Iubiții mei[1],
„cu adevărat, secerișul [este] mult [Ὁ μὲν θερισμὸς πολύς], dar lucrătorii [sunt] puțini [οἱ δὲ ἐργάται ὀλίγοι]” [Mt. 9, 37, BYZ]. Lumea întreagă e secerișul nostru, e holda noastră de convertit, dar Biserica e încă mică și lucrătorii ei sunt foarte puțini. Adevărații lucrători ai lui Dumnezeu, convertitorii lumii, luminătorii și sfințitorii ei sunt foarte puțini. Tocmai de aceea și Biserica, deși rodește continuu de două mii de ani, e încă mică. Biserica e încă foarte mică, pentru că ea nu cuprinde toată lumea. Adică toată holda lui Dumnezeu. Iar catolicitatea Bisericii este, în același timp, o însușire calitativă personală a fiecărui credincios în parte, dar și cantitativ-universalistă, atâta timp cât Biserica e pentru întreaga lume.
Și pentru aceasta, zilnic și cu multă stăruință, trebuie să ne rugăm „Domnului secerișului [τοῦ Κυρίου τοῦ θερισμοῦ], ca să scoată lucrătorii întru secerișul Său [ὅπως ἐκβάλῃ ἐργάτας εἰς τὸν θερισμὸν Αὐτοῦ]” [Mt. 9, 38, BYZ].
Pentru că El Își scoate lucrătorii, El Și-i formează și nu îi producem noi în școlile teologice! El îi scoate din cotloanele lumii, de acolo de unde alții cred că „nu poate ieși nimic bun”, și îi pune în mijlocul ei, ca să lucreze spre mântuirea tuturor. Școala teologică doar îl ajută pe om să fie tot mai conștient de vocația lui și îi pune la îndemână instrumentele teologice de lucru, cele prin care el trebuie să lucreze în Biserica Domnului. Dar ea nu creează vocații teologice!
Dacă tânărul nu a fost chemat de Dumnezeu pentru lucrarea Lui, pentru a lucra în holda Lui, dacă el nu e cu totul cuprins de responsabilitatea aceasta imensă de a-I sluji lui Dumnezeu, la facultatea de teologie nu învață să creadă, ci doar să mimeze credința, să se fofileze. Mănâncă banii părinților, mănâncă banii statului, pierde timpul, apoi primește în mână o diplomă teologică, dar nu are în el și virtuțile Preoției. Însă pentru cine a fost chemat de El spre slujirea Lui, pentru acela școala și instruirea teologică continuă sunt spre înflorirea minunată în el a tuturor darurilor sale de la Dumnezeu.
Pentru că El îl cheamă pe acela în care a pus virtuțile slujirii Sale. Dumnezeu ne cheamă în cunoștință de cauză la Preoție. Pentru că El știe ce minte ne-a dat, ce forță fizică și sufletească avem, ce înclinare spre a-i asculta și a-i iubi și a-i sluji pe oameni. Iar când ne cheamă să-I slujim Lui, chemarea noastră nu e consecința predestinării noastre pentru Preoție, pentru că El nu predestinează pe nimeni să fie bun sau rău, ci e consecința cunoașterii reale a potențelor noastre de către Dumnezeu.
Pentru că El apelează la oamenii care au virtuți reale pentru slujirea Lui. El îl cheamă și pe Petros și pe Pavlos. Îl cheamă și pe cel neșcolit și pe cel foarte școlit la slujirea Lui, pentru ca ambii să se instruiască continuu împreună cu El. Dar îi cheamă la slujirea Lui pe cei care sunt gata să vină cu totul, fără rest întru slujirea Lui. Îi cheamă pe cei care au totala disponibilitate interioară pentru slujirea Lui continuă.
Și acești oameni devin una cu El! Aceștia sunt lucrătorii reali din holda Bisericii! Sunt cei care țin Biserica de zid în picioare, dar și Biserica din sufletele oamenilor.
Însă, dacă Bisericile de zid se țin în picioare cu iubire autentică pentru slujirea lui Dumnezeu și cu mulți bani și cu multă dăruire față de oameni, Biserica din oameni se ține cu teologie dumnezeiască și cu experiența autentică a vieții cu Dumnezeu.
Căci ideologiile de tot felul, mai vechi sau mai recente, au programul lor social și un mod subiectivist de a vedea lucrurile. Pe când Biserica nu are doar programe sociale prin care să amelioreze gradul de sănătate sau de sărăcie dintr-o parte a lumii, ci are o viață dumnezeiască de dăruit, care este reala viață a lumii. În locul vieții la întâmplare, Biserica are un etos dumnezeiesc de dăruit fiecăruia dintre noi. Adică un mod de a fi și de a gândi și de a acționa pentru a fi și a trăi duhovnicește pe pământ, în mod sfânt.
Din acest motiv, Biserica nu se ține în oameni cu adevăruri aproximative, edulcorate, ci cu slava lui Dumnezeu și cu adevărurile tari ale Bisericii și cu viața sfântă a creștinilor. Pentru că Biserica este în noi și noi suntem în Biserică tocmai prin slava lui Dumnezeu care ne-a făcut creștini și rămânem creștini tocmai prin viața creștină și prin toată teologia dumnezeiască a Bisericii, care ne face creștini autentici.
– Însă cum ne dăm seama care e teologia adevărată a Bisericii și care e una ideologizată?
– Din aceea că teologia adevărată a Bisericii îi sfințește pe oameni, îi face să fie blânzi și comunionali, să aibă o conștiință catolică, universalistă, care se gândește și se nevoiește pentru mântuirea tuturor oamenilor, pe când cea ideologizată îi fanatizează pe oameni și îi face să fie o problemă pentru Biserică. Pentru că atunci când ideologizezi credința o transformi din medicamentul mântuirii într-o mitralieră îndreptată spre toți ceilalți care nu sunt ca tine. Și ideologizarea credinței înseamnă a tăia din teologia Bisericii doar bucata care îți convine și a elimina restul. Sau a te comporta indiferent față de restul dogmelor Bisericii și a modului ei de-a fi, pentru că pe tine te interesează o credință sumară, ideologizată, transformată în disidență.
Tocmai de aceea, Biserica nu s-a salvat și nu se va salva niciodată în istorie prin credința simplistă a oamenilor, prin marea masă a celor credincioși, ci prin credința ultrainformată și ultraînțeleaptă și luminată de Dumnezeu a marilor Teologi și Sfinți ai Bisericii. Nu poporul de rând a scris Slujbele Bisericii, dogmele, canoanele, cărțile Tradiției Bisericii, după cum marile invenții ale lumii nu au fost făcute de niște ageamii în materie de cunoaștere științifică.
Ci oamenii foarte deștepți și Sfinți ai Bisericii sunt cei care duc Biserica mai departe peste veacuri, păstrând-o în credința ei apostolică, și învățând marea masă a credincioșilor despre profunzimea credinței ortodoxe.
De aceea, a miza nonstop pe conferințe și predici ușurele, de masă, care delectează publicul, și nu pe mărturii savante și pline de teologie și de experiență ortodoxă înseamnă a aduce deservicii enorme Bisericii. Căci Biserica nu se extinde cu lucruri de duzină, ci numai prin mărturii care să cutremure, să entuziasmeze și să îi dezvrăjească pe oameni din înșelările lor. Din minciunile cu care îi țin captivi demonii.
Pentru că oamenii au nevoie să vadă credincioși autentici pentru ca să creadă și ei, pentru ca să le urmeze exemplul. Ei au nevoie să vadă oameni care s-au luptat pentru credința lor, care au suferit pentru ea, care sunt una cu ceea ce mărturisesc.
Dar când credința e prezentată ca o șaradă drăguță, ca o sumă de povestiri moralizatoare pentru ca să treacă timpul și nu ca o expresie de viață, ea nu e credibilă. Pentru că văd asta toată ziua: oamenii nu cred nu pentru că nu vor să creadă în Dumnezeu, ci pentru că nimeni nu le-a spus ce înseamnă să crezi în El. Nimeni nu i-a entuziasmat cu mărturia lor despre Dumnezeu. Nimeni nu i-a pus în fața evidenței credinței. Pentru că nu s-au întâlnit cu un credincios care știe istoria Bisericii, care știe teologia și viața ei, dar, în același timp, el însuși e o istorie a bucuriei și a sfințirii personale.
Căci atunci toate lucrurile se schimbă! Pentru că realii lucrători ai lui Dumnezeu sunt o schimbare continuă interioară și produc în alții multiple și tulburătoare schimbări interioare. Lucrătorii Lui prelucrează continuu adâncul oamenilor, pentru ca ei să se transfigureze în relația cu El.
Pentru că Domnul mergea „propovăduind Evanghelia Împărăției [κηρύσσων τὸ Εὐαγγέλιον τῆς Βασιλείας] și vindecând toată boala [καὶ θεραπεύων πᾶσαν νόσον] și toată neputința în popor [καὶ πᾶσαν μαλακίαν ἐν τῷ λαῷ]” [Mt. 9, 35, BYZ].
Poporul de atunci, așa, luat în mare, avea boli și neputințe personale, ca și cel de azi și dintotdeauna. Dar El propovăduia întregului popor o singură Evanghelie, adică Evanghelia care ne poate băga pe toți în Împărăția Lui.
O singură Evanghelie pentru tot poporul! Dar bolile și neputințele sufletești și trupești sunt întotdeauna personale. Propovăduim o singură Evanghelie în Biserică, o singură Tradiție, o singură credință. Dar ne ocupăm personal de fiecare om în parte. Pentru că Spovedania e pentru fiecare om în parte și sfătuirea duhovnicească se face în relație cu problemele reale și nu cu cele închipuite ale omului.
Și nu există patimă în om ce nu poate fi vindecată! Toată boala și toată neputința interioară e toată patima din noi. Căci dacă ne-am osteni să ne curățim de răul patimilor din noi, ne-am vindeca și de multe boli trupești.
Pentru că Dumnezeu nu ne-a creat curvari, nici bețivi, nici hoți, nici leneși, nici hulitori, nici necredincioși. El nu a creat în noi vreo patimă! Orice patimă am avea noi nu e „un dar” de la El, nu e „o binecuvântare”, ci o boală mortală, pe care ne-am făcut-o cu mâna noastră. Și când cădem la pat, la boală, nu e de vină nimeni altcineva pentru situația noastră, ci doar noi înșine.
Dar vindecarea noastră sufletească și trupească e darul Său! Viața și vindecarea și renașterea duhovnicească din păcat sunt darurile Sale cele mari.
Căci El ne deschide ochii [Mt. 9, 29] ca să ne vedem interior. El ne dă ochi să ne vedem și să îi vedem în mod profund pe oameni. El scoate demonii din noi și ne face comunicativi [Mt. 9, 33]. Și dacă nu ne întoarcem în muțenia noastră demonică, atunci învățăm să Îl lăudăm pe El în toate zilele vieții noastre și să ne bucurăm de cunoașterea reală a oamenilor.
De aceea, iubiții mei, fie că sunteți acasă, pe stradă, la Biserică sau în online, comunicați cu toată inima și cu toată responsabilitatea cu oamenii! Pentru că toți avem nevoie de comunicare și de înțelegere reciprocă. Toți avem nevoie de cunoscuți, de prieteni, de oameni care să ne iubească și pe care să îi iubim.
Iar în iubire se vorbește! În iubire se comunică mult și profund. Tot ceea ce comunicăm despre noi reverberează în ceilalți. Orice mișcare a cuvintelor noastre răsună în ceilalți. Iar soluția nu e niciodată închiderea totală în noi înșine, ci în comunicare.
Căci Domnul ne arată, prin exemplul Său, că noi avem nevoie să ne retragem în rugăciune și pentru studiu, dar, în același timp, avem nevoie să vorbim unii cu alții pentru ca să ne clarificăm interior și pentru ca să ne întărim unii pe alții în viața noastră. Avem nevoie de însingurare și de singurătate și de studiu și de rugăciune și de contemplare dumnezeiască, după cum avem nevoie de întâlnire și de dialog și de împreună-sfătuire și de împreună-împărtășire. Căci fiecare în parte are rolul ei în noi, dar toate la un loc ne fac oameni sociabili și profunzi.
Din acest motiv, iubiții mei, a comunica înseamnă a te comunica altora. A împărtăși crezurile, bucuriile, tristețile, neîmplinirile și reușitele tale. Când vorbești despre tine, atunci te împarți ca o pâine caldă altora, care au nevoie de această hrană a dialogului viu, real, consistent. Pentru că și tu te hrănești din pâinea confesiunilor altora. Și așa, hrănindu-ne și întărindu-ne și ajutându-ne unii pe alții, noi creștem în credință, în nădejde și în dragoste, în viața cu Dumnezeu.
Pentru că viața cu El are nevoie de temelia nezdruncinată a credinței, de zidurile nebiruite ale nădejdii, pentru ca acoperișul inimii noastre să locuiască în cer și să se umple continuu de vederea slavei Sale. Amin!
[1] Începută la 9. 39, în zi de marți, pe 10 iulie 2018. Zi înnorată, 20 de grade.
