Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Autor: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș (Page 1 of 2094)

Memento mori și nostalgia Paradisului [25]

Textul cosmic, universul, a fost treptat eliminat din conştiinţa occidentală literară, ajungând în epoca modernă să fie considerat proză, antipoezie, document natural neartistic – vom discuta mai detaliat aceste aspecte puţin mai târziu.

Muzica aceasta cosmică, convorbirea conştiinţei sale cu raţiunile dumnezeieşti însămânţate în univers („Şi tot ce codrul a gândit cu jale /…/ Ce spun: izvorul lunecând la vale,/ Ce spune culmea, lunca de arini,/ Ce spune noaptea cerurilor sale,/ Ce lunii spun luceferii senini”… – codrul şi toate elementele naturii gândesc şi spun, vorbesc între ele în continuu, au un dialog, o limbă pe care logosul uman o poate asculta şi traduce pe înţelesul său) îi provoacă poetului o intimizare profundă cu sensul şi raţiunea acestei comunicări, care devine fiinţa lui abisală, sintetizată metonimic prin râsu’ plânsu’ lui Eminescu („Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,/ De mă uitam răpit pe mine însumi”).

Îl va prelua şi Nichita Stănescu (a cărui sintagmă concisă am reprodus-o), reprezentând o definiţie rezumativă a persoanei umane, tradiţională în cultura şi spiritualitatea românească, de provenienţă scripturală, cu referire la umanitatea desăvârşită a lui Hristos, Cel ce plânge murind pentru oameni şi râde mântuindu-i, în acelaşi timp (imagine tradusă în folclor şi în basme prin cea a împăratului care cu un ochi plânge şi cu altul râde).

Acest dialog între logosul uman şi logosul cosmic îi provoacă de asemenea răpire şi uitare de sine : „de mă uitam răpit pe mine însumi”. Adică, fiind răpit de frumuseţea cosmică – nu de cea estetică, ci de cea raţională, logosifică, dialogică –, „mă uitam pe mine însumi”.

Numai că răpirea şi uitarea de sine fac parte din sfera semantică a extazului mistic, care apare descris în aceşti termeni de către Sfântul Pavel, de la care au preluat isihaştii terminologia, şi, de la ei, Eminescu:

 „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie –, că a fost răpit în Rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12, 2-4, Biblia 1988).

Muzica îngerească a sferelor cosmice (expresia muzica sferelor îi aparţine lui Pitagora[1], dar semantica eminesciană este una încreştinată, care nu rămâne la viziunea mecanicistă şi matematică a gânditorului antic) sau a codrilor cântători este un pre-extaz.

Revelaţia naturală a lui Dumnezeu este un extaz înainte de extaz, o revelare a Sa înainte de experienţa revelării dumnezeieşti în extazul mistic. Eminescu l-a trăit pe primul, în copilărie, şi revine mereu, nostalgic, la amintirea experienţei lui profunde şi profund autentice din punct de vedere spiritual, şi în mod sigur a avut dorul nostalgic, cel puţin în urma lecturilor sale patristice, ascetico-mistice, de a-l împlini printr-o experienţă desăvârşită a cunoaşterii lui Dumnezeu faţă către faţă, în extaz.

Şi-a dorit un vis extatic sau o ieşire din sine, la fel ca Arghezi, care să îl confrunte cu Adevărul revelat, cu Duhul Sfânt făcut sensibil (ca să-l parafrazăm pe Ion Barbu, deși vederea extatică nu e sensibilă, ci spirituală), când ochii inimii se deschid ca să vadă lumina Duhului, iar concreteţea anumitor relatări din versuri sau din nuvele mă face să-mi pun serios unele întrebări.

Să fi ajuns Eminescu, prin rugăciunea inimii, pe vremea când sufletu-mi noaptea veghea în estaze” şi „vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază”, cu adevărat, la o experienţă mistică superioară revelaţiei prin cântecul codrilor şi al stelelor, ascultat în copilărie?

Să fie autobiografice amănuntele viselor extatice din Geniu pustiu, rememorând vremuri în care „copilul vorbeşte prin somn, zâmbind, cu Maica Domnului”[2]?

Ce înseamnă rugăciunea aceasta către Maica Domnului: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară(Răsai asupra mea…)? Și, mai departe: „Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința/ Și reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”? Să fi văzut copilul în vis acest detaliu care se repetă în poeme: „Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară” (Rugăciune); „Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară” (Răsai asupra mea…)?

Încă nu am cercetat mai profund această problemă, în căutarea unor dovezi solide, a unor mărturii încă și mai explicite, dar nu ne-ar mira dacă ele ar fi descoperite. De la această mărturie poetică până la visul din copilărie al lui Apostol Bologa, nu mai avem în literatura română expunerea, biografică sau strict literară, a unui vis/extaz mistic.


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Pitagora.

[2] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 110.

A se vedea și articolul meu, De la Eon la Hyperion, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/08/27/eminescu-de-la-eon-la-hyperion/.

Memento mori și nostalgia Paradisului [24]

Interesant, în ceea ce privește „geamătul lin şi curat al arpelor de argint în mâinile unor îngeri”, din Geniu pustiu (fragmentul citat puțin mai sus), este faptul că ceva asemănător, ca imagine poetică, putem identifica la Alecsandri: „Gânditoare şi tăcută luna-n cale se opreşte./ Sufletul cu voluptate în estaz adânc pluteşte,/ Şi se pare că s-aude prin a raiului cântare/ Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare” (Concertul în luncă).

Nu se poate susţine însă că Eminescu a preluat şi a amplificat pur şi simplu versurile lui Alecsandri, pentru că se recunosc la Eminescu acele trimiteri explicite la surse scripturale, hagiografice şi liturgice.

Eminescu şi-a însuşit o anumită atmosferă poetică, un anumit limbaj şi o construcţie lirică din poezia preromantică, anterioară, însă, ceea ce este absolut esenţial de precizat, el nu doar îşi impropriază nişte elemente poetice, ci pe cele pe care le împrumută le consideră semnificative.

Încât, în versurile eminesciene, lecturate cu atenţie, descoperim o bogăţie de semnificaţii asociate unor imagini poetice provenite din surse lirice anterioare, pe care cu greu le puteam bănui şi interpreta în acest fel, în forma lor paşoptistă.

Eminescu preia sintagme poetice create anterior în lirica românească, dar le amplifică şi ne oferă vectori spre abisalităţi interpretative, asupra versurilor înaintaşilor.

Iar abisalităţile sunt presupozibile şi acolo pentru că, de fapt, nu poeţii prepaşoptişti sau paşoptişti constituie sursa primară, originară, ci literatura română veche sau religioasă, care nu se mai străvede bine în poezia acelora, din cauza contextului romantic european (care are şi el un fond creştin înrudit şi uşor de confundat, totuşi, unei lecturi neaprofundate, cu ceea ce numim toposuri româneşti) şi a formelor poetice noi.

Felul în care procedează Eminescu, integrând în versurile sale elemente reprezentative din lirica predecesorilor şi creând conştient şi programativ o tradiţie, va fi preluat de urmașii lui. Acelaşi lucru îl vor înţelege şi îl vor face, tacit, cu poezia lui Eminescu, cei de după el (Goga[1], Pillat, Bacovia[2], Arghezi, Barbu, Blaga, Nichita, chiar şi Mircea Eliade[3], în proză).

Şi faptul acesta reprezintă o atenţie faţă de perpetuarea spiritului, a sensurilor esenţiale. Autorii noştri resimt creaţia literară nu ca un triumf al individualismului, ci ca o perpetuare a tradiţiei şi o hermeneutică simbolică, în paralel cu critica ştiinţifică.

Eminescu nu inventează, însă, el însuşi acest procedeu, ci imita un gest medieval (să-i zicem), tipic gândirii religioase şi literaturii omiletice, prin care o semnificaţie sau o viziune anume erau preluate şi purtate mai departe, fără alterare, din val în val, peste eoni, aşa încât ecoul primar al unei atitudini se putea auzi multe secole şi milenii mai târziu.

Era o acustică eclesială în templul timpului, rezonând perfect ca şi acustica spaţială, cosmică. Este, de asemenea, modul de manifestare al unei intertextualităţi complexe şi extinse, care implică atât textele scrise cât şi textul cosmic – toată literatura medievală bizantin-ortodoxă presupune acest gen de intertextualitate.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Octavian_Goga.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Bacovia.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade.

Memento mori și nostalgia Paradisului [23]

Amănuntul trecerii dintr-un cer în altul, mai înalt și mai luminos, ca și cel al imperiului de aur și altele din textul lui Eminescu apar, de asemenea, în Viața Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos (posibil și în alte hagiografii):

„Ce mi-au fost nu știu. Că precum doarme cinevași dulce toată noaptea și să scoală a doa zi, așa eu am petrecut doă săptămâni întru acea videnia dulce, precum porunciia Dumnezeu, m-am văzut ca într-un Raiu foarte frumos și minunat și mirându-mă gândiiam cu duhul ce este aceasta. Știu că în Țarigrad [Constantinopol] este lăcașul mieu, dar aicea cum am venit nu știu și nu mă pricipeam de sântu în trupu au afară de trupu, Dumnezeu știe. […]

Și mă bucuram foarte de acea frumusețe și mă miram cu mintea de negrăita podoabă a dumnezeiescului Raiu și unblând printr-însul mă veseliiam. Erau acolo pomi mulți și foarte înalți clătindu-se [clătinându-se] cu vârfurile lor, care veseliia foarte ochii omenești și ișiia miros mare din ramurile lor.

Unii dintru acei pomi înfloriia neîncetat, iar alții era înpodobiți cu frunze de aur, alții avea roduri de mult feluri cu negrăită frumusețe înpodobiți, sădiți de dumnezeiasca mână.

Și era întru acei pomi mulțime de păsări: unile cu aripile de aur, altele albe ca zăpada, iar altele pestrițe în multe chipuri, carele șezându în pomii Raiului cânta prea frumos, încât de dulcele glas al cântărilor lor eram întru nepricepere, îndulcindu-să inima mea foarte.

Și unblându eu printre acei pomi cu inimă veselă, am văzut un râu de apă mare curgându care adăpa acei pomi frumoși. Și peste râu era o vie mare tinzându-și vițele sale cu frunze de aur. Și era cu struguri în chipul aurului înpodobită. Și bătea acolo niște vânturi line și mirositoare de patru părți, de carele clătindu-se pomii făcea sunet minunat cu frunzele sale.

Apoi m-au coprinsu o frică și mi să părea că stau deasupra mării cerești. Iar un tânăr înbrăcat în veșmântu mohorât, a căriia [căruia] față strălu- ciia ca soarele, mergea înaintea mea și […] am văzut deodată o Cruce mare, frumoasă […] am îngenuncheat înaintea Crucii cu frică și cu bucurie mare și am sărutat[-o] cu osârdie. Și dacă am sărutat, m-am umplut de negrăită dulceață sufletească și simțiiam mai mare miros decât al Raiului.

Și trecându Crucea, căutam în jos și vediiam suptu mine ca o beznă a mării [adânc al mării] și mi să părea că umblu prin văzduh. Și speriindu-mă am strigat către cel ce mă duciia zicându:

– Doamne, mă tem să nu caz în adâncime!

Iar el mi-au zis:

– Nu te teme, că ni se cade să ne suim mai sus, peste a doa tărie a cerului!

Și am văzut acolo niște bărbați minunați și lăcașul lor și bucuriia praznecului lor [pe] care nu [o] poate spune linbă omenească. Apoi am întrat într-o văpae minunată care nu ne ardea, ci numai ne lumina și am început a mă speriia. Iar cel ce mă duciia m-au apucat de mână zicându:

Ni să cade să ne suim mai sus!

Și iarăș ne-am văzut peste al treilea cer, unde am văzut și auzit mulțime de puteri cerești cântându și slăvindu pre Dumnezeu.

Apoi am venit la o zăveastă sau catapeteazmă care străluciia ca fulgerul, înaintea căriia sta niște voinici strașnici și mari, cu chipul ca para focului. Iar fețile lor străluciia mai vârtos decât soarele”[1]etc.

Și dincolo de această catapeteasmă Îl vede pe Hristos…


[1] Cf. Cătălina Velculescu, Nebuni întru Hristos, Ed. Paideia, București, 2007, p. 307-309.

Memento mori și nostalgia Paradisului [22]

În nuvela Geniu pustiu, descoperim trei vise extatice în care apar descrise imagini paradisiace şi în care am remarcat (în visul al doilea şi al treilea), secvenţe asemănătoare cu exprimările poetice de mai sus:

„M-am trezit deodată într-un codru verde ca smaragdul, în care stâncile erau de smirnă şi izvoarele de ape vergine şi sfinte[1]. Printre arbori cântau privighetori cu glasuri de înger, prin cărări rătăceau umbre [suflete/ duhuri] diafane şi feri- cite şi se pierdeau prin verdura întunecată a dum- brăvilor sfinte.

În depărtare vedeam o dumbravă de aur care cu freamătul frunzelor sale cânta o melodie molatecă şi lină ca aceea a undelor adormite. Între toate umbrele sfinte şi albe, numai eu aveam corp […].

Dar deodată păru că lumea se-nsenină, că gaura în cer începe a deveni din ce în ce mai mare şi mai largă, încât prin ea se vedea asupra boltei albastre ce îmbrăţişează pământul, o altă boltă cu mult mai naltă, cu mult mai largă, însă de-aur curat şi limpede ca lumina cea galbenă a soarelui, astfel încât întreaga acea boltă părea un soare mare, care îmbrăţişa o lume, lumea deasu pra cerului.

Aerul tot era de lumină de aur – totul era lumină de aur, amestecat cu geamătul lin şi curat al arpelor de argint în mâinile unor îngeri ce pluteau în haine de argint, cu aripi lungi, albe, strălucite prin întinsul acel imperiu de aur (s. n.) [o Împărăţie a Luminii şi a aurului haric]”[2].

Cântarea frunzelor şi a copacilor Raiului o descoperim, în tradiţia literară cultică ortodoxă, în Triod, la Vecernie, în Duminica izgonirii lui Adam din Rai, unde se spune (am citat aceste pasaje și undeva mai sus, dar le reamintim):

Raiule preacinstite, podoaba cea frumoasă,
locaşul cel de Dumnezeu zidit […]
şi sălăşluirea Sfinţilor,
cu sunetul frunzelor tale
roagă pe Ziditorul tuturor,
să-mi deschidă uşile pe care
cu neascultarea le-am închis. […]
Simte durere, Raiule, împreună
cu lucrătorul care a sărăcit şi,
cu sunetul frunzelor tale,
roagă pe Făcătorul să nu-ţi încuie uşa.
Îndurate, miluieşte-mă pe mine
cel căzut[3].

Am arătat, într-o altă carte, faptul că poetul a urmat, pentru aceste vise, ca și pentru alte descrieri paradisiace din nuvelele și poemele sale, modele hagiografice din cărțile noastre vechi, din care a reținut foarte multe amănunte și le-a metamorfozat literar în opera sa[4]. Față de cele pe care le-am afirmat acolo, dorim să adăugăm încă un exemplu. În viața Sfântului Filaret cel Milostiv, prăznuit pe 1 decembrie, cineva are o vedenie, în care

„am văzut un Rai frumos cu bună cuviință, plin de veselie și de bucurie negrăită. Tot pământul acela era plin de bună mireasmă și de pomi mari frumoși și foarte roditori, clătinându-se de un vânt lin, care făcea un sunet minunat, încât nu este cu putință limbii omenești a grăi despre bunătățile pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El.

Acolo am văzut o mulțime de oameni îmbrăcați în haine albe,  bucurându-se și cu roadele Raiului dulce mângâindu-se. Și căutând eu acolo cu sârguință, am văzut un bărbat, care era Filaret, dar eu nu l-am cunoscut, îmbrăcat în haină strălucită, șezând pe un scaun de aur în mijlocul pomilor. […] Și iată că s-a arătat acolo un tânăr cu fața luminată și cu chipul înfricoșat [înfricoșător], având în mâinile sale toiag de aur…”[5].


[1] Apetenţa pentru metale şi pietre preţioase în descrierea Raiului este sugerată de descrierile extatice biblice ale Apocalispsei, iar cea pentru miresme, ca smirna şi tămâia, este, de asemenea, indicată de tradiţia hagiografică și de practica liturgică ortodoxă.

[2] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 131-132, 142.

[3] Triodul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 100 şi 103-104.

Expresia modernă este cvasi-identică celei din: Triodiu, tipărit în zilele prea înălţatului nostru Domn Carol I, Regele României, ediţia a doua, Tipo-Litografia „Cărţilor Bisericescă”, Bucureşti, 1897, p. 108, 112.

Aceste imne din Triod, de la Vecernia din Duminica izgonirii lui Adam din Rai, au inspirat poezii populare (Verșul lui Adam) și cântece de stea. A se vedea și articolul nostru de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/03/03/versuri-populare-inspirate-din-triod/.

[4] A se vedea: Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche. Universalism, vizionarism și imagistică literară, Editura Universității din București, 2013, p. 339-351.

A se vedea și articolul meu recent de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/08/14/din-nou-despre-mortua-est/.

[5] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ediția a doua, Ed. Episcopiei Romanului, 2000, p. 28.

Memento mori și nostalgia Paradisului [21]

Revenim. Eminescu defineşte existenţa sa ca „un rai în asfinţire”, un rai pe care l-a simţit în copilărie şi în prima tinereţe, dar pe care avea să-l piardă, în vremurile care au urmat, când „pierdută-i a naturii sfântă limbă”, dar, în acelaşi timp, un rai pe care dorea să-l regăsească după moarte (Mai am un singur dor; Codrule, Măria Ta etc.).

„Ruptura completă [cu natura] nu s-a produs niciodată, şi în viziunea generală a poetului asupra naturii vom regăsi mereu ceva din fascinaţia iniţială: copilul din el n-a murit niciodată. Peste candoarea transfiguratoare a privirii acestuia s-au adăugat reflexivitatea, sporită prin cultură, şi umbra melancoliei”[1].

Eminescu a înțeles spiritul vremii – ceea ce nu înseamnă că i s-a afiliat fără rezerve. Versuri magnifice, în acest sens, ni se par şi acestea:În văi de vis, în codri plini de cânturi,/ Atârnau arfe îngereşti pe vânturi”.

Imaginea arfelor atârnate în crengi apare şi în Memento mori („Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare/ Cântăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare”) şi provine din Psaltire, din psalmul 136 („În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre” – 136, 2), care aminteşte captivitatea babilonică a poporului ales.

Acest psalm, care a fost transpus superb de Dosoftei în versuri şi i-a prilejuit acestuia o poezie adesea citată în istoriile literare („La apa Vavilonului,/ Jelind de ţara Domnului,/ Acolo şezum şi plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm”…), iar lui G. Verdi[2] i-a inspirat o minunată arie (Corul robilor – Va pensiero) din opera Nabucco[3].

Eminescu vede aceste „arfe” atârnate şi părăsite în sălcii de poporul robit, captiv, el le vede cântând singure mai departe: „În văi de vis, în codri plini de cânturi,/ Atârnau arfe îngereşti pe vânturi”!

Când poporul nu mai înalţă imne lui Dumnezeu, pentru că, spune el, „cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” (136, 4), atunci lauda adusă lui Dumnezeu nu încetează, pentru că îngerii Lui fac să răsune arfele codrilor şi pădurilor, pe care urechea lui Eminescu le-a auzit cu auzul interior al inimii: o muzică inefabilă, care ar fi fost imperceptibilă unui „spirit ateu”[4] (cum îl consideră Ioana Em. Petrescu)!

Codrii atârnă arfele îngereşti pe vânturi, într-un gest care mimează perfect antica atitudine a poporului evreu, care a refuzat să-I cânte lui Dumnezeu psalmi la solicitarea babilonienilor, a păgânilor, a celor care nu înţelegeau străfundurile spirituale din care izvorăşte această cântare.

Cuvintele întru lauda lui Dumnezeu nu au sens în faţa celor care nu le înţeleg şi nu Îl cunosc pe El. La fel, codrii îşi „atârnă” îngereasca lor cântare „pe vânturi”, încriptând această cântare dumnezeiască pentru urechile celor surzi. Şi – esenţial – Eminescu îşi atârnă îngereasca lui arpă, poetica lui cântare, pe versuri greu de înţeles, care intenţionat nu sunt explicite, pentru că sunt destinate numai celor care au extrem de fin şi de sensibil auzul interior al spiritului lor viu.


[1] George Gană, Melancolia lui Eminescu, op. cit., p. 119.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Giuseppe_Verdi.

[3] Idem: http://www.youtube.com/watch?v=y0EAL3vXZrM.

[4] Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 221.

Memento mori și nostalgia Paradisului [20]

Întorcându-ne la discuţia noastră, fiinţa umană care cunoaşte astfel de amendamente filosofice aduse ontologiei sale devine un logos amputat, sclerozat, incapabil de dialog cu logosul cosmic, cu „a naturii sfântă limbă”.

Omul este creat de Dumnezeu ca să convorbească cu raţiunile dumnezeieşti pe care acelaşi Creator le-a aşezat în univers. Didahiile şi teologia Sfinţilor Părinţi, urmând Sfintei Scripturi, precum şi toată literatura românească medievală filosofează pe seama faptului că frumuseţea universală este o carte de simboluri, un arhitext care trebuie citit de către raţiunea umană, de mintea umană nepervertită, pentru a învăţa din ea despre Dumnezeul şi Ziditorul atotputernic al lumii şi despre tainele creaţiei.

Aşa a făcut Sfântul Avraam şi a ieşit din rândul unui popor păgân şi închinător la idoli, fără să aibă Biblie scrisă, ci pentru că a citit biblia cosmică, pe care Dumnezeu a scris-o în univers şi pe care Eminescu o numeşte aici: „a naturii sfântă limbă” [1].

Moise şi mulţi Sfinţi care s-au nevoit în pustie au contemplat înţelepciunea lui Dumnezeu din înţelepciunea cu care El a creat lumea şi toate cele ce sunt în ea. Acelaşi lucru i-a îndemnat şi Hristos, să citească limbajul firii, atât pe apostolii Săi, cât şi pe cărturarii evrei, care întrebau de semne şi de sfârşitul lumii: Mt. 16, 1-4; 24, 32-33; Lc. 12, 54-56; 21, 29-31.

Sfântul Maxim Mărturisitorul[2] (sec. VI) vorbea despre trei feluri de întrupări ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale Logosului dumnezeiesc: în natură, în Scriptură şi în Hristos, ultima prin pogorârea Fiului lui Dumnezeu şi asumarea firii noastre umane în ipostasul Său dumnezeiesc[3].

Ortodoxia a păstrat tradiţia vorbirii cu cosmosul, cu cerul, cu soarele, luna şi stelele nopţii, cu codrii şi pădurile fremătătoare, care jelesc împreună cu omul pierderea Raiului de către acesta (această tălmăcire o întâlnim în Triod, în cântările de la Vecernia Duminicii izgonirii lui Adam din Rai), cu mările, râurile şi izvoarele şi cu tot murmurul neostoit al firii, care transmite omului cunoştinţa despre chipul raţional al lumii, zidit după icoana Cuvântului şi a Creatorului ei.

Cu rostul[4] acestui cosmos fremătător de dor şi de jale după Paradisul pierdut şi-a împletit românul doina sa, „doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri” (Călin Nebunul).

De această tradiţie a înfrăţirii şi a dialogului cu universul întreg, a lecturării bibliei cosmice, s-a depărtat şi s-a înstrăinat Apusul, acel Apus care a impus raţiunea scolastică în teologia sa şi care a dat întâietate raţionalismului de tip intelectualist, în locul gândirii şi raţiunii luminate de har.

Eminescu a constatat într-un mod foarte ortodox-tradițional, că, dintr-o astfel de fiinţare şi de cugetare, „lipseşte viaţa acestei vieţi”, lipseşte harul dumnezeiesc care făcea „viaţa mea – un rai” şi care umple toate, de care oamenii se pot răci şi înstrăina acceptând o filosofie sau o cugetare falsă.

Viaţa e rai – oamenii sunt creaţi pentru Rai, viaţa nu este făcută de Dumnezeu să fie infern de suferinţă sau aşteptarea Nirvanei/ neființei – şi când viaţa nu mai e rai, atunci viaţa nu mai e viaţă: „lipseşte viaţa acestei vieţi”. Aceeaşi constatare o făcea şi Blaga: „vieţii nu i-am rămas dator niciun gând,/ dar i-am rămas dator viaţa toată” (Fum căzut, din vol. Lauda somnului).

În schimb, Eminescu a mărturisit în nenumărate ocazii faptul că în copilăria şi adolescenţa sa a simţit armonia harică a universului, atunci când se afla în consonanţă cu glasul acestui logos cosmic, atunci când îi erau cunoscute limba codrului, a izvoarelor, a lunii şi a luceferilor.

În vremea copilăriei şi a primei tinereţi, natura era pentru el „un rai din basme” (Fiind băiet păduri cutreieram), căci Dumnezeu, Cel ce i-a dat ochi să vadă „lumina zilei”, îi umplea inima „cu farmecele milei” (Rugăciunea unui dac). Această frumuseţe cosmică impregnată de har i-a făcut din „a mea minte, a farmecului roabă” (Nu mă înţelegi). E vorba însă nu de estetica universală, ci de o frumusețe cosmică inseminată de lumina lui Dumnezeu, pentru că lumile și planetele sunt ținute întru ființă și armonie de „puterea ce le farmăcă pre ele”, fără de care s-alerge-ar vrea în caos de-unde turburi au ieşit” (Memento mori).

De aceea, mai târziu, va privi înapoi cu nostalgie paradisiacă, plângând după acele simţiri curate şi înţelegeri harice ale copilăriei: „O, rai al tinereţii-mi, din care stau gonit!/ Privesc cu jind la tine asemeni lui Adam”… (Zadarnic şterge vremea…). De aici: farmecul copilăriei…, de care vorbește critica literară în legătură cu Eminescu, Creangă[5] și alți autori ai literaturii române.

Am făcut mai devreme precizarea că, în literatura pașoptisă, nu este de găsit o asemenea dimensiune edenică a copilăriei (și nici a naturii), pentru că autorii nu trăiesc și nu presimt tragedia Apusului, a… apusului credinței. Ei sunt prea exuberanți la gândul emancipării istorice și sociale a țării lor și nu au acuitatea receptării intelectuale și spirituale a lui Eminescu.

Nici Eminescu n-o experiază la scara apostaziei, dar e în stare să perceapă mult mai corect fenomenul modernității, pe cât de mult este afiliat trecutului spiritual și istoric, tradiției, tensiune din care se naște suferința poetului.


[1] A se vedea și comentariile noastre din vol. I al acestei cărți, referitoare la biblia cosmică în literatura noastră veche, mai ales p. 109-113, 125-127, 214-216, 249, 376-383, 612-616, 783, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Maxim_Mărturisitorul.

[3] „Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înțelesul tuturor ghiciturilor și tipurilor din Scriptură, [precum] și știința tuturor făpturilor văzute și cugetate”, cf. Filocalia, vol. II, op. cit., p. 150.

[4] În româna veche, rost înseamnă gură, grai (din lat. rostrum,-i).

[5] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Creangă.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [25]

Pofta de viață a oamenilor se descoperă a fi la început o dragoste de lumină și apoi o beție irațională:

„Luăm în brațe butoiul zilei/ Și îi dăm cep/ Sau îl împușcăm la întâmplare,/ Să ne gâlgâie lumina/ Pe ochii, pe fruntea și pe gura noastră,/ A celor însetați și obosiți/ Care au făcut toată istoria omenirii/ Pe jos. //

Și-ncepem să jucăm în jurul butoiului,/ Legănând niște cântece,/ În care se repetă de-a valma/ Drumurile, războaiele, femeile/ Și alte cuvinte neînțelese. //

Și-ncep să ne placă tot mai mult/ Viața și mama ei de viață!/ Să le facem cu ochiul/ Și mai împușcăm un butoi/ Și încă o mie… //

Și nici nu știm când ni se înmoaie/ Oasele/ Și cădem cântând/ În diferite moduri de moarte/ Și plutim pe valurile de lumină,/ Ca soldații înecați în vin” (Butoiul).

Vinul vieții ne îmbată, dar spectrul morții e totdeauna prezent.

Viața e ca lumina și ca vinul, dar această îmbătare ne poartă încet spre finalul pe care nu îl dorim, dar care e inevitabil.

Comparația vieții cu vinul o găsim și în Sfânta Scriptură: „Asemenea vieții [este] oamenilor vinul [ἔφισον ζωῆς οἶνος ἀνθρώποις], dacă ai să-l bei pe el în[tru] măsura sa” (Înțel. lui Sirah, 31, 27, trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș)[1].

Vinul este bun ca și viața, pentru că Dumnezeu a făcut viața spre bucurie, dar nu spre veselia deșucheată. Versetul poate cuprinde și o profeție despre Sfânta Euharistie.

La fel, lumina înseamnă viață, dar mai ales Cel ce dă viață este Lumina oamenilor: „În El era viața și viața era lumina oamenilor”[2] (In. 1, 4) – viața Lui dumnezeiască este lumina oamenilor. Nu lumina soarelui și nu viața biologică sunt lumina oamenilor, ci viața în Hristos e lumina oamenilor.

Dacă însă confundăm viața cu vinul și lumina materiale, dacă-„ncep să ne placă tot mai mult/ Viața și mama ei de viață”, atunci se întâmplă cum zice Sorescu: dăm cep la butoaiele cu vinul vieții și „nici nu știm când ni se înmoaie/ Oasele…”. Și ajungem „ca soldații înecați în vin” care plutesc „pe valurile de lumină” ale beției sau ale morții…


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/04/12/intelepciunea-lui-sirah-cap-31-cf-lxx/.

[2] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/15/ioannis-cap-1-1-18-cf-byz/.

Page 1 of 2094

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort