Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [195] (partea a doua)
Traduceri patristice
vol. 7
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)
3. Spun acestea pentru că mă opun cu tărie ereziilor amintite mai sus. Și zic acestea din cauză că, în apărarea Bisericii lui Hristos, vreau să arăt iudeului și păgânului că Biserica este liberă de orice blestem al lui Dumnezeu. Ea este străină de mânia Lui. Căci ce spune Scriptura după ce șarpele a fost blestemat? „Și femeii i-a zis [Dumnezeu, desigur]: «Înmulțind voi înmulți durerile tale și suspinul tău. În dureri vei naște copii și către bărbatul tău [va fi] întoarcerea ta și el te va stăpâni»”[1].
Astfel, ca să înțelegem mai ușor tainele dintru cele care par a fi pedepse, să adăugăm și pe cele care au fost grăite către Adam. Dumnezeu i-a zis lui:
„Că[ci] ai ascultat glasul femeii tale și ai mâncat din pomul [din] care ți-am poruncit ție [ca din] acela singur să nu mănânci din el, blestemat [este] pământul în[tru] lucrurile tale! În[tru] dureri vei mânca [din] el [în] toate zilele vieții tale. Ghimpi și ciulini îți va [vor] răsări ție și vei mânca iarba câmpului. În[tru] sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până ai să te întorci întru pământul din care ai fost luat, că[ci] pământ ești și întru pământ vei merge”[2].
4. Ciudat și trecând peste orice cugetare este omul care vrea să considere acestea o imagine rațională concretă. Se va împiedica de următoarele probleme. Mă refer la cum Dumnezeu, pe când era să-l blesteme pe șarpe, i-a spus lui motivul blestemului: a înșelat-o pe femeie[3]. La fel, când urma să-l condamne pe Adam, Dumnezeu i-a zis: „Că[ci] ai ascultat glasul femeii”[4].
Dar în certarea femeii de către Dumnezeu, El nu a arătat niciun păcat, de niciun fel, nicio motivație. Adică Dumnezeu nu a zis de șarpe, nici nu a grăit despre mâncare, nu a vorbit despre pomul păcătuirii și nici nu a adus niciun altfel de motiv. Aici este o minune vrednică de uimire!
Șarpele, înșelând-o pe femeie, a căzut sub un astfel de blestem amar, groaznic și nemilos, pentru totdeauna[5]. Dar ea, care l-a înșelat pe acela care era o persoană după chipul și asemănarea lui Dumnezeu[6] – zic de Adam – nu a primit urgia lui Dumnezeu. După legile pământești, a înșela un împărat este o crimă mai mare decât a înșela o femeie. Șarpele nu a îndrăznit, nici nu a încercat și nici nu ar fi fost suficient de puternic. Aceasta [este ceea ce] a făcut femeia soțului ei.
5. Iată ce face lucrul și mai uimitor. Pavlos, limba cea înțeleaptă a lui Hristos[7], a zis: „și nu a fost înșelat Adam, ci femeia a fost înșelată”[8]. Atunci cum se face că au fost lucruri atât de mari și groaznice în pedepsirea celui care nu a fost înșelat? Iar în certarea/condamnarea trădătoarei Eva, nu a fost niciun blestem peste pământul aflat sub lucrarea ei, nu a fost nicio hrănire cu neîncetată durere, nu a fost mâncare de iarbă, nici ghimpi care să iasă, nici ciulini care să răsară, nici față care să asude, nici întoarcere în pământ, nici moarte, nici alungare din Paradis, nici oprire de la Pomul Vieții, nici pază a Heruvimului și nici sabie întoarsă împotriva ei[9]. Cei care cad în același păcat ar trebui să primească aceleași pedepse, egale – de fapt, cu mult mai mare pentru femeia înșelătoare!
Dacă tu, ascultătorul, îmi spui mie că femeia, împărtășind viața ei, căsătoria ei și casa ei cu Adam, a luat parte pe deplin la pedepsele și nefericirile soțului ei, nu spui adevărul. Dacă ar fi fost așa, ce nevoie ar fi fost pentru două pedepse diferite de la Dumnezeu: pedepse care au avut deosebiri și nepotriviri atât de mari. La început, când El i-a făcut pe ei împreună, amândurora le-a dat porunca de a mânca semințe [împreună] cu fiarele iraționale[10]. La fel, ar fi trebuit să le dea lor o pedeapsă comună. Ar fi trebuit să zică:
Blestemat [este] pământul în[tru] lucrurile voastre! În[tru] dureri veți mânca [din] el. Ghimpi și ciulini vă vor răsări vouă și veți mânca iarba câmpului în[tru] sudoarea feței voastre, până aveți să vă întoarceți întru pământul din care amândoi ați fost luați[11].
Dar Dumnezeu nu a zis și nu a făcut acestea. El i-a zis femeii: „În dureri vei naște copii”[12]. Dar El nu a zis așa ceva bărbatului – deși, de-a lungul Scripturii, El îi numește părinți pe tați, iar nu pe mame. Și iarăși, Dumnezeu a zis că femeia se va întoarce la bărbatul ei[13], dar bărbatul ei se va întoarce în pământ[14]. Și mai mult, l-a numit pe bărbat „pământ”[15], dar pe femeie nu a numit-o „pământ”. Nici nu ar fi fost cu putință ca ea să fie numită pământ: ea era coasta Celui viu[16] și era viață.
[1] Fac. 3, 16.
[2] Fac. 3, 17-19.
[3] Cf. Fac. 3, 13-14.
[4] Fac. 3, 17.
[5] Cf. Fac. 3, 14-15.
[6] Cf. Fac. 1, 26-27.
[7] Cf. Rom. 1, 1-6; 15, 18; I Cor. 1, 1; II Cor. 1, 1; 13, 3; I Gal. 1, 1; Ef. 1, 1; 3, 1-10; 4, 17; 6, 19; Col. 1, 1; I Tim. 1, 1; II Tim. 1, 1.
[8] I Tim. 2, 14.
[9] Cf. Fac. 3: 17-19, 23-24.
[10] Cf. Fac. 1, 29-30.
[11] Cf. Fac. 3, 17-19.
[12] Fac. 3, 16.
[13] Cf. Fac. 3, 16.
[14] Cf. Fac. 3, 19.
[15] Fac. 3, 19.
[16] Cf. Fac. 2, 22.
