Autor: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii II. 47

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 2)

*

ÎPS Atanasios de Lemesos l-a cunoscut pe Fericitul Enoh Românul. „Gheronda Enoh era un om simplu, foarte simplu, și, din pricină că viețuia singur, mi-am luat sarcina de a-l însoți la Spital, când a fost nevoie să meargă de două ori, deoarece avea probleme de sănătate, mai exact la stomac. L-am întâlnit în portul Dafni, prilej cu care mi-a spus: «Sufletul meu și Dumnezeu m-a condus la tine, ca să mă ajuți să merg la Tesalonic». Întrucât în acea vreme eram student la Teologie, l-am însoțit în Tesalonic, l-am găzduit la Mănăstirea Sfânta Teodora, de unde l-am dus la Spital. Când am mers pentru prima dată la Spital, nu a vrut să-și scoată dulama ca medicul să-l consulte. S-a întins îmbrăcat pe patul de Spital, motiv pentru care medicul nu a putut să-l examineze. Nu a vrut să-și dea jos dulama! Prin urmare, am plecat fără să rezolvăm ceva. Ne-am întors în Sfântul Munte, însă Duhovnicul său i-a spus: «Ceea ce ai făcut tu la Spital se numește mândrie, deoarece toți Părinții merg la Spital și se lasă consultați. Mai mult, Însuși Hristos, pe Cruce fiind, nu S-a rușinat să fie dezbrăcat pentru mântuirea lumii, iar tu crezi că ai făcut o mare ispravă, că ai mers la Doctor fără să-i permiți să te consulte?!». A doua oară când l-a durut stomacul foarte tare, am mers iarăși la Tesalonic, ne-am dus la Spital, iar când a zis medicul să-și scoată dulama pentru a-l consulta, imediat a dat-o jos, fără să se mai gândească. În acea noapte am rămas la Spitalul AHEPA din Tesalonic, și, la un moment dat, când se potolise agitația din Spital, iar Medicul plecase, mi-a spus: «Părinte Diacon», eram Diacon în acea vreme, «te rog să-mi aduci un ziar!». Eu m-am mirat și nu înțelegeam ce vrea să facă cu ziarul, având în vedere că nu știa limba greacă.

Am coborât, așadar, i-am luat un ziar, i l-am adus, după care mi-a zis să-l las pe pat. L-am lăsat unde mi-a spus, apoi m-am dus mai încolo să văd ce va face. De îndată ce s-a asigurat că nu-l vede nimeni, el nu știa că eu îl urmăream de afară, a sărit din pat, a întins ziarul pe podea și a început să facă metanii! Atunci eu i-am spus: «Gheronda, ce faci acolo?». «Cum ce fac? Canonul!», mi-a răspuns. «Dar Doctorul a zis să nu te miști din pat?», i-am zis eu. «Doctorul nu este Monah! El nu știe că Monahii trebuie să-și facă canonul!».

În cele din urmă l-am așezat din nou în pat, iar ziua următoare i-au dat niște medicamente, i-au prescris un tratament anume, apoi am plecat la Mănăstirea Sfânta Teodora din Tesalonic, locul în care eram găzduiți. După aproximativ trei zile, în jurul datei de 11 iunie 1978, a avut loc, în Tesalonic, un cutremur foarte mare, de 7, 3 pe scara Richter. A fost cu adevărat foarte înfricoșător. Mai mult, clădirea în care ne aflam noi era foarte șubredă și se clătina ca o coajă de nucă. Eu am sărit din pat, era în jurul orei 23.00, și am vrut să plec, să ieșim din clădire, dar mi-am adus aminte că îl aveam și pe Gheronda Enoh. Trebuia să îl iau și pe el cu mine.

Când am deschis ușa camerei lui, l-am găsit pe pat, având în mână șiragul de metanii. «Gheronda», i-am spus eu, «trebuie să plecăm!». «Unde trebuie să mergem?», m-a întrebat. «Va fi cutremur mare, vom muri!». «Eu nu merg nicăieri». «Cum așa, Gheronda, vom muri aici?!», i-am zis eu. «Dacă vrea Dumnezeu, moare Enoh. Dacă nu vrea Dumnezeu, nu moare Enoh».

Era cu adevărat neagonisitor, nu avea niciun ban. Într-o zi, pe când ne aflam în Tesalonic, aproape de noi era un mic magazin, unde două surori după trup vindeau plăcintă cu brânză, lapte, ouă, brânză și așa mai departe. A venit Gheronda Enoh și stătea în fața vitrinei, uitându-se la plăcintele cu brânză. Atunci surorile l-au întrebat: «Părinte, vrei ceva?». «Cât costă această plăcintă?». După ce i-au spus cât costă, el le-a zis: «Eu sunt sărac, ascet neagonisitor, nu am bani! Dacă îmi dai o plăcintă, mă voi ruga pentru tine». «Părinte, îți voi da o plăcintă, nu e nicio problemă». I-a dat, așadar, o plăcintă, dar Părintele nu a mâncat-o, ci a început să facă rugăciune cu metanierul pentru acele tinere. După ce a terminat rugăciunea, și-a mâncat plăcinta primită.

Părintele venea în fiecare zi, iar ele îi dădeau o plăcintă. Ambele surori erau necăsătorite, motiv pentru care i-au spus să se roage pentru ele să se căsătorească. În câteva luni, amândouă s-au căsătorit”[1].

Dar l-a cunoscut și pe Fericitul Ioachim Ieromonahul, Românul. „Am cunoscut, de asemenea, în Sfântul Munte, pe un Ieromonah, pe nume Ioachim, care era un Bătrân straniu, având niște neputințe din fire. Cu toate acestea, a avut moarte cuvioasă, deoarece, când era pe moarte, și-a cunoscut sfârșitul cu câteva zile înainte. Chiar ne-a zis: «Vineri, după Vecernie, voi muri!». Într-adevăr, în acea vineri, s-a spovedit, s-a împărtășit, l-a chemat pe un frate cu care se cunoștea, și-au cerut iertare unul altuia, după care, i-a spus fratelui: «Vei muri și tu în aceeași zi, la aceeași oră!». Au adormit amândoi întru Domnul, unul la Mănăstirea Cutlumuș, iar altul la Careia, în aceeași zi și la aceeași oră, aflându-se la o distanță destul de mare unul față de celălalt. Cu câteva clipe înainte de a muri, și-a ridicat mâinile spre cer și a zis: «Priviți, Maica Domnului!». A văzut-o pe Maica Domnului, apoi s-a mutat la cele veșnice”[2].

I-a cunoscut, însă, și pe Fericiții Pustnici Trifon și Fanurie Românii. „Odată, Sfântul Paisios m-a luat cu el, în timpul în care cerceta regiunea Capsala [Καψάλα[3]], în scopul redactării cărții Părinți Aghioriți – Flori din Grădina Maicii Domnului. L-am însoțit în acea călătorie o zi întreagă, prilej cu care am mers la doi Părinți români. Unul dintre ei se numea Trifon. Eu nu-l cunoșteam, dar pe drum, Sfântul Paisios mi-a spus despre el că este un Monah foarte bun, ascet, un om cu virtuți. Când am ajuns acolo, a vorbit cu Sfântul Paisios [Aghioritul], și chiar dacă Părintele Trifon vorbea foarte puțin limba greacă, se înțelegeau bine. După aceea am mers la Coliba Sfântul Teofilos, Izvorâtorul de mir, acolo unde viețuia Părintele Fanurie, un alt ascet român, care, vreme de 40 de ani, a renunțat la ulei. Toate mâncărurile lui erau fără ulei. Era un mare ascet, avea o paloare a chipului din pricina nevoinței. Viețuia singur în acel loc, iar Sfântul Paisios l-a întrebat: «Gheronda, cum reușești să trăiești în această chilie?». Chilia nu avea nici uși, nici ferestre. «Aici este bine, este foarte bine, Părinte Paisios!», i-a răspuns. «Cum să fie bine?! Aici picură apa, plouă, ninge înăuntru!». Părintele Fanurie stătea într-un colț. «Aici unde stau eu, nu picură apa!». Când restul chiliei lui aproape că era luat pe sus de vânt.

Părintele Fanurie era un Monah foarte bun, l-am cunoscut bine deoarece am fost vecini, pe vremea când obștea noastră viețuia la Chilia Bunavestire din Capsala. La fel și Bătrânul Trifon era un om împodobit cu virtuți. M-a impresionat multa lui blândețe. Răspândea blândețe și o anumită dulceață. Era un om foarte plăcut. Vorbea simplu, dar frumos, plăcut.

Din păcate, nu-mi amintesc exact ceea ce a vorbit cu Sfântul Paisios, deoarece dânsul vorbea cu el, dar mi-a rămas în minte chipul lui și blândețea pe care o răspândea”[4].

*

Arhim. Ghennadios Papadimitriu [Γεννάδιος Παπαδημητρίου]: Părinților români nevoitori în Athos le plac mai mult ascultarea și isihia[5].

*

ÎPS Atanasios de Lemesos: „În vremea în care viețuiam la Capsala cu Starețul nostru, [Sfântul Iosif Vatopedinul], la fel și la Mănăstirea Cutlumuș, care era aproape de Careia, am cunoscut foarte mulți Monahi români îmbunătățiți. Unul dintre aceștia venea la Mănăstirea Cutlumuș, cărând lucruri în fiecare zi, chiar dacă suferea cu picioarele. Deși îl dureau picioarele, acest Bătrân avea dragoste și, în fiecare zi, căra lucruri pentru vecinii lui Monahi. Când a adormit în Domnul și i-au scos încălțările, picioarele lui erau pline de răni, din pricina marii asceze și a mersului pe jos zilnic. Era un Bătrân foarte sărac, al cărui nume, dacă nu greșesc, era Serghie. [Și era român]. M-a impresionat, deoarece venea adesea la Mănăstirea Cutlumuș, iar eu aveam ascultarea de arhondar, drept care, îl îngrijeam și îl găzduiam la Mănăstire”[6].

*

Același l-a cunoscut și pe Fericitul Irodion Capsaliotul, Românul. „Un alt Monah român îmbunătățit, care viețuia în Capsala, a fost Gheronda Irodion. Nu cunosc date din viața lui de Mirean, dar era din România, și după cum se poate să știți deja, el și-a asumat condiția de Nebun pentru Hristos. Altfel spus, se prefăcea că este nebun, recurgând la diverse nebunii, pentru a evita slava și laudele oamenilor. Am mers în Capsala de câteva ori și l-am întâlnit, viețuia într-un loc plin de gunoaie, mica lui chilie era cu desăvârșire pustie și nelocuibilă, iar el trăia acolo ca o pasăre a cerului. Gheronda era un uriaș al Duhului, care locuia singur, fără niciun fel de mângâiere pământească”[7].

[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=mNJkGGgs-xY, min. 1-5.

[2] Idem, min. 5-6.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Kapsala,_Mount_Athos.

[4] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=mNJkGGgs-xY, min. 6-8.

[5] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=kqqgKLqgWkI,min. 1-2.

[6] Idem, min. 2.

[7] Idem, min. 2-3.

Mărturii II. 46

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 2)

*

Patriarhul Daniel Ciobotea: „El, Hristos Domnul, cunoștea bine îndelunga suferința a slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, dar și multa lui răbdare și multa lui pocăință pentru păcate, multa lui răbdare fără răzvrătire și multa lui speranță fără descurajare”[1].

*

Fericitul Părinte Nicodim Bujor, Protosinghelul, vorbind la vârsta de 92 de ani[2]. Era cu 3 ani înainte de adormirea sa, pentru că a adormit în ziua de 30 ianuarie 2011, la vârsta de 95 de an, și a fost înmormântat în Cimitirul Mănăstirii Cernica[3]. O înregistrare cu el, vorbind îmbrăcat în veșmintele sale preoțești: „Cred că noi, românii, n-o să pierim! Se preconizează un Al 3-lea Război Mondial. Dar România n-are să intre…O să fie foc din toate părțile, dar România n-are să intre…Căci îi Grădina Maicii Domnului! [și se închină, rugându-se tainic]”[4].

*

Același: „Vin niște mosafiri[5] cerești…Trec prin pereți și se tot duc!…Și vorbesc între ei…E Sfântul Ioan Botezătorul, cu Maica Domnului, cu Maica Ecaterina, Varvara, Parascheva, Filofteea, și vorbesc între ei!…Și ce vorbesc?! Pun degetul și spun: «Și acesta este dintr-un neam cu noi!»….Atunci, am băgat-o pe mânică[6]!”[7]. Vorbind acestea despre sine însuși, despre vedenia pe care a avut-o.

*

Același: „Cu Maica Domnului rezolvăm toate problemele de algebră duhovnicească! Să ne ajute Maica Domnului!…(și se închină). Să avem 10 la purtare!”[8].

*

Același: „Capitala României ar trebui aici să fie, la Techirghiol! Cartea de vizită a României e Techirghiolul. Există Alba Iulia, alte capitale, cu cele ale politicii, dar aici e capitala duhovnicească a Sfintei Românii. Căci nu se cheamă România, ci Sfânta Românie!”[9].

*

O altă convorbire cu Fericitul Nicodim Bujor. În care a mărturisit că a fost ajutat și de Sfântul Dumitru Stăniloae să scrie Acatistul Sfântului Calinic de la Cernica[10]. Pe când era în chilie și sta în genunchi, Sfântul Ierarh Calinic a venit la el și a pus icosul întâi al Acatistului la urmă și pe cel din urmă l-a adus întâi. Iar Securitatea avea ordin secret să împiedice descoperirea Sfântului Calinic, a Sfintelor sale Moaște[11]. Iar gestul Sfântului Patriarh Justinian Marina, de a-i invita pe Patriarhii Bisericilor la canonizarea Sfântului Calinic, a fost o mare palmă dată regimului comunist[12].

„I-a plimbat Justinian pe toți [Patriarhii] prin Oltenia, prin Moldova…ca să le arate frumusețile noastre…Încât, atunci când s-a făcut canonizarea, Chiril înființează Patriarhia de Rila, Patriarhia Bulgariei! Îl fac Patriarh pe Chiril care era la Plovdiv [Пловдив][13]. Și, la București, Chiril ține o cuvântare în limba română și a arătat în ea frumusețea României. A vorbit în primul rând despre Mănăstirile noastre”  [14].

„Și pe vremea aceea eram stenograf. Stenografiam și trimiteam repede la Glasul Bisericii și apăreau pagini, pagini întregi…”[15]. Pentru că trebuie să facă cineva și munca aceasta nobilă de tezaurizare a istoriei. Ce nu se scrie, se uită! Și trebuie să scriem lucrurile Bisericii la cald, în mod adevărat, cu smerenie. Trebuie să scriem ce se petrece în Biserică, pentru ca cele scrie să fie adevărul celor de după noi.

„Începutul Acatistului mi l-a făcut Sfântul Grigorie de Nazianz! [Se referă la Acatistul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica]. Și el o zis așa către mine, căci pe timpul acela stăteam de vorbă nas în nas cu Sfinții. Era Gură de Aur, care m-a învățat cum să predic. Era Grigorie de Nazianz…și el mi-a spus: «Scrie așa! <Bucură-te, alesule al lui Dumnezeu, plăcutul tuturor Sfinților, lauda Arhanghelilor și bucuria Îngerilor! Bucură-te, veselia pruncilor și mireasma chipului călugăresc! Bucură-te, scutul și acoperământul Cernicăi, odrasla și ocrotitorul Bucureștilor, păzirea Frăsineiului și lauda Râmnicului Noului-Severin!>». Mirosea a naționalism nemaipomenit!…”[16].

Sfântul Dumitru Teologul i-a dat Fericitului Nicodim Bujor să transcrie traducerea sa la Sfântul Antonios cel Mare, pentru că îi dăduseră bun de tipar[17]. Textul din Filocalie. „Și, la [Mănăstirea] Sâmbăta de sus, pe când scriam, [pe când transcria traducerea Sfântului Dumitru], a venit Necuratul! Era spre ziuă și doream să mă odihnesc puțin. Și s-a așezat Necuratul pe picioarele mele!…Și mi-am zis să nu fac nimic, ca să văd ce-are el de gând. Pentru că la urmă am să-mi fac Cruce și am să-l biruiesc…Însă el s-a așezat pe mâna mea!…Și, poftim, nu mai puteam să mai fac nimica!…Pe urmă m-am gândit să fac semnul Sfintei Cruci cu limba și astfel să-l biruiesc. Dar, deodată, el s-a așezat pe pieptul meu!…Și, când mi s-a așezat pe piept, n-am mai putut să respir. Și atunci gândul meu, salvarea mea, a fost la Maica Domnului!…Și am văzut-o atunci venind pe Maica Domnului, cu un bulgăr, și i-a tras una în cap și el s-a făcut un câine…Un cățel la ușă…Și eram atunci la Sâmbăta de Sus, iar luna trecuse dealul Făgărașului și înclina spre ora 3 dimineața…”[18].

A mai scris, dar numai pentru sine, și un Acatist al Buneivestiri[19]. Fericitul Nicodim a scris și Slujba Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica[20]. Și avem nevoie de multe Vieți de Sfinți rescrise, îmbogățite, care să fie spre folosul nostru. De multe Slujbe ale Sfinților. Pentru că și cei din vechime și cei recenți au nevoie de Slujbele lor bisericești.

[1] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-paralizatul-de-la-scaldatoarea-vitezda-ne-invata-rabdarea-fara-razvratire-speranta-fara-descurajare/.

[2] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=UDsILjtH96E, min. 1.

[3] Andrei Ursulean, Se împlinesc 13 ani de la adormirea protos. Nicodim Bujor, autorul acatistului primului sfânt român canonizat, 30 ianuarie 2024, cf. https://basilica.ro/se-implinesc-13-ani-de-la-adormirea-protos-nicodim-bujor-autorul-acatistului-primului-sfant-roman-canonizat/.

[4] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=UDsILjtH96E, min. 3.

[5] Musafiri. [6] Mânecă.

[7] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=UDsILjtH96E, min. 12.

[8] Idem, min. 12-13.

[9] Idem, min. 13.

[10] În primele secunde ale filei video de aici: https://www.youtube.com/watch?v=4RrowjfaqCo.

[11] Idem, min. 1.

[12] Idem, min. 2.

[13] Era Mitropolit de Plovdiv, cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Cyril_of_Bulgaria, numele primului Patriarh al Bulgariei fiind Кирил Марков Константинов [Chiril Markov Konstantinov], cf. Ibidem.

[14] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=4RrowjfaqCo, min. 2-3.

[15] Idem, min. 3.

[16] Idem, min. 4.

[17] Idem, min. 5.

[18] Idem, min. 6-7.

[19] Idem, min. 7.

[20] Idem, min. 8.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [13]

Leave a comment

În 1973 începe seria de volume intitulate imne – prin care poetul caută să se introducă în tradiția ortodoxă, bizantină și românească a imnelor liturgice și teologice, a marilor Sfinți poeți imnografi din literatura ortodoxă. Ca în cărțile liturgice de cântări, multe imne ale lui Ioan Alexandru sunt dedicate oamenilor sfinți sau eroi martiri care au marcat istoria noastră (canonizați sau nu). Sau altor figuri trăind în umbra Sfintelor Icoane sau care merită aprecierea urmașilor. Stilistic, poetul nu imită prozodia bizantină, ci pe cea modernă, adaptându-se vremii (adaptare pe care a inițiat-o Sfântul Dosoftei în literatura noastră) – deși adesea renunță la prozodie, apropiindu-se, paradoxal, de forma imnografică a traducerilor liturgice în românește.

Primul volum al convertirii definitive a lui Ioan Alexandru în poet creștin poartă titlul Imnele bucuriei (1973)[1]. Seria va continua cu Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1980), Imnele Țării Românești (1981), Pământ transfigurat (1982), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985), Imnele Maramureșului (1988). Apar și antologii între ele sau după. Dar important este că poetul a schimbat radical direcția liricii sale, convertind-o în poezie sacră creștină, esențialmente ortodoxă. Până la sfârșitul vieții a rămas fidel acestui ideal și nu a mai scris altfel de poezie, această lirică devenindu-i identitară.

Este primul mare poet din literatura română a cărui convertire lăuntrică (pentru că, altfel, a fost creștin-ortodox de la Botez până la moarte), tradusă inclusiv pe plan liric, este categorică și definitivă. Îl vor urma și alții, tot mai mulți, iar unii vor alege chiar calea Mănăstirii, devenind Monahi. Un fenomen pe care critica literară oficială încearcă să îl minimalizeze sau să îl oculteze cu o aversiune greu de definit, într-o lume pretins liberă. De fapt, critica literară românească a manifestat dintotdeauna, cu puțin excepții, o ură grea (ca să-l parafrazez pe Cioran) la adresa Bisericii (Ortodoxe în mod deosebit) și tradiției sale și a Sfinților ei, în mod vădit sau viclean…

Revenind la Ioan Alexandru și la primul său volum de imne, Imnele bucuriei, observăm că titlul este justificat de câteva mărturisiri lirice ale poetului, el destăinuind înălțarea sa la experiențe duhovnicești mai presus de trăirile religioase obișnuite. În poezii precum: Foc ceresc, Iubire, Extaz etc. Reproducem primul poem, care este evocator:

Sunt numai râuri de iubire.
Sunt numai cel care va fi.
Cum aș putea opri această bucurie,
Această slavă și această zi.

[„Sunt numai cel care va fi”: Dumnezeu i-a dat să simtă puțin din cum va arăta și cum se va simți când se va preschimba din om trecător în netrecător, cum va fi în veșnicie. Bucuria este a pogorârii harului lui Dumnezeu asupra sa.]

N-a mai rămas nimic din mine.
S-au răsucit cu toate și mutat,
Iubire-ntreg am devenit, iubire
În fluviile ei sunt îngropat.

[A simțit și el, ca și toți cei care au trăit revelația slavei lui Dumnezeu, că făptura sa de pământ aproape că s-a șters, din cauza harului revărsat.]

Ruga mea zilnică-i să pier
Să încetez, să se oprească
Suflarea sufletului meu
Din țara asta omenească.

[Cunoscând puțin, prin experiență, bucuria vieții veșnice, ar fi vrut să iasă cu totul din trup și să trăiască doar acea stare de fericire și iubire fără seamăn în „țara omenească”, adică pe acest pământ.]

Cei patru îngeri sunt veniți
Și m-au cuprins cu totul și în toate
Nu mai încap de ei; nimic,
Duh pretutindeni peste ape.

[Din nou despre pogorârea harului: „Duh pretutindeni peste ape”. Nu știu la ce se referă vorbind despre „cei patru îngeri”, dacă i-au apărut în vedenie duhovnicească sau a făcut o corelație cu Scriptura.]

Nici crinul nu mai are loc
Nici viitor și amintire.
Acum, acum sunt preaslăvit
Iubirea m-a lovit, iubire.

[„Nici crinul nu mai are loc/ Nici viitor și amintire”: nimic din frumusețea sau bucuria pământească, care pălește cu totul în fața celei duhovnicești.]

Nu mă lăsa, nu te întoarce
Rămâi în veci fără cuvânt
Rămâi acolo-n nevedere
De-a pururi îngere preasfânt.

[Ar fi vrut să nu se termine niciodată clipele de bucurie harică.]

Căci nu-i nimic, căci nu-i decât
Iluminare orbitoare.
Focul ceresc m-a fost cuprins
Într-un amurg de sărbătoare.

[E o încercare de a vorbi despre extazul trăit, de a-l descrie. Însă cuvintele omenești nu pot cuprinde decât paradoxuri: „iluminare orbitoare”.]

(Foc ceresc)

Este prima poezie de acest fel din repertoriul lui Ioan Alexandru. Și nu avem motive să ne îndoim de sinceritatea lui.

[1] Ne vom referi la el utilizând o antologie intitulată Imne, Ed. Eminescu, București, 1975.

Epistola I către Corintiini, cap. 14, cf. BYZ

Leave a comment

1. Căutați dragostea! Și râvniți cele duhovnicești și mai degrabă ca să profețiți!

2. Căci cel care grăiește [într-o] limbă[1] nu oamenilor le grăiește, ci lui Dumnezeu; căci nimeni [n-]o aude [οὐδεὶς γὰρ ἀκούει][cu înțelegere], ci [în] Duhul grăiește taine [Πνεύματι δὲ λαλεῖ μυστήρια].

3. Dar cel care profețește oamenilor le grăiește [spre] zidire [οἰκοδομὴν] și încurajare [παράκλησιν] și mângâiere [παραμυθίαν].

4. Cel care grăiește [într-o] limbă pe sine se zidește, dar cel care profețește zidește Biserica.

5. Și voiesc [ca] voi toți a grăi [în] limbi, dar mai degrabă ca să profețiți; căci mai mare [este] cel care profețește decât cel care grăiește [în] limbi, afară de nu [și] tălmăcește, ca Biserica zidire să primească.

6. Dar acum, fraților, dacă [ar fi] să vin către voi, [în] limbi grăind, [cu] ce vă voi folosi pe voi, dacă nu am să vă grăiesc vouă sau în revelație [ἢ ἐν ἀποκαλύψει] sau în cunoaștere [ἢ ἐν γνώσει] sau în profeție [ἢ ἐν προφητείᾳ] sau în învățătură [ἢ ἐν διδαχῇ]?

7. De asemenea, cele neînsuflețite glas dând, fie fluierul, fie lira, dacă nu am să dau deosebirea [cu] sunetele, cum va fi cunoscut cel care este cântând cu fluierul sau cel care este cântând cu lira?

8. Căci dacă și trâmbița are să dea sunet neclar [ἄδηλον φωνὴν], cine se va pregăti la război?

9. Așa și voi, dacă prin limbă nu aveți să dați cuvânt clar [εὔσημον λόγον], cum va fi înțeles [cuvântul] cel care este grăit? Căci veți fi grăind întru văzduh [εἰς ἀέρα].

10. Așa de multe feluri de limbi este [sunt] în lume și niciuna [dintre] ele [nu este] fără de înțeles.

11. Așadar, dacă nu am să înțeleg puterea limbii, voi fi barbar celui care o grăiește și cel care o grăiește [va fi] barbar în [pentru] mine.

12. Așa și voi, căutați ca să prisosiți [ζητεῖτε ἵνα περισσεύητε], deoarece râvnitori sunteți ai duhurilor [ἐπεὶ ζηλωταί ἐστε πνευμάτων][2], către zidirea Bisericii!

13. De aceea, cel care grăiește [într-o] limbă [anume], să se roage ca să [și] tălmăcească!

14. Căci dacă am să mă rog [într-o] limbă [anume], duhul meu se roagă, dar mintea mea este neroditoare [ὁ δὲ νοῦς μου ἄκαρπός ἐστιν].

15. Așadar, ce este? Mă voi ruga [cu] duhul [Προσεύξομαι τῷ πνεύματι], dar mă voi ruga și [cu] mintea [προσεύξομαι δὲ καὶ τῷ νοΐ]; voi cânta [cu] duhul [ψαλῶ τῷ πνεύματι], dar voi cânta și [cu] mintea [ψαλῶ δὲ καὶ τῷ νοΐ].

16. Căci dacă ai să binecuvânți [cu] duhul, cel care împlinește locul celui nepriceput cum va zice Amin! la mulțumirea ta [ὁ ἀναπληρῶν τὸν τόπον τοῦ ἰδιώτου πῶς ἐρεῖ τὸ Ἀμὴν ἐπὶ τῇ σῇ εὐχαριστίᾳ], când nu a cunoscut ce zici?

17. Căci tu bine mulțumești, dar celălalt nu este zidit[3].

18. Îi mulțumesc Dumnezeului meu, [că] mai mult decât voi toți grăiesc [în] limbi [πάντων ὑμῶν μᾶλλον γλώσσαις λαλῶν];

19. dar în Biserică voiesc cinci cuvinte prin mintea mea să grăiesc [ἀλλ᾽ ἐν Ἐκκλησίᾳ θέλω πέντε λόγους διὰ τοῦ νοός μου λαλῆσαι], ca și pe alții să-i catehizez [ἵνα καὶ ἄλλους κατηχήσω][4], decât zeci de mii de cuvinte în[tr-o altă] limbă [ἢ μυρίους λόγους ἐν γλώσσῃ].

20. Fraților, nu fiți prunci [cu] gândurile [μὴ παιδία γίνεσθε ταῖς φρεσίν], ci fiți prunci [cu] răutatea [ἀλλὰ τῇ κακίᾳ νηπιάζετε], dar [cu] gândurile fiți desăvârșiți [ταῖς δὲ φρεσὶν τέλειοι γίνεσθε]!

21. În lege a fost scris că: „«În alte limbi și cu alte buze voi grăi poporului acestuia [Ἐν ἑτερογλώσσοις καὶ ἐν χείλεσιν ἑτέροις λαλήσω τῷ λαῷ τούτῳ], și nici așa nu vor asculta de Mine», zice Domnul”.

22. Astfel încât, limbile[5] spre semn sunt [αἱ γλῶσσαι εἰς σημεῖόν εἰσιν], [însă] nu celor care cred, ci celor necredincioși; iar profeția [este și ea semn, însă] nu celor necredincioși, ci celor care cred.

23. Așadar, dacă are să se adune toată Biserica în același loc și toți or să grăiască [în] limbi, și or să intre nepricepuți sau necredincioși[6], nu vor zice că sunteți nebuni [οὐκ ἐροῦσιν ὅτι μαίνεσθε]?

24. Iar dacă toți or să profețească și o să intre vreunul necredincios sau nepriceput, [atunci] este mustrat de către toți, este judecat de către toți,

25. și așa cele ascunse ale inimii sale fiind arătate [καὶ οὕτως τὰ κρυπτὰ τῆς καρδίας αὐτοῦ φανερὰ γίνεται]; și așa a căzut pe față [καὶ οὕτως πεσὼν ἐπὶ πρόσωπον][pe fața sa și] I se va închina lui Dumnezeu [προσκυνήσει τῷ Θεῷ], vestind că Dumnezeu este cu adevărat în[tru] voi [ἀπαγγέλλων ὅτι ὁ Θεὸς ὄντως ἐν ὑμῖν ἐστιν].

26. Așadar, ce este, fraților? Oricând aveți să vă adunați[7], fiecare [dintre] voi psalm are [să aibă], didahie [διδαχὴν][8] are [să aibă], limbă[9] are [să aibă], revelație [ἀποκάλυψιν][10] are [să aibă], tălmăcire [ἑρμηνείαν] are [să aibă]. Toate către zidire să fie [Πάντα πρὸς οἰκοδομὴν γινέσθω][11]!

27. Dacă grăiește cineva [într-o] limbă [anume], [să fie] câte doi sau cel mai mult trei [κατὰ δύο ἢ τὸ πλεῖστον τρεῖς], și în parte [καὶ ἀνὰ μέρος], și unul să tălmăcească [καὶ εἷς διερμηνευέτω]!

28. Iar dacă nu o să fie tălmăcitor, să tacă în Biserică [σιγάτω ἐν Ἐκκλησίᾳ][12]! Și lui să-și grăiască și lui Dumnezeu [ἑαυτῷ δὲ λαλείτω καὶ τῷ Θεῷ]!

29. Iar Profeți doi sau trei să grăiască, iar ceilalți să judece!

30. Iar dacă altuia, celui șezând, are să i se reveleze [ceva], să tacă cel dintâi[13]!

31. Căci puteți, câte unul, toți a profeți, ca toți să învețe și toți să fie mângâiați.

32. Iar duhurile[14] Profeților, Profeților le este supus [le sunt supuse].

33. Căci Dumnezeu nu este al neorânduielii [Οὐ γάρ ἐστιν ἀκαταστασίας ὁ Θεός], ci al păcii [ἀλλὰ εἰρήνης], precum în toate Bisericile Sfinților [ὡς ἐν πάσαις ταῖς Ἐκκλησίαις τῶν Ἁγίων].

34. Femeile voastre în Biserici să tacă [Αἱ γυναῖκες ὑμῶν ἐν ταῖς Ἐκκλησίαις σιγάτωσαν]! Căci nu le-a fost îngăduit lor a grăi [οὐ γὰρ ἐπιτέτραπται αὐταῖς λαλεῖν], ci a se supune [ἀλλ᾽ ὑποτάσσεσθαι], precum și legea[15] zice.

35. Iar dacă voiesc să învețe ceva [Εἰ δέ τι μαθεῖν θέλουσιν], în casa lor să-și întrebe bărbații [ἐν οἴκῳ τοὺς ἰδίους ἄνδρας ἐπερωτάτωσαν]! Căci [lucru] rușinos este femeilor a grăi în Biserică [αἰσχρὸν γάρ ἐστιν γυναιξὶν ἐν Ἐκκλησίᾳ λαλεῖν].

36. Sau de la voi a ieșit cuvântul lui Dumnezeu? Sau a ajuns întru voi singuri?

37. Dacă cuiva i se pare a fi Profet sau Duhovnicesc, să le recunoască [ἐπιγινωσκέτω] [pe cele] pe care vi le scriu vouă, că[ci] poruncile Domnului sunt [ὅτι Κυρίου εἰσὶν ἐντολαί]!

38. Iar dacă cineva nu cunoaște[16], să nu cunoască!

39. Astfel încât, fraților, râvniți a profeți și a [se] grăi [în] limbi nu opriți!

40. [Ci] toate să fie făcut[e] cu bună cuviință și după rânduială [πάντα εὐσχημόνως καὶ κατὰ τάξιν γινέσθω]!

[1] O limbă străină.

[2] Râvniți să mântuiți duhurile oamenilor, sufletele lor.

[3] Și nu e zidit duhovnicește, pentru că nu înțelege ce spui tu într-o limbă străină de a lui.

[4] Să-i învăț prin propovăduirea mea în Biserică.

[5] Harisma vorbirii în limbi diferite.

[6] În Biserică în acel moment.

[7] La Biserică.

[8] Învățătură.

[9] Harisma vorbirii în limbi.

[10] O descoperire să aibă, o vedere mistică de la Dumnezeu.

[11] Toate lucrurile pe care le spunem la Biserică să fie spre zidirea duhovnicească a tuturor!

[12] Cel care știe o limbă străină, dar nu are traducător, pentru ca să fie înțeles de către cei credincioși, să tacă în Biserică!

[13] Cel care a vorbit până atunci.

[14] Sufletele lor, ale Sfinților Profeți.

[15] Legea Sfântului Moisis.

[16] Dacă cineva nu dă importanță poruncilor Domnului.

Epistola I către Corintiini, cap. 13, cf. BYZ

Leave a comment

1. Dacă am să grăiesc [în] limbile oamenilor și ale Îngerilor, dar dragoste nu o să am, făcutu-m-am aramă răsunând [χαλκὸς ἠχῶν] sau chimval zăngănind [κύμβαλον ἀλαλάζον].

2. Și dacă o să am profeție și am să cunosc toate tainele și toată cunoașterea, și dacă o să am toată credința, astfel încât a muta munții, dar dragoste nu o să am, nimic [nu] sunt [οὐθέν εἰμι].

3. Și dacă am să-mi împart toate avuțiile mele și dacă am să-mi dau trupul meu pentru ca va fi ars [să fie ars], dar dragoste nu o să am, [la] nimic [nu]-mi este de folos [οὐδὲν ὠφελοῦμαι].

4. Dragostea îndelung-rabdă [Ἡ ἀγάπη μακροθυμεῖ], îmbunându-se [χρηστεύεται]; dragostea nu pizmuiește [ἡ ἀγάπη οὐ ζηλοι]; dragostea nu se laudă [ἡ ἀγάπη οὐ περπερεύεται], nu este trufindu-se [οὐ φυσιοῦται][nu se trufește],

5. nu se poartă cu necuviință [οὐκ ἀσχημονεῖ], nu le caută pe ale sale [οὐ ζητεῖ τὰ ἑαυτῆς], nu este mâniindu-se [οὐ παροξύνεται][nu se mânie], nu ia în seamă răul [οὐ λογίζεται τὸ κακόν],

6. nu se bucură în nedreptate [οὐ χαίρει ἐπὶ τῇ ἀδικίᾳ], ci împreună se bucură [în] adevăr [συγχαίρει δὲ τῇ ἀληθείᾳ],

7. pe toate le suferă [πάντα στέγει], pe toate le crede [πάντα πιστεύει], pe toate le nădăjduiește [πάντα ἐλπίζει], pe toate le rabdă [πάντα ὑπομένει].

8. Dragostea [nu] cade niciodată [Ἡ ἀγάπη οὐδέποτε ἐκπίπτει]; dar fie profețiile, vor fi desființate; fie limbile, vor înceta; fie cunoașterea, va fi sfârșită [se va sfârși].

9. Și în parte cunoaștem [Ἐκ μέρους δὲ γινώσκομεν] și în parte profețim [καὶ ἐκ μέρους προφητεύομεν];

10. dar când are să vină [ceea ce este] desăvârșit [ὅταν δὲ ἔλθῃ τὸ τέλειον], atunci ce este în parte va fi desființat.

11. Când eram prunc, grăiam ca pruncul, ca pruncul gândeam, ca pruncul socoteam; dar când m-am făcut bărbat, am pus capăt celor ale pruncului.

12. Căci acum vedem prin oglindă în enigmă [Βλέπομεν γὰρ ἄρτι δι᾽ ἐσόπτρου ἐν αἰνίγματι][1], dar atunci față către față [τότε δὲ πρόσωπον πρὸς πρόσωπον]; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște precum am și fost cunoscut [τότε δὲ ἐπιγνώσομαι καθὼς καὶ ἐπεγνώσθην].

13. Iar acum rămân credința, nădejdea, dragostea, acestea trei; dar mai mare [dintre] acestea [este] dragostea [μείζων δὲ τούτων ἡ ἀγάπη].

[1] Acum vedem extatic ceea ce Dumnezeu ne dă să vedem în mod enigmatic, în mod greu de înțeles.

Sermon on the Monday of the Holy Ghost [2025]

Leave a comment

My beloveds[1],

in the Great and full of theology Vespers of this divine day, God the Holy Ghost is confessed as the One who „always was and is and will be, [having] neither beginning nor end, but always [with] the Father and [with] the Son together-ordered and together-numbered [ἀλλ’ ἀεὶ Πατρὶ καὶ Υἱῷ συντεταγμένον καὶ συναριθμούμενον], life and life-maker, light and light-giver, the very good and the source of goodness”[2]. And He, our Comforter at every moment, is the One „through whom the Father is known [διʼ Οὗ Πατὴρ γνωρίζεται] and the Son is glorified [καὶ Υἱὸς δοξάζεται] and is known by all [καὶ παρὰ πάντων γινώσκεται]”[3] in a mystical, interior way. Because we all know, starting from the Divine Baptism, His mysterious comforts[4].

And we feel the inner presence of the Holy Ghost as endless kindness, as eternal rest, and, at the same time, as an inner cleansing of all defilement[5]. That is why we know how to differentiate between the peace of God and inner disorder. Because where there is the peace of God, He Himself is with us, while demons, when they attack us, bring us evil thoughts, sinful desires, disorder, the slide towards sin, and not endless peace[6].

And the emphasis made by the 3rd prayer, the one to God the Holy Ghost, in the evening Prayers, is very important for us[7]. For this shows us that no sin is compatible with the life with God. Therefore, we pray to the Holy Ghost to relieve us, free us and forgive us of all our sins of the day and of our entire life. Because no sin is good, no sin saves us, but all of them bring us down to Hell[8].

But we continually need the Ghost of God, the One who gives us wisdom, understanding, kindness, Who always cleanses us of our sins, because we need God’s charisms, those that are our ghostual good[9]. For His charisms are our inner good, they being at the antipode of our passions, which are our sinful habits. Deeping in evil is our filling with passions, while our deepening in good is our filling with divine charisms. And His charisms are our real fulfillment, because they are God’s real presence in us through His glory[10].

And at the Vespers of this holy day, with our knees bowed, we prayed to the Lord that the sins of our youth and our ignorance may not be remembered and cleanse us from our hidden ones [ἐκ τῶν κύπίων ἡμῶν][11]. From our most shameful sins. Because our repentance led us to the awareness that every sin we have committed must be confessed and for it we must receive God’s mercy. And, at the same time, we understand from here that receiving the Ghost means receiving the One who fills us with the awareness of our total sinfulness and with the living desire to sanctify our lives. Because we ask for His forgiveness to sanctify us and be Saints of God[12].

But where the Ghost comes, the Father and the Son also come! Where the Ghost descends, the Father and the Son descend with Him, in order to make us communional, to make us lovers, to make us one in His Church, a ghostual community of people. That is precisely why the christiansʼ life perspective is triadological. We live together with our triune God and see the world and ourselves according to the enlightenments we receive from Him. And for this reason, we do not allow ourselves to be one-dimensional, we do not allow ourselves extremes in the matter of the life of the Church, because all the mystical members of Christ need life with God. And the Church does not exclude people, but includes everyone[13]!

The Services of the Church are for all and are full of theology. They are heavy, experiential, lived texts. And they, like life, ask us to always surpass ourselves, to strive for more every day, i.e. to understand the theology in front of us every day. That’s why you understand one at one year, another at 3 years of life, another at 20, another at 40, because each year means ghostual growth. And our ghostual growth is made by our always being filled with the glory of our triune God, through which He enlightens us towards all truth[14].

I realize more and more about the great benefit that Holy Baptism represented in my life, received in infancy. Because the grace of God taught me in every year of my life, from within, his own. Even when I was not living a christian life, although I was a son of the Church, the grace of God enlightened me, strengthened me, led me towards the life assumed with God and that is precisely why my life is a continuum, it has a natural inner connection. As a child you receive the Ghost, together with the Father and the Son, if you are baptized orthodox. And, being a son of God, you enjoy His glory in a natural way, because it has become yours, through which you are sanctified continually[15].

But we also prayed for those in Hell at Vespers, so that the Lord may do His will in them. Because forgiveness for all is from the Lord. And our prayers yesterday, after the Divine Liturgy, continued those of saturday, when we remembered all our fallen asleep. Because our prayers are full of mercy for the fallen asleep and our almsgivings are living love for them[16].

Continuous prayer and holy living make us, my beloveds, dwelling places of God. The peace of God springs from us, if we are full of prayers and good works. If we are filled with His forgiveness and shared with Him, with the Lord of glory, we are the church of the living God. And we feel His glory within ourselves and those who live with us feel it too, because His glory flows from us and into those around us. And we receive His glory in His Church, because we are His members and because only in Him are we alive. Amin[17]!

[1] Started at 10.48, in day of tuesday, on 3 june 2025. Sun, 27 degrees, wind of 6 km/h.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html.

[3] Ibidem.

[4] Iubiții mei, în Marea și plina de teologie Vecernie a acestei dumnezeiești zile, Dumnezeu Duhul Sfânt este mărturisit ca Cel ce „era pururea și este și va fi, [neavând] nici început, nici sfârșit, ci pururea [cu] Tatăl și [cu] Fiul împreună-rânduit și împreună-numărat [ἀλλ’ ἀεὶ Πατρὶ καὶ Υἱῷ συντεταγμένον καὶ συναριθμούμενον], viață și făcător de viață, lumină și de lumină dătător, însuși binele și izvorul bunătății”. Și El, Mângâietorul nostru în fiecare clipă, este Cel „prin Care Tatăl este cunoscut [δι’ Οὗ Πατὴρ γνωρίζεται] și Fiul este slăvit [καὶ Υἱὸς δοξάζεται] și de către toți este cunoscut [καὶ παρὰ πάντων γινώσκεται]” în mod mistic, interior. Pentru că toți cunoaștem, începând de la Dumnezeiescul Botez, mângâierile Lui cele tainice.

[5] With reference to the troparion of the day: ἐλθέ, καὶ σκήνωσον ἐν ἡμῖν, καὶ καθάρισον ἡμᾶς ἀπὸ πάσης κηλῖδος, καὶ σῶσον Ἀγαθὲ τὰς ψυχὰς ἡμῶν.

[6] Iar prezența interioară a Duhului Sfânt o simțim ca bunătate nesfârșită, ca odihnă veșnică, și, în același timp, ca o curățire interioară de toată întinarea. De aceea știm să facem diferența între pacea lui Dumnezeu și neorânduiala interioară. Pentru că acolo unde e pacea lui Dumnezeu e El Însuși cu noi, pe când demonii, când ne atacă, ne aduc gânduri rele, pofte păcătoase, neorânduială, alunecarea spre păcat și nu pace nesfârșită.

[7] To be seen: https://doxologia.ro/rugaciunile-serii. Or here: https://www.oca.org/orthodoxy/prayers/evening-prayers.

[8] Și e foarte importantă pentru noi sublinierea pe care o face a 3-a rugăciune, cea către Dumnezeu Duhul Sfânt, din Rugăciunile serii. Căci aceasta ne arată că niciun păcat nu este compatibil cu viața cu Dumnezeu. De aceea, noi ne rugăm Sfântului Duh să ne ușureze, să ne slobozească și să ne ierte de toate păcatele noastre de peste zi și din toată viața noastră. Pentru că niciun păcat nu e bun, niciun păcat nu ne mântuie, ci toate ne coboară în Iad.

[9] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html.

[10] Însă noi avem nevoie continuu de Duhul lui Dumnezeu, de Cel care ne dăruie înțelepciune, înțelegere, bunătate, Care ne curățește mereu de păcatele noastre, căci avem nevoie de harismele lui Dumnezeu, de cele care sunt binele nostru duhovnicesc. Căci harismele Lui sunt binele nostru interior, ele fiind la antipodul patimilor noastre, care sunt obiceiurile noastre păcătoase. Adâncirea în rău este umplerea noastră de patimi, pe când adâncirea noastră în bine este umplerea noastră de harisme dumnezeiești. Și harismele Lui sunt împlinirea noastră reală, pentru că ele sunt prezența reală a lui Dumnezeu în noi prin slava Lui.

[11] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html.

[12] Și la Vecernia acestei sfinte zile, cu genunchii plecați, ne-am rugat Domnului ca păcatele tinereții noastre și ale neștiinței noastre să nu le pomenească și să ne curățească de cele ascunse ale noastre [ἐκ τῶν κρυφίων ἡμῶν]. De cele mai rușinoase păcate ale noastre. Pentru că pocăința noastră ne-a dus la conștiința că orice păcat pe care l-am făcut trebuie spovedit și pentru el trebuie să primim mila lui Dumnezeu. Și, în același timp, înțelegem de aici, că primirea Duhului înseamnă primirea Celui care ne umple de conștiința totalei noastre păcătoșenii și de dorința vie de a ne sfinți viața noastră. Pentru că cerem iertarea Lui pentru a ne sfinți și a fi Sfinții lui Dumnezeu.

[13] Însă unde vine Duhul, vine și Tatăl și Fiul! Unde coboară Duhul, coboară dimpreună cu El și Tatăl și Fiul, pentru ca să ne facă pe noi comunionali, să ne facă iubitori, să ne facă una în Biserica Lui, o comunitate duhovnicească de oameni. Tocmai de aceea perspectiva de viață a creștinilor e triadologică. Noi trăim împreună cu Dumnezeul nostru treimic și vedem lumea și pe noi înșine potrivit luminărilor pe care le primim de la El. Și din acest motiv, nu ne permitem să fim unidimensionali, nu ne permitem extremele în materie de viața Bisericii, pentru că toate mădularele cele mistice ale lui Hristos au nevoie de viața cu Dumnezeu. Și Biserica nu exclude oamenii, ci îi include pe toți!

[14] Slujbele Bisericii sunt pentru toți și sunt pline de teologie. Sunt texte grele, experiențiale, trăite. Și ele, ca și viața, ne cer să ne autodepășim mereu, să tindem spre mai mult în fiecare zi, adică să înțelegem pe fiecare zi teologia din fața noastră. De aceea, una înțelegi la un an, alta la 3 ani de viață, alta la 20, alta la 40, pentru că fiecare an înseamnă creștere duhovnicească. Și creșterea noastră duhovnicească se face prin umplerea noastră mereu de slava Dumnezeului nostru treimic, prin care El ne luminează spre tot adevărul.

[15] Îmi dau seama din ce în ce mai mult despre marea binefacere pe care a reprezentat-o Sfântul Botez în viața mea, primit în pruncie. Pentru că harul lui Dumnezeu m-a învățat în fiecare an al vieții mele, din interior, pe cele ale sale. Chiar și atunci când eu nu trăiam creștinește, deși eram fiul Bisericii, harul lui Dumnezeu m-a luminat, m-a întărit, m-a condus spre viața asumată cu Dumnezeu și tocmai de aceea viața mea e un continuum, are o legătură firească interioară. De copil primești pe Duhul, dimpreună cu Tatăl și cu Fiul, dacă te botezi ortodox. Și, fiind fiul lui Dumnezeu, te bucuri de slava Lui la modul firesc, pentru că a devenit și a ta, prin care te sfințești neîncetat.

[16] Dar ne-am rugat și pentru cei din Iad la Vecernie, pentru ca Domnul să Își facă voia Lui în ei. Pentru că iertarea tuturor e de la Domnul. Și rugăciunile noastre de ieri, de după Dumnezeiasca Liturghie, le-au continuat pe cele de sâmbătă, când i-am pomenit pe toți cei adormiți ai noștri. Pentru că rugăciunile noastre sunt pline de milostenie pentru cei adormiți și milosteniile noastre sunt iubire vie pentru ei.

[17] Rugăciunea continuă și viața sfântă ne fac, iubiții mei, locașuri ale lui Dumnezeu. Pacea lui Dumnezeu izvorăște din noi, dacă suntem plini de rugăciuni și de fapte bune. Dacă suntem plini de iertarea Lui și împărtășiți cu El, cu Domnul slavei, noi suntem biserica Dumnezeului Celui viu. Și slava Lui o simțim în noi înșine și pe ea o simt și cei care trăiesc cu noi, pentru că slava Lui se revarsă din noi și în cei din jurul nostru. Și noi primim slava Lui în Biserica Sa, pentru că suntem mădularele Sale și pentru că numai întru El noi suntem vii. Amin!

1 2 3 … 2.470