Autor: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Iubiții mei[1],

înainte de toate câte au existat, există și vor exista a fost, este și va fi numai Dumnezeu, Dumnezeul nostru treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, pentru că El le-a făcut pe toate. Căci „în[tru] început a făcut Dumnezeu cerul și pământul [ἐν ἀρχῇ ἐποίησεν ὁ Θεὸς τὸν οὐρανὸν καὶ τὴν γῆν]” [Fac. 1, 1, LXX]. Adică i-a făcut atât pe Îngeri, desemnați aici prin „cer”, cât și pământul, cu toate ale lui, și în cele din urmă pe om. Și „întru început” înseamnă că timpul și spațiul au apărut deodată, că nu au fost „veșnice”, pentru că ele sunt creații ale lui Dumnezeu, dimpreună cu toate cele făcute de El.

De aceea, nicio existență nu este veșnică ca Dumnezeu, pentru că toate au fost create de El. Toate sunt lucrarea mâinilor Sale celor iubitoare și preafrumoase, pentru că toate sunt consecința iubirii Sale față de creația Sa. Și creația Lui este plină de bunătatea și de frumusețea Sa, pentru că este în mod fundamental bună, atâta timp cât „toate câte [El] a făcut [au fost] bune foarte [καλὰ λίαν]” [Fac. 1, 31, LXX].

Iar dacă Dumnezeu afirmă acest lucru foarte important despre creația Sa și anume că toate cele create de El au fost „bune foarte”, asta înseamnă că noi trebuie să ne raportăm cu foarte mare atenție față de întreaga Lui creație. Pentru că toate poartă amprenta Lui, căci toate au fost create de El.

Dar păcatele noastre, ale oamenilor, alături de cele ale demonilor, au distrus și distrug continuu imensa frumusețe pe care Dumnezeu o creează continuu în lumea Sa. Orice atentat al nostru la frumusețea din jurul nostru și la frumusețea din oameni e un atentat la lucrarea lui Dumnezeu. Căci dacă tai un pom fără ca să ai nevoie de lemnul său sau dacă rupi o floare numai așa, din răutate, sau murdărești un zid frumos sau rupi o carte sau o bancă sau înveți pe un om la rele, prin toate acestea strici frumusețea din creația lui Dumnezeu. Pentru că noi am venit pe lume ca să înmulțim frumusețea lui Dumnezeu din noi și din creația Lui și nu pentru ca să o distrugem!

Noi am venit pe lume pentru ca să naștem copii și să îi creștem frumos, ca să sădim păduri și să amenajăm parcuri și să avem grijă de ele, pentru ca să scriem cărți folositoare pentru oameni, pentru ca să inventăm lucruri folositoare oamenilor, pentru ca să Îi slujim lui Dumnezeu prin tot ceea ce facem. Căci munca în ascultare de Dumnezeu ne face bine, ne personalizează, pe când neascultarea de El ne urâțește și ne însingurează.

Și trebuie să luăm aminte la viața rea a demonilor și la continua lor viclenie, la continua lor împotrivire față de voia lui Dumnezeu, care sunt consecințele neascultării lor de Dumnezeu! Pentru că cel care nu ascultă de Dumnezeu, acela nu se împlinește personal, ci se urâțește și se însingurează la nesfârșit. Iar oamenii păcătoși, în alipirea lor de demoni, își distrug la nesfârșit frumusețea ființei lor. Căci în loc să se dezvolte armonios prin lucrarea virtuților, ei se strică interior la nesfârșit. Pentru că viciile sunt cele care ne veștejesc cu totul frumusețea interioară.

Așadar, mai presus de începutul existenței noastre nu a fost neorânduiala, nu a fost războiul, nu a fost patima, nu a fost moartea, nu a fost ura, ci Dumnezeul mântuirii noastre! A fost, este și va fi Dumnezeul treimic, Cel atotbun și atotiubitor, Cel care le-a creat pe toate ca foarte bune și pentru ca ele să se împlinească în relația veșnică cu El.

Pentru că lumea nu a fost „un experiment” al lui Dumnezeu sau „o greșeală” a Lui, ci expresia reală, vie, concretă, desăvârșită a iubirii Sale celei dumnezeiești și veșnice. Lumea este dovada vie a desăvârșirii celei supradesăvârșite a lui Dumnezeu, a desăvârșirii mai presus de orice desăvârșire a Lui. Pentru că în orice fărâmă de viață se vede frumusețea și profunzimea uluitoare a prezenței lui Dumnezeu.

Nimic nu e făcut la întâmplare! Nimic din creația lui Dumnezeu nu e urât și fără rost! Pentru că toate se împlinesc în relația cu El, atâta timp cât toate sunt create de El ca foarte bune. Și toate cele create de El sunt create în scopul transfigurării lor pentru veșnicie. Căci atunci când El va transfigura întreaga Lui creație, la a doua Sa venire întru slavă, atunci va fi „un cer nou și un pământ nou [οὐρανὸν καινὸν καὶ γῆν καινήν]” [Apoc. 21, 1, BYZ]. Pentru că El va înnoi, prin slava Lui, întreaga Lui creație.

Însă înnoirea lor e transfigurarea lor și nu desființarea lor totală pentru a fi rezidite de la capăt! Căci dacă cineva ar înțelege prin transfigurarea lumii „o rezidire cu totul” a creației Sale, prin renunțarea la creația Sa cea dintâi, asta ar însemna că ceea ce a făcut Dumnezeu la început au fost lucruri „foarte rele” și nu foarte bune. Dar Dumnezeu nu a creat nimic rău, pentru că răul nu e invenția Lui! Răul, ca nesocotire a voii Sale, e invenția demonilor, și e o realitate pe care ei o trăiesc interior, dar o manifestă și în afară. După cum și noi păcătuim în sufletul nostru, dar ne manifestăm boala sufletească și prin vorbele și faptele noastre. De aceea, Domnul ne cere să ne curățim interior, dacă vrem să fim curați cu totul.

Toată creația a fost la început în ascultare de Dumnezeu, pentru că trăia în slava Lui. Când îngerii au devenit demoni, apoi oamenii au păcătuit ascultând minciunile lor, ale demonilor, răul a început să se lucreze în demoni și în oameni, răul ca atitudine voită, dar s-a manifestat și în afară lor, în creația Sa. Pentru că oamenii au început să facă lucruri rele, până când Domnul Dumnezeu a văzut că „au fost înmulțite [s-au înmulțit] răutățile oamenilor pe pământ [ἐπληθύνθησαν αἱ κακίαι τῶν ἀνθρώπων ἐπὶ τῆς γῆς] și fiecare cugetă în inima sa cu grijă, spre cele rele, [în] toate zilele [καὶ πᾶς τις διανοεῖται ἐν τῇ καρδίᾳ αὐτοῦ ἐπιμελῶς ἐπὶ τὰ πονηρὰ πάσας τὰς ἡμέρας]” vieții sale [Fac. 6, 5, LXX].

Nu numai că cugetăm la rele, ci le cugetăm cu grijă, în mod meticulos, pentru că facem răul în mod premeditat! Știm ceea ce facem, pentru că facem cu grijă, cu atenție rea, fiecare păcat al nostru!

Însă istoria oamenilor nu e plină numai de în- frângeri ale noastre de către păcate, ci și de mari biruințe ale noastre asupra păcatelor. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu s-au arătat biruitori asupra păcatului, asupra morții interioare în care mulți zac zi de zi. Iar noi trebuie să le urmăm lor, celor biruitori, Sfinților Lui, pentru că ei s-au împlinit cu adevărat ca oameni. Și s-au împlinit, tocmai pentru că au ascultat de El în toate zilele vieții lor.

Dar, pentru ca să te împlinești împreună cu Dumnezeu, trebuie să te sui zilnic în munte, de unul singur, pentru ca să I te rogi Lui [Mt. 14, 23, BYZ].

– Și cum ne suim noi zilnic în munte?

– Prin toată asceza zilnică pe care o trăim! Toată închinarea, toată munca, toată slujirea, toată citirea unei zile formează acest munte în care ne suim zilnic pentru ca să I ne rugăm lui Dumnezeu. După toate cele ale zilei trebuie să ne umplem de rugăciune, adică de odihnirea în slava lui Dumnezeu. Căci dacă stăm înaintea Lui pentru a ne ruga, trebuie să stăm ca oameni obosiți de toate cele ale zilei. Oboseala noastră e durerea vie din care strigăm către Domnul. Pentru că oboseala noastră înseamnă cugetarea la El, cunoașterea Lui din cărțile Sale, cunoașterea Lui din creația Sa, împlinirea poruncilor Lui.

Și cine se obosește pentru Dumnezeu, cine se obosește zilnic pentru El, acela e profund obosit, dar și plin de slava și de cunoașterea Lui. Pentru că Dumnezeu îi umple de mult har și de multă cunoaștere pe cei care se obosesc zilnic pentru El și care stau, în muntele voii lui Dumnezeu, pentru a-I sluji Lui.

Urci în munte, de unul singur, când nu te uiți la moda zilei, la râsul unora sau al altora la adresa ta, la păcatele devenite obișnuință la cei din jur. Urci în munte, când te încrezi cu totul în Dumnezeu și te lași în mâna Lui în mod deplin. Ca El să te poarte mereu spre voia Sa. Și urci spre El, prin împlinirea voii Sale. Căci cel care se roagă, împlinind voia Sa, acela vorbește în mod tainic cu Dumnezeu. Pentru că El îi cunoaște pe cei ai Săi, pe cei care se ostenesc zilnic pentru El.

Corabia [πλοῖον] Ucenicilor „era [în] mijlocul mării [μέσον τῆς θαλάσσης ἦν]” [Mt. 14, 24, BYZ], căci Biserica e în mijlocul lumii și a istoriei umanității. Și, în mijlocul lumii, adesea, Biserica este „lovindu-se de valuri [βασανιζόμενον ὑπὸ τῶν κυμάτων]” [Ibidem]. De tot felul de ideologii și de prigoane și de neajunsuri.

De aceea, dacă privești la valuri, începi să te scufunzi în valuri [Mt. 14, 30, BYZ], pentru că îți pierzi nădejdea. Dacă privești la „vântul cel tare [τὸν ἄνεμον ἰσχυρὸν]” [Ibidem] al greutăților pe care le trăim în istorie, te apucă frica [Ibidem], frică care e o patimă mare în calea mântuirii noastre, pentru că ți se pare că Biserica nu poate „să supraviețuiască”.

Însă Biserica nu e un vapor, nu e un tanc, nu e un zgârie nori, ci e trupul lui Hristos Dumnezeu! Și ea va supraviețui în istorie cu toate greutățile, cu toate ispitele, cu toate neajunsurile, pentru că nimeni nu o poate desființa. Pentru că ceea ce El a zidit și zidește nimeni nu poate dărâma. Și oricine se împotrivește Bisericii Sale, se împotrivește mântuirii lui, pentru că nu există mântuire decât în aceasta, în corabia Lui, în Biserica mântuirii noastre.

Ucenicii au văzut numai valuri, au văzut furtuna fiind în mijlocul ei, dar Cel care e mai presus de toate a oprit furtuna ca și când n-ar fi existat niciodată [Mt. 14, 32, BYZ]. Pentru că El oprește și furtunile din noi, furtunile patimilor, pentru ca să vedem, în pace, liniștea desăvârșită a sufletului și a trupului nostru.

Așadar, iubiții mei, când vreți să vedeți pacea, nu priviți la necazurile din jur, ci la Dumnezeul păcii! Pentru că El face pace în noi și între noi. Ceea ce părea imposibil devine posibil. Pentru că El face pace în noi și ne împacă cu cei care luptau, până mai ieri, împotriva noastră. El e pacea reală a întregii creații, pentru că El a creat toate câte există. Și lumea Lui merge spre Împărăția Sa, spre împlinirea veșnică întru El, pentru că de aceea ne-a creat.

Vă mulțumesc frumos pentru primirea în casele dumnevoastră și pentru vorbele și darurile dumneavoastră! Au fost două zile frumoase și pline de har, în care m-am odihnit sufletește. Dumnezeu să vă umple de darurile Sale cele duhovnicești și trupești, întru sănătate și bucurie! Pentru că Dumnezeu dorește ca noi să fim împliniți, împliniți cu adevărat, făcând voia Lui. Amin!

---

[1] Începută la 8. 08 minute, în zi de miercuri, pe 5 august 2020. Soare, 21 de grade, vânt de 5 km/ h.

Iubiții mei[1],

Transfigurarea [Ἡ Μεταμόρφωση][2] Domnului nostru Iisus Hristos pe Muntele Tabor [תָּבוֹר][3], când El Și-a descoperit Ucenicilor Săi slava Sa cea dumnezeiască, cea veșnică, lăsând-o să izvorască din dumnezeirea Lui prin umanitatea Sa, iar ei au văzut-o în mod extatic, în vedere dumnezeiască, pe cât au fost vrednici de aceasta, este praznicul Bisericii în care eu mi-am început viața de credință. E praznicul dumnezeiesc în care am început să merg la Biserică și să Îi slujesc Domnului.

Și iată, în această zi, cu harul lui Dumnezeu, am împlinit 30 de ani de credință și de slujire în Biserica lui Dumnezeu! Pentru că mi-am început slujirea mea în Biserică la strană, ca adolescent ce învață cărțile Bisericii, apoi în instituțiile teologice pe care le-am urmat, după care, prin hirotonie, ca Diacon și apoi ca Preot al lui Dumnezeu. Pentru că slujirea lui Dumnezeu cere o continuă dăruire și o continuă cunoaștere a voii Sale celei dumnezeiești cu noi, oamenii. Trebuie să te dărui mereu lui Dumnezeu, clipă de clipă, prin ascultare, asceză și slujire a Lui dar, în același timp, trebuie să te umpli zilnic de cunoașterea teologiei și a istoriei Bisericii lui Dumnezeu.

Pentru că întreaga Dumnezeiască Tradiție a Bisericii, întreaga cunoaștere a lui Dumnezeu revelată în istorie și tezaurizată cu atenție de Biserică e spre folosul nostru, e spre mântuirea noastră, e spre apărarea deplinătății revelației dumnezeiești. Căci dacă nu cunoaștem voia lui Dumnezeu, revelată nouă de către El, atunci nu putem nici să o apărăm, dar nici să o iubim și să ne sfințim prin ea. De aceea, trebuie să cunoaștem temeinic cărțile Bisericii, care sunt sursele credinței noastre.

Și când am fost pentru prima oară la Biserică, pe 6 august 1990, în starea de convertit, de om conștient de statutul lui eclesial, de faptul că e creștin ortodox – deși eu fusesem botezat în pruncie – am citit psalmii Utreniei, apoi Cazania zilei, încercând să prind modul în care se cântă la strană. Însă la strana Bisericii din satul meu nu erau oameni profesioniști, nu erau oameni cu școală, ci unii care învățaseră și ei lucrurile de la predecesorii lor. Dar le învățaseră conștiincios de la aceia, adică corect, ceea ce a fost un lucru fundamental pentru mine.

De aceea, dându-mi seama foarte repede de acest lucru, că trebuie să învăț temeinic toate cele ale Bisericii, am început să învăț Slujbele și rânduielile Bisericii citind meticulos cărțile de Slujbă și tot ceea ce puteam găsi în biblioteca parohială. În așa fel încât, până am ajuns la Seminar, aveam deja o anume cunoaștere teologică și ceva experiență în slujirea bisericească. Căci de atunci, din acea zi, cunoașterea cărților bisericești și experiența liturgică practică se îmbină continuu în ființa mea.

De fapt, orice creștin ortodox trebuie să cunoască cărțile Bisericii și semnificațiile profunde ale slujirii bisericești. Pentru că această cunoaștere teologică profundă îl dinamizează mult în viața lui de credință. Dacă cunoaștem conținutul cărților de cult, dacă cunoaștem cărțile Sfinților Părinți, dacă cunoaștem diverse comentarii teologice la Slujbele și viața Bisericii, dacă cunoaștem dogmele și canoanele Bisericii, atunci această cunoaștere teologică e rădăcina evlaviei și a slujirii noastre bisericești.

Mi-am pus adesea problema ce s-ar fi petrecut cu mine dacă nu aș fi intrat la Seminar, apoi la Facultate și dacă nu m-aș fi specializat teologic în modul în care am făcut-o. Probabil nu aș fi învățat lucrurile în modul sistematic în care le-am învățat în instituțiile teologice, dar, cu siguranță, aș fi citit la fel de mult ca și până acum. M-aș fi lăsat condus de Dumnezeu spre orice zonă a cunoașterii teologice. M-aș fi străduit să înțeleg, să pătrund continuu lucrurile grele ale teologiei și ale vieții duhovnicești. Pentru că eu, în esență, sunt un teodidact, un om care se lasă luminat de Dumnezeu în citirile și cunoașterile sale și nu un arhivist de date teologice. Căci nu mă interesează să cunosc enciclopedic, nu mă interesează să devin un computer de date – pentru asta avem harduri puternice în ziua de azi, cât și motoare de căutare specializate –, ci să înțeleg duhovnicește lucrurile pe care le citesc, le traduc, le aprofundez, le trăiesc.

Pentru că noi trebuie să devenim minți lucide, atente, duhovnicești, iubitoare de Dumnezeu, care să fie în stare să înțeleagă și să despartă adevărul lui Dumnezeu de minciuni, de contrafaceri. Noi trebuie să fim niște oameni care sintetizăm în noi citirile, experiențele, cunoașterea diversă pe care o dobândim, pentru a putea să biruim patimile din noi înșine, dar și să îi folosim pe cei care ne cer sfatul.

Tocmai de aceea, concentrarea noastră zilnică trebuie să fie asupra creșterii noastre continue întru a fi oameni ai experienței duhovnicești. Dacă ne umplem mereu de slava lui Dumnezeu, împlinind poruncile Sale, atunci cunoașterea noastră e totuna cu viața noastră interioară. Pentru că viața duhovnicească e viața pe care o trăim împreună cu Dumnezeu, fiind plini de slava Lui.

…Cei 3 Sfinți Apostoli au văzut în mod extatic, în vedere dumnezeiască, slava [τὴν δόξαν] Domnului pe Muntele Taborului, au văzut-o cu îngăduința și cu lucrarea Sa, pentru ca experiența ei să le fie întărire în viața lor. Pentru ca, așa cum ne spune condacul praznicului, atunci când Îl vor vedea răstignit pe Cruce, să înțeleagă că Patima Sa este de bunăvoie [ἑκούσιον][4]. Pentru că El este Dumnezeu și om, și S-a lăsat răstignit pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Vederea slavei dumnezeiești este fundamentală pentru orice creștin ortodox. Pentru că de la ea începe relația noastră conștientă și reală cu Dumnezeu, ca Unul ce ni Se arată nouă în slava Sa.

Eram în anul al 4-lea de Seminar, îl cunoscusem pe Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu de curând, și citeam vol. al 2-lea sau al 3-lea din Filocalie, adică pe Sfântul Maximos Mărturisitorul, în căminul liceal de la Chimia, din Turnu Măgurele. Era dimineață, înainte de cursuri. Mâncam la Chimia, la cantină, apoi mergeam spre Unirii, spre Seminar, pentru cursuri. Și pe când îl citeam pe Sfântul Maximos, Dumnezeu m-a umplut de slava Lui cu totul, ridicându-mă mai presus de cele create, în Împărăția Sa întru vedere dumnezeiască, și am văzut nesfârșite oglinzi și forme, toate taine dumnezeiești, care m-au umplut de iubire și de veselie dumnezeiască. Nu știu cât a durat vederea extatică, dar nimeni nu a fost conștient, din jurul meu, de trăirea mea mistică. Însă, când am ieșit afară din cămin, mă simțeam așa de ușor și eram atât de plin de veselie dumnezeiască, de parcă nu mai aveam trup. Și am stat în mare bucurie mult timp.

I-am mărturisit Sfântului Ilie vederea avută, s-a bucurat pentru mine, dar mi-am dat seama imediat, fără niciun cuvânt al lui, că el se rugase pentru mine Domnului ca să o am. De ce? Pentru că aveam nevoie de această mare întărire și încredințare dumnezeiască pentru ispitele ce au urmat în viața mea și pentru toată traiectoria vieții mele duhovnicești. Căci de atunci a început viața mea conștientă și simțită cu Dumnezeu, viața mea duhovnicească, pentru că am început să simt și să văd slava Lui adesea.

Însă ce certitudine duhovnicească poți avea, dacă nu simți în tine slava lui Dumnezeu? Pentru că, fără slava Lui, nu poți înțelege ceea ce citești, nu poți despărți între adevăr și minciună, nu poți povățui pe alții, pentru că nu știi ce e viața duhovnicească. Dar când viața lui Dumnezeu, slava Lui, se coboară și rămâne în tine, atunci ești purtător de Dumnezeu, căci El Se coboară și rămâne în tine prin slava Lui.

Așadar, după 4-5 ani de la intrarea în Biserică de ziua Transfigurării Domnului, eu însumi, cu harul lui Dumnezeu, trăiam propria mea vedere duhovnicească a lui Dumnezeu în slava Lui. Dar nu o trăiam pe Tabor, ci stând la masă, în timp ce citeam, într-o cameră de cămin, unde trăiam împreună cu mai mulți colegi. Tocmai de aceea, lumina dumnezeiască nu e „taborică”, pentru că nu a izvorât din muntele Tabor, ci a izvorât din persoana Domnului, pe când El Se afla pe muntele Tabor. Iar, pentru noi, Taborul Sfinților Apostoli sau locul vederii Lui poate fi orice loc din lumea aceasta, dacă suntem plini de dragostea Lui. Pentru că El ni Se poate arăta întru slava Lui oriunde, dacă suntem plini de slava Lui.

Și Viețile Sfinților ne stau mărturie în acest sens. Pentru că ei au avut vederi dumnezeiești în chilie, pe cale, în pustiu, în timp ce slujeau, în timp ce erau chinuiți, în timp ce se rugau sau dormeau. Iar fiecare vedere dumnezeiască are rolul ei foarte bine definit în viața noastră, pentru că, prin ea, Dumnezeu ne întărește sau ne pregătește pentru o lucrare anume. Căci orice vedere extatică este o umplere a noastră de slava Lui, dar și o curățire a noastră de patimi și de neștiință. Fiindcă toți oamenii, chiar și cei mai Sfinți, au nevoie continuă de luminările și de vederile cele dumnezeiești și îndumnezeitoare ale lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le dăruie celor ai Lui, celor care se curățesc continuu în relația cu El.

Sfântul Apostol Petros a fost pe Tabor și a văzut în mod extatic slava Lui. Și el a avut nevoie de această vedere dumnezeiască a Domnului, pentru atunci când s-a lepădat de Domnul și a trăit, cu mare amărăciune, căderea lui. După cum și eu am avut nevoie de ea în multele și marile ispite și căderi ce au urmat acestei vederi dumnezeiești. Pentru că oamenii lui Dumnezeu trebuie să se lămurească în focul ispitelor de tot felul, ca să se curățească și să se adeverească iubirea lor pentru Dumnezeu.

Așa că astăzi, ca și în fiecare zi, Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru marea iubire cu care El mă mântuie pe mine în fiecare zi! Pentru că în fiecare zi mă scoate din cele rele și mă pune întru odihna Lui. Fiindcă Dumnezeu vrea numai binele nostru, binele nostru real și veșnic, adică curățirea, luminarea și sfințirea noastră.

Iar praznicul de astăzi ne vorbește cu putere despre persoana Născătoarei de Dumnezeu. Pentru că ea a fost plină de vederi și de luminări dumnezeiești, dar, mai presus de toate, numai ea s-a făcut casă rațională a lui Dumnezeu Cuvântul, a Celui ce S-a întrupat din ea. Și noi suntem chemați, în postul ei, ca cei care suntem case duhovnicești ale lui Dumnezeu, să venim spre ea cu bucurie și dragoste sfântă, ca să ne rugăm celei mai presus de toți Sfinții și de toate Puterile cele cerești. Să ne rugăm Născătoarei de Dumnezeu ca să mijlocească pentru mântuirea noastră în fața lui Dumnezeu. Pentru că numai Stăpâna noastră știe în mod desăvârșit să se roage lui Dumnezeu pentru noi, ca ceea ce este cea mai sfântă dintre toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu.

Iar în luna lui gustar, în luna august, astăzi, pe 6 august, binecuvântăm pentru prima oară strugurii, noii struguri ai acestui an, pentru ca să gustăm din ei „spre veselie”[5]. Și mâncăm și pește azi, tot spre veselie și spre întărirea noastră, pentru ca sâmbăta viitoare să prăznuim în pace Adormirea Născătoarei de Dumnezeu. Căci praznicele acestea două, cel de azi și cel de pe 15 august, ne spun că numai cei care sunt văzători de Dumnezeu se odihnesc întru Împărăția Lui. Pentru că toată dorirea noastră e spre aceasta: spre a-L vedea pe El întru slava Lui și a ne bucura veșnic împreună cu El.

Cum spuneam și altă dată, schimbarea la față înseamnă schimbarea la tot trupul, pentru că în româna veche față însemna persoană. Iar grecescul μεταμόρφωση [metamorfosi] înseamnă prin schimbarea la chip. Dar schimbarea la față sau la chip nu înseamnă „a face o grimasă”, ci a vedea duhovnicește, mistic, în vedere dumnezeiască, cum întreaga umanitate a Domnului se umple de slava Lui cea veșnică. A vedea dumnezeiește cum El Se umple cu totul de lumina Lui.

De aceea, ca să ne schimbăm la față sau la chip, trebuie să ne umplem și noi de vederea Lui și de slava Sa. Pentru ca să ne schimbăm duhovnicește trebuie să ne umplem de slava Lui pururea. Pentru că numai astfel, numai sporind în sfințenie, noi ne facem ca El, adică plini de lumina Lui.

Dumnezeu să ne învețe pe toți cum să ne mântuim! El să aibă grijă de noi toți în tot ceea ce facem! Și, dacă cădem în vreun fel anume, El să ne ridice mereu spre pocăință și spre îndreptare și spre mântuirea noastră! Amin.

---

[1] Începută la 9. 19, în zi de sâmbătă, pe 1 august 2020. Soare, 24 de grade, vânt de 8 km/ h.

[2] A se vedea: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/304/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: https://www.jewishvirtuallibrary.org/tabor-mount.

[4] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/304/sxsaintinfo.aspx.

[5] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 416.