Am scris zilele trecute, între altele, și despre plagiatul lui Theodor Damian (aici).

Despre autor nu știam prea multe, în afară de ceea ce se poate afla la o căutare rapidă în online, și anume că este preot și profesor universitar de teologie la New York. Căutând informații despre Th. Damian, am aflat că a publicat o carte despre Eminescu anul trecut, pe care am găsit-o într-o librărie: Theodor Damian, Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu, prefață de Nicolae Georgescu, Ed. Eikon, 2016. Am citit-o și vreau să vă comunic observațiile mele.

Din prefața autorului, aflăm că a înființat în America, în 1993, Cenaclul literar „Mihai Eminescu”, iar „capitolele acestui volum reprezintă o parte din lucrările pe care le-am prezentat în decursul anilor la Simpozionul „Eminescu” desfășurat la New York”… (p. 14).

Astfel, primul articol este din 1996, intitulat „Ideea de Dumnezeu în opera lui Eminescu”. Ceea ce sare imediat în ochi este faptul că Damian nu pleacă de la o cercetare/ investigație a operei care să îl lămurească atât pe sine, cât și pe (mai ales) pe cititori, publicul critic sau larg, asupra onestității și acurateței demonstrației sale, ci pleacă de la faptul de a afirma vehement că Eminescu e un poet religios, în linia tradiției spirituale românești, fără nicio probă solidă care să-l susțină în afirmațiile sale! Mai pe scurt, începe cu ceea ce ar trebui să termine.

Mai mult, după alegațiile lui Th. Damian, „credința în Dumnezeu” reprezintă „caracteristica fundamentală a culturii române” care…nu mai trebuie dovedită (p. 17-18)!!! Problema mea nu e de ce crede Th. Damian ceea ce el susține a crede, ci problema mea, ca și critic literar, este cum consideră Th. Damian că poate să demonstreze ceea ce zice că crede! Adică: reușește Th. Damian să demonstreze că Eminescu e un poet religios?

Trebuie să ne punem și următoarea întrebare, neapărată: cum a căpătat Damian aceste convingeri despre Eminescu și cultura română? Oare prin studii…lăuntrice, necomunicate mai înainte nimănui, sau datorită altor lecturi, pe care însă nu le aduce la cunoștința publicului?

Nu am găsit citate în cartea lui (anticipez) pe niciuna dintre personalitățile care, anterior, au scris și au vorbit convingător despre credința/ ortodoxia lui Eminescu, fie critici literari, fie oameni ai Bisericii (ale căror cărți și studii fuseseră publicate înainte de a pleca Damian în America, unde el se comportă ca și când eminescologia ar fi fost…terra nova care îl aștepta pe el): Rosa del Conte, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, George Gană, Bartolomeu/ Valeriu Anania, Constantin Galeriu etc.

În mod surprinzător, ceea ce face Damian în primul articol este să se refere la câteva versuri disparate din câteva poeme eminesciene, pe care, nici măcar pe acelea, nu le comentează riguros, și, respectiv, la câteva poeme care sunt recunoscute în mod tradițional ca fiind religioase, pentru că mesajul lor este evident și nu poate fi contestat de nimeni: Învierea, Dumnezeu și om, Rugăciune (p. 18-24).

Are valoare critică nulă o afirmație de genul acesta: „Simpla repetare, cu o incredibilă frecvență, a unor cuvinte ce țin de domeniul religiei…dovedesc fără putință de tăgadă (s. n.) conștiința sa religioasă” (p. 18). E jenant să vii cu asemenea argumente de școlar în anul 1996. O asemenea afirmație dovedește că Damian…e pe dinafara eminescologiei.

Dar, în începutul articolului său, autorul a afirmat: „Ideea de Dumnezeu la Eminescu trebuie căutată mai întâi în contextul operei sale” (p. 17). Ceea ce frapează însă, în contrast cu pretenția, este sărăcia și mai ales elementaritatea exemplelor (a se vedea p. 19 ș. u.). Și, mai ales, faptul că Damian caută mereu o legătură cu poemele religioase (face ce face și revine mereu la ele): este, de fapt, ceea ce înțelege el prin punere în contextul operei. Aceasta dovedește cât e de nesigur pe comentariul versurilor eminesciene, dacă ar fi să le analizeze în mod independent, fără a căuta cu mare frecvență o cârjă în cele câteva poeme religioase.

Spre exemplu, Damian ne spune că în Rugăciunea unui dac, poetul laudă atotputernicia, bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu. Ceea ce e valabil pentru prima parte a poemului. Ce soluție exegetică ne oferă însă pentru a doua parte a poemului? Niciuna, pentru că Th. Damian virează brusc spre limanul liniștit al poemului Rugăciune.

Despre contextualizare am vorbit și eu, în 2008, în comentariul meu la poemul dramatic Mureșanu, cu cele trei variante succesive ale sale. Însă eu am avut o cu totul altă părere. Diferența enormă față de ceea ce are în vedere Damian se poate observa cu ușurință urmărind comentariul meu de atunci^[1].

Încercând să explice pesimismul eminescian, Damian face prima eroare teologică gravă, în p. 21, unde ne spune că Hristos, pe Cruce, „suferă știindu-se[,] ca om, îndepărtat de El”, adică de Dumnezeu-Tatăl. „Ca om”, Hristos nu a avut păcat și nu a fost niciodată părăsit sau îndepărtat de Dumnezeu. Strigătul Lui a arătat simțirea cu adevărat a durerii ca insuportabilă, faptul că nu a avut un trup aparent, iar nu că ar fi fost părăsit de Dumnezeu. Părăsirea se produce numai într-un singur caz: al căderii în păcat.

Damian îl consideră și pe Eminescu „scos din comuniunea divină” și „având conștiința excluderii”, motiv pentru care…îl aseamănă cu Hristos pe Cruce. Nu pot să spun decât că autorul derapează grav, atât teologic, cât și exegetic.

Din p. 22 aflăm că Mortua est! îi amintește de Ecclesiat, că toate i se par lui Eminescu de deșertăciune după cum i se păreau și Ecclesiastului. E ușor de stabilit o astfel de paralelă de către un teolog, mai ales că e una generală, nu bazată pe argumente/ dovezi și concluzii. Dar, pe când Ecclesiastul proclamă „Vanitas…”, Eminescu exclamă: „Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu”. Și iarăși, Damian se face că uită să explice lucrurile grele…

Dacă s-ar fi documentat mai bine, ar fi găsit o frumoasă și credibilă explicație oferită de Părintele Constantin Galeriu, pe care eu am citat-o în comentariile mele.

Autorul trece ultrarapid prin/ peste Demonism, Eu nu cred nici în Iehova, Glossă și Luceafărul. Și niciun critic serios nu poate valida o asemenea manevră. Nu mai vorbesc de publicul larg, de cititorul simplu și neinstruit, care poate fi cu totul derutat.

Ceea ce e mai grav e că, prin asemenea apropieri dibuitoare și stângace de versurile eminesciene, el are pretenția că a explicat!! Th. Damian vorbește chiar despre „o analiză critică, sistematică și obiectivă a sintezei lui Eminescu” (p. 23). E vorba de sinteza de gândire, sinteza filosofică (în sensul etimologic al termenului) a lui Eminescu, la care el se referă sincopat, pentru că, cel mai probabil, are alte lecturi în spate, pe care le disimulează sub aerul ingenuității critice. Dar el însuși se dă de gol, pentru că, în același timp, are pretenții ebluisante de eminescolog veteran, care mănâncă poezia lui Eminescu la micul dejun (asta de la primul articol!). Însă, când și unde a făcut el „o analiză critică, sistematică și obiectivă a sintezei lui Eminescu”??!!

Finalul articolului (p. 24) ne dovedește că ne învârtim în cerc: optimismul se găsește în poezia religioasă și poezia religioasă (adică cele câteva poeme de care am pomenit mai devreme) „demonstrează” că poetul era un optimist! Expresia latină invocată de Damian, „Quod erat demonstrandum”, se potrivește aici ca nuca-n perete…

Reamintesc publicului obiecțiile de odinioară ale lui Tudor Vianu: „Mai aproape de spiritul acestuia [al creștinismului] ar fi fost elanul mistic și de iubire menit să unească pe creatură cu Creatorul său. Dar acest elan lipsește din opera poetică a lui Eminescu (s. n.), poate cu singura excepție a scurtei bucăți intitulată Rugăciune (dar ce suflet nu este atins cel puțin o dată de aripa marii Iubiri) și observăm acest lucru cu amărăciune, căci sub valurile sensibilității sale, uneori vulcanice, alteori molcome și dulci, simțim adâncul unei mari răceli. Este răceala concepției sale filozofice, pesimiste și antice (s. n.). Poate că dacă elanul către Dumnezeu ar fi devenit disciplina ființei sale, o ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranță și gândul despre imobilitatea lumii în năzuința către perfecționarea ei. Un suflet credincios, printre admiratorii și devotații operei lui Eminescu, poate să se îndurereze de acest fel al lucrurilor. Aici e însă vorba numai de a înțelege”[2].

Este adevărat că poemele evident religioase ale lui Eminescu nu se reduc la Rugăciune, ci lor li se adaugă Învierea, Dumnezeu și om (cu varianta Christ), Colinde, colinde! și…cam atât. Și toate sunt postume. (La acestea eu am adăugat extraordinara rugăciune din Memento mori a lui Eminescu[3], pe care Damian nu a remarcat-o.)

Astfel că orice critic literar sceptic poate să invoce ceea ce a invocat mai demult Vianu: e cam puțin, în raport cu întreaga operă a lui Eminescu, pentru a susține că Eminescu e un poet religios! Ioana Em. Petrescu le cunoștea foarte bine și nu s-a dat în lături să îl califice pe Eminescu „spirit ateu”. Asemenea le cunoșteau și Călinescu, Perpessicius, Murărașu, Negoițescu etc, dar ele nu au putut să-i determine ca să îl considere un poet religios-ortodox.

Cu ce fel de argumente îi dezminte, așadar, Damian, pe toți aceștia? Cu unele cu totul paupere și cu totul neimpresionante pentru orice critic sceptic…

Așa încât, la acest moment, cel puțin, Theodor Damian pare ori că habar nu are de exegeza literară, ori că îi place să bată apa-n piuă și să pretindă că explică! Concluzia, după primul articol, e că avem multă pretenție vană la Th. Damian în raport cu munca depusă, în realitate, pentru a scoate la lumină adevărata cugetare și simțire a poetului.

Să trecem deci la cel de-al doilea articol, publicat în 2000, care se numește „Pesimism și credință în opera lui Eminescu”. Și dacă în articolul anterior, invocând „contextul operei” eminesciene, l-am văzut sprijinindu-se pe poemele religioase, în articolul de față își extinde acest sprijin la publicistică (p. 25):

Apelul la întemeierea pe publicistică îl găsim și la p. 28, 38 și 39 din carte.

Și tot articolul se bazează pe această „descoperire uriașă” a lui Damian: atunci când îl comentăm pe Eminescu, trebuie să avem în vedere poemele religioase și publicistica în care poetul își mărturisește atașamentul față de Biserică și de valorile tradiționale ale neamului.

Nu zic nu: e logic și corect să invocăm și aceste lucruri. Le-am amintit și eu însămi, le-au amintit și alții. Ele nu sunt de lepădat. Personalitatea poetului nu trebuie scindată. Numai că și cei care susțin ateismul și nihilismul poetului se întemeiază tot la fel: pe o parte din versuri și pe alte mărturii care arată interesul poetului pentru o anumită filosofie – și au fost citați Schopenhauer (din destul), Nietzsche, Kant, Spinoza, Hegel, filosofia antică a Vedelor ori cea greacă etc, etc, etc. Prin urmare, dacă, în comentariul poemelor eminesciene, Damian consideră că este fundamental să se întemeieze pe mărturii colaterale, din afara operei propriu-zise, înseamnă că…exegeza sceptică are cu cine să măture pământul!

Încă o dată, Theodor Damian ne demonstrează că nu și-a pus problema să soluționeze problemele cu adevărat grele ale eminescologiei. În articolul de față, „demonstrația” lui constă în a pune în balanță „confesiunile de credință” ale poetului cu cele de… „aparentă necredință” (dar nu ne demonstrează deloc de ce e aparentă). Or, aceasta nu este nicio argumentare a credinței!

Și logica lui e următoarea: „Dacă în trei poeme exprimă necredința și în alte trei se roagă fierbinte, se poate spune că autorul a fost ateu?” (p. 28). Pe lângă faptul că nu e vorba de trei contra trei (nu poți să simplifici lucrurile în felul acesta vulgar!)…pentru că balanța pare să se fi înțepenit, de aceea Damian o înclină în ce parte dorește, așezând „de pildă publicistica” (ibidem). E o tactică ce eludează, de fapt, judecata critică pe textele poetului. În plus…e șubredă!

Al treilea articol din carte e publicat în 1999 și poartă titlul: „Dorul după Dumnezeu în poezia lui Eminescu”. Aici polemizează cu Alexandru Melian, pentru a susține că în anumite versuri este vorba despre inocența paradisiacă pierdută (p. 31-33).  Ceea ce afirmă e corect, dar aceasta este o idee demonstrată deja de alții, mai înainte (Bușulenga, spre exemplu, a insistat îndeajuns în această direcție).

În cele ce urmează, Th. Damian afirmă că „Scrisoarea I cu ușurință poate fi citită în lumina Proverbelor lui Solomon și a Ecclesiastului: Vanitas vanitatis omnia vanitas” (a se vedea p. 34-35). Ceea ce e corect. Multe poeme pot fi citite astfel, ale poetului care și-a intitulat chiar o creație de dimensiuni impresionante Panorama deșertăciunilor (poem reintitulat de Călinescu Memento mori). Ceea ce nu ne lămurește deloc Damian este tocmai cum anume poți să citești „Scrisoarea I în lumina Proverbelor lui Solomon și a Ecclesiastului”. Pentru că dovada invocată de Damian constă în…asocierea a câteva versuri din Scrisoarea I cu un verset din Psaltire și câteva citate din Slujba Înmormântării:

Interpretarea versurilor citate e corectă, dar, după cum se vede, Damian, cu un aer călinescian, ne previne că se va ocupa în mod substanțial de Scrisoarea I, pentru ca să se oprească numai la câteva versuri de început.

La rândul meu, am susținut, în comentariul meu la Scrisoarea I din 2015, că tema poeziei este deșertăciunea deșertăciunilor, fără să fi avut acces la niciuna din publicațiile în care a apărut acest articol al lui Th. Damian. Însă eu am și demonstrat ceea ce am anunțat, vers cu vers[4].

Damian identifică bine tema deșertăciunii și pe cea subsecventă a morții care nu alege, deși nu le numește ca atare. Dar, citând troparul din Slujba Înmormântării, omite să menționeze că Eminescu a citat-o în Strigoii.

În ce privește tema deșertăciunii, cu toate motivele subsecvente, eu le-am identificat de nenumărate ori nu numai în opera lui Eminescu, dar și în toată poezia românească: în cea veche a lui Dosoftei, Miron Costin și Cantemir, în lirica din perioada prepașoptistă și pașoptistă, precum și în toată poezia modernă a secolului XX[5]. Chiar am fost uimită să descopăr ce vastă și rezistentă tradiție are această temă a vanității în literatura română – mai ales în poezie, de care m-am ocupat până acum în mod fundamental.

Dar să ne întoarcem la Th. Damian. Așadar, mergând pe firul fragilității omenești, el ajunge, firesc și corect, la dorul după Dumnezeu al omului. Numai că, vrând să dovedească existența lui în opera lui Eminescu, se oprește la o strofă din Luceafărul, de care se împiedică din punct de vedere hermeneutic și face iarăși afirmații care nu sunt ortodoxe (p. 36):

În primul rând, susținând că „tendința de căutare a dorului” este determinată de „vagi reminiscențe (s. n.) ale stării și relației primordiale”, Damian greșește grav. Pentru că un ortodox nu se simte chemat spre Dumnezeu de vagi reminiscențe ale relației primordiale cu Dumnezeu a Protopărinților. Asta poate fi o teorie protestantă, în cel mai bun caz, dar nu ortodoxă. Apoi, se înțelege că Eminescu exprimă în poezie ceea ce există în conștiința sa ca vagi reminiscențe. Cum am mai putea vorbi atunci de teologia și simțirea lui profunde?

În al doilea rând, interpretează prost strofa citată din Luceafărul. El înțelege versurile „Din chaos Doamne-am apărut /…/ Și din repaos m-am născut”  ca pe o…naștere din veșnicie a omului! Or, nu e permis unui preot teolog cu grad universitar să exprime o asemenea inepție! Numai Dumnezeu vine din veșnicie, omul e o creatură, care nu are cum să vină din veșnicie.

Hilar e că Damian răstoarnă, pe pagina următoare, sensul celor afirmate mai sus, pentru ca apoi să revină la aserțiunea inițială:

Damian nu reușește să ofere un sens ortodox versurilor! Pentru că neființa/ inexistența nu este niciodată repaos! Însă aceasta a devenit, de-a lungul deceniilor, o idee critică mult îndrăgită de exegeții români, inclusiv de către cei care se reclamă ortodocși, dar care nu îi remarcă heterodoxia. Inițial, ideea a pornit de la cei care au susținut budismul/ indianismul concepțiilor poetice eminesciene și care au crezut că poetul vrea să ajungă…în nirvana/ în neființă. Plecând de aici, s-a tot „descoperit” apoi, succesiv, la poeții români, „dorința” de a se întoarce în increat, care ar fi „mai bun” decât creatul. Și ideea aceasta s-a repetat de atâtea ori în critica noastră literară, încât…am asurzit eu de câte ori am auzit-o.

Bineînțeles că e o idee păgână, o blasfemie din punct de vedere al teologiei ortodoxe. Implicarea aici a filosofiei lui Berdiaev și încercarea de îndulcire a sensului prin inventarea unui „repaos meonic” nu conduce, de fapt, la niciun sens ortodox. Și, revenind la ideea inițială, cea cu nașterea omului din veșnicie, autorul nu face decât să se contrazică singur și să alterneze o erezie cu alta.

Însă, afirmând „legătura paradigmatică…dintre Hyperion și Hristos” și că „Hyperion ca zeitate venită din trans-istorie în istorie amintește de Fiul lui Dumnezeu”, ne amintim imediat de ÎPS Bartolomeu Anania, pe care Damian e foarte posibil să îl fi citit, deși nu îl pomenește. Dacă l-a citit, înseamnă că îl plagiază fără drept de apel și că de la el și-a însușit ideea eronată despre natura necreată a lui Hyperion, idee pe care am respins-o în comentariul meu[6] din 2014.

În continuare (p. 38-39), Damian mai găsește alte patru versuri dintr-o variantă manuscrisă (pe care n-o citează!) a poemului Feciorul de împărat fără de stea, pentru a ilustra tema deșertăciunii, și termină prin a polemiza din nou cu Melian.

La final, ne servește din nou o afirmație vehementă fără temeiuri și plină de emfază: „În concluzie (s. n.), Eminescu este mult mai teolog decât pare” (p. 40). În concluzie la ce? Singurele observații demne de reținut sunt cele cu privire la tema deșertăciunii în Scrisoarea I (deși demonstrația e lacunară și lasă de dorit), dar a ilustra această temă într-o operă nu face pe cineva, neapărat, teolog. Rezultă că Damian a avut această „revelație” a unui Eminescu mult mai teolog decât se credea datorită strofei menționate din Luceafărul.

Dar comentariul strofei din Luceafărul, pe care ni l-a oferit, este o împletitură de idei care nu sunt nici pe departe noi. Simplul fapt că îl introduce în discuție pe Berdiaev și „repaosul meonic” nu e în măsură să-l recompenseze pe autor cu meritul originalității. Pe de altă parte, după cum am atenționat, „semnalarea” apropierii dintre Hyperion și Hristos seamănă până la plagiat cu opiniile comunicate cu niște ani în urmă de ÎPS Bartolomeu Anania.

Ajungem, deci, la articolul cu numărul patru, din 2000, numit „Ortodoxia esteticii morții în poezia lui Eminescu”. Și îl începe prin a repeta ideea anterioară a deșertăciunii în Scrisoarea I, argumentând prin aceleași versuri. După care se extinde la un vers din Rugăciunea unui dac, două versuri din Mortua est! și alte două din Despărțire, repetând argumentarea cu Ps. 102, 15-17 și cu un fragment din slujba înmormântării (p. 41-42).

În p. 42 expune ideea că Glossa și alte multe poezii eminesciene sunt influențate de filosofia lui Schopenhauer, deși acest filosof nu i-a determinat poetului nostru întreaga gândire și atitudine:

Bușulenga a considerat întotdeauna Glossa ca fiind un „mic manual de înțelepciune stoică”^[7], ceea ce eu am socotit, în comentariile mele, că este eronat. Și după cum se poate observa, pentru a nega teza influenței decisive a lui Schopenhauer asupra lui Eminescu, Damian recurge iar la publicistică și la atitudinea politic-militantă a poetului, părăsind din nou sfera poeziei și a operei eminesciene.

După care, în pagina următoare (p. 43), afirmă că „un alt element nu doar general creștin, ci specific ortodox în poezia lui Eminescu este asocierea vieții cu visul și mai ales a morții cu somnul”. Ceea ce este foarte corect, numai că demonstrația lasă mult de dorit. El încearcă să dovedească faptul că „Viața aceasta este umbră și vis”, din slujba înmormântării, reprezintă o afirmație legată semantic de versul „Căci vis al morții-eterne e viața lumii întregi” (Împărat și proletar). Și explicația sa este următoarea: „Meonul, pentru a folosi limbajul lui Berdiaev, nimicul, neființa este cadrul în care viața apare, de aceea neființa e reflectată în ființă, de aceea viața este visul morții”:

Însă neființa nu e cadru al ființei, al vieții! Neființa nu e ceva! Numai plastic spus ne putem exprima precum Fer. Sofronie Saharov și putem spune că nimicul/ neființa e materialul din care creează Dumnezeu. Însă afirmăm aceasta la modul poetic și nu concret, în sensul că neființa ar fi ceva.

Prin urmare, această explicație nu este ortodoxă! Ba mai mult, Damian preia și o idee de la Negoițescu (din multele idei extravagante ale acestuia), susținând că „moartea se visează pe ea însăși” (ibidem). Ceea ce e, cum spuneam, o eroare din punct de vedere ortodox, dacă nu chiar o erezie (Negoițescu se lasă influențat în eseul său de ereticii valentinieni și de ocultiști).

La p. 44, interpretează versul „Și mor spre a se naște” (Luceafărul) în sensul nașterii omului în veșnicie, în Împărăția lui Dumnezeu. Eu cred că aici forțăm sensul în felul acesta. De aceea, nu înclin să interpretez în acest mod, pentru motivul evident că această interpretare nu se potrivește în contextul strofelor respective. Aici, Damian se dovedește a fi superficial, pentru că interpretează după ureche, după cum i se pare că sună versurile. Și din nou ne demonstrează că nu e atent la contextul poemului. Nu mai insist, se poate vedea comentariul meu[8]…

În p. 45, două versuri din Pe lângă plopii fără soț și alte patru din Glossă îl fac să vadă „apărând conceptul și practica ascezei creștine tradiționale: detașarea, sau în limbaj eminescian, răceala” – cu referire, în mod direct la versurile „Cu rece ochi de mort” și, respectiv, „Tu rămâi la toate rece”. Ceea ce iarăși este foarte corect. Doar că observăm aici că nu mai interpretează răceala ca schopenhaueriană, la doar două pagini distanță după ce convenise că în Glossă și în multe alte poeme există o atitudine netă de indiferență și răceală care ar fi provenind din filosofia de tip pesimist și nihilist. E bine că s-a răzgândit…

Până la sfârșitul articolului (p. 46-48), autorul mai face alte câteva considerații despre dorința de împăcare a lui Eminescu înainte de moarte, care reiese din unele dintre versurile sale, reproduse de Damian (câte două) din: Odă în metru antic (sic!), Melancolie, Rugăciunea unui dac. Dar reamintește publicului și de poeziile O, Mamă (sic!) și Mai am un singur dor, pe care, însă, cred că ar fi fost nevoie în mod imperios să le comenteze, pentru că semnificațiile nu sunt deloc evidente unei lecturi superficiale și fiecare cititor poate să înțeleagă ce vrea din ele! În fine, după obiceiul său, cu care deja ne-am obișnuit, termină articolul citând câteva versuri din Învierea, adică dintr-un poem recunoscut ca religios!

Cel de-al cincilea articol se numește „Credință și evlavie la Eminescu: poezia Christ” și a fost publicat în 2002. Inițial (p. 50-51) reproduce argumentele din articolele anterioare: poemele în care Eminescu „pare a fi ateu” se pot corecta cu cele „ce-l desemnează ca pe un om credincios și evlavios”. Apare, deci, iarăși, teza că putem pune în balanță versurile „nihiliste” cu cele „religioase”.

Iar balanța o îndreaptă Damian acolo unde dorește prin invocarea argumentelor extraliterare (insist asupra acestui tip de argumentare pe care Th. Damian îl consideră, iată, infailibil și îl repetă în articolele sale, pentru că ulterior va opera o cotitură bruscă și de neprevăzut în economia comentariilor):

Evlavia lui Eminescu o poate detecta oricine citește atent și dezinteresat opera acestuia”, spune Damian. Pentru cine scriem noi comentarii, pentru cine citește atent și dezinteresat, sau pentru cei care citesc interesați să demonstreze că poetul e un ateu nihilist? Dacă e vorba de cei care citesc atent și dezinteresat, nu mai e nevoie să ne obosim cu nicio exegeză!…

…Urmează un comentariu al poemului indicat în titlu, care este unul evident religios și care nu implică, prin urmare, discuții în contradictoriu în privința caracterului său. De aceea, nu mai insist asupra acestui articol. O analiză a poemului Dumnezeu și om am oferit și eu în 2007, urmărindu-mi propriul parcurs exegetic, care nu se intersectează cu al lui Damian[9].

Al șaselea articol este un scurt comentariu (p. 57-60) la poemul Înger și demon. Și se intitulează: „Înger și demon: fizica și metafizica unei idei”. Publicat în 2004. Vorbim de un poem care emană o atmosferă de credincioșie și care se încheie într-o notă foarte optimistă, pentru că Cerul trimite pe femeia-înger ca să împace pornirile de răzvrătire ale bărbatului (este ceea ce și-a dorit multă vreme Eminescu).

Th. Damian își alege iarăși, după cum vedem, un poem ușor de investigat, pentru un teolog ortodox, care nu îl provoacă la mari eforturi intelectuale și nu îl introduce în chingile dificultăților interpretative. Doar la final o ia din nou prin scaieți, pentru că elogiază „teologia origenistă a apocatastazei”, ca una din care s-ar fi inspirat Eminescu în acest poem sau care e legată de concluzia poetului prin fire nevăzute. Pentru cine nu cunoaște, precizez că apocatastaza e o erezie.

Și cu aceasta ajungem, în fine, la articolul intitulat „Rugăciunea unui dac: poemul ca binecuvântare și blestem”, din 2009. În carte, Damian zice că l-a publicat în „Lumea românească, An VII, Nr. 33, ianuarie 2009, Grand Rapids, MI”.

Nu mai insist cu facsimile sau screenshot-uri. Aveți online ambele articole spre lectură și comparație: comentariul meu[10], publicat în două părți, pe 8 și respectiv 12 iulie 2008, precum și comentariul lui Damian[11], publicat în Lumina pe 15 ianuarie 2009.

Cred că și cititorilor, urmărind cele ce am spus până aici, le devine clar faptul că, odată cu acest comentariu din 2009 al lui Damian, se produce o cotitură în modul lui de a recepta poezia lui Eminescu. Acesta este primul comentariu integral al unui poem „sceptic” eminescian (considerat astfel de critică), pe care îl realizează Th. Damian, de când scrie el despre Eminescu. Este primul comentariu pe care îl produce, în care se apleacă asupra unui poem despre care toată critica literară a susținut că dovedește profunda heterodoxie sau necredincioșie a poetului.

Și observăm, mai ales, că, în mod ciudat în raport cu obiceiurile lui critice, nu mai simte nevoia de a se sprijini pe poemele religioase sau pe publicistică, pentru a echilibra balanța. Sprijin pe care l-a căutat, în trecut, în situații mult mai simple. Nu mai face apel la argumentul său preferat: poeme sceptice versus poeme religioase (sau: trei contra trei). În mod neobișnuit pentru el, nu mai simte nevoia să mai invoce alte poeme religioase sau alte versuri cu încărcătură religioasă, ca punct de sprijin al comentariului său.

De la ultimul articol publicat de Damian, în 2004, a urmat un interval de 5 ani în care nu a mai scris și publicat nimic despre Eminescu. Cel puțin așa reiese din cartea publicată de Damian în 2016: din 2004 nu a mai publicat nimic despre Eminescu, după care brusc, apar trei articole în 2009 (!), câte unul în 2010, 2011 și 2012 și alte două în 2015.

Mai mult, dacă ne uităm la articolele sale de până în 2004, Damian părea foarte sigur de sine și că nu prea mai are ceva semnificativ de spus, în plus. Și e de înțeles, dacă suntem atenți la perspectiva sa: el a considerat, de la bun început, că simpla existență a unor termeni cu valențe religioase în poezia lui Eminescu demonstrează „fără putință de tăgadă” (!) religiozitatea poetului. Și la fel, aproape la fiecare articol, a specificat faptul că, prin ce a scris, „a demonstrat” că Eminescu a fost un poet credincios.

De fapt, în articolele de până în 2004, el acreditează ideea că a demonstrat ceea ce și așa nu mai avea nevoie de nicio demonstrație, ceea ce oricum e evident pentru oricine care citește „atent și dezinteresat” poezia lui Eminescu, zice el (așa, orice x de pe stradă poate invoca faptul că a înțeles poezia lui Eminescu!). Articolele sale, insinuează el cu emfază, sunt…un surplus demonstrativ. Prin urmare: nici vorbă de a concepe că ar fi nevoie de mult mai multă muncă, aprofundare și exigență critică, nici vorbă de a intui că e necesar a trece la analiza poeziei sceptice!

Întrebarea firească este: cum de a căpătat dintr-o dată Damian, la începutul lui 2009, atâta încredințare, pe care nu o avusese niciodată în articolele anterioare, că poemele așa-zis sceptice ale lui Eminescu pot fi abordate direct într-o manieră ortodoxă, printr-un comentariu suficient de logic și de bine argumentat, care nu are nevoie să se susțină prin argumente extraliterare sau să fie pus în balanță cu poeme recunoscute ca religioase?!

Da, Theodor Damian ca teolog, în teorie, ar fi putut să enunțe ideile cuprinse în comentariul său la Rugăciunea unui dac fără să le fi citit anterior în altă parte (recte, la mine). Adevărat! Dar el nu a făcut niciodată anterior un asemenea efort cognitiv și persuasiv, la nivel exegetic, în expunerile sale. Nici măcar nu a conceput că ar fi cu putință să extragă nenumărate idei dogmatice dintr-un poem „sceptic” și să ofere alte semnificații finalului dramatic, decât cele învederate de critica literară!

Însă eu am înțeles că e cu putință, că aceste idei dogmatice numeroase se găsesc în poemul Rugăciunea unui dac (aici și aici) – ca și în Memento mori (aici și aici)! Și reamintesc publicului că, în anii 2007-2008, am publicat următoarele articole la nivel online:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/01/07/nostalgia-paradisului-la-eminescu-si-creanga/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/02/15/eminescu-impotriva-arianismului-manifestat-ca-arta/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/03/15/doar-un-vers-din-eminescu/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/05/28/dragostea-romantica-pentru-natura/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/06/05/dubla-ereditate-eminesciana/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/09/19/iarna-duhovniceasca-i/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/10/06/eminescu-si-idealul-feminin/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/11/28/omul-cu-stea-si-omul-cu-noroc/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/07/eminescu-si-ortodoxia-i/ [Sfânta Scriptură: punctul de plecare în alcătuirea unei viziuni eshatologice în poezie];
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/26/eminescu-si-ortodoxia-ii/ [Cântarea cântărilor și Oda (în metru antic)];
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/15/eminescu-si-ortodoxia-iii/ [Vise de tipul vedeniilor duhovnicești în proza eminesciană];
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/19/eminescu-si-ortodoxia-perspectiva-eshatologica-v/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/27/eminescu-si-ortodoxia-gandul-lui-dumnezeu-v/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/02/16/eminescu-si-ortodoxia-parafraze-scripturale-sau-din-cartile-bisericii-in-poemele-eminesciene-vi/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/02/27/eminescu-si-ortodoxia-poeme-si-fragmente-cu-tema-crestina-vii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/03/19/eminescu-si-ortodoxia-dacia-si-cetatea-raiului-viii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/03/22/eminescu-si-ortodoxia-influente-crestine-in-luceafarul-ix/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/04/18/eminescu-si-ortodoxia-dovezi-ale-unei-gandiri-fundamental-ortodoxe-x/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/05/04/eminescu-si-ortodoxia-eminescu-versifica-invataturile-isihaste-ale-sfantului-nicodim-aghioritul-xi/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/06/12/eminescu-si-ortodoxia-xii-exemple-de-gandire-teologica/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/08/eminescu-si-ortodoxia-rugaciunea-unui-dac-xiii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/12/eminescu-si-ortodoxia-rugaciunea-unui-dac-xiv/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/15/eminescu-si-ortodoxia-iubirea-si-ispita-desfranarii-versificarea-pedagogiei-sfantului-ioan-gura-de-aur-xv/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/30/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xvi/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/31/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xvii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/08/03/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xviii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/08/25/eminescu-si-ortodoxia-intre-idealul-ascetico-monastic-si-cel-al-feminitatii-angelice-xix/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/07/eminescu-si-ortodoxia-o-ntelepciune-ai-aripi-de-ceara-xx/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/25/eminescu-si-ortodoxia-inceputurile-modernitatii-in-poezia-romana-xxi/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/10/07/eminescu-si-ortodoxia-cosmogeneza-xxi/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/10/12/eminescu-si-ortodoxia-de-unde-budism-xxii/.

Și articolele mele nu se termină în 2008, bineînțeles…

În același timp am conceput și capitolul din teza mea doctorală, dedicat relației literare dintre Eminescu și Antim Ivireanul[12]. Capitolul respectiv, în mare parte, conține un amplu comentariu la Scrisoarea I. El a fost scris prin 2007-2008, dar am vrut să-l public odată cu teza și nu separat. Însă teza am predat-o conducătorului de doctorat în toamna lui 2008.

Am sesizat și eu publicului fragmente din publicistica lui Eminescu (în articolul de aici), însă nu le-am folosit niciodată drept cârjă indispensabilă în comentariile mele. La fel am sesizat și existența unor poeme religioase (aici), fără a ajunge să le invoc drept contra-greutate.

Ceea ce am făcut eu, însă, spre deosebire de Damian, este să fi ajuns foarte curând la a înțelege că nimic nu este verosimil, din observațiile mele critice, pentru critica literară oficială (să-i zicem), dacă nu trec de-a dreptul la analiza poemelor pe care se sprijină masiv cei care susțin budismul, pesimismul sau nihilismul lui Eminescu. Așa s-au născut – după cum se poate vedea din lincurile indicate –, exegezele mele la Rugăciunea unui dac (aici și aici, comentariu realizat parțial mai înainte: aici), Mureșanu (aici, aici, și aici) (poem invocat de Ioana Em. Petrescu, în mod deosebit, pentru a dovedi ateismul lui Eminescu), O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! (aici), Memento mori (aici, aici și aici) – poem vast și pe care l-am comentat în etape –, Eu nu cred nici în Iehova (aici).

N-a remarcat nimeni, dintre criticii oficiali, turul de forță pe care l-am făcut, intrând direct în comentariul unor poeme extrem de solicitante din punct de vedere exegetic și mult solicitate de adepții tezei budismului/ indianismului/ ateismului poetului.

Câteva persoane au preluat unele din comentariile mele online. În mod deosebit, Gheorghe Gavrilă-Copil a preluat, începând din 2008, toate comentariile și le-a publicat într-o revistă a sa (cu indicarea sursei). Tot el m-a și invitat să susțin conferințe alături de ÎPS Bartolomeu Anania, dar nu am putut onora invitația.

Pe Gheorghe Gavrilă-Copil, Damian îl pomenește în p. 137 a cărții sale. Și ar fi de mirare să îl cunoască pe el, dar să nu cunoască și comentariile mele pe care acesta le-a preluat, pe fiecare în parte, începând cu 2008, și care au stat în prim-planul onlineului (mă refer la căutările pe google), la concurență cu platforma noastră (din generozitatea noastră), mulți ani la rând! Gavrilă-Copil vorbește și despre o difuzare în foaie, însă nici măcar nu ne-am interesat vreodată dacă, unde și cum le-a difuzat! Pentru că pe noi ne-a interesat, multă vreme, numai ca adevărul să ajungă la public! De-a lungul anilor, însă, am putut să vedem cu ce „stimă și respect” ne înconjoară publicul (și mă refer, efectiv, numai la bunul simț al interacțiunii online), pentru care am muncit și muncim atât de mult. Însă fiecare cu plata lui…

În 2009 mi-am susținut teza doctorală, iar din 2010 am început să lucrez la o teză postdoctorală, care a fost publicată în vara lui 2013, la Editura Universității din București, cu titlul: Eminescu și literatura română veche. Universalism, vizionarism și imagistică literară (550 p.). În această perioadă am mai publicat, sporadic, articole despre Eminescu pe platforma noastră online (lucrând, în același timp, la alte articole și cărți de exegeză literară), între care amintesc comentariile poemelor Dintre sute de catarge[13] și Mortua est![14].

În 2014 am scris comentariul poemului Luceafărul (în 14 părți)[15], iar în 2015 am publicat un nou comentariu la Scrisoarea I (în 8 părți)[16]. Și tot în 2015 am republicat Epilog la lumea veche, vol. I. 2 (946 p.) (aici) și teza postdoctorală (880 p.) (aici), în ediții revăzute și adăugite. În 2017 am publicat De la Strigoii la Luceafărul[17], comentariul poemului Melancolie[18] etc…

Revenind la Damian, în cartea sa de 162 de pagini, din 2016, imediat după „Rugăciunea unui dac…”, articol pe care l-a publicat în ianuarie 2009, este așezat un articol din…2015: „Mihai Eminescu: Mortua est ca non omnis moriar”. Deși până aici păstrase, cât de cât, ordinea cronologică a articolelor.

De ce face acest lucru? Pentru că acesta este al doilea articol în care mai face un comentariu la un poem „sceptic” (considerat astfel de marea majoritate a exegeților) și în care Damian pare…sigur de ceea ce susține. Însă  este din nou mirabil faptul că nu a îndrăznit să treacă la exegeza acestui poem mai înainte de a-l fi comentat eu în 2012 (aici) și în 2013, în cartea mea Eminescu și literatura română veche, p. 210-212, 466-467:

Nu mai insist asupra comentariului lui Damian, care cuprinde idei pe care le-am precizat și eu, anterior, în analizele mele (credința în ascensiunea sufletului către cer, Paradisul lumii de dincolo etc). Însă, întregul articol se învârte în jurul unui argument forte, care, în cuvintele autorului însuși, este următorul (p. 75):

Ceea ce miroase tare a plagiat…

Și un alt articol al lui din 2015, Ideea morții și revelația prototipului în poezia lui Eminescu, îmi confirmă faptul că s-a uitat pe cartea mea din 2013, articol în care spune, la un moment dat (p. 122):

A se revedea nota 647 din cartea mea, mai sus…

Însă, în introducerea pe care o face cărții lui Damian, Nicolae Georgescu ține să precizeze următoarele (p. 8):

Interpretări cu totul noi?!

În afară de Rugăciunea unui dac și Mortua est! (N. Georgescu pune semnul exclamării, Damian niciodată, apropo de lauda pentru respectarea semnelor de punctuație: altă laudă nefondată adusă în mod gratuit lui Damian), sau, mai bine zis, între Rugăciunea unui dac și Mortua est!, Georgescu introduce, între „piesele de rezistență ale eminescologiei”, comentariul lui Damian la Înger și demon. Care, pe lângă faptul că e intercalat astfel (el e din 2004, iar primul indicat e din 2009), nu are prin ce să iasă în evidență și să devină piesă importantă a eminescologiei, pentru că Înger și demon nu e nici pe departe un poem controversat sau dificil de înțeles, în genul Rugăciunii unui dac sau al poemului Mortua est!

În plus, în comentariul său foarte scurt, tot ce a făcut Damian a fost să explice ce înseamnă „cadrul general al poemului [care] este Biserica” (p. 57), fapt care nu mi se pare nici pe departe suficient pentru încadrarea lui între piesele importante ale eminescologiei.

Mesajul și semnificațiile poemului Înger și demon sunt transparente, aceasta nu e o poezie care să pună probleme de interpretare! În consecință, Înger și demon nu reclamă o exegeză excepțională pentru a fi înțeles. N. Georgescu enumeră aparent fără sens comentariul la acest poem. Dar o face, de fapt, cu mult sens: și anume pentru a împiedica…o întrebare firească: de ce nu a scris Th. Damian nicio piesă de rezistență a eminescologiei înainte de 2009?!

Sau: de ce prima și cea mai importantă piesă de rezistență a eminescologiei pe care o concepe Damian apare la câteva luni după ce am publicat eu comentariul la Rugăciunea unui dac, dacă el scrie și conferențiază despre Eminescu din 1993 sau 1996?!…

Adică, în cel puțin 13 ani de studii și reflecții nu a putut realiza un comentariu excepțional, care să devină piesă importantă a eminescologiei? Dar l-a lovit inspirația cea mare după ce a apărut exegeza mea la Rugăciunea unui dac, încât, printr-o „minunată coincidență”, a scris și el un comentariu exact la același poem și l-a publicat câteva luni mai târziu, la dată aniversară (cum altfel?), pe 15 ianuarie 2009!

Și întrebările nu se termină aici. În cartea lui Damian mai există două poeme comentate: „Glossa ca Ecclesiast” (publicat în 2011) și Rime alegorice (în 2012). Însă nici pe acestea N. Georgescu nu le trece pe lista „pieselor de rezistență” – cel mult, se pot înțelege ca fiind cuprinse la „și altele”.

Oare de ce? Din motive simple: comentariile nu sunt nici pe departe strălucite și convingătoare. Ca să nu mai spun că, în ceea ce privește Glossa, Damian afirmă că „niciunul din marii exegeți ai operei eminesciene nu a avut în vedere Ecclesiastul ca sursă a tematicii poeziei” (p. 100). Ba da, Mircea Scarlat! Și am arătat acest lucru în cartea mea din 2013 (p. 372):

Iar comentariul la Rime alegorice nu e nici măcar credibil, în cea mai mare parte! Nu vreau să mai pierd timpul cu o analiză amănunțită, dar dacă mi se pretinde, pot să dovedesc această afirmație cu prisosință!

Ce se întâmplă? Atunci când nu are modele, Damian nu se descurcă singur cu poemele…prea dificile?!

Însă cum a ajuns Damian să facă acest pas uriaș și să comenteze Rugăciunea unui dac, Glossa (ambele fiind poeme considerate budiste de exegeza care s-a impus) și Rime alegorice, când el îndrăznea să se apropie doar de poemele și versurile recunoscute ca religioase sau în mod evident religioase, cu care contrabalansa viguros, cel mai adesea, pesimismul sau scepticismul poetului, fără să intre însă în probleme spinoase?!

Iar dintre cele trei poeme menționate, eu n-am făcut un comentariu integral decât la Rugăciunea unui dac, în timp ce la celelalte două am făcut doar observații și analize parțiale. Și iată că Damian excelează ca eminescolog tocmai prin comentariul la Rugăciunea unui dac! La care se adaugă cel la Mortua est!, poem de asemenea comentat integral de mine, mai înainte.

Mai pe scurt, la capitolul „piese rezistente ale eminescologiei” rămânem, după aprecierea lui N. Georgescu din prefață, cu articolele scrise de Damian despre Rugăciunea unui dac și Mortua est!, care, ambele, sunt concepute și publicate…după ce mi-am scris și publicat eu comentariile dedicate acestor două poeme, conținând idei plagiate de la mine!

Pe de altă parte, observ că N. Georgescu elogiază și comentariul acelei strofe din Luceafărul, în care ideea principală a fost emisă mai demult de ÎPS Bartolomeu/ Valeriu Anania (p. 7):

Etc. Am discutat undeva mai sus despre această „analiza exemplară” (p. 36-37 din carte). Problema e că, indiferent cât de mult i-ar fi plăcut lui acest comentariu, Georgescu era dator să precizeze că „meonul” lui Berdiaev este un auxiliar grefat pe o idee pe care altcineva a emis-o înaintea lui Damian. Ceea ce n-a făcut.

În concluzie: tot ce a făcut semnificativ Th. Damian, în articolele/ conferințele sale dintre anii 1996-2004, a fost să dezvolte câteva intuiții firești, aș putea spune, pentru el ca preot/ teolog (deși sunt de numărat pe degetele unei mâini teologii care au avut vreun aport în critica literară), legate de poezia lui Eminescu, intuiții pe care le-a valorizat flamboaiant și le-a demonstrat rudimentar, lacunar și cu multe inflexiuni filosofice heterodoxe, lăsând un mare loc de manevră criticilor sceptici (și oricărei critici minuțioase, de fapt) pentru a le arunca în aer.

Apoi, după ce au apărut articolele și cărțile mele, cu demonstrații ample și convingătoare, dintr-o dată autorul și-a amintit de intuițiile lui mai vechi și încearcă (cu susținere și din partea altora) să-și aroge merite pe care nu le are, inclusiv prin plagiate.

Da, există câteva idei pe care, în mod fragmentar și fără o demonstrație serioasă, Damian le-a susținut înaintea mea, fără ca eu să fi cunoscut acest lucru. Dacă l-aș fi cunoscut, l-aș fi citat pe Damian cu bucurie (în punctele în care ar fi meritat citat, dar l-aș fi și criticat pentru multe altele…), așa cum am făcut cu Părintele Galeriu sau cu ÎPS Bartolomeu (de care el, în schimb, n-a auzit!) sau așa cum am citat, cu maxim entuziasm și multă recunoștință (cum rar se mai întâmplă în ziua de azi), pe Rosa del Conte și Bușulenga.

Sau credeți că n-aș fi putut să-i trec cu vederea pe primii doi ori să expediez în câteva fraze scurte contribuția celor două exegete, minimalizându-le, printr-o metodă întrebuințată adesea, în studiile actuale „riguroase”? Din păcate, pe ÎPS Bartolomeu a trebuit să-l contrazic, dar nu am avut de ales. Însă, acum, Damian revendică mult mai mult decât intră în mod real în meritele sale, pentru că intuițiile lui (atâtea câte au fost, nu multe) s-au dovedit ulterior adevărate prin…demonstrațiile mele! Prin studiile și cărțile mele!

Între a emite ceva mai mult sau mai puțin intuitiv și a demonstra în mod indubitabil este totuși o foarte mare diferență. Pe de altă parte, și eu am emis idei din care alții au făcut cărți! Și nu s-au simțit datori să mă amintească în cărțile lor, ca inspiratoare a lor. Și, mai mult ca sigur, autorii s-ar apăra prin faptul că eu, la vremea respectivă, n-am dezvoltat acele idei la mărimea unor studii ample. Poate că voi scrie despre ei, pe larg, altădată, ca să nu mai întind acum vorba…

Însă, în finalul elogiilor aduse de Nicolae Georgescu lui Th. Damian, acesta spune: „Theodor Damian dovedește că cercetarea curată, dezinteresată, fără scopuri extrinseci [! – s. n.], este și cea adevărată. Pentru că dânsul nu face mai mult decât să identifice tema creștină în poezia eminesciană – dar o face cu metodă, cum l-a noi s-a făcut doar arareori și, desigur, fragmentar [! – s. n.] Fragmentară este și cercetarea autorului de față, dar ea este sistematică și lasă loc continuărilor (s. n.)” (p. 8).

Acum, faptul că N. Georgescu refuză să observe existența studiilor mele, e problema dânsului. Foarte greu de înțeles și de explicat din punct de vedere moral, dar e problema dânsului. Înțeleg: nu am intrat în cercul care trebuia, nu m-am rugat de cine trebuia ca să mi se publice și să fie recenzate, nu m-a omologat critica oficială etc, etc. Evident că e liber să omologheze ca valoare ceea ce dorește (mai puțin plagiatele!).

Însă, dacă pe mine mă ignoră Georgescu, pe motiv de neaderență la oficialitățile critice, cum l-ar fi băgat el vreodată în seamă pe Eminescu, dacă i-ar fi fost contemporan?! Domnul Nicolae Georgescu, dacă ar fi trăit pe timpul lui Eminescu, cel mai probabil s-ar fi preocupat să fie prieten cu Academicianul Titu Maiorescu și nu cu un poet sărac, urât și lepădat de toți!

Dar, de opțiunile lui N. Georgescu va da seama, în posteritatea omenească și în eternitatea lui Dumnezeu, numai N. Georgescu. Ceea ce mă neliniștește pe mine este altceva, și anume acea exprimare cu subînțeles din final: „cercetarea autorului […] lasă loc continuărilor”. Continuările acestea…se mai uită și pe Teologie pentru azi pentru a se scrie și pentru a-și primi elogiile de rigoare? Nu de alta, dar văd că, într-un articol din 2015, Damian a început să vorbească și despre „descoperirea slavei lui Dumnezeu” (p. 116). Mai are „puțin” și ajunge teolog mistic, ca Părintele Dorin! E vorba despre soțul meu, sub îndrumarea căruia, din adolescența mea, am făcut studii solide de teologie, citind Filocaliile și Sfinții Părinți și învățând să trăiesc liturgic…

Sau poate mă voi trezi că Damian va comenta și el poemele Strigoii, Mureșanu, Melancolie, Scrisoarea I, Luceafărul, Memento mori/ Panorama deșertăciunilor (cu splendida rugăciune către Dumnezeu[19] pe care Damian n-a putut să o sesizeze printre poeziile religioase, pentru că nu fusese indicată ca atare nici de poet, nici de critică)…

[1] A se vedea comentariul meu cuprins în articolele următoare: https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/30/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xvi/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/31/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xvii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/08/03/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xviii/.

[2] Vianu despre Eminescu, Ed. Minerva, 2009, p. 89.

[3] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/27/eminescu-si-ortodoxia-gandul-lui-dumnezeu-v/.

[4] A se vedea comentariul meu din 2015 la Scrisoarea I (publicat în 8 părți):

https://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/12/scrisoarea-i-1/
https://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/16/scrisoarea-i-2/
https://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/22/scrisoarea-i-3/
https://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/28/scrisoarea-i-4/
https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/11/scrisoarea-i-5/
https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/19/scrisoarea-i-6/
https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/20/scrisoarea-i-7/
https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/24/scrisoarea-i-8/.

[5] A se vedea cele șase volume ale cărții mele, Epilog la lumea veche, publicate până în prezent:

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/
https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/
https://www.teologiepentruazi.ro/2012/12/22/epilog-la-lumea-veche-i-4/
https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/21/epilog-la-lumea-veche-vol-i-5-emil-botta/
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/01/epilog-la-lumea-veche-vol-i-6-nichita-stanescu/.

Dar și volumele dedicate lui Dosoftei (https://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/) și Dimitrie Cantemir:  https://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/08/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-1/;   https://www.teologiepentruazi.ro/2015/07/07/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-2/.

[6] A se vedea precizările pe care le-am făcut în comentariile mele, aici, https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/04/luceafarul-9/ și aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/12/luceafarul-12/.

Comentariul integral al Luceafărului, în 14 articole, se poate citi aici: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/luceafarul/.

Sau puteți accesa cărțile mele:

Luceafărul (comentariu literar), Teologie pentru azi, București, 2014, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/18/luceafarul-comentariu-literar/;

Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[7] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu. Viața, Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2009, p. 287.

[8] Aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/08/luceafarul-10/.

[9] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/02/15/eminescu-impotriva-arianismului-manifestat-ca-arta/.

[10] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/08/eminescu-si-ortodoxia-rugaciunea-unui-dac-xiii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/12/eminescu-si-ortodoxia-rugaciunea-unui-dac-xiv/.

[11] Idem: http://ziarullumina.ro/rugaciunea-unui-dac-poemul-ca-binecuvantare-si-blestem-49421.html.

[12] A se vedea cap. „Lună tu, stăpân-a mării… : Puncte de convergență între opera lui Antim Ivireanul și cea a lui Mihai Eminescu. Motive și viziuni comune sau similare”, p. 483-428, din teza mea de doctorat, publicată în 2010, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[13] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/03/13/dintre-sute-de-catarge/.

[14] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/06/17/haos/.

[15] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/luceafarul/.

[16] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/scrisoarea-i/.

[17] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/de-la-strigoii-la-luceafarul/.

[18] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/04/melancolie/.

[19] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/27/eminescu-si-ortodoxia-gandul-lui-dumnezeu-v/.