„Piatra [λίθος]”,
cea care „a fost tăiată
din munte fără mâini
[ἐτμήθη ἐξ ὄρους
ἄνευ χειρῶν]”,
„a lovit chipul”
[Dan. 2, 34, LXX]
lumii acesteia.
L-a lovit divino-uman,
prin coborârea Lui cea plină
de smerenie la noi,
învățându-ne și întărindu-ne
să trăim dumnezeiește pe pământ.
Căci Hristos Dumnezeu,
Cel născut mai presus de fire
din Preacurata Sa Maică,
„va lovi și va nimici împărățiile acestea
[πατάξει καὶ ἀφανίσει
τὰς βασιλείας ταύτας]”,
pe cele care se cred acum „de neînvins”,
pentru că Împărăția Lui
„va rămâne întru veac
[στήσεται εἰς τὸν αἰῶνα]”
[Dan. 2, 44, LXX].
Fiindcă El „S-a golit pe Sine
[Ἑαυτὸν ἐκένωσεν],
luând chipul robului
[μορφὴν δούλου λαβών]”
[Filip. 2, 7, BYZ],
nu pentru ca „să ne înveșnicească”
pe acest pământ,
ci pentru ca să ne umple pe noi
de slava Lui cea veșnică
și să ne facă părtași Împărăției Lui
celei fără de sfârșit.
Autor: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Daniil, cap. 2, cf. LXX
1. Iar în anul al 2-lea al împărăției lui Nabuhodonosor, împreună a venit [acesta] întru vedenii și vise. [Și l-au făcut] să cadă pe împărat și să fie tulburat în visul său, iar somnul său s-a făcut [departe] de el.
2. Și împăratul a poruncit să fie aduși descântătorii și magii și fermecătorii haldeilor [τοὺς ἐπαοιδοὺς καὶ τοὺς μάγους καὶ τοὺς φαρμακοὺς τῶν χαλδαίων], [ca aceștia] să vestească împăratului [despre] visele sale. Și [aceștia] au venit [și] au stat înaintea împăratului.
3. Și le-a zis lor împăratul: „Văzut-am un vis [ἐνύπνιον ἑώρακα] și a fost mișcat duhul meu să-l cunoască [καὶ ἐκινήθη μου τὸ πνεῦμα ἐπιγνῶναι]. Așadar [οὖν], voiesc [să cunosc] visul [θέλω τὸ ἐνύπνιον]”.
4. Și haldeii au grăit către împărat în limba siriană [συριστί]: „Doamne, împărate, [în] veac trăiește [să trăiești]! Vestește visul tău slujitorilor tăi, iar noi îți vom spune ție tălmăcirea [τὴν σύγκρισιν] lui!”.
5. Iar împăratul a răspuns și le-a zis haldeilor: „[Vă spun] că, dacă nu aveți să-mi vestiți mie despre adevărul visului și tălmăcirea acestuia [nu aveți] să mi-o limpeziți mie, [atunci] veți fi făcuți de rușine și averile voastre va fi luată [vor fi luate] întru [casa] cea împărătească.
6. Dar dacă aveți să îmi lămuriți mie visul și tălmăcirea acestuia aveți să-mi vestiți, [atunci] veți lua darurile cele de multe feluri și veți fi slăviți de către mine. Limpeziți-mi mie visul și judecați-l!”.
7. Și au răspuns pentru a doua oară, zicându-i: „Împărate, zi vedenia și slujitorii tăi vor judeca despre acestea!”.
8. Și le-a zis lor împăratul: „Am cunoscut după adevăr [ἐπ᾽ ἀληθείας οἶδα], că voi răscumpărați vremea [ὅτι καιρὸν ὑμεῖς ἐξαγοράζετε], întrucât ați văzut că s-a depărtat de la mine lucrul. Așadar, precum am poruncit, așa va fi.
9. [Iar] dacă nu aveți să-mi vestiți mie visul după adevăr și tălmăcirea acestuia [nu aveți] să mi-o limpeziți mie, [atunci cu] moarte veți cădea, căci împreună v-ați înțeles să faceți pentru mine cuvintele cele mincinoase, până ce vremea are să se schimbe. Așadar, acum, dacă cuvânt aveți să-mi ziceți mie, pe care noaptea l-am văzut, voi cunoaște că această judecată veți limpezi”.
10. Și au răspuns haldeii pentru împărat, [spunându-i] că: „Niciunul [din] cei de pe pământ [nu] va putea să-i zică împăratului ce a văzut, precum ceri tu. Iar tot împăratul și tot stăpânitorul un astfel de lucru nu cere [la] tot cel înțelept și [la] mag și [la] haldeos/ haldeu.
11. Iar cuvântul pe care îl cauți, împăratule, este [lucru] greu și slăvit [βαρύς καὶ ἐπίδοξος], și niciunul [nu] este care să limpezească acestea împăratului, decât numai Îngerul [εἰ μήτι Ἄγγελος], al cărui locaș nu este cu tot trupul [οὗ οὐκ ἔστι κατοικητήριον μετὰ πάσης σαρκός], pentru care motiv nu poate să fie precum gândești [ὅθεν οὐκ ἐνδέχεται γενέσθαι καθάπερ οἴει] [tu]”.
12. Atunci, împăratul, făcându-se întunecat și foarte întristat [στυγνὸς γενόμενος καὶ περίλυπος], a poruncit să-i scoată afară pe toți cei înțelepți ai Babiloniei [τῆς Βαβυλωνίας].
13. și a decretat [ἐδογματίσθη] [ca] toți să fie omorâți. Dar a fost căutat [și] Daniil, [cât] și toți cei împreună cu el, pentru [ca] să piară împreună [cu aceia].
14. Atunci, Daniil a zis sfat și hotărâre [εἶπε βουλὴν καὶ γνώμην] [celui] care era întâiul dintre bucătarii împăratului, lui Ariohis [Αριώχης], celui căruia i-a poruncit să-i scoată pe sofiștii Babiloniei,
15. și îl întreba pe el, zicându-i: „Pentru ce s-a decretat [aceasta] cu amărăciune de [către] împărat?”. [Și] atunci, Ariohis, i-a arătat porunca lui Daniil.
16. Iar Daniil a intrat îndată către împărat și s-a rugat de împărat ca să-i dea lui vreme și are să-i limpezească totul pentru împărat.
17. Atunci a plecat Daniil spre casa sa [și] a lui Ananias și a lui Misail și a lui Azarias, a împreună-prietenilor [săi], [și] le-a arătat toate.
18. Și a poruncit post și rugăciune și pedeapsă să caute de la Domnul Cel Preaînalt [καὶ παρήγγειλε νηστείαν καὶ δέησιν καὶ τιμωρίαν ζητῆσαι παρὰ τοῦ κυρίου τοῦ Ὑψίστου] pentru taina aceasta [περὶ τοῦ μυστηρίου τούτου]. Pentru că, [dacă] Daniil și cei împreună cu el nu or să o dea, [atunci] spre pieire [vor fi dați] împreună cu sofiștii Babilonului [τοῖς σοφισταῖς Βαβυλῶνος].
19. Atunci, lui Daniil, în vedenie [ἐν ὁράματι], în acea noapte, taina împăratului i-a fost descoperită în mod limpede [τὸ μυστήριον τοῦ βασιλέως ἐξεφάνθη εὐσήμως]. [Și] atunci, Daniil L-a binecuvântat pe Domnul Cel Preaînalt [Δανιηλ εὐλόγησε τὸν Κύριον τὸν Ὕψιστον]
20. și a strigat [și] a zis: „Numele cel mare al Domnului [ὄνομα τοῦ Κυρίου τοῦ μεγάλου] va fi binecuvântat întru veac, că[ci] înțelepciunea și măreția a Sa este [ale Lui sunt].
21. Și El schimbă vremurile și anii [καὶ Αὐτὸς ἀλλοιοῖ καιροὺς καὶ χρόνους], îndepărtând împărați și punându-i [pe alții în locul lor], dând înțelepciune celor înțelepți și înțelegere celor care sunt cu înțelegere,
22. descoperindu-le pe cele adânci și pe cele întunecoase [ἀνακαλύπτων τὰ βαθέα καὶ σκοτεινὰ], și cunoscându-le pe cele din[tru] întuneric [καὶ γινώσκων τὰ ἐν τῷ σκότει] și pe cele din[tru] lumină [καὶ τὰ ἐν τῷ φωτί], și înaintea Sa [este] căderea [κατάλυσις].
23. Ție, Doamne al părinților [Κύριε τῶν πατέρων], mă mărturisesc și [pe Tine Te] laud, că[ci] înțelepciune și înțelegere mi-ai dat mie, iar acum mi-ai arătat mie câte m-am rugat să le limpezești împăratului despre acestea”.
24. Și intrând Daniil către Arioh [Αριωχ][1], care a fost pus de către împărat [ca] să-i omoare pe toți sofiștii Babiloniei, i-a zis lui: „Pe sofiștii Babiloniei să nu-i pierzi, ci du-mă pe mine către împărat și le voi limpezi împăratului pe fiecare [în parte]!”.
25. Atunci, Arioh, degrabă l-a dus pe Daniil către împărat și i-a zis lui că: „Am aflat om înțelept din robia fiilor Iudeii, care îi va limpezi împăratului pe fiecare [în parte]”.
26. Și a răspuns împăratul [și] i-a zis lui Daniil, dar care a fost numit în haldeană Baltasar: „[Să vedem dacă] vei putea să-mi limpezești mie vedenia, pe care am văzut-o, și tălmăcirea acesteia”.
27. Și strigând Daniil înaintea împăratului, i-a zis: „Taina pe care a văzut-o împăratul nu este a celor înțelepți și a fermecătorilor și a descântătorilor și a gazarinilor[2] [și nici] limpezirea [ei],
28. ci este Dumnezeu în cer descoperind tainele [ἀλλ᾽ ἔστι Θεὸς ἐν οὐρανῷ ἀνακαλύπτων μυστήρια], Care i-a limpezit împăratului Nabuhodonosor pe [cele] care trebuie să fie în zilele cele din urmă [ἃ δεῖ γενέσθαι ἐπ᾽ ἐσχάτων τῶν ἡμερῶν]. Împăratule, întru veac trăiești [să trăiești]! Visul și vedenia capului tău, [pe care le-ai trăit] în patul tău, aceasta este [acestea sunt]:
29. Tu, împăratule, ai stat întins pe patul tău [și] ai văzut toate câte trebuie la sfârșitul zilelor și Cel care descoperă tainele [ὁ ἀνακαλύπτων μυστήρια] ți le-a limpezit ție pe [cele] care trebuie să fie [ἐδήλωσέ σοι ἃ δεῖ γενέσθαι].
30. Dar și mie, nu pentru înțelepciunea cea fiind [care este] în[tru] mine mai mult [decât în] toți oamenii, taina aceasta [mi-]a fost descoperită, ci pentru [ca] să se limpezească împăratului mi-a[u] fost arătat[e] mie, pe [cele] care l[e]-a primit inima ta în[tru] cunoaștere [ἃ ὑπέλαβες τῇ καρδίᾳ σου ἐν γνώσει].
31. Iar tu, împăratule, ai văzut și, iată, un chip [εἰκὼν μία]! Și era chipul acela foarte mare [καὶ ἦν ἡ εἰκὼν ἐκείνη μεγάλη σφόδρα] și înfățișarea sa [era] covârșitoare [καὶ ἡ πρόσοψις αὐτῆς ὑπερφερὴς]. Stătuse înaintea ta și înfățișarea chipului [era] înfricoșătoare [ἑστήκει ἐναντίον σου καὶ ἡ πρόσοψις τῆς εἰκόνος φοβερα].
32. Și era capul său din aurul cel bun, pieptul și brațele [îi erau din] cele de argint, pântecele și coapsele [îi erau din] cele de aramă,
33. iar picioarele [îi erau din] cele de fier. [Și] picioarele [îi erau] o anume parte [din] fier, iar o altă parte [din] lut.
34. Văzut-ai, până când a fost tăiată piatra din munte fără de mâini [ἑώρακας ἕως ὅτου ἐτμήθη λίθος ἐξ ὄρους ἄνευ χειρῶν][3] și a lovit chipul peste picioarele cele de fier [καὶ ἐπάταξε τὴν εἰκόνα ἐπὶ τοὺς πόδας τοὺς σιδηροῦς] și cele de lut și le-a mărunțit pe acestea [καὶ κατήλεσεν αὐτα].
35. Atunci, fierul și lutul și arama și argintul și aurul împreună a[u] fost făcute mărunte și s-a[u] făcut mai mărunt[e] ca pleava în arie, iar vântul le-a vânturat pe ele, astfel încât nimic [nu a fost] să rămână din ele. Dar piatra [καὶ ὁ λίθος][4], cea care a lovit chipul [ὁ πατάξας τὴν εἰκόνα], s-a făcut muntele cel mare și a lovit tot pământul [ἐγένετο ὄρος μέγα καὶ ἐπάταξε πᾶσαν τὴν γῆν].
36. Aceasta [este] vedenia și judecata [τοῦτο τὸ ὅραμα καὶ τὴν κρίσιν], iar noi vom zice [ἐροῦμεν] [acestea] înaintea împăratului:
37. Tu, împăratule, [ești] împăratul împăraților [βασιλεὺς βασιλέων], iar ție, Domnul cerului [ὁ Κύριος τοῦ οὐρανοῦ], întâietate și împărăție și tărie și cinste și slavă ți-a dat [τὴν ἀρχὴν καὶ τὴν βασιλείαν καὶ τὴν ἰσχὺν καὶ τὴν τιμὴν καὶ τὴν δόξαν ἔδωκεν]
38. în toată lumea [ἐν πάσῃ τῇ οἰκουμένῃ]. [Și] de la oameni și [până la] fiarele cele sălbatice și păsările cerului și peștii mării ți le-a dat sub mâinile tale [pentru] a fi domnul tuturor. [De aceea,] tu ești capul cel de aur [σὺ εἶ ἡ κεφαλὴ ἡ χρυση].
39. Iar după tine se va ridica împărăția cea mai mică [decât] a ta și [apoi] împărăția cea de a treia, alta, cea de aramă, care va domni peste tot pământul [ἣ κυριεύσει πάσης τῆς γῆς].
40. Iar împărăția cea de a patra [va fi] cea tare ca fierul [ἰσχυρὰ ὥσπερ ὁ σίδηρος], cea care le supune pe toate și tot pomul tăindu-l [ὁ δαμάζων πάντα καὶ πᾶν δένδρον ἐκκόπτων], și va fi clătinat tot pământul [καὶ σεισθήσεται πᾶσα ἡ γῆ].
41. Și precum ai văzut picioarele sale, [care] o anume parte [erau din] lutul cel de oală, iar o altă parte de fier, împărăția, cea alta, va fi cea din două părți [βασιλεία ἄλλη διμερὴς ἔσται], [și] în aceasta, precum ai văzut, fierul [este] amestecat împreună cu oala cea de lut.
42. Iar degetele picioarelor, o anume parte [era din] cea de fier, iar o altă parte [din] cea de lut. [Căci] o anume parte a împărăției va fi cea tare, iar o altă parte va fi cea care a fost zdrobită [aceea care va fi zdrobită].
43. Și precum ai văzut fierul amestecat împreună cu oala cea de lut, [la fel și ei] vor fi cei amestecați întru nașterea oamenilor, și nu vor fi deominte [οὐκ ἔσονται δὲ ὁμονοοῦντες] și nici bine-gândind unii față de alții [οὔτε εὐνοοῦντες ἀλλήλοις], precum nici fierul [nu] poate să fie unit [cu] oala [cea de lut].
44. Iar în zilele împăraților acelora [καὶ ἐν τοῖς χρόνοις τῶν βασιλέων τούτων], Dumnezeul cerului va ridica o altă împărăție [στήσει ὁ Θεὸς τοῦ οὐρανοῦ βασιλείαν ἄλλην], care va fi întru veci [ἥτις ἔσται εἰς τοὺς αἰῶνας] și nu va fi nimicită [καὶ οὐ φθαρήσεται]. Și aceasta, împărăția, [la] alt neam nu are să rămână [καὶ αὕτη, ἡ βασιλεία, ἄλλο ἔθνος οὐ μὴ ἐάσῃ]. Dar [ea] va lovi și va nimici împărățiile acestea și aceasta va rămâne întru veac [πατάξει δὲ καὶ ἀφανίσει τὰς βασιλείας ταύτας καὶ αὐτὴ στήσεται εἰς τὸν αἰῶνα].
45. Precum ai văzut [că] din munte [a fost] să fie tăiată piatra fără de mâini și împreună a[u] fost zdrobit[e] oala [cea de lut și] fierul și arama și argintul și aurul, Dumnezeul Cel mare [ὁ Θεὸς ὁ μέγας] a arătat împăratului cele care vor fi în zilele cele din urmă [τὰ ἐσόμενα ἐπ᾽ ἐσχάτων τῶν ἡμερῶν] și vedenia [este] cea precisă [καὶ ἀκριβὲς τὸ ὅραμα] și credincioasă [este] judecata acesteia [καὶ πιστὴ ἡ τούτου κρίσις]”.
46. Atunci, Nabuhodonosor, împăratul, căzând pe fața [sa] la pământ [πεσὼν ἐπὶ πρόσωπον χαμαὶ], i s-a închinat lui Daniil [προσεκύνησε τῷ Δανιηλ], și a poruncit [ca] jertfe și turnări[5] să-i facă lui [καὶ ἐπέταξε θυσίας καὶ σπονδὰς ποιῆσαι αὐτῷ][6].
47. Și a strigat împăratul către Daniil [și] i-a zis: „După adevăr este [că] Dumnezeul vostru [este] Dumnezeul dumnezeilor [ἐπ᾽ ἀληθείας ἐστὶν ὁ Θεὸς ὑμῶν Θεὸς τῶν θεῶν] și Domnul împăraților [καὶ Κύριος τῶν βασιλέων], Cel care descoperă tainele cele ascunse [ὁ ἐκφαίνων μυστήρια κρυπτὰ], Cel singur [μόνος] [care face asta], că[ci] ai putut să limpezești taina aceasta [ὅτι ἐδυνάσθης δηλῶσαι τὸ μυστήριον τοῦτο]”.
48. După aceea, împăratul Nabuhodonosor pe Daniil l-a mărit și i-a dat daruri mari și multe [și] l-a pus peste lucrurile Babiloniei. Și l-a arătat pe el stăpânitor și conducător [peste] toți sofiștii Babiloniei [καὶ ἀπέδειξεν αὐτὸν ἄρχοντα καὶ ἡγούμενον πάντων τῶν σοφιστῶν Βαβυλωνίας].
49. Și Daniil l-a rugat pe împărat ca să fie puși peste lucrurile Babiloniei Sedrah, Misah și Abdenago, iar Daniil era la curtea cea împărătească.
[1] Arioh este Ariohis, întâiul bucătar al împăratului, amintit în 2, 14 și 15.
[2] De la γαζαρηνοί.
[3] Până când S-a întrupat Domnul, mai presus de fire, din Preacurata Sa Maică.
[4] Hristos Domnul.
[5] Jertfe de băutură, libații.
[6] Să-l cinstească ca pe un dumnezeu.
Predică la Duminica a IV-a a Postului Mare [2021]
Iubiții mei[1],
Scara Paradisului a Sfântului Ioannis Scărarul începe cu renunțarea la viața telurică, la viața lumească[2], iar a doua ei treaptă este nepătimirea [ἀπροσπάθεια][3]. Pentru că dezlipirea noastră de patimi înseamnă vindecarea noastră fundamentală de tristețe.
Pe cât suntem lipiți cu sufletul nostru de bani, de plăcere, de confortul pe care ni-l duc lucrurile pe care le avem, pe atât suntem de triști. Pentru că dorința noastră de a avea este infinită, pe când puterea noastră de a experia e redusă. Și pentru că nu putem să avem și să facem tot ceea ce ne dorim, de aceea suntem triști în mod fundamental. Și suntem triști în adâncul nostru, pentru că nu ne pot împlini lucrurile din lumea aceasta.
– Și de ce nu ne pot împlini toate lucrurile acestei lumi?
– Pentru că împlinirea fundamentală a omului e Dumnezeu, Creatorul său! Căci noi am fost creați de El nu pentru ca să ne împlinim în lucruri, ci în relația cu Sine și cu semenii noștri și cu Sfinții Săi Îngeri. Nu ne poate împlini relația cu un obiect sau cu un animal sau cu o pasăre, pentru că toate acestea nu ne pot răspunde pe măsura noastră. Doar Îngerul și omul ne pot răspunde și cu ei putem avea o relație de iubire, pentru că doar Îngerul și omul sunt ființe raționale, iubitoare și comunionale.
Tocmai de aceea, dezlipirea de lucruri sau despătimirea înseamnă revenirea la firescul nostru, la libertatea noastră interioară, duhovnicească. Căci atunci când nu mai suntem pătimași pentru un lucru sau pentru o persoană anume, adică atunci când ne-am dezlipit interior de toți și de toate, putem privi toate lucrurile și pe toți oamenii în mod firesc, în mod nepătimaș. Și a trăi relația cu întreaga creație ca pe una liberă de orice alipire pătimașă față de ea înseamnă a trăi nepătimirea despre care ne vorbește aici Sfântul Ioannis Scărarul.
– Însă putem să ajungem în mod real la această stare dumnezeiască de nepătimire interioară?
– Da! Cu harul lui Dumnezeu ne putem dezlipi în mod zilnic de toate lucrurile și de toți oamenii. Și o putem face, dacă admitem interior că nimic din ceea ce avem nu e al nostru, pentru că nu ne va aparține pentru totdeauna, iar în relația cu oamenii, dacă admitem că nu putem să stăpânim pe nimeni cu forța, ci putem să intrăm în viața cuiva numai prin iubirea sinceră și totală față de el. Dacă privim întreaga noastră avere ca pe o realitate de care ne folosim spre sporirea noastră duhovnicească, atunci viața noastră pe pământ e plină de libertate duhovnicească, pentru că nu ne împlinesc lucrurile, ci relațiile cu Dumnezeu, cu Sfinții și Îngerii Lui, și cu oamenii. Iar în relațiile mântuirii noastre cu Dumnezeu și cu semenii, noi putem crește la nesfârșit în iubire, în curăție, în pace, în bunătate, adică în toată virtutea dumnezeiască, pentru că virtutea se lucrează în relația continuă cu Dumnezeu.
Dar ca să lucrezi virtutea, ca să o lucrezi pe cea care te sfințește, trebuie să urăști lumea în inima ta, adică alipirea pătimașă de lume, pentru ca să scapi de tristețe [λύπην][4]. Pentru că sursa tristeții noastre stă în „reaua iubire trupească de noi înșine”[5]. Și ca să scăpăm de această iubire pătimașă față de noi înșine trebuie să nu ne mai găsim „împlinirea” în plăcerea trupească și să nu ne mai fie frică de durere[6], de multele dureri care vin peste noi ca urmări ale păcatelor noastre.
Căci „cel ce nu [mai] dorește plăcerea trupească și nu se [mai] teme deloc de durere a ajuns nepătimitor [în sufletul și în trupul său]. Căci deodată cu acestea și cu iubirea trupească de sine, [cu cea adevărată, în care ne îngrijim de mântuirea noastră], care le-a născut, a omorât toate patimile ce cresc prin ea și prin ele, împreună cu neștiința [duhovnicească], sursa cea mai de la început a tuturor relelor. Și așa s-a făcut întreg slujitor al binelui ce persistă permanent și e mereu la fel, rămânând împreună cu el, [cu binele pe care îl săvârșește continuu], [și fiind] cu totul nemișcat”[7] spre rău.
– Și cum ajungem să nu ne mai ispitească păcatul?
– Prin înțelegerea profundă a ceea ce e păcatul și prin obișnuința cea bună cu viața duhovnicească! Pentru că păcatul este o alipire pătimașă a sufletului nostru față de un obiect sau față de o idee sau față de un om. A iubi duhovnicește un om e cel mai împlinitor lucru, pentru că în iubirea curată față de el, noi creștem în viața cu Dumnezeu. Însă, a te îndrăgosti pătimaș de cineva numai pentru ca să te culci cu el înseamnă a-l reduce la pofta ta, la dorința ta desfrânată. Pentru că nu îl vrei pentru el, pentru ceea ce este el în adâncul său, ci pentru a-l folosi ca să păcătuiești cu el.
Când îți iubești în mod pătimaș țara, familia, neamul, copiii, locul de muncă, averea, poziția socială, faima personală, atunci păcătuiești „spre binele” acestora. Însă niciun păcat nu ne împlinește! Pentru că orice păcat înmulțește tristețea și singurătatea noastră. Dar dacă despărțim întotdeauna în noi înșine firescul lucrurilor de alipirea pătimașă față de ele și față de oameni, atunci înțelegem că păcatul nu ne împlinește, ci ne înmulțește durerile noastre.
Iar viața cu Dumnezeu, când devine împlinirea noastră zilnică, ne învață să nu ne mai stricăm sufletul cu experiențele morții. Pentru că păcatele sunt cele prin care experimentăm moartea în noi înșine. Starea împlinitoare de har, care e starea noastră de bine real, de bine împlinitor, e ca o casă încălzită și plină de mirosuri bune. Cine și-ar dori să iasă dintr-o astfel de casă plină de căldură și de împlinire, când afară e ditamai furtuna?! Așa că obișnuința cu binele, această împlinire sfântă pe care ne-o aduc virtuțile cele dumnezeiești, și înțelegerea perversității păcatului ne vindecă de tentația păcatului. Când ai gustat și ieri păcatul și ai văzut că e plin de amărăciune, îl mai faci și azi cu aceeași inconștiență? Nu! Ci chiar dacă obișnuința păcatului e încă mare și ea te îndeamnă să păcătuiești, deja păcatul a început să piardă teren în tine.
– Și de ce păcatul nu mai e un lucru „plăcut”, atunci când începi să îi înțelegi urmările?
– Pentru că el te seduce, atâta timp când îl consideri „un bine” și nu când îți dai seama că el e o otravă mortală. Când îl vezi cu adevărat, păcatul devine fața goală a morții. Și atunci nu poți să mai suporți moartea din niciun păcat, pentru că oricare ar fi păcatul, el înseamnă omorârea ta pentru veșnicie.
De aceea, iubiții mei, asumarea interioară a Dumnezeieștii Cruci înseamnă a lupta cu tot păcatul și cu toată minciuna în ființa ta. Înseamnă a lupta cu lăcomia pântecelui, cu mândria, cu slava deșartă, cu îngâmfarea, cu iubirea de bani, cu zgârcenia, cu tirania, cu fanfaronada, cu aroganța, cu nechibzuința, cu nebunia personală, cu părere de sine, cu înfumurarea ta, cu disprețul din inima ta, cu necurăția, ușurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, neatenția ta, cu moleșeala ta interioară, cu pornirea ta de a face rău altora, cu dorința ta de a râde de alții și de a vorbi fără rost[8].
Ca să te birui pe tine trebuie să birui mânia, invidia ta, ura, dușmănia, resentimentele tale, bârfirea altora, intrigile pe care le urzești, întristarea și deznădejdea ta, hulele la adresa lui Dumnezeu, lâncezeala, descurajarea, micimea de suflet, gelozia din tine însuți[9]. Și când tu nu ești cel care trebuie să fii trebuie să omori în tine fățărnicia, ironiile, sarcasmul, prefăcătoria, lingușeala, dorința de a plăcea în mod neapărat oamenilor[10]. Pentru că toate acestea și multe altele sunt păcatele care te omoară și pe care trebuie să le omori în tine însuți prin spovedirea lor și prin renunțarea la ele.
Toată minciuna și toată erezia și toată stricarea adevărului trebuie scoase din inima noastră. Pentru că noi trebuie să creștem mereu prin adevărul și sfințenia lui Dumnezeu, așa cum o floare crește mereu prin apa și lumina soarelui. Însă, dacă adaugi păcate peste păcate în inima ta, nu faci altceva decât să înmulțești chinurile tale cele veșnice. Pentru că orice păcat nespovedit și pentru care noi nu ne pocăim înseamnă aruncarea noastră în Iadul cel veșnic.
Iar când Biserica ni-l pune astăzi înaintea noastră pe Sfântul Cuvios Ioannis Scărarul, ea ne spune că sfințenia înseamnă nevoința de toată viața. Și că numai nevoința, numai crucificarea interioară continuă ne mântuie, pentru că ne umple de toată virtutea și de toată sfințenia.
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, pomenit azi, pe 11 aprilie, a fost canonizat pe 10 octombrie 1955[11]. Iar proclamarea canonizării sale s-a făcut la Mănăstirea Cernica, în Biserica Sfântul Gheorghe, în zi de duminică, pe 23 octombrie 1955[12].
Însă, când mergi și te închini la Sfintele sale Moaște, atunci toată viața sa devine relevantă pentru tine. Pentru că tot ceea ce a făcut în viața sa Sfântul Calinic se vede în Sfintele sale Moaște, care te umplu de multă pace, curăție și sfințenie.
Viața ta te face relevant! Ceea ce lași în urmă te scoate în evidență! Însă vei deveni evident pentru oamenii care văd, care văd cu adevărat, care văd duhovnicește, care înțeleg valoarea vieții și a operei tale. Celorlalți, le vei fi indiferent. Fiindcă nici ei nu se valorizează pe ei înșiși.
Vă doresc multă pace și mult spor duhovnicesc pe mai departe! Dumnezeul nostru treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, Dumnezeul mântuirii noastre, să ne întărească pe toți spre a face voia Lui cea sfântă! Amin.
[1] Începută la 9. 46, în zi de vineri, pe 9 aprilie 2021. Cer senin, soare, 4 grade.
[2] PG 88, col. 632. [3] PG 88, col. 653.
[4] PG 88, col. 656/ Filocalia românească, vol. al 9-lea, Scara Sfântului Ioan Scărarul, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1980, p. 63.
[5] Filocalia românească, vol. al 3-lea, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, București, 2009, p. 39.
[6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 35. [9] Ibidem. [10] Ibidem.
[11] Acte și Tomosuri sinodale privind canonizarea Sfinților Români (1950-2020), ed. a II-a revizuită și adăugită, Ed. Basilica, București, 2020, p. 59. [12] Ibidem.
Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [85]
Trupul începe tot mai mult să semene cu un univers străin, irecognoscibil:
„Și dintr-o dată/ Mi-au dispărut gleznele,/ Fragilele mele glezne, agere,/ S-au îngropat în carne. //
Pulpele sunt ca doi butuci,/ Stau pe butuci de rugină și/ Fier vechi. //
Numai burta/ Se profilează înainte/ Ca la o naștere iminentă. //
Apa, clipocind misterios/ Înăuntru,/ Invită moartea la scaldă” (Ascită)[1].
Omul nu-și mai înțelege făptura somatică. Ceva nefiresc îl deformează, îl transformă iremediabil. De fapt, acum ia seama la realitatea pe care anterior, când era sănătos, nu a sesizat-o prea bine: trupul nostru este foarte fragil și perisabil, și poate fi supus oricând metamorfozelor de tot felul, care să îi producă amputări sau deformări monstruoase.
Dar lucrul cel mai evident e omniprezența morții în aceste versuri. Acum, așteaptă ca moartea să vrea să se scalde într-o apă misterioasă care clipocește înăuntrul său…
Distorsionările acestea care se produc pe harta propriului corp obligă mintea și conștiința să se regăsească în punctele de stabilitate ale ființei, în ceea ce nu se mișcă și nu se alterează.
Iese în evidență, în mod foarte pregnant, prin experiența bolii în fază terminală, dualismul ființei noastre, opoziția între partea coruptibilă și cea incoruptibilă.
Bolnavul este redus, adesea, la funcția vizuală, la starea de a fi observatorul propriei agonii, fără să poată acționa (la propriu) în vreun fel:
Observ cu interes
Cum se luptă instinctul vieții
Cu geniul morții.
Viața vine cu o mie de tertipuri,
Moartea are o mie și una de vicleșuguri.
Ca doi gladiatori,
Unul cu trident și plasă,
Altul cu spada scurtă.
Strivit între logica misterioasă
A vieții
Și logica misterioasă a morții
Sunt terenul de luptă.
Au rămas din mine
Doar ochii,
Să vadă și să se îngrozească.
(Spectator)[2]
Expresia „geniul morții” este preluată de la Eminescu (Scrisoarea I), dar Sorescu o utilizează în alt sens. Ceea ce remarcă el acum, și anume faptul că „sunt terenul de luptă” dintre viață și moarte, e o realitate ce a fost sesizată și de mulți alții, anterior. Iar ființa noastră nu reprezintă numai terenul de luptă dintre viață și moarte, în sens biologic, ci și – sau mai ales – dintre viață și moarte în sens duhovnicesc.
Viața persistă în noi, în condiții de agonie, atâta timp cât Dumnezeu îngăduie, pentru a deveni conștienți tot mai mult de realitatea noastră interioară, de starea noastră duhovnicească. De aceea și „viața vine cu o mie de tertipuri”, și moartea se insinuează printr-„o mie și una de vicleșuguri”.
Ceea ce imobilizarea la pat îl forțează să urmărească, în ultimele săptămâni de viață, este, de fapt, ceea ce monahii ortodocși și cei instruiți în războiul duhovnicesc exersează în toată existența lor: a fi atenți și a învăța tacticile morții spirituale, cărora le răspund prin strategiile vieții în har.
Sorescu urmărește însă, cu mirare, lupta între viață și moarte, mai mult în sens biologic, dar nu fără consecințe profunde în plan spiritual: „logica misterioasă a vieții” și „logica misterioasă a morții”. Resursele vieții se opun avansului morții, care cucerește mereu noi redute în organismul pe care îl oprește treptat din mers.
Ipostaza de „spectator” e una dureroasă: „Au rămas din mine/ Doar ochii,/ Să vadă și să se îngrozească”. Dar, în poezia următoare, fără titlu[3], gladiatorul numit „viață”, îl introduce în arenă: „De fapt cel care luptă aici/ Cu îndârjire/ Ești chiar tu./ Nu te lăsa, /ține spada!”. Ceea ce e mai mult o ironie, pentru că: „Fac scufundări în durerea pură,/ Esență de țipăt și disperare”. Și constată exasperat: „Ca marea cu valuri verzi înșelătoare,/ Nici durerii nu-i poți ghici fundul. /…/ Mă rog de împăratul peștilor/ Să-mi trimită un rechin de treabă/ să-mi taie calea” (Durere pură)[4].
[1] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), op. cit., p. 20.
[2] Idem, p. 21.
[3] Idem, p. 22.
[4] Idem, p. 23.
Iezechiil, cap. 2, cf. LXX
1. Și [El] a zis către mine: „Fiule al omului [υἱὲ ἀνθρώπου], stai pe picioarele tale și voi grăi către tine [στῆθι ἐπὶ τοὺς πόδας σου καὶ λαλήσω πρὸς σέ]!”.
2. Și a venit în[tru] mine Duhul [καὶ ἦλθεν ἐπ᾽ ἐμὲ Πνεῦμα] și m-a ridicat pe mine [καὶ ἀνέλαβέν με][1] și m-a scos pe mine [καὶ ἐξῆρέν με][2] și m-a pus pe mine pe picioarele mele[3]. Și Îl auzeam pe El grăind către mine.
3. Și [El] a zis către mine: „Fiule al omului, Eu te trimit pe tine către casa lui Israil, [către] cei care Mă amărăsc pe Mine [și] care M-au amărât pe Mine, ei și părinții lor până în ziua de astăzi!
4. Și vei zice către ei: «Acestea zice Domnul:
5. <Atunci [se va vedea], dacă or să audă sau dacă or să fie înspăimântați, pentru că este casa cea care amărăște>». Și vor cunoaște că Profet ești tu în mijlocul lor.
6. Iar tu, fiule al omului, să nu te temi de ei, nici să te uimești de fața lor! Pentru că se vor înfuria nebunește și se vor ridica asupra ta împrejur și în mijlocul scorpionilor tu locuiești [καὶ ἐν μέσῳ σκορπίων σὺ κατοικεῖς]. [De] cuvintele lor să nu te temi și de fața lor să nu te uimești, pentru că este casa cea care amărăște.
7. Și vei grăi cuvintele Mele către ei. Atunci [se va vedea], dacă or să audă sau dacă or să fie înspăimântați, pentru că este casa cea care amărăște.
8. Iar tu, fiule al omului, auzi pe Cel care grăiește către tine! [Și] nu fi amărând[u-Mă], precum casa cea care amărăște! Cască gura ta și le mănâncă [pe cele] pe care Eu ți le dau ție!”.
9. Și am văzut și, iată, mâna [era] întinsă către mine! Și în[tru] ea [era] sulul cărții [κεφαλὶς βιβλίου].
10. Și l-a desfășurat pe el înaintea mea și în el erau scrise cele dinapoi și cele dinainte. Și fusese scris [fuseseră scrise] întru el plângerea și cântarea și vaiul [θρῆνος καὶ μέλος καὶ οὐαί].
[1] M-a ridicat spre vederi duhovnicești.
[2] M-a scos pe mine, întru vederea duhului meu, afară de cele văzute.
[3] M-a făcut să fiu în stare să primesc revelațiile Sale cele dumnezeiești.
Ecteniile Bisericii. Comentariu teologic [1]
Ectenie vine de la adj. ἐκτενής, care înseamnă extinsă[1], îndelungă, și înseamnă rugăciunea intensă și stăruitoare a Bisericii către Dumnezeu pentru diverse nevoi punctuale. Și ecteniile sunt întrețesute în Slujbele Bisericii împreună cu psalmii, rugăciunile, cântările, citirile și predicile liturgice, toate la un loc formând cultul Bisericii. Iar ectenia e începută de Slujitorul Bisericii, adică de Episcop, Preot sau Diacon, și la ea răspunde întreaga comunitate liturgică. Pentru că întreaga Biserică are nevoie de rugăciune, atâta timp cât trăim bisericește, creștem în credință și ne înduhovnicim continuu prin rugăciunea Bisericii.
Ectenia mare, cu care începe Dumnezeiasca Liturghie, e formată dintr-o sumă de rugăciuni esențiale pentru viața noastră. Și prima rugăciune a ei e aceasta: Ἐν εἰρήνῃ τοῦ Κυρίου, δεηθῶμεν· [În pacea Domnului, să ne rugăm!][2]. E vorba de un dativ, de care se prinde un genitiv pe portativul lingvistic, după care urmează forma de imperativ. Și noi nu suntem chemați să ne rugăm într-o pace a zgomotelor, într-o liniște exterioară, ci în pacea Domnului, în pacea Domnului din lăuntrul nostru. Pentru că pacea Domnului este slava Lui cea dumnezeiască. Și noi în slava Lui suntem chemați să ne rugăm, în slava Lui care a coborât în noi la Botez și prin care ne-a făcut fii și moștenitori ai Împărăției Sale.
Ni se cere să ne rugăm, semn că știm să facem acest lucru. Și cine ne-a învățat pe noi să ne rugăm? Dumnezeu! Pentru că, în relația cu El, Acesta ne învață pe noi cum să stăm interior înaintea Lui și cum să I ne rugăm Lui cu cuviință și cu smerenie.
În toată ectenia mare, prepoziția de început este ὑπέρ. Din punct de vedere literal, ὑπέρ înseamnă peste, deasupra[3]. Însă Friberg Greek Lexicon ne avertizează că ὑπέρ „[was] used only in a nonliteral sense in the NT”[4]. Iar cultul Bisericii l-a preluat pe ὑπέρ nonliteral din Noul Testament, folosindu-l aici cu sensul al doilea din dicționar: „after expressions relating to prayer [with the meaning of] for, in behalf of (Mt. 5, 44)”[5]. Așa că ὑπέρ înseamnă pentru în ectenia mare a Bisericii.
Numai că în textul original al ecteniei, în cel grecesc, prepoziția ὑπέρ e urmată de un substantiv la genitiv și nu la acuzativ, cum e în traducerea noastră sinodală. Pentru că numai la G. prepoziția ὑπέρ înseamnă pentru, căci la Ac. ea înseamnă „exceeding, above, more than”[6].
Iar dacă traducem cu genitivul, ca în textul grecesc, avem următorul text, care este intolerabil pentru un vorbitor de limbă română:
„Pentru a păcii de sus [Ὑπὲρ τῆς ἄνωθεν εἰρήνης] și a mântuirii sufletelor noastre [καὶ τῆς σωτηρίας τῶν ψυχῶν ἡμῶν], a Domnului [τοῦ Κυρίου] să ne rugăm.
Pentru a păcii a toată lumea [Ὑπὲρ τῆς εἰρήνης τοῦ σύμπαντος κόσμου], a statorniciei sfintelor lui Dumnezeu Biserici [εὐσταθείας τῶν ἁγίων τοῦ Θεοῦ Ἐκκλησιῶν] și a unirii tuturor [καὶ τῆς τῶν πάντων ἑνώσεως], a Domnului să ne rugăm [τοῦ Κυρίου δεηθῶμεν].
Pentru a sfintei casei acesteia [Ὑπὲρ τοῦ ἁγίου οἴκου τούτου] și cei [care] cu credință [καὶ τῶν μετὰ πίστεως], evlavie și frica lui Dumnezeu intră în ea [εὐλαβείας καὶ φόβου Θεοῦ εἰσιόντων ἐν αὐτῷ], a Domnului să ne rugăm [τοῦ Κυρίου δεηθῶμεν]”[7] etc.
Ce facem în această situație? Ca traducător de limbă greacă veche ești nevoit să corectezi textul sursă, textul grecesc, și să traduci totul la Ac., așa cum s-a procedat și în textul sinodal românesc. Numai că cititorul român, care nu cunoaște textul grecesc, crede că așa e textul și în limba greacă. Însă, în limba greacă, e la G., așa cum am prezentat mai sus, pe când în limba română trebuie să corectăm textul grecesc și să îl redăm la Ac și să adăugăm alte elemente lingvistice, puse între paranteze drepte, pentru ca textul să fie fluent. Și avem:
„Pentru pacea de sus și [pentru] mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm!
Pentru pacea a toată lumea, [pentru] statornicia Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și [pentru] unirea tuturor, Domnului să ne rugăm!
Pentru Sfânta Casă aceasta și [pentru] cei [care] cu credință, evlavie și frica lui Dumnezeu intră în ea, Domnului să ne rugăm!”.
Iar în traducerea Scripturii și a cultului Bisericii ești nevoit adesea să corectezi textul sursă, textul grecesc, dar în același timp și să adaugi elemente care să facă textul curgător pentru un cititor de limbă română. Tocmai de aceea, în paralel cu edițiile științifice ale textelor sfinte, în care am textul sursă cu toate imperfecțiunile sale, eu am și edițiile liturgice ale cărților, cele în care am adus textul într-o prezentare acurată pentru credinciosul român.
Pacea de sus e pacea Domnului. E odihna sfântă în slava Lui cea veșnică, pe care o trăim încă de acum. Și când cerem mântuirea sufletelor noastre de la Dumnezeu, cerem, în mod implicit, și mântuirea trupurilor noastre. Pentru că sufletul nostru este într-o legătură ontologică continuă, nestricată, cu trupul nostru. Iar mântuirea trupurilor noastre se vede în Sfintele Moaște care rămân după noi. Pentru că îndumnezeirea noastră se vede în nestricarea trupului nostru după adormirea noastră, pentru că el e plin de slava lui Dumnezeu în care noi am trăit toată viața.
Cu alte cuvinte, în primele două rugăciuni ale ecteniei mari, noi cerem mântuirea și sfințirea noastră prin slava lui Dumnezeu. Și dacă avem în noi pacea lui Dumnezeu, adică slava Lui care ne umple de pace dumnezeiască, atunci cerem ca toată lumea să se umple de această pace dumnezeiască, de pacea adusă de slava Lui în cei credincioși.
Dacă lumea se umple de pacea Lui, adică oamenii cei credincioși, atunci și Bisericile lui Dumnezeu sunt statornice. Corelativele lui εὐσταθεία sunt steadfastness și steadiness[8]. Sfintele Biserici sunt ale lui Dumnezeu, adică Sfintele Locașuri în care noi ne rugăm Domnului. Iar statornicia lor în timp, rămânerea lor în timp, ține de statornicia lor în dreapta credință și în dreapta slujire a lui Dumnezeu. Numai dacă rămânem în Biserică, în credința, slujirea și viața Bisericii, suntem cu Dumnezeu. Și unirea tuturor se face numai în Biserica lui Dumnezeu, pentru că unirea [ενώσεως] pe care noi o cerem aici e duhovnicească, e interioară, și ea are loc numai când trăim cu toții în simțirea vie, interioară, a slavei lui Dumnezeu.
În al 4-lea rând ne rugăm pentru Biserica noastră în care slujim, numită în ectenie Sfântă Casă. Pentru că așa s-a numit Biserica și în Vechiul Testament: Casa Domnului [Οἶκον Κυρίου] [Ieș. 23, 19; Lev. 27, 14; Deut. 23, 19; I Sam. 1, 7; Ps. 22, 6, LXX etc.]. Iar cei care intră în Biserica lui Dumnezeu ca să Îi slujească Lui trebuie să fie plini de credință, de evlavie și de frica lui Dumnezeu [φόβου Θεοῦ]. „[Căci] începutul înțelepciunii [este] frica lui Dumnezeu [ἀρχὴ σοφίας φόβος Θεοῦ], iar înțelegerea [este] bună tuturor celor care o fac pe ea” [Par. lui Sal. 1, 7, LXX]. Iar frica lui Dumnezeu păstrează credința și evlavia față de El nealterate, tocmai de aceea ea este începutul înțelepciunii.
[1] Friberg Greek Lexicon, 8.791, în BW 10.
[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.
[3] Cf. Friberg Greek Lexicon, 27.392, în BW 10.
[4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem.
Daniil, cap. 1, cf. LXX
1. În anul al 3-lea al împăratului Ioachim al Iudeii [Ἰωακίμ τῆς Ιουδαίας] a venit Nabuhodonosor [Ναβουχοδονοσορ], împăratul Babilonului, înspre Ierusalim [și] îl împresura pe el.
2. Și Domnul l-a dat pe el[1] întru mâinile sale[2] și pe Ioachim, pe împăratul Iudeii, și partea anume a vaselor celor sfinte ale Domnului [καὶ μέρος τι τῶν ἱερῶν σκευῶν τοῦ Κυρίου], și le-a dus pe ele întru Babilon și le-a așezat pe ele în templul idolului său [καὶ ἀπηρείσατο αὐτὰ ἐν τῷ εἰδωλίῳ αὐτοῦ].
3. Și împăratul i-a zis lui Abiesdri [Αβιεσδρι], întâiului dintre eunucii săi [τῷ ἑαυτοῦ ἀρχιευνούχῳ], să-i aducă lui din fiii marilor oameni ai lui Israil și din neamul cel împărătesc și din cei aleși,
4. pe tinerii cei fără de prihane și frumoși la chip și înțelegători în toată înțelepciunea și cunoscători ai literelor și deștepți și înțelepți și fiind puternici, astfel încât a fi [ei] în casa împăratului și să-i învețe pe ei cărțile și limba cea haldaichi [καὶ διάλεκτον χαλδαϊκὴν]/ haldaică/ caldeeană.
5. Și le-a dat lor înștiințare [ἔκθεσιν] de la casa împăratului în fiecare zi și din masa cea împărătească și din vinul pe care îl bea împăratul și să-i învețe pe ei [timp] de trei ani și după acestea să stea înaintea împăratului.
6. Și erau din neamul fiilor lui Israil, cei din Iudea: Daniil [Δανιὴλ], Ananias [Ἀνανίας], Misail [Μισαὴλ] [și] Azarias [Ἀζαρίας].
7. Și întâiul dintre eunuci le-a pus lor nume: lui Daniil Baltasar [Βαλτασαρ], iar lui Ananias Sedrah [Σεδραχ] și lui Misail Misah [Μισαχ] și lui Azarias Abdenago [Αβδεναγω].
8. Și a gândit Daniil în inimă [καὶ ἐνεθυμήθη Δανιηλ ἐν τῇ καρδίᾳ], ca să nu se spurce la cina împăratului și cu vinul pe care [acela] îl bea, și i-a cerut întâiului dintre eunuci ca să nu se spurce pe sine.
9. Și Domnul i-a dat lui Daniil cinste și har înaintea celui dintâi dintre eunuci [καὶ ἔδωκε Κύριος τῷ Δανιηλ τιμὴν καὶ χάριν ἐναντίον τοῦ ἀρχιευνούχου].
10. Și întâiul dintre eunuci i-a zis lui Daniil: „Mă neliniștesc de domnul meu, de împărat, de cel care a rânduit mâncarea voastră și băutura voastră, ca nu [cumva] să vadă fețele voastre întoarse și slăbite alături de tinerii cei străini care se hrănesc împreună [cu] voi și [atunci] voi fi în primejdie [cu] propriu-mi gât”.
11. Și Daniil i-a zis lui Abiesdri, întâiului dintre eunuci, celui care a fost rânduit peste Daniil, Ananias, Misail [și] Azarias:
12. „Așadar, încearcă-i pe slujitorii tăi pentru 10 zile și să ne dai nouă din semințele pământului, astfel încât a înfuleca [noi] și a bea apă!
13. Și dacă are să se arate fața noastră întoarsă alături de ceilalți tineri care mănâncă de la cina împăratului, precum ai să voiești, așa poartă-te [cu] slujitorii tăi!”.
14. Și s-a purtat [cu] ei [în] felul acesta și i-a încercat pe ei 10 zile.
15. Iar după cele 10 zile a fost arătată bună fața lor [μετὰ δὲ τὰς δέκα ἡμέρας ἐφάνη ἡ ὄψις αὐτῶν καλὴ], iar sănătatea trupului mai bună [decât] a celorlalți tineri care mănâncă [mâncau] [din] cina cea împărătească [καὶ ἡ ἕξις τοῦ σώματος κρείσσων τῶν ἄλλων νεανίσκων τῶν ἐσθιόντων τὸ βασιλικὸν δεῖπ- νον].
16. Și era Abiesdri luându-le cina lor și vinul lor și le dădea lor din semințe.
17. Și Domnul le-a dat tinerilor înțelegere și pătrundere și înțelepciune în toată priceperea cea cărturărească [καὶ τοῖς νεανίσκοις ἔδωκεν ὁ Κύριος ἐπιστήμην καὶ σύνεσιν καὶ φρόνησιν ἐν πάσῃ γραμματικῇ τέχνῃ], iar lui Daniil i-a dat pătrundere în tot cuvântul și vederea[3] și în vise și în toată înțelepciunea [καὶ τῷ Δανιηλ ἔδωκε σύνεσιν ἐν παντὶ ῥήματι καὶ ὁράματι καὶ ἐνυπνίοις καὶ ἐν πάσῃ σοφίᾳ].
18. Iar după zilele acelea, împăratul a poruncit să îi aducă pe ei, și au fost aduși de către întâiul dintre eunuci către împăratul Nabuhodonosor.
19. Și împăratul a stat de vorbă cu ei [ὡμίλησεν αὐτοῖς] și nu a fost aflat [un om], în[tre] cei înțelepți, asemenea [cu] Daniil și Ananias și Misail și Azarias. Și [ei] erau lângă împărat.
20. Și în tot cuvântul și [în toată] înțelegerea și [în toată] învățătura, [în toate] câte a căutat împăratul de la ei, i-a înțeles pe ei mai înțelepți de zece ori decât sofiștii și filosofii cei din toată împărăția sa [κατέλαβεν αὐτοὺς σοφωτέρους δεκαπλασίως ὑπὲρ τοὺς σοφιστὰς καὶ τοὺς φιλοσόφους τοὺς ἐν πάσῃ τῇ βασιλείᾳ αὐτοῦ]. Și împăratul i-a slăvit pe ei și i-a pus pe ei stăpânitori. Și i-a rânduit pe ei, pe cei înțelepți, în tot pământul său și în toată împărăția sa, alături de toți cei ai săi în fapte.
21. Și Daniil era [a fost] până în anul cel dintâi al împăratului Chiros [Κύρος], al împăratului perșilor.
[1] Domnul a dat Ierusalimul.
[2] I-a dat Ierusalimul întru mâinile lui Nabuhodonosor.
[3] Cu sensul de vedere dumnezeiască, de vedenie. I-a dat harisma de a înțelege vederile dumnezeiești.