Iubiții mei[1],
„poruncile lui Dumnezeu sunt medicamentele care tămăduiesc bolile”[2] noastre sufletești și trupești. Sunt medicamentele care ne vindecă și disciplinările vieții noastre care ne îndreaptă viața. Pentru că „cel ce ține poruncile [lui Dumnezeu]…este păzit de acelea”[3], de poruncile Lui. Căci cel ce ține poruncile Lui învață cum să trăiască după voia Lui, învață cum să fie cu Dumnezeu tot timpul și e păzit de El tot timpul.
Căci poruncile Lui ne umplu de slava Lui, de prezența Lui în viața noastră. Poruncile Lui ne duc la El, la relația veșnică cu El și ne fac robii Lui ascultători pentru veșnicie. Dar dacă poruncile sunt înțelese ca fiind rupte de El și ca neducând la El, atunci ele nu au nicio finalitate reală. Iar cine nu ascultă de El pentru a fi cu El pentru veșnicie, nu împlinește de fapt nicio poruncă a Lui. Căci poruncile Lui sunt căi sfinte și mântuitoare care duc la El și care ne unesc cu El pentru veșnicie.
De aceea, Evanghelia de azi [Lc. 18, 18-27], care a pus problema păzirii poruncilor dumnezeiești, nu ne-a vorbit despre o morală în sine, fără finalitate teologică, ci despre teologia mântuirii noastre. Căci poruncile lui Dumnezeu sunt o teologie practică, prin care noi ne facem creștini, prin care noi Îi urmăm lui Hristos Dumnezeu întru toate, prin care noi ne facem oameni duhovnicești.
De aceea, „să nu preacurvești, să nu omori, să nu furi, să nu mărturisești mincinos, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” [Lc. 18, 20, BYZ], să ierți aproapelui tău întotdeauna, să iubești pe vrăjmașii tăi, să faci bine oricui îți cere, să fiți Sfinți întru toate ale vieții voastre și toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu au de-a face cu mântuirea noastră. Pentru că ele ne schimbă pe noi interior și ne fac să fim proprii Lui.
Dacă ne curățim mereu de gândurile desfrânate, de lăcomie și de răutate, dacă nu dorim răul nimănui, dacă nu punem piedici vieții nimănui, dacă îi cinstim și îi respectăm pe oameni, dacă îi iubim și îi ajutăm continuu, atunci lăsăm slava lui Dumnezeu să coboare în noi și să rămână în noi. Pentru că poruncile Lui sunt cele care ne umanizează continuu și ne țin în relația vie cu Dumnezeu. Așa cum și noi comunicăm mereu cu cei din familie și cu prietenii noștri și ceea ce ne spunem unii altora reprezintă iubirea și prietenia dintre noi.
Pentru că poruncile Lui nu sunt doar cuvintele Lui pentru noi, ci sunt un mod de-a fi. Un mod divino-uman de viețuire, care ne împlinește în mod deplin. Pentru că, împlinind poruncile Lui, noi ne îndumnezeim continuu prin ele, devenim duhovnicești datorită lor, adică proprii relației reale cu Dumnezeu.
Știm ce Îi place și ce nu Îi place datorită lor. Știm, datorită poruncilor Lui, cât de sensibilă și de profundă trebuie să fie viața noastră, cât de atentă și de curată, cât de sfântă trebuie să fie. Pentru că toate poruncile Lui ne fac oameni buni și profunzi, dar, în același timp, foarte iubitori și atenți cu semenii noștri.
Căci „chemarea omului [e aceea] de a-i cuprinde în sine pe toți oamenii și întreaga existență divino-umană”[4], adică întreaga viețuire duhovnicească.
– Și cum putem să îi cuprindem pe toți oamenii în viața noastră duhovnicească?
– Prin aceea că îi iubim pe toți și ne rugăm pentru mântuirea tuturor oamenilor. Iar iubirea și rugăciunea și ajutorarea oamenilor nu ne strică starea noastră duhovnicească, ci ne-o intensifică, pentru că facerea de bine e o adâncire continuă a noastră în viața cu Dumnezeu. Binele pe care îl facem altora ne umple de dorința de a face și mai mult bine, căci ne umple de și mai mult har, de și mai multă înțelepciune dumnezeiască. Pentru că binele nu ne sleiește de putere, ci ne umple de putere dumnezeiască. Binele ne întărește, ne fortifică interior, ne curățește, ne luminează, ne sfințește continuu, ne smerește continuu. Căci cine crește în sfințenie, crește deopotrivă și în smerenie și în atenție și în delicatețea față de toți oamenii.
Și „atunci când omul se smerește pe sine și redobândește fireasca sa raportare la Dumnezeu, [aceea cu care el a fost creat de Dumnezeu], atunci este înlăturată opoziția [dintre suflet și trup] care există înăuntrul său [odată cu căderea omului în păcat], se împacă cu sine și trăiește viața în virtutea cea potrivită cu firea”[5] umană. Pentru că poruncile Lui sunt toată virtutea noastră și ele sunt cu totul compatibile cu firea noastră, cea zidită de Dumnezeu, care a fost zidită cu totul bună. Poruncile Lui sunt pentru a ne sfinți continuu firea noastră, cea creată bună de către El și care se împlinește numai prin bine.
De aceea, dacă resimțim poruncile Lui ca pe o corvoadă, ca pe o greutate neplăcută sau ca pe ceva nenecesar pentru noi, greșim profund. „Căci jugul Meu [este] bun [Ὁ γὰρ ζυγός Μου χρηστός] și povara Mea este ușoară [καὶ τὸ φορτίον Μου ἐλαφρόν ἐστιν]” [¨Mt. 11, 30, BYZ].
Domnul nu neagă asceza noastră, asceza mântuirii noastre, pentru că asceza este jugul [ζυγός] sau povara [φορτίον] Lui! Dar El ne spune aici că noi nu ducem jugul sau povara Lui de unii singuri, nu ne nevoim ca și când am fi singuri, ci ne nevoim împreună cu El. Pentru că El, prin slava Lui cea prea bună, ne umple de bunătate dumnezeiască viața noastră și ne face asceza să pară ușoară, să pară lipsită de greutate prin mângâierile Sale cele dumnezeiești. Căci El trăiește, El suferă, El poartă toată greutatea vieții noastre dimpreună cu noi, ușurându-ne povara, greutatea ascezei la tot pasul.
Tocmai de aceea, asceza noastră e paradoxală: cu cât este mai plină de greutăți, de osteneli și de chinuri, cu atât mai mult este plină de minuni, de simțiri, de luminări și de vederi dumnezeiești. Pentru că El, Dumnezeul mântuirii noastre, Se arată prea minunat în fiecare clipă a vieții noastre, răsplătind înmiit orice suferință și durere pe care noi le suportăm cu credința în El.
De aceea, experimentând pe viu, zi de zi, poruncile Lui, înțelegem că nu putem fi nepăsători față de niciuna dintre ele. Iar viața și slujirea Bisericii e plină de poruncile Lui. Fapt pentru care, dacă încercăm să fim tot mai mult nevoitori ortodocși și tot mai mult slujitori zilnici ai lui Dumnezeu, înțelegem că trăirea și actualizarea continuă a poruncilor Lui e însăși viața creștină. Căci viața creștină e voia Lui, pe care, asumând-o, devine viața noastră. Viața noastră de zi cu zi, în care ne bucurăm să fim cu Dumnezeu și să facem voia Lui.
Pentru că, trăind poruncile Lui zilnic, înțelegem că avem o tot mai mare libertate duhovnicească interioară și o tot mai mare cuprindere a întregii creații în inima noastră. Dar trăim toate acestea, pentru că El, Dumnezeul mântuirii noastre, devine taina vieții noastre, ca Unul care a devenit totul pentru noi. El e cu noi și în noi prin slava Lui și asta ne face să fim atât de largi, atât de cuprinzători în viața noastră interioară, în viața noastră duhovnicească. Căci le înțelegem și le trăim pe toate în iubirea și în pacea Sa, care ne unesc pe unii cu alții și pe toți la un loc.
De aceea, când Domnul îi cere arhonului [Lc. 18, 18, BYZ], stăpânitorului din Evanghelia de azi, să renunțe la toate pentru El și să Îi urmeze Lui [Lc. 18, 22, BYZ], nu i-a cerut ceva în plus față de poruncile Lui. Pentru că urmarea Lui pentru veșnicie este scopul poruncilor Sale. De aceea și Domnul îi spune că aceasta e desăvârșirea creștină: punerea întregii sale vieți în slujirea și în urmarea lui Hristos Dumnezeu. Și dacă ar fi îndeplinit poruncile Lui cu adevărat, dacă ele l-ar fi personalizat cu adevărat, atunci ar fi înțeles că împlinirea reală a poruncilor Sale era urmarea Lui.
Numai că acela le împlinise fără finalitate teologică! Fără ca ele să îl schimbe interior, ontologic. Fără ca ele să îl înduhovnicească. El le împlinise în sine, legalist, ca pe niște porunci umane, fără să caute prin ele o relație reală cu Dumnezeu. Tocmai de aceea a căzut la examenul poruncilor lui Dumnezeu. Pentru că ele te fac asemenea Lui, ele te fac plin de iubire pentru El, adică plin de iubirea care e mai presus de orice iubire.
– Și de ce a căzut arhonul la examenul iubirii?
– Pentru că a pus bogăția mai presus de iubirea lui Dumnezeu! Și asta când nimic și nimeni nu pot fi mai importanți în inima noastră decât Dumnezeu. Căci „el, auzind acestea, s-a făcut foarte întristat [περίλυπος ἐγένετο], căci era foarte bogat [ἦν γὰρ πλούσιος σφόδρα]” [Lc. 18, 23, BYZ].
Era foarte bogat în cele lumești, dar nu și în Dumnezeu! Nu se îmbogățise în Dumnezeu prin păzirea poruncilor Sale, pentru că era alipit de cele lumești. Tocmai de aceea a considerat că e prea grea urmarea Lui: pentru că ea presupunea mai întâi de toate renunțarea la lume, la posesia materială, la viața telurică.
Așadar, iubiții mei, greutatea lui era patima iubirii de stăpânire. Iar patima e o greutate numai când ea te stăpânește. Când nu te stăpânește, atunci râzi de ea și de cei care sunt robiți de ea.
El dorea să aibă lucruri personale în lumea asta, dorea să trăiască în mijlocul lor și să se bucure pătimaș de ele. Nu se aștepta la moarte. Nu se gândea serios la viața de după moarte. Tocmai de aceea considera că aceste lucruri moștenite și strânse și de el îi vor asigura bucuria și împlinirea. Însă când Domnul vine în viața lui și îi spune că poruncile dumnezeiești sunt iubire și urmare a lui Hristos Dumnezeu, el își dă seama că nu Îl iubește pe Dumnezeu cu adevărat, pentru că nu poate să-L urmeze. Și nu poate, pentru că nu vrea să Îl urmeze cu adevărat. Pentru că planurile lui de viață erau doar pentru aici și nu pentru o reală și veșnică împlinire duhovnicească.
De aceea, văd la tot pasul oameni cu o perspectivă pur telurică, cu o viață numai pentru aici, și doar foarte puțini oameni care se pregătesc serios, zilnic, pentru viața veșnică cu Dumnezeu, pentru că trăiesc împreună cu El de acum. Cei ai lui Dumnezeu trăiesc în ritmul Bisericii, în ritmul Slujbelor și al posturilor și al praznicelor Bisericii, pe când ceilalți își trăiesc viața după propriile lor mofturi. De ambele părți e vorba de alegere, de asumare. Numai că singura viața care te împlinește cu adevărat e viața plină de poruncile lui Dumnezeu, e viața Bisericii. Iar autonomismul, viața după propriile tale capricii, n-are orizont, n-are finalitate veșnică, n-are împlinire. Pentru că poruncile lui Dumnezeu ne duc la El și ne fac proprii Lui, pe când viața la întâmplare ne desfigurează interior continuu.
Post cu pace pe mai departe și inimă bună și largă față de toți oamenii! Pentru că împlinirea noastră e binele lui Dumnezeu, e binele care ne îmbogățește veșnic în Dumnezeu. Amin!
[1] Începută la 13. 49, în zi de luni, pe 23 noiembrie 2020. Soare, 11 grade, vânt de 10 km/ h.
[2] Georgios I. Mantzaridis (de fapt: Gheorghios I. Manțaridis [Γεώργιος Ι. Μαντζαρίδης]), Instituție și harismă, trad. din neogr. de Nicușor Deciu, o ed. îngrij. de Arhim. Nathanael Neacșu, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 113.
[3] Ibidem. [4] Idem, p. 132. [5] Idem, p. 137.
