Isaias, 29, 15-24, cf. LXX

15. Vai de cei care fac sfat adânc, dar nu prin Domnul[1]! Vai de cei care fac sfat în taină și vor fi în întunericul faptelor lor! Și vor zice: „Cine ne-a văzut pe noi? Și cine ne va cunoaște pe noi sau [cele] pe care le facem noi?”.

16. [Oare] nu ca lutul olarului veți fi socotiți? Nu [cumva] va zice zidirea celui care a zidit-o: „Nu tu m-ai zidit”? Sau lucrul celui care l-a făcut pe el: „Nu înțelept m-ai făcut?”.

17. Nu mai [este decât] puțin și va fi mutat Libanosul ca muntele Hermel [Χερμελ] și muntele Hermel întru dumbravă va fi socotit.

18. Și cei surzi vor auzi cuvintele cărții în ziua aceea [καὶ ἀκούσονται ἐν τῇ ἡμέρᾳ ἐκείνῃ κωφοὶ λόγους βιβλίου] și vor vedea ochii celor orbi, cei [care acum sunt] în întuneric și cei [care acum sunt] în negură [καὶ οἱ ἐν τῷ σκότει καὶ οἱ ἐν τῇ ὁμίχλῃ ὀφθαλμοὶ τυφλῶν βλέψονται][2].

19. Și cei săraci se vor bucura în[tru] veselie pentru Domnul [καὶ ἀγαλλιάσονται πτωχοὶ διὰ Κύριον ἐν εὐφροσύνῃ] și cei fără de nădejde [din] oameni vor fi săturați [se vor sătura] de veselie [καὶ οἱ ἀπηλπισμένοι τῶν ἀνθρώπων ἐμπλησθήσονται εὐφροσύνης].

20. S-a sfârșit cel fără de lege și a pierit cel mândru. Și au fost nimiciți cu totul cei care fac fărădelege în[tru] răutate

21. și cei care fac a păcătui oamenii în[tru] cuvânt. Iar pe toți cei care mustră în porți poticnire îi vor pune și în[tre] cei nedrepți l-au întors pe cel Drept.

22. Pentru aceasta, acestea zice Domnul împotriva casei lui Iacov, care s-a despărțit de Avraam: „[Oare] nu acum va fi rușinat Iacov? [Oare] nici acum fața lui Israil [nu] se va schimba?

23. Dar când or să vadă copiii lor lucrurile Mele, [atunci] prin Mine vor sfinți numele Meu. Și Îl vor sfinți pe Cel Sfânt al lui Iacov și de Dumnezeul lui Israil vor fi temători [se vor teme]”.

24. Și vor cunoaște cei care rătăcesc [în] duhul [lor] înțelegerea, iar cei care murmură vor învăța a asculta și limbile cele care șovăie vor învăța a grăi pace.


[1] Se sfătuiesc îndelung ce să facă, dar fără să ceară ajutorul Său. Pentru că plănuiesc lucruri rele, împotriva voii Sale.

[2] Profeție despre vindecările pe care le va face Domnul.

Isaias, cap. 29, 1-14, LXX

1. Vai, cetatea Ariil [Αριηλ], [cu] care David a dus război! Adunați roade [din] an în an, căci veți mânca împreună cu Moab [Μωαβ]!

2. Căci o voi necăji pe Ariil și tăria va fi la ea și avuția Mie [la Mine].

3. Și voi înconjura ca David împotriva ta și voi arunca împrejurul tău gard și voi pune împrejurul tău turnuri.

4. Și cuvintele tale vor fi smerite în[tru] pământ [καὶ ταπεινωθήσονται οἱ λόγοι σου εἰς τὴν γῆν] și întru pământ cuvintele tale vor coborî [καὶ εἰς τὴν γῆν οἱ λόγοι σου δύσονται]. Și glasul tău va fi ca al celor care strigă din pământ și către [fața] pământului glasul tău va slăbi.

5. Și va fi ca praful de la roată avuția celor neevlavioși și ca țărâna purtată [de vânt] și va fi ca clipa de acum

6. de la Domnul Savaot. Căci cercetarea[1] va fi cu tunet și cutremur și glas mare, viforul aducându-se și văpaia de foc mistuind.

7. Și avuția tuturor neamurilor va fi ca cel care visează în somn, câți au dus război împotriva lui Ariil și toți cei care s-au ostășit împotriva Ierusalimului și toți cei care s-au adunat împotriva lui și cei care îl necăjesc pe el.

8. Și vor fi ca cei care beau și mănâncă în somn și, deșteptându-se, deșert [este] visul lor. Și [în] ce chip visează, cel căruia îi este sete, ca bând și, deșteptându-se, încă îi e sete, [așa] și sufletul său întru deșert a nădăjduit. [Căci] așa va fi avuția tuturor neamurilor, câți au făcut război pe muntele Sionului.

9. Să vă eliberați și să vă uimiți. Și amețiți-vă nu de sicheră și nici de vin!

10. Că[ci] v-a adăpat pe voi Domnul [cu] Duh de străpungere [Πνεύματι κατανύξεως] și va închide ochii lor și ai profeților lor și ai stăpânitorilor lor, cei care văd cele ascunse.

11. Și vor fi vouă toate cuvintele acestea precum cuvintele acestei cărți pecetluite, pe care are să i-o dea pe aceasta omului care știe literele, zicând: „Citește acestea!”. Și [el] va zice: „Nu pot să citesc, căci a fost pecetluită”.

12. Și va fi dată cartea aceasta întru mâinile omului [care] nu știe literele și îi va zice lui: „Citește aceasta!”. Și [el] va zice: „Nu știu literele”.

13. Și a zis Domnul: „Poporul acesta se apropie Mie [de Mine cu] buzele lor [și] Mă cinstesc, dar inima lor [este] departe, este depărtată de Mine. Și în zadar Mi se închină Mie, învățând poruncile oamenilor și învățăturile [lor].

14. Pentru aceasta, iată, Eu voi adăuga să mut pe poporul acesta și îi voi muta pe ei și voi pierde înțelepciunea celor înțelepți și înțelegerea celor înțelegători o voi ascunde”.


[1] Pe care o va face Domnul.

Psalmul al 12-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Până când, Milostive, nu-Ți aduci aminte,
de mă uiți cu totul, Dumnezeule Sfinte?
Până când, Milostive, Ți-ascunzi sfânta Ta față,
de mine ticălosul, cu multă greață?
Până când îmi voi pune sfaturi în bietul suflet,
ziua dureri, și noaptea inimă-n greu cuget?
Până când se va înălța vrăjmașul [meu] cu-nvârtoșare,
de va voi să suie, să [mi] se pună-n spinare?
Ci Te milostivește, o, Dumnezeule Sfinte,
de-mi auzi sărmana rugă, sărmanele cuvinte!
Cugetul îmi sfințește, ochii[-mi] luminează
dintr-a Ta strălucire de senină rază!
Să nu adorm în somnul celei de-a doua morți,
să nu râdă vrăjmașul, să-mi zică: „Nu poți[1]!”.
Căci celor ce-mi fac scârbă și grea supărare
le-ar face bucurie să fiu întru pierzare.
Însă mila Ta cea sfântă îmi e spre virtute,
mi-e nădejde și reazim când mă apasă multe.
Mă voi bucura și-mi voi face inimă bună
pentru biruința Ta, cântând împreună[2],
dintru a Ta bunătate, pe care mi-o vei trimite,
ca să-Ți cânt sfântul nume, Dumnezeule Sfinte!


[1] Să te mântui.

[2] Cu cei credincioși.

Rămâne să ne vedem. Poemul 85

Nu, nu e el!
Nu putem spune, în mod gratuit,
că a făcut ceva vreodată.
Nu, n-a făcut!
Pentru că el nu poate face nimic
gratuit. La el totul
are un preț,
pentru că te prețuiește din cap
și până-n picioare
până mori…
Până mori
de curiozitatea că
nu ești tu cel care îl interesezi.
De fapt, știai asta.
Nu ai cum să nu știi
cum te tratează, cu
ce pahar te pune la masă,
de la cine își ia cuvintele.
Pentru că el, prefăcându-se
că e atent, nu poate fi
decât duplicitar.
La el în sertar se țin
toate amănuntele.
Chiar și cele care
nu te interesează,
dar care te cocoșează prin
consecințele lor.
Dar nu contezi!
Ești un număr caraghios
în matematica lui,
care nu se poate dezlipi
de praf, de retină,
de uitare.
Ți-a uitat numele
mai înainte ca să i-l spui.
Nu, nu contează
ce nu știi despre el!
Important e că el
te știe, te toarnă în
mod categoric,
te răstălmăcește
în orice discuție.
Pentru că și superiorii tăi au
superiori și mai mari,
chiar și unii imaginari.
Sunt 33% afirmații
că n-ai existat.
Că ai fost o plastografie.
Cu care noi ne-am bătut
capul așa de mult, încât
și comentariile semănau
cu noi.
Nu, nu contezi!
Dincolo de această zi
sunt zile neîncepute,
pe care nu le vei
cunoaște niciodată.
Pentru că ești o negație.
Un poem care trebuie
să se oprească
mai înainte de a fi
credibil.

Isaias, cap. 28, cf. LXX

1. Vai cununii semeției! Cei năimiți ai lui Efrem. Floarea care a căzut din slavă [τὸ ἄνθος τὸ ἐκπεσὸν ἐκ τῆς δόξης] peste vârful muntelui celui gras [ἐπὶ τῆς κορυφῆς τοῦ ὄρους τοῦ παχέος]. Cei care se îmbată fără de vin[1].

2. Iată, mânia Domnului cea tare și cea aspră [este] ca grindina care coboară neavând umbră! [Cu] tărie coborându-se, ca mulțimea cea multă de apă. Târând țara [în] pământ [σῦρον χώραν τῇ γῇ], va face odihnă [cu] mâinile [ποιήσει ἀνάπαυσιν ταῖς χερσίν],

3. iar [cu] picioarele va fi călcată cununa semeției, cei năimiți ai lui Efrem.

4. Și va fi floarea nădejdii slavei [τὸ ἄνθος τῆς ἐλπίδος τῆς δόξης], care a căzut peste vârful muntelui celui înalt, ca cel mergând înainte [la] smochină. [Iar] pe aceasta, pe care a văzut-o, mai înainte [ca] să o ia întru mâna lui, va voi să o înghită pe ea.

5. [În] ziua aceea Domnul Savaot va fi cununa nădejdii, cea care a fost împletită, a slavei, [cununa] poporului Meu celui care a rămas.

6. Vor fi rămași [vor rămâne] în[tru] Duhul judecății la judecată și [cu] tărie oprind să omoare.

7. Căci aceștia [cu] vin sunt rătăciți[2]. Preotul și Profetul au fost rătăciți pentru sicheră[3]. S-au uimit pentru vin. Au fost clătinați de beția sicherei, au fost rătăciți. Aceasta este vedenia.

8. Blestemul va mânca sfatul acesta, căci sfatul acesta [este] pentru lăcomie.

9. Cui i-am vestit cele rele și cui i-am vestit vestea? Celor înțărcați de la lapte, celor care au fost smulși de la sân?

10. „Așteaptă necaz peste necaz! [Așteaptă] nădejde peste nădejde! [Mai e] încă puțin, încă puțin”.

11. Pentru disprețul buzelor printr-o altă limbă [διὰ φαυλισμὸν χειλέων διὰ γλώσσης ἑτέρας]. Că[ci] vor zice poporului acestuia,

12. zicând: „Aceasta [este] odihna acestuia, a celui care este flămând, și aceasta [este] pieirea”. Și nu au voit a asculta.

13. Și le va fi lor cuvântul Domnului Dumnezeu: „Necaz peste necaz, nădejde peste nădejde, încă puțin, încă puțin”. Ca să meargă și să cadă întru cele dindărăt. Și vor fi în primejdie și vor fi zdrobiți și vor fi învinși.

14. Pentru aceasta, ascultați cuvântul Domnului, bărbații [bărbaților] chinuiți și stăpânitorii [stăpânitorilor] ai poporului acestuia, cel [care este] în Ierusalim!

15. Că[ci] ați zis: „Am făcut făgăduință cu Iadul [ἐποιήσαμεν διαθήκην μετὰ τοῦ ᾍδου] și cu moartea înțelegeri [καὶ μετὰ τοῦ θανάτου συνθήκας]. Viforul, aducându-se, dacă are să treacă, nu are să vină peste noi. Am pus minciuna nădejdea noastră [ἐθήκαμεν ψεῦδος τὴν ἐλπίδα ἡμῶν] și [cu] minciuna vom fi acoperiți [ne vom acoperi] [καὶ τῷ ψεύδει σκεπασθησόμεθα]”.

16. Pentru aceasta așa zice Domnul: „Iată, Eu voi arunca întru temeliile Sionului piatra cea de mult preț [λίθον πολυτελῆ], cea aleasă [ἐκλεκτὸν], cea din capul unghiului [ἀκρογωνιαῖον], cea cinstită [ἔντιμον][4] întru temeliile lui! Și cel care crede în[tru] el [καὶ ὁ πιστεύων ἐπ᾽ αὐτῷ], nu are să fie rușinat [οὐ μὴ καταισχυνθῇ].

17. Și voi pune judecata întru nădejde și milostenia Mea întru greutăți. Și [nu se vor bucura] cei care au nădăjduit în deșert [în] minciună, că nu are să treacă [peste] voi viforul.

18. Și are să vă ia vouă făgăduința morții, iar nădejdea voastră, cea către Iad, nu are să rămână. Viforul, aducându-se, dacă are să vină, veți fi lui întru călcare.

19. Când are să treacă, vă va lua pe voi. Devreme, devreme va trece ziua și în noapte va fi nădejdea cea rea. Învățați a auzi!”.

20. Ei, înghesuindu-ne, nu putem a ne lupta. Iar, [pentru că] slăbim, [nu putem] să ne adunăm pe noi înșine.

21. Se va ridica precum muntele celor neevlavioși și va fi în valea Gavaonului [Γαβαων]. Cu mânie va face lucrurile Sale [μετὰ θυμοῦ ποιήσει τὰ ἔργα Αὐτοῦ], [care vor fi] lucru de amărăciune [πικρίας ἔργον]. Iar mânia Lui cu înstrăinare va folosi și amărăciunea Lui [este] străină.

22. Și voi să nu vă veseliți și nici să [nu] se întărească legăturile voastre! Pentru că desăvârșite și scurte lucruri am auzit de la Domnul Savaot, pe care le va face peste tot pământul.

23. Ascultați și auziți glasul meu! Luați aminte și auziți cuvintele mele!

24. [Oare] cel care ară, nu toată ziua va ara? Sau, înainte să lucreze pământul, [nu] va pregăti [el] sămânța mai înainte?

25. [Oare], când are să netezească fața lui[5], nu seamănă atunci puțin chimen negru [μελάνθιον][6] și chimion [κύμινον][7]? Și, iarăși, [nu] seamănă grâu și orz și zea[8] [ζέαν][9] în hotarele tale?

26. Și te voi certa [cu] judecata Dumnezeului tău și vei fi veselit [și te vei veseli].

27. Căci nu cu greutate se curăță chimenul negru, nici roata carului [nu] se va roti la chimion, ci cu toiagul se scutură chimenul negru, iar chimionul

28. cu pâine va fi mâncat. Căci nu întru veac Eu voi fi urgisit vouă [Mă voi urgisi asupra voastră] [οὐ γὰρ εἰς τὸν αἰῶνα Ἐγὼ ὑμῖν ὀργισθήσομαι], nici glasul amărăciunii Mele [nu] vă va călca pe voi [οὐδὲ φωνὴ τῆς πικρίας Μου καταπατήσει ὑμᾶς].

29. Și minunile acestea de la Domnul Savaot a[u] ieșit. Sfătuiți! Înălțați mângâierea cea deșartă!


[1] Fără să bea vin.

[2] Au rătăcit de la voia lui Dumnezeu datorită beției.

[3] S-au rătăcit din cauza sicherei.

[4] Hristos Domnul.

[5] Fața pământului.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Negrilică.

[7] Cuminum cyminum, cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Chimion.

[8] Am transliterat forma de N. ζέα. Pentru că în text e forma de Ac.

[9] O cereală antică, asupra căreia există discuții că ar mai exista și astăzi. A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Ζεια.

Psalmul al 11-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Fii-mi de folos, Doamne, și mă sprijină
cu a Ta putere, de mă mântuie,
că au scăzut cei buni și se-mpuținară,
încât nu e dreptate în nicio țară!
[În] deșert către aproapele [său] tot omul grăiește
și cu-nșelăciune vrea să-l păgubească,
cu buze viclene, din inimi adânci,
grăiesc răutate și cuvânt de ceartă.
Vei pierde, Doamne, buze[le]-nșelătoare,
semeția limbii [cea] de rău grăitoare.
Se fălesc pizmașii că-și vor mări limba,
în cuvânt de ceartă, [ca] să-nmulțească scârba:
„Că buzele noastre sunt cu noi de față
[și] nu băgăm în seamă ce Dumnezeu ne-nvață”.
Vezi sărăcia [noastră], vezi suspine[le] cu jale!
La lipsiți și săraci, vezi durerile lor grele!
Acum scoală-Te pentru ei, Doamne Sfinte,
și Îți umple cu biruință sfintele[-Ți] cuvinte
și să-Ți ridici semnul cel de biruire[1]
ca să cutez cu el fără de-ndoire[2]!
Că[ci] cum e argintul lămurit cu focul,
[așa-]Ți sunt sfintele cuvinte: curate cu totul.
Tu, Doamne, ne scoate și ne socotește,
de neamul acesta în veci ne ferește!
Că-mprejurul nostru sunt gata s-alerge
cu rău necurații, cei fără de lege.
[Iar] precum e cerul mare de-nălțime
pe pământ adaugi de oameni mulțime.


[1] Sfânta Ta Cruce.

[2] Fără să mă îndoiesc în sufletul meu.

Predică la Duminica a XXXIV-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

Dumnezeu e Cel care ne dăruie continuu, Care ne împarte continuu avuția Sa [Lc. 15, 12], pe când noi suntem cei care o risipim continuu [Lc. 15, 13]. Și cum risipim noi avuția Lui, cum risipim noi sănătatea pe care El ne-o dăruie și timpul mântuirii noastre? Prin aceea că trăim desfrânat [Ibidem]! Trăim pierzându-ne în plăcerile și în comoditatea vieții noastre, trăim făcând abstracție de nevoile noastre sufletești și duhovnicești, trăim fără raportare reală la Dumnezeu și la oameni. Pentru că noi credem în mod păcătos că viața ne aparține, că ea nu e un dar al lui Dumnezeu pe care trebuie să îl redăruim Lui, ci e o posesie egoistă. Și de aceea ne trăim viața egoist, noi cu noi, noi pentru noi, și facem abstracție de ceilalți și, în primul rând, de Dumnezeu, de Dăruitorul vieții noastre.

Însă, dacă facem abstracție de Dumnezeu și de semenii noștri, noi nu ne câștigăm viața, ci noi ne-o pierdem pentru veșnicie. Pentru că ne-o pierdem în patimile noastre de rușine, care nu ne ajută nicidecum, ci ne scufundă în Iad. Căci, pe cât ne risipim în patimi, pe atât nu mai suntem stăpâni pe noi înșine și demonii ne stăpânesc. Iar patimile, aidoma porcilor [Lc. 15, 15], sunt hulpave, sunt nemâncate, vor întotdeauna mai mult, și sufletul nostru sărăcește în mod extrem. Și numai când ajungi acolo, la sărăcia ultimă, la degradarea profundă a firii tale, înțelegi ce ai pierdut, cât de frumoasă a fost viața ta înainte de vicii, înainte de destrăbălare și ce catastrofă ai ajuns. Și conștientizarea decăderii interioare e primul pas spre pocăință!

Căci îmbelșugarea de pâini [Lc. 15, 17] e săturarea de virtuți. Sufletul nostru se satură numai de bine, de binele virtuților, de binele lui Dumnezeu. Dar când îi dăm să mănânce cele rele sufletului nostru, când îi dăm păcate, el nu se satură, ci rămâne veșnic flămând și însetat. Și aceasta se petrece pentru că sufletul nostru e creația lui Dumnezeu. Și sufletul nostru se împlinește numai în relația cu Dumnezeu. Iar cine iese din relația cu Dumnezeu, acela desfrânează, pentru că se lipește de demoni [Lc. 15, 15].

Lipirea de Dumnezeu e viața duhovnicească cu El, e relația noastră de iubire cu El. Pe când lipirea de demoni e desfrânare și preadesfrânare, pentru că este ieșirea din iubirea de Dumnezeu. Și orice păcat al nostru este o ieșire din relația cu Dumnezeu, e un act de desfrânare, pentru că e o unire a noastră interioară cu demonii, cu cei care I se împotrivesc Lui.

Tocmai de aceea, Taina Mărturisirii este o unire interioară cu Dumnezeu și cu Biserica Lui, cu Dumnezeu și cu oamenii. Căci păcatele noastre ne strică relația și cu Dumnezeu și cu oamenii, atâta timp cât ne strică interior pe noi înșine. Și când ne pare rău pentru păcatele noastre și ne pocăim pentru ele, noi conștientizăm nevoia de împăcare cu Dumnezeu, cu oamenii și cu întreaga creație. Căci ne punem în relația reală, firească, duhovnicească cu Dumnezeu și cu întreaga Lui creație, adică în starea de oameni ascultători de Dumnezeu. Pentru că întreaga creație e a lui Dumnezeu și ea trebuie să I se supună lui Dumnezeu.

Însă supunerea în fața lui Dumnezeu nu e militărie, nu e supunere oarbă, ci e supunere fiască, delicată, iubitoare! Pentru că noi suntem fiii lui Dumnezeu și avuția Lui e și avuția noastră. El Își împarte avuția Sa cu noi ca un Părinte preaiubitor, pentru ca noi să ne bucurăm și acum, dar și veșnic împreună cu El. Căci El vrea să fim totdeauna cu El, pentru că toate ale Lui sunt și ale noastre [Lc. 15, 31].

– Și care este avuția Lui, pe care El o împarte cu noi?

– E slava Lui cea veșnică! Pentru că El ne dăruie slava Lui, prin care noi avem toate ale Sale. Pentru că slava Lui coboară în noi „pentru lucrarea îndumnezeirii tainice și negrăite a oamenilor”[2]. Iar îndumnezeirea omului înseamnă că Dumnezeu îl face „pe om în tot chipul asemenea Lui, afară de identificarea în ființă cu El”[3]. Și Dumnezeu ne îndumnezeiește pe noi prin slava sau harul Lui, „pentru că numai harului dumnezeiesc îi este propriu să hărăzească ființelor create îndumnezeirea pe măsura lor și numai el străluminează firea cu lumina cea mai presus de fire și o ridică deasupra hotarelor ei prin covârșirea slavei”[4] Sale.

De aceea, parabola de astăzi [Lc. 15, 11-32] trebuie citită ca un legato de expresie. Cei doi fii sunt începutul, cuprinsul și împlinirea vieții noastre cu Dumnezeu și nu două personaje antagonice. Pentru că e nevoie de începutul vieții noastre cu Dumnezeu prin Botez, orice derapaj de la viața cu Dumnezeu trebuie să ne ducă la pocăință, iar pocăința e alipire de Dumnezeu și slujire a Lui neîntreruptă.

Fiul care risipește ne învață că viața adevărată a omului e locuire în ascultarea de Tatăl. Escapada fiului e o hotărâre personală, dar una neînțeleaptă. Pe el nu răul, nu păcatul îl înțelepțește – pentru că păcatul îl prostește pe om și nu îl face un om cu minte, echilibrat –, ci conștientizarea decăderii personale! Când a cunoscut asfixierea păcatului, când a cunoscut greața profundă a păcatului, atunci a înțeles că nu asta e viața lui, că nu asta vrea să fie. Pentru că singurătatea păcatului e lipsa lui Dumnezeu din noi, e starea interioară în care nu mai simțim slava Lui în noi. Și atunci, când nu Îl mai simțim pe El în noi, înțelegem marea dramă a păcatului: el ne ia totul și nu ne dă nimic!

Fiul care n-a ieșit din cuvântul Tatălui este adevărata paradigmă de viețuire umană. Ca un preaînțelept, el a stat cu Tatăl și n-a avut nevoie să trăiască drama morții. El a stat viu, a stat cu Dumnezeu și n-a vrut să guste amărăciunea morții. Pentru că a crescut în viața cu Dumnezeu în mod continuu.

Numai că Tatăl nu Își abandonează niciodată fiii risipitori! El nu abandonează pe nimeni, dar nici nu forțează mântuirea oamenilor! Pentru că mântuirea e relația de iubire dintre Dumnezeu și oameni și nu constrângere. Oamenii trebuie să vină cu mare iubire spre Dumnezeu, spre Părintele lor, pe Care Îl recunosc în ei înșiși, și să Îi slujească Lui. Oamenii știu că împlinirea lor e în El, că întru El au tot binele, că viața bună e viața cu El. De aceea, efortul iubirii noastre pentru Dumnezeu trebuie să fie real și total. Trebuie să dorim cu tot sufletul și trupul nostru pe Dumnezeu, adică împlinirea noastră în slava Lui. Și dacă vom face asta, atunci vom trăi încă de acum cu Dumnezeu, văzând în noi mântuirea Lui. Căci El ne umple pe noi de slava Lui, de aceea prin care noi avem toate cele ale Sale.

Și El nu ne abandonează, pentru că ne primește iar și iar la Cina Lui. Dacă nu ne-ar fi iertat pentru păcatele noastre, dacă nu ar fi fost cu noi preamilostiv, am fi simțit din plin pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru că orice păcat al nostru ar fi fost pedepsit imediat. Dar noi simțim nu pedeapsa, ci mila Lui nemăsurată! Căci El, spovedindu-ne Lui, ne iartă iar și iar și ne primește la Masa Lui, unde trăim toată împlinirea duhovnicească a vieții noastre. Pentru că noi Îl primim pe Domnul și suntem cu El, cu Cel care ne curățește de păcatele noastre și ne vindecă de patimile noastre.

Însă Sfântul Petros ne avertizează că nu trebuie să avem libertatea noastră, faptul de a alege, „ca acoperământ al răutății [ὡς ἐπικάλυμμα τῆς κακίας]” [I Petr. 2, 16, BYZ]. Că nu trebuie să alegem să ne îmbrăcăm în răutate, în patimi, ci în toată dreptatea, în toată virtutea lui Dumnezeu. Pentru că acoperirea în răutate înseamnă dezbrăcarea de tot binele, pe când îmbrăcarea în Dumnezeu înseamnă îmbrăcarea în slava Lui. Iar Protopărinții noștri, prin păcat, au conștientizat că sunt goi [Fac. 3, 7] de slava Lui, după cum fiul risipitor a conștientizat că e flămând [Lc. 15, 17], când a văzut că piere de foame [Ibidem], de foamea cea duhovnicească.

Și mori de foame, atunci când nu mănânci slava lui Dumnezeu! Când nu mănânci slava Lui din Euharistie și din toate Slujbele Bisericii, din Scriptură și din toate cărțile luminate de Dumnezeu, din oamenii Lui și din întreaga creație. Pentru că sufletul nostru e flămând după slava lui Dumnezeu și o mănâncă oriunde o găsește.

Așadar, iubiții mei, trebuie să rămânem cu Tatăl nostru și să mergem mereu spre El [Lc. 15, 20] în inima noastră! Pentru că El știe slăbiciunile noastre, dar și iubirea noastră pentru El. Iar dacă un tată pământesc știe când noi facem vreo prostie și înțelege și motivațiile pentru care păcătuim, cu atâta mai mult știe și înțelege Dumnezeu starea noastră interioară. Lui nu trebuie să Îi explicăm de ce am păcătuit, ci trebuie doar să recunoaștem păcatele noastre înaintea Lui. Iar rugăciunea noastră trebuie să ceară mila Lui, ca El să ne vindece, și nu să fie o etalare de sine. Căci rugăciunea nu e lăudare de sine înaintea Lui, ci recunoaștere a păcătoșeniei personale.

De aceea, recunoscându-ne mereu păcatele noastre înaintea Lui, să ne rugăm pentru mântuirea noastră și a întregii lumi! Căci toți avem nevoie de mila și de ajutorul lui Dumnezeu. Toți ne mântuim prin mila și ajutorul Lui, pe care El ni le dăruie din belșug.

Săptămâna asta ne-am bucurat de praznicul Sfântului Haralambos [Χαράλαμπος][5], Părintele nostru, alături de toți cei care au venit la praznic. Procesiunea prin oraș a fost o mărturisire de credință, iar slujirea împreună a confraților noștri o mărturie a unității noastre. Pentru că Biserica trebuie să se strângă în slujire pentru ca să prăznuiască. Iar a prăznui nu înseamnă a bifa prezența la praznic, ci a te bucura dimpreună cu Dumnezeu, cu oamenii și cu întreaga creație. După cum postul nostru, începând cu 2 martie, nu e o cură de slăbire subiectivă, în care nu ne pasă de ceilalți, ci pocăința noastră și strigătul nostru de rugăciune pentru întreaga umanitate. Pentru că a prăznui, ca și a posti, înseamnă a sluji. Înseamnă să Îi slujești lui Dumnezeu, dar să slujești și oamenilor. Și noi slujim prin continua noastră deschidere spre Dumnezeu și spre oameni și spre întreaga creație a lui Dumnezeu. Slujim prin aceea că ne plecăm continuu lui Dumnezeu, pentru ca voia Lui să se facă în noi înșine și în întreaga Lui creație.

Să ne rugăm Domnului ca să înțelegem voia Lui cu noi! Să ne rugăm Lui pentru a fi tot mai deschiși, tot mai sinceri, tot mai înțelegători! Căci numai El ne învață cu adevărat ce să facem în viața noastră. Amin!


[1] Începută la 7. 12, în zi de miercuri, pe 12 februarie 2020. Cer înnorat, 5 grade, vânt de 19 km/ h.

[2] Filocalia românească, vol. 3, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, București, 2009, p. 101.

[3] Ibidem. [4] Idem, p. 103-104.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Charalambos.