Autor: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Iubiții mei[1],

Hristos Dumnezeu „viețuiește mereu în inimile oamenilor fideli Lui, [în inimile oamenilor credincioși Lui], fiind pentru aceștia singurul Izvor al luminii, puterii, păcii și mângâierii duhovnicești”[2]. Pentru că cei credincioși Lui își răstignesc continuu patimile din ei înșiși, ca unii care Îi urmează Lui întru toate, fiind transfigurați din interior de El Însuși.

Și când împărțim în mod neîmpărțit pe Mielul lui Dumnezeu Cel euharistic[3], pe Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, pentru ca să ne hrănim cu El spre viața veșnică împreună cu El, Îl punem în formă de Cruce pe Sfântul Disc. Pentru ca să pomenim prin aceasta Moartea Lui pe Cruce pentru noi. Dar El, în Sfânta Euharistie, e Hristos Cel răstignit și înviat, Cel cu trupul transfigurat și plin de slava dumnezeirii Sale. E Hristos Cel înălțat de-a dreapta Tatălui, Cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. De aceea, împărtășindu-ne cu El, Cel euharistic, noi Îl avem pe El viețuind în noi și izvorând în noi tot binele cel duhovnicesc. Căci „Dumnezeu, printr-o singură lucrare, lucrează toate”[4] în creația Sa și în noi înșine. Și lucrarea Sa este „dumnezeiască și necreată”[5] și „ființială”[6]. Și e ființială sau firească pentru că izvorăște din ființa sau firea Dumnezeului nostru treimic. Iar lucrarea Lui este slava Sa cea veșnică[7], care izvorăște veșnic din ființa lui Dumnezeu. Și slava Lui este cea care ne îndumnezeiește pe noi[8].

Pentru că, prin slava Lui, Dumnezeu ne face părtași ai dumnezeirii Sale[9]. Și ne face părtași ai Săi, pentru că slava Lui e necreată și dumnezeiască. De aceea, prezența Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Dumnezeului nostru treimic în noi prin slava Lui, e necreată și dumnezeiască, și pentru aceasta ne îndumnezeiește pe noi. Pe când prezența demonilor e una creată și parazitară în noi – căci ei se lipesc cu răutate de noi și ne învață cele rele –, și ea sporește în noi răutatea și păcatul. Pentru că Dumnezeu ne învață tot binele și ne umple de toată virtutea, curățindu-ne, luminându-ne și îndumnezeindu-ne pe noi, pe când demonii ne urâțesc interior și ne satanizează, făcându-ne asociali.

De aceea, viața cu demonii este o robie spirituală continuă, e o cădere din demnitatea omului, pe când viața cu Dumnezeu e o viață duhovnicească, plină de bucurie și de sfințenie, pentru că e adevărata viață umană. Căci adevărata viață a omului e viața religioasă, e viața lui cu Dumnezeu.

Pentru că „Dumnezeu este începutul, mijlocul și sfârșitul oricărui bine”[10] și „tot binele e dăruit de Dumnezeu”[11]. Dar pentru a face binele, trebuie să îl facem cu Dumnezeu și după cum vrea Dumnezeu. Iar binele făcut cu Dumnezeu este duhovnicesc și ne face duhovnicești. Pentru că „Domnul e ascuns în poruncile Sale, și cei ce-L caută pe El, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor”[12], pe măsura împlinirii poruncilor Sale. În fiecare poruncă a Lui și în toate ale Sale la un loc, noi Îl găsim pe Hristos Dumnezeu și ne umplem de slava Lui. De aceea, împlinirea poruncilor Sale e totuna cu lepădarea de sine, cu luarea Crucii Lui și cu urmarea Sa [Mc. 8, 34].

Pentru că noi „suntem datori să-I slujim până la moarte”[13] lui Hristos Dumnezeu, Celui care a murit pentru noi[14] și ne-a răscumpărat pe noi din mâinile demonilor. Căci, la Botezul nostru, noi am primit harul lui Dumnezeu în chip tainic în noi înșine[15]. Și harul Său sau slava Sa cea dumnezeiască ne ajută în chip tainic[16], din interior, ca să facem voia lui Dumnezeu. Însă „atârnă de noi, [ține de noi], să facem sau să nu facem binele pentru care avem putere”[17] prin Botez. Pentru care avem putere de la Dumnezeu, începând cu Botezul nostru. Iar puterea de la El este slava Lui primită la Botez.

De aceea, Sfântul Marcos Ascetul ne încredințează de faptul că Dumnezeu ne-a dăruit desăvârșirea în chip tainic la Botez[18]. Și desăvârșirea primită de noi la Botez este „harul [cel] desăvârșit al Duhului”[19] sau slava lui Dumnezeu. Iar slava lui Dumnezeu primită de noi la Dumnezeiescul Botez, „ni se descoperă și ni se arată [în noi] potrivit cu lucrarea poruncilor [lui Dumnezeu], sporindu-ne credința”[20] pe fiecare zi. Pentru că viața creștină e o viață dinamică, mereu lucrătoare, mereu ascetică și în care ne împlinim în mod continuu duhovnicește.

Însă Răstignirea Domnului este numită drept Înălțarea Lui pe Cruce. Și Înălțarea Lui pe Cruce înseamnă și înălțarea noastră întru slava lui Dumnezeu. Pentru că El, fiind răstignit, a înălțat împreună cu El toată firea cea căzută a lui Adam[21], adică întreaga umanitate. Dar a înălțat umanitatea noastră în umanitatea Sa, în sensul că ne-a asumat pe toți oamenii în umanitatea Sa. Și tocmai de aceea, pentru că El ne-a asumat în umanitatea Lui pe care a îndumnezeit-o, fiecare dintre noi am primit la Botez slava Lui, pentru ca și noi să ne îndumnezeim, întăriți fiind de El. Și dacă vrem să ne înălțăm spre Dumnezeu, trebuie să devenim noi înșine o cruce vie, să ne facem oameni răstigniți interior, în care să trăiască Dumnezeu prin slava Lui. Căci El ne-a răscumpărat din robia demonilor la Botez și ne-a făcut ai Lui, tocmai pentru ca să locuiască în noi.

Dumnezeiasca Cruce a Domnului este numită în praznicul de acum „de-viață-purtătoare [ὁ ζωηφόρος]”[22]. Și de ce e numită așa? Pentru că e purtătoare a slavei lui Dumnezeu, așa după cum și Sfintele Moaște sunt purtătoare ale slavei lui Dumnezeu. Sfânta Cruce a fost sfințită de sângele Domnului și umplută de slava Lui, după cum Sfintele Moaște sunt locașuri ale Stăpânului, locașuri sfinte și duhovnicești, pentru că sunt pline de slava Lui. Iar cine e credincios și e plin de slava Lui, acela simte slava lui Dumnezeu în Sfânta Cruce, în Sfintele Moaște, în Sfânta Euharistie, în Sfintele Icoane, în Sfintele Vase de Slujbă, în toată slujirea și viața Bisericii. Pentru că Biserica e plină de slava lui Dumnezeu. Și cel al lui Dumnezeu este și el o biserică vie și înțelegătoare a lui Dumnezeu, pentru că este plin de slava Lui.

Crucea Domnului este „ușa Paradisului [ἡ θύρα τοῦ Παραδείσου]”[23]. Pentru că ea ne-a deschis nouă Paradisul cel închis. Crucea Domnului este „întărirea credincioșilor [ὁ τῶν πιστῶν στηριγμός]”[24]. Pentru că ea ne întărește, prin slava lui Dumnezeu, împotriva ispitelor, a durerilor și a necazurilor de tot felul.

Crucea Domnului este „arma cea nebiruită [ὅπλον ἀκαταμάχητον]”[25] a ortodocșilor. Pentru că ne facem semnul Sfintei Cruci pe trup, ne închinăm, și simțim puterea lui Dumnezeu care ne apără pe noi. Și când simțim slava lui Dumnezeu țâșnind în noi din Crucea Domnului, înțelegem că nimic nu se poate face fără asceză, fără durere, fără curățirea de patimi. Pentru că asumarea crucii înseamnă tocmai curățirea noastră de patimi, ca să ne oferim Lui ca jertfă curată, plină de pace și de smerenie.

Crucea Domnului este „arma păcii [ὅπλον εἰρήνης]”[26]. Pentru că ea face pace în noi înșine. Și dacă ne umplem de pacea lui Dumnezeu, atunci putem dărui tuturor pacea Lui. Căci pacea cea duhovnicească „este dăruită de sus, de Însuși Domnul Dumnezeu, și de aceea ea se numește pacea lui Dumnezeu”[27].

De aceea, iubiții mei, praznicul Înălțării Sfintei Cruci e un praznic profund identitar, pentru că toți suntem chemați să fim cruci vii ale lui Dumnezeu! Toți suntem chemați să ne înălțăm prin Crucea Domnului, adică să ne sfințim viața, să ne umplem de slava lui Dumnezeu, pentru ca să trăim dumnezeiește. Pentru că Crucea Domnului revarsă în noi slava Preasfintei Treimi, a Dumnezeului nostru treimic, pe măsura curățirii noastre de patimi. Și pe cât ne dăruim lui Dumnezeu jertfă vie, pe atât El ne curățește pe noi și ne umple de slava Lui.

Se face tot mai toamnă, frunzele cad odată cu răcoarea care se instalează tot mai mult, dar roadele pământului ne arată că legumele, viile, arbuștii, pomii n-au stat degeaba. Strângem roadele pământului și ele ne smeresc. Pentru că strugurii, nucile, perele, merele, gutuile sunt roade pline de viață…și așa ar trebui să fim și noi. Pentru că și noi ar trebui să arătăm roadele citirii, ale rugăciunii, ale traducerii, ale muncii, ale iubirii, ale milosteniei, ale slujirii noastre.

Unde sunt roadele noastre, cele duhovnicești? Cu ce împodobim noi Biserica lui Dumnezeu, dacă suntem fără roade sfinte? Ce am făcut noi cu timpul nostru, cu viața noastră, cu puterea noastră de muncă? Când putem recupera timpul pierdut și cum?…

Însă ne place să vedem stivele culesului în magazine, pe tarabe, la vânzare. Ne place să cumpărăm ceea ce produce pământul, dar producția noastră duhovnicească și intelectuală e puțină. Și e puțină nu pentru că nu putem, ci pentru că nu vrem. Și nu vrem, pentru că ne place să credem în prezenteism. În viața acum și aici, fără consecințe veșnice.

Numai că viața noastră are consecințe veșnice! Și noi nu suntem lăsați de Dumnezeu să trăim ca niște muște care nu știu trecutul lumii, care sunt lipsite de conștiința timpului, ci, dimpotrivă, noi trăim tocmai pentru ca să ne asumăm întreaga lucrare a lui Dumnezeu cu lumea Sa. Și pentru a o cunoaște, trebuie să citești mult și zilnic. Iar scrisul, tradusul și cititul fac parte din nevoința noastră ortodoxă, din asceza care ne mântuie pe noi.

Așadar, dacă dorim să ne umplem de lumina Lui, ca să fim lumini și pentru alții, trebuie să dăruim din munca noastră! Din munca noastră zilnică. Din asceza mântuirii noastre. Iar dacă mărul ne dă mere și noi putem să dăruim cărți și rugăciune și milostenie spre folosul oamenilor. Dacă prunul ne dă prune și noi putem dărui sfaturi bune, dialoguri oneste, informații verificate, prietenie duhovnicească.

Putem să fim exemple frumoase pentru alții! Putem să fim confrați de suferință și de dialog și de întrajutorare! Putem să facem un nespus bine pentru mulți oameni și aceasta doar prin faptul că ne facem treaba așa cum trebuie. Pentru că mulți lucrează la repezeală, în bășcălie sau numai pentru bani. Dar dacă lucrăm cu conștiință, cu rugăciune, dăruindu-ne pentru ceilalți, atunci lucrul nostru vorbește conștiinței oamenilor. Căci îi cheamă la înțelegere, la bunătate, la binefacere.

Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun! Multă pace tuturor și bucurie! Amin.

[1] Începută la 14. 39, în zi de marți, pe 10 septembrie 2019. Soare, 27 de grade, vânt de 19 km/ h.

[2] Sfântul Ioan din Kronstadt, Predici și cuvântări la praznicele Maicii Domnului, trad. din lb. rusă de Denis Chiriac, Ed. Doxologia, Iași, 2019, p. 82.

[3] Sfântul Ghermanos al Constantinopolului, Relatare și viziune mistică despre Biserică și Liturghie, în Diac. Ioan I. Ică jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine. Studii și texte, Ed. Deisis, Sibiu, 2011, p. 485: „deși se împarte [Mielul euharistic], [El] rămâne neîmpărțit și netăiat, în fiecare parte din cele tăiate fiind cunoscut și găsindu-Se întreg El Însuși”, Iisus Hristos, Domnul nostru.

[4] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama. Cu patru tratate traduse, ed. a II-a, cu o prefață revăzută de autor, Ed. Scripta, București, 1993, p. 218.

[5] Idem, p. 219. [6] Idem, p. 220. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 221. [9] Idem, p. 223.

[10] Sfântul Cuvios Marcos Ascetul, Despre legea duhovnicească, în 200 de capitole, în Filocalia românească, vol. I, ed. a II-a, trad. din lb. gr. de Pr. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Profesor la Academia Teologică „Andreiană”, Ed. Institutului de Arte Grafice „Dacia Traiană” S. A., Sibiu, 1947, p. 230.

[11] Ibidem. [12] Idem, p. 247.

[13] Sfântul Cuvios Marcos Ascetul, Despre cei ce-și închipuie că se îndreaptă din fapte, în 226 de capitole,  în Filocalia românească, vol. I, ed. cit., p. 250.

[14] Ibidem. [15] Idem, p. 254. [16] Ibidem. [17] Ibidem.

[18] Sfântul Cuvios Marcos Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez, în Filocalia românească, vol. I, ed. cit., p. 308.

[19] Idem, p. 309. [20] Ibidem.

[21] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Sep/Sep14.html: „Ὑψουμένου Σου Δέσποτα, ἐν Σταυρῷ συνανύψωσας, τοῦ Ἀδὰμ τὴν ἔκπτωτον, φύσιν ἅπασαν”.

[22] Ibidem: „Χαίροις ὁ ζωηφόρος Σταυρός…”.

[23] Ibidem. [24] Ibidem. [25] Ibidem. [26] Ibidem.

[27] Arhim. Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov. O biografie spirituală, trad. de Paul Bălan, Ed. Agapis, București, 2002, p. 161.

Iubiții mei[1],

Domnul ne-a vorbit despre Cruce mai înainte ca să urce pe Cruce. Pentru că interiorizarea Crucii este drumul nostru spre Cruce. Căci „oricine nu își poartă crucea sa [ὅστις οὐ βαστάζει τὸν σταυρὸν αὐτοῦ] și [nu] vine după Mine [καὶ ἔρχεται ὀπίσω Μου], nu poate a fi ucenicul Meu” [Lc. 14, 27, BYZ]. Iar crucea pe care trebuie să o purtăm înseamnă lupta noastră interioară cu patimile, cu bolile, cu necazurile, cu neajunsurile, cu ispitele de tot felul, pentru a trăi creștinește. Și atâta timp cât rezistăm în viața creștină, cât trăim creștinește, noi trăim ca niște crucificați, ca niște oameni răstigniți interior, pentru că vrem să se facă voia lui Dumnezeu în noi și nu voia noastră.

Pentru că nu e de ajuns să suferi, ci trebuie să suferi pentru Domnul, urmându-I Lui. Nu e de ajuns să ai boli, să ai necazuri, să ai ispite, dacă nu le trăiești cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Căci trebuie să ne asumăm condiția de creștin tocmai pentru ca să Îi urmăm Domnului. Fără urmarea Lui, fără faptul de a fi ucenicii Lui în acest secol, suferința nu are valoare mântuitoare. Dar orice suferință pentru Domnul, ca ucenici ai Lui, e una care sporește în noi viața Lui. Pentru că suntem ucenicii Lui, tocmai pentru că viața Lui e în noi, adică slava Sa.

Sfântul Cuvios Callistos Angelicudis [Κάλλιστος Ἀγγελικούδης], vorbindu-ne despre cel care se luptă mereu cu noi, ne spune: „diavolul este o fiară cu multe chipuri, fără milă și întunecat, având multă furie împotriva noastră”[2]. Căci el „știe exact…din ce slavă a căzut”[3] și, în același timp, „știe…la ce slavă și har urcă cei ce Îl iubesc pe Iisus și cei care sunt atașați de sfințenie și de cuvioasele porunci ale Domnului”[4]. Pentru că asumarea crucii personale sau a drumului curățirii de patimi înseamnă urcarea continuă în slava lui Dumnezeu. Căci, prin slava lui Dumnezeu, „dăruită credincioșilor de la Tatăl prin Fiul în[tru] Duhul Sfânt, devenim temple și case ale lui Dumnezeu”[5]. Pentru că Dumnezeul nostru treimic, prin slava Lui, „locuiește în noi și umblă”[6] împreună cu noi.

Sfântul Apostol Pavlos, vorbind despre interiorizarea Crucii Domnului, mărturisea: „în crucea Domnului nostru Iisus Hristos…lumea a fost răstignită mie, și eu lumii” [Gal. 6, 14, BYZ]. Pentru că asumarea crucii personale înseamnă răstignirea zilnică a tuturor patimilor mele, nelucrarea lor, neactivarea lor, prin care eu sunt răstignit interior înaintea lumii și în mijlocul ei. Sunt unul care mă lupt cu patimile lumii în mine, ca să le birui, pentru că eu vreau să scot din mine tot ce e lumesc, tot ce e păcătos, pentru ca slava Lui să împărățească întru mine.

Și cum am ajuns să mă lupt în mine însumi cu patimile mele, care sunt bolile mele și ale întregii lumi? Pentru că Domnul m-a luminat că patimile sunt moartea din mine însumi. Și când am înțeles – lucru pe care trebuie să îl înțelegem cu toții – că patimile sunt moartea noastră, a tuturor, atunci a început în mine o luptă pe viață și pe moarte cu toate patimile din mine, pentru ca să mă eliberez de tirania lor. Și lupta cu ele înseamnă a trăi și a proceda creștinește, ca un ucenic al Domnului Iisus Hristos. Pentru că ucenicii Lui Îi urmează Lui întru toate, luptându-se în ei înșiși cu tot păcatul și cu toată minciuna.

În Mt. 17, 22, Domnul ne anunță că El va fi dat întru mâinile oamenilor [BYZ]. Și mâinile oamenilor nu Îl vor îmbrățișa, ci Îl vor omorî pe El [Mt. 17, 23, BYZ]. Asta înseamnă că orice vom pătimi din cauza oamenilor, orice durere și boală vom trăi datorită lor, e o asumare a crucii noastre. Și această trăire a crucii, prin puterea lui Dumnezeu, înseamnă o eliberare continuă a noastră de patimi. Căci, după moartea cu El, urmează învierea împreună cu El.

Însă cei care nu iubesc Crucea, vor ca noi să nu ne bucurăm duhovnicește, mântuitor, întru Crucea Domnului. Ei ne cer, ca și Domnului: „coboară-Te de pe Cruce [κατάβηθι ἀπὸ τοῦ Σταυροῦ]!” [Mt. 27, 40, BYZ]. Dar dacă abandonăm lupta cu patimile din noi înșine, nu câștigăm viața cu El, ci moartea cea veșnică. Pentru că viața veșnică cu Domnul e viața întru slava Lui, slavă a Lui care coboară în noi pe măsura luptei cu patimile din noi.

–E grea lupta cu noi înșine?

– E pe măsura împătimirii noastre! Uneori putem trăi intens simțirea interioară că suntem părăsiți de către Dumnezeu, că nu suntem ajutați de către El, că El ne stă împotrivă. Și asta datorită mândriei, a încrederii în noi înșine, a păcătuirii constante. Ne putem simți fără rost, fără sens, fără bucurie, pentru că demonii ne aduc multă tristețe, multă deznădejde, dorind ca noi să părăsim viața cu Dumnezeu. Pe când, atunci când coborâm în pocăință și în smerenie, și vine la noi slava lui Dumnezeu din belșug, ni se par toate lucrurile ușoare, pentru că le facem pe toate cu ajutorul și cu luminarea lui Dumnezeu. De aceea, crucea personală e grea sau ușoară în funcție de ceea ce trăim zi de zi, de ceea ce facem zilnic. Pentru că păcatul ne-o îngreună, pe când virtutea ne-o ușurează continuu.

Iar când Domnul ne-a spus: „jugul Meu [este] bun, iar povara Mea este ușoară” [Mt. 11, 30, BYZ], s-a referit la împlinirea poruncilor Lui atunci când suntem plini de har, când suntem plini de slava Lui. Căci jugul vieții cu El e bun, e un jug bun, care ne umple de bunătate, iar povara poruncilor Lui e ușoară, când noi suntem plini de slava Lui și trăim și umblăm cu Dumnezeu. Dar oricât har am primi de la Dumnezeu, viața cu El e tot un jug și e tot o povară, dar un jug și o povară care ne disciplinează. Și nu putem minimaliza asceza creștină, pentru că ea e cea care ne disciplinează pe noi zi de zi.

– Și de ce asceza trebuie să ne disciplineze zilnic?

– Pentru că noi, prin Botez, am murit și am înviat dumnezeiește întru Hristos. Am trăit Moartea Lui și Învierea Lui în noi înșine. Și prin acestea am murit pentru păcat și am înviat pentru Domnul. Iar asceza Bisericii e tocmai această rămânere continuă în viață, în viața cu Dumnezeu, în viața cea duhovnicească, cea nouă, de după Botez. Pentru că viața cea duhovnicească este o trăire în slava lui Dumnezeu, care nu are nimic relaxat, nimic lumesc în ea.

Iar astăzi prăznuim înălțarea istorică a Crucii Domnului, după ce ea a fost descoperită și scoasă din pământ. Pentru că oamenii păcătoși au dorit ca ea să fie uitată, să nu mai fie găsită de nimeni. Dar când Sfânta Împărăteasa Helena[7] a descoperit-o în 326[8], când a scos-o din pământ, iar Sfântul Patriarh Macarios I al Ierusalimului[9] a înălțat-o spre bucuria tuturor, atunci ne-a învățat pe toți să dorim viața cu Dumnezeu, pentru ca să ne înălțăm cu toții în Împărăția Sa.

Slujba zilei numește Dumnezeiasca Cruce a Domnului „Pomul vieții [Ξύλον ζωῆς]”, pe care s-a pironit „Viața tuturor [ἡ Ζωὴ τῶν ἁπάντων]”[10]. Pentru că asumarea crucii e o asumare a vieții celei duhovnicești. Pentru că asceza noastră nu e spre moarte, ci spre viață, spre viața veșnică!

De aceea, în orice zi ar cădea acest praznic de astăzi, el este o zi de post. Pentru că postul e spre viață, nu spre moarte! Lupta cu păcatul e spre viață, nu spre moarte! Viața cu Dumnezeu e adevărata viață a omului, pe când viața păcătoasă e viața care îl degradează pe om, îl strică interior, îl omoară.

Și pentru ca să luptăm cu moartea din noi înșine, cu păcatul, trebuie să primim mereu iertarea lui Dumnezeu și să ne împărtășim cu El, cu Viața noastră. Căci numai spovediți și împărtășiți, numai fiind cu Domnul, noi trăim cu adevărat, trăim duhovnicește, trăim viața Împărăției lui Dumnezeu. Și viața cu Dumnezeu e viața cea veșnică, cea care n-are sfârșit.

Așadar, iubiții mei, postul de astăzi e postul credinței, e postul prin care vrem să trăim creștinește, să trăim veșnic cu Dumnezeu! Căci asceza e cea care ne înalță la Dumnezeu, coborând în noi slava Lui. Și dacă suntem plini de slava Lui, atunci Dumnezeu e cu noi și în noi, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pentru toți vecii. Amin!

[1] Începută la 14. 06, în zi de luni, pe 9 septembrie 2019. Soare, 27 de grade, vânt de 18 km/ h.

[2] Sfântul Calist Angelicoudes, Trei tratate isihaste, trad. din lb. gr. veche și note de Laura Enache, cu studiu introd. de ÎPS Simeon Koutsas, Mitropolit de Nea Smyrni, tradus în lb. rom. de Conf. Univ. Dr. Carmen-Maria Bolocan, ed. îngrij. și bibliografie de Pr. Dragoș Bahrim, în col. Viața în Hristos. Pagini de Filocalie, vol. 2, Ed. Doxologia, Iași, 2012, p. 172.

[3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Idem, p. 149. [6] Ibidem.

[7] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Helena_(empress).

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Feast_of_the_Cross.

[9] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Macarius_of_Jerusalem

[10] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Sep/Sep14.html.