Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [66]

Am avut de mai multe ori ocazia să observăm cum Marin Sorescu schimbă informațiile de ordin științific în material poetic. Dar nu o face în stilul postmoderniștilor. Adică nu apelează la teorii sau formule științifice ca să epateze sau ca să dea sentimentul că s-a schimbat epoca și prin urmare poezia trebuie să fie despre realitățile prezentului. Adevărații poeți au conștiința perenității substanțiale a poeziei. Numai mediocrii sunt atașați de epoca lor și au impresia că detaliile monografice contează foarte mult sau că rețetarul ideologic e cel mai important ingredient.

Sorescu e interesat de știință, nu e un ignorant. În poezia lui însă, baza de date a științelor empirice e totdeauna luată în răspăr, scuturată de pedanteria formulelor sofisticate (pe care mulți și le-au însușit prin simpla memorare, nu prin gândire logică sau experiment) pentru a ajunge la elementaritatea legilor universului material și a extrage de aici concluzia unei filosofii adânci. Pentru că nu epistema în sine contează, nu observația sau experimentul au importanță, ci concluzia extrasă în urma acestor descoperiri de ordin științific. Astfel încât ajungem tot la metafizică și la sentimentul religios al existenței – fapt pe care, e adevărat, cei mai mulți, în zilele noastre, preferă să se facă a-l uita, ca și cum ar fi irelevant, pentru ca activitatea de ordin științific să fie complet debranșată de la morală și astfel rezultatele să poată fi manipulate în orice sens.

La Sorescu, cum spuneam, informația științifică nu are nicio importanță în sine. Important e evenimentul lăuntric pe care îl declanșează, concluzia de ordin filosofic-existențial. Iar filosofia lui curge în sensul gândirii vechi-creștine, după cum am putut să ne dăm seama adesea, cu neliniștile specifice.

Așa se întâmplă și în poemul Vânt, un haiku gândit în termenii prezentului: „Verdeața care schimbă sângele./ Cad până și frunzele/ Care conțin fier”.

Cad cu greutatea fierului, deși fierul din frunze e în proporții compatibile cu natura lor de element al naturii ușor, volant. Cad cu greutatea de fier a morții care se atinge de toate cele materiale.

Există legi ale materiei și legi mai presus de substanță, de materie…

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [11]

Despre viața la Mănăstire a Sfântului Dimitrie nu știm mai nimic. Și, cu toate acestea, Fericitul Daniil reușește să anime icoana vie a Sfântului, așa cum probabil că era pe când se nevoia în obște, împletind encomionul cu aspecte realiste ale vieții monahale, astfel încât lauda să se străvadă prin fapte și nu să pară doar un elogiu deșucheat (așa cum le place multora să scrie sau să audă în zilele noastre):

Mână țărănească, degete crăpate,
răsfoiau stângace file de ceaslov.
La învățat de pravili siliși cât se poate.
Nu vorbeai prea multe, te sfiai în toate.

Nu-ncercai vreodată să ieși la iveală.
Îți plăcea tăcerea lină să te prindă,
ațintind, sub candeli, Sfinții-n zugrăveală
și să fii la slujbă cel din urmă-n tindă.

Părelnică umbră ai trecut prin viață,
până la sorocul schimbării la față.
Cunoscând și vremea zborului din trup,
ai pornit cu duhul pe drumuri de soare.

Făclie smerită cu parfum de stup,
poveste mai mare viața ta nu are.

„Făclie smerită cu parfum de stup” înseamnă lumânare de ceară, dar din ceară naturală, cum se făceau odinioară lumânările, care aveau o mireasmă deosebită când ardeau. Dar „parfumul de stup” indică și asceza creștină, pe care din cele mai vechi timpuri Sfinții noștri Părinți au comparat-o cu munca albinelor. Iar parfumul ei este parfumul harului.

Dar versurile acestea mă fac să mă gândesc, din nou, la un poem al lui Arghezi, intitulat chiar Făclii:

Făclii și candele la rând,
Stinse, aprinse, fumegând.
Catapetesme, bolți, iconostase,
Acoperite cu praf de mătase.

Cartea veche singură se răsfoiește,
Învățată de boantele dește
Cu măciulii grele și groase,
Ale schivnicilor, la liturghii și parastase.

De marginea foilor de jos,
Treiburicele[1] închinăciunii s-au ros.
Și au lăsat pe foi
Foițe de piele, mai vechi și mai noi.

Amestecată cu cafeniile rămășițe de moaște,
Slova, de multe ori sfințită, greu se cunoaște.
Noaptea cotrobăiește la strană și în altar
Un strigoi de ieromonah cărturar

Cu fața și barba săracă
În dulamă de aburi…

Arghezi descrie același tipar pe care îl înfățișează și Fericitul Daniil, al Monahului sau Ieromonahului smerit, nebăgat în seamă, care „răsfoiește” Evanghelia sau Psaltirea, Liturghierul sau Molitfelnicul, „cartea veche”, cu „boantele dește” ca niște „măciulii grele și groase”. Aidoma s-a petrecut cu Sfântul Dimitrie: „Mână țărănească, degete crăpate,/ răsfoiau stângace file de ceaslov”.

Dar grosimea și greutatea trupului, aparenta lipsă de grație și delicatețe a Schivnicilor greoi, proveniți adesea din rândul oamenilor săraci și needucați în școli lumești, care au învățat să scrie și să citească în Mănăstire, nu reprezintă piedici pentru apropierea de inefabilul harului.

Truda lor, aparent neînsemnată, rămâne imprimată pe filele cărților vechi: „au lăsat pe foi/ Foițe de piele, mai vechi și mai noi”: foițe de piele de pe degetele lor.

Umilința și truda măruntă și smerită par că nu lasă urme, dar un poet ca Arghezi, ultrasensibil și mai atent decât un detectiv, deși n-avea instrumente performante, în vremea experienței lui monahale a remarcat „foițele de piele” imprimate pe foile cărților, încât „slova” cărților este „amestecată cu cafeniile rămășițe de moaște”, fiind astfel „de multe ori sfințită” de acele degete boante.

Arghezi a văzut sfinte moaște rămase și pe paginile cărților, ale Schivnicilor „cu fața și barba săracă”, dar îmbrăcați „în dulamă de aburi”: aflați pe drumul transfigurării.

Asemenea îl prezintă și Fericitul Daniil pe Sfântul Dimitrie, care: „Părelnică umbră ai trecut prin viață,/ până la sorocul schimbării la față”.

Pentru Arghezi, Schivnicii „mai vechi sau mai noi”, ale căror urme le-a detectat și citit cu ochiul inimii pătrunzător, sunt „făclii /…/ stinse, aprinse, fumegând”. Iar Fericitul Daniil îl numește pe Sfântul Dimitrie „făclie smerită cu parfum de stup”.

Nu știu cât din aceste asemănări se explică prin identitatea de experiență și cât (sau dacă vorbim și) de influența poetică. În mod cert, în ceea ce privește limbajul poetic, Arghezi l-a înrâurit pe Fericitul Daniil Tudor. Iar această înrâurire s-a produs – n-am nicio îndoială – tocmai pentru că Fericitul Daniil a recunoscut, în literatura lui Arghezi, experiența autentică a unui trăitor ortodox.


[1] Se referă la împreunarea celor trei degete de la mâna dreaptă cu care ne închinăm.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [65]

Un poem intitulat Iad zice: „Culmea e că toate chinurile/ Trebuie îndurate/ În cea mai mare liniște/ Spre a auzi cum se îngrașă/ Cei drepți în rai”. Adevărul e că cei din Iad vor privi și „auzi” (vor simți duhovnicește, cu toată ființa lor) „cum se îngrașă” Sfinții în Rai.

Dacă încă pe pământ, Sfinții se îngrașă din nădejdea în Dumnezeu și din lauda Lui, din harul Bisericii Sale (căci psalmistul ne spune: „ai înmulțit mila Ta, Dumnezeule. Iar fiii oamenilor în umbra aripilor Tale vor nădăjdui, îmbăta-se-vor de grăsimea casei Tale și, din pârâul desfătării Tale, Tu le vei da lor să bea. Că la Tine este izvorul vieții și întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps. 35, 8-10) și „Buzele mele Te vor lăuda. Așa Te voi binecuvânta în viața mea și în numele Tău voi ridica mâinile mele. Ca de osânză și de grăsime să se sature sufletul meu și cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea” (Ps. 62, 4-6)[1]), cu atât mai mult se vor îngrășa în Rai cu slava Lui.

Iar cei din Iad vor privi și-i vor „auzi” îngrășându-se, în Rai, pe cei pe care i-au batjocorit, pe care i-au umilit, pe care i-au disprețuit, pe care i-au persecutat și i-au omorât pe pământ.

Alt poem scurt, cu titlul Drum, vede viața în paradigma cea veche a drumului sau a cărării pe care mergem fără a ne mai putea întoarce înapoi: „Merg înainte spre moarte,/ Cu coada ochilor/ Târâș pe lucruri”.

Coada ochiului se târăște pe lucruri pentru că ne atașăm de ele, de ceea ce vedem, de realitatea în mijlocul căreia trăim.

Ochiul înregistrează multe și ia cu sine chiar și pe cele pe care pare că nu le-a reținut prea bine.

Pe de-o parte, se poate spune că, în drum spre moarte, ne agățăm înfricoșați de lucruri. Iar pe de alta că, fiind conștienți de nemurirea sufletului nostru, le privim cu regret și compasiune, pentru că știm că ele sunt destinate măcinării lente a timpului.

Sorescu își pune amprenta inconfundabilă ca poet nu în poemele lungi, whitmaniene (deși a încercat de mai multe ori acest tipar), ci mai degrabă în cele de (relativ) mici dimensiuni, clasice. Înregistrate într-un chenar expresiv post-modern, ideile poetice gravitează în jurul unui nucleu de sentimente și viziuni esențial metafizice.


[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX  de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [10]

Odată cu icosul III, trecem la o altă etapă a vieții Sfântului Dimitrie, cea de Monah. Înaintarea duhovnicească pe această treaptă superioară e amintită în mottoul pe care autorul îl personalizează de fiecare dată (înainte de fiecare icos), scriind la persoana întâia, după o veche tradiție omiletică și imnografică, abordând o strategie retorică pe care și-o permit, însă, numai cei care cu adevărat sunt purtați de același Duh cu aceia în numele cărora vorbesc: „M-am dăruit la un schit meșteșugarilor lui Dumnezeu/ să făurească din mine duhovnicescul mire,/ mai potrivit să trăiască dincolo de fire;/ prea e strâmtă lumea asta pentru sufletul meu!”.

„Meșteșugarii lui Dumnezeu” sunt, aici, Monahii care au acces pe trepte duhovnicești superioare, a căror artă sau meșteșug e acela de a sculpta în oameni, de a-i modela pentru a deveni vase sau instrumente ale iubirii de Dumnezeu și de semeni. Unora ca aceștia le-a revenit sarcina de a face din fostul boar „mire duhovnicesc” care „să trăiască dincolo de fire”, de firea umană căzută, pătimașă.

Sfântul Dimitrie s-a retras în Mănăstire pentru că a simțit că „prea e strâmtă lumea asta pentru sufletul meu!”. Paradoxal, recluziunea Mănăstirii nu limitează ființa umană, ci îi deschide veșnic noi și noi orizonturi, o lume inefabilă pe care o percepe în duh și care e cu mult mai vastă și mai frumoasă decât orice poate percepe omul prin simțuri în orizontul terestru.

Aceeași idee, exprimată concentrat în catrenul care servește drept motto, se regăsește și în primele versuri ale icosului al III-lea:

Și văzând că-n lume firul de izvoare
curge mai departe, apa trecătoare,
ai ieșit din satul unde te-ai născut,
la o Mănăstire mucezită-n peșteri.

Ai lăsat cireada mugind la păscut
și te-ai dat în mâna schivnicilor meșteri.
În zaconul[1] tagmei, vajnicul Cuvânt
te-a cioplit călugăr, ca pe lemnul sfânt.

Prin mâna „schivnicilor meșteri”, Cuvântul l-a cioplit pe noul ucenic „ca pe lemnul sfânt”: o imagine cu totul neobișnuită, dar care e menită să sugereze răstignirea, pentru Hristos, a patimilor proprii de către cel care s-a predat pe sine cioplirii călugărești.

Dar decizia de a părăsi lumea, a Sfântului Dimitrie, este urmarea unei cugetări înalte, e stabilită printr-o reflexivitate îndelungată și profundă asupra mersului și a rosturilor lumii. Iar Fericitul Daniil exprimă aceasta magistral, într-o formulă poetică pe cât de concentrată, pe atât de sensibilă și expresivă: Sfântul pleacă la Mănăstire „văzând că-n lume firul de izvoare/ curge mai departe, apa trecătoare”!

Sunt versuri abisale, care curg cu toată înțelepciunea filosofiei eminesciene și a literaturii române vechi. E o intuiție sublimă această metonimie care împletește toate apele pământului într-un singur fir subțire care e convertit reflexiv în „apa trecătoare” heraclitiană. Iar „firul” care adună apele lumii – adică toate dorurile și durerile curgătoare ale umanității – e simbolul clasic (cunoscut din Psaltire și de la Ovidiu) al vieții umane trecătoare, care are fragilitatea unui fir de păianjen (cf. Ps. 89, 9).

„Firul de izvoare” nu încetează să curgă și să-și împletească apele așa după cum în umanitate nu încetează izvorul nașterilor și firele multor vieți curg și se împletesc spre moarte. Această înțelepciune a dobândit-o Sfântul care a părăsit lumea prea strâmtă pentru un suflet nemuritor și însetat de zări eterne.

Mai înainte, Miron Costin construise, tot pe baza Scripturii, imagini poetice cu o simbolistică identică: „A lumii cânt cu jale cumplită viața,/ Cu griji și cu primejdii, cum ieste și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare /…/. Și ca apa în cursul său cum nu să oprește,/ Așa cursul al lumii nu să contenește” (Viiața lumii)[2].

Dacă a cunoscut poemul lui Costin, putem crede că Fericitul Daniil a împletit „ața” și „cursul” apei într-un singur „fir de izvoare” care „vecinic”, cum ar zice Eminescu – adică necontenit –, „curge mai departe, apa trecătoare”.

Interesant este că și Arghezi are un poem intitulat Apă trecătoare, despre care am scris altădată și din care rețin acum versuri ce mi se par înrudite din punct de vedere al semnificantului:

Zămislită nu se ştie pentru ce mâhnirii noastre,
Ai s-ajungi, fărâmă rece, curgătoare unde-albastre, /…/
Înşirând minunea firii cu grosimea-ţi de mătase,
Fundul mărilor de ceruri îl vei înnădi şi coase. /…/
Înviată-n miezul nopţii, dusă lin pe mâini de umbră,
Tu eşti, fir de pisc şi haos, ca o rază care umblă.

Ce stihii străbaţi, streine de gândirea mea mirată,
Ce comori nepipăite nici de visuri niciodată,
Mărturia mi-o aduce, într-un tremur ca de jar,
Licărul neprins de sculele-a niciunui argintar.

Însă de tresar în tine ochii-atâtor mari mistere;
De te-ai strecurat prin cuibul tainicelor giuvaiere;
De-ascultaşi de ruga nopţii, care-ţi descântase finţa
Ca să-şi mângâie cu tine sihăstria, suferinţa
;

De-ţi ieşiră-n drum troiene de vecii şi piatra moartă,
Care trebuie-n strâmtoare biruită-ncet şi spartă,
Tu putuşi întoarce hora-mpotrivirilor şi-a humii
Şi ieşişi măruntă, sfântă, sprintenă, din legea lumii,
Făr’ a pierde niciun fulger, nicio za de curcubeie,
Mişunând în vâlvătaia insului tău de scânteie. /…/

Eu, ca să-mi aduc aminte de adânc şi nesfârşit,
Între două şesuri limpezi am oprit şi-am poposit.

Poezia lui Arghezi e o țesătură de simboluri mistice, citite în firul de mătase al apei trecătoare, după cum a observat și Nicolae Balotă:

„Metaforic, izvorul trimite la sursa învierii sufletului […] : «Din învierea sufletului, de izvor,/ Beau caprele-amintirilor» (Vânt de toamnă). […] Într-un apolog al apei […], în poezia Apă trecătoare, acvaticului i se atribuie virtuți numinoase. O grație misterioasă rezidă în apa ce izvorăște, asemenea harului, în «fundul mărilor de ceruri». […] Raza umblătoare, «fir de pisc și haos», străbate stihii străine de cugetarea omenească. Apologul se schimbă în apologie, și poetul intonează un adevărat imn apei trecătoare, victorioasă asupra împotrivirilor pământului”…[3].

S-ar părea că, umblând reflexiv pe același fir de ape, Sfântul Dimitrie sfârșește prin aceeași concluzie a oglindirii chipurilor veșniciei în transparența materiei acvatice și în jocurile ei de fulgere și umbre, de argint și mătase. Fiindcă inefabilul apei e capabil să reproducă „mările de ceruri” pentru ochiul minții contemplativ.

Și dacă Arghezi, pe când era Monah, „a descântat ființa” apelor cu „ruga nopții”, cu rugăciunile veghei sale nocturne, „ca să-şi mângâie cu tine [cu licurii ei de tezaur ceresc] sihăstria, suferinţa”, e de presupus că Fericitul Daniil s-a gândit la o consonanță asemănătoare, la aceeași ritmare a rugăciunii cu fluxul sacadat al apelor, pe firul cărora Sfântul Dimitrie a ajuns la Mănăstire, atunci când a scris: „Și văzând că-n lume firul de izvoare/ curge mai departe, apa trecătoare,/ ai ieșit din satul unde te-ai născut,/ la o Mănăstire mucezită-n peșteri”. Poate că și el a văzut, ca poetul de mai târziu, apa „înviată-n miezul nopții /…/ ca o rază care umblă” și a urmat această rază spre locul învierii sufletului.

Poezia lui Arghezi, Apă trecătoare, face parte din volumul Cuvinte potrivite, din 1927, an în care Fericitul Daniil a scris Acatistul Sfântului Dimitrie. Însă nu știu dacă cei doi poeți s-au influențat cumva sau dacă Arghezi și-a publicat poemul mai devreme în vreo revistă. Cert e că, la acea dată, Fericitul Daniil, în mod indiscutabil, lecturase avid poezia românească, veche și contemporană.


[1] Cuvânt atestat la Nicolae Costin, însemnând datină/ obicei sau ordin/ tagmă religioasă. Aici se potrivește primul dintre cele două sensuri.

[2] Cf. Miron Costin, Opere, ediție critică, studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice și glosar de P. P. Panaitescu, ESPLA, București, 1958, p. 319-320.

[3] Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, București, 1979, p. 82-83.

Predică la Duminica a XXV-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

Sfântul Nicetius, Episcopul de Trier[2], cel întocmai cu Apostolii Domnului[3], „într-o zi, în timp ce călătorea, a coborât de pe cal pentru a se odihni și a intrat într-un desiș. Deodată, a zărit în fața sa un șarpe înspăimântător, foarte lung și având o grosime neînchipuit de mare: era de culoare neagră, cu ochii sclipitori și mari ca ai unui taur sălbatic, având o gură uriașă pe care a deschis-o de parcă ar fi vrut să-l înghită. Însă, când și-a făcut semnul Crucii, nălucirea s-a risipit ca fumul și nu este nicio îndoială că stăpânitorul întunericului fusese cel care se arătase Sfântului în această împrejurare”[4].

O ispitire pe cale…Așa după cum, în Evanghelia de astăzi [Lc. 10, 25-37], „un om oarecare cobora de la Ierusalim [Ἱερουσαλὴμ] întru Ieriho [Ἰεριχώ] și a căzut [între] tâlhari, care, și dezbrăcându-l pe el, și răni pricinuindu-i, s-au dus, lăsându-l pe el pe jumătate mort” [Lc. 10, 30, BYZ].

Șarpele înspăimântător, ieșit în calea Sfântului Nicetius, era Satanas, care a fugit de la fața puterii Sfintei Cruci. După cum tâlharii care l-au dezbrăcat pe om de slava lui Dumnezeu sunt Satanas și demonii dimpreună cu el. Pentru că demonii ne-au ispitit, ne-au învățat să păcătuim, iar noi am păcătuit, alegând neascultarea de Dumnezeu în locul ascultării de El.

Căci și Îngerii care au căzut din slava lui Dumnezeu și au devenit demoni, au căzut în păcat din același motiv: pentru că nu L-au mai ales pe Dumnezeu. Pentru că nu L-au mai ascultat pe El. Și când nu Îl mai ascultăm pe El, ne îndreptăm voința noastră spre rău și perseverăm în rău, adâncindu-ne continuu în moarte. Pentru că păcatul e tocmai moartea noastră, pentru că e separarea noastră de Viața noastră, de Dumnezeu, Care e sursa vieții noastre.

Ierarhul Domnului nu s-a înspăimântat de apariția demonică, pentru că s-a încrezut în Dumnezeu. Și când te încrezi în Dumnezeu, atunci disprețuiești încercările demonilor de a te înspăimânta, de a te descuraja, de a te neliniști. Scopul lor e să îți piardă timpul. Să te deturneze de la lucrurile tale bune. Să îți faci griji deșarte. Și când stai de vorbă, în mintea ta, cu gândurile aduse de către demoni, atunci pierzi timpul. Pentru că te întreții la discuție cu gânduri și cu sentimente și cu acțiuni care nu te împlinesc, ci te desfigurează interior.

Observ adesea oameni care vorbesc singuri pe stradă sau ale căror gânduri și sentimente sunt puternic exprimate prin fața, ochii, gesturile, tot trupul lor. Ei vorbesc și când nu vor sau când nu îi ascultă nimeni. Pentru că vor să spună altora ce simt, ce vor, cine sunt. Tocmai de aceea și demonii, cât și oamenii răi, perverși, speculează această nevoie interioară a oamenilor de iubire și de sinceritate și îi trag de limbă. Îi invită spre locuri obscure, pentru ca să îi deturneze de la viața lor.

În locurile unde se bea mult și se dansează și unde drogurile se împrăștie în mod discret se trăiește cu lumină difuză. Pentru ca alcoolul și drogul să te obosească progresiv și să te umple de perversitatea pe care ți-o dorești. În care vrei să te scalzi continuu. Muzica dată la maximum estompează gândirea logică, argumentată și astfel intri în starea de surescitare continuă. Fapt pentru care ai nevoie să bei, gândind că băutura o să te liniștească emoțional. Numai că băutura nu te liniștește emoțional, atunci când ești ațâțat vizual de trupuri tinere, ci te umple de și mai multă adrenalină și de intenții perverse. Și dacă tot te umpli de dorințe pătimașe, ele trebuie să se spargă într-un fel anume. Și atunci, ori violezi pe cineva, ori te bați cu cineva, ori omori pe cineva…pentru că te încarci continuu cu intenții rele, care ajung tot mai puternice în ființa ta.

Și de ce patimile se întăresc în noi, de ce devin așa de puternice și noi slabi? Pentru că le-am dat tot mai mult teren în viața noastră! Cu cât păcătuim, cu atât bolile noastre sufletești se măresc. Și patimile ne lasă pe jumătate morți, pentru că păcatul nu ne dă niciodată viață. Păcatul nu ne face frumoși, nici deștepți, nici înțelepți.

Ci noi avem nevoie să vină în viața noastră Samaritisul cel milostiv, Dumnezeu, pentru ca să ne ridice din moartea noastră sufletească. Pentru că „un oarecare samaritis [σαμαρείτης], călătorind, a venit la el și, văzându-l pe el, i s-a făcut milă [de el] și, apropiindu-se, i-a legat rănile sale, turnând ulei și vin. Și, punându-l pe el pe dobitocul său, l-a dus pe el într-u[n] han [πανδοχεῖον] și a avut grijă de el” [Lc. 10, 33-34, BYZ].

Și când suntem ispitiți sau căzuți în păcat, să ne amintim de acest lucru: că Samaritisul nostru, Cel străin de orice păcat, ne privește cu milă pe noi cei căzuți, cei ispitiți, cei înviforați de gânduri și patimi! Și că El știe și vede și simte toate nevoile, toate ispitele, toate gândurile și dorințele noastre, pentru că El compătimește cu noi[5]. Pentru că viața și mântuirea noastră nu sunt o lucrare autonomă, a noastră, exclusiv a noastră, ci o conlucrare cu El. Și noi trebuie să trăim și să ne mântuim în relație cu El și în ritmul Lui, pe care El ni-l cere, și nu în ritmul nostru. Căci noi le facem pe toate împreună cu Dumnezeu și ajutați de către El.

Așa înțelegem de ce orice zi a anului e o zi liturgică pentru Biserică. Există zile în an când nu slujim Dumnezeiasca Liturghie, dar nu există zi din an în care să nu facem nicio Slujbă, nicio rugăciune, nicio faptă bună. Nu există nicio zi în an pentru creștinul ortodox în care el să fie în vacanță din punct de vedere liturgic. Pentru că Biserica nu are zi de vacanță. Dar noi, în mod ilegal, cu de la noi putere, ne luăm multe zile de vacanță, uneori ani de vacanță, pentru că nu facem nimic mântuitor, nimic măreț în acele zile, ci le pierdem prostește.

O zi pierdută e o zi în care nu am slujit lui Dumnezeu și oamenilor. O zi pierdută e o zi în care nu am slujit, nu ne-am rugat, nu am citit, nu am tradus, nu am muncit pentru Biserică și societate. Și noi putem să slujim lui Dumnezeu și oamenilor oricând și oriunde, dacă ne punem la dispoziția tuturor. Te poți ruga și când ești bolnav, te poți ruga și când călătorești, te poți ruga și poți face bine oriunde ești, pentru că peste tot îi întâlnești pe confrații tăi, pe semenii tăi. Și dacă te pătrunzi de starea lor, de bucuria sau de durerea lor, tu ești confratele lor real. Pentru că ei te simt ca pe un om care te bucuri sau te întristezi împreună cu ei, ca pe un om care ești viu pentru ei.

Însă cum e să fii „pe jumătate mort [ἡμιθανῆ]” [Lc. 10, 30, BYZ]? Când ești rece și indiferent față de oameni! Când ești pervers și răutăcios față de ei. Pentru că oamenii așteaptă ajutor de la tine, așteaptă considerație, așteaptă entuziasm, iar tu te faci că plouă. Iar Dumnezeu urăște cel mai mult tocmai această indiferență aparentă a noastră, calculată, când îi disprețuim pe unii și ne dăm de „mari prieteni” cu alții din cine știe ce motiv. Pentru că indiferența noastră calculată se numește fariseism. Și ipocrizia intelectuală, care îmbracă veșmânt cultural, politic, religios, economic, juridic, ne face să fim grețoși.

De ce? Pentru că ne mascăm întotdeauna realitatea interioară și nu spunem cine suntem și ce vrem. Pe când oamenii vor să ne vadă oameni, oameni reali, cu bunele și păcatele noastre, care nu ne ascundem după degete. Iar Dumnezeu dorește același lucru de la noi: să nu fardăm realitatea noastră interioară, să nu o mascăm, ci să ne vindecăm sufletește și să fim vii și să fim de ajutor tuturor celorlalți prin viața și prin experiența noastră.

Căci El ne-a dat Hanul Lui [Lc. 10, 34, BYZ], Biserica Sa, în care noi să ne vindecăm sufletește și trupește. Iar Biserica e Spitalul autentic al umanității. Și dacă noi nu ne vindecăm aici cu adevărat, nu ne vom vindeca niciunde. Pentru că numai Dumnezeu, Cel care ne-a făcut pe noi, poate să ne vindece de bolile noastre sufletești și trupești.

Dar vindecarea ține de credința noastră! De credința în Cel care face mereu milă cu noi [Lc. 10, 37, BYZ]. Pentru că El e multmilostiv și multiertător în viața noastră. Și noi n-am fi putut fi astăzi aici, dacă mila Lui nu ar fi fost mare cu noi…

Suntem în ziua de 10 noiembrie 2019, zi de alegeri prezidențiale. Iar, într-o democrație, „votul este mai puternic decât glonțul” (Abraham Lincoln)[6], pentru că el decide viitorul nostru social. În ciuda faptului că alegerile se pot și frauda, eu am votat și voi vota întotdeauna la alegeri. Pentru că cred în votul liber exprimat și în valorile democratice și în statul de drept. Adică cred în libertate, în drepturile personale ale oamenilor, în dreptate, în viitorul comun al tuturor cetățenilor unui stat.

Vineri, 15 noiembrie 2019, începe Postul Nașterii Domnului. Începe perioada în care Domnul ne cere ca iarăși să ne încopilărim. Adică să redevenim copii duhovnicești, oameni curați și sfinți, pentru ca să Îl primim pe El, Cel care Se face Prunc pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Și cum redevenim copii duhovnicești? Postind, iertând, rugându-ne, ajutându-i pe oameni, văzând numai binele din oameni.

La mulți ani, post cu pace, multă sănătate și bucurie, și să ne împlinim pe fiecare zi slujind lui Dumnezeu și oamenilor! Amin.


[1] La 8. 51, zi de joi, 7 noiembrie 2019. Soare, 12 grade, vânt de 2 km/ h.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Nicetius.

[3] Sfântul Grigorie de Tours, Vita Patrum/ Viața Părinților, cu o introd. de Părintele Serafim Rose și ilustrații de Părintele Damaschin, trad. din lb. engl. de Petrișor Ilina, Ed. Sofia & Cartea ortodoxă, București/ Alexandria, 2004, p. 287.

[4] Idem, p. 293.

[5] A se vedea articolul: https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/compasiunea-lui-dumnezeu-fata-de-omul-suferind.

[6] A se vedea:  https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/votul-ca-arma-citate-celebre-528051.

Predica la Parastasul de 7 ani al bunicii mele Floarea Picioruș [8 noiembrie 2019]

Iubiții mei[1],

când facem Parastas pentru cei adormiți, noi îi ajutăm pe ei, dar ne ajutăm și pe noi. Îi ajutăm pe ei prin rugăciunea și iubirea noastră față de ei, pentru că cerem mila lui Dumnezeu pentru ei, dar ne ajutăm și pe noi, pentru că ne deschidem tot mai mult milei lui Dumnezeu. Căci și ei, cei adormiți, cât și noi, cei încă vii, trăim din mila lui Dumnezeu. Trăim din iubirea Lui milostivă și mereu iertătoare cu noi. Pentru că El Se milostivește mereu de noi și ne iartă și ne ajută și ne întărește în tot lucrul cel bun, fără de care credința și viața noastră creștină ar slăbi mult.

Când mamaia Floarea – femeia care m-a crescut, m-a educat și m-a iubit enorm –, încă trăia, credeam că o să suport la modul sfâșietor plecarea ei. Și, în primele zile, așa a și fost, chiar dacă Dumnezeu mi-a atenuat mult durerea! Pentru că nu mai aveam cu cine să vorbesc din priviri, în secunde, despre multe lucruri. Nu mai aveam pe cineva care știa multe lucruri intime despre mine. Dar când am început să fac Parastase peste Parastase pentru ea, prezența ei în inima mea a început să fie tot mai spiritualizată, tot mai lină, ajungând să fie un ocean calm și încălzit din plin de razele Soarelui celui dumnezeiesc. Însă nu aș fi ajuns, cu siguranță, la această relație sufletească cu bunica mea, dacă nu aș fi fost Preot. Pentru că, eu ca Preot, am putut să fac Parastase, rugăciuni și pomeniri liturgice ori de câte ori am simțit, și astfel relația mea cu bunica mea s-a înduhovnicit și se înduhovnicește zilnic.

Din prima zi a Preoției mele, bunica mea și soția mea au devenit fiicele mele duhovnicești, pentru că am început să le spovedesc, atâta timp cât le sfătuisem duhovnicește de la început. Abia așteptau să devin Duhovnicul lor, omul care să le aline inima și să le împărtășească! Și relația mea cu bunica mea a devenit tot mai complexă, dar, paradoxal, s-a simplificat în același timp. Pentru că acum eu trebuia să fiu și Duhovnicul ei, dar s-a simplificat prin aceea că am început să o cunosc și mai bine prin motivațiile interioare ale faptelor și gândurilor ei. Și, ca și când aș fi făcut asta dintotdeauna, ne-am comportat și în această relație cu totul normal.

Cei 7 ani de văduvie au fost grei pentru bunica mea. O omora singurătatea, atâta timp cât ea era învățată să comunice, să facă mâncare pentru mulți, să spele pentru mulți…De aceea, adormirea ei a fost o odihnă și pentru ea și pentru noi. Căci ea se agita tot timpul pentru noi și noi pentru ea. A adormit în pace, cu moarte binecuvântată de Dumnezeu, și am prohodit-o și îngropat-o în pace. Și de atunci și până azi casa ei este un muzeu, pe care îl păstrăm ca și când ea nu ne-a părăsit nicidecum…

Căci, de fapt, dragostea reală e o biserică vie, nemuritoare. Pentru că toți cei pe care îi iubim sunt vii în inima noastră și pentru ei ne rugăm mereu. Și orice pomenire liturgică a celor adormiți, ca cea de astăzi, este o manifestare firească a iubirii noastre pentru ei, atâta timp cât nu am pierdut niciodată relația cu ei. Și, pomenindu-i, noi afirmăm veșnicia iubirii dintre Dumnezeu și noi, dar și dintre noi și semenii noștri. Pentru că Dumnezeu ne iubește din veci și pentru veci și El dorește ca și noi să fim veșnic cu El și cu Îngerii și Sfinții Lui.

Dacă iubirea noastră nu ar fi fost veșnică, atunci nicio relație de iubire n-ar fi avut valoare reală. Pentru că o iubire care trece, care piere, e un nonsens. Sufletul nostru dorește să iubească la nesfârșit persoana iubită și să fie la nesfârșit cu ea.

Și de ce iubim noi fără final? Pentru că aspirațiile sufletului nostru sunt pentru o viață și pentru o iubire fără final. Și de ce nu ne place finalul, moartea? Pentru că sufletul nostru e nemuritor! Și noi am fost creați de Dumnezeu pentru viața cu El, pentru viața veșnică cu El și nu pentru moarte. Căci moartea e consecința păcatului și păcatul e alegerea rea, nefirească a omului. Și pentru că noi, păcătuind, am inventat amărăciunea morții, Mântuitorul lumii, Fiul Tatălui, S-a întrupat pentru noi și a murit în locul nostru, pentru ca să omoare moartea din noi înșine și din întreaga Sa creație. Pentru ca să omoare moartea din noi și să țâșnească viața Lui în fiecare om.

Și pentru că El ne-a restaurat în umanitatea Sa, pentru că El ne-a făcut iarăși fii ai Săi prin slava Lui, fiii învierii, noi nu mai trăim pentru ca să murim, ci noi trăim pentru ca să trăim veșnic. Și moartea noastră, a fiilor Lui duhovnicești, e o ușă spre Rai și nu spre neființă. Moartea noastră e trecere la viață, la viața cu El și de aceea nimeni din inima noastră nu piere.

Marți, pe 5 noiembrie, am fost acasă, la Scrioaștea, și am împărțit 8 coșuri de mâncare oamenilor din jurul nostru, stând de vorbă cu toți. Atât am putut să car cu mâinile, deși pentru mamaia Floarea trebuie să împart tone de mâncare la cât a făcut ea pentru mine. Și mă bucur să împart pentru ea, pentru că toată viața ei a întins mese și a împărțit din destul, fiind bucuroasă să gătească și să împartă oamenilor de tot felul. Să gătească pentru ei și să vorbească cu ei și să glumească cu ei și să îi facă să se simtă bine la ea.

Astăzi vom face o mică agapă aici, la Biserică, iar duminică o alta. Însă mereu ea este pomenită liturgic de către mine și mereu va fi, alături de întreaga umanitate vie și adormită. Pentru că eu nu mă rog numai pentru familia și neamul și cunoscuții mei, ci pentru toți oamenii. Pentru că Dumnezeu dorește să mântuie pe tot omul. Și noi trebuie să ne rugăm potrivit iubirii lui Dumnezeu pentru toți.

Așadar, principiul nediscriminării sociale e un principiu teologic. Și el se fundamentează pe un alt principiu teologic: cel al unității neamului omenesc. Pentru că toți suntem urmașii Sfinților noștri Protopărinți Adam și Eva și formăm o singură umanitate. Și, cu toții, suntem chemați la mântuire, în Biserica lui Dumnezeu, pentru a ne împlini în mod desăvârșit. Adică, pentru a fi veșnic cu Dumnezeu, cu Îngerii și Sfinții Lui, în Împărăția Sa cea veșnică.

Și când noi ne rugăm pentru cei adormiți și cerem ca pomenirea lor să fie veșnică, afirmăm veșnicia fericită a vieții noastre. Pentru că noi, oamenii, din darul lui Dumnezeu, vom trăi veșnic ca ființe spiritualizate, după învierea cea de obște. Căci atunci când noi ne rugăm și cântăm Veșnică pomenire [Αώνια μνήμη]!, afirmăm marele adevăr că viața veșnică cea adevărată e cea în comuniunea cu Dumnezeu. Și cine e cu Dumnezeu, acela e veșnic în bucuria Lui, e veșnic cu El și cu Sfinții și Îngerii Săi.

De aceea și eu mă rog, mereu și mereu, pentru iubita mea bunică, pentru ca Dumnezeu să o sălășluiască împreună cu Sfinții și Îngerii Lui. Căci aceasta e viața veșnică cea desăvârșită! Raiul milostivirii lui Dumnezeu e bucuria noastră cea veșnică! Și cu toții trebuie să ne dorim Raiul lui Dumnezeu, Paradisul Său, pentru că numai El e împlinirea și bucuria noastră cea veșnică. Amin!


[1] Începută la 6. 35, în zi de miercuri, pe 6 noiembrie 2019. Soarele înroșește orizontul, 8 grade, vânt de 3 km/ h.

Predică la sinaxa Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și a tuturor Sfintelor, Netrupeștilor și Cereștilor Puteri [8 noiembrie 2019]

Iubiții mei[1],

ne trebuie mereu Îngeri păzitori în viața noastră. Ne trebuie Îngerii lui Dumnezeu, cei plini de bunătate și de curăție dumnezeiască, și care veșnic Îi slujesc lui Dumnezeu și Îl preaslăvesc pe El, pentru ca să ne acopere pe noi cu slava lor. Sau, după cum spune troparul praznicului: Să ne acoperiți pe noi „[cu] acoperământul cel netrupesc al aripilor slavei voastre [σκέπῃ τῶν πτερύγων τῆς ἀΰλου ὑμῶν δόξης]”[2]!  Pentru că Sfinții Îngeri sunt îmbrăcați în slava lui Dumnezeu și slava Lui este aripile cele ultrarapide ale Îngerilor. Iar Îngerii Lui vor ca și noi să rămânem îmbrăcați dumnezeiește, adică să rămânem așa după cum am fost noi îmbrăcați de Dumnezeu la Botezul nostru. Căci și pe noi Dumnezeu ne-a îmbrăcat în slava Lui, ca și pe Îngerii Săi! Iar slava Lui este și aripile noastre cu care noi zburăm spre Dumnezeu.

Avem nevoie de acoperire [σκέπασμα]! Însă nu de una frauduloasă, ci luminoasă. Pentru că Puterile cele cerești ne acoperă pe noi în lumină și nu în întuneric! O acoperire paradoxală și dumnezeiască. Pentru că atunci când acoperi oala cu un capac sau acoperi patul cu o pătură, noi nu mai putem vedea ce e în oală și nici cum arăta patul desfăcut. Însă, cine e acoperit cu slava lui Dumnezeu, nu se ascunde în lumină, ci se lasă văzut în lumină. Lumina lui Dumnezeu nu ne maschează vulnerabilitățile, ci ni le vindecă din interior. Și, prin vindecarea noastră din interior, noi putem să stăm în fața ispitelor de tot felul, să rezistăm tentației de a păcătui. Pentru că slava lui Dumnezeu, cea coborâtă de El în noi, e bucuria dumnezeiască, e plăcerea sfântă, e împlinirea profundă, e săturarea ontologică, e cea care ne astâmpără nevoile noastre în mod real.

Tot ceea ce caută omul pe pământ e slava lui Dumnezeu și viața cu El. Numai că nu știu mulți acest lucru. De ce sunt slava Lui și viața cu El scopul vieții noastre? Pentru că omul creat de Dumnezeu a fost creat plin de slava Lui și pentru ca să se împlinească numai în relația cu Dumnezeu. De aceea, că omul caută în aparență viață bună, că el caută avere, că el caută plăcere, slavă, prețuire, în adâncul său el Îl caută pe Dumnezeu și slava Lui și nu toate acestea. Pentru că împlinirea omului nu e materială, ci duhovnicească! Tocmai din acest motiv, tot ce e material și tot ce înseamnă păcat, adică alipire pătimașă de materie, nu ne împlinește definitiv, pentru că dorul nostru după împlinire interioară e mult mai mare decât întreaga existență creată. De ce? Pentru că împlinirea noastră e numai în Creatorul nostru! Așa ne-a creat El: pentru ca numai în El să ne găsim împlinirea, plăcerea și bucuria depline, veșnice.

Iar Sfinții Îngeri ne arată prin existența lor că trebuie să depășim continuu materialitatea trupului nostru și limitările noastre istorice și că nu trebuie să ne încurcăm în gânduri și în patimi, ci trebuie să trăim mai presus de toate cu Dumnezeu, cu Cel care este peste toate cele create. Pentru că ei, Dumnezeieștii Îngeri, fiind ființe duhovnicești, fiind ființe pline de slava lui Dumnezeu, sunt uniți numai cu El prin slava Lui. Pentru că Dumnezeu e Creatorul lor, după cum e și al nostru. Iar El ne-a făcut și pe noi și pe ei cu același scop în viață: unirea veșnică cu El.

Însă noi, fiind ființe duhovnicești și trupești în același timp, trebuie să trăim tot timpul ascetic. Ca unii care trebuie să ne depășim continuu materialitatea noastră și aplecarea noastră spre materie. Pentru că asceza e cea care spiritualizează trupul nostru, materialitatea noastră, prin aceea că atrage și permanentizează slava lui Dumnezeu în sufletul nostru și, din sufletul nostru, slava Lui pătrunde și în întregul nostru trup. Iar rolul acestui praznic, pus înainte de Postul Nașterii Domnului, e tocmai acela de a sublinia faptul că viața creștină e o viață ascetică, mistică și liturgică în același timp. Pentru că rugăciunea, postul, citirea, privegherea, munca în credință sunt asceza noastră, asceza noastră ne umple de simțirea și de revelarea lui Dumnezeu în viața noastră, iar noi, cei ascetico-mistici, cei plini de nevoință și de trăiri mistice, duhovnicești, ne strângem mereu la Slujba Bisericii ca să slujim și să ne închinăm Domnului împreună.

Fără asceza personală cea plină de taină, cea plină de bucurii sfinte, venim la Biserică goi, nepregătiți, fără să înțelegem și să simțim ce minuni se petrec aici, în Biserica slavei Sale. Pentru că nu aprindem în noi râvna pentru Dumnezeu și nici nu suntem purtați mereu de dorul pentru El.

Însă cei care se nevoiesc duhovnicește, aceia fac din casele lor biserici vii, chilii de nevoință, locuri de liniștire și de îmbogățire continuă teologică și duhovnicească. Pentru că viața lor e o continuă slujire și pregătire pentru slujirea lui Dumnezeu. Căci, pe de o parte, Îi slujesc Lui continuu, dar, pe de altă parte, se pregătesc continuu pentru slujirea Lui liturgică și socială. Căci pe Dumnezeu Îl slujim și la Biserică, dar și în societate. Oriunde mergem și orice facem avem în prim-plan slujirea Lui. Slujire a Lui care înseamnă a trăi după voia Lui. Și când trăiești după voia Lui ești în același timp cu El și cu întreaga existență. Pentru că El este fundamentul întregii existențe și Cel care susține întreaga existență.

De aceea, când noi ne rugăm Domnului pentru iertarea noastră, noi ne rugăm pentru noi și pentru întreaga existență. Căci mila lui Dumnezeu e dorința întregii existențe, atâta timp cât „toată creația împreună-suspină [πᾶσα ἡ κτίσις συστενάζει]” [Rom. 8, 22, BYZ] după eliberarea ei „din robia stricăciunii [ἀπὸ τῆς δουλείας τῆς φθορᾶς]” [Rom. 8, 21, BYZ]. Rugăciunea isihastă, rugăciunea pocăinței și a liniștirii, e împreunarea dorinței Lui de a fi cu noi cu dorința noastră de a fi cu El. Căci noi recunoaștem, atunci când cerem mila Lui, că El este Viața noastră, că El e sursa noastră de existență, că este izvorul vieții noastre, și că noi nu putem trăi decât în relație cu El. Și, cerând mila Lui, noi cerem ca El să fie în mod deplin cu noi, să fie acum și veșnic cu noi, dar ca milostiv și iubitor de oameni în relație cu noi. Căci noi numai astfel putem suporta relația Lui cu noi: când simțim mila Lui, bunătatea Lui cea mare pentru noi, făpturile mâinilor Sale.

Tocmai de aceea, nu cerem de la Dumnezeu un Înger pedepsitor în viața noastră, pedepsitor al păcatelor noastre, ci Îi cerem Lui un „Înger de pace [Ἄγγελον εἰρήνης]”, care să fie „credincios călăuzitor [πιστὸν ὁδηγόν]” în viața noastră cu Dumnezeu și, în același timp, „păzitor al sufletelor și al trupurilor noastre [φύλακα τῶν ψυχῶν καί τῶν σωμάτων ἡμῶν]”[3]. Cerem un Sfânt Înger plin de pacea lui Dumnezeu, care să ne umple și pe noi de pacea Lui. Care să locuiască cu noi pururea și să ne învețe pacea lui Dumnezeu. Pentru că prietenia duhovnicească cu Îngerul lui Dumnezeu, intimitatea cu el, devine și starea noastră interioară.

Iar Îngerul lui Dumnezeu nu poate fi decât cu totul credincios Lui. Și Îngerul Său nu dorește să ne ducă pe căi rele, ci el ne călăuzește pe calea mântuirii. Și ca să mergem pe calea mântuirii trebuie să avem sănătate sufletească și trupească. De aceea, el păzește buna noastră viețuire, buna noastră evlavie, buna noastră raportare la Dumnezeu.

În Rugăciunea Îngerului păzitor[4] din cadrul Rugăciunilor dimineții, noi mărturisim că Îngerul de pace este păzitorul nostru cel sfânt, dat nouă de Dumnezeu la Sfântul Botez. Lucru care se amintește în a 4-a rugăciune prebaptismală, de exorcizare a catehumenului, atunci când se spune: „Înjugă-împreună [cu] viața lui (a ei) Înger de lumină [Σύζευξον τῇ ζωῇ αὐτοῦ (αὐτῆς) Ἄγγελον φωτεινόν], care să-l izbăvească pe el (pe ea) de toată uneltirea celui potrivnic [ῥυόμενον αὐτόν (αὐτήν) ἀπὸ πάσης ἐπιβουλῆς τοῦ ἀντικειμένου], de întâmpinarea celui viclean [ἀπὸ συναντήματος πονηροῦ], de demonul cel de la amiază [ἀπὸ δαιμονίου μεσημβρινοῦ] [și] de nălucirile cele rele [ἀπὸ φαντασμάτων πονηρῶν]”[5].

Verbul συζεύγνυμι, care, din punct de vedere literal înseamnă a înjuga-împreună sau a împerechea sau a împreuna, a fost tradus în ed. BOR 2002 a Molitfelnicului prin a însoți. Pentru ca să sune bine textul. Rezultând: „Însoțește viața lui cu înger de lumină”[6].

Însă, în limba română actuală, verbul a însoți înseamnă „a merge împreună, a întovărăși, a petrece pe cineva pe un drum, într-o călătorie”, cf. DEX 2009[7]. Adică a sta lângă cineva. A merge tot timpul cu cineva. Și creștinii ortodocși români trăiesc această perspectivă – lucru pe care l-am înțeles din discuțiile cu mulți oameni credincioși – că Sfântul Înger păzitor e pe lângă noi, cu noi, că ne protejează și ne ajută, dar că el stă la o oarecare distanță de noi.  Însă n-am găsit la niciunul perspectiva teologică a Molitfelnicului grecesc: că noi suntem înjugați împreună cu Îngerul lui Dumnezeu. Cu Îngerul nostru păzitor. Că avem un traseu comun cu el, un traseu soteriologic comun. Pentru că noi trebuie să ne mântuim împreună cu cel care ne ajută, ne întărește, ne luminează, ne apără pe noi în viața noastră creștină.

MDA2 (2010) recunoaște faptul că a însoți, în vorbirea populară, înseamnă „a se căsători”, dar și „a se împerechea”[8]. Și vorbirea populară păstrează în acest verb tocmai semnificația profund ortodoxă a Căsătoriei. Pentru că, și acolo, în Slujba Nunții, se folosește același verb în limba greacă, ca și la Botez.

Și ce se spune la Nuntă? Se spune că Dumnezeu i-a făcut Sfântului Adam pe Sfânta Eva „din coasta lui [ἐκ τῆς πλευρᾶς αὐτοῦ]…și ai împreună-înjugat-o lui spre ajutorul său [καὶ συζεύξας αὐτῷ βοηθὸν κατ᾿ αὐτόν]”[9]. După care, în aceeași rugăciune, ne rugăm pentru cei doi miri lui Dumnezeu și Îi cerem: „Împreună-înjugăi pe ei în[tru] același gând [Σύζευξον αὐτοὺς ἐν ὁμοφροσύνῃ]!”[10].

Și dacă știm semnificația grecească a verbului συζεύγνυμι, aceasta de împreună-înjugare la un proiect existențial, atunci avem o perspectivă corectă asupra relației noastre cu Îngerul nostru păzitor, dar și cu soția noastră. Pentru că Îngerul nostru este împreună-înjugat cu noi de la Botez, după cum soția noastră e împreună-înjugată cu noi de la Nuntă. Noi tragem la același jug, mergem în aceeași direcție și depinde de noi amândoi să ajungem la destinație.

Căci Îngerul păzitor mă ajută pe mine, în mod continuu, să fiu slujitorul lui Dumnezeu, așa după cum este și el. Iar, în Căsătorie, eu și soția mea tragem la același jug, la jugul mântuirii noastre și trebuie să ne mântuim împreună. De aceea trebuie să mergem împreună la Dumnezeu și nu fiecare pe cont propriu. Pentru că, în Taina Nunții, noi nu mai avem viața noastră, ci o singură viață. O viață în doi, așa cum sunt siamezii la nivel trupesc. Că tocmai de aceea se vorbește despre jug și nu despre o alăturare a două persoane. Doi boi, când sunt puși la jug, trebuie să tragă amândoi în aceeași direcție. Frații siamezi, care au trupurile lipite total sau parțial, trebuie să se pună de acord asupra a ceea ce fac, pentru că nu se pot deplasa decât împreună.

De aceea, când noi ne rugăm Îngerului nostru păzitor, pe care l-am primit de la Dumnezeu la Sfântul Botez, atunci când ne-am botezat, noi recunoaștem în fața lui păcatele noastre. Adică tocmai depărtarea noastră, personală, de scopul nostru comun, de scopul nostru comun cu Îngerul nostru păzitor. Căci, în loc să trăim sfânt, noi păcătuim zilnic și greu. Și de aceea ne rugăm lui să ne ajute și să ne sprijine în continuu, chiar dacă noi păcătuim, pentru că numai astfel îi putem birui pe demoni.

Și astfel conștientizăm de ce ne-a dat nouă Dumnezeu un Înger păzitor și de ce l-a înjugat cu viața noastră: pentru ca să ne fie ajutor în lupta cu demonii. Să ne ajute permanent în această luptă. Pentru că demonii, îngerii cei căzuți, nu iau concediu! Nu se duc în vacanță. Ci ei ne pisează la cap toată ziua. Ne șicanează. Ne nălucesc tot felul de pofte, de idei, de planuri proaste. Iar Îngerul lui Dumnezeu, dat nouă la Sfântul Botez, înjugat cu noi la jugul mântuirii, ne ajută clipă de clipă.

Așadar, iubiții mei, cinstind astăzi pe Sfintele și Dumnezeieștile Puteri cerești, noi îi cinstim pe apărătorii, pe miluitorii, pe ajutătorii vieții noastre! Căci toți Îngerii lui Dumnezeu sunt ajutătorii noștri pe calea mântuirii. Ei sunt Oastea, Armata lui Dumnezeu care luptă de partea noastră. Și eu simt continuu cum această mare Oaste a lui Dumnezeu, împreunată cu cea a Sfinților Lui, e cu noi și împreună-slujitoare cu noi. Pentru că noi tragem la același jug, la jugul [ζυγός] lui Dumnezeu [Mt. 11, 30, BYZ], și el e jugul cel bun [χρηστός] [Ibidem], pentru că ne mântuie. Și jugul lui Dumnezeu e viața noastră ascetică, mistică și liturgică. E viața noastră bisericească. Cea care ne disciplinează și ne curățește și ne luminează și ne sfințește și ne face moștenitori ai Împărăției Sale.

La mulți ani celor care purtați numele Arhanghelilor lui Dumnezeu[11]! Dumnezeu să ne întărească pe toți, pentru rugăciunile Îngerilor Lui, ca să facem voia Sa și să ne mântuim cu toții! Amin.


[1] Începută sâmbătă, la 18. 17, pe 2 noiembrie 2019. Cer parțial noros, 11 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov08.html.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Lit_with_Deacon.html.

[4] Care e aceasta: „Îngerule cel sfânt al lui Hristos, către tine cad și mă rog, păzitorul meu cel sfânt, care ești dat mie de la Sfântul Botez spre păzirea sufletului și a păcătosului meu trup. Iar eu, cu lenea mea și cu obiceiurile mele cele rele, am mâniat preacurată lumina ta și te-am izgonit de la mine prin toate lucrurile cele de rușine: cu minciunile, cu clevetirile, cu pizma, cu osândirea, cu trufia, cu neplecarea, cu neiubirea de frați și cu ținerea de minte a răului, cu iubirea de argint, cu desfrânarea, cu mânia, cu scumpetea, cu mâncarea cea fără de saț, cu beția, cu multa vorbire, cu gândurile cele rele și viclene, cu obiceiurile cele rele și cu aprinderea spre desfrânare, având mai ales voire spre toată pofta cea rea, trupească. O, rea voire a mea, pe care nici dobitoacele cele necuvântătoare nu o au! Dar cum vei putea să cauți spre mine sau să te apropii de mine, cel necurat ca un câine? Sau cu ce ochi, Îngerule al lui Hristos, vei căuta spre mine, cel care m-am încurcat așa de rău în lucrurile cele întinate, cele rele și hulitoare? Sau cum voi putea să-mi cer iertare pentru faptele mele cele amare, rele și viclene, în care cad în toate zilele și nopțile și în tot ceasul? De aceea, cad înaintea ta și mă rog, păzitorul meu cel sfânt, milostivește-te spre mine, păcătosul, și-mi fii mie ajutător și sprijinitor asupra vrăjmașului meu celui rău, cu sfintele tale rugăciuni, și Împărăției lui Dumnezeu mă fă părtaș, cu toți Sfinții, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin”. Cf. https://doxologia.ro/rugaciune/rugaciunile-diminetii. Am corectat și îndreptat textul pe care l-am citat.

[5] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html.

[6] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 27.

[7] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/a însoți.

[8] Ibidem.

[9] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Wedding.html.

[10] Ibidem.

[11] Predica de anul trecut: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/11/07/predica-la-sinaxa-sfintilor-arhangheli-mihail-si-gavriil-si-a-tuturor-sfintelor-netrupestilor-si-cerestilor-puteri-8-noiembrie-2018/.