Predică la Ziua Națională a României [1 decembrie 2021]

Iubiții mei[1],

România e patria noastră, e locul unde noi ne-am născut și trăim și Îi slujim lui Dumnezeu! Și noi nu ne-am născut la întâmplare aici, în România, ci după voia lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu rânduiește clipa nașterii fiecărui om și a conlucrat cu părinții noștri la zămislirea și la nașterea noastră. Și El ne-a dat puterea de a trăi aici, de a învăța limba română, de a ne asuma credința și viața creștină, de a ne asuma tot modul de a fi al românilor. Fapt pentru care noi nu suntem români și creștini în mod artificial, ci le-am trăit pe acestea două din pruncie, din primul an al vieții noastre, pentru că mai toți am fost botezați atunci și am început să trăim românește.

Am început să învățăm limba română în casă, mai ales în brațele mamelor și ale bunicilor noastre, de aceea limba noastră maternă este limba română, iar mai apoi am învățat-o științific la Școală și în mod personal toată viața. Familia noastră ne-a creștinat, ne-a botezat din primul an de viață și ne-a făcut cel mai mare bine al vieții noastre. Pentru că am putut trăi cu Dumnezeu de la început, de la începutul vieții noastre, și am putut crește în mod armonios în cunoașterea Lui. De aceea, viața noastră creștină e una românească, pentru că am trăit-o în ambianța Bisericii Române, a Bisericii apostolice întemeiată de Sfântul Apostol Andreas, Părintele nostru. Și tot ceea ce învățăm din alte limbi ale lumii, care sunt binecuvântate și voite de Dumnezeu ca și a noastră, îmbogățește modul nostru de-a fi, dar și modul în care ne exprimăm în limba română. Pentru că orice nouă limbă pe care o învățăm nu ne alterează limba maternă, ci ne-o îmbogățește, ne-o umple de noi și noi nuanțe necesare vieții noastre.

Noi, românii, suntem un popor creștin unic în sud-estul Europei, dar care am avut, avem și vom avea relații cu toate popoarele lumii. Deschiderea noastră față de alții arată faptul că suntem doritori să-i cunoaștem pe cei care nu sunt ca noi. Și când ai puterea să înveți de la alții, să-i primești în patria ta și să trăiești alături de ei, asta înseamnă că știi cine ești. Și dacă știi cine ești e pentru că stai pe piatra credinței celei adevărate, care e credința Bisericii, a Bisericii lui Dumnezeu, care e compusă din toate popoarele lumii.

Deschiderea românilor față de alții este eclesială. Pentru că noi știm că Dumnezeu dorește ca tot omul să se mântuie și toți oamenii sunt frați între ei, pentru că toți avem aceiași Sfinți Protopărinți, pe Sfinții Adam și Eva, primii zidiți de către Dumnezeu. Iar modul în care au trăit românii aici, timp de două milenii, ne arată că această deschidere față de alții a fost împreunată cu iubirea față de credința, de limba, de neamul și de pământul nostru. Pentru că am fost și suntem statornici, tocmai pentru că L-am iubit pe Dumnezeu și Biserica Lui și am iubit locul unde ne-a pus Dumnezeu ca să trăim.

Și când privim spre trecut, privim spre Cimitirele noastre, cele din jurul Bisericilor. Acolo, în Cimitire, este trecutul nostru! Cei care au trăit aici și au iubit și apărat acest pământ, se odihnesc trupește în ele, iar pentru sufletele lor ne rugăm mereu ca Dumnezeu să le sălășluiască întru Împărăția Sa. Știm puține lucruri despre trecutul nostru istoric, pentru că mereu am fost amenințați, atacați, subjugați și jefuiți de către alții. Ceea ce noi am creat a fost distrus sistematic de-a lungul timpului, dar există încă vestigii și personalități ale neamului nostru care au ajuns până la noi și ne vorbesc cu putere despre cine suntem. Pentru că, în acest puțin al memoriei noastre istorice, noi vedem verticalitatea acestui popor, verticalitatea eclesială a poporului român, aceea în care el și-a dus existența și ne-a adus Biserica și limba și pământul și tot modul de a fi al românilor până azi. Căci acestea toate nu se puteau păstra aici și nu puteau ajunge până la noi, dacă am fi fost necredincioși și indolenți, lipsiți de bunătate și de omenie, mici la suflet și lipsiți de eroism. Ci toate s-au păstrat cu multe sacrificii din partea tuturor, cu multă muncă, cu multă încredere în Dumnezeu și în oameni, cu multă curăție și sfințenie.

Dar anul acesta, pe lângă grija specială față de Cimitire, adică față de trecutul nostru, a fost și un an în care s-a dezbătut slujirea Bisericii Române în afara granițelor României[2], adică despre prezentul Bisericii Române din afara granițelor țării noastre. Căci cei care au plecat din diverse motive din țară nu au fost lăsați ai nimănui din punct de vedere religios, ci Biserica mamă și-a extins hotarele până la ei. Pentru ca ei să se simtă acasă atunci când vin la Biserică și când aud slujindu-se în limba lor maternă, deși ei nu sunt în România.

Încă din 2019, „diaspora românească era a cincea cea mai mare din lume”[3]. Cu alte cuvinte, avem o Românie aici, între granițele ei istorice, dar și o Românie răspândită în multe alte țări ale lumii. Pentru că oriunde trăiește un român și vorbește limba română și rămâne creștin ortodox, România apostolică este prezentă. Toți suntem România, dar și fiecare în parte! Și toți membrii Bisericii Române sunt creștinii care au fost, sunt și vor trăi întru nădejdea învierii și a vieții celei veșnice cu Dumnezeu.

Iar dacă am trăi cu această conștiință sfântă, că suntem creștini și români, am face foarte multe lucruri bune pentru noi și pentru întreaga umanitate. Cine și-a trăit responsabil creștinătatea și românitatea de-a lungul timpului a lăsat în urmă valori inestimabile. Fiecare dintre noi putem lăsa în urma noastră lucruri cu valoare unică, cu valoare mondială. Dar pentru asta trebuie să muncim cu credința în Dumnezeu și în răsplata Lui. Dacă ne demoralizăm, dacă ne descurajăm în fața greutăților de zi cu zi și pentru aceasta nu ne construim ca creștini și români, pierdem și noi, personal, și România, dar și întreaga lume. Pentru că ce poți face tu, nu poate face altul, pentru că fiecare are vocația sa.

Aici sau în afara României poți fi creștin și român, pentru că poți fi responsabil. Viața ta particulară, personală, se împletește cu a tuturor celorlalți, pentru că toți suntem locuitorii acestei lumi. Ceea ce faci pentru tine, faci și pentru ceilalți, căci și ceilalți fac lucruri care îmbunătățesc viața ta. Iar dacă comunicăm între noi în mod real și dacă dăruim lucrurile esențiale pe care le facem, atunci contribuim la binele tuturor, la binele care ne face nouă bine, dar și tuturor celorlalți.

Însă Ziua Națională nu e doar despre trecut și prezent, ci mai ales despre viitor. Viitorul popoarelor lumii e în mâna lui Dumnezeu. Dacă vrem ca poporul nostru să aibă viitor trebuie să rămânem cu Dumnezeu, cu Dumnezeul părinților noștri, cu Cel pe care L-au cunoscut românii de la începutul existenței lor. Iar eu sunt foarte încrezător în viitorul Bisericii Române și al românilor de aici și de pretutindeni, pentru că Sfinții românilor din trecut și din prezent sunt împreună cu noi, se roagă pentru noi și ne învață tot binele de care avem nevoie.

Să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne conducă! Să-L urmăm pe El, iubiții mei, pe Cel care dorește să ne ducă la fericirea cea veșnică, la viața cea pururea fericită din Împărăția Sa! Să ne avem bine unii cu alții, să ne iubim unii pe alții, să lăsăm în urmă lucrurile care ne despart și să prețuim mult ceea ce ne apropie! Avem nevoie de toți frații noștri. Avem nevoie să fim sănătoși, să fim credincioși, să fim muncitori, să fim iubitori și milostivi cu toți.

Vă doresc la mulți ani tuturor și multă bucurie și împlinire în tot ceea ce faceți! Dumnezeu e cu noi și nimeni împotriva noastră! Amin.


[1] Începută la 14. 46, în zi de duminică, pe 28 noiembrie 2021. Cer înnorat, 16 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://basilica.ro/a-fost-proclamat-anul-omagial-si-comemorativ-2021/.

[3] Cf. https://basilica.ro/ocde-diaspora-romaneasca-este-a-cincea-cea-mai-mare-din-lume/.

Iezechiil, cap. 36, 1-15, cf. LXX

1. Iar tu, fiule al omului, profețește împotriva munților lui Israil și zi-le mulților lui Israil! «Auziți cuvântul Domnului!

2. Acestea zice Domnul, Domnul: <Pentru ce a zis vrăjmașul împotriva voastră: „Bine s-a făcut! [Căci] pustiurile cele veșnice ne-a[u] fost făcut[e] nouă spre stăpânire”?>».

3. Pentru aceasta profețește și zi! «Acestea zice Domnul, Domnul: <Pentru că voi [ați voit] să fiți necinstiți și să fiți urâți voi de către cei dimprejurul vostru, [pentru] a fi voi spre stăpânirea neamurilor celor rămase, și v-ați înălțat graiul limbii [voastre] și [v-ați făcut] spre ocara neamurilor>»,

4. pentru aceasta, munților ai lui Israil, auziți cuvântul Domnului! «Acestea zice Domnul munților și dealurilor și râpelor și pârâielor și celor care au fost pustiite și nimicite și cetăților celor care au fost părăsite, celor care s-au făcut spre pradă și spre călcarea neamurilor celor care au rămas împrejur.

5. Pentru aceasta, acestea zice Domnul, Domnul: <Dacă, într-adevăr, în[tru] focul mâniei Mele am grăit [ἐν πυρὶ θυμοῦ Μου ἐλάλησα] împotriva celorlalte neamuri și împotriva a toată Idumea, că[ci] și-au dat pământul Meu lor înșiși spre stăpânirea cu veselie, necinstind sufletele [pentru ca] să le nimicească prin pradă [ἀτιμάσαντες ψυχὰς τοῦ ἀφανίσαι ἐν προνομῇ]>,

6. pentru aceasta profețește împotriva pământului lui Israil și zi munților și dealurilor și râpelor și vâlcelelor! Acestea zice Domnul: <Iată, Eu în[tru] râvna Mea și în[tru] mânia Mea am grăit [Ἐγὼ ἐν τῷ ζήλῳ Μου καὶ ἐν τῷ θυμῷ Μου ἐλάλησα], pentru ca să purtați voi ocările neamurilor!

7. Pentru aceasta, Eu voi ridica mâna Mea împotriva neamurilor celor dimprejurul vostru, [iar] aceștia necinstea lor își vor primi.

8. Iar voi, munților ai lui Israil, strugurul și rodul vostru va mânca poporul Meu, că[ci ei] se apropie să vină.

9. Că[ci], iată [ἰδοὺ], Eu [voi căuta] spre voi [Ἐγὼ ἐφ᾽ ὑμᾶς] și voi privi spre voi [καὶ ἐπιβλέψω ἐφ᾽ ὑμᾶς] și veți fi lucrați și veți fi semănați [καὶ κατεργασθήσεσθε καὶ σπαρήσεσθε]!

10. Și îi voi înmulți pe voi[1] pe oameni [și voi înmulți] toată casa lui Israil [până] întru sfârșit și vor fi locuite cetățile, iar cea care a fost pustiită va fi zidită.

11. Și îi voi înmulți pe voi pe oameni și pe dobitoace și vă voi locui pe voi ca la începutul vostru [καὶ κατοικιῶ ὑμᾶς ὡς τὸ ἐν ἀρχῇ ὑμῶν] și bine vă voi face vouă [καὶ εὖ ποιήσω ὑμᾶς], precum cele [mai] dinainte ale voastre [ὥσπερ τὰ ἔμπροσθεν ὑμῶν], și veți cunoaște că Eu sunt Domnul [καὶ γνώσεσθε ὅτι Ἐγώ εἰμι Κύριος].

12. Și voi naște pe voi oameni, [voi naște] pe poporul Meu, pe Israil, și [ei] vă vor moșteni pe voi și le veți fi lor întru stăpânire și nu o să mai fiți adăugați încă să fiți lipsiți de copii de la ei [καὶ οὐ μὴ προστεθῆτε ἔτι ἀτεκνωθῆναι ἀπ᾽ αὐτῶν]>».

13. «Acestea zice Domnul, Domnul: <Pentru că ți-au zis ție: „Mâncând oameni ești și ai fost lipsit de copii de către neamul tău”,

14. pentru aceasta, oameni nu vei mai mânca, iar neamul tău nu îl vei mai face încă fără copii>, zice Domnul, Domnul».

15. «<Și nu va mai fi auzită pe voi necinstea neamurilor, iar ocările popoarelor nu aveți să le [mai] purtați>, zice Domnul, Domnul»”.


[1] Pe munți.

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andreas, Apostolul României [30 noiembrie 2021]

Iubiții mei[1],

ca să fii Apostolul lui Dumnezeu mai întâi trebuie să fii chemat de către El, învățat de către El, schimbat dumnezeiește de către El și apoi trimis și ajutat de către El ca să faci voia Lui. Și nu poți fi trimis întru numele Lui, dacă nu ești ca El. Pentru că Apostolul e acela care Îl poartă pe Dumnezeu în el însuși și care vorbește din cele ale Lui și care face cele ale Sale. Iar azi, când îl pomenim pe Sfântul Apostol al românilor, pe Părintele mântuirii noastre, pe cel care ne-a învățat pe noi voia lui Dumnezeu, înțelegem în mod profund ce înseamnă a fi Trimisul lui Dumnezeu sau Apostolul Său. Pentru că Sfântul Andreas [Ἀνδρέας], Cel întâi chemat [ὁ Πρωτόκλητος] la apostolat[2], a venit aici, în părțile noastre de lume, și ne-a învățat pe noi să nu mai fim păgâni închinători la idoli deșerți, ci creștini, adică oamenii lui Dumnezeu. El a venit și a schimbat cu totul viața noastră și traiectoria noastră istorică, pentru că a sădit aici Biserica lui Dumnezeu.

Căci Apostolul nu e doar omul care ne vorbește despre Dumnezeu și ne face să ne pocăim, să renunțăm la viața noastră păcătoasă, el nu e doar un propovăduitor al voii lui Dumnezeu, ci e și cel care pune început bun Bisericii lui Dumnezeu într-o anume parte a lumii, prin introducerea celor convertiți în Biserică, pentru că e și un mistagog și un liturgist, un slujitor învățat de Dumnezeu și un săvârșitor al Sfintelor Lui Taine. Și când cineva intră în Biserica lui Dumnezeu, el intră prin primirea cu toată inima a Botezului Domnului, a Mirungerii celei mari și a Dumnezeieștii Euharistii și a întregii teologii și vieți a Bisericii. Intrăm în Biserică prin primirea Sfintelor Taine ale îndumnezeirii noastre, dar și prin primirea întregii teologii și vieți a Bisericii. Pentru că, odată intrați în Biserică, noi lăsăm afară pe omul cel vechi, pe omul păcatului, pentru a ne îmbrăca în slava lui Dumnezeu, ca să trăim cu sfințenie înaintea Lui.

Cu 2.000 de ani în urmă, Sfântul Apostol Andreas a întemeiat Biserica României în condițiile grele de atunci, în condițiile pe care Biserica le avea la începutul ei, și care a fost și este în comuniune sfântă cu Biserica lui Dumnezeu de pretutindeni. Pentru că Biserica lui Dumnezeu, întemeiată de Sfinții lui Apostoli, e apostolică prin învățătura, slujirea și grija sa pentru mântuirea tuturor oamenilor. Iar apostolicitatea Bisericii e totuna cu veridicitatea ei. Pentru că adevărata Biserică a lui Dumnezeu e cea pe care au întemeiat-o Sfinții lui Apostoli și în care au trăit și trăiesc toți urmașii lor duhovnicești până azi. Biserica lui Dumnezeu, cea întemeiată dumnezeiește la Cincizecime, prin coborârea în toți cei credincioși a slavei lui Dumnezeu, a fost răspândită în lume de cei umpluți de slava Lui, de Apostolii Săi. Pentru că ei au fost trimiși dumnezeiește, prin luminare și vedere dumnezeiască, în locul unde să propovăduiască și să extindă Biserica. Fiecare Apostol a avut partea lui de lume unde a activat, adică acolo unde au fost conduși dumnezeiește de Dumnezeul mântuirii noastre.

Iar dacă Sfântul Andreas a ajuns și la noi, până în Dobrogea, și a întemeiat aici Biserica lui Dumnezeu, care mai apoi s-a extins pe tot teritoriul României, la toți strămoșii noștri, e pentru că Dumnezeu a voit ca prin el să ne introducă în Biserica Sa. Căci Apostolul lui Dumnezeu a hirotonit aici Episcop, Preoți și Diaconi dintre cei convertiți de către el, așa cum a făcut peste tot pe unde a fost, pentru că asta înseamnă a întemeia o Biserică: a întemeia ierarhia Bisericii, dimpreună cu credincioșii ei, adică a-i converti pe aceștia și a-i pune întru slujirea lui Dumnezeu.

Propovăduirea apostolică îi atrage spre Dumnezeu și îi aduce spre pocăință pe oamenii păgâni și necredincioși, dar catehizarea, botezarea, mirungerea și împărtășirea oamenilor îi face pe aceștia fiii lui Dumnezeu, pentru că îi umple de slava cea veșnică a lui Dumnezeu. Iar odată deveniți creștini, aceștia pot înainta la nesfârșit în viața cu Dumnezeu, pentru că Biserica e o continuă înaintare a noastră în intimitatea cu Dumnezeu.

De aceea, când vorbim de Biserica noastră ca despre o Biserică apostolică, noi ni-l asumăm pe Sfântul Andreas Apostolul ca pe Părintele nostru cel duhovnicesc, ca pe întemeietorul Bisericii noastre. Pentru că prin el a lucrat Dumnezeu la mântuirea noastră. A minimaliza latura umană a Bisericii, adică pe cei prin care Dumnezeu lucrează la mântuirea noastră, înseamnă a practica o teologie monofizită, eretică. Și această raportare interioară la Biserică e tot mai răspândită astăzi printre noi.

Pentru că mulți cred că Dumnezeu face totul în Biserică în indiferență față de Slujitorii Lui. Și asta este perspectiva monofizită față de Biserică: aceea în care numai Dumnezeu contează și oamenii n-au niciun rol activ în viața și în istoria ei. Însă Biserica a fost, este și va fi divino-umană!

– Ce înseamnă faptul că ea este divino-umană?

– Că Dumnezeu lucrează toate în Biserică prin Slujitorii Lui! Și când Crezul Bisericii ne spune că Biserica este una [μίαν] și sfântă [ἁγίαν][3] se referă la latura ei dumnezeiască, pentru că unul e Dumnezeu și cu totul Sfânt este El și El e izvorul unității și al sfințeniei Bisericii. Dar când același Crez a toată Biserica ne spune că ea, Biserica lui Dumnezeu, e catolică [καθολικὴν] și apostolică [ἀποστολικὴν][4], ne spune că ea este Biserica a toată lumea, că e pentru toată lumea și că ea a fost întemeiată de Sfinții Lui Apostoli și a rămas în învățătura și slujirea lor, a Apostolilor Lui.

Și Sfinții Apostoli, care au răspândit Biserica în toată lumea, alături de Sfinții Întocmai cu Apostolii, care au răspândit și o vor răspândi pe mai departe, dimpreună cu întreaga ierarhie a Bisericii de ieri, de azi și de mâine, sunt latura omenească a Bisericii. Pentru că Dumnezeu întemeiază Biserica Sa prin Slujitorii Lui, prin ei o extinde continuu și prin ei o susține în existență.

Dumnezeu Și-a scris Dumnezeiasca Scriptură prin oameni, pentru că a vorbit și vorbește mereu prin Sfinții Lui. Fiul Tatălui S-a întrupat și S-a făcut om, pentru că Și-a asumat pentru veșnicie umanitatea noastră, și asta pentru ca să ne ridice pe noi la comuniunea veșnică cu Sine. Prin Sfinții Lui Apostoli, Dumnezeu a întemeiat Biserica Lui și o extinde prin urmașii lor, iar ierarhia Bisericii Sale e cea prin care El mântuie lumea în mod real, în mod actual.

De aceea, Biserica ne învață mereu să gândim divino-uman, adică să ne gândim viața și întreaga istorie din perspectiva relației noastre continue cu Dumnezeu. Pentru că El lucrează prin oamenii Lui, prin cei credincioși Sieși, și prin ei ne învață să ne mântuim.

Când ai un Părinte duhovnicesc, adică un om prin care simți că Dumnezeu îți vorbește în mod actual, în mod zilnic, înțelegi foarte bine că Biserica e divino-umană. Când te împărtășești cu Domnul Cel euharistic și, mâncând Trupul și Sângele Lui, tu te umpli de slava Lui cea veșnică, atunci știi că Biserica e divino-umană. Când simți slava Lui în apa sfințită, în mâncarea binecuvântată, în Sfintele Icoane, în Sfintele Moaște, în oamenii Lui, atunci știi că Dumnezeu e în Biserica Lui și că ea e divino-umană.

Pentru că, dacă Dumnezeu nu e cu noi tot timpul, El nu e deloc în viața noastră. Și dacă fără El nu putem face nimic cu adevărat în viața noastră, cum putem să trăim fără El vreo secundă? Dar cei care trăiesc în Biserica lui Dumnezeu și care văd minunile cele mari ale lui Dumnezeu în viețile oamenilor, cum El ne schimbă pe noi dumnezeiește în fiecare zi, aceia știu că Biserica Lui e divino-umană, pentru că Biserica e Dumnezeu dimpreună cu cei ai Lui.

Și acesta e motivul pentru care suntem profund recunoscători Sfântului Andreas, Apostolului Domnului, pentru că el a schimbat din temelii viața neamului nostru românesc. El i-a schimbat viitorul, i l-a făcut cu adevărat bun. Pentru că viitorul real al unui popor este împlinirea lui eclesială. Dacă un popor nu intră în Biserică, el nu se împlinește cu adevărat. Poate fi glorios în războaie, poate fi tehnologizat la maximum, poate fi bine educat, dar dacă un popor nu e creștin și nu se mântuie, e un popor fără veșnicie. Și noi suntem recunoscători în mod deplin Sfântului Andreas tocmai pentru acest lucru: pentru că ne-a făcut fiii lui Dumnezeu și ne-a pus la Masa Stăpânului și ne-a făcut să avem veșnicia cea bună, cea fericită, veșnicia mântuirii.

El a pus aici începutul cel bun al mântuirii noastre, iar cei de după el au rămas în credința cea dintâi! Căci Sfântul Andreas a fost ajutat de toți Slujitorii Lui de peste veacuri, pentru ca poporul român să rămână în credința cea dintâi, în credința mântuirii. Și prin asta înțelegem că și urmașii lui, ai Apostolului, au gândit și acționat apostolic, cu grijă sfântă pentru credința poporului român, pentru că au rămas credincioși începutului.

E o enormă minune existența Bisericii românești peste veacuri! E o minune a minunilor, un imens dar al lui Dumnezeu față de noi! Pentru că puteam redeveni păgâni sau puteam deveni eretici de multe ori în istoria noastră mult însângerată. Însă acești mulți și neștiuți strămoși ai noștri au apărat cu viața lor Biserica lui Dumnezeu. N-au trădat-o, nu s-au despărțit de ea, nu au renegat-o cum au făcut alții! Pentru că Biserica era viața lor și Biserica asigura unitatea neamului și a limbii române. Faptul că azi ne bucurăm de existența statului național român, de România noastră, e pentru că strămoșii noștri s-au simțit mereu una și având o singură Biserică. Dacă ar fi renunțat în masă la Biserica lui Dumnezeu în primul mileniu sau în al doilea, poporul român s-ar fi fărâmițat, ar fi pierit, pentru că și-ar fi pierdut coeziunea interioară.

De aceea, pentru a fi români azi și mâine și pentru totdeauna trebuie să rămânem în Biserica lui Dumnezeu, în cea dintâi, în cea de la început, în singura Lui Biserică, în Biserica Apostolilor Săi, pentru că ea e veșnicia noastră cea dumnezeiască. Și rămânem români, dacă suntem creștini și în comuniune cu toate popoarele creștine ale lui Dumnezeu. Prosperitatea materială n-are orizont real, dacă noi ne simțim singuri și suntem neîmpliniți. Și ne simțim așa, ai nimănui, dacă Dumnezeu nu e în viața noastră tot timpul. Iar pentru ca să Îl simțim pe El tot timpul în noi, prin slava Lui, și cu noi, învățându-ne și călăuzindu-ne la tot adevărul, trebuie să fim în Biserica Lui. Căci numai aici ne curățim, ne luminăm și ne sfințim dumnezeiește în fiecare clipă, pentru că suntem cablați la viața cu Dumnezeu. Slava Lui este viața noastră! Și slava Lui coboară neîncetat în Biserica Sa, după cum a coborât atunci, la început, la Cincizecime. Și, în mod tainic, eu și tu și el, toți creștinii care ne pocăim neîncetat și trăim cu Dumnezeu, simțim slava Lui în noi înșine și ea este bucuria lui Dumnezeu, pe care Sfântul Apostol Andreas a sădit-o atunci în oameni, pentru ei, pentru strămoșii noștri, și pentru noi, cei de azi, dar și pentru viitorimea noastră.

Dar, pentru ca bucuria lui Dumnezeu, adică slava Lui, să ajungă la cei de mâine, trebuie ca noi să fim creștinii de azi, creștinii care ne asumăm întreaga istorie și viață și teologie a Bisericii și o dăruim celor de după noi ca la început. Adică trebuie să ne pese de tot ceea ce ne-au lăsat strămoșii noștri în Biserică, iar comoara de credință și de viață și de istorie a Bisericii trebuie să o lăsăm moștenire pe mai departe.

Și nu e dar mai mare pe care îl putem face viitorimii noastre decât acesta: darul teologiei și al vieții celei sfinte. Pentru că, dacă oamenii se mântuie, dacă ei se sfințesc, ei se împlinesc cu adevărat. Și dacă oamenii se împlinesc cu adevărat, atunci noi, cei de azi, le-am dăruit cu adevărat lucrul fundamental al vieții lor.

După revoluția mântuirii noastre, după 1989, când m-am născut duhovnicește din nou prin pocăință, am văzut ce comori de teologie, de har și de sfințenie are Biserica lui Dumnezeu. Când am început să-i cunosc pe Sfinții Lui și teologia Bisericii și istoria ei cutremurător de frumoasă, am înțeles cum Biserica e viața reală a oamenilor. Pentru că, fără ea, istoria e numai vanitate. Dar când îi vezi pe Sfinții lui Dumnezeu, atunci te cutremuri și te simți cu totul mic și neînsemnat față de ei, pentru că vezi cum arată, de fapt, oamenii. Oamenii orgolioși și goi interior cred că sunt marea și sarea lumii. Nimic mai neadevărat! Pentru că adevărații oameni sunt moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu, sunt toți Sfinții Lui. Acolo îi găsim pe oameni! Oamenii adevărați sunt fiii Bisericii. Și dacă vrem să fim ca ei, atunci trebuie să fim urmașii duhovnicești ai Sfântului Andreas, care a propovăduit în multe locuri dreapta credință și a lățit Biserica lui Dumnezeu și a fost martirizat pentru iubirea lui pentru Dumnezeu.

Și a fost martirizat în Patra [Πάτρα], în Grecia de azi[5], pe când avea circa 80 de ani[6]. Și aici, în această Catedrală din Patra, avem Sfintele Moaște ale Sfântului Andreas și Sfânta Cruce pe care el a fost răstignit[7]. Pentru ca să ne întărească pe noi în viața de credință și să ne facă râvnitori ai sfințeniei celei dumnezeiești.

Vă doresc multă sănătate, bucurie și împlinire tuturor! La mulți ani de ziua duhovnicească a României și multă putere de slujire și de dăruire! Amin!


[1] Începută la 16. 42, în zi de vineri, pe 26 noiembrie 2021. Cer senin, un grad, vânt de 2 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Crezul. [4] Ibidem.

[5] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Πάτρα.

[6] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[7] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Ιερός_Ναός_Αγίου_Ανδρέα_Πατρών.

Teza Doctorală a Dr. Mihail Mitrea [3]

Aghiografie, susține autorul, este un neologism occidental de sec. 18, p. 134. Despre ὑπόμνημα, pomenirea Sfinților, p. 134-136. Βίος καὶ πολιτεία [viața și purtarea] Sfinților, p. 136, n. 566. Logosul/ Cuvântul  encomiastic, p. 139. Viața Sfântului Teoctistos din Lesbos e publicată în BHG 1723, p. 142.

Autorul dezbate pe larg modul în care Sfântul Filoteos a compus din punct de vedere literar Viețile celor 5 Sfinți contemporani lui.

Sfântul Isidoros Buhiras este declarat de Sfântul Filoteos Păstor și Didascal al întregii lumi, p. 155. El a fost mai întâi un isihast care s-a nevoit în mijlocul lumii, p. 170-171. Sfântul Isidoros și-a scris testamentul în februarie 1350, p. 177. Sfântul Nicodimos a fost 22 de ani Monah, Sfântul Savvas 47, Sfântul Isidoros 31, Sfântul Ghermanos 66, iar Sfântul Grigorios Palamas 42 de ani, p. 178.

Sfântul Cuvios Savvas Tziscos a fost și idioritmic, a fost și ascet rătăcitor și nebun pentru Hristos și eremit, dar a trăit și cenobitic și ca zăvorât, p. 179. A trăit sub ascultarea unui Părinte duhovnicesc timp de 7 ani de zile, între 1301-1308, 20 de ani a trăit o viață de Monah rătăcitor și de nebun pentru Hristos, p. 179, dar a trăit și viață de chilie la Constantinopol, în Mănăstirile din Țara Sfântă și în Muntele Sina, între 1308-1328, 14 ani a trăit cenobitic la Vatopedi (c. 1328-sfârșitul lunii martie a anului 1342), iar ultimii 6 ani i-a trăit ca zăvorât în Mănăstirea Hora din Constantinopol[1] (martie 1342-c. 1348), p. 180.

Sfântul Nicodimos cel Tânăr s-a nevoit timp de 20 de ani ca Monah rătăcitor în locuri pustii și în munți, iar spre sfârșitul vieții sale s-a nevoit într-o Mănăstire din Tessalonic, trăind viață de nebun pentru Hristos Domnul, pretinzând în mod fals că are relații cu prostituatele, p. 180.

Sfântul Cuvios Isidoros Buhiras și-a asumat apostolatul de Isihast urban în Tessalonic pentru mai mult de 10 ani, între c. 1325-c. 1335, apoi în Constantinopol ca Episcop ales de Monemvasia, iar mai apoi ca Patriarh, fiind sfătuitorul aristocrației și al familiei imperiale, p. 180.

Sfântul Cuvios Ghermanos a avut doi Părinți duhovnicești: pe Ieromonahii Ioannis și Iov, p. 181, avându-l, la rândul său, ca ucenic pe Ioannichios, p. 181.

Pentru 3 ani, Sfântul Grigorios Palamas trăiește la Marea Lavră, în Atos, apoi a trăit doi ani în mod anahoretic, p. 199, după care pleacă din Atos, p. 222. Datorită unei vederi dumnezeiești nu mai pleacă la Ierusalim, ci rămâne în Tessalonic, p. 222.

Viața Sfântului Mihail Sincellos [Μιχαήλ Σύγκελλος][2] este în BHG 1296[3], iar Viața Sfântului Stefanos cel Tânăr este în BHG 1666, p. 249. De fapt este în BHG 1666-1666a, cf. sursa[4].

Iar Sfântul Nicodimos cel Tânăr a fost martirizat de către romano-catolici, care i-au tăiat mâinile, p. 252. Pe când Sfântul Grigorios Palamas a adormit la vârsta de 63 de ani și după 12 ani și jumătate de viață ca Mitropolit, pe 14 noiembrie 1359, p. 256.

A doua parte se termină în p. 283. Iar a treia, începând cu p. 284, se ocupă de relațiile Sfinților cu societatea, cu lumea lor.

Viața Sfântului Maximos Cavsocalivitul[5] se găsește în BHG 1236z și a fost compusă de Ierom. Nifon din Atos[6], p. 289. Viața Sfintei Maria Egipteanca e în BHG 1042, p. 293. A treia parte se termină în p. 343. Și am avut de-a face cu o teză eminamente istorică, care a evidențiat modul literar în care au fost scrise Viețile, dar care n-a spus mai nimic despre teologia lor. Adică a lăsat partea principală la o parte…

Concluziile încep în p. 344 și se termină în p. 352 cu sublinierea că teza de față este o introducere în studiul sistematic al aghiografiei isihaste.

Epilogul e între p. 353-357, apoi începe bibliografia, p. 358-387, plus paginile adiționale, p. 388-431.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Chora_Church.

[2] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Michael_Synkellos.

[3] Idem: http://www.pbe.kcl.ac.uk/data/D11/F99.htm.

[4] Idem: https://portail.biblissima.fr/en/ark:/43093/tdata8cb99323d4b3925adf159a40fccf072ce73687b3.

[5] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Maximos_Kausokalybites.

[6] În engleză: Holy Men of Mount Athos, ed. R. P. H. Greenfield and A.-M. Talbot, DOML 40 (Cambridge, MA, 2016), 370–439, cf. https://www.doaks.org/research/byzantine/resources/hagiography/translations-byzantine-saints-lives.

Predică la Duminica a XXX-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

duminică, la praznicul Născătoarei de Dumnezeu, subliniam faptul că a dărui înseamnă a ne îmbogăți duhovnicește. Că a dărui înseamnă a avea din destul și pentru veșnicie, pe când a nu da nimic nimănui înseamnă a pierde totul pentru veșnicie. Căci milostenia nu este o sărăcire a noastră, ci o îmbogățire a noastră veșnică, atâta timp cât Dumnezeu ne umple de slava Lui pe măsura deschiderii noastre interioare față de semenii noștri.

Iar în această duminică tot problema bogăției ne stă înainte! Pentru că alipirea de averea noastră, de ceea ce avem și suntem, este un obstacol catastrofal pe calea mântuirii noastre. Căci Dumnezeu dorește să vindem toate ale noastre sau să trăim cu ele ca și când nu le-am avea, pentru ca să Îi urmăm Lui [Lc. 18, 22, BYZ]. Iar dezlipirea noastră interioară de averile pe care le deținem, de demnitățile pe care le avem, de iubirea de noi înșine ne face să avem comoara [θησαυρὸν] [Ibidem] lui Dumnezeu în noi înșine. Și comoara Lui este slava Lui coborâtă în noi. Și aceasta, slava Lui cea veșnică, ne face pe noi să fim ceruri raționale ale lui Dumnezeu, pentru că Îl odihnim pe El în noi înșine.

Ca să împlinești poruncile lui Dumnezeu trebuie să te faci pe fiecare zi ca El. Dacă ești lipit de ale tale, de cine ești tu și de ceea ce faci tu, ești tot mai mult ca tine, ca egoistul care ai ajuns. Și pentru aceasta, tu nu suporți cu adevărat voia lui Dumnezeu. Ea te enervează, te dezgustă…Dar dacă ai în tine puterea pocăinței celei dumnezeiești, aceea care te face ca mereu să renunți la tine și la ceea ce ai pentru a-I sluji lui Dumnezeu, atunci pe fiecare zi trăiești o dezbrăcare reală de tine însuți pentru a te îmbrăca în mod conștient cu voia lui Dumnezeu, cu ceea ce El vrea să fii.

Orice renunțare la vreun păcat sau la vreun viciu e o umplere de adevăr a persoanei noastre. Când renunți la patima care te umplea de rău înțelegi ce rău producea ea în tine însuți. Trebuie să faci această constatare interioară între înainte și după renunțarea la patimă pentru ca să înțelegi că toate patimile sunt o umplere a noastră cu minciună. Fiindcă atunci când ești pătimaș pentru bani, pentru plăcere, pentru puterea socială, crezi că viața pleziristă și importanța socială sunt o împlinire reală a ta. Dar când înțelegi, în mod minunat, că împlinirea reală nu are de-a face cu lumea asta și cu ceea ce ne înconjură și nici măcar cu noi înșine, ci cu ceea ce Îl lăsăm să facă pe Dumnezeu în noi înșine, atunci trăim șocul real și mântuitor al vieții noastre. Pentru că nu ne mai legăm de noi înșine și de ceea ce vedem aici, în lumea de față, ci de Dumnezeu și de viitorul cel veșnic împreună cu El.

Pocăința este cea care ne trezește la realitate! Ea e cea care ne face să vedem veșnic. Pentru că viața de aici, de pe pământ, ne este dată de Dumnezeu pentru a conștientiza dimensiunea veșnică a persoanei noastre și a nevoii noastre reale, profunde, abisale de a crește în relația noastră cu Dumnezeu și cu Sfinții și cu Îngerii Lui și cu întreaga umanitate și creație a lui Dumnezeu. Viața de acum e pentru ca noi să conștientizăm că suntem persoane veșnice. Că viața noastră nu se termină în istorie, ci ea e veșnică, pentru că Dumnezeu ne-a creat tocmai cu această vocație: a comuniunii veșnice cu Sine și cu toți membrii Împărăției Sale.

Și dacă ajungem să înțelegem perspectiva veșnică a vieții noastre, că noi nu vom muri niciodată, ci vom trăi veșnic, ca ființe transfigurate de El, atunci înțelegem că voia lui Dumnezeu este tocmai împlinirea noastră veșnică. Și când Domnul vorbește despre poruncile Lui în Evanghelia de azi [Lc. 18, 18-27] și ne spune că ele sunt pentru ca noi să renunțăm la toate ale noastre și pentru a-I urma Lui, nu ne spune altceva decât că voia Lui e împlinirea noastră veșnică. Căci atunci când noi vom pleca de aici, din lumea văzută, în viața veșnică, vom avea numai raportarea noastră continuă la El și la membrii Împărăției Sale și la semenii noștri. După cum ne-am alipit duhovnicește de El și de toți ceilalți, așa vom fi pentru veșnicie. Pentru că viața după poruncile Lui e interiorul sufletului nostru cu care plecăm de aici.

Ce am gândit, ce am trăit, ce am simțit, ce am scris, ce am făcut împreună cu Dumnezeu, astea toate sunt eu, atunci când voi pleca de aici, de pe pământ. Pentru că toate s-au întipărit în sufletul meu și m-au schimbat pe mine. Tot ce am făcut m-a făcut să fiu eu însumi. Și de aceea, când comoara ta e în tine, în sufletul tău, când ești împreună cu Dumnezeu, cu Cel care te umple de comorile Lui cele veșnice, atunci ești un om care ai totul. Dar dacă alegi să nu-L ai pe El în tine, atunci ești cu totul singur, pentru că nu te ai nici pe tine.

Și de ce nu mă am pe mine fără El? Pentru că nu mă pot împlini veșnic fără El! Viața cu El este viața mea reală, viața mea veșnică, împlinirea mea totală, desăvârșită. Viața mea cu El implică comuniunea cu El și cu întreaga existență, adică asumarea tuturor în viața mea. Iar dacă eu împlinesc poruncile Lui, asta se vede din cât îmi asum eu întreaga creație. Pentru că noi nu trebuie să ne asumăm doar pe cei săraci, cărora trebuie să le împărțim din cele ale noastre, ci trebuie să ne asumăm întreaga creație și existență în viața noastră, în asceza noastră. Vrăjmașul nostru, indiferentul față de noi, străinul față de noi, cel pe care nu îl cunoaștem, cel pe care nu îl vom cunoaște niciodată, cel de peste țări și mări, trebuie să fie în atenția, în grija noastră. Căci trebuie să ne îngrijim de toți în mod duhovnicește. Trebuie să îi purtăm pe toți cei adormiți, pe toți cei vii și pe toți câți vor exista pe fața pământului în rugăciunea și în iubirea noastră.

Cu alte cuvinte, Biserica se îngrijește de întreaga existență, pentru că Biserica e Dumnezeu împreună cu oamenii credincioși Sieși, îngrijindu-Se de toți ai Lui. Și Dumnezeu Se îngrijește de toți ai Lui, de toți cei pe care i-a creat, pentru că El îi vrea pe toți aici, în Biserica Sa. Biserica are mâinile întinse către fiecare dintre noi, pentru că ea ne dorește pe toți să fim ai ei și ai lui Dumnezeu. Și ne dorește pe toți, pentru că dorește să ne schimbe pe toți dumnezeiește, prin slava Lui, pentru a fi proprii relației noastre veșnice cu Dumnezeu.

Dar dacă minimalizezi și excluzi din viața ta Biserica Lui, această instituție unică, divino-umană, neapărată pentru fiecare dintre noi, în care toți ne naștem și creștem pentru veșnicie în relația cu Dumnezeu, nu te vei împlini niciodată în viața ta. Pentru că numai aici ne pregătim dumnezeiește pentru veșnicia noastră. Căci pregătirea pentru veșnicie este eclesială, e comunională, e universală. Tot omul e chemat să fie parte constitutivă a Bisericii și să trăiască comunional cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui și cu toți semenii săi. Și dacă trăiești bisericește zi de zi, adică împlinind poruncile lui Dumnezeu, și cu deschidere veșnică spre toți, atunci trăiești comunional, trăiești cu Dumnezeu, trăiești ca un om care se împlinește continuu.

Arhonul [ἄρχων] [Lc. 18, 18, BYZ], stăpânitorul, omul marcant în societate, nu s-a putut dezlipi de averile lui pentru a-I urma lui Dumnezeu [Lc. 18, 23], pentru că el nu urmărea o viață sfântă, una în care să se facă tot mai mult ca Dumnezeu. Pentru el, poruncile lui Dumnezeu erau exterioare vieții lui, pentru că nu îi stricau patimile. Pentru că el le împlinea ca unul care se duce la muncă de nevoie și nu pentru că e bucuros să muncească. Dar dacă le-ar fi împlinit cu adevărat, el ar fi fost bucuros la orice oră din zi și din noapte să lase toate pentru El, pentru că Dumnezeu ar fi fost reala lui împlinire.

– Ce înseamnă să intri întru Împărăția lui Dumnezeu [Lc. 18, 25, BYZ]?

– Înseamnă să Îl lași pe Dumnezeu să coboare în tine prin slava Lui și să Îl asculți pe El în tot ceea ce te învață! Dar pentru ca El să vină întru tine trebuie să te botezi sacramental în Biserica Lui. Trebuie să te botezi în numele Dumnezeului nostru treimic pentru ca să te faci fiul Treimii și să te umpli de slava cea veșnică a Treimii. Și apoi să trăiești pe fiecare zi în poruncile lui Dumnezeu, aici, în Biserica Sa, pentru ca să te faci vrednic de Împărăția Lui.

Pentru că în Împărăția Lui intrăm nu după moartea noastră, ci odată cu Botezul nostru! De când slava lui Dumnezeu intră în noi de la Botez, de atunci ne facem moștenitori ai Împărăției Sale. Numai că orice păcat al nostru nepocăit ne face să cădem din slava Lui, din Împărăția Sa! Și e nevoie mereu și mereu de împăcarea noastră cu Dumnezeu prin Dumnezeiasca Spovedanie și de unirea sacramentală cu El prin Dumnezeiasca Euharistie. Pentru ca noi să fim vii duhovnicește, adică să avem viața Lui în noi înșine, adică slava Lui.

De aceea, mântuirea este un proces interior divino-uman, cu multe suișuri și coborâșuri, care ține toată viața noastră, pentru că divino-umane sunt toate ale Bisericii și pline de multă nevoință sfântă. Ea se primește de la Dumnezeu în dar și noi o pierdem de multe ori prin păcatele noastre cele multe și grele. Primim mântuirea lui Dumnezeu la Botez, în dar, fiind cu totul darul lui Dumnezeu pentru noi și o reprimim după ce ne spovedim și ne împărtășim cu Dumnezeu și trăim o viață sfântă. Căci prin orice păcat al nostru noi cădem din mântuirea Lui, adică din relația veșnică cu El și din simțirea slavei Sale celei veșnice și necreate, dar prin iertarea Lui și prin unirea sacramentală cu El și prin toată curățirea noastră interioară de patimi, noi trăim mântuirea cea veșnică a lui Dumnezeu.

De aceea, nu putem considera că suntem pe calea mântuirii noastre fără a avea în noi în mod continuu, în mod simțit și conștient, slava cea veșnică a lui Dumnezeu și fără a fi luminați de Dumnezeu din destul și fără a vedea, pe măsura curățirii noastre interioare, slava Lui cea prea înveselitoare încă de aici, de acum. Căci viața cu Dumnezeu nu e o metaforă goală de conținut, ci e prezența Lui reală, prin slava Sa, în noi înșine, care este conștientizată de noi clipă de clipă. Pentru că asta numesc Sfinții lui Dumnezeu a fi viața cu El: cea în care ei sunt cu El prin slava Lui și sunt luminați dumnezeiește și sunt umpluți mereu de vederi sfinte și de multe harisme dumnezeiești! Și cel care are o asemenea experiență vie, reală a vieții cu Dumnezeu, e cel care se mântuie în mod continuu și care crește în mod continuu în sfințenie.

Dar cel care se preface că împlinește poruncile Lui sau le împlinește formal, fără urmări sfinte în el, e cel care nu înțelege deloc teologia lui Dumnezeu. Pentru că teologia se înțelege dacă o trăiești în mod zilnic în viața ta. Teologia dumnezeiască este însăși viețuirea noastră continuă cu El. Și dacă trăim împreună cu El, împreună cu El ne și explicăm toate și înțelegem toate, căci tot demersul înțelegerii noastre este parte integrantă din calea mântuirii noastre.

De aceea, cei care cred că n-au nevoie de teologia lui Dumnezeu pentru ca să se mântuie, nu au nimic de-a face cu mântuirea. Pentru că mântuirea e însăși întruparea teologiei lui Dumnezeu în viața noastră. Poruncile Lui sunt parte integrantă din teologia Lui. Tot ceea ce ne-a spus, ne spune și ne va spune Dumnezeu despre Sine prin Sfinții și Îngerii Lui e teologia Lui și ea trebuie asumată cu totul de către noi. Căci, numai întrupând teologia Sa, noi avem o relație duhovnicească și sfântă cu Dumnezeu și slava Lui rămâne în noi. Slava Lui e acolo unde e tot adevărul Lui. Lucru pe care îl vedem din prima zi a Bisericii: slava Duhului Sfânt a coborât la Cincizecime în cei adunați împreună la rugăciune, care aveau tot adevărul Lui și Îl iubeau pe El cu adevărat și se iubeau și între ei, pentru că trăiau comunional. Și cu toții au fost umpluți de slava lui Dumnezeu, pentru că trăiau teologia Lui în mod comunional.

Dar când te separi de comunitatea liturgică și începi să lupți împotriva Bisericii, atunci nu mai ai de-a face cu slava Lui și cu comuniunea cea sfântă a creștinilor, pentru că tu ești un vrăjmaș al lui Dumnezeu și al mântuirii tale și al mântuirii tuturor. Ești un vrăjmaș al Lui, pentru că ești un vrăjmaș al Bisericii Sale. Și dacă te lupți cu El și cu Biserica Lui, atunci tu te lepezi de mântuirea ta și nu îi lași nici pe alții să se mântuie. Pentru că toți ne mântuim aici, în Biserica slavei Sale, în Biserica plină de slava Lui cea veșnică.

Și ne mântuim în Biserica Lui, pentru că la Dumnezeu totul e cu putință [Lc. 18, 27]! Ne mântuim fiecare în relația cu El, în mod personal, dar această relație e trăită în comuniunea sfântă a Bisericii. Pentru că oamenii nu ne scot din relația cu Dumnezeu, ci ne afundă și mai mult în relația cu El, atâta timp cât iubirea față de ei ne învață iubirea lui Dumnezeu, iar iubirea față de El ne umple de iubire sfântă pentru toți oamenii. Dacă încercăm să îi excludem pe ceilalți din rugăciunea și din viața noastră, noi excludem iubirea din sufletul nostru. Și dacă stingem iubirea din noi, noi înșine înghețăm…Dar dacă fiecare om ne aprinde dragostea de Dumnezeu și rugăciunea și evlavia noastră, atunci fiecare contează în mântuirea noastră, pentru că ne pune să ne rugăm pentru el și să îl asumăm în viața noastră.

Vă doresc mult spor în viața dumneavoastră și multă pace și înțelegere! Pentru că avem nevoie mereu de o minte clară și atentă și care să iubească pacea între oameni. Amin!


[1] Începută la 10. 03, în zi de joi, pe 25 noiembrie 2021. Cer senin, soare, 5 grade, vânt de 5 km/ h.

Iezechiil, cap. 35, cf. LXX

1. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

2. „Fiule al omului, întoarce-ți fața ta împotriva muntelui Siir [Σηιρ] și profețește împotriva lui

3. și zi! «Acestea zice Domnul, Domnul: <Iată, Eu [sunt] împotriva ta, munte Siir, și voi întinde mâna Mea împotriva ta și te voi da pe tine pustiu și vei fi pustiit!

4. Iar cetățile tale le voi face pustietate și tu pustiu vei fi și vei cunoaște că Eu sunt Domnul.

5. Pentru că tu [ai vrut] să fii vrăjmașul cel veșnic [ἀντὶ τοῦ γενέσθαι σε ἐχθρὰν αἰωνίαν] și ai șezut [în] casa lui Israil [cu] viclenie [καὶ ἐνεκάθισας τῷ οἴκῳ Ισραηλ δόλῳ], [fiind] în mână [cu] sabia vrăjmașilor în vremea nedreptății [ἐν χειρὶ ἐχθρῶν μαχαίρᾳ ἐν καιρῷ ἀδικίας], în [vremea] cea din urmă [ἐπ᾽ ἐσχάτῳ].

6. Pentru aceasta, Eu trăiesc>, zice Domnul, Domnul, <[și] dacă, într-adevăr, întru sânge ai păcătuit [εἰ, μὴν, εἰς αἷμα ἥμαρτες], [atunci] și sângele pe tine te va prigoni [καὶ αἷμά σε διώξεται].

7. Și voi da muntele Siir întru pustiu și va fi pustiit și voi pierde din el pe oameni și pe dobitoace.

8. Și voi umple de răniții tăi dealurile și râpele tale, iar în toate câmpurile tale, cei care au fost răniți de sabie, vor cădea în[tru] tine.

9. Pustietate veșnică te voi pune pe tine, iar cetățile tale nu or să [mai] fie locuite încă și vei cunoaște că Eu sunt Domnul.

10. Pentru că tu [ai voit] să zici: „Cele două neamuri și cele două țări ale mele vor fi și le voi moșteni pe ele”. Dar Domnul acolo este!

11. Pentru aceasta, Eu trăiesc>, zice Domnul, <și îți voi face ție după vrăjmășia ta [καὶ ποιήσω σοι κατὰ τὴν ἔχθραν σου]. Și Mă voi face cunoscut ție [καὶ γνωσθήσομαί σοι], când am să te judec pe tine [ἡνίκα ἂν κρίνω σε],

12. și vei cunoaște că Eu sunt Domnul. Auzit-am glasul blasfemiilor tale [ἤκουσα τῆς φωνῆς τῶν βλασφημιῶν σου]. Că[ci] ai zis: „Munții cei pustii ai lui Israil ne-a[u] fost dat [dați] nouă spre mâncare”.

13. Și ai grăit cu mândrie împotriva Mea [cu] gura ta [καὶ ἐμεγαλορημόνησας ἐπ᾽ Ἐμὲ τῷ στόματί σου] [și] Eu am auzit [Ἐγὼ ἤκουσα]>.

14. [Și] acestea zice Domnul: <În[tru] veselia a tot pământul, pustiu te voi face pe tine.

15. Pustiu vei fi, muntele Siir, și toată Idumea [Ιδουμαία] va fi nimicită cu totul și vei cunoaște că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor[1]>».


[1] Al fiilor lui Israil.

Iezechiil, cap. 34, cf. LXX

1. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

2. „Fiule al omului, profețește împotriva păstorilor lui Israil! Profețește și zi-le păstorilor! «Acestea zice Domnul, Domnul: <O, păstorii lui Israil! Nu se pasc păstorii pe ei înșiși? Păstorii [oare] nu pasc oile?

3. Iată, [voi] mâncați laptele [turmei] și vă îmbrăcați [cu] lânurile [lor][1] și înjunghiați [ce este] gras, dar oile Mele nu le pașteți!

4. Pe cea care a fost slabă nu ați întărit-o și pe cea rea nu ați făcut-o un trup [οὐκ ἐσωματοποιήσατε] și pe cea care a fost zdrobită nu ați legat-o[2] și pe cea rătăcită nu ați întors-o și pe cea care a fost pierdută nu ați căutat-o și pe cea tare nu ați crescut-o [cu] trudă.

5. Și [astfel] au fost risipite oile Mele. Pentru [că], nefiind păstori [în Israil], și [turma] a fost făcută spre mâncare la toate fiarele câmpului.

6. Și au fost risipite oile Mele în tot muntele și pe tot dealul cel înalt și pe fața a tot pământul a fost risipită [turma Mea]. Și nu era cel care caută și nici cel care întoarce [oile]>.

7. Pentru aceasta, păstori [ai lui Israil], ascultați cuvântul Domnului!

8. <Eu trăiesc!>, zice Domnul, Domnul. <Dacă, într-adevăr, pentru că oile Mele [au ajuns] să se facă spre pradă [εἰ μὴν ἀντὶ τοῦ γενέσθαι τὰ πρόβατά μου εἰς προνομὴν] și [dacă] oile Mele [au ajuns] să se facă spre mâncare [la] toate fiarele câmpului, alături de [ele] nefiind păstori, iar păstorii nu au căutat oile Mele, ci păstorii s-au păscut pe ei înșiși, dar oile Mele nu le-au păscut,

9. pentru aceasta, păstori>,

10. acestea zice Domnul, Domnul: <Iată, Eu [sunt] împotriva păstorilor și voi cere oile Mele din mâinile lor! Și îi voi întoarce pe ei [pentru] a nu păstori oile Mele și păstorii nu le vor mai paște încă pe acestea. Și voi scoate oile Mele din gura lor și nu le vor [mai] fi lor încă spre mâncare>.

11. Fiindcă acestea zice Domnul: <Iată, Eu, voi căuta oile Mele și le voi cerceta [ἐπισκέψομαι] pe ele!

12. Precum caută păstorul turma lui în ziua când are să fie întuneric și nor în mijlocul oilor [sale] care au fost despărțite, așa voi căuta [Eu] oile Mele și le voi scoate pe ele din tot locul [în] care au fost risipite acolo în zi de nor și de întuneric.

13. Și le voi scoate pe ele de la neamuri și le voi aduna pe ele din țări și le voi scoate pe ele întru pământul lor și le voi paște pe ele pe munții lui Israil și în râpe și în toată locuința pământului.

14. În pășune bună le voi paște pe ele și în muntele cel înalt al lui Israil [ἐν τῷ ὄρει τῷ ὑψηλῷ Ισραηλ]. Vor fi stânele [αἱ μάνδραι][3] lor acolo, vor fi dormind [acolo] și acolo se vor odihni în[tru] desfătare bună și în pășune grasă vor fi păscute pe munții lui Israil.

15. Eu voi paște oile Mele și Eu le voi odihni pe ele și vor cunoaște că Eu sunt Domnul>. [Căci] acestea zice Domnul, Domnul:

16. <Pe cea pierdută o voi căuta și pe cea rătăcită o voi întoarce și pe cea care a fost zdrobită o voi lega[4] și pe cea părăsită o voi întări și pe cea tare o voi păzi și le voi paște pe ele cu judecată [καὶ βοσκήσω αὐτὰ μετὰ κρίματος].

17. Și voi, oile [Mele]>, acestea zice Domnul, Domnul: <Iată, Eu voi judeca între oaie și oaie, [între] berbeci și țapi!

18. Și nu vă [era] destul vouă că pășunea cea bună pășteați și pe cele rămase ale pășunii voi le călcați sub picioarele voastre și beați apa hotărâtă [τὸ καθεστηκὸς ὕδωρ], iar, pe cea rămasă, o tulburați [cu] picioarele voastre?

19. Și oile Mele pășteau bătătoririle picioarelor voastre [τὰ πατήματα τῶν ποδῶν ὑμῶν] și beau apa tulburată [τὸ τεταραγμένον ὕδωρ] de picioarele voastre>.

20. Pentru aceasta, acestea zice Domnul, Domnul: <Iată, Eu voi judeca între oaia cea tare [προβάτου ἰσχυροῦ] și între oaia cea slabă [προβάτου ἀσθενοῦς]!

21. [Căci] cu coastele și cu umerii voștri vă împingeți [διωθεῖσθε] și [cu] coarnele voastre împungeați [ἐκερατίζετε] și pe tot cel părăsit îl storceați [ἐξεθλίβετε].

22. Și voi mântui oile Mele și nu or să [mai] fie încă spre pradă și voi judeca între berbece către berbece [καὶ κρινῶ ἀνὰ μέσον κριοῦ πρὸς κριόν].

23. Și voi ridica asupra lor un Păstor [καὶ ἀναστήσω ἐπ᾽ αὐτοὺς Ποιμένα ἕνα][5] și le va paște pe ele robul Meu [καὶ ποιμανεῖ αὐτούς τὸν δοῦλόν Μου], David [Δαυιδ][6], și [El] le va fi lor Păstorul [καὶ ἔσται αὐτῶν Ποιμήν].

24. Și Eu, Domnul, le voi fi lor întru Dumnezeu și David [va fi] stăpânitorul în mijlocul lor. [Căci] Eu, Domnul, am grăit [acestea].

25. Și îi voi rândui lui David o făgăduință de pace [διαθήκην εἰρήνης] și voi nimici fiarele cele rele de pe pământ. Și vor locui în pustiu și vor dormi în dumbrăvi

26. și le voi da lor dimprejurul muntelui Meu. Și vă voi da vouă ploaie, ploaie de binecuvântare [ὑετὸν εὐλογίας].

27. Iar pomii, cei [care sunt] în câmp, își vor da rodul lor și pământul își va da tăria lui și vor locui pe pământul lor în[tru] nădejdea păcii [ἐν ἐλπίδι εἰρήνης]. Și vor cunoaște că Eu sunt Domnul, în [ziua când] Eu am să le zdrobesc jugul lor și îi voi izbăvi pe ei din mâna celor care i-au înrobit pe ei.

28. Și [ei] nu vor mai fi încă în[tru] prada neamurilor [ἐν προνομῇ τοῖς ἔθνεσιν], iar fiarele pământului nu or să-i mai mănânce pe ei. Și vor locui în[tru] nădejde și nu va [mai] fi cel care să-i sperie pe ei.

29. Și le voi ridica lor o plantă a păcii [φυτὸν εἰρήνης][7] și nu vor mai pieri de foame pe pământ și nu or să [mai] poarte încă mustrarea neamurilor.

30. Și vor cunoaște că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, și ei [sunt] poporul Meu, casa lui Israil>, zice Domnul.

31. <Oile Mele și oile turmei Mele sunteți și Eu [sunt] Domnul Dumnezeul vostru>, zice Domnul, Domnul»”.


[1] Ale oilor.

[2] Cu sensul de a o bandaja, de a o îngriji medical.

[3] Mάνδρα fiind substantivul de la care s-a format cuvântul Arhimandrit. Adică cel dintâi între cei care conduc turma duhovnicească a Monahilor dintr-o Mănăstire.

[4] O voi bandaja.

[5] Profeție hristologică.

[6] Căci Hristos ne va aminti de Sfântul Profet David.

[7] Tot cu referire la Hristos Domnul.