Mărturii II. 47
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mărturii ortodoxe contemporane
(vol. 2)
*
ÎPS Atanasios de Lemesos l-a cunoscut pe Fericitul Enoh Românul. „Gheronda Enoh era un om simplu, foarte simplu, și, din pricină că viețuia singur, mi-am luat sarcina de a-l însoți la Spital, când a fost nevoie să meargă de două ori, deoarece avea probleme de sănătate, mai exact la stomac. L-am întâlnit în portul Dafni, prilej cu care mi-a spus: «Sufletul meu și Dumnezeu m-a condus la tine, ca să mă ajuți să merg la Tesalonic». Întrucât în acea vreme eram student la Teologie, l-am însoțit în Tesalonic, l-am găzduit la Mănăstirea Sfânta Teodora, de unde l-am dus la Spital. Când am mers pentru prima dată la Spital, nu a vrut să-și scoată dulama ca medicul să-l consulte. S-a întins îmbrăcat pe patul de Spital, motiv pentru care medicul nu a putut să-l examineze. Nu a vrut să-și dea jos dulama! Prin urmare, am plecat fără să rezolvăm ceva. Ne-am întors în Sfântul Munte, însă Duhovnicul său i-a spus: «Ceea ce ai făcut tu la Spital se numește mândrie, deoarece toți Părinții merg la Spital și se lasă consultați. Mai mult, Însuși Hristos, pe Cruce fiind, nu S-a rușinat să fie dezbrăcat pentru mântuirea lumii, iar tu crezi că ai făcut o mare ispravă, că ai mers la Doctor fără să-i permiți să te consulte?!». A doua oară când l-a durut stomacul foarte tare, am mers iarăși la Tesalonic, ne-am dus la Spital, iar când a zis medicul să-și scoată dulama pentru a-l consulta, imediat a dat-o jos, fără să se mai gândească. În acea noapte am rămas la Spitalul AHEPA din Tesalonic, și, la un moment dat, când se potolise agitația din Spital, iar Medicul plecase, mi-a spus: «Părinte Diacon», eram Diacon în acea vreme, «te rog să-mi aduci un ziar!». Eu m-am mirat și nu înțelegeam ce vrea să facă cu ziarul, având în vedere că nu știa limba greacă.
Am coborât, așadar, i-am luat un ziar, i l-am adus, după care mi-a zis să-l las pe pat. L-am lăsat unde mi-a spus, apoi m-am dus mai încolo să văd ce va face. De îndată ce s-a asigurat că nu-l vede nimeni, el nu știa că eu îl urmăream de afară, a sărit din pat, a întins ziarul pe podea și a început să facă metanii! Atunci eu i-am spus: «Gheronda, ce faci acolo?». «Cum ce fac? Canonul!», mi-a răspuns. «Dar Doctorul a zis să nu te miști din pat?», i-am zis eu. «Doctorul nu este Monah! El nu știe că Monahii trebuie să-și facă canonul!».
În cele din urmă l-am așezat din nou în pat, iar ziua următoare i-au dat niște medicamente, i-au prescris un tratament anume, apoi am plecat la Mănăstirea Sfânta Teodora din Tesalonic, locul în care eram găzduiți. După aproximativ trei zile, în jurul datei de 11 iunie 1978, a avut loc, în Tesalonic, un cutremur foarte mare, de 7, 3 pe scara Richter. A fost cu adevărat foarte înfricoșător. Mai mult, clădirea în care ne aflam noi era foarte șubredă și se clătina ca o coajă de nucă. Eu am sărit din pat, era în jurul orei 23.00, și am vrut să plec, să ieșim din clădire, dar mi-am adus aminte că îl aveam și pe Gheronda Enoh. Trebuia să îl iau și pe el cu mine.
Când am deschis ușa camerei lui, l-am găsit pe pat, având în mână șiragul de metanii. «Gheronda», i-am spus eu, «trebuie să plecăm!». «Unde trebuie să mergem?», m-a întrebat. «Va fi cutremur mare, vom muri!». «Eu nu merg nicăieri». «Cum așa, Gheronda, vom muri aici?!», i-am zis eu. «Dacă vrea Dumnezeu, moare Enoh. Dacă nu vrea Dumnezeu, nu moare Enoh».
Era cu adevărat neagonisitor, nu avea niciun ban. Într-o zi, pe când ne aflam în Tesalonic, aproape de noi era un mic magazin, unde două surori după trup vindeau plăcintă cu brânză, lapte, ouă, brânză și așa mai departe. A venit Gheronda Enoh și stătea în fața vitrinei, uitându-se la plăcintele cu brânză. Atunci surorile l-au întrebat: «Părinte, vrei ceva?». «Cât costă această plăcintă?». După ce i-au spus cât costă, el le-a zis: «Eu sunt sărac, ascet neagonisitor, nu am bani! Dacă îmi dai o plăcintă, mă voi ruga pentru tine». «Părinte, îți voi da o plăcintă, nu e nicio problemă». I-a dat, așadar, o plăcintă, dar Părintele nu a mâncat-o, ci a început să facă rugăciune cu metanierul pentru acele tinere. După ce a terminat rugăciunea, și-a mâncat plăcinta primită.
Părintele venea în fiecare zi, iar ele îi dădeau o plăcintă. Ambele surori erau necăsătorite, motiv pentru care i-au spus să se roage pentru ele să se căsătorească. În câteva luni, amândouă s-au căsătorit”[1].
Dar l-a cunoscut și pe Fericitul Ioachim Ieromonahul, Românul. „Am cunoscut, de asemenea, în Sfântul Munte, pe un Ieromonah, pe nume Ioachim, care era un Bătrân straniu, având niște neputințe din fire. Cu toate acestea, a avut moarte cuvioasă, deoarece, când era pe moarte, și-a cunoscut sfârșitul cu câteva zile înainte. Chiar ne-a zis: «Vineri, după Vecernie, voi muri!». Într-adevăr, în acea vineri, s-a spovedit, s-a împărtășit, l-a chemat pe un frate cu care se cunoștea, și-au cerut iertare unul altuia, după care, i-a spus fratelui: «Vei muri și tu în aceeași zi, la aceeași oră!». Au adormit amândoi întru Domnul, unul la Mănăstirea Cutlumuș, iar altul la Careia, în aceeași zi și la aceeași oră, aflându-se la o distanță destul de mare unul față de celălalt. Cu câteva clipe înainte de a muri, și-a ridicat mâinile spre cer și a zis: «Priviți, Maica Domnului!». A văzut-o pe Maica Domnului, apoi s-a mutat la cele veșnice”[2].
I-a cunoscut, însă, și pe Fericiții Pustnici Trifon și Fanurie Românii. „Odată, Sfântul Paisios m-a luat cu el, în timpul în care cerceta regiunea Capsala [Καψάλα[3]], în scopul redactării cărții Părinți Aghioriți – Flori din Grădina Maicii Domnului. L-am însoțit în acea călătorie o zi întreagă, prilej cu care am mers la doi Părinți români. Unul dintre ei se numea Trifon. Eu nu-l cunoșteam, dar pe drum, Sfântul Paisios mi-a spus despre el că este un Monah foarte bun, ascet, un om cu virtuți. Când am ajuns acolo, a vorbit cu Sfântul Paisios [Aghioritul], și chiar dacă Părintele Trifon vorbea foarte puțin limba greacă, se înțelegeau bine. După aceea am mers la Coliba Sfântul Teofilos, Izvorâtorul de mir, acolo unde viețuia Părintele Fanurie, un alt ascet român, care, vreme de 40 de ani, a renunțat la ulei. Toate mâncărurile lui erau fără ulei. Era un mare ascet, avea o paloare a chipului din pricina nevoinței. Viețuia singur în acel loc, iar Sfântul Paisios l-a întrebat: «Gheronda, cum reușești să trăiești în această chilie?». Chilia nu avea nici uși, nici ferestre. «Aici este bine, este foarte bine, Părinte Paisios!», i-a răspuns. «Cum să fie bine?! Aici picură apa, plouă, ninge înăuntru!». Părintele Fanurie stătea într-un colț. «Aici unde stau eu, nu picură apa!». Când restul chiliei lui aproape că era luat pe sus de vânt.
Părintele Fanurie era un Monah foarte bun, l-am cunoscut bine deoarece am fost vecini, pe vremea când obștea noastră viețuia la Chilia Bunavestire din Capsala. La fel și Bătrânul Trifon era un om împodobit cu virtuți. M-a impresionat multa lui blândețe. Răspândea blândețe și o anumită dulceață. Era un om foarte plăcut. Vorbea simplu, dar frumos, plăcut.
Din păcate, nu-mi amintesc exact ceea ce a vorbit cu Sfântul Paisios, deoarece dânsul vorbea cu el, dar mi-a rămas în minte chipul lui și blândețea pe care o răspândea”[4].
*
Arhim. Ghennadios Papadimitriu [Γεννάδιος Παπαδημητρίου]: Părinților români nevoitori în Athos le plac mai mult ascultarea și isihia[5].
*
ÎPS Atanasios de Lemesos: „În vremea în care viețuiam la Capsala cu Starețul nostru, [Sfântul Iosif Vatopedinul], la fel și la Mănăstirea Cutlumuș, care era aproape de Careia, am cunoscut foarte mulți Monahi români îmbunătățiți. Unul dintre aceștia venea la Mănăstirea Cutlumuș, cărând lucruri în fiecare zi, chiar dacă suferea cu picioarele. Deși îl dureau picioarele, acest Bătrân avea dragoste și, în fiecare zi, căra lucruri pentru vecinii lui Monahi. Când a adormit în Domnul și i-au scos încălțările, picioarele lui erau pline de răni, din pricina marii asceze și a mersului pe jos zilnic. Era un Bătrân foarte sărac, al cărui nume, dacă nu greșesc, era Serghie. [Și era român]. M-a impresionat, deoarece venea adesea la Mănăstirea Cutlumuș, iar eu aveam ascultarea de arhondar, drept care, îl îngrijeam și îl găzduiam la Mănăstire”[6].
*
Același l-a cunoscut și pe Fericitul Irodion Capsaliotul, Românul. „Un alt Monah român îmbunătățit, care viețuia în Capsala, a fost Gheronda Irodion. Nu cunosc date din viața lui de Mirean, dar era din România, și după cum se poate să știți deja, el și-a asumat condiția de Nebun pentru Hristos. Altfel spus, se prefăcea că este nebun, recurgând la diverse nebunii, pentru a evita slava și laudele oamenilor. Am mers în Capsala de câteva ori și l-am întâlnit, viețuia într-un loc plin de gunoaie, mica lui chilie era cu desăvârșire pustie și nelocuibilă, iar el trăia acolo ca o pasăre a cerului. Gheronda era un uriaș al Duhului, care locuia singur, fără niciun fel de mângâiere pământească”[7].
[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=mNJkGGgs-xY, min. 1-5.
[2] Idem, min. 5-6.
[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Kapsala,_Mount_Athos.
[4] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=mNJkGGgs-xY, min. 6-8.
[5] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=kqqgKLqgWkI,min. 1-2.
[6] Idem, min. 2.
[7] Idem, min. 2-3.