Teologie pentru azi

Iubiții mei[1],

Evanghelia de azi [Lc. 10, 25-37] ne mărturisește cu putere faptul că iubirea evanghelică, iubirea cerută nouă de Dumnezeu, iubirea care ne mântuie pe noi e aceea față de omul concret, de omul în carne și oase, pe care trebuie să îl cunoști în mod personal. Cu care trebuie să te întâlnești, pe care trebuie să îl asculți, pe care trebuie să îl înțelegi și să îl ajuți și să îl iubești în mod real.

Căci iubirea în general față de om, față de binele umanității, e una care nu ne angajează cu totul, pentru că nu îmbrățișează oameni concreți. Dar când te întâlnești în mod real cu oameni reali și începi relații reale cu ei, atunci începi și prietenia și iubirea cu ei, pentru că intri în mod concret în viața lor și în sufletul lor.

De aceea, când Domnul a confirmat [Lc. 10, 28] răspunsul legiuitorului [Lc. 10, 27] și ne-a încredințat că prin iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele noi trăim cu adevărat, trăim duhovnicește, El ne-a spus că întâlnirea reală cu Dumnezeu și cu aproapele nostru este viața noastră. Că întâlnirea reală e iubire duhovnicească.

Pentru că iubirea duhovnicească e plină de sinceritate, e plină de atenție, e plină de entuziasm față de realitatea interioară a unui om. Iubirea față de Dumnezeu ne învață iubirea sfântă față de oameni. Căci atenția și sinceritatea absolută a lui Dumnezeu față de noi ne învață să fim atenți cu adevărat față de oameni și sinceri în relația noastră cu ei.

Însă, când legiuitorul a cerut ca Domnul să-i precizeze cine e aproapele nostru [Lc. 10, 29], Domnul l-a făcut pe acesta să constate mila [Lc. 10, 37] samaritisului [σαμαρείτης] [Lc. 10, 33, BYZ]. Că mila acestuia a însemnat revărsarea iubirii lui față de un om aflat în suferință. Față de un om aflat în mod concret în suferință.

Și această revărsare a iubirii ca milă, ca grijă față de om a fost una concretă, formată din multe fapte și nu a fost doar interioară, sufletească. Căci samaritisul l-a văzut pe cel suferind, a venit la el, i s-a făcut milă de el privindu-i situația lui concretă [Lc. 10, 33], i-a legat rănile, l-a transportat până la han, a avut grijă de el acolo [Lc. 10, 34], a plătit pentru îngrijirea lui pe mai departe [Lc. 10, 35].

Cu alte cuvinte, iubirea nu e o idee, ci e o stare de fapt. Este o angajare totală într-o relație, pentru binele celuilalt și, implicit, și pentru binele tău. Căci binele făcut altora e binele pe care ni-l facem și nouă, pentru că ne umplem astfel de iubirea și de iertarea lui Dumnezeu, dar și de iubirea și de respectul oamenilor față de noi.

Și astfel privind lucrurile, înțelegem că aproapele nostru în mod real e cel pe care îl cunoaștem în mod real. Dar, în același timp, că orice om poate deveni în mod real aproapele nostru, adică omul pe care ajungem să îl cunoaștem și să îl iubim în mod real.

– Și cum ajungem să îl iubim în mod real pe un om?

– Prin curajul sfânt și deplin uman în același timp de a intra în viața lui și de a clădi împreună cu el o relație de prietenie! Și poți intra în viața unui om la Biserică, la școală, la locul de muncă, pe stradă, în tren, în parc, la o nuntă, la un eveniment anume, scriindu-i un email, vorbind cu el pe Facebook sau pe Twitter, telefonându-i și precizându-i în mod direct că dorești să ai o relație de prietenie cu el. Iar dacă îți acordă acest dar al relației reale cu el, atunci poți clădi în fiecare zi o prietenie, o revărsare generoasă a iubirii și a atenției tale față de el.

Însă, înainte de a cere prietenia cuiva trebuie să știi ce înseamnă iubire duhovnicească. Trebuie să ai iubire duhovnicească în tine însuți, adică iubirea lui Dumnezeu pe care El o revarsă în noi în Biserica Sa. Ca nu cumva să confunzi iubirea duhovnicească cu îndrăgostirea sau cu excitația sexuală.

Pentru că iubirea duhovnicească naște o relație sfântă cu un alt om, bărbat sau femeie, în care se urmărește cunoașterea de sine reciprocă și întrajutorarea pe calea mântuirii. Pe când îndrăgostirea de cineva e începutul relației cu el pentru o căsătorie, iar simpla excitare sexuală e începutul curviei. Însă dacă alegem să avem cu cineva o relație de prietenie duhovnicească, ea nu implică sexualitatea și nici angajarea maritală, ci cunoașterea de sine reciprocă și întrajutorarea frățească pentru a crește în viața duhovnicească și intelectuală.

–  Dar dacă nu ne implicăm într-o relație reală cu un altul, ce fel de viață avem?

– Una comodă, de oameni însingurați, rupți de realitatea celorlalți, care nu înregistrează creșteri mari în înțelegere și în experiența de viață. Pentru că nu ne interesează despre cum trăiesc alții, despre cine sunt ei și nu vrem să avem de-a face cu viața lor.

Tocmai de aceea, când trecem pe lângă suferințele altora fără ca le punem la suflet și fără să ne implicăm în viețile oamenilor, noi încercăm să ne protejăm interior și să nu ne facem probleme în plus. Și, în mod real, ne protejăm sănătatea și nu ne facem probleme suplimentare, dar ne secătuim tot mai mult de iubire și de bucurie și de împlinire interioară. Ne protejăm viața, dar ne lipsim de bucuria lui Dumnezeu în viața noastră și de înțelegerea reală a oamenilor și, prin ei, a noastră înșine.

Căci închiderea în sine înseamnă pierderea propriei noastre vieți. A vieții noastre duhovnicești, care trăiește și crește numai din relațiile reale cu Dumnezeu și cu oamenii.

Tocmai de aceea, teologia nu poate exista fără duhovnicie. Căci cunoașterea lui Dumnezeu înseamnă viața în relație cu Dumnezeu, după cum cunoașterea oamenilor înseamnă viața în relație vie cu oamenii. Și când ai experiența duhovnicească a vieții cu Dumnezeu și cu oamenii, atunci ai și teologia reală a lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu Se revelează oamenilor în mod real și ei Îl înțeleg în relația cu El, după cum oamenii se revelează pe ei înșiși numai în relația reală cu ei. Căci Dumnezeu Se explică pe Sine Sfinților Lui, celor care Îl iubesc pe El, după cum cei care se iubesc duhovnicește se mărturisesc unii altora în profunzimea experienței lor și se prețuiesc reciproc pentru eforturile ascetice pe care le depun și pentru revărsarea de iubire pe care o manifestă.

– Ce înseamnă: „Mergi și fă [și] tu asemenea!” [Lc. 10, 37, BYZ]?

– Înseamnă: Manifestă-te ca om care iubești și nu doar vorbești despre iubire! Arată în viața ta relații de prietenie cu oamenii! Arată ce faci în mod concret pentru oameni, pentru binele lor real, adică pentru mântuirea lor!

– De ce Domnul l-a evidențiat pe samaritis ca om al bunătății și nu pe preot și pe levitis?

– Pentru că iubirea e acolo unde există și nu acolo unde ar fi trebuit să existe. Omul iubitor, omul bun, omul generos e omul care se dăruie, care creează pentru alții, care se cheltuie pentru alții, care se jertfește pentru ei. Și după cum nu putem să facem un scriitor de geniu din unul care nu are nimic de-a face cu genialitatea, tot la fel nu putem să presupunem că o față bisericească e iubitoare și milostivă, dacă nu este. Pentru că iubirea se cere și se primește de la Dumnezeu, pentru ea trebuie să ne curățim mereu de patimile noastre și să ne dăruim continuu lui Dumnezeu și oamenilor. Căci iubirea nu e o stare confortabilă, ci, dimpotrivă, e o continuă trudă, o continuă ieșire spre oameni, pentru a-i înțelege și pentru a-i respecta.

Comentând acest pasaj evanghelic, Sfântul Beda ne spune că omul căzut între tâlhari este Protopărintele nostru Adam sau umanitatea în general. Iar Ierusalimul din care a coborât omul este pacea cea cerească, a cărei fericire a pierdut-o prin păcat[2]. Jericho, în latină, iar în greacă Ieriho [Ἰεριχώ] [Lc. 10, 30, BYZ], înseamnă Lună, care este schimbătoare, după cum știm. Căci ne-am coborât de la viața cu Dumnezeu la viața păcatului. Iar tâlharii care l-au tâlhărit pe om sunt demonii, care i-au luat slava nemuririi și a nevinovăției, pe când rănile pricinuite de tâlhari sunt păcatele noastre[3].

Sfântul Beda ne spune de ce nu l-au ajutat pe omul rănit nici preotul și nici levitisul: pentru că preoția și slujirea Vechiului Testament au fost trecătoare. Numai Domnul, Samaritisul[4] cel milostiv, ne-a ajutat cu adevărat pe noi. Pentru că El ne-a pus pe dobitocul Său [τὸ Ἴδιον κτῆνος] [Lc. 10, 34, BYZ] sau pe măgarul Său [jumentum Ejus], adică ne-a asumat în trupul Său, și ne-a dus într-un stabulum sau într-un πανδοχεῖον [pandohion] [Ibidem], într-un han, adică în Biserica Sa[5].

Cei doi dinari [δύο δηνάρια] [Lc. 10, 35] sunt cele două Testamente[6], din care noi trebuie să învățăm continuu viața cea duhovnicească. Și, trăind duhovnicește, să îi învățăm și pe alții să trăiască asemenea nouă.

Căci, iubiții mei, acum, înainte de postul Nașterii Domnului[7], avem nevoie să știm că mila ne arată a fi oameni. Că iubirea e cea care ne face să ne milostivim și de oameni și de animale și de întreaga creație a lui Dumnezeu. Pentru că noi trebuie să avem grijă atât de casa și de curtea noastră, dar și de întreaga creație a lui Dumnezeu.

Dacă aruncăm gunoiul în drum, vom da de el în drum. Dacă tăiem sau ardem pădurea, noi și urmașii noștri rămânem fără aer bun. Dacă noi poluăm apa, vom suferi cu toții din cauza acestui păcat împotriva sănătății apei. Căci dacă păcătuim față de mediul înconjurător, păcătuim față de trupul nostru, pentru că pe noi ne îmbolnăvim. După cum, atunci când facem eforturi peste puterea noastră, ne îmbolnăvim trupul și mintea noastră. Însă, cu toate acestea, munca și slujirea lui Dumnezeu sunt binecuvântări mari pentru sufletul și trupul nostru.

Căci ele ne țin în permanentă lucrare și, în același timp, ne împlinesc în mod real. Pe când lenea și lipsa de responsabilitate sunt calamități pentru noi și pentru întreaga comunitate.

Aud cu îngrijorare, de peste tot de prin țară, că oamenii renunță tot mai mult la cultivarea propriului pământ din curte sau de la câmp și preferă să cumpere toate de la magazin. Nu mai pun legume, nu mai cresc păsări, nu mai cresc animale, nu își mai îngrijesc viile, nu mai vor să își muncească pământul pe care îl au. E îngrozitoare această delăsare! Înțeleg că mulți nu au bani pentru muncile agricole sau că nu mai au putere prea multă și nici sănătate. Dar, totuși, cei mai tineri și în putere, nu vor să își mănânce roșia lor sau porcul lor? Nu pot să se ocupe măcar de pământul din curte, iar pe cel de la câmp să îl dea în arendă?

Neîncrederea în noi și în forțele proprii e catastrofală pentru o comunitate mică de oameni și, cu atât mai mult, pentru o națiune întreagă. Neîncrederea, delăsarea, blazarea, deznădejdea sunt boli ale sufletului care strică comunitatea. Pe când munca, credința, încrederea în oameni, ascultarea de Dumnezeu și de legile statului fortifică și sporesc comunitatea.

Pentru că viața noastră nu este un experiment, ci un dar de la Dumnezeu! Pe ea nu trebuie să ne-o pierdem la întâmplare, ci în interiorul ei trebuie să ne clădim ca oameni și să ne dobândim mântuirea.

De aceea, iubiții mei, vă îndemn să fiți responsabili în toate! Să vă pese de oameni! Să nu pactizați cu nedreptățile în inima dumneavoastră și să nu spuneți minciunii că este adevăr! Fiți fermi față de neregulile de tot felul, dar arătând înțelegere față de oamenii care se pocăiesc de păcatele lor!

Pentru că Dumnezeu vrea întoarcerea noastră, a tuturor, la ascultarea de El. Dumnezeu vrea ca să întinerim mereu, ca să fim tot mai simpli în inima noastră, să fim ca pruncii în materie de răutate, dar înțelepți și bătrâni în înțelegere și în credință. Pentru că El S-a născut pentru noi, oamenii, pentru ca să Se nască în fiecare dintre noi. Și El Se naște în noi, dacă suntem oameni plini de iubire, de înțelegere și de omenie.

Dumnezeu să ne întărească în postirea noastră și în viața noastră de credință! Dumnezeu să aibă milă de noi și să ne învețe să avem milă față de toți și de toate! Căci mila e iubirea care se revarsă în viața oamenilor și a întregii creații. Amin!

[1] Începută la 9. 02, în zi de miercuri, pe 7 noiembrie 2018. Zi înnorată, 11 grade.

[2] PL 92, col. 468. [3] Ibidem.

[4] PL 92, col. 469. [5] Ibidem.

[6] PL 92, col. 470.

[7] Care începe miercuri, 14 noiembrie 2018.

Iubiții mei[1],

când Sfântul Profet Daniil a văzut în mod extatic Împărăția lui Dumnezeu, el a văzut cum „ieșea de la fața Lui râul cel de foc [ἐξεπορεύετο κατὰ πρόσωπον Αὐτοῦ ποταμὸς πυρός] [și] mii de mii Îl slujeau pe El [χίλιαι χιλιάδες ἐθεράπευον Αὐτὸν] și zeci de mii de zeci de mii fuseseră de față [înaintea] Lui [καὶ μύριαι μυριάδες παρειστήκεισαν Αὐτῷ]” [Dan. 7, 10, LXX]. Iar râul cel de foc este slava Lui cea necreată și veșnică, care izvorăște din ființa Sa, pe când aceste mii de mii și zeci de mii de zeci de mii de ființe cerești, care Îi slujesc în mod neîncetat lui Dumnezeu, sunt toate Sfintele Puteri cerești ale lui Dumnezeu, pe care astăzi noi le pomenim în întreaga Biserică. Cele despre care ne-a vorbit Sfântul Dionisios Areopagitul, în mod extins și potrivit descoperirilor sale celor dumnezeiești, în Ierarhia cerească[2].

În Dan. 10, 13, LXX, Sfântul Arhanghel Mihail [Μιχαηλ] este denumit drept „unul dintre stăpânitorii cei dintâi [εἷς τῶν ἀρχόντων τῶν πρώτων]”. Pentru ca în Dan. 10, 21, LXX, să ni se spună că el este un Înger, iar în Dan. 10, 21, TH, că Mihail este stăpânitorul evreilor. Stăpânitorul lor cel ceresc, adică apărătorul lor, Arhanghelul care îi apără pe ei.

Sfântul Apostol Iudas îi spune pe nume în Iud. 1, 9, BYZ: „Mihail Arhanghelul [Μιχαὴλ ὁ Ἀρχάγγελος]”. Care s-a certat cu diavolul pentru trupul Sfântului Profet Moisis [Μωϋσῆς] [Ibidem].

Sfântul Arhanghel Gavriil [Γαβριηλ] apare și el în vedeniile Sfântului Daniil Profetul. În Dan. 8, 16, LXX, Sfântul Gavriil e desemnat de Dumnezeu ca tălmăcitor al vedeniei pe care o avusese Sfântul Daniil. Pentru ca în Dan. 9, 21, LXX, Sfântul Daniil să îl vadă în mod extatic pe Sfântul Arhanghel Gavriil sub înfățișarea unui om.

Tot sub chipul unui om îl vedem pictat pe Sfântul Gavriil și în Icoana Buneivestiri. El vine la Sfântul Zaharias și i se prezintă ca fiind „Gavriil [Γαβριὴλ], cel care a stat înaintea lui Dumnezeu [ὁ παρεστηκὼς ἐνώπιον τοῦ Θεοῦ]” [Lc. 1, 19, BYZ]. După care, atunci când vine la Preacurata Stăpână, pentru ca să-i spună vestea cea mare a întrupării Domnului, Sfântul Lucas îl introduce în discuție prin cuvintele: „a fost trimis Îngerul Gavriil de la Dumnezeu [ἀπεστάλη ὁ Ἄγγελος Γαβριὴλ ὑπὸ τοῦ Θεου]” [Lc. 1, 26, BYZ].

Însă Tradiția Bisericii ni-i prezintă pe Sfinții Mihail și Gavriil ca fiind Arhangheli[3], rolul lor în istoria mântuirii fiind detaliat în Acatistul închinat lor[4].

În cartea Facerea, Sfântul Moisis a vorbit în mod tainic despre crearea Îngerilor, atunci când a mărturisit faptul că Dumnezeu a făcut cerul [Fac. 1, 1, LXX]. Însă el vorbește în mod explicit despre existența Sfinților Îngeri în Facerea. Căci doi Îngeri [δύο Ἄγγελοι] au intrat în cetatea Sodomei [Fac. 19, 1, LXX], Sfântul Iacov a văzut cum „Îngerii lui Dumnezeu se suiau și se coborau [οἱ Ἄγγελοι τοῦ Θεοῦ ἀνέβαινον καὶ κατέβαινον]” [Fac. 28, 12, LXX] și tot el „a văzut tabăra lui Dumnezeu tăbărâtă [εἶδεν παρεμβολὴν Θεοῦ παρεμβεβληκυῖαν] și l-au întâmpinat lui [pe el] Îngerii lui Dumnezeu” [καὶ συνήντησαν αὐτῷ οἱ Ἄγγελοι τοῦ Θεοῦ]” [Fac. 32, 2, LXX].

Căci existența lor, a Sfinților Îngeri, precede existența noastră, pentru că Dumnezeu pe ei i-a făcut mai întâi. Așa cum ne spune Dumnezeu în cartea Sfântului Iov: „Când au fost făcute stelele [ὅτε ἐγενήθησαν ἄστρα], M-au lăudat [cu] glas mare toți Îngerii Mei [ᾔνεσάν Με φωνῇ μεγάλῃ πάντες Ἄγγελοί Μου]” [Iov 38, 7, LXX]. După cum și căderea Îngerilor precede căderea noastră. Căci Satanas ne-a înșelat pe noi prin șarpe, atunci când ne-a spus în mod mincinos că moartea nu e pedeapsa neascultării de Dumnezeu [Fac. 3, 4, LXX]. Însă, dimpotrivă, neascultarea de Dumnezeu a fost aceea care a introdus moartea în viața oamenilor. Și pentru ca moartea noastră să fie omorâtă, să fie biruită în mod desăvârșit, Fiul Tatălui S-a întrupat și a biruit-o desăvârșit în trupul Său, înviind a treia zi ca un biruitor, pentru ca noi toți, crezând în El și curățindu-ne continuu de patimile noastre prin harul Său, să o biruim desăvârșit și în noi înșine.

De aceea, Hristos Dumnezeu este „începătorul și desăvârșitorul credinței [τῆς πίστεως ἀρχηγὸν καὶ τελειωτὴν]” [Evr. 12, 2, BYZ] noastre. Căci El Și-a îndumnezeit deplin umanitatea pe care Și-a asumat-o din pântecele Maicii Sale. Pentru ca astfel să se facă pentru noi toți începutul, cuprinsul și desăvârșitorul vieții celei duhovnicești. Căci noi, întru El, întru slava Lui, trebuie să retrăim viața Lui pentru ca să fim ca El. Fiindcă numai cei asemenea Lui sunt moștenitorii Împărăției Sale.

Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul, conform Dumnezeieștii Scripturi, ne-a învățat că prima ierarhie cerească e formată din Tronurile cele preasfinte, din Heruvimi și din Serafimi, care se află cea mai aproape de Dumnezeu[5]. A doua ierarhie cerească e formată din Stăpânii, Domnii și Puteri, pe când a treia e formată din Îngeri, Arhangheli și Începătorii[6]. Însă, când începe să vorbească despre fiecare ierarhie în parte și despre situarea lor în raport cu Dumnezeu, el ne predă următoarea ierarhie generală a lor: Serafimii, Heruvimii, Tronurile[7], Domniile, Puterile, Stăpâniile[8], Începătoriile, Arhanghelii și Îngerii[9]. Și toți membrii acestor ierarhii cerești, ne spune Sfântul Dionisios, se numesc în mod general Puteri cerești[10]. Așa după cum apar și în titulatura praznicului de azi.

Însă, în limbaj teologic, când vorbim despre Sfinții Îngeri sau despre Îngerii lui Dumnezeu, ne referim la toată această ierarhie cerească formată din nouă cete de Puteri cerești. Dar când spunem demoni, ne referim la Îngerii căzuți din slava lui Dumnezeu prin păcatul lor. Cădere a lor pe care Domnul ne-a revelat-o la Lc. 10, 18, atunci când ne-a spus: „Vedeam  pe Satanas  [Ἐθεώρουν τὸν Σατανᾶν] ca fulgerul căzând din cer [ὡς ἀστραπὴν ἐκ τοῦ οὐρανοῦ πεσόντα]” [cf. BYZ]. Căci Satanas e conducătorul demonilor, adică al Îngerilor căzuți din slava lui Dumnezeu împreună cu el.

Iar Satanas [Σατανᾶς] înseamnă Potrivnic sau Dușman[11], pe când Anghelos [Ἄγγελος], de unde avem Înger în română, înseamnă Trimis sau Vestitor[12]. Căci Îngerii lui Dumnezeu sunt trimișii Lui către noi, pentru ca să ne vestească voia Lui, pe când demonii sunt cei care se împotrivesc continuu lui Dumnezeu și ne dușmănesc binele pe care noi îl facem. De aceea, demonii se luptă cu noi pururea pentru ca să ne convingă să păcătuim în vreun fel anume, pe când Îngerii lui Dumnezeu ne luminează mereu spre tot lucrul cel bun și ne întăresc în nevoința noastră cea duhovnicească.

Slujba praznicului de azi s-a concentrat pe cei doi Sfinți Arhangheli Mihail și Gavriil, pentru ca să ne vorbească despre rolul lor în istoria mântuirii noastre. Și ne-a spus că Mihail este Arhistratig [Ἀρχιστράτηγ][13] (românizat ca Arhistrateg), adică Comandant al Oștirilor cerești, pe când Gavriil e cel care luminează toată lumea cu împărtășirile sale cele dumnezeiești[14], adică cu descoperirile sale cele primite de la Dumnezeu.

Și dintr-o cântare închinată Sfântului Arhanghel Mihail, noi putem înțelegem rolul Sfinților Îngeri în viața noastră. Pentru că noi ne rugăm acestuia: „Acoperă-ne pe noi în[tru] acoperământul aripilor tale, mai mare Mihaile, Arhanghele [Σκέπασον ἡμᾶς ἐν τῇ σκέπῃ τῶν πτερύγων σου, μέγιστε Μιχαήλ Ἀρχάγγελε]!”. Căci ei ne pot apăra de atacurile demonilor asupra noastră, de invidia și de răutatea demonilor. Pentru că lupta noastră e duhovnicească, e la nivel interior, la nivelul sufletului nostru, iar demonii, care sunt ființe netrupești, ne atacă prin gândurile și prin simțurile noastre. Pentru că ei, alipindu-se de sufletul nostru, ne induc în noi gânduri și simțiri demonice, pe care ei vor ca noi să le trăim și prin care să ne lăsăm înrobiți de către ei.

Tocmai de aceea, noi luptând duhovnicește împotriva demonilor, prin rugăciune, prin post și prin nelucrarea păcatelor în ființa noastră, noi îi avem de partea noastră în această luptă a mântuirii noastre pe Născătoarea de Dumnezeu, pe toți Sfinții Îngeri și pe toți Sfinții lui Dumnezeu. Care ne acoperă de răutatea demonilor, care ne întăresc în nevoința noastră și se roagă lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Și când noi îi cinstim pe Sfinții și pe Îngerii lui Dumnezeu și le cerem ajutorul și rugăciunea lor pentru noi, noi mărturisim că suntem dimpreună-slujitori cu ei și că vrem să fim dimpreună-moștenitori cu ei ai Împărăției lui Dumnezeu. Căci noi ne simțim ca făcând parte din familia lui Dumnezeu, din poporul Împărăției lui Dumnezeu, și de aceea le cerem ajutorul celor pe care îi simțim ca fiind ai noștri. Și le cerem ajutorul cu multă încredere, pentru că vrem să trăim ortodox, pentru că vrem să trăim dumnezeiește pe pământ, pentru ca să biruim toate uneltirile demonilor împotriva noastră și să ne mântuim și să ne sfințim ca slujitori ai lui Dumnezeu. Iar Sfinții Îngeri și toți Sfinții sunt nespus de bucuroși ca să ne ajute în fiecare clipă a vieții noastre, pentru că ei sunt plini de iubire de Dumnezeu și de oameni și vor ca voia lui Dumnezeu să se facă în toată creația lui Dumnezeu. Căci dacă „bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu [χαρὰ γίνεται ἐνώπιον τῶν Ἀγγέλων τοῦ Θεοῦ] pentru un păcătos pocăindu-se [ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι]” [Lc. 15, 10, BYZ], putem noi oare să înțelegem râvna cea mare pentru Dumnezeu, pe care o au Îngerii și Sfinții Lui, și cât de mult vor ei să ne ajute pe noi ca să ne mântuim?

Pentru că ei, moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu, vor să trăim dumnezeiește ca și ei. Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu vor ca noi să fim duhovnicești, să fim Sfinți, să fim intimii lui Dumnezeu, pe care ei să îi ajute și să îi apere și să îi lumineze pururea în calea spre Dumnezeu. Căci Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu ne conduc cu toții spre Dumnezeul nostru treimic, spre Dumnezeul mântuirii noastre, de la Care vine mântuirea și fericirea tuturor celor credincioși Lui.

Pentru că bucuria tuturor celor care se află în Împărăția lui Dumnezeu este numai Dumnezeu și slava lui Dumnezeu îi luminează pe toți [Apoc. 21, 23, BYZ]. Și toți sunt slujitorii lui Dumnezeu și apărătorii vieții noastre.

De aceea, noi, cei care suntem părtași aceleiași vieți dumnezeiești dimpreună cu Sfinții și cu Îngerii Lui, nu îi considerăm pe ceilalți membri ai Împărăției lui Dumnezeu ca fiind departe de noi, ci ca fiind cei mai apropiați de noi. Așa îi simțim în rugăciune și în ajutorul pe care ni-l dăruie în mod continuu. Căci și noi vrem să fim, pentru veșnicie, dimpreună cu ei. Și vrem să fim dimpreună cu ei, pentru că și în noi e aceeași slavă a lui Dumnezeu ca și în ei, și, prin ea, Dumnezeu ne învață la iubire, la comuniune și la doxologie veșnică împreună cu toți locuitorii Raiului.

De aceea, dorindu-ne prietenia trainică și veșnică cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu, dorim să ne facem părtași sfințeniei lor. Și dorim să învățăm continuu de la ei, ca unii care sunt aproape de Dumnezeu și văzători ai slavei Sale celei veșnice. Căci nu ne temem că ei ne vor duce în rătăcire, ei, Sfinții și Îngerii Lui, dar ne temem de rătăcirile în care ne pot duce demonii și oamenii cei păcătoși.

De aceea, iubiții mei, rugăciunile noastre față de Sfinții Îngeri și față de toți Sfinții lui Dumnezeu sunt rugăciuni ale încrederii noastre în ei. Noi ne încredem în ei, pentru că suntem încredințați de faptul că rugăciunile lor sunt bineplăcute lui Dumnezeu. Și noi îi iubim pe Sfinți și pe Îngeri, pentru că le cunoaștem iubirea lor cea prea fierbinte pentru Dumnezeu și pentru noi, oamenii, și pentru întreaga creație a lui Dumnezeu.

Căci Dumnezeu, Cel care ne întărește și ne luminează pe toți, ne umple pe toți de slava Lui pe măsura sfințeniei noastre personale. Și cei care sunt mai aproape de El sunt plini tot mai mult de sfințenia Lui. De aceea, când ne rugăm Născătoarei de Dumnezeu și tuturor Îngerilor și Sfinților Lui, noi ne rugăm celor care sunt intimi cu Dumnezeu, pentru ca și noi să fim tot mai mult intimii lui Dumnezeu. Căci cunoașterea Lui cea preasfântă se coboară de la cei din Împărăția Lui spre noi, nevrednicii robii Săi, pentru ca și noi să ne umplem de teologia lui Dumnezeu și de slava Sa cea veșnică. Și noi trebuie să fim mulțumitori și recunoscători Îngerilor și Sfinților Lui, care, prin sfințenia și cunoașterea lor cea preaînaltă, ne-au învățat și ne învață și pe noi cele ale mântuirii noastre. Căci ei ne împărtășesc, cu bunătate și cu multă veselie dumnezeiască, cunoașterea lui Dumnezeu de care ei s-au împărtășit, pentru ca și noi, la rândul nostru, să o împărtășim celor care Îl cunosc pe Dumnezeu sau încă nu Îl cunosc pe El cu adevărat.

Astăzi se împlinesc 6 ani de la adormirea bunicii mele Floarea Picioruș, femeia care m-a crescut și m-a educat. I-am făcut pomenirea luni, pentru ca astăzi să fim la Slujbă, împreună. Și după ce am împărțit tuturor ceea ce am avut de împărțit s-a coborât o mare pace și o bucurie dumnezeiască în mine, de parcă aș fi făcut acest lucru de când lumea. Pentru că am simțit că sunt împăcat și bucuros și că am făcut toate așa după cum și-ar fi dorit ea…

Pentru că împreună, timp de 8 ani de zile, așa i-am făcut și pomenirile bunicului meu Marin Picioruș. Și de fiecare dată, după ce terminam de împărțit, ne umpleam de pace și de bucurie dumnezeiască, pentru că milostenia e hrana sufletului nostru.

De aceea, dacă vrem să ne bucurăm continuu, atunci să dăruim și să iertăm continuu! Pentru că milostenia ne satură duhovnicește, iar iertarea ne umple de multă pace sfântă. Căci nu contează cât dărui sau ce păcate ierți altora, ci contează că ai dat cu inimă bună și că ierți din inimă pe aproapele tău.

Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun, pentru ca să facem mereu voia Lui! Amin.

[1] Începută la 16. 13, în zi de sâmbătă, pe 3 noiembrie 2018. Sunt 18 grade acum.

[2] A se vedea comentariul meu audio la această dumnezeiască carte: https://archive.org/details/SfantulDionisieAreopagitulDespreIerarhiaCereasca2010.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1123/sxsaintinfo.aspx.

[4] A se vedea: https://doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-sfintilor-arhangheli-mihail-gavriil.

[5] Despre ierarhia cerească, cap. VI.2, în PG 3, col. 200-201/ Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ediție îngrij. de Constanța Costea, în col. Cărților de seamă, Ed. Paideia, București, 1996, p. 23.

[6] PG 3, col. 201/ Ibidem. [7] PG 3, col. 205/ Ibidem. [8] PG 3, col. 237/ Idem, p. 26. [9] PG 3, col. 257/ Idem, p. 28. [10] PG 3, col. 284/ Idem, p. 30.

[11] Cf. Friberg Greek Lexicon, 24. 282, apud BW 10.

[12] Cf. Gingrich Greek Lexicon, 36, apud BW 10.

[13] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov08.html/ Mineiul pe noiembrie, ed. BOR 1927, p. 109. [14] Ibidem/ Ibidem.