Predică în lunea Sfântului Duh [2020]

Iubiții mei[1],

astăzi Îl prăznuim pe Dumnezeu Duhul Sfânt,  „pe Unul [din] Treime [Ἕνα τῆς Τριάδος]”[2], pe Cel care ne mângâie și ne alină[3] durerile noastre sufletești și trupești. Îl prăznuim pe Cel trimis în lume de Tatăl, la rugăciunea Fiului, ca „alt Mângâietor [ἄλλον Παράκλητον]” al nostru, pentru ca El să rămână [μένῃ] cu noi întru veac [εἰς τὸν αἰῶνα] [In. 14, 16, BYZ]. Și când Domnul ne spune că Duhul va rămâne cu noi pentru veșnicie, ne spune că El va rămâne în noi, prin slava Lui, pentru veșnicie.

Însă Duhul Sfânt e Unul din Treime și nu „a treia persoană a Treimii”, după cum în mod eretic mărturisesc unii. Pentru că Duhul Sfânt este fără de început, împreună-veșnic, egal și deoființă cu Tatăl și cu Fiul. Și dacă persoanele Treimii sunt împreună-veșnice și fără de început, de aceea nu Îl putem numără pe Tatăl ca „prima”, pe Fiul ca „a doua” și pe Duhul Sfânt ca „a treia persoană” a Treimii, pentru că nu există un interval temporal între Ele. Dacă introducem timpul în Treime ne întoarcem la mitologie, pentru că numai acolo timpul era „veșnic” ca și dumnezeii păgâni.

Din acest motiv, Sfinții Bisericii, atunci când vorbesc despre o persoană a Treimii, O numesc Unul din Treime, pentru că persoanele Treimii sunt împreună-veșnice și fără de început, deși Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Duhul Sfânt. Însă nașterea și purcederea din Tatăl sunt veșnice, nefăcându-L anterior pe Tatăl față de Fiul și Duhul Sfânt. Și pentru că Treimea e din veci Treime, tocmai de aceea persoanele dumnezeiești nu au un început, deși Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Duhul Sfânt.

Domnul Iisus Hristos Îl numește pe Duhul Sfânt „Duhul Adevărului [τὸ Πνεῦμα τῆς Ἁληθείας] [In. 14, 17, BYZ], adică al Său, al Fiului, pentru că Fiul este Adevărul întrupat. Și Îl numește astfel, pentru că Duhul Sfânt purcede din Tatăl și Se odihnește în Fiul. Și tocmai de aceea Fiul Îl numește pe Duhul ca fiind Duhul Său, pentru că întru El Se odihnește din veci și pentru veci. Căci „noi”, spune Sfântul Marcos Evghenicos, „împreună cu Dumnezeiescul Dionisios [Areopagitis], zicem [că] Tatăl este singurul izvor al Dumnezeirii celei mai presus de ființă. Dar aceștia, împreună cu latinii[4], spun că Fiul este «izvorul» Sfântului Duh, scoțându-L pe El[5] afară, în mod vădit, [din] Dumnezeire”[6].

Pentru că Sfântul Marcos, negând erezia lui Filioque, apăra adevărul fundamental că Duhul purcede din Tatăl [In. 15, 26]. Adevăr înscris în Crezul Bisericii: „Τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον [Care din Tatăl purcede]”[7] și pe care Crez ecumenic romano-catolicii l-au falsificat în acest fel: „Qui ex Patre Filioque procedit [Care din Tatăl și din Fiul purcede]”[8], introducând în mod hulitor, și catastrofal pentru teologie, sintagma Filioque [și (din) Fiul].

Căci, ne spune Sfântul Fotios cel Mare, „adepții dogmei purcederii Prea Sfântului Duh de la Tatăl și de la Fiul introduc, în mod necesar, două cauze și două principii [în Treime]. Ei distrug astfel monarhia [în Treime], adică unicitatea principiului în Sfânta Treime. Este limpede, de altfel, că dogma lor duce la predicarea, pe lângă prima dogmă, a unei dualități de cauze, a cărei unitate însăși se subdivide – această hulă să cadă pe capul lor! – în două principii.

Pe de altă parte, dacă purcederea de la Tatăl este desăvârșită, pentru ce mai este nevoie de o a doua purcedere, din moment ce Duhul primește deja, prin purcederea de la Tatăl, desăvârșirea absolută? Dacă, dimpotrivă, purcederea de la Tatăl este nedesăvârșită…Dar cine va putea suporta o asemenea absurditate, în care cădem acceptând o astfel de ipoteză?

În primul rând, cu adevărat, cel ce îndrăznește să facă o asemenea afirmație, acela introduce nedesăvârșirea în sânul Atotdesăvârșitei Treimi. Apoi, face ca, din două părți, care sunt imperfecte în sine, să vină Duhul, Care desăvârșește toate. Mai mult, se întâmplă chiar ca să facă din Duhul o ființă compusă, pentru că spune că a venit din două cauze, subliniind – o, limbă necurată și inimă spurcată! – că Duhul purcede în mod nedesăvârșit din fiecare dintre cele două cauze”[9].

Pentru că atunci când vrei să introduci minciuni în teologia Bisericii consecințele sunt dezastruoase pe toate planurile. Căci teologia Bisericii e revelată de Dumnezeu. Și dacă în revelarea lui Dumnezeu introduci minciuni, introduci erezii, nu mai vorbim despre adevăratul Dumnezeu, ci ne închinăm unui dumnezeu mincinos, unei creații umane.

Tocmai de aceea, Sfinții Părinți ai Bisericii au condamnat în mod energic toate ereziile, pentru că ele falsifică revelarea de Sine a lui Dumnezeu și adevărul Bisericii. Iar lupta lor, a Sfinților lui Dumnezeu, nu a fost în van, pentru că ei au luptat pentru mântuirea noastră. Pentru că teologia Bisericii stă la baza mântuirii noastre.

Căci așa ne-a spus Domnul: că Duhul Sfânt ne va mărturisi [μαρτυρήσει] despre Adevărul întrupat, despre Fiul [In. 15, 26, BYZ]. Pentru că Duhul ne învață pe noi toate și ne reamintește despre toate pe care ni le-a spus Fiul [In. 14, 26, BYZ]. Duhul ne învață toate lucrurile mântuirii noastre, tot ceea ce trebuie să știm ca să ne mântuim. Pentru că Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt ne luminează despre toate cele care țin de mântuirea noastră. Căci întreaga Treime, prin slava Ei, ne călăuzește și ne ajută și ne mângâie și ne întărește în tot lucrul cel bun, pentru ca să ne mântuim și să ne sfințim viața noastră.

Pentru că „Sfântul Duh este întru toate una cu Tatăl și cu Fiul, [fiindcă persoanele Treimii sunt deoființă]. De aceea, El este și împreună-Ziditor a toate [cu Tatăl și cu Fiul, cât] și…al învierii celei viitoare, [de obște], și face toate câte voiește: sfințește, împarte, înnoiește, trimite, înțelepțește, unge pe Proroci și, pe scurt zicând toate, El fiind liber, atotputernic, bun, drept, ocârmuitor. [Căci] prin El, [prin Dumnezeu Duhul Sfânt], este toată înțelepciunea, viața, mișcarea, oric[in]e participă la sfințenie și la orice fel de viață. Într-un cuvânt, toate câte are Tatăl și Fiul [le] are și El, afară de nenaștere și naștere, de vreme ce El purcede de la [din] Tatăl. [Și] Duhul revărsându-Se, așadar, peste tot trupul [, peste tot omul care a crezut întru El], lumea s-a umplut de tot felul de daruri și prin El toate neamurile au fost călăuzite  la cunoștința lui Dumnezeu și toată boala și toată neputința au fost alungate[10]”.

Dumnezeu Duhul Sfânt ne reaprinde evlavia noastră, ne călăuzește pe calea cea dreaptă, ne povățuiește la tot adevărul, ne luminează, ne face fii ai nestricăciunii, ne alină mereu cu nădejdea veșnicei bucurii dumnezeiești[11]. El ne odihnește dumnezeiește, ne întărește în răbdare, ne ajută nouă să lucrăm faptele cele bune, ne dăruie nouă duh de pocăință, ne înnoiește duhovnicește, ne umple pe noi de strălucirea Dumnezeirii, pentru că Se sălășluiește întru noi prin slava Lui cea veșnică[12].

Însă în Biserica Ortodoxă Română, pentru ca Duhul Sfânt să nu fie înțeles rupt de Treime, deși nu s-a schimbat Slujba zilei din Penticostar, este prăznuită astăzi Preasfânta Treime, Dumnezeul nostru treimic. Acatistul Sfintei Treimi[13] și hramurile de Biserici și de Mănăstiri închinate Dumnezeului nostru treimic mărturisesc această schimbare teologică operată pentru ziua de astăzi, care a fost suprapusă Slujbei din Penticostar. Dar, cu toate că e necesară continuu această subliniere teologică, Slujba Cincizecimii, cât și a zilei de astăzi mărturisesc din destul că Duhul e Unul din Treime. Și de aceea nu cred că trebuie să mai ieșim din slujirea ecumenică a Bisericii, ci trebuie să păstrăm rânduiala prăznuirii din Penticostar, care este închinată lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Pentru că Slujbele Bisericii sunt pentru noi realități dogmatice, adică surse ale credinței Bisericii. Și dacă le modificăm sensul lor dogmatic, chiar dacă credem că e pentru o idee bună, nu facem decât să negăm înțelegerea dogmatică a Slujbelor Bisericii.

Așadar, iubiții mei, să ne închinăm Duhului Sfânt, Împăratului nostru Cel ceresc, dimpreună și Tatălui și Fiului, mulțumindu-I Lui pentru tot ajutorul și toată mângâierea și toată luminarea pe care ni le dăruie zilnic în viața noastră! Să Îl chemăm pe El să vină mereu în noi prin slava Lui, dimpreună cu Tatăl și cu Fiul, pentru ca să Își facă locaș veșnic în noi! Pentru ca astfel să Îl lăudăm veșnic pe Duhul Sfânt, dimpreună cu Tatăl și cu Fiul, întru veșnica Lor Împărăție, că Lor li se cuvine toată cinstea, slava și închinarea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la 8. 50, în zi de joi, pe 4 iunie 2020. Soare, 16 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html.

[3] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 344.

[4] Cu romano-catolicii.

[5] Pe Duhul Sfânt.

[6] Sfântul Marcu Evghenicul, Opere, vol. 1, introd., note și trad. de Pr. Marcel Hancheș, Ed. Pateres, București, 2009, p. 258.

[7] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Crezul.

[8] Cf. http://www.credinta-catolica.ro/compendiu-cbc/crezul/.

[9] Sfântul Fotios cel Mare, Scrisoare către Mitropolitul de Aquileea, în Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Traduceri patristice (vol. 2), Teologie pentru azi, București, 2010, p. 309-310.

[10] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 345.

[11] Cf. https://doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-preasfantului-de-viata-facatorului-duh.

[12] Ibidem.

[13] A se vedea: https://doxologia.ro/acatiste/acatistul-sfintei-treimi.

Predică la Duminica Cincizecimii [2020]

Iubiții mei[1],

astăzi retrăim ziua de naștere a Bisericii, ziua despre care Domnul a spus: „și voi turna din Duhul Meu în tot trupul [καὶ ἐκχεῶ ἀπὸ τοῦ Πνεύματός Μου ἐπὶ πᾶσαν σάρκα] și vor profeți fiii voștri și fiicele voastre [καὶ προφητεύσουσιν οἱ υἱοὶ ὑμῶν καὶ αἱ θυγατέρες ὑμῶν] și cei mai bătrâni ai voștri vise vor fi visat [καὶ οἱ πρεσβύτεροι ὑμῶν ἐνύπνια ἐνυπνιασθήσονται], iar tinerii voștri vor vedea vedenii [καὶ οἱ νεανίσκοι ὑμῶν ὁράσεις ὄψονται]” [Ioil 3, 1, LXX]. Pentru că profețiile, cât și vedeniile din vis sau din starea de trezvie, sunt lucrările slavei dumnezeiești în Sfinții Lui.

Căci atunci când Domnul a spus că va turna din Duhul Lui în oameni, a spus-o acoperit despre slava Lui. Despre primirea slavei Lui de către oameni. Pentru că, la Cincizecime, prima comunitate a Bisericii a primit slava Duhului Sfânt. Pentru că slava lui Dumnezeu, comună Treimii, se coboară de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt. Și când Sfântul Ioil vorbește despre turnarea în oameni din Duhul Domnului, el vorbește despre primirea slavei lui Dumnezeu de către Sfinții Apostoli și de către cei dimpreună cu ei, care au format prima comunitate a Bisericii lui Dumnezeu, a Bisericii creștine.

Și când și cum a coborât Duhul Sfânt slava lui Dumnezeu în oameni, după mărturia Sfântului Lucas, Apostolul Domnului? A coborât-o „când s-a împlinit ziua Cincizecimii [ἐν τῷ συμπληροῦσθαι τὴν ἡμέραν τῆς Πεντηκοστῆς] [și] erau toți împreună la un loc” [F. Ap. 2, 1, BYZ]. De Cincizecime și când toți erau la un loc, când erau în comuniune.

Iar astfel a venit slava Duhului Sfânt în oamenii lui Dumnezeu: „Și [Καὶ], fără de veste [ἄφνω], sunet s-a făcut din cer [ἐγένετο ἐκ τοῦ οὐρανοῦ ἦχος], ca aducând suflare puternică [ὥσπερ φερομένης πνοῆς βιαίας] și a umplut toată casa unde erau șezând [καὶ ἐπλήρωσεν ὅλον τὸν οἶκον οὗ ἦσαν καθήμενοι]” [F. Ap. 2, 2, BYZ]. Slava lui Dumnezeu s-a coborât plină de putere dumnezeiască și a umplut toată casa unde erau Sfinții Lui, pentru că, în primul rând, i-a umplut pe ei. Pentru că slava Duhului a venit acolo unde erau Sfinții Domnului și pe ei i-a umplut, pe cei care erau Ucenicii Lui și care așteptau venirea Mângâietorului.

De la vederea cosmică și apoi comunitară a coborârii slavei din versetul al 2-lea, în versetul al 3-lea avem privirea de aproape a primirii ei, privirea personală: „Și li s-au arătat lor [Καὶ ὤφθησαν αὐτοῖς], împărțite [διαμεριζόμεναι], limbi ca de foc [γλῶσσαι ὡσεὶ πυρός] și s-a[u] așezat în fiecare [dintre] ei [ἐκάθισέν τε ἐφ᾽ ἕνα ἕκαστον αὐτῶν]” [F. Ap. 2, 3, BYZ]. Pentru că slava Duhului s-a așezat întru ei, nu deasupra lor, pentru că slava Lui se sălășluiește în adâncul ființei noastre. Și în versetul al 4-lea avem perspectiva liturgică și comunitară a Bisericii după primirea slavei lui Dumnezeu: „Și au fost umpluți toți de Duhul Sfânt [Καὶ ἐπλήσθησαν ἅπαντες Πνεύματος Ἁγίου] și au început a grăi [în] alte limbi [καὶ ἤρξαντο λαλεῖν ἑτέραις γλώσσαις], precum Duhul le dădea lor să vorbească [καθὼς τὸ Πνεῦμα ἐδίδου αὐτοῖς ἀποφθέγγεσθαι]” [F. Ap. 2, 4, BYZ].

Pentru că Duhul vine la cei care se aflau în comuniunea credinței și a iubirii, dar și în așteptarea Lui, și îi umple pe toți de slava Sa, umplere care îi face deodată slujitori ai mântuirii pentru întreaga lume. Pentru că Cel care îi umple de slavă, tot Acela le dă să vorbească în diverse limbi, pentru ca să propovăduiască tuturor neamurilor mântuirea lui Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, Biserica se întemeiază la Cincizecime ca urmare a umplerii Sfinților Lui de slava Sa, ca sălășluire a Treimii, prin slava Sa, în Sfinții Ei, și Biserica se naște cu misiunea harismatică de a se extinde în continuu. Căci Dumnezeu dă știința limbilor Sfinților Lui pentru ca să dărâme barierele lingvistice dintre oameni. Pentru că necunoașterea tuturor limbilor de pe pământ este cea care ne desparte pe unii de alții. Dacă am ști toate limbile, am ști să vorbim cu toți. Dar pentru că nu avem darul acesta de la Dumnezeu, de aceea trebuie să învățăm limbi străine pentru a vorbi și sluji și traduce în limbile respective.

Biserica a fost întemeiată de Dumnezeu în mod dumnezeiesc la Ierusalim, în ziua Cincizecimii, prin coborârea în Sfinții Lui a slavei Duhului Sfânt, dar nu pentru a fi o Biserică națională, ci multinațională. Pentru că scopul ei dumnezeiesc e acela de a cuprinde toate neamurile, lucru care este desemnat prin atributul catolicității din definiția ei dogmatică. Căci καθολικὴν [catolichin] înseamnă că Biserica e universală, e mondială, e a întregii umanități. Iar Biserica catolică și apostolică [καθολικὴν καὶ ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν][2] a lui Dumnezeu, care vine de la Apostoli și în care e chemată întreaga umanitate, e Biserica Ortodoxă.

Biserica Asiriană Catolică Apostolică a Răsăritului[3] și Biserica Romano Catolică[4], care s-au despărțit de trupul Bisericii în 451 și respectiv 1054, folosesc în mod necanonic, în mod ilegal termenul de „catolică”, pentru că doar Biserica e catolică, universală. Și în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, trebuie să intre prin Botez întreaga lume, pentru că ușa de intrare în Biserică e sacramentală.

Iar noi, toți cei botezați în Biserica lui Dumnezeu, am primit la Botezul nostru slava lui Dumnezeu în noi, Botezul nostru fiind Cincizecimea noastră. Și noi trăim în Biserică o Cincizecime continuă, pentru că cerem și primim în noi în mod continuu, prin toate Slujbele și rugăciunile Bisericii, slava lui Dumnezeu. Căci fără slava Lui noi nu putem facem nimic bun și mântuitor în viața noastră, atâta timp cât slava lui Dumnezeu e cea care ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi pururea.

De aceea, astăzi noi ne bucurăm dumnezeiește, pentru că ne bucurăm întru slava lui Dumnezeu, cea care ne face noi duhovnicești. Și dacă suntem plini de slava Lui, atunci suntem duhovnicești și trăim duhovnicește, slăvind pe Dumnezeul nostru treimic în sufletele și în trupurile noastre. Pentru că Dumnezeu acest lucru a dorit la Cincizecime: ca El să Se sălășluiască în fiecare dintre noi. Și El Se sălășluiește întru noi, dacă intrăm în Biserica lui prin Botez și trăim dumnezeiește pe pământ.

Însă, dacă în Fapte 2 avem Cincizecimea celor dintre iudei, în Fapte 11 avem Cincizecimea celor dintre neamuri. Pentru că Sfântul Petros, în mod extatic, a fost trimis la păgâni [F. Ap. 11, 5-10]. „Iar când să încep eu a grăi [Ἐν δὲ τῷ ἄρξασθαί με λαλεῖν], Duhul Sfânt a căzut în[tru] ei [ἐπέπεσεν τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον ἐπ᾽ αὐτούς], ca și în[tru] noi, în[tru] început [ὥσπερ καὶ ἐφ᾽ ἡμᾶς ἐν ἀρχῇ]” [F. Ap. 11, 15, BYZ], adică la Cincizecime.

Și când Sfântul Apostol Petros spune că Duhul Sfânt a căzut întru cei care au crezut dintre păgâni, spune că slava Duhului Sfânt a venit în ei cu putere, în mod imediat, și i-a umplut pe ei. Pentru că Dumnezeu îi cheamă la El pe toți oamenii, care primesc credința în El.

Însă, cine primește slava Duhului, cine Îl primește pe Duhul, acela Îl primește și pe Fiul și pe Tatăl, pentru că slava cea necreată a lui Dumnezeu e comună întregii Treimi. Și cine vorbește despre Duhul, mărturisind că El este Dumnezeu, acela, în subsidiar, vorbește și despre Tatăl și despre Fiul, pentru că Dumnezeul mântuirii noastre e treimic. Și cum „nimeni [nu] poate să zică «Domnul Iisus», dacă nu [este] în Duhul Sfânt” [I Cor. 12, 3, BYZ], tot la fel nu poate să zică că „Dumnezeu e Treime de persoane”, dacă nu este în Duhul Sfânt. Pentru că numai cei care trăiesc în slava Treimii mărturisesc cu bucurie și cu evlavie că Dumnezeu e Treime de persoane.

Troparul praznicului ne spune că Fiul L-a trimis pe Duhul în lume: „trimițându-le lor Duhul Sfânt [καταπέμψας αὐτοῖς τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον]”[5], după cum El le făgăduise: „pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl [Ὃν Ἐγὼ πέμψω ὑμῖν παρὰ τοῦ Πατρός]” [In. 15, 26, BYZ]. Și scopul trimiterii Duhului a fost ca întreaga lume locuită [τὴν οἰκουμένην][6] să intre în Biserică. Însă Duhul Sfânt „din Tatăl purcede [παρὰ τοῦ Πατρὸς ἐκπορεύεται]” [In. 15, 26, BYZ] și în Fiul Se odihnește. Și Fiul Îl trimite pe Duhul, Care Se odihnește întru El din veci, pentru ca să ne arate că Duhul Sfânt este o persoană dumnezeiască, după cum Duhul Sfânt, în viața pământească a Domnului, ne-a arătat că Fiul e o persoană dumnezeiască[7]. „Iar prin coborârea Duhului Sfânt ia ființă concretă Biserica, întrucât acum Hristos[, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt,] coboară pentru prima dată în inimi[le noastre]”[8], ale celor credincioși. Și „Duhul Sfânt iradiind din Hristos, iradiază din Biserică, în Care Hristos e sălășluit. Dar dat fiind că Hristos e și pe tronul dumnezeiesc și vine și de acolo continuu în cei ce primesc credința sau o au și și-o dezvoltă prin fapte[le cele bune, cele evanghelice], și vine [astfel] mai bogat în cei ce sporesc în credință, Duhul vine totuși și de dincolo de Biserică, sau [de dincolo] de intimitatea comuniunii credincioșilor. De aceea Biserica, pe de o parte, Îl are continuu, deși, pe de altă parte, Îl cere continuu. Îl cere întrucât Îl are, căci Duhul îi dă putere să-L ceară prin rugăciune ca să vină și mai mult (Rom. 8, 26)”[9].

Din acest motiv și noi, în această zi preasfântă, Îl chemăm pe Duhul Sfânt să vină și să Se sălășluiască întru noi, pentru ca să ne curățească pe noi de toată spurcăciunea [ἀπὸ πάσης κηλῖδος][10]. Pentru că tot păcatul ne spurcă, pe când toată fapta bună, evlavioasă, evanghelică, ne curățește. Și dacă suntem curați, atunci suntem și plini de slava lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu locuiește în cei care se sfințesc continuu pentru El.

Iar Domnului nostru Iisus Hristos i-am cerut, în rugăciunea a 5-a a Vecerniei plecării genunchilor, milostivire și pentru cei care sunt în Iad[11]. Pentru că toți oamenii au nevoie de iertarea lui Dumnezeu ca să se mântuie. Și iată, cum acum, după zilele pascale, când cu toții ne-am rugat în picioare, acum ne rugăm în genunchi! Pentru că cerem iertare pentru multele și relele noastre păcate. Și rugăciunea în genunchi este expresia pocăinței noastre, pentru că spunem prin aceasta că suntem păcătoși și căzuți, iar din căderea noastră ne poate ridica numai Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, ziua Bisericii e și ziua noastră, a credinței noastre! Pentru că fără credință nu suntem nimic. Însă, prin credință, ne-am făcut fii și moștenitori ai Împărăției Sale, pentru că am fost asumați de Dumnezeul mântuirii noastre în relația cea veșnică cu Sine.

De aceea, câți suntem credincioși, să rămânem pururea credincioși Domnului! Și să Îl slăvim pe El, pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeul mântuirii noastre, în toate zilele vieții noastre, pentru că El este bucuria și veselia noastră cea veșnică! Amin.


[1] Începută la 11. 04, în zi de marți, pe 2 iunie 2020. Cer înnorat, 11 grade, vânt de 13 km/ h.

[2] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Crezul.

[3] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Assyrian_Church_of_the_East.

[4] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Catholic_Church.

[5] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p49.html.

[6] Ibidem.

[7] Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 133.

[8] Idem, p. 134.

[9] Ibidem.

[10] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p49.html.

[11] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html/ Penticostar, ed. BOR 1999, p. 334.

Al 9-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

Cei mai mulți își aruncă
necredința lor
în tot ceea ce fac,
dezbrăcându-se în public
până în suflet,
fără să ne explice
motivațiile lor adânci.
Nu îți spun de ce nu cred,
de ce le e lene să fie ascetici,
de ce le e frică să fie Sfinți.
Ei drăcuie,
ei hulesc,
ei fac pe ei de frică,
ei sunt niște dumnezei ai stricăciunii,
ei nu știu să spună două vorbe despre ei înșiși
și despre lumea din jurul lor.
Necredincioșii erudiți însă
au ceva din nonșalanța dansului la bară,
atunci când scriu „teologie”
din interiorul necredinței.
Ei nu vor doar să știi că nu cred,
ci vor să te convingă că e un act poetic
să faci striptease pe bani.
Se învârt în jurul cozii,
molfăie locuri comune,
reîncălzesc ciorbele ereziilor,
dar nu atacă niciodată problema de fond:
că oamenii credinței trăiesc
în mod real, mistic, cu Dumnezeu
și nu își închipuie că fac acest lucru.
Pentru că Dumnezeu,
Cel care S-a revelat celor din trecut,
Se revelează și astăzi robilor Săi,
iar revelarea Lui este
tot la fel de reală ca faptul că
eu exist și tu mă citești.
Revelația, când participi la ea,
este realitatea ta,
este dragostea ta,
este viața la care participi,
e toată lumea ta,
așa cum eu o iubesc pe ea,
pe soția mea,
și iubirea dintre noi
e toată lumea mea.
Pentru că ne iubim
înaintea lui Dumnezeu
și întru slava Lui,
ca cei care am fost uniți de El
într-o unime duhovnicească.
Încercarea de a destructura
adevărul din afara lui
e ca și cum ai vrea să fii
o inimă care bate
în afara trupului.
Dar, pentru ca să înțelegi lucrurile,
trebuie să fii în interior,
trebuie să fii martorul revelației,
trebuie să ți se descopere El,
Cel cu majusculă,
în fața căruia tu te simți mic,
adică robul Său.
Și atunci, cu onestitate,
nu mai contează să vinzi cartea,
ci că ai un Dumnezeu.
Și atunci când ai un Dumnezeu,
nu mai contează dacă tu Îl negi și mă negi,
pentru că ceea ce este între El și mine nu
poate fi negat,
după cum nu poate fi negată legătura mea
cu limba maternă,
cu țara mea,
cu viața pe care o am
și care nu poate fi rescrisă
niciodată din afară,
ci doar redată cu datele mele.
Fără ceea ce știu eu despre mine
nu există o viață a mea,
după cum credința mea
cuprinde revelarea Lui despre Sine.
Pentru că credința e relația Lui cu mine,
e modul în care El mi se descoperă zilnic
și mă învață să mă sfințesc zilnic.

Isaias, cap. 63, cf. LXX

1. Cine [este] Acesta [τίς Οὗτος], Cel care vine din Edom [ὁ παραγινόμενος ἐξ Εδωμ], [iar] roșeața veșmintelor [Sale este] din Vosor [ἐρύθημα ἱματίων ἐκ Βοσορ]? Așa [este] Cel frumos în roba puterii [Sale și El zice] cu tărie: «Eu grăiesc dreptatea și judecata mântuirii».

2. Pentru ce [sunt] veșmintele Tale roșii și îmbrăcămințile Tale ca din teascul cel călcat?

3. Plin, călcat, iar [dintre] neamuri nu este om împreună cu Mine. Și i-am călcat pe ei în[tru] mânie și i-am zdrobit pe ei ca pe pământ și au coborât sângele lor întru pământ.

4. Căci ziua răsplătirii a venit peste ei și anul răscumpărării este de față.

5. Și am privit și [de la] nimeni [nu venea] ajutorul, și am priceput și nimeni [nu] ajuta. Și i-a izbăvit pe ei brațul Meu și mânia Mea a stat peste [ei].

6. Și i-am călcat pe ei [întru] urgia Mea și am coborât sângele lor întru pământ.

7. Mila Domnului am pomenit-o, virtuțile Domnului în[tru] toate”, cărora Domnul nouă ni le răsplătește. Domnul [este] Judecătorul cel bun al casei lui Israil. [Și El] aduce peste noi după mila Sa și după mulțimea dreptății Sale.

8. Și [El] a zis: „Nu [este] poporul Meu! [Dar] copiii [lor] nu or să fie lepădați”. Și [El li] S-a făcut lor întru mântuire [καὶ ἐγένετο αὐτοῖς εἰς σωτηρίαν].

9. Din tot necazul, nu bătrânul, nici Îngerul, ci Însuși Domnul i-a mântuit pe ei, pentru că i-a iubit pe ei și i-a miluit pe ei. El i-a răscumpărat pe ei și i-a ridicat pe ei și i-a înălțat pe ei [în] toate zilele veacului.

10. Dar ei [nu] L-au ascultat și L-au întărâtat pe Duhul Cel Sfânt al Său [καὶ παρώξυναν τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον Αὐτοῦ]. Și [Domnul] li s-a întors lor întru vrăjmășie și El i-a războit pe ei

11. și a pomenit zilele cele veșnice [καὶ ἐμνήσθη ἡμερῶν αἰωνίων]. [Unde este] Cel care L-a suit de pe pământ pe Păstorul oilor? Unde este Cel care a pus în[tru] ei pe Duhul Cel Sfânt?

12. [Unde este] Cel care l-a dus [cu] dreapta [Sa] pe Moisis? [Unde este] brațul slavei Sale? [El] a întărit apa de la fața Sa, [ca] să-I facă Lui nume veșnic.

13. I-a dus pe ei prin abis, ca pe un cal prin pustie, și nu au ostenit,

14. și ca dobitoacele prin câmpie. S-a coborât Duhul de la Domnul [κατέβη Πνεῦμα παρὰ Κυρίου] și i-a povățuit pe ei. Așa l-ai adus pe poporul Tău, [ca] să-Ți faci Ție numele slavei [ποιῆσαι Σεαυτῷ ὄνομα δόξης].

15. Întoarce-Te din cer și vezi din casa cea sfântă a Ta și a slavei [Tale]! Unde este [sunt] râvna Ta și tăria Ta? Unde este mulțimea milei Tale și a îndurărilor Tale, că ne-ai răbdat pe noi?

16. Căci Tu ești Tatăl nostru [Σὺ γὰρ ἡμῶν εἶ Πατήρ]. Că[ci] Avraam nu ne-a cunoscut pe noi și Israil nu ne-a recunoscut pe noi, dar Tu, Doamne, [ești] Tatăl nostru [Πατὴρ ἡμῶν]. Izbăvește-ne pe noi, [căci] dintru început numele Tău este în[tru] noi!

17. De ce ne-ai rătăcit pe noi, Doamne, dintru calea Ta [și] ne-ai învârtoșat inimile noastre, [pentru] a nu ne teme de Tine? Întoarce-Te pentru robii Tăi, pentru semințiile moștenirii Tale,

18. ca cel puțin să moștenim muntele cel sfânt al Tău, [căci] cei potrivnici ai noștri au călcat sfințirea Ta!

19. [Și așa] ne-am făcut ca dintru început, când nu ne stăpâneai pe noi și nici [nu] a fost [era] chemat numele Tău în[tru] noi. Dacă ai să deschizi cerul, [cu]tremurul de la Tine va apuca munții și vor fi topiți [se vor topi].

Isaias, cap. 62, cf. LXX

1. Pentru Sion nu voi tăcea și pentru Ierusalim nu voi părăsi, până când are să iasă ca lumina dreptatea Mea, iar mântuirea Mea ca făclia va fi arsă [va arde].

2. Și vor vedea neamurile dreptatea ta și împărații slava ta și te va chema pe tine numele tău cel nou, pe care Domnul îl va numi pe el.

3. Și vei fi cununa frumuseții [στέφανος κάλλους] în mâna Domnului și diadema împărăției [διάδημα βασιλείας] în mâna Dumnezeului tău.

4. Și nu vei mai fi chemată «părăsită» și pământul tău nu va [mai] fi chemat «pustiu», căci ție [tu] vei fi chemată «voia Mea» și pământului tău [i se va spune] «lumea locuită [οἰκουμένη]».

5. Și ca și [când] trăiesc [ar trăi] împreună tânărul [cu] fecioara, așa vor locui fiii tăi împreună cu tine. Și va fi [în] ce chip va fi veselit [se va veseli] mirele cu mireasa, așa va fi veselit [Se va veseli] Domnul în[tru] tine.

6. Și pe zidurile tale, Ierusalimule, am pus străjeri toată ziua și toată noaptea, care până la sfârșit nu vor tăcea pomenindu-L pe Domnul.

7. Căci nu este [nimeni] asemenea [cu] voi, dacă ai să te îndrepți și dacă ai să faci, Ierusalim[ule], fală [ἀγαυρίαμα] pe pământ.

8. Domnul S-a jurat asupra dreptei Sale și asupra tăriei brațului Său[, zicând]: «Dacă încă voi da [Nu voi da încă] grâul tău și mâncărurile tale vrăjmașilor tăi și dacă încă vor bea [încă nu vor bea] fiii cei străini vinul tău, spre care te-ai ostenit,

9. ci decât [numai] cei care le adună le vor mânca pe ele și Îl vor lăuda pe Domnul, și cei care le adună le vor bea pe ele în locașurile cele sfinte ale Mele [ἐν ταῖς ἐπαύλεσιν ταῖς ἁγίαις Μου]».

10. Mergeți prin porțile Mele și faceți cale poporului Meu și pietrele cele din cale lepădați-le! Scoate-ți semn întru neamuri [ἐξάρατε σύσσημον εἰς τὰ ἔθνη]!

11. Căci, iată, Domnul [S-]a făcut auzit până la marginea pământului! Ziceți fiicei Sionului: «Iată, Mântuitorul îți vine ție [σοι ὁ Σωτὴρ παραγίνεται], având plata Sa și lucrul [Său] înaintea feței Sale!».

12. Și îl va chema pe el «poporul cel sfânt [λαὸν ἅγιον], răscumpărat de către Domnul [λελυτρωμένον ὑπὸ Κυρίου]», iar tu vei fi chemată «cetatea căutată [ἐπιζητουμένη πόλις]» și nu «părăsită».

Isaias, cap. 61, cf. LXX

1. Duhul Domnului [este] în[tru] Mine [Πνεῦμα Κυρίου ἐπ᾽ Ἐμέ], pentru care M-a uns pe Mine să le binevestesc celor săraci, M-a trimis pe Mine să-i vindec pe cei zdrobiți [cu] inima, să propovăduiesc celor robiți iertarea și celor orbi vederea,

2. să chem anul cel primit al Domnului și ziua de răsplătire [și] să-i mângâi pe toți cei care plâng.

3. Să li se dea celor care plâng, în loc de cenușă, slava Sionului, [să li se dea] ungerea veseliei celor care plâng, [să li se dea] veșmântul slavei în loc de duhul neîngrijirii [πνεύματος ἀκηδίας][1] și [astfel] vor fi chemate [se vor chema] neamurile dreptății [și] planta Domnului întru slavă.

4. Și vor zidi pustiurile cele veșnice, pe cele pustiite mai înainte le vor ridica, și vor înnoi cetățile cele pustii, pe cele pustiite întru neamuri.

5. Și vor veni cei de alte neamuri păstorind oile tale și cei străini [vor fi] plugari și vieri [la tine].

6. Iar voi veți fi chemați preoții Domnului [ὑμεῖς δὲ ἱερεῖς Κυρίου κληθήσεσθε] [și] liturghisitorii/ slujitorii lui Dumnezeu [λειτουργοὶ Θεοῦ]. Tăria neamurilor veți mânca și în[tru] avuția lor veți fi minunați [vă veți minuna].

7. Astfel de a doua [pentru a doua oară] vor moșteni pământul și veselia cea veșnică [va fi] peste capul lor.

8. Căci Eu sunt Domnul, Cel care iubesc dreptatea și urăsc prăzile din nedreptate. Și voi da celor Drepți truda lor și făgăduința cea veșnică le-o voi rândui lor [καὶ διαθήκην αἰώνιον διαθήσομαι αὐτοῖς].

9. Și va fi cunoscută în[tre] neamuri sămânța lor, iar pe urmașii lor tot cel care îi vede [îi va vedea] pe ei îi va cunoaște pe ei, [pentru] că ei sunt sămânța binecuvântată de către Dumnezeu [ὅτι οὗτοί εἰσιν σπέρμα ηὐλογημένον ὑπὸ Θεοῦ]

10. și [cu] veselie vor fi veseliți [se vor veseli] în[tru] Domnul [καὶ εὐφροσύνῃ εὐφρανθήσονται ἐπὶ Κύριον]. Să se bucure sufletul Meu în[tru] Domnul [ἀγαλλιάσθω ἡ ψυχή Μου ἐπὶ τῷ Κυρίῳ], căci M-a îmbrăcat pe Mine [cu] veșmântul mântuirii [ἐνέδυσεν γάρ Με ἱμάτιον σωτηρίου] și [cu] hitonul veseliei [καὶ χιτῶνα εὐφροσύνης], ca mirelui mi-a pus mie mitră [ὡς νυμφίῳ περιέθηκέν μοι μίτραν] și ca pe mireasă M-a împodobit pe Mine [cu] podoabă [καὶ ὡς νύμφην κατεκόσμησέν Με κόσμῳ]!

11. Și ca pământul crescând floarea sa și ca grădina [rodind] semințele sale, așa va răsări Domnul dreptatea și bucuria înaintea tuturor neamurilor.


[1] Al apatiei, al delăsării, al indiferenței față de cele bune.

Psalmul al 35-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Omul fără lege în sine gândește
răutăți să facă și nu se sfiește,
de Dumnezeu în ochii săi frică n-are,
că nu va-ntâlni vreun rău îi pare.
Cu vicleșug umblă fără de tăgadă,
făcând strâmbătate și ridicând sfadă.
Dreptate nu are când zice cuvânt,
binele nu-i place, dar ceartă iscând.
Seara, când se culcă să se odihnească,
gândește ca ziua ce rău să scornească.
Ci mila Ta, Doamne, pe cer se lățește,
sfânt adevărul Tău norii-i covârșește.
Îți este ca munții dreptatea înaltă,
judecățile Tale-s adâncime lată.
Că Tu îngrijești, Doamne, oamenii și fiara,
și Ți-ai întins mila peste toată țara.
Cu sfintele-Ți aripi Tu ne ții căldură,
ne saturi din destul cu cuvânt din gură.
Avem belșug mare în sfânta Ta casă,
mâncăruri desfătate, băuturi pe masă.
Că la Tine este de viață fântână
și-ntr-a Ta lumină vom vedea lumină.
Tinde mila Ta spre cei ce Te cunosc pe Tine
și fă-le dreptate celor ce-Ți doresc bine!
Picior de mândrie să nu mă smintească,
mâna păcătoasă să nu mă lovească!
Când vor cădea cei răi, să pice-n bulboană,
să se mire lumea de ei cum au rană!