Iubiții mei[1],
Sfintele Icoane au fundament extatic, pentru că la baza lor stau vederi și luminări dumnezeiești. Și vederile dumnezeiești sunt revelații preasfinte, pline de teologie dumnezeiască. De aceea, când privim Icoanele teologice ale Bisericii, noi învățăm teologie, teologie dumnezeiască, teologia revelată de Dumnezeu Sfinților Lui.
Când privim, spre exemplu, Icoana Învierii Domnului, în care Îl vedem pe Domnul coborând în Iad și ridicându-i de acolo pe Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva și, împreună cu ei, pe toți Sfinții Vechiului Testament, noi vedem o vedenie picturalizată. O vedenie iconizată, transpusă în culori[2].
Căci avem în ea mărturia Sfântului Petros din I Petr. 3, 18-20: „Că[ci] și Hristos o dată pentru totdeauna a pătimit pentru păcatele [noastre] [Ὅτι καὶ Χριστὸς ἅπαξ περὶ ἁμαρτιῶν ἔπαθεν], Cel Drept pentru cei nedrepți [Δίκαιος ὑπὲρ ἀδίκων], ca pe noi să ne aducă lui Dumnezeu [ἵνα ὑμᾶς προσαγάγῃ τῷ Θεῷ], omorât [cu] trupul [θανατωθεὶς μὲν σαρκί], dar făcându-Se viu [cu] duhul [ζῳοποιηθεὶς δὲ πνεύματι], în[tru] care și duhurilor [ținute] în temniță [ἐν ᾧ καὶ τοῖς ἐν φυλακῇ πνεύμασιν], mergând [πορευθεὶς], a propovăduit [ἐκήρυξεν], [celor care au fost] neascultătoare odinioară [ἀπειθήσασίν ποτε]” [Cf. BYZ].
Pentru că Domnul, pe când era omorât cu trupul, cu duhul sau cu sufletul Său cel îndumnezeit[3] a coborât în Iad sau în temniță, pentru ca să propovăduiască și duhurilor sau sufletelor din Iad. Și El i-a eliberat atunci pe Sfinții Lui, care de veacuri erau ținuți în Iad[4]. Și că intrarea Lui în Iad a fost reală și răscumpărătoare pentru Sfinții Săi, ne-o spune Sfântul Matteos: „Și mormintele s-au deschis [καὶ τὰ μνημεῖα ἀνεῴχθησαν]. Și multe trupuri ale Sfinților celor care erau adormiți au înviat [καὶ πολλὰ σώματα τῶν κεκοιμημένων Ἁγίων ἠγέρθη]. Și ieșind din morminte după învierea Sa [καὶ ἐξελθόντες ἐκ τῶν μνημείων μετὰ τὴν ἔγερσιν Αὐτοῦ], au intrat întru cetatea cea sfântă [εἰσῆλθον εἰς τὴν ἁγίαν πόλιν] și s-au arătat multora [καὶ ἐνεφανίσθησαν πολλοῖς]” [Mt. 27, 52-53, BYZ].
Iar cetatea cea sfântă este Ierusalimul, iar Sfinții Lui, cei din vechime, au fost și ei o dovadă a învierii Lui cea de a treia zi. Pentru că ei au intrat în Ierusalim și s-au arătat multor oameni. Și când Sfântul Matteos spune că trupurile Sfinților au înviat, nu vrea să ne spună că mergeau pe stradă trupurile fără sufletele lor cele sfinte, ci, dimpotrivă, că eliberarea sufletelor celor Sfinți din Iad a fost reală, pentru că trupurile lor, unite cu sufletele lor, adică Sfinții înviați au intrat în Ierusalim și s-au arătat multora. Și ei au înviat, pentru că El i-a eliberat din Iad pe Sfinții Lui.
Icoana Botezului Domnului [Mt. 3, 13-17; Mc. 1, 9-11; Lc. 3, 21-22; In. 1, 32-34] sau Icoana Transfigurării Domnului pe Tabor [Mt. 17, 1-9; Mc. 9, 2-9; Lc. 9, 28-36; II Petr. 1, 16-18], ambele descrise în Scriptură, sunt două vedenii dumnezeiești. Nu văzute cu ochii trupești, ci cu ochii duhovnicești ai sufletului nostru! Pentru că Dumnezeu, prin slava Lui, ne ridică pe noi la vederi dumnezeiești, la vederea realităților preasfinte ale Împărăției Sale.
De aceea, când citim mărturia Sfântului Petros, din II Petr. 1, 16: „văzători făcându-ne măreției Aceluia [ἐπόπται γενηθέντες τῆς Ἐκείνου μεγαλειότητος]” [BYZ], a lui Hristos, prin măreție el desemnează slava lui Dumnezeu cea veșnică și necreată, iar când spune că ei, cei trei, pe Tabor, au fost văzători sau martori oculari ai revelării Sale, nu se referă la vederea Lui cu ochii trupești, ci la vederea Lui cu ochii sufletului, la vederea extatică, dumnezeiască. Căci vederea de pe Tabor, ca și cea de la Iordanis, a fost una dumnezeiască și nu una fizică, obișnuită, pe care ar fi putut vedea-o oricine.
Când își descrie vedenia de la Botez, Sfântul Ioannis Botezătorul ne spune: „L-am văzut pe Duhul coborând ca o porumbiță din cer [Τεθέαμαι τὸ Πνεῦμα καταβαῖνον ὡσεὶ περιστερὰν ἐξ οὐρανοῦ] și a rămas în El [καὶ ἔμεινεν ἐπ᾽ Αὐτόν]. Și eu nu-L știam pe El [Κἀγὼ οὐκ ᾔδειν Αὐτόν]. Dar Cel care m-a trimis pe mine a boteza în apă [ἀλλ᾽ ὁ πέμψας με βαπτίζειν ἐν ὕδατι], Acela mi-a zis [Ἐκεῖνός μοι εἶπεν]: «Peste Care ai să vezi Duhul coborând și rămânând în El [Ἐφ᾽ Ὃν ἂν ἴδῃς τὸ Πνεῦμα καταβαῖνον καὶ μένον ἐπ᾽ Αὐτόν], Acela este Cel care botează în Duhul Sfânt [Οὗτός ἐστιν ὁ βαπτίζων ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ]». Și eu am văzut [Κἀγὼ ἑώρακα] și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu [καὶ μεμαρτύρηκα ὅτι Οὗτός ἐστιν ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ]” [In. 1, 32-34, BYZ].
– Cine L-a trimis și cine i-a vorbit Sfântului Ioannis Botezătorul despre Fiul și despre Duhul?
– Dumnezeu Tatăl!
– Și cum i-a vorbit El lui Ioannis?
– În mod extatic, dumnezeiesc, așa cum vorbește și cum Se arată Dumnezeu Sfinților Lui! De aceea, când îi auzim pe Sfinți că vorbesc despre ce au văzut și despre ce le-a spus Dumnezeu, nu trebuie să gândim niciodată că El li S-a arătat trupește, ci întotdeauna dumnezeiește. Pentru că Dumnezeu Se arată pururea în slava Lui și astfel le vorbește Sfinților Lui: în mod dumnezeiesc, în mod extatic, mistic.
Icoana Răstignirii Domnului[5] e o vedere duhovnicească profundă a Patimilor Sale celor preasfinte. Ea ne arată realitatea Răstignirii Domnului din perspectiva Domnului și nu a oamenilor. Din perspectiva unirii ipostatice, personale, dintre cele două firi, dumnezeiască și omenească, în persoana Mântuitorului Iisus Hristos.
Pentru că oamenii, pe Cruce, vedeau pe Cineva care „nu avea chip [οὐκ εἶχεν εἶδος], nici frumusețe [οὐδὲ κάλλος]” [Is. 53, 2, LXX] din cauza maltratărilor repetate, a chinurilor înfiorătoare la adresa Sa. Vedeau un om gol, plin de sânge, expus tuturor insultelor și chinurilor.
Însă noi, cei credincioși, când privim Icoana Răstignirii Domnului, vedem cum dumnezeirea Lui a întărit în fiecare clipă umanitatea Sa ca să suporte toate durerile și cum s-a îndumnezeit umanitatea Lui prin suportarea desăvârșită a tuturor patimilor Sale celor pentru noi. Noi vedem biruința desăvârșită a Domnului asupra morții, asupra a tot păcatul și asupra demonilor. Pentru că, prin durerile Lui cele cutremurătoare, El a scos din firea umană toată plăcerea pătimașă intrată în firea noastră și a arătat-o cu totul curată, desăvârșită, îndumnezeită.
Dacă nu am fi privit din perspectiva Domnului Răstignirea și Moartea Lui, am fi avut în fața ochilor noștri o moarte crudă, trăită în condiții vitrege. Dar, privite din interiorul persoanei Domnului, Răstignirea și Moartea Domnului sunt suprema dovadă de iubire față de noi, pentru că El a murit pentru noi și pentru mântuirea noastră, și, în același timp, ne revelează adevărata împlinire a omului: îndumnezeirea. Căci oamenii au aflat, datorită ei, că scopul vieții noastre pe pământ e acela de a ne îndumnezei.
Pentru că toate greutățile și durerile acestei vieți nu sunt pentru ca să sucombăm din cauza lor, nu sunt pentru ca să murim în mod penibil din cauza lor, ci pentru ca să ne întărim duhovnicește suportându-le, trăindu-le până la capăt, și să ne umplem tot mai mult de slava Lui cea veșnică. Să ne umplem de slava Lui care ne îndumnezeiește pe noi.
Căci oamenii au văzut sânge, mult sânge curgând din Domnul și un om batjocorit, hulit de către toți, lovit de către toți. Însă, în lăuntrul Său, El era Dumnezeu și om, Care suporta toate aceste rele în umanitatea Sa și, prin suportarea Lui desăvârșită, o umplea pe ea de toată slava Lui cea dumnezeiască.
De aceea[6], experiența și teologia vederii lui Dumnezeu, pe care le-a apărat Sfântul Grigorios Palamas [Γρηγόριος Παλαμάς][7], astăzi pomenit, nu au fost „un moft monahal” și nici „o perspectivă elitistă” asupra experienței și a teologiei ortodoxe, ci o necesitate vitală pentru experiența și teologia Bisericii. Căci dacă nu trăiești simțirea harului dumnezeiesc în mod continuu în viața ta, dacă nu ai adesea luminări și vederi dumnezeiești în viața ta, primite de la Dumnezeu, ca semn al creșterii tale în sfințenie, nu poți înțelege nici cărțile Bisericii, nici dogmele ei, nici Slujbele ei, nici viața ei, nici oamenii și nici pe tine însuți nu te poți cunoaște. Pentru că slava lui Dumnezeu, primită la Botez și pe care noi trebuie să o simțim mereu în noi și împreună cu care trebuie să lucrăm tot lucrul cel bun, e fundamentul mântuirii noastre.
Și când Sfântul Grigorios Palamas s-a luptat pentru rugăciunea isihastă și pentru teologia vederii lui Dumnezeu, el s-a luptat pentru experiența îndumnezeitoare a Bisericii și pentru teologia ei cea dumnezeiască. Pentru experiența și teologia care ne fac Sfinți și moștenitori ai Împărăției Sale.
– Ce s-ar fi întâmplat, dacă am fi pierdut experiența îndumnezeirii noastre și teologia sfințeniei?
– Ceva cu totul catastrofal! Am fi trăit drama depersonalizantă a romano-catolicismului, a protestantismului, a neoprotestantismului și a păgânismului: o viață căzută, telurică, lipsită de prezența transfiguratoare a lui Dumnezeu, și am fi avut o teologie telurică, fără racordare la revelarea continuă a lui Dumnezeu în viața noastră. Ne-am fi crezut „Sfinți” fără să fim cu adevărat și am fi făcut o teologie individualistă și antropocentrică de tot râsul.
Și e foarte ușor de văzut cum arată o astfel de teologie și de mentalitate pseudo-bisericească, dacă citești literatură teologică eterodoxă și păgână. Pentru că teologii eterodocși asta fac: în lipsa luminării lui Dumnezeu, ei fac comentarii care mai de care mai subiectiviste, mai fanteziste, mai hulitoare, depărtându-se în mod continuu de viața, experiența și teologia Bisericii. Ceea ce cu secole în urmă era coerent și profund devine deodată „de neacceptat”, dar realități care nu au nimic de-a face cu Biserica sunt tratate ca „bisericești”. Și aceasta se petrece, pentru că oamenii nu mai au de-a face cu Biserica lui Dumnezeu, atâta timp cât trăiesc în pseudo-biserici inventate de-a lungul timpului.
Romano-catolicismul se reinventează continuu, adică se îndepărtează tot mai mult de viața și de slujirea și de Tradiția Bisericii. Pentru că ereziile „primatului” și „ale infailibilității” papale sunt surse continue de rătăcire și de desacralizare. Protestantismul și neoprotestantismul neagă, în mod discreționar, orice fundament scriptural, tradițional și bisericesc, aliniindu-se mentalității seculare. Întreaga „creștinătate” eterodoxă e sursa desacralizării lumii, adică a ruperii ei de viața sacramentală a Bisericii.
Așa că nu putem cere religiilor păgâne să fie mai bune decât sunt, atâta timp cât „creștinătatea” eterodoxă își bate joc de fundamentale ei, de Tradiția ei, de viața ei îndumnezeitoare.
În introducerea la cartea sa, Teologia energiilor dumnezeiești[8], teologul ortodox Jean Claude Larchet dă dovezi multiple despre minimalizarea continuă a Sfântului Grigorios Palamas în teologia eterodoxă. Nu îl suportă nici romano-catolicii și nici protestanții, pentru că vorbește despre experiența și teologia harului, a vederii lui Dumnezeu și a îndumnezeirii omului. Și când vorbești despre experiența harului, vorbești despre sacramentalitatea Bisericii, adică despre Sfintele Taine.
Sfântul Dionisios Areopagitul, Sfântul Fotios cel Mare, Sfântul Marcos al Efesului, Sfântul Grigorios Palamas sunt cei 4 mari Sfinți ai Ortodoxiei care sunt mitraliați continuu în teologia eterodoxă. De ce? Pentru că vorbesc despre experiența și teologia ortodoxe în relație contiguă cu viața sacramentală a Bisericii. Iar teologii ortodocși, care nu sunt întemeiați cu adevărat în experiența și teologia Bisericii, iau „de bune” elucubrațiile eterodoxe împotriva acestor Sfinți și se fac părtași ideatic și temperamental autorilor lor.
De aceea, avem mulți „teologi ortodocși” cu mentalitate eterodoxă, cu scris eterodox, cu fapte eterodoxe, pe care nu îi trage nimeni la rost. Ei spun orice, fac orice, neagă orice din Tradiția și istoria Bisericii, pentru că au funcții de conducere în Biserică sau în instituțiile teologice. Și din acest motiv, degringoladele din Biserică nu sunt în mod neapărat cai troieni, ci au la bază faptele teologilor și ale clericilor ortodocși cu mentalitate și apucături eterodoxe.
Pledoariile teologice ale Sfântului Grigorios Palamas pentru experiența și teologia Bisericii nu au fost primite cu bucurie de oamenii din Biserică care aveau o mentalitate seculară. Nici azi lucrurile nu stau diferit! Pentru că ortodocșii, care nu gândesc și nu trăiesc ascetic, liturgic și mistic, care nu se nevoiesc continuu pentru mântuirea lor sunt majoritari în Biserică. Cei care acceptă maximalismul ascetico-liturgico-mistic al Bisericii, adică viața și teologia Bisericii, sunt puțini. Și dintre acești puțini ortodocși ai nevoinței avem puțini teologi evidenți, cu glas public.
Tocmai de aceea, publicul real al teologiei ortodoxe e unul minoritar, însă, de această teologie și de experiența ei ține mântuirea și îndumnezeirea oamenilor în Biserica lui Dumnezeu. Iar când Sfântul Grigorios Palamas a ridicat glasul și a vorbit despre experiența Bisericii din mijlocul experienței celei sfinte, a avut conștiința că e minoritar în Biserică, dar că el exprimă credința reală, autentică a Bisericii.
Însă, cine exprimă autentica experiență și teologie a Bisericii este normativ pentru Biserică. Este un Părinte sau o Maică a Bisericii, care vorbește pentru ea, din mijlocul experienței ei celei îndumnezeitoare.
De aceea, iubiții mei, înțelegem de ce apărătorul experienței ortodoxe, Sfântul Grigorios Palamas, e pomenit azi, când noi ne nevoim cu postul și cu rugăciunea și cu cântarea și cu citirea de cărți sfinte. Pentru că toată nevoința noastră trebuie să ne ducă la simțirea harului lui Dumnezeu în noi înșine și la luminări și la vederi îndumnezeitoare. Postul nu e pentru ca noi să slăbim și să fim mai atletici, ci pentru ca noi să fim tezaure vii[9] ale slavei lui Dumnezeu și ale teologiei Bisericii!
Căci dacă tezaurizăm în noi înșine binele, atunci devenim izvoare veșnice ale binelui lui Dumnezeu. Izvoare care adapă pe tot omul însetat după voia lui Dumnezeu.
Și de azi suntem în praznicul Buneivestiri! Care începe azi, pe 24 martie, și se termină marți, pe 26. Diseară și mâine, de hramul Bisericii noastre, să fim împreună! Să ne bucurăm împreună, alături de Preoții invitați, de praznicul acesta bucuros al primăverii, care e „începutul mântuirii noastre [τῆς σωτηρίας ἡμῶν τὸ κεφάλαιον]”[10]! Începutul iconomiei mântuitoare a Domnului pentru mântuirea noastră. La mulți ani tuturor și să ne bucurăm dumnezeiește! Amin!
[1] Începută la 8. 11, în zi de luni, pe 18 martie 2019. Zi cu soare, 11 grade.
[2] Am preluat Sfânta Frescă de aici: https://str.crestin-ortodox.ro/foto/1517/151653_sambata-mare.jpg.
[3] Sfântul Ioannis Damaschinos, ΕΚΔΟΣΙΣ ΑΚΡΙΒΗΣ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΟΥ ΠΙΣΤΕΩΣ, în PG 94, col. 1101. [4] Ibidem.
[5] Am preluat-o de aici: https://www.pinterest.com/pin/693695148825252654/.
[6] Am preluat Sfânta Frescă de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1b/Palamas_Vatopaidi.jpg.
[7] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Γρηγόριος_Παλαμάς și https://en.wikipedia.org/wiki/Gregory_Palamas.
[8] Idem: https://www.librariacartilorbisericesti.ro/librarie/teologia-energiilor-dumnezeiesti/.
[9] A adormit de curând Adela Petre, creatoare de artă populară, pe care UNESCO a declarat-o în 2012: „tezaur uman viu”, cf. https://basilica.ro/buzau-a-trecut-la-cele-vesnice-adela-petre-un-tezaur-uman/.
De ce? Pentru experiența ei în meșteșugăria populară. Și, tot la fel, orice mare poet, scriitor, inventator, creator e un tezaur uman viu.
Însă eu cred că adevăratele tezaure umane vii ale Bisericii și ale lumii sunt Teologii și Părinții duhovnicești ai Bisericii. Pentru că ei sunt izvoare vii atât de experiență umană, cât și de experiență dumnezeiască. Și de la unii ca aceștia trebuie să învățăm și pe ei trebuie să îi prețuim mai presus de orice, pentru că de prezența și de sfatul lor ține tot bunul mers al Bisericii și al lumii.
[10] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2441/sxsaintinfo.aspx.
