe uliță”, p. 13; fetișcana avea 14-15 ani și „se mișca întocmai ca un pește în apa râului”, p. 13; fata căra apă cu cobilița contra-cost, p. 13-14. Era o fată orfană, Sacagița, p. 14; Stana o culesese de pe drumuri, p. 15.

O îmbrățișează pentru prima oară, p. 16; fata înțelese că o iubește pentru că i-a salvat cățelul de la moarte, p. 17; și pentru că a înțeles că e iubită, fata „îmi luă capul în mâini și mă sărută pe amândoi obrajii”, p. 17; și-ar fi dorit să aibă o a doua inimă în loc de creier, p. 18; și începând din p. a 19-a o numește Neranțula; celălalt, pe care-l iubea ea, era Epaminonda, p. 20; „căsuțe singuratice, ca niște capcane de neînlăturat”, p. 21; Marco și Epaminonda devin prieteni, niște prieteni care iubesc aceeași fată, pe Neranțula, p. 23.

„copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea sunt patru vieți, patru feluri de-a trăi; le ucizi pe toate, dacă vrei să torni pe una în tiparul celeilalte”, p. 25; își dă seama că ei trei se înțeleg „prin violență” și se distrug „prin dragoste”, p. 25; Neranțula știe să arunce cu pietre, p. 27; apare și Neranțula, „mai frumoasă ca niciodată, mirosind tare a parfum de liliac. Zbura ca o mânză, dar mereu distantă, serioasă”, p. 27; și Marco își dă seama că și-ar omorî și părinții pentru Neranțula, p. 27. De ce să omori când iubești? Ce are criminalitatea cu iubirea, când iubirea te învață, dimpotrivă, să ierți, să rabzi, să înțelegi oamenii și nu să-i omori?

Neranțula îi promite „un sărut apăsat” lui Marco, dacă îi cucerește zmeul lui Miu, p. 28; „zmeul meu stă pironit ca un soare”, p. 29; vrea să își retrăiască copilăria, scriind despre ea, p. 30; cuceresc zmeul, p. 34; căci copilăria e „dulce și sfâșietoare”, p. 35; cele 5 feluri de înot: „câinește, ca broasca, pluta, voinicește și călcând apa”, p. 36; îi spune să nu treacă Dunărea înot, dar el nu o ascultă, p. 37; Neranțula îl ajută să trișeze, p. 39; murele târzii, p. 40, cele „cu praf de brumă”, p. 41; „pacostea” mersului la Școală, p. 42; altă hulă la p. 42; Papaiani, p. 43; „Epaminonda ne conduse în mod glorios pe canale, care în deltă sunt ca scurtăturile în munți”, p. 43; „răsuflarea ei mă frigea”, p. 47; „toamnă bogată în frunze moarte”, p. 49; „cerul s-a încotoșmănat de iarnă”, p. 49; dovleci copți în sobă, p. 49. O mare delicatețe! Trebuie să știi să îi faci.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [193] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

14. Astfel, în vremea ispitirii, șarpele I-a zis Lui, ca Fiului lui Dumnezeu: „spune pietrelor acestora să se facă pâini”[1]. Și iarăși I-a zi Lui ca Fiului lui Dumnezeu: „aruncă-Te jos [de pe Templu]”[2]. Și ei toți [demonii] L-au rugat pe El să nu îi trimită pe ei în abis[ul Iadului][3]. Și ca pe Dumnezeu și Împărat a toate, ei L-au implorat pe Hristos să le poruncească să intre în porci[4]. Iar diavolescul L-a pus pe El să făgăduiască, ca Dumnezeu, că nu-l va chinui pe el[5].

Demonii nu au rostit niciodată asemenea rugăminți înfricoșate în fața niciunui Drept al acestui veac, ci numai lui Hristos Dumnezeu. Au înțeles, din ceea ce au suferit, că a venit judecata pentru distrugerea și nimicirea lor[6] și a arhibalaurului[7].

El [Domnul] nu a venit pentru ca să judece sau să osândească sau să blesteme pe bărbatul și pe femeia care au păcătuit, ci mai degrabă ca să îi mântuie. Așadar, Mântuitorul însuși a zis: „nu am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea”[8]. „Căci Fiul omului a venit să caute  și să mântuie pe cel care a fost pierdut”[9]. Și El nu a venit să cheme „pe drepți, ci pe păcătoși”[10]. Căci „Nu au nevoie cei care sunt sănătoși de doctor, ci cei care sunt bolnavi”[11].

15. Cu adevărat, Hristos, „Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii”[12], a fost aici, în viață, pentru ca să arate blândețe, milostivire și iertare a păcatelor[13]. Iar venirea Sa în Paradis, la cei care păcătuiseră, a fost o adevărată preînchipuire a acestei veniri de mai târziu, când S-a făcut cunoscut femeii care se rătăcise, Eva, Biserica, firea noastră omenească.

De vreme ce este așa, atunci tot omul credincios să știe că Dumnezeu nu a venit la Adam și Eva odinioară pentru a le împărți pedeapsa, nici pentru a-i alunga, a-i exila sau a-i blestema[14]. Căci mielul care a fost pierdut era un chip al lui Adam preînchipuirea [lui Hristos][15]. Păstorul cel Bun nu l-a căutat mânios[16], ci l-a adus înapoi pe umerii Săi[17]. Iar drahma cea una care s-a rătăcit de cele 10 era Eva, Biserica[18]. Nu cu ură a căutat-o pe ea blândețea lui Dumnezeu și a găsit-o. Iar bărbatul care a căzut între tâlhari era Adam cel dintâi plăsmuit[19]. Nu cu amenințare l-a îngrijit Iisus și l-a purtat pe el pe umerii Săi[20] – iar mai târziu și pe Cruce[21]. Iar tâlharul, cel sensibil, a fost o întipărire a chipului viu/ vrednic al lui Adam: prin el, Hristos ne-a deschis nouă darul Paradisului[22].

Deci nu te mai îndoi că Dumnezeu a arătat nespus de multă bunătate atunci, în pedepsele pe care El le-a dat întâiului plăsmuit, care păcătuise. Pe de-o parte, da, aceste pedepse au fost formulate aproape ca niște blesteme[23]. Aceasta pentru a aduce frică în neamul viclean al iudeilor, de vreme ce Dumnezeu le dădea lor legea.

Pe de altă parte, cuvintele erau profetice. Nu erau despre răzbunare asupra lui Adam și a Evei, ci despre cele care aveau să se întâmple Bisericii, când întru greșeală și-a petrecut vremea cu șarpele, înainte de venirea lui Dumnezeu Cuvântul la ea, care a fost arătată cu claritate, mai înainte, prin venirea lui Dumnezeu în Grădină, în seara aceea[24].


[1] Mt. 4, 3; Cf. Lc. 4, 3.

[2] Mt. 4, 6; Lc. 4, 9.

[3] Cf. Lc. 8, 31.

[4] Cf. Mt. 8, 31; Mc. 5, 12.

[5] Cf. Mt. 8, 29; Mc. 5, 7; Lc. 8, 28.

[6] Cf. Mc. 1, 24; Lc. 4, 34.

[7] Cf. Apoc. 12, 3-17; 13: 2-4, 11; 16, 13; 20: 2-3, 10.

[8] In. 12, 47; cf. In. 3, 17; 8, 15.

[9] Lc. 19, 10; cf. Mt. 18, 12-14; Lc. 15: 4-10, 32.

[10] Lc. 9, 13.

[11] Lc. 5, 31. Cf. Mt. 9, 12; Mc. 2, 17.

[12] In. 1, 29.

[13] Cf. Is. 53, 6-7; In. 1: 29, 36; Fapt. Ap. 8, 32; I Petr. 1, 18-19; Apoc. 5, 6-13; 21, 22 – 22, 3.

[14] Cf. Fac. 3, 8-24.

[15] Cf. Mt. 18, 12; Lc. 15, 4.

[16] Cf. In. 10: 11, 14.

[17] Cf. Lc. 15, 5.

[18] Cf. Lc. 15, 8-10.

[19] Cf. Lc. 10, 30.

[20] Cf. Lc. 10, 34.

[21] Cf. In. 19, 17.

[22] Cf. Lc. 23, 40-43.

[23] Cf. Fac. 3, 16-19.

[24] Cf. Fac. 3, 8.

Fragrance (novel) [67]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Fragrance

(novel)

*

He published his sonnets in 1609 and there were 154[1]. El otoño del patriarca[2] was published in 1975[3], and AI, who got into the discussion for nothing, did not know when the novel was translated into romanian. However, Google, in the first result, gave us Darie Novăceanu, who translated Márquez’s novel and published it in 1979[4]. Nichita published The Imperfect Works in 1979 and was 46 years old[5]. That same year, Marin published Ceramics and was 43 years old[6]. And what did I look like at the age of two? I was wrapped in the love of my grandparents, that’s for sure, who raised me like a priceless longing. And when grandfather Marin heard songs about longing, he would think of me and cry, as if I had expressed the entire longing of humanity.

Who knows when this novel will end and why? Those who think I’m predictable know nothing, absolutely nothing. They have their mouths full of french fries and they’re just assuming. But to know when and, especially, why, we have to wait, because the novel will tell us all these important details. The Cousin Shakespeare was published in 1992[7], and I met Sorescu at Turnu Măgurele in 1995.  Accompanied by Simion, who was happy that the high school was called Marin Preda[8]. That Preda of ours, who had published The Most Beloved of Earthlings only 15 years earlier[9]. And if Father Grigore from Didești saw his translation of the Holy Scripture published in 1936[10], Father Dorin from Scrioaștea, from proximity, published the first book of the Holy Scripture, in his translation, in 2011[11], 75 years later, and finished translating the New Testament in 2025, 89 years later, without imposing a specific deadline on himself. But he did not „confront” LXX with WTT[12], because the Divine Scripture of the Church is LXX plus BYZ. And to know the Divine Scripture of the Church means to translate it with reverence and gratitude as the daily ascesis of salvation.

I wrote about Roxana from 1930[13] in vol. 1 from To see and to be seen[14], the second volume being in waiting. Because I don’t know when or how my books will appear, but I work on them while I’m capable of them, of the rhythm of each individual book. Now I’m in the rhythm of this novel, I’m writing to it, and I do not want to get out of this rhythm yet. That is why I try to edit, translate, preach, so as not to get out of its rhythm. Because I do not want a specific time to pass before I reconnect to its inner rhythm. And Roxana is the help that every Priest needs. Because you need people who believe in you, in your vocation, in your sanctifying role in this world. The mercantilism does not raise Churches, but chris- tian consciousness does. And when you go beyond your attachment to this world, you understand that the Church is the most stable reality of the world, because it is divinely human and humanly divine. And that you, the one who supports its ocean of uncreated light, are the one who makes yourself a living member in the ocean of people of the Church.

I arrived safely, I’m writing to you from here by the sea, what I wish for you too. In front of me are mountains, forests, snowfalls, values, what I wish for you too. No, I don’t have time to explain to you, what I wish for you too! That what I wish for you is very serious and does not require washing, that you can take it with you when we meet, because it is brand new. Yes, you may not understand me, but what I wish for you has an overwhelming significance in the course of the following events, because I ask you to be my wife, yes, what I wish for you too. And, the two, of course, met, had children, have been married for 50 years, know their grandchildren and tell them stories, endless stories, what I wish for you too.


[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/William_Shakespeare.

[2] The autumn of the patriarch.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/The_Autumn_of_the_Patriarch.

[4] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Darie_Novăceanu.

[5] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_Stănescu.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Sorescu.

[7] Ibidem.

[8] Details confirmed by my wife, the Lady Priestess Gianina Maria-Cristina Picioruș.

[9] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Preda.

[10] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Gala_Galaction.

[11] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/11/evanghelia-dupa-matei/.

[12] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Gala_Galaction.

[13] Ibidem.

[14] To be seen: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/04/16/a-vedea-si-a-fi-vazut-vol-1/.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [192] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

12. Și vorbind despre femeie și despre sămânța sa, de ce Dumnezeu a schimbat cuvântul la masculin când a zis: „El îți va păzi ție capul, iar tu Îi vei păzi Lui călcâiul”[1]? Al cui călcâi? Al femeii? Să fim serioși, nu are niciun sens.

Sunt cutremurat și uimit – iarăși grăiesc către tine, iudeule –, căci mii de ani ai citit acestea, neîncetat, și încă nu le cunoști adevărul. În privința acestora, tu ar trebui să mă luminezi pe mine, de vreme ce le-ai primit de la Dumnezeu și crezi în ele. Dar vino și învață de la mine, fiară barbară, despre înțelesul legilor tale.

Dumnezeu a îndreptat-o pe femeie, Biserica, să-l urască pe șarpele cel rău și să nu-l asculte[2]. Dar Biserica nu poate să păzească – sau, mai precis, să pândească și să zdrobească – capul lui. Și, de aceea, Dumnezeu a schimbat cuvântul de la femeie la bărbat, mai exact, la Hristos. Dumnezeu a zis șarpelui: „El îți va păzi ție capul”, te va prinde într-o cursă și te va zdrobi[3]. „Iar tu Îi vei păzi Lui călcâiul”, care este extremitatea întregului trup al lui Hristos, Biserica[4], după ce, în veacurile din urmă, el o vântură/ cerne pe ea.

Călcâiul ei, extremitatea, înseamnă venirea Antihristului, în timpurile din urmă[5]. Răul șarpe așteaptă și pândește timpul său, pentru că șarpele îl va folosi pe Antihrist ca pe o unealtă pentru a călca pe Biserică[6]. Și iarăși va fi prin mâncare, de vreme ce atunci va fi foamete[7]. Aceasta este în conformitate cu ceea ce am explicat în capitolul anterior.

Hristos a fost numit păzitorul Bisericii[8]. Nu este nevoie de altă dovadă mai bună decât aceasta, ca mărturia despre persoana lui Hristos: „Și l-a luat Domnul Dumnezeu pe” Adam „și l-a pus pe el în Paradis [pentru] a-l lucra pe el și [pentru] a-l păzi”[9]. Și de aceea, Hristos a așezat Heruvimul și sabia de foc, care înconjoară și păzește Biserica din toate părțile[10]: ca nu cumva capul șarpelui să intre înăuntru.

De aceea, probabil, când i-a zis șarpelui despre Hristos: „El îți va păzi ție capul”[11], Dumnezeu a schimbat cuvântul [sensul discuției] de la femeie la bărbat, din cauza a ceea ce spusese mai înainte, care era pentru amândoi: „și vor fi cei doi într-un trup”[12]. Prin această vorbire masculin-feminină [cu referire și la bărbat, și la femeie], El ne-a învățat pe noi că Hristos și Biserica sunt de nedespărțit[13]. Ei au aceeași fire [dumnezeiască și umană], o singură făptură, un singur trup[14]. Ei sunt monogami[15].

13. Păzește-mi mie, o, credincioasă și sfântă Ierarhie, aceste lucruri ca neîncetată amintire! Grăiesc despre cele ale poruncii dumnezeiești către șarpe: „vrăjmășie voi pune între tine și între femeie”[16]. Una și singura femeie. Dumnezeu nu a zis: între tine și femei. Toate celelalte credințe ale lumii sunt prietene ale șarpelui[17], în afară de una și singura, soția lui Hristos, Biserica creștinilor[18].

Vei vedea pe celelalte femei și credințe – adunările iudeilor și barbarii – cântând la instrumentele lor, chiuind, ținându-și sărbătorile, priveghind, postind, jertfind, făcând plecăciuni, chemând un zeu, vestindu-și credința, stabilind dogme, citindu-și scripturile [scrierile în care cred] – și nemărturisindu-l pe Hristos[19], „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”[20]. Cunoaște atunci aceasta fără de îndoială: toate acestea sunt prietene ale șarpelui diavolesc. Nici una singură dintre ele nu are vrăjmășie împotriva lui. Toate sunt ale lui. Cu o singură excepție: Biserica lui Hristos și sămânța ei[21].

Toate celelalte [credințe] sunt curve și desfrânate, zămislind din sămânța șarpelui și făcând copii cu el. Și ele însele au o sămânță în ele, sămânța lor înseși, înnăscută, care este poate mai rea decât cea a șarpelui. Căci adesea șarpele și demonii lui au mărturisit și L-au vestit pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt[22].


[1] Fac. 3, 15.

[2] Cf. Ibidem.

[3] Cf. Rom. 16, 20.

[4] Cf. Rom. 12, 5; I Cor. 12, 27; Ef. 4, 25.

[5] Cf. I In. 2: 18, 22; 4, 3; II In. 7.

[6] Cf. Apoc. 13: 11-18; 20, 10.

[7] Cf. Apoc. 6, 8; 18, 8; Vel 27.

[8] Cf. In. 6, 37-39; 17, 12.

[9] Fac. 2, 15.

[10] Cf. Fac. 3, 24.

[11] Fac. 3, 15.

[12] Fac. 2, 24; Mt. 19, 5; Mc. 10, 8; I Cor. 6, 16; Ef. 5, 31.

[13] Cf. Ef. 5, 32.

[14] Cf. Mc. 10, 8; I Cor. 6, 15; Ef. 5, 29-30.

[15] Cf. Mt. 19: 6, 9; I Cor. 6, 13; 7,39.

[16] Fac. 3, 15.

[17] Cf. Apoc. 12, 9; 13, 4.

[18] Cf. Mt. 22, 2; Apoc. 19, 7; 21: 2, 9.

[19] Cf. In. 2, 22; II In 7.

[20] Crezul nicean; cf. In. 17, 3; I Tim. 1, 9; I In. 5, 20.

[21] Cf. Mt. 12, 30; Mc. 9, 40; Lc. 11, 23.

[22] Cf. Mt. 8, 28 – 32; Mc. 1, 23-26; 5, 6-13; Lc. 4, 33-34; 8, 27-33.

1 2 3 4