Autor: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Predică la Ziua Națională a României [1 decembrie 2022]

Iubiții mei[1],

spațiul Schengen ne poate deschide porțile spre statele Europei[2] pentru a călători, a studia și a munci, dar Biserica ne deschide porțile spre întreaga umanitate. Pentru că Biserica României are de dăruit întregii umanități credința apostolică și modul dumnezeiesc de viețuire al Bisericii, are de dăruit Sfinții ei cei preafrumoși, are de dăruit două milenii de experiență eclesială și un mod profund pozitiv de viață și de rezistență în istorie. Iar dacă unii călătoresc în lume pentru budism, hinduism sau islam, pentru sincretismul religios și turismul istoric, o întreagă lume are nevoie de viața sfântă a Bisericii lui Dumnezeu. Pentru că această credință și această viață sunt cele care mântuie lumea.

Pentru că un om profund religios caută adevărul despre Biserica lui Dumnezeu. Nu se mulțumește cu surogate religioase de câteva secole sau decenii. El va căuta adevărata Biserică a lui Dumnezeu, cea care a străbătut veacurile până la noi. Și când va afla că în statele ortodoxe s-a păstrat această credință apostolică și viața sfântă a Sfinților lui Dumnezeu, el va veni aici la noi ca în paradis, pentru că va fi bucuros să vadă că Biserica lui Dumnezeu, așa după cum ne-a făgăduit Domnul, n-a fost biruită de nimeni și de nimic până acum.

Noi suntem oaza de viață a lumii! Unde e Biserica, acolo se poate respira normal, pentru că se poate trăi dumnezeiește pe pământ.

Campionatul de fotbal din Qatar[3] ne va îmbâcsi cu modul de viețuire musulman, fiind o reclamă fățișă a islamului. Pentru că nu îi interesează fotbalul, ci îi interesează prozelitismul religios și propaganda economico-culturală. Vor să ne demonstreze că el, acest stat islamic, poate fi „paradigmatic” pentru toți.

Dar pentru noi e paradigmatică viața Bisericii! Așa cum musulmanii au modul lor interior și exterior de a fi, la fel avem și noi, creștinii. Pentru că noi trăim cu Dumnezeu în fiecare clipă a vieții noastre, iar taina unirii noastre cu El este taina abisală a vieții noastre. Cum a rezistat poporul român timp de 2.000 de ani în fața păgânilor de tot felul, apoi a ereticilor, e marea minune a lui Dumnezeu. Care are la bază, totodată, și marea iubire a românilor pentru Dumnezeu. Căci dacă n-ar fi fost iubirea pentru El, n-am fi rămas neclintiți în Biserica Dumnezeului Celui viu.

Însă, Îl iubești pe Dumnezeu numai dacă faci voia Lui. Și ca să faci voia Lui trebuie să citești și să auzi propovăduindu-se despre El. Și, indubitabil, nu ar fi ajuns limba română până la noi, această comoară atât de complexă și de profundă, această limbă unică, dacă nu ar fi fost păstrată și învățată cu atenție de către români. Și, întru ea, întru această sfântă limbă a Bisericii, s-a slujit aici, pe pământul nostru românesc, pentru că oamenii s-au rugat și și-au exprimat în ea toate trăirile lor intime. Credința, limba, neamul și pământul nostru ne țin la un loc. Dacă nu iubești aceste lucruri fundamentale, care ne definesc, ești un om slab, un om care nu știe de unde vine și unde se duce. Și tocmai de aceea aștepți să se deschidă granițele, să pleci, să ți se piardă urma, pentru că nu ești înrădăcinat aici, în valorile românității.

Dar eu nu îmi pot lăsa Biserica și nici limba și nici neamul și nici istoria și nici modul de a fi al românilor și nici acest pământ binecuvântat, pentru că aici e împlinirea mea. Eu mă simt bine cu prezentul meu, pentru că mă simt bine cu istoria poporului meu. Și pentru că nu mă definesc banii, ci mă definește identitatea mea religios-națională, eu rămân aici să fiu român și creștin, rămân să fiu al lui Dumnezeu și în continuitate firească cu strămoșii noștri, pentru că astfel mă simt cu adevărat bine.

Oriunde m-aș duce și orice limbă aș învăța, eu aș recepta locurile văzute și limbile învățate ca pe unele străine de mine și așa ar și fi. Mă bucur să vizitez orice loc de pe pământ și să văd oameni, culturi, religii, obiceiuri de tot felul. Dar una e să îmi placă diversitatea națională și cea cultural-religioasă și alta e să mă simt împlinit în viața mea. Pentru că mă simt bine și împlinit numai în casa mea, în limba mea, în credința mea, în neamul meu, în istoria mea. Căci discern în continuu între cei care s-au ratat și cei care s-au împlinit ca oameni din neamul meu românesc. Iar când privesc la exemplele depline, profund românești și creștine ale neamului meu, atunci văd ce înseamnă împlinire reală ca român.

Căci eu, ca creștin și ca român, sunt deschis față de oricine pentru dialog și consfătuire, dar mă împlinesc numai în Biserica lui Dumnezeu și în limba și în modul de a fi al românilor. Pentru că neamul în care m-am născut nu este o întâmplare, ci un dar de la Dumnezeu, după cum darurile Lui sunt și acelea că m-am născut bărbat, că am trăit într-o familie, că mi-am făcut o familie, că am studiat și am cunoscut profund adevărata față a românilor, dar și a vieții Bisericii. Tot ceea ce primim în viața noastră sunt daruri ale lui Dumnezeu. Și pentru acestea trebuie să fim profund recunoscători.

Pentru că adevărata împlinire a omului e când este recunoscător și mulțumitor neîncetat față de Dumnezeu. Căci omul recunoscător față de Dumnezeu este atent și îngăduitor și cu oamenii. Iar românii creștini sunt deschiși și ospitalieri, ei ajută și omenesc pe oricine, pentru că văd în semenul lor un frate și nu un client.

Când omul e un client, el face cât banii lui. Dar când omul e frate, atunci el are o valoare neprețuită, pentru că tot ceea ce faci pentru el, faci pentru Dumnezeu. Și când faci lucruri pentru Dumnezeu, atunci cinstești cu adevărat oamenii, pentru că îi vezi pe toți ca potențiali moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, ziua noastră națională, ziua tuturor românilor, e o zi a unității și a frățietății, pentru că e o zi a recunoștinței. Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru toate și așteptăm de la El adevărata noastră împlinire. Căci viața lungă și prosperă nu e un avantaj pentru noi, dacă nu ne împlinim în relația cu Dumnezeu. Ne bucurăm solipsist, ne bucurăm în singurătatea noastră egoistă, dar nu cunoaștem bucuria comuniunii și a frățietății din Biserică. Însă, când trăim cu Dumnezeu și în comuniune sfântă cu membrii Bisericii, atunci trăim în comuniune nu numai cu românii creștini din prezent, ci și cu cei din trecut și viitor. Pentru că toți sunt una înaintea lui Dumnezeu, una în credința, în iubirea și în slujirea lui Dumnezeu.

La mulți ani și Dumnezeu să ne bucure pe toți cu slava Lui cea veșnică! Amin!

[1] Începută la 14. 49, în zi de marți, pe 22 noiembrie 2022. Soare, 9 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Spațiul_Schengen.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Campionatul_Mondial_de_Fotbal_2022.

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andreas, Apostolul României [30 noiembrie 2022]

Iubiții mei[1],

Sfintei Cuvioase Maximilla [Μαξιμίλλα], ucenicei sale, Sfântul Apostol Andreas – care era închis de către soțul ei, de Egheatis [Αἰγεάτης] –, i-a spus: „Ai grijă numai la sămânța Evangheliei [Πρόσεξε μόνο τὸν σπόρο τοῦ Εὐαγγελίου], pe care am semănat-o în inima ta [ποὺ ἔσπειρα στὴν καρδιά σου]!”[2]. Căci un Apostol al Domnului asta făcea mai întâi: propovăduia dreapta credință a Bisericii, pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeul Cel viu, în Dumnezeul mântuirii noastre. Iar cu cei care credeau în Dumnezeu, el întemeia o nouă Biserică locală a lui Dumnezeu, hirotonind pentru ea  și dintre ei Episcopi, Preoți și Diaconi. Pentru că ierarhia Bisericii este cea care slujește la mântuirea tuturor celor credincioși.

Fiindcă o Biserică locală nu se întemeiază de jos în sus, nu se întemeiază de către credincioși, ci de sus în jos: hirotonindu-se mai întâi ierarhia ei. Pentru că trebuie să vină mai mulți Episcopi pentru a hirotoni un nou Episcop, iar acesta, Episcopul locului, își va hirotoni Preoții și Diaconii cu care va sluji.

– De ce Biserica locală se rânduiește de sus în jos și nu de jos în sus, de la credincioși spre ierarhie?

– Pentru că Biserica lui Dumnezeu s-a întemeiat la Cincizecime prin coborârea slavei lui Dumnezeu în Sfinții Săi Apostoli. Ea a coborât din cer pe pământ, pentru că Biserica e comuniunea sfântă și veșnică dintre Dumnezeu și cei credincioși Lui. Tocmai de aceea, Dumnezeu Și-a întemeiat Biserica Sa pe baza slujirii Sfinților Săi Apostoli, pentru că aceștia au rânduit primii Episcopi, Preoți și Diaconi ai Bisericii. Și Biserica, de 2. 000 de ani, așa se extinde peste tot în lume: prin lucrarea întemeietoare a Episcopilor lui Dumnezeu. Căci oriunde în lume s-ar converti cineva la dreapta credință, el intră în mod sacramental în Biserică, adică prin primirea Sfântului Botez, a Sfintei Mirungeri și a Sfintei Euharistii, primite toate în aceeași zi. Căci cel care crede în Dumnezeu cu adevărat, acela devine fiul lui Dumnezeu prin slujirea sacramentală a ierarhiei Bisericii.

Și popoarele lumii au fost evanghelizate și introduse în Biserică de către Sfinții Apostoli ai Domnului. Iar poporul român a fost creștinat de Sfântul Apostol Andreas [Ἀνδρέας], de Cel întâi chemat [ὁ Πρωτόκλητος][3] la apostolat, pentru că el a predicat și în Dobrogea. Și avem de la el peștera sa[4], care a fost descoperită în mod minunat de către Avocatul Jean Dinu în 1918, după ce a avut de mai multe ori un vis de la Dumnezeu. Iar, săpat în piatră, e patul Sfântului Andreas[5], pe care oamenii se așază spre vindecarea lor[6].

Și când vedem condițiile grele de la începutul Bisericii noastre, ne dăm seama că măreția Bisericii românești nu a stat în clădiri, ci în sufletele oamenilor. Pentru că ei au primit sămânța Evangheliei cu toată dragostea și au lăsat-o moștenire urmașilor lor până azi. Căci, mai întâi de toate, Biserica dintr-un oraș sau dintr-un sat stă în inimile credincioșilor. Ei o doresc, ei se nevoiesc pentru ridicarea ei, apoi e sfințită de Episcop și e trimis pentru ea un Preot al lui Dumnezeu, pentru ca să slujească spre mântuirea tuturor. Căci la noi, în Biserică, nu slujesc credincioși de rând Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii, ci Preoți hirotoniți sacramental de către Episcopul locului. Pentru că Preoția Bisericii s-a dăruit și se dăruie din Episcop în Episcop peste veacuri, neexistând vreun hiatus al hirotoniilor dumnezeiești. Pentru că atunci când se opresc hirotoniile, piere și Biserica locală. Iar când o Biserică locală cade în erezie și se desparte de Biserica lui Dumnezeu, ea nu mai are hirotonii dumnezeiești, pentru că s-a rupt de Biserica lui Dumnezeu. Pentru că toate hirotoniile Bisericii se fac în Biserică și de către Episcopii Bisericii.

Când m-am împărtășit pe 21 noiembrie, la praznicul Preacuratei Stăpâne, și aveam Trupul Domnului în palma dreaptă, pe când eram aplecat spre El, mi-am dat seama că noi Îl ținem pe Domnul ca pe un Prunc în brațe. Că acest gest liturgic e plin de duioșie sfântă. Pentru că cele două palme suprapuse ale noastre, dreapta peste stânga, sunt ca un scaun pentru Domnul. Și ne aplecăm spre El, spre Pruncul nostru, pentru ca să ne împărtășim cu El, în timp ce ne cerem iertare unii altora. Pentru că împărtășirea cu Domnul se face în pace și în bună înțelegere, cu evlavie sfântă și cu veselie dumnezeiască.

Iar noi postim acum și mergem spre Pruncul întregii creații, întăriți și însoțiți pe cale chiar de către El. Căci El, Cel care S-a născut ca Prunc pentru noi, S-a născut să ne întărească în toate etapele vieții noastre. De aceea, dacă suntem prunci în credință, nu trebuie să ne rușinăm de asta, pentru că El a venit să ne învețe pruncia duhovnicească. A venit să ne învețe pas cu pas viața cu Dumnezeu. Iar dacă suntem întăriți în viața cu Dumnezeu e iarăși bine, pentru că Pruncul Iisus Hristos a venit tocmai pentru ca să ne facă pe noi, bărbați și femei, desăvârșiți în sfințenie. Căci El ne însoțește mereu pe cale, pe calea mântuirii noastre, pentru că El e Calea noastră. El e Cel care a parcurs-o primul în mod desăvârșit, pentru ca să ne dea și nouă puterea de a ne sfinți viața noastră.

Sfântul Apostol Andreas a fost răstignit pe o Cruce în formă de X, pe o Cruce din lemn de măslin [ἀπὸ ξύλα ἐλιᾶς][7], din care se mai păstrează fragmente până azi[8]. Însă nu a fost pironit pe Cruce ca Domnul, ci legat cu frânghii la mâini și la picioare de Cruce. Iar când poporul a vrut să îl dezlege de pe Cruce, el s-a rugat Domnului să nu fie dezlegat. Fapt pentru care a venit un Dumnezeiesc Înger, ca o lumină de fulger, și l-a păzit pe el până și-a dat duhul său[9]. Și Sfântul Andreas a adormit pe la vârsta de 80 de ani[10], dar plin de fapte apostolice. Și dacă el a murit mucenicește, Egheatis, cel care l-a chinuit până la moarte, a murit ca un om îndrăcit[11]. Pentru că toți cei care se luptă cu Sfinții lui Dumnezeu mor urât.

Însă, dacă noi, azi, îl pomenim pe Sfântul Andreas ca Apostol și Ocrotitor al României, există și oameni care îi contestă lucrarea sa apostolică în România, invocând că sunt prea puține dovezile prezenței sale în Dobrogea. Și i-o contestă, pentru că nu vor să admită faptul că Biserica României e una apostolică, e una întemeiată de un Apostol al Domnului. Această preaminunată continuitate a Bisericii pe pământul nostru îi deranjează mult pe cei din afara Bisericii. Pentru că le-ar plăcea să spună că Biserica României e de dată recentă. Însă dovezile arheologice și lingvistice ale existenței Bisericii pe pământ românesc sunt zdrobitoare. Pentru că la tot pasul se găsesc mărturii ale Bisericii pe pământ românesc, mărturii care atestă că Biserica e aici de la începutul ei, din primul secol. Și tocmai de aceea, viața bisericească și limba bisericească ne sunt proprii, ne sunt firești, sunt ale noastre, moștenite din străbuni, pentru că de două mii de ani românii sunt creștini și nu altceva.

Noi suntem în Biserica lui Dumnezeu și Biserica Lui e și românească. Pentru că Biserica lui Dumnezeu e formată din multe națiuni și fiecare națiunea are specificul ei, are modul ei personal de a fi și de a se manifesta. Dar toate națiunile Bisericii sunt una întru Dumnezeu, pentru că toate sunt pline de aceeași credință și de aceeași slavă a lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, să ne bucurăm mereu, împreună cu Sfântul Andreas, de Biserica României, de Biserica noastră! Să ne bucurăm de mila lui Dumnezeu cu noi, Care n-a îngăduit ca Biserica Lui să piară de pe pământul nostru! Și să fim tot mai mult conștienți de rolul nostru de păstrători, dar și de dăruitori ai credinței în Dumnezeu. Pentru că trebuie să o dăruim așa după cum am primit-o. Trebuie să o dăruim cu dragoste tuturor, pentru ca toți să se mântuie. Amin!

[1] Predică începută la 8. 18, în zi de marți, pe 22 noiembrie 2022. Cer înnorat, 6 grade, vânt de 2 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx. [3] Ibidem.

[4] A se vedea:  https://ro.wikipedia.org/wiki/Peștera_Sfântului_Andrei.

[5] E aici: https://peregrinprinlume.files.wordpress.com/2014/07/dscf0993.jpg.

[6] Cf. https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-pestera-sfantului-apostol-andrei-67904.html.

[7] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[8] Sunt în Biserica de aici: https://el.wikipedia.org/wiki/Ιερός_Ναός_Αγίου_Ανδρέα_Πατρών.

[9] Cf. https://paginiortodoxe.tripod.com/vsnov/11-30-sf_apostol_andrei.html.

[10] Ibidem. [11] Ibidem.

Harisma teologiei sau despre riscul asumat al adevărului în viața Sfântului Simeon Noul Teolog

1. Preliminarii. De ce am scris o Teză Doctorală despre Sfântul Simeon Noul Teolog la Teologie Dogmatică

Când mi-am ales să scriu Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog[1], am ales să scriu autobiografic. Să scriu din interior și credibil despre teologia și experiența sa îndumnezeitoare. Pentru că mă leagă lucruri fundamentale de viața și de experiența Sfântului Simeon Noul Teolog [Συμεὼν ὁ Νέος Θεολόγος], Părintele nostru. În primul rând, mă leagă de el sinceritatea lui abisală, sinceritatea iubirii și a ascezei sale imense, atâta timp cât pentru mine sinceritatea față de Dumnezeu și față de oameni înseamnă nevoința mea neîncetată pentru adevărul teologiei și al experienței îndumnezeirii oamenilor.

În al doilea și al treilea rând, primele mele vederi dumnezeiești le-am trăit ca și Sfântul Simeon în adolescență și ele se leagă de Părintele meu duhovnicesc, de rugăciunile cele preasfinte ale Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, așa după cum vederile sale se leagă de preasfintele rugăciuni ale Sfântului Cuvios Simeon Evlaviosul [Συμεὼν ὁ Εὐλαβής], Părintele său duhovnicesc. În al 4-lea rând, ucenicia sa față de Sfântul Simeon Evlaviosul a fost identică în conținutul ei cu ucenicia mea față de Părintele meu duhovnicesc, amândoi trăind isihast și teologic în anonimatul nostru asumat.

În al 5-lea rând, firea sa poetică s-a întâlnit în mod abisal cu firea mea poetică, dar și pocăința sa abisală și dorul său după Dumnezeu s-au întâlnit cu ardoarea mea pentru Dumnezeu și cu simțământul abisal al păcătoșeniei mele. În al 6-lea rând, ne-am asumat amândoi mărturisirea publică și scrisul teologic și acest lucru e povara noastră zilnică, dar și singurătatea abisală trăită în mijlocul contemporanilor noștri.

Și am intrat la Doctorat fără ca Părintele Profesor Dumitru Popescu să mă cunoască. S-a pomenit cu mine intrat, deși se aștepta ca alții să fie în locul meu, dar a început să fie tot mai curios în ceea ce mă privește, atunci când a înțeles că sunt primul intrat la Doctorat din generația mea. Și am început să scriu, să fac ceea ce mă lumina Dumnezeu să fac, iar după doi ani am mers la dumnealui acasă și i-am pus pe masa din sufragerie teza terminată, acolo unde am discutat îndelung mai apoi, până aproape de adormirea sa. Și când a văzut acest lucru, răsfoind-o puțin, a fost uluit, pentru că nu înțelegea cu cine are de-a face. Nu știa dacă are în față un cunoscător al lucrurilor sau un șarlatan teologic.

Însă teza mea, în firescul ei de la început, era dublă. Teologia vederii lui Dumnezeu[2] era prima parte a tezei mele doctorale. Și Părintele Dumitru Popescu nu a acceptat ca eu să prezint adevărul în completitudinea lui – acela că de la Sfântul Protopărinte Adam și până în veșnicie, toți cei care au vederi extatice văd slava lui Dumnezeu în extazele lor, pentru că există aceeași identitate extatică în toate vederile Sfinților –, și mi-a tăiat fundamentarea extatică a vederii dumnezeiești făcută pe baza Dumnezeieștii Scripturi și a Dumnezeieștilor Părinți. Tocmai de aceea, în loc de această primă parte, introductivă, dar fundamentală a tezei mele, m-a pus să scriu cele 19 pagini introductive ale tezei în format acceptat, numite: Premisele biblice și patristice ale îndumnezeirii omului și ale vederii lui Dumnezeu în teologia ortodoxă. Am înțeles însă și ideea lui, am acceptat-o prin luminarea lui Dumnezeu, ne-am împrietenit tot mai mult și am ajuns tehnoredactorul și editorul ultimelor sale două cărți, și astfel am primit titlul de Doctor în Teologie cu o teză tăiată în două.

Dar teza mea n-ar fi ajuns niciodată la validarea ei academică, dacă, în momentul în care i-am prezentat-o la el acasă, în format integral, adică de aproape 500 de pagini, nu aș fi fost cu totul sincer…Pentru că a început să o răsfoiască și să mă întrebe diverse lucruri din ea, eu dându-mi seama atunci, cu stupoare, că nu cunoaște teologia Sfântului Simeon. Lucru pe care mi l-a confesat mai apoi, când a citit sistematic traducerile Părintelui Stăniloae și ale Părintelui Ică jr. din Sfântul Simeon, pentru ca să polemizeze cu mine. Și i-am răspuns calm, dar cu mult curaj la diversele acuze și impoliteți, pentru că îmi dădeam seama că atunci se juca viitorul tezei mele.

Însă, lucrul care l-a convins de faptul că știu ceea ce scriu, pentru că l-a înmărmurit pe scaun, a fost acesta. După două ore de întrebări și de acuze la adresa mea și de răspunsuri punctuale și tăioase ale mele, l-am privit în ochi cu tărie și i-am spus: „Părinte Profesor, eu stau cu dumneavoastră până mâine dimineață și îmi apăr fiecare cuvânt scris aici cu cunoașterea mea teologică și cu experiența mea mistică. Iar dacă găsiți un singur lucru pe care nu îl pot explica sau care e neconform cu teologia Bisericii, eu iau teza asta și o arunc pe geam și nu mă mai vedeți vreodată la față!”.

Eram plin de har și de râvnă dumnezeiască în acel moment, dar și de o oboseală imensă, iar Părintele Dumitru Popescu a simțit din plin vehemența mea, faptul că mizez cu totul pe ce am scris. Când a început să mă cunoască și am devenit intimi și ne-am iertat reciproc unul altuia certurile de început, mi-a mărturisit că dacă nu aș fi fost categoric cu el în acea clipă, ar fi renunțat la mine. Dar că atunci m-a plăcut cel mai mult, pentru că i-am dovedit că sunt una cu ceea ce scriu și nu sunt venit ca să parvin. Și vehemența mea este identică cu vehemența Sfântului Simeon Noul Teolog, atunci când apăra sfințenia Părintelui său duhovnicesc și experiențele îndumnezeirii sale.

2. Cum și de ce a primit Sfântul Simeon Noul Teolog harisma teologiei dumnezeiești

A primit-o din cauza sincerității sale cutremurătoare. Pentru că el a fost cu totul sincer cu Dumnezeu și cu sine și cu Părintele său duhovnicesc. Iar când a primit de la Dumnezeu, în mod extatic, harisma teologiei dumnezeiești, a primit-o ca cel plin de toată atenția față de adevărurile dumnezeiești.

Sfântul Cuvios Nichitas Stitatos [Νικήτας Στηθᾶτος], ucenicul său, vorbește în mod voalat despre momentul în care Sfântul Simeon a primit harisma teologiei, spunând următoarele: „după ce…a devenit doar al Duhului și era plin de harismele Lui cele dumnezeiești, fiind extrem de curat cu mintea, [el] vedea…ca Profeții din vechime vedeniile și descoperirile înfricoșătoare ale Domnului. Și fiind astfel și având minte apostolică…deși era neînvățat, [el] teologhisea și-i învăța pe credincioși…rigoarea bunei cinstiri”[3] a lui Dumnezeu.

Însă, cu siguranță, Sfântul Simeon a avut o vedenie dumnezeiască în urma căreia a fost împuternicit să scrie teologie. Pentru că toate demersurile importante ale vieții sale au la baza lor vederi extatice sau luminări dumnezeiești.

Când vorbește despre cum a apărut cultul și cinstirea Sfântului Simeon Evlaviosul în Biserică, Sfântul Nichitas spune că Sfântul Simeon „a scris pentru el, dintr-o descoperire dumnezeiască, imne și elogii, precum și întreaga lui viață. Iar ca să trezească în unii zelul de a imita pe cel lăudat…prăznuia în fiecare an, cu toată strălucirea, pomenirea lui potrivit predaniei Apostolilor [și] zugrăvind Icoana lui ca pe o stelă pe care stătea scrisă virtutea lui”[4].

Al 99-lea Patriarh Ecumenic[5], Patriarhul Serghios al II-lea [Σέργιος Β′] al Constantinopolului[6], îl cheamă pe Sfântul Simeon ca să dea explicații pentru cultul pe care i l-a creat Părintelui său duhovnicesc. Și Sfântul Simeon „l-a informat despre toate și cum, insuflat de sus, a compus, dintr-o descoperire dumnezeiască, imnele părintelui său [duhovnicesc] și i-a scris Viața”[7]. Iar Patriarhul, din lu- minarea lui Dumnezeu, a înțeles că aici e voia lui Dumnezeu și l-a lăsat pe Sfântul Simeon să își cinstească Părintele cu cuviință duhovnicească[8].

Sfântul Nichitas ne spune că Sfântul Simeon a început să scrie Imnele iubirilor dumnezeiești după ce s-a întors din exil. Căci el, „s-a făcut o limbă de foc și teologhisea Imnele iubirilor dumnezeiești și, mânat de suflarea năprasnică a Duhului, făcea publice, fără de voia sa, cele pe care le vedea în descoperirile de la Dumnezeu și pe cele pe care le contempla în vedenii când ajungea mai presus de fire”[9]. Și tot de aici aflăm că Discursurile sale teologice le-a scris după scrierea Imnelor[10]. Dar tot ceea ce a scris are la bază experiența sa extatică și profunda cunoaștere a teologiei Bisericii.

3. Tema fundamentală a teologiei simeoniene

Tema fundamentală a teologiei Sfântului Simeon e Dumnezeul nostru treimic, Cel care Se revelează pe Sine celor care Îl iubesc pe El. Pentru că El, Cel plin de slava Sa, ne dăruie și nouă, pe măsura curățirii noastre de patimi, să vedem slava Sa cea veșnică și îndumnezeitoare. Căci El, Cel viu, ne face și pe noi vii prin umplerea noastră de slava Sa cea veșnică.

Iar atunci când Dumnezeu îi dă cuiva să vadă slava Sa, acela „se face lumină strălucind în mod negrăit [γίνεται φῶς λαμπόμενος ἀρρήτως]”[11], pentru că slava lui Dumnezeu văzută extatic îi inundă atât sufletul, cât și trupul său. Și el e plin de lumina lui Dumnezeu, care îl sfințește pe el în mod de negrăit.

Și pentru că Sfântul Simeon vorbea din proprie experiență despre revelarea lui Dumnezeu în viața sa, tocmai de aceea era credibil și impunător. Având prima vedere extatică la vârsta de 20 de ani[12], apoi noi și noi vederi și luminări dumnezeiești, el mărturisea experiența luminii dumnezeiești din interior, pentru că ea făcea parte din viața lui. De aceea, simțind în mod continuu slava lui Dumnezeu în el însuși, Sfântul Simeon a subliniat cu putere în toată teologia sa că cei care își sfințesc viața sunt conștienți în mod continuu de prezența harului lui Dumnezeu în ei înșiși. Pentru că Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin vederea luminii dumnezeiești care izvorăște din El[13].

Prima vedere dumnezeiască și-o prezintă în mod catehetic ca strălucire dumnezeiască venită de sus[14], de la Dumnezeu. Însă, pentru că l-a văzut extatic și pe Sfântul Simeon Evlaviosul, el a înțeles că a primit vederea dumnezeiască pentru mijlocirea [τὴν πρεσβείαν] acestuia la Dumnezeu[15]. Și această vedere dumnezeiască l-a încredințat de faptul că trebuie să fie ucenicul Sfântului Simeon Evlaviosul. Lucru care s-a petrecut la vârsta de 26 de ani[16], când Părintele său duhovnicesc îl cheamă la viața monahală.

4. Teologia ca revelare a lui Dumnezeu în viața noastră

Însuși Dumnezeu, într-o vedere dumnezeiască a Sfântului Simeon Noul Teolog, l-a numit pe Sfântul Simeon Evlaviosul: Apostolul, ucenicul lui Hristos, mijlocitorul și ambasadorul nostru la Dumnezeu[17]. Cunoscând în mod direct sfințenia imensă a Sfântului Simeon Evlaviosul și fiind încredințat și prin vedenii dumnezeiești de sfințenia sa, Sfântul Simeon îi scrie cultul și i-l prăznuiește cu bucurie dumnezeiască. De aceea, când va suferi pe nedrept pentru această decizie evlavioasă și cu totul sfântă, el nu se va dezice niciodată de Dumnezeiescul său Părinte, pentru că știa în mod deplin că acela e Sfântul lui Dumnezeu. După cum știa că tot ceea ce scrie el e adevărat, pentru că le scria pe toate pe baza vederilor și a luminărilor sale dumnezeiești. Căci atunci când scrii pe baza experienței tale extatice, scrii fundamentându-te pe revelarea lui Dumnezeu în viața ta, care e adevărata sursă a teologiei Bisericii.

Odată cu revelarea extatică a lui Dumnezeu în viața noastră, subliniază Sfântul Simeon, începe cunoașterea noastră teologică: Pentru că „Dumnezeu [este] lumină și vederea Sa [este] ca lumină. Așadar, prin vederea luminii [avem] prima cunoaștere [γνῶσις πρώτη] că Dumnezeu [există]”[18]. Iar prin următoarele vederi dumnezeiești sporește intimitatea noastră cu Dumnezeu, pentru că începem să dialogăm cu El și să învățăm de la El pe cele ale Sale[19]. Și așa după cum le primim în mod extatic pe cele dumnezeiești sau prin luminarea lui Dumnezeu, tot dumnezeiește suntem îndemnați și să scriem teologie.

De aceea, pentru Sfântul Simeon, teologia este voia lui Dumnezeu cu noi și pe ea o scriem numai la porunca Lui. Pentru că scopul teologiei este acela de a ne face proprii lui Dumnezeu, de a ne călăuzi tot timpul pe calea îndumnezeirii noastre.

5. O sinteză a Tezei mele Doctorale sau despre cupola lărgită a Teologiei Dogmatice

Atunci când am început să îmi scriu teza, Sfântul Simeon avea o teologie bună pentru Morală sau Spiritualitate, dar nu și pentru Dogmatică. Iar pentru mine, el reprezenta un colos al Teologiei Dogmatice, unul care se fundamentează întotdeauna extatic. Lucru pe care am vrut să îl demonstrez în mod categoric în teza mea și am și reușit cu rugăciunile și ajutorul său. Pentru că am arătat faptul că Sfântul Simeon scrie teologie dogmatică pe măsură ce se umple de vederi dumnezeiești, pentru că vederile dumnezeiești sunt la el fundamentul teologiei dogmatice a Bisericii. Și am găsit teologie dogmatică și în imnele sale și în predicile sale și în tratatele sale teologice, pentru că el se confesează mereu în mod dogmatic. Căci experiențele sale extatice confirmă dogmele Bisericii și le arată drept conținutul vieții celui credincios.

Și am putut să îl prezint pe Sfântul Simeon ca reprezentant fundamental al Teologiei Dogmatice a Bisericii, pentru că eu caut ideile dogmatice ale unui autor în toată opera și experiența lui și nu doar în cele propriu-zise de teologie dogmatică. Ba, mai mult, eu consider că Dumnezeiasca Scriptură, toți Sfinții Părinți, Viețile Sfinților, întregul Cult al Bisericii sunt monumente ale Teologiei Dogmatice, pe lângă dogmele și canoanele Bisericii, fapt pentru care întreaga literatură și experiența a Bisericii e pentru mine teritoriul de cercetare al Teologiei Dogmatice a Bisericii. De aceea, în Dogmatica mea, din care am publicat deja două volume[20], dar și în toate scrierile mele de Teologie Dogmatică, eu mă ocup de întreaga teologie și experiență a Bisericii din punct de vedere dogmatic, pentru că pepitele adevărului dumnezeiesc sunt peste tot. Iar rolul unui teolog dogmatician e tocmai acela de a strânge cu atenție din întreaga operă și de a sintetiza teologia unui Sfânt Părinte al Bisericii, în așa fel încât ea să fie clară pentru toți și să umple de râvnă sfântă pe cei credincioși pentru împlinirea voii lui Dumnezeu.

Când Părintele Dumitru Popescu mi-a cerut să renunț la fundamentarea mea scripturalo-patristică, la partea introductivă a tezei mele, el mi-a cerut să fac o sinteză a ei. Și am redus cele 207 pagini la 19. Spunând, pe scurt, faptul că fundamentul întregii creații este slava lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu Și-a creat opera Lui înrădăcinând-o în slava Sa cea veșnică.

Și după ce am prezentat terminologia extatică simeoniană, care are la bază experiențele sale mistice, am detaliat teologiei slavei la Sfântul Simeon în relație cu dogma triadologică, cu cea hristologică, cu cea pnevmatologică, cu cea soteriologică, cu cea eclesiologică și cu cea eshatologică a Bisericii. Pentru că Sfântul Simeon Noul Teolog s-a ocupat de toate dogmele Bisericii în scrisul său, dar nu în mod sistematic. Sistematizarea teologiei sale trebuie să o facă teologul dogmatician, care trebuie să explice legăturile interioare dintre dogmele Bisericii în teologia sa.

Însă, Sfântul Simeon Noul Teolog a scris în mod personal și magistral teologie, pe baza experienței sale extatice și ca un iubitor înfocat al lui Dumnezeu, ca un intim al lui Dumnezeu. Tocmai de aceea e o bucurie imensă să îl citești și te în- drăgostești de modul în care el își mărturisește experiențele sale îndumnezeitoare. Că a fost vorba de o predică, de un imn, de o scrisoare sau de un tratat teologic, Sfântul Simeon a vorbit la modul total despre ce a trăit și a înțeles. Sinceritatea sa m-a entuziasmat întotdeauna și, la fel, vorbirea sa fără rest. Vorbi- rea sa explicită despre experiențele sale mistice, prin care ne încredințează pe toți despre faptul că intimitatea cu Dumnezeu e plină de vederi și de minuni negrăite.

Și-a mărturisit cu putere, în mod explicit, cu vehemență sfântă, toate sfintele sale experiențe, pentru că astfel Îl slăvea pe Dumnezeu, Cel care i le-a dăruit. A mărturisit sfințenia Părintelui său duhovnicesc cu orice risc, pentru că era o evidență în viața lui, era palpabilă duhovnicește. Și este cuceritor pentru mine modul în care și-a asumat întreaga teologie și experiență a Bisericii în viața sa, pentru a o trăi și a o apăra până la capăt.

De aceea, azi, în 2022, la 1.000 de ani de la intrarea sa în Împărăția lui Dumnezeu, Sfântul Simeon Noul Teolog e contemporanul nostru care mă entuziasmează nespus de mult, pentru că și-a asumat adevărul total al Bisericii cu orice risc. În postmodernitatea noastră, unde adevărul n-are nicio valoare comercială, iar sfințenia nu face parte din garderoba noastră zilnică, a-l cinsti pe Sfântul Simeon înseamnă a avea curaj și demnitate. Căci azi e nevoie de mult curaj să spui că fără vederea, luminarea și simțirea lui Dumnezeu în viața noastră nu avem nimic de-a face cu viața creștină, pentru că a fi creștin înseamnă a fi intimul lui Dumnezeu, și e nevoie de multă demnitate ca să îți asumi cine ești tu în comparație cu Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că, dacă ne-am asuma în mod onest câte nu facem pentru Biserica lui Dumnezeu în comparație cu câte facem, am vorbi în mod cinstit despre noi înșine și cu multă evlavie despre Sfinții noștri Părinți, despre Sfinții noștri Învățători în cele dumnezeiești.

[1] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, Teologie pentru azi, București, 2009, 287 p., cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/vederea-lui-dumnezeu-in-teologia-sfantului-simeon-noul-teolog/.

Pe care mai apoi am tradus-o în limba engleză: Rev. D.Th. Dorin Octavian Picioruș, The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian, Theology for Today, Bucharest, 2014, 499 p., cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/09/15/the-sight-of-god-in-the-theology-of-saint-symeon-the-new-theologian/.

[2] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia vederii lui Dumnezeu. Studii și traduceri, Teologie pentru azi, București, 2009, 252 p., cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/teologia-vederii-lui-dumnezeu/.

[3] Viața și conduita celui întru Sfinți Părintelui nostru Simeon Noul Teolog, Preot și Egumen al Mănăstirii Sfântul Mamas din Xirokerkos, scrisă de ucenicul său, Cuviosul Nichita Stithatul în Sfântul Simeon Noul Teolog. Viața și epoca, Scrieri IV, cu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 289.

[4] Sfântul Simeon Noul Teolog. Viața și epoca, Scrieri IV, op. cit., p. 291.

[5] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_patriarhilor_ecumenici_ai_Constantinopolului.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Sergius_II_of_Constantinople.

[7] Sfântul Simeon Noul Teolog. Viața și epoca, Scrieri IV, op. cit., p. 291.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 318.

[10] Idem, p. 319.

[11] Imnul 3, v. 4, în Syméon le Nouveau Théologien, Hymnes 1-15, tome I, introd., texte critique et notes par Johannes Koder, trad. par Joseph Paramelle, dans la coll. Sources Chrétiennes, vol. 156, Ed. du Cerf, Paris, 1969, p. 188.

[12] Cateheza 22, r. 23, în Syméon le Nouveau Théologien, Catéchèses 6-22, tome II, introd., texte critique et notes par Mgr Basile Krivochéine, trad. par Joseph Paramelle, dans la coll. Sources Chrétiennes, vol. 104, Ed. du Cerf, Paris, 1964, p. 366.

[13] Tratatul 5, r. 255-257, în Syméon le Nouveau Théologien, Traités théologiques et éthiques (Éthiques 4-15), tome II, introd., texte critique et notes par Jean Darrouzès, dans la coll. Sources Chrétiennes, vol. 129, Ed. du Cerf, Paris, 1967, p. 98.

[14] Cateheza 22, r. 90, în SC 104, p. 372.

[15] Cateheza 22, r. 102-107, în SC 104, p. 372.

[16] Sfântul Simeon Noul Teolog. Viața și epoca, Scrieri IV, op. cit., p. 248.

[17] Viața, cap. 23, în Niketas Stethatos, The Life of Saint Symeon the New Theologian, translated by Richard P. H. Greenfield, in ser. Dumbarton Oaks Medieval Library, vol. 20, Pub. Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts London, England, 2013, p. 52.

[18] Tratatul 5, r. 276-277, în SC 129, p. 100.

[19] Tratatul 5, r. 311-316, în SC 129, p. 102.

[20] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1), Teologie pentru azi, București, 2015, 397 p., cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/06/12/teologia-dogmatica-ortodoxa-vol-1/ și Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 2), Teologie pentru azi, București, 2019, 289 p., cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/12/23/teologia-dogmatica-ortodoxa-vol-2/.

Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [18]

„Luna spectrală” îl însoțește adesea pe poet. Ca un omagiu adus lui Eminescu, el îi numește pe poeți „Lunateci”, în sensul de contemplatori ai spectacolului ceresc al înserării, cu izvorârea ei de lună și de stele, care amintesc geneza lumii:

Ce lună veche astă-seară
pe cerul de atlas uzat.
Tăcerea și-a desfășurat
infoliul nedescifrat
prins în pecetea lui de ceară.

Peste orașul statuar
o palidă eternitate
perindă Umbre clătinate.
Dorm scări, havuzuri și palate
țesute-n visul legendar.

Noaptea pentru Lunateci, una
și singură din început,
primește ruga lor de lut
la țărmul ei solemn și mut
spre care-i poartă, – veche, – luna.

(Nocturnă)

„Din început” înseamnă: de la începutul lumii. Căci, așa cum am spus, „Lunatecii” sunt îndrăgostiții de contemplarea semnificațiilor primordiale pe care le citesc în biblia cosmică, mai cu seamă în paginile cerului înstelat: „Tăcerea și-a desfășurat/ infoliul nedescifrat/ prins în pecetea lui de ceară”. Regăsim aici, așa cum spuneam și altădată, concepția creștină, păstrată din vechime și exprimată în psalmul 18, 2-3: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Ziua zilei rostește cuvânt și noaptea nopții vestește cunoaștere”[1]. De unde Eminescu a dedus „Ce spune noaptea cerurilor sale,/ Ce lunii spun luceferii senini” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!). În aceeași tradiție, Ștefan Petică contemplase cerul înstelat ca pe o „carte veche cu taine sibiline” (Moartea visurilor, VI) – peticiene sunt și versurile: „Dorm scări, havuzuri și palate/ țesute-n visul legendar”.

Cerul înstelat e un „infoliu nedescifrat”, închis cu „pecete de ceară”, pentru că este o biblie tainică, care, ca și Biblia, nu poate fi descifrată de cei care nu caută să primească de la Dumnezeu harul înțelepciunii și al cunoașterii. Iar Vinea nu dorea a fi numărat printre cei indiferenți: „cărțile toate le-a citit/ și stelele, una câte una” (Casa din Mangalia).

Cerul e de „atlas uzat”, urmând iarăși o foarte veche tradiție poetică românească, ce pleacă de la Coresi și Dosoftei, care, traducând psalmul 8, au vorbit despre urzirea stelelor și a lunii cu degetele lui Dumnezeu. Reamintesc doar poetizarea lui Dosoftei: „Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale,/ Cu toată podoaba, și-i pornit cu cale./ Ai tocmit luna să crească, să scază,/ Să-ș[i] ia de la soare lucoare din rază./ Stele luminate ce lucesc pre noapte,/ De dau cuviință, Tu le-ai urzât toate” (Ps. 8, 7-15). Tot Dosoftei a ilustrat poetic mătasea cortului/ casei lui Dumnezeu, în psalmii versificați (Ps. 41, 16;  73, 14 și 83, 44).

Coborând pe firul acestei tradiții, la Eminescu, „ceru-i negru, – pe-ntinsori de catifea/ Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea” (Călin Nebunul). La Ștefan Petică: „Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă/ Pe care lunecară mâni albe de princese,/ Și-n falduri care pe-albastre culmi se lasă/ Scânteie pietre scumpe din stofe vechi și-alese” (Când vioarele tăcură, XV). Iar la Arghezi: „Noaptea, pe șesuri, se desface lină,/ La nesfârșit, ca dintr-un vârf de caer,/ Urzit cu fire de lumină./  E o tăcere de-nceput de leat”… (Belșug).

Luna e „veche”, așadar, pentru că aduce cu sine înserarea de la începuturile lumii. Arghezi, în poemul Restituiri, utilizează același epitet: „Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,/ Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini”. Unde „vechile lumini” sunt stelele la fel de vechi ca și luna din poezia lui Vinea.

Iar luna cea „veche” îi poartă pe poeți spre rugăciune: spre a-și înălța, în noapte, „ruga lor de lut”: în rugăciunile ortodoxe, spunem adesea că ne rugăm lui Dumnezeu „cu buze de lut”, ceea ce ne întărește convingerea că poetul vorbește din experiență.

„Lunatecii” se roagă „la țărmul” nopții, „solemn și mut”, pentru ca ruga lor să plutească în liniște spre Dumnezeu.

[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/

Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [17]

Apar chiar și nostalgii voievodale:

„O stea pe tâmpla [catapeteasma cerului] din Ardeal./ E muntele sau e vreun voievod/ că sperie-se câinii stânelor/ și aerul se turbură ca gârlele? // Drumurile tari din munți/ pogoară la hanuri de piatră și lemn,/ auzi povești de la hotare vechi/ și-ntre opaițe vioara ținutului” (Hotare).

Regăsim, de asemenea, în versurile sale, medievala cugetare la ruine (vanitas vanitatum) și la moarte:

La sumbrele turnuri suit-am peste râpa de var,
de oameni acum și de vremuri, pe culme, uitate.
Fost-au cândva o vajnică pavăză pentru cetate.
Astăzi la umbra lor numai turmele pasc împăcate
sub ochii de piatră cei goi și holbați în zadar
spre fluviul de la hotar.

Nimeni nu m-a-nsoțit decât, în sfârșit,
seara cu luna-i spectrală
și un foșnet prin buruieni și prin rariștea pală.
Atunci s-au desprins din unghere și vis cobele și liliecii
și copleșit m-am întors pe urmele albe ale potecii.

Până pe pragu-mi tocit vântul m-a petrecut cu vechile-i arii.
Casa intrată-n pământ. Poarta roasă de ploi și de carii.
Gârbovi și robi în priveghiul lor fremătau în noapte arțarii.
…Colb am stârnit mai apoi, pretutindeni prin cameri deșarte.
Pecetluită pe zid, ruginea panoplia mea, printre oglinzile sparte
și nu era nici lucru, nici loc să nu-mi amintească de moarte.

(Retorsus)

Ca odinioară pe Grigore Alexandrescu – în poezia Miezul nopții –, contemplarea vestigiilor istorice îl poartă pe Vinea spre a descoperi ruinele propriei vieți.

Am remarcat, în lirica românească, perpetuarea acestui refren vechitestamentar și medieval, al deșertăciunilor, cu multă insistență, până la Nichita Stănescu și Marin Sorescu, adică la poeții postbelici.

Predică la Duminica a XXX-a după Cincizecime [2022]

Iubiții mei[1],

mai înainte de Evanghelia de azi [Lc. 18, 18-27], de Evanghelia împlinirii poruncilor lui Dumnezeu, Domnul ne-a chemat să fim fiii Lui duhovnicești. Pentru că El a zis: „Lăsați copiii să vină către Mine [Ἄφετε τὰ παιδία ἔρχεσθαι πρός Με] și nu-i opriți pe aceștia [καὶ μὴ κωλύετε αὐτά]! Căci asemenea acestora este Împărăția lui Dumnezeu [τῶν γὰρ τοιούτων ἐστὶν ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ]. Amin zic vouă [Ἀμὴν λέγω ὑμῖν], cine nu are să primească Împărăția lui Dumnezeu precum copilul [ὃς ἐὰν μὴ δέξηται τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ ὡς παιδίον], nu are să intre întru ea [οὐ μὴ εἰσέλθῃ εἰς αὐτήν]” [Lc. 18, 16-17, BYZ].

Iar când m-am umplut de slava lui Dumnezeu și de certitudinea Lui la vârsta de 12-13 ani, îmi dau seama acum de acest lucru, așa am trăit intrarea Lui în viața mea: ca un copil ascultător, care Îl crede cu totul pe Domnul său. Ca un copil care nu pune la îndoială niciun cuvânt al Domnului. De aceea, nu am cerebralizat niciodată credința, nu am intelectualizat-o, nu am făcut din ea un sistem închis de adevăruri care n-are de-a face cu intimitatea cu Dumnezeu, ci, dimpotrivă, am văzut-o ca pe o fereastră larg deschisă spre întâlnirea cu Dumnezeul mântuirii mele. Pentru că ceea ce stă scris în Dumnezeieștile Cărți ale Bisericii lui Dumnezeu este o cale sfântă spre întâlnirea reală, actuală, intimă cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Și pentru că nu L-am înlocuit niciodată pe Dumnezeu cu Dumnezeiasca Sa Scriptură, așa cum face lumea protestantă, sau cu un om, așa cum face lumea romano-catolică, care îl pune pe Papă în centrul lumii, tocmai de aceea am văzut întreaga viață a Bisericii ca pe o întâlnire preaminunată cu Dumnezeul nostru treimic, pentru că El este prezent în Biserica Lui prin slava Sa cea veșnică. Adică am văzut și văd cu ochi de copil credincios, cu ochii celui care crede tot cuvântul Lui, pentru că toate ale Lui sunt adânc negrăit.

Tocmai de aceea, mă interesează voia lui Dumnezeu cu noi, ce voiește El de la noi și nu ce voiesc oamenii. Sunt avid de luminarea lui Dumnezeu și de simțirea Lui în toate ale Sale și de vederea Lui întru slava Sa. De aceea, am apetență pentru tot cel care trăiește în mod real cu Dumnezeu, pentru tot cel care experiază viața cu El și poate să ne vorbească în mod actual, în termeni proprii, despre relația lui mântuitoare cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu Se revelează în mod real în viața noastră și ne călăuzește întru toate pe calea îndumnezeirii noastre.

Și pentru că am privit cu ochi sinceri, totali, Biserica lui Dumnezeu, n-am fost niciodată de partea celor care profită, la modul nesimțit, de demnitatea lor eclesială. Pentru că Biserica nu e în noi și între noi pentru ca să ne îmbogățim, să ne fudulim, să ne eternizăm aici, ci pentru ca să ne sfințim pentru viața veșnică cu Dumnezeu. Biserica este pentru a ne dezbrăca de tot gândul cel trupesc, cel grosier, cel plin de încredere în sine, pentru a ne umple de cugetarea plină de slava lui Dumnezeu. Iar cugetarea de la Dumnezeu, gândirea de la Dumnezeu, e gândirea pe care o avem în urma experiențelor reale cu Dumnezeu.

Pentru că rolul revelării lui Dumnezeu în viața noastră e să ne învețe să gândim și să trăim dumnezeiește. Toată simțirea și trăirea plenară a slavei lui Dumnezeu în Biserica Sa e pentru a ne pregăti pentru veșnicia cu Dumnezeu. De aceea, dacă vii cu ochi de copil, dacă vii cu toată sinceritatea și te rogi și Îi cânți lui Dumnezeu și citești cele despre El, ai parte de multe revelări ale Lui în viața ta. Pentru că El ni Se arată în multe feluri și tot timpul ca să ne învețe cele despre Sine, iar împlinirea noastră este enormă, e totală. Căci El ne învață cele ale Sale, ne învață pe acelea care confirmă cărțile Dumnezeieștii Tradiții. Ceea ce au trăit Sfinții, începi să trăiești și tu, oricare ai fi, pentru că El ne vrea pe toți Sfinți ai Lui și ni Se descoperă la toți pe măsura copilăriei noastre interioare, a sincerității cu care venim la El.

Lăsați copiii să vină la Mine, căci sinceritatea lor totală e a celor care moștenesc Împărăția lui Dumnezeu! Pentru că tot cel care e copil sincer în inima sa intră în Împărăția lui Dumnezeu încă de acum, din clipa de față, pentru că poate simți și vedea pe cele ale lui Dumnezeu. Și pentru că le vorbise despre cum trebuie să fie în adâncul lor, despre cum trebuie să fie ei copii ai lui Dumnezeu, atunci când a venit arhonul [ἄρχων] [Lc. 18, 18, BYZ], stăpânitorul, și a întrebat ce să facă pentru viața veșnică [Ibidem], tocmai a confirmat că nu înțelesese cuvintele Sale. Căci El tocmai vorbise despre cum se intră în Împărăția Lui: cu minte și viață de copil, adică de om curat, care crede toate, nădăjduiește toate și Îl iubește mai presus de toate pe Dumnezeu.

Adesea am fost etichetat naiv, fără experiență de viață, pentru că eu mă încred în oameni, în cuvintele lor. Îi cred pe cuvânt și cred în ei, în ce pot ei să facă, mai mult decât cred ei în ei înșiși. Pentru că văd adâncul lor, ce pot face ei, dacă ar fi oamenii lui Dumnezeu, dacă ar fi serioși cu viața și cu mântuirea lor. De aceea, eu nu mă încred în oameni pentru că nu îi văd în adâncul lor, ci pentru că, fără încrederea în oameni, nu putem să întoarcem la voia lui Dumnezeu pe nimeni. Cred în oameni pe baza vederii lor. Și cred în ei, pentru că văd potențele reale din ei, văd harul lui Dumnezeu în ei, văd ce minuni de oameni ar putea fi. Și de aceea vorbesc cu impostorii religioși la fel după cum vorbesc și cu credincioșii lui Dumnezeu. Pentru că impostorii, în primul rând, au nevoie de adevăr, de prietenie, de dragoste, pentru ca să înțeleagă că viața de pervers religios nu te duce în Împărăția lui Dumnezeu.

Da, poți să mimezi că ești omul lui Dumnezeu, poți ajunge notoriu în Biserică, te poți căpătui, lumea îți poate umple conturile și tu să stai, râzând de ei în sinea ta, de cât de proști sunt cu toții. Dar averea ta e de Iad! Averea ta, care minimalizează oamenii și care desconsideră voia lui Dumnezeu cu tine, e o avere de loser, de ratat spiritual. Pentru că, în loc să fii un copil în relația cu oamenii, un om sincer și bun, tu ai ales să fii un șarlatan religios, care își cumpără Iadul cu cuvintele lui Dumnezeu pe buze.

Nu, arhonul nu a împlinit niciodată poruncile lui Dumnezeu! Pentru că împlinirea poruncilor e duhovnicească și nu trupească. Poruncile lui Dumnezeu te simplifică continuu, te fac plin de copilărie sfântă, de nevinovăție, de curăție, de sfințenie. Poruncile lui Dumnezeu te fac intimul lui Dumnezeu. Iar dacă el a preferat bogăția [Lc. 18, 23] în locul vieții cu Dumnezeu [Lc. 18, 22], n-a avut de-a face niciodată cu Dumnezeu. Pentru că poruncile Lui te duc la El și nu la tine. Poruncile Lui te dezvață de tine, pentru că te fac precum e El. Și când ești ca El în inima ta, atunci Îi urmezi Lui în tot ceea ce îți va porunci ție.

De aceea, când discuția a ajuns iarăși la curăția interioară, când a ajuns iarăși la copilăria duhovnicească a omului credincios, Domnul le spune același lucru: „Căci mai ușor îi este cămilei să intre [Εὐκοπώτερον γάρ ἐστιν κάμηλον εἰσελθεῖν] prin urechile acului [διὰ τρυμαλιᾶς ῥαφίδος] decât [ca] cel bogat să intre [ἢ πλούσιον εἰσελθεῖν] întru Împărăția lui Dumnezeu [εἰς τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ]” [Lc. 18, 25, BYZ].

Aici, în cazul nostru, omul era bolnav de avere. Dar poți să fii bolnav de curvie, de alcool, de droguri, de tutun, de erezie, de hoție, de duplicitate. Cel bogat în curvie sau în erezie e la fel de neintrabil în Împărăția lui Dumnezeu ca cel bogat în infatuare, în nesimțire, în mitomanie. Acolo unde Domnul a pus adjectivul bogat [πλούσιον] [Lc. 18, 25, BYZ], dumneavoastră puneți-vă patimile și veți afla motivul pentru care nu sunteți buni pentru Împărăția lui Dumnezeu! Căci oricine e bogat în păcat e impropriu Împărăției lui Dumnezeu. Dar cine e bogat în adevăr, în curăție și în sfințenie, acela e copilul lui Dumnezeu și le vede pe toate cu ochi curați, pentru că e moștenitorul Împărăției Sale.

Și toate sunt cu putință la Dumnezeu [Lc. 18, 27, BYZ]! Pentru că El poate să îi mântuie pe toți cei păcătoși, pe absolut toți. De aceea, ne cere să nu judecăm pe nimeni, să nu punem pe nimeni la index, să nu credem despre nimeni că nu se poate mântui, pentru că orice om se poate mântui. Căci se poate întoarce oricând și poate să facă voia lui Dumnezeu cu el.

Și pentru aceasta, noi trebuie să fim sinceri cu cei păcătoși, spunându-le adevărul despre ei și despre voia lui Dumnezeu cu ei. Căci asta înseamnă să fii sincer cu oameni: să le vorbești despre ceea ce au nevoie cu adevărat. Trebuie să le spui adevărul lui Dumnezeu. Iar adevărul Lui încolțește într-un mod paradoxal de fiecare dată în inima omului. Pentru că omul trebuie să se lupte cu multe minciuni în inima lui până acceptă voia lui Dumnezeu. Trebuie să renunți la multe gânduri și fapte rele, păcătoase, pentru ca să fii copilul lui Dumnezeu. Dar gustul pentru adevăr, pentru viața curată, vine din propovăduirea voii lui Dumnezeu, din revelarea lui Dumnezeu față de noi.

De aceea, în fiecare zi liturgică, în fiecare zi a Bisericii, noi Îi slujim lui Dumnezeu, dar ne și luminăm continuu pentru a-I sluji Lui. Învățăm cum trebuie să ne schimbăm interior în mod continuu. Dar, pe măsură ce ne schimbăm viața, tot modul nostru de a gândi se schimbă în mod imediat. Sunt uluitoare, sunt dumnezeiești schimbările din viețile oamenilor credincioși! Mereu sunt alții, mereu sunt noi, mereu sunt proaspeți duhovnicește. Căci ce au fost, nu mai sunt, pentru că sunt mereu noi. Și această noutate continuă din viața noastră ne umple de multă libertate sfântă. Pentru că poți să privești obiectiv în trecutul și prezentul tău, văzând foarte bine schimbările din viața ta.

Căci dacă un lucru anume nu ne duce la Dumnezeu nu e bun pentru noi. Dar dacă ne duce la El, atunci e un lucru foarte bun pentru noi, care trebuie permanentizat în viața noastră.

Când am ajuns la Corabia, mi-am adus aminte de copiii de la orfelinat, care ne cereau de mâncare prin gard, dar și să îi luăm acasă, să îi înfiem. I-am introdus în mod transfigurat în primul meu roman, în Păsări spre cer, pe care încă nu l-am publicat. Dar atunci, la 18 ani, când eu eram încă Dorin Streinu, adică un dor străin de lumea asta, m-au impresionat enorm. Mi s-a zdrobit inima văzându-i, pentru că mi-am dat seama că, dacă nu ar fi fost bunicii mei, aș fi putut fi și eu al nimănui. Căci, uneori, e de ajuns doar un mic eveniment neașteptat pentru ca să ajungi pe drumuri. Și numai mila lui Dumnezeu ne scapă de moarte, de boală, de sărăcie, de singurătate…O enormă milă a lui Dumnezeu cu noi, care ar trebui să ne cutremure mereu și să ne schimbe dumnezeiește.

Căci, după cum citim în Dumnezeiasca Evanghelie, cea împătrită, a Bisericii, Domnul S-a întâlnit cu tot felul de oameni în Israil, dar puțini au văzut cu adevărat că ei s-au întâlnit cu Dumnezeu pe stradă. El era în fața lor, dar puțini L-au înțeles, L-au văzut, L-au crezut! Iar astăzi lucrurile stau la fel. Pentru că eu mă bucur cu Dumnezeu și vorbesc cu El neîncetat, dar oameni fără de număr nu cred că El există. Și nu există pentru ei, pentru că nu și-au deschis inima, precum un copil, ca să stea înaintea Lui. Căci oricui își deschide inima spre cunoașterea lui Dumnezeu, El i Se revelează acestuia. Pentru că nu există om, care L-a căutat pe El, și El să nu i Se reveleze pe Sine. Căci Dumnezeu e avid de mântuirea noastră, venind imediat la cel care Îl caută.

Iar dacă mulți mor necredincioși, gândiți-vă la acest fapt: că acești oameni nu s-au gândit nici măcar o secundă la El. Nu s-au gândit serios niciodată la existența Lui. Pentru că, dacă și-ar fi pus problema credinței pe viață și pe moarte, ei ar fi devenit oameni foarte credincioși. Căci El li S-ar fi arătat lor. Dar pentru că nu și-au pus problema la modul fundamental, tocmai de aceea s-au ratat ca oameni. Pentru că nu s-au împlinit în viața lor în relația cu Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, precum copiii, precum copiii sinceri și iubitori, mergem și noi spre peștera unde S-a născut Domnul! Mergem cu pași interiori spre Bitleem [Βηθλεὲμ] [Mt. 2, 1, BYZ], spre בֵּית לֶחֶם [Bet Lehem], spre Casa Pâinii[2]. Căci acolo S-a coborât pentru noi Pâinea de la Dumnezeu, Cea care dă viață lumii [In. 6, 41, 27, BYZ]. Și cu toate că O avem mereu pe Sfintele Mese ale Bisericilor, Pâinea de la Dumnezeu ni se pare nerelevantă. Căci de aceea nici nu venim să ne împărtășim cu Domnul: pentru că nu credem că primim prin El viața veșnică.

Dar, de când L-am cunoscut pe Domnul, El, Pâinea noastră cea de toate zilele, e mâncarea mea preferată, e mâncarea esențială a vieții mele. Pentru că o mănânc pe ea mai întâi de toate, o mănânc pentru ca să mă umplu de viața Lui și pentru ca să Îl am în mine pe Domnul meu, pe Cel care e mereu cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, intimizându-mă și pe mine cu Ei. Pentru că mâncarea trupească mă ține în viață, dar adevărata Mâncare, cea care mă face cu totul viu și bucuros, este Domnul slavei. El e bucuria, pacea, înțelepciunea, curăția și sfințenia mea. El e credința mea tare, nădejdea mea fără preget, e dragostea mea veșnică. El e viața mea de zi cu zi și viața mea veșnică, pentru că pe toate le trăiesc cu Dumnezeu Atotțiitorul.

Iar dacă venim și ne mărturisim Domnului și ne umplem de viața Lui, împărtășindu-ne cu El, avem praznic adevărat. Dacă suntem cu El, prăznuim, dacă nu suntem cu El, facem shopping și petrecem. Dar dacă prăznuiești, atunci trăiești cu adevărat, pentru că Dumnezeu e în tine și cu tine, merge cu tine pe cale și stă cu tine la masă, locuiește cu tine, pentru ca să te bucure neîncetat. Amin!

[1] Începută la 16. 36, în zi de duminică, pe 20 noiembrie 2022. Afară plouă în pace, darul Preacuratei Stăpâne pentru noi, 10 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Bethlehem.

Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [16]

Într-un alt poem de dragoste, declamă arghezian: „mergi singură prin basmul metalic ce se-ncheagă,/ pe unde-și trase vara pulpana de azur,/ că preajma mea de-altare și-alei te cere-ntreagă/ și-n creștetul simțirii te-nfigi ca plopul dur” (Dintr-o toamnă).

În același poem, din care tocmai am citat, remarcăm (și nu e prima dată) peisaje care l-ar așeza pe Ion Vinea în vecinătatea lui Vasile Voiculescu și Ion Pillat:

Septembrie cu drumuri de-aramă prin pădure,
cu-ntârzieri de cornuri și povârnișuri moi
pe cari se-opresc din umblet întoarcerile sure
de turme cu talange și botul în trifoi,

cu haitele de vânturi gonește păsări ude
și toarnă-n desfrunzire făclii cu floarea-n jos,
iar resemnarea-și rupe un chiot ce se-aude
din via luminată cu pulbere de os.

Viața și moartea își împletesc luminile. Sau, mai bine zi, ambele stau sub cupola aceleiași lumini a harului dumnezeiesc, pe care Vinea o sesizează adesea în versurile sale.

Deși considerat poet al modernității extreme, al avangardei, Vinea promovează poezia cosmosului și detestă orașul și consecințele citadinizării, ca și Blaga:

„Citadinule, vino în viață,/ ferestrele toate au vibrat,/ fâlfâie primăvara-n steagurile din față,/ monoplanul zbârnâie-n azurul vărgat. /…/ Nu vii și n-auzi, inimă cauterizată,/ nu-ți scuipi țigara, chip nevropat?/ Pe ulița grasă sună Primăvara”… (Îngerul a strigat).

Mai mult, întâlnim, în poezia sa, elegia satului și a codrului, nostalgia pierdutei armonii a firii umane cu ritmurile rustic-cosmice:

„Fată cu părul ca seceta,/ cu dorul ca paiul,/ cu inima ca luceafărul,/ mi-amintești satul din chenarul livezilor,/ cumpăna de lemn și jgheabul ei verde,/ marginea pădurilor cu iarbă pitică/ pe care zăcea cartea necitită. // Fată a trestiilor și a tălăngilor,/ în comoara codrului pasărea fluiera”… (Fira).