Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Author: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș (Page 1 of 2052)

Eminescu: între modernitate și tradiție [139]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Vinovăția seducției și a patimei amoroase – sentiment promovat și de etica vechii literaturi – se poate deduce prin compararea a două poeme, Gemenii și Luceafărul, care au multe elemente în comun (între ele, dar și cu Strigoii sau Călin ori cu poemele evocate la început, Când te-am văzut, Verena… și Gelozie):

Atuncea el tresare şi ochii învârteşte.
Cum sta-nainte-i naltă, privind o mistuieşte:
„O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,
Odor cu păr de aur şi ochiul înţelept.

Ca zece morţi deodată durerile iubiri-s[1],
Cu-acele morţi în suflet eu te iubesc, Tomiris.”
„Dar lasă-mă ­ ea strigă. ­ Ce galben eşti la faţă,
Suflarea ta mă arde şi ochiul tău mă-ngheaţă.

Ce mă priveşti atâta? A ta căutătură
Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură.
Ce ochi urât de negru! Cum e de stins şi mort!

Închide-l, ah, închide-l ­ privirea ta n-o port…”

,,Dar, mă iubeşti, Tomiris ­ tu mă iubeşti atât,
Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit.”
„Da, simt că în puterea ta sunt, că tu mi-eşti domn
Şi te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.

Simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe,
M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şerpe,
Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc,
Căci te urmez şi totuşi din suflet te urăsc”.

El o cuprinde… Faţa ei albă atuncea piere
Şi gura ei se strânge de-o stranie durere.
Ea ar ţipa şi glasul în gât i se îngaimă.
Ea îl sorbea cu ochii, deşi murea de spaimă

Şi cum stau mână-n mână… tresar, tot mai aproape
Se strâng şi peste ochii-i îşi lasă-a ei pleoape.
Din tainiţă adâncă părea c-aud un vaier.
Deasupra ei Brigbelu, nălţând făclia-n aer,

Îi zise:„O, iubito, din nou ţi se năzare.”
Iar ea mereu ascultă, ş-aude i se pare:
„Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,

Iar tei cu umbra lată cu flori pân-în pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt!”

(Gemenii)

*

Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie
.

[o plasă a dorinței brute, pe cât pare de imaterială, în care ea să se prindă]

Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

[senzualitate: mai întâi funcționează lumina și vederea, iubirea în etapa primară, eterică, apoi atingerea, chiar dacă e mai mult o senzație indusă, decât o realitate]

Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă
,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.

[oglinda, receptacul și reflector al luminișului, este element esențial al seducției, ca și oglinda ochilor (neoanacreonticii sunt ilustrativi[2]), în care înamoratul/ înamorata se reflectă mai mult sau mai puțin narcisist; aici cei doi nu se văd, inițial, și ea se îndrăgostește de reflecția luminii lui în oglindă]

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă [a visului ei[3]],
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă
.

[este aici sugestia Zburătorului, prezentă și în Călin, care e zburător cu plete negre”]

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină
– „O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!”

Refrenul incantatoriu, cu rol de descântec, sugerează vraja, la propriu (și mreaja[4]) – refrenul apare și în Gemenii („Se clatin visătorii copaci de chiparos”… etc.) – și a fost sesizat de Mircea Eliade, utilizat fiind în Domnișoara Christina[5].


[1] A se vedea Cânt. 8, 6-7: „Că iubirea ca moartea e de tare și ca iadul de grozavă este gelozia. Săgețile ei sunt săgeți de foc și flacăra ei ca fulgerul din cer. Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească”. La Eminescu: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării” (Odă (În metru antic). Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/26/eminescu-si-ortodoxia-ii/.

[2] Dar și în Istoria ieroglifică a lui Cantemir, op. cit., p. 281: „ca lumina soarelui în stéle oglindă frâmséțelor ei mă făcu și în mine pre sinea și în grozăviia mea frâmséțe ai a videa i să părea (că ochii dragostelor nu ce ieste, ce precum îi plac văd)”.

[3] Pentru sursele medievale ale temei întipăririi/ oglindirii în suflet a celui iubit, este amintit Marsilio Ficino: „Cel care iubește își zugrăvește în suflet figura celui iubit. Astfel, sufletul celui îndrăgostit devine un fel de oglindă în care strălucește imaginea celui iubit. De aceea, atunci când cel iubit se recunoaște pe sine, în cel care-l iubește, el e constrâns să-l iubească”, cf. Asupra iubirii, în Platon, Banchetul, Editura de Vest, Timișoara, 1992, p. 54, apud Ruxandra Iordache, Cuplul medieval în texte și imagini, în vol. Metamorfoze: imagine – text. Studii de iconologie, coordonat de Dan Grigorescu și Alexandra Vrânceanu, cf. http://ebooks.unibuc.ro/filologie/metam/1.htm.

Concepția aceasta cunoaște o formulare mistică, anterioară, în literatura patristică:

„Cel ce iubește cu adevărat, își închipuie pururea fața ce-lui iubit și o îmbrățișează cu dulceață în lăuntrul său. Unul ca acesta nu se mai poate liniști nici în somn de dorul aceluia, ci și atunci se îndeletnicește cu cel dorit. Așa se întâmplă cu ființele trupești, așa cu cele netrupești. Cineva rănit de săgeata dragostei [Solomon] a zis despre sine (lucru de care mă minunez): Eu dorm, silit de trebuința firii, iar inima mea veghează (Cânt. Cânt. 5, 2), din pricina mărimii dragostei. […] Când deci omul întreg se amestecă cu iubirea lui Dumnezeu, atunci strălucirea sufletului se arată în trup ca într-o oglindă”, cf. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, op. cit., p. 426-427.

Comentariul patristic este unul mistic, iar dacă ar fi să-l aplicăm la Eminescu, concluzia ne-ar purta tot în direcția de a recunoaște natura hibrid-paradoxală a personajelor sale.

[4] O atmosferă și motive asemănătoare se disting și în alte poeme de dragoste, chiar dacă semnificația (mult mai complexă, a mrejei/ cursei) pare edulcorată, prin transferul asupra naturii al atmosferei sentimentale, cum ar fi în aceste versuri manuscrise din Povestea teiului (M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 25):

Gându-i prins parcă-ntr-o mreajă
Parcă sună în urechi
Sub cel teiu înalt şi vechi
Lin vuia isvoru-n vrajă

Ca din vis deodat răsare
Şi privind cu ochi-n lături
Pe-un băet văzu alături
Pe-un cal negru stând călare

Ochii mari şi negri … ~
Faţa-i albă ca şi moartă
Flori de teiu în păru-i poartă
Şi la şold un corn de-argint

Şi de o dată blând şi drag
Tânguiosul corn răsună
Pe când ese dulcea lună
Dintr-o rarişte de fag

Prin uşorul văl al ceţii
Luna-n ceruri stă de strajă
Iar isvoarele în vrajă
Povestesc singurătăţii

Şi cu sine stă de sfaturi
Sub cel teiu bătut de vânt
Cu-a lui flori pân în pământ
Şi cu ramurile-n laturi

Şi de o dat privind în lături
Ca din visuri ea răsare
Vede-un tânăr ce călare
Pe-un cal negru merge-alături

Şi prin şoaptele pădurii
Să te strâng să te desmierd
Al meu suflet să mi-l pierd
Mistuit de focul gurii.

[5] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/06/05/dubla-ereditate-eminesciana/. Între timp, am comentat Luceafărul integral, în 2014, și am aprofundat semnificațiile (https://www.teologiepentruazi.ro/tag/luceafarul/). De aceea, astăzi am o perspectivă mai nuanțată în comparație cu cea expusă în articolul din 2007.

Erudiția lui Creangă [1]

Am vorbit, într-un articol recent[1], despre tradiția românească veche a prozei poetice, din care a descins Ion Creangă. El putea găsi modele esențiale la Varlaam, Dosoftei, Neculce și Cantemir, alături de Scriptură.

Călinescu îl numise odinioară, pe Creangă, un mare erudit, dar socotea că este astfel „în materie de știință și literatură rurală”, scoțându-și citatele „din tradiția orală”[2].

Însă admirația pe care o stârnesc operele lui Creangă nu provine numai din valorificarea unui fond oral sau popular.

Despre înrudirea artei literare a lui Creangă cu cea a vechilor noștri cronicari – cu a lui Neculce, îndeosebi – s-a mai spus câte ceva, în trecut. Iorgu Iordan, spre exemplu, a observat existența unor apropieri interesante între Creangă și Neculce, însă a tras niște concluzii mai mult decât ciudate (pentru mine), dar în spiritul epocii în care a scris, reducând totul la același numitor comun al vorbirii populare.

Eu cred mai degrabă că avem de-a face cu o certă influență literară.

Nu am acum timpul necesar pentru o analiză detaliată, așa cum mi-aș dori, însă vreau să dau la iveală câteva fragmente din Letopisețul  lui Neculce, care mie mi se par grăitoare pentru a putea stabili o conexiune veridică între arta narativă a lui Neculce și ceea ce publicul cunoaște mult mai bine din poveștile, basmele și Amintirile lui Creangă:

„Și la ieșitul din curtea domnească, Dumitrașco-vodă arăta fantezie, de dzicè surleli și trâmbițeli și bătè dobeli. Dar năroadele tot îl suduiè și-l hitcăiè și arunca cu pietri și cu lemne după dânsul. Și cu această cinste frumoasă au ieșit Dumitrașco-vodă din Moldova”[3].

„Așijdere tâmplatu-s-au și alt grec la mazilia lui Antonie-vodă Rusăt, anume Palaloga, de l-au luat cu pielea gol din feredeu și pre acela, de să pomenește pănă astădzi”[4].

„Așè socotescu eu cu firea mè această proastă: când a vrè Dumnedzeu să facă să nu fie rugină pe fier, și turci în Țarigrad să nu fie, și lupii să nu mănânce oile în lume, atunce poate nu vor fi nici greci în Moldova și în Țara Muntenească, nici or fi boieri, nici or putè mânca aceste doao țări, cum le mănâncă. Iar alt leac n-au rămas cu condeiul meu să mai pomenescu, ca să pot gâci. Focul îl stângi, apa o iezăști și o abați pe altă parte, vântul când bate, te dai în lături, într-un adăpost și te odihnești, soarele întră în nour, noaptea cu întunericul trece și să face iar lumină, iar la grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleșug, nici unele de aceste nu sunt, sau frica lui Dumnedzău”[5].

„Cantemir-vodă și Cupăreștii s-au mai apucat și de alt danțu asupra muntenilor, și muntenii asupra lor. Țineți-vă, săracelor țări, dacă sunteți putincioase, de acmu să biruiți nevoile din pizmele vechi la ce [la care] s-au început să să lucredze! […] Dece știu c-au isprăvit Cantemir-vodă bine!”[6].

„Să lăsăm cele streine, să vinim iar la Moldova”[7].

„Iar când au fost marți dimineața, turcii s-au strânsu toți departe, și acolo ș-au făcut meteredzu, și s-au așădzat toate pușcile. Și au început a să bate prè vrăjmaș, cât întunecasă lumea, de nu să vedè omŭ cu om, și să vedè numai para cum ieșiè din pușci. Ca cum ar arde unŭ stuhŭ mare, trestie, pe niște vânt mare, așè să vedè focul ieșind din pusci. Numai ce voiu să dzic, poate-fi [că] Dumnezdzeu ferește la războiu, că dintr-o 1000 de sinețe abiè să tâmplă de lovește unŭ omŭ. Că de ar fi nemerit cât focŭ slobodziè, n-ar fi mai rămas nici la turci, nici la moscali omŭ de poveste. După cum dzice un cuvânt Miron logofătul: «Mare este omul, iar la războiu prè mică-i este ținta» [Creangă ar fi spus: «Vorba ceea»]”[8].

„Iară când mi-am luat dzioa bună de la Harcov, de m-am despărțit, mult mă îmbiè să mai ședzŭ, și multe să adeveriè să-m[i] dè, și să-mi isprăvască și de la împăratul mare milă. Și când mi-a hi voia, el să-mi isprăvască. Dar eu eramŭ bucuros c-au venit acela ceas, de-am găsit vreme să ies dintr-acel norod… […]

Ce, fraților moldoveni, rogu-vă să luați aminte, să vă învățați și să vă păziți. […] Nădejdea domnului [în domn] este ca săninul ceriului și ca încetul mării; acmu este senin și să face nour, acmu este mare lină și să face fortună.

Acmu să lăsăm cele streine…și iar să ne întoarcem a scrie…de țara noastră”[9].

Întorsăturile de frază și de logică, fraza ritmată și uneori rimată, tiparul retoric în tușă moralistă, ironia exprimată în expresii întortocheate și grele de sensuri, care necesită tâlcuire, formulările poetice/ metaforice, adresarea directă către cititor, rememorarea obiectivă, dar cu amprentă personală de neșters, notarea lapidară dar concretă a reacțiilor pentru construirea unor linii psihologice etc., toate acestea le regăsim aidoma și la Creangă.

Moldova și războaiele lui Creangă sunt Humuleștii cu împrejurimile lor și întâmplările copilăriei lui, nu lipsită, nici aceasta, de bătăliile ei, unele câștigate de erou, altele nu.

Cum se întorc Grigore Ureche sau Ion Neculce la a scrie despre Moldova, iar nu despre „cele streine” – „Ci de acestea destulu-i, ci la ale noastre să ne întoarcem[10] ; „Acmu să lăsăm cele streine…și iar să ne întoarcem a scrie…de țara noastră”[11] –, așa se întoarce Creangă la Humuleștii copilăriei: „Mai bine să ne căutăm de ale noastre. […] Hai mai bine despre copilărie să povestim […] Dar ce-mi bat eu capul cu craii și cu împărații, și nu-mi caut de copilăria petrecută în Humulești și de nevoile mele?”[12].

„Nevoile și neamul”, vorba lui Eminescu (Scrisoarea III)…

Când Creangă începe astfel basmul: „amu cică era odată într-o țară un craiu” (Povestea lui Harap-Alb), el folosește crai pentru împărat precum Neculce, alternând în text cele două sinonime.

Iar când ajunge să se gândească la ruina lucrurilor și îl cuprinde melancolia, Creangă îi opune datoria de a rememora și de a scrie, precum cronicarul:

„Iar deasupra Condrenilor, pe vârful unui deal nalt și plin de tihărăi, se află vestita Cetatea Neamțului, îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite de strechie și străjuită de ceucele și vindereii care au găsit-o bună de făcut cuiburi într-însa.

Dar asta nu mă privește pe mine, băiet din Humulești. Eu am altă treabă de făcut; vreau să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atâta-i tot”[13].

Aceasta este o adevărată conștiință de scriitor: nu contează dacă locurile în care a trăit se vor nărui, cândva, precum Cetatea Neamțului ori precum Babilonul de odinioară, pentru că toate sunt deșertăciune, ci – poate cu atât mai mult – el are datoria să noteze o experiență de viață și o pagină de istorie a locurilor natale, cu prezentul și sociologia ei.

La Ion Neculce, privirea retrospectivă născuse același tip de cugetare prospectivă:

„Deci stă de atunce Hotinul, așè îngăimat, păn-acmu. Vârtos șede. Nu știu de acmu înainte ce a vrè Dumnedzău să mai lucredzi [să mai lucreze]. Mai sta-o-a, au ba, au poate și câtă țară au mai rămas, să o iei? Va arăta vremea viitoare, cine a agiunge să trăiască”[14].

Neculce avea aceeași atitudine ca mai târziu Creangă: neprevenit asupra viitorului, el trebuia totuși să lase mărturie. Cele ce vor mai fi le vor vedea cei ce vor veni.

În mod neașteptat, aceeași conștiință scriitoricească a lui Creangă se exprimă nu numai în Amintiri, ci și în basme:

„Așa și Harap-Alb și cu ai săi; poate-or izbuti să ieie fata împăratului Roș, poate nu, dar acum, deodată, ei se tot duc înainte și, mai la urmă, cum le-o fi norocul. Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea și vă rog să ascultați”[15].

„Ce-mi pasă mie?” afirmă contrariul a ceea ce pare la prima vedere. Și anume: viitorul e în mâna lui Dumnezeu, nu în puterea noastră. Noi suntem datori să facem ceea ce avem de făcut.

Atât în Amintiri, cât și în povestiri și basme – dar și în cronicile celor mai vechi –, important nu e succesul sau eșecul eroului, dacă moare sau dacă trăiește, ci ca să înțelegem, autorul și noi, rostul vieții, rostul istoriei, rostul lumii. Ce se va întâmpla în viitor cu lumea noastră nu e problema noastră, are Dumnezeu grijă de ea și vor vedea cei care vor trăi atunci…


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/26/poezia-prozei-lui-ion-creanga/.

[2] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediție nouă, revăzută de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1993, p. 487.

[3] Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită și glosar de Iorgu Iordan, Ed. Minerva, București, 1980, p. 82. [4] Idem, p. 83. [5] Ibidem.

[6] Idem, p. 102. A se vedea și articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/03/23/o-ironie-biblica/.

[7] Idem, p. 143. [8] Idem, p. 215. [9] Idem, p. 232.

[10] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1987, p. 23.

[11] Ion Neculce, op. cit., p. 232.

[12] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Ed. Eminescu, București, 1980, p. 166, 171, 193. [13] Idem, p. 192.

Ne amintește de Miron Costin: „Eu voi da seama de ale méle, câte scriu”, cfLetopisețul Țărâi Moldovei. De neamul moldovenilor, ediție de P. P. Panaitescu, Ed. Minerva, București, 1979, p. 191.

Deși e o diferență semantică între „a-și da sama” și „a da seama”, cred totuși că se poate face o apropiere în ce privește conștiința pe care o au cei doi atunci când scriu.

[14] Ion Neculce, op. cit., p. 259.

[15] Ion Creangă, op. cit., p. 113.

Eminescu: între modernitate și tradiție [138]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

O alegorie similară (construită după tiparul cărților populare etice) se află în poemul În vremi de mult trecute, în care „un împărat prea mare” își trimite fiul și unicul moștenitor la „un bătrân mag” din muntele Pion, pentru a primi de la el învățătura adevărată, pentru că „Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,/ Căci cei mai mulți din oameni după nimic alerg –/ Să vadă-n cartea lumii un înțeles deschis,/ Căci altfel viața-i umbră și zilele sunt vis”.

Magul îi devine pedagog și îl învață să se păzească de „a pierzărilor cale și neademenit/ De-un înger cu ochi verzi cu trăsurile pale,/ Ce lumii aduce durere și jale”, care este Moartea, și de către care „adânc ești iubit”.

Aceasta, însă, „e un înger palid cu lungi aripi și negre”, care cu „amoru-i stinge sisteme-ntegre, /…/ Seducător trimite plăcerile alegre/ Și de asculți cântarea-i geniu-ți e sfărâmat”.

Nu exclud o intenționată sinonimie alegorică între „Moartea-înger palid cu lungi aripi și negre” și femeie, dacă ne gândim că „moartea însăși e /…/ un vistiernic de vieți” (Cu mâne zilele-ți adaogi), iar – înțeles cu sau fără ironie – „plodirea este rolul femeii pe pământ” (Femeia?… măr de ceartă). În manuscris nota: „Tu femee vis de foc/ Ești al morții crud proroc?”[1]. Semnificațiile pot fi profunde, de vreme ce poetul poate afirma, la un moment dat, că numai Dumnezeu, „El singur știe taina naturii ș-a femeii”[2].

În ciuda sfaturilor sale, fiul de împărat se îndrăgostește. Se retrage deci în sihăstrie și „se chinuiește în rugăciuni, asceze /…/ gândind la Dumnezeu /…/ Ca să domini în tine ispita, geniul rău!”.

Prințul călugărit nu reușește să-și înfrângă însă gândul iubirii: „Ispită neagră dânsa? un geniu rău, o, nu e!/ Răspunde trist și dulce fantasticul ascet /…/ De-aș spune numai chipul cum privirilor mele/ S-arată – n-ai mai crede că-i geniu infernal”. Nu-și află liniștea nici „în muri de mănăstire”, nici în „țărmuri sterpi de mare”, căci „lumea cu-a ei visuri gândirea i-au supus”. Atunci:

Magul își răzgândește-a călugărului soarte!
„E-aievea acea ființă, visele-ți nu te mint,
Dar nu-i aci în lume… E sufletu-unei moarte,
Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind.

Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte
Și idealu-eteric în lut eu pot să-l prind,
Dar nu aici. – Aicea de viață n-are parte;
Vom merge-n lumea unde trăiește mai departe”.

„Lumea unde trăiește mai departe” este cea de din-colo de hotarele acestei vieți.

Un ecou tulburător cred că se poate desprinde din felul cum suferința poetului și meditația profundă asupra morții au determinat ca scene funerare să fie propulsate în fundalul cosmic, ca în următoarele versuri, unde sugestiile thanatice sunt evidente:

Luna iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăvește umbre negre peste giulgiuri de zăpadă
Și mereu ea le lungește și suind pe cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă e cu ceară învăscută;

Și cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă și pădure,
Stele galben tremurânde mișcă-n negurile sure,
Intră-n domele de nouri argintii multicoloane,
De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci și moi icoane

Împle văile de lacrimi de-un sclipet împrăștiet
Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mișcă-ncet.

(Călin Nebunul)

Cu varianta:

Luna iese dintre codri.
Noaptea toată stă s-o vadă.
Zugrăvește umbre negre
Pe lințolii de zăpadă.

Și mereu ea le lungește
Și suind în cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă
E cu ceară învăscută.

(Luna iese dintre codri)

În Făt-Frumos din lacrimă, „răsărea dintre stânci bătrâne luna cea palidă ca fața unei fete moarte”[3].


[1] M. Eminescu, Opere, V, ed. Perpessicius, op. cit.,  p. 638.

[2] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit.,  p. 75.

[3] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 18.

Am reținut o frază…

…de la Camil Petrescu, pe care acesta o scria prin 1931: „Ca să merg pe stradă, trebuie să cheltuiesc un capital de energie și atenție cu care alții pot ceti un volum”. Un volum gros, zic eu…

E o realitate pe care o simt pe pielea mea de ani de zile, nici nu mai pot spune de când, cu precizie. E o realitate dureroasă din punct de vedere fizic, pentru că oboseala mentală/ intelectuală te face să te simți că și când ai purta un trup de elefant. Dar mai ales e o realitate dureroasă din punct de vedere psihic, pentru că nimeni nu te crede și nu te înțelege.

Oamenii (chiar intelectuali fiind ei) înțeleg oboseala ca pe rezultatul unei munci intense într-o anumită zi sau într-o perioadă de timp care…se termină la un moment dat, urmată fiind de o altă perioadă, de relaxare. Și, mai ales, înțeleg oboseala ca fiind urmarea unei trude trupești ori a unui efort intelectual de memorare, de reproducere ori de colaționare de texte sau informații diverse.

Sunt infim de puțini cei  care au idee despre ce înseamnă oboseala născută de reflecția îndelungată, de obligarea un timp îndelungat sau la nesfârșit a creierului să…judece singur, să gândească în paradigme pe care le descoperă și care nu i-au fost oferite de-a gata.

Numai când ajungi să faci o experiență de genul acesta înțelegi ce înseamnă, în mod practic, faptul că creierul coordonează toate activitățile din organism, atunci când bagi de seamă ce corvoadă a devenit să…mergi pe stradă…

Firește, poate oricând cineva (chiar și cu pretenții intelectuale, nu mai vorbesc de cei fără nicio experiență în câmpul muncii cu…creierul) să te întrebe ce legătură are oboseala mentală cu mersul pe stradă, că doar mergi cu picioarele, nu mergi în cap…

Și nu ai ce să-i răspunzi pentru că orice i-ai spune va crede că e un moft, că te victimizezi, că vrei să fii compătimit(ă). De ce? Pentru că el nu întrevede câtuși de puțin ce poate să însemne oboseala extremă de genul acesta, care nu te lasă nici să dormi, nici să mergi pe stradă, care te face de multe ori să uiți vocabularul elementar…

Intelectualii care nu știu despre ce vorbesc acum sunt oameni cu mintea odihnită, care au ceva exerciții la activ, dar care nu s-au spetit cu munca și, mai ales, cu gândirea. Pentru că poți să faci muncă intelectuală și fără să gândești prea mult…oricât ar părea de paradoxal.

Vechea și Noua Romă

Ierotheos, Mitropolitul Nafpaktosului, Vechea și Noua Romă. De la Tradiția ortodoxă la tradițiile Apusului, trad. din lb. neogreacă de Protos. Teofan Munteanu, Ed. Doxologia, Iași, 2016, 507 p.

E o carte formată din fișele de lectură ale autorului și are 3 părți. Și autorul vrea să ne demonstreze faptul că primul mileniu al Bisericii e comun Răsăritului și Apusului, pe când, după schismă, romano-catolicismul a căzut de la Biserică. Între p. 21-158, ÎPS Ieroteos Vlahos discută Dialogurile Sfântului Gregorius cel Mare, Papă al Romei. Începând cu p. 161, el vorbește despre Constantinopol și despre Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.

Numește Sinodul al 8-lea Ecumenic, Sinodul convocat de Sfântul Fotios cel Mare în 879-880 la Constantinopol. p. 188. Recomandă teza doctorală, nepublicată, a lui Filippos Zimaris, p. 188, din anul 2000, de la Tesalonic, cf. n. 49, p. 188, despre acest Sinod.

Și numește Sinodul al 9-lea Ecumenic Sinoadele din anii 1341, 1347 și 1351 de la Constantinopol, p. 194.

Începând cu p. 301, autorul vorbește despre anumiți Fericiți și Sfinți Părinți pe care i-a cunoscut sau de care a auzit.

Cap. al 3-lea, numit Apropieri și diferențe, începe odată cu p. 377. Traducătorul face două alegeri neavenite: îl schimbă pe catolichi cu sobornicească și preferă papismul în loc de romano-catolicism, p. 405.

„isihasmul autentic este temeiul teologiei ortodoxe”, p. 457.

Eminescu: între modernitate și tradiție [137]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Deși critica reține adesea, ca moment de cotitură în existența poetului, pe cel descris în Mortua est!, acesta ne reprezintă deja o etapă avansată în istoria graduală a intensității sentimentului.

Un eveniment anterior și fundamental e precizat de poemul Înger de pază. Aici ni se descoperă momentul în care se produce o breșă în decizia asumată a mortificării, când poetul consimte, admite înlocuirea „îngerului de pază” cu femeia:

Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins cu o haină de umbre şi raze,
C-asupră-mi c-un zâmbet aripile-a-ntins;
Dar cum te văzui într-o palidă haină,
Copilă cuprinsă de dor şi de taină,
Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.

Eşti demon, copilă, că numai c-o zare
Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare
Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,
El, veghea mea sfântă, amicul fidel?
Ori poate!… O,-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale,
Căci tu – tu eşti el.

De aici înainte (oricând va fi fost acest moment în viața sa), el este în căutarea „icoanei de lumină/ radioase” (Singurătate, Aveam o muză, Icoană și privaz, etc.), a „madonei” (Venere și Madonă), a „îngerului” (Înger și demon, Atât de fragedă… etc.) care să-i lumineze viața și să-l fericească („Revarsă liniște de veci/ Pe noaptea mea de patemi” (Luceafărul)).

Aceeași perspectivă ferice asupra femeii, ca în Înger de pază, se desprinde și din poemul Înger și demon, în care poetul se autoportretizează ca un insurgent/ revoluționar/ rebel, care vede în femeia-înger împăcarea cu Dumnezeu, pe care Cerul i-o trimite.

Dar mai târziu va considera că undeva a făcut o eroare („Prea mult un înger mi-ai părut/ Și prea puțin femeie /…/ Prea am uitat de Dumnezeu,/ Precum uitarăm toate” (S-a dus amorul…)), începând să perceapă faptele, tot mai insistent, din perspectivă contrară, deși nu va renunța niciodată definitiv la iubirea sa și va peregrina permanent între adorare și dispreț la adresa feminității când sensibile și seducătoare, când capricioase și nepăsătoare:

Viaţa mea fu ziuă şi ceru-mi un senin,
Speranţa, steaua de-aur mie-mi lucea în sân
Până ce-ntr-al meu suflet deodat-ai apărut
O, îngere căzut!

Şi două stele negre luciră-n negru foc
Pe cerul vieţei mele; – iar geniul-noroc
Mă lasă-n lume singur, dispare în abis
De nour şi de vis.

O rază din privire-ţi viaţa mi-a-nnegrit,
Din sânul meu speranţa divină a fugit;
Norocul şi-a stins steaua…De m-ai iubi măcar –
O înger de amar!…

(Viața mea fu ziuă)

Experiența amoroasă însă nu face decât să-i confirme și să-i reanime suspiciunea primară: idealul dorit nu e de găsit, femeia iubită este fie indiferentă (ca în Pe lângă plopii fără soț), fie infidelă[1]. Nuvela Geniu pustiu narează același traseu dramatic.

În aceste condiții, de abia, tânăra moartă evocată în Mortua est! devine o paradigmă (chipul ei visat dar de negăsit în lume revine ca subiect poetic în destul de multe compoziții), portretizată în Sofia din Geniu pustiu (faptul că Poesis este o reproducere mai palidă și mai dramatică a ei nu insistă pe subsecvențialitatea poeziei față de înțelepciune?) ori în regina dunăreană Maria din Strigoii. Pe aceasta, Arald, cu ajutorul magului și dăruindu-i din ființa sa, încearcă să o rea-ducă la viață, o viață pe care însă amândoi o trăiesc fantasmatic și pe jumătate secătuiți de vitalitate: „fața ei frumoasă ca varul este albă” și „un obrăzar de ceară părea că poartă el”.


[1] „Între bucurie și durere, lirica iubirii are la Eminescu multe înfățișări, a căror tipologie ar trebui mai sistematic studiată”, cf. Petru Creția în: Mihai Eminescu, Constelația Luceafărului. Sonetele. Scrisorile, editate și comentate de Petru Creția, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 156.

Semnalăm aici și opinia lui C. Ciopraga, conform căruia „în subteran, în straturi de adâncime, erosul eminescian apare ca o luptă misterioasă cu timpul devorator, cu spectrul sfârșitului, iar termenii care polarizează atenția sunt: dulceață și jale. Ambii se regăsesc, cu mult înainte, în imnurile lui Dosoftei [în Psaltirea în versuri, adică]. […]

Prea învățatul monah, contemporan cu Racine, cu Pascal și Bossuet, invocă de nenumărate ori un trai de dulceață, în sens pur spiritual [epitetul dulce este specific isihaștilor, care îl utilizează cu predilecție]. […]

Niciun alt poet român înainte de Eminescu n-a dat o atât de amplă întrebuințare, cu excepția lui Dosoftei, termenilor dulce sau dulceață [poate nu atât de amplă, dar o utilizare frecventă se poate distinge și la alți poeți, înainte de Eminescu, ca spre exemplu la Bolintineanu, în versurile căruia Eugen Simion descoperă totuși o „euforie a dulcelui”, cf. Dimineața poeților…, op. cit., p. 44. Considerăm că este vorba de o transmitere pe filon poetic tradițional, de la Dosoftei la prepașoptiști și pașoptiști și la Eminescu]. […]

La polul opus, de remarcat frecvența jalei […]. Starea de mâhnire e comunicată în maniera lui Dosoftei”. Cf. Constantin Ciopraga, Poezia lui Eminescu, op. cit., p. 234-235.

Se poate observa și că cei doi poeți au în comun realismul notării manifestărilor psiho-somatice provocate de dor și de iubire. Spre exemplu, la Eminescu, durerea resimțită în corzile inimii constituie fără îndoială o imagine impresionantă:

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Și ochii mari și grei mă dor
Privirea ta mă arde.

(Luceafărul)

La Dosoftei, dorul de Dumnezeu „arde-n plămână”, iar „traiul de dulceață” la care dorește să ajungă este isihia sufletului și vederea lui Dumnezeu [„să Te văz în față”], predicată de isihaști:

În ce chip doreşte cerbul de fântână,
Cându-l strânge setea de-l arde-n plămână,
Sufletul mieu, Doamne, aşa Te doreşte,
Cu sete aprinsă, de mă veştezeşte.

Mişelul [sărmanul] mieu suflet de Tine-nsătează,
De Domnul puternic şi viu, să Te vază.
Cândva de-aş agiunge să Te văz în faţă,
Să-m[i] astâmpăr de sete în trai de dulceaţă.

De-aceasta mi-i jele cu inemă arsă
Şi ochii miei lacrămi în tot ceasul varsă, /…/
Unde-mi vine-aminte de svânta Ta faţă,
Mi se varsă-n suflet răceală de gheaţă…

(Ps. 41, 1-10, 13-14)

Credința uitată

Pr. Prof. Philip LeMasters, Credința uitată. Vechi adevăruri din Răsăritul creștin pentru creștinii contemporani, trad. din engl. de Mădălin Enciu, ed. îngrij. de Cristi Reuț, Ed. Doxologia, Iași, 2016, 288 p.

Cartea e formată din Cuvânt înainte, Prefață, Introducere, 6 capitole, Concluzii și Bibliografie, p. 5. Autorul s-a convertit la Ortodoxie la vârsta de 36 de ani, fiind baptist, apoi anglican, p. 7. E din Texas, p. 16. Și cartea este o introducere în Ortodoxie pentru occidentalii eterodocși.

În lume sunt aproximativ 300 de milioane de creștini ortodocși, p. 21. În anul 2000, autorul și familia sa (soția și cele două fiice) au devenit ortodocși prin Taina Mirungerii, p. 24. A fost hirotonit Diacon în 2004 și Preot în 2006, comunitatea Sfântul Lucas pe care el o păstorește fiind formată din 35 de persoane, p. 25. Însă, pe săptămână, predă la Universitatea McMurry, p. 25.

Soția sa, Preoteasa Paige, ajută „adesea la cântat, oferind mâncare pentru agapa de după Liturghie, fiind o prezență calmă, stabilă și susținătoare în familia parohiei”, p. 26. Fiicele lor, Kate și Annie, au avut 7 și respectiv 3 ani când ei doi s-au convertit la Ortodoxie, p. 26. Între perioada lui baptistă și cea episcopaliană, Părintele Philip a fost și prezbiterian, p. 27. El face parte din Patriarhia Antiohiei, p. 27.

„Creștinismul ortodox răsăritean a menținut rădăcinile, moștenirea comună a tuturor creștinilor. Orice creștin credincios care se apleacă asupra teologiei, slujirii și spiritualității Bisericii Răsăritene va afla că este ciudat de familiară și atractivă”, p. 37.

„adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu este participativă și relațională”, p. 42. Iar „cunoașterea lui Dumnezeu este limitată în întregime la ceea ce a descoperit El”, p. 67 și la ceea ce ne poate descoperi Dumnezeu în relație directă cu noi.

„Ortodoxia nu a avut, nici nu are nevoie de o Reformă, deoarece Biserica nu a dezvoltat tradiții contrare Scripturii. Diferitele surse ale cunoașterii teologice se verifică una pe alta, căci Duhul Sfânt lucrează prin toate pentru edificarea Bisericii. Noi înțelegem că Biblia în sine este parte a Tradiției, parte a ce[e]a ce a fost transmis din generație în generație pentru mântuirea noastră în Iisus Hristos. Noi vrem plinătatea acelei vești bune și nu respingem nimic din ceea ce ne-a dat Dumnezeu pentru a ne întări în credință”, p. 73.

Sfintele Icoane sunt „propovăduiri ale Evangheliei”, p. 75. „Postul ne oferă un anumit antrenament ca să rezistăm dorințelor trupești pentru plăcere, ce ne copleșesc și cărora pare imposibil să le ținem piept”, p. 89.

„Mâncarea și sexul ar trebui să ne ducă, într-un final, la Împărăția lui Dumnezeu”, p. 93. Căci „nevoia de hrană și aspirația pozitivă către sexul opus nu sunt deloc păcătoase în sine”, p. 93. „Postul marital este o amintire [a faptului] că totuși până și uniunea plină de bucurie a soțului cu soția poate deveni un dumnezeu fals și poate interveni în calea relației noastre cu Domnul. Soții pot deveni simple obiecte sexuale unul pentru celălalt. Căsătoria trebuie să fie o icoană a Împărăției, și este bine pentru bărbat și femeie să lase deoparte periodic până și bucuria sexului pentru a se concentra pe fericirea raiului. Nu, sexul marital nu este rău în niciun fel! Postul nu este despre renunțarea la lucrurile rele, ci despre distanțarea noastră doar puțin de la lucrurile bune ce ne pot sta în cale, deoarece avem o relație nesănătoasă cu acestea”, p. 106.

„Creștinismul nu se rușinează de faptul că avem trupuri, că sexul este plăcut sau că Dumnezeu a avut în vedere toate acestea pentru mântuirea noastră. Vulnerabilitatea, intimitatea și bucuria actului sexual întăresc în mod sigur legătura iubirii între soți și îi ajută să Îl iubească pe Hristos unul în celălalt”, p. 107. Părintele Philip LeMasters are o perspectivă foarte pozitivă despre sexualitatea conjugală, considerând că „actul sexual unește doi oameni trup și suflet. Linia de distincție dintre soț și soție este depășită în intimitatea sexuală; cei doi devin cu adevărat un trup”, p. 106.

Tot la fel de pozitivă este și perspectiva sa asupra familiei ortodoxe. Pentru că „a mânca, a bea, a face dragoste, a avea copii și a învăța cu bucurie împărțirea împreună a greutăților vieții de zi cu zi, acestea sunt o parte din căile către viața veșnică pe care Mântuitorul le-a binecuvântat. Noi învățăm să-L iubim pe Dumnezeu prin dăruirea acestor dimensiuni ale existenței noastre către El pentru împlinire și schimbare”, p. 109.

„Theosis [îndumnezeirea] nu înseamnă doar a nu încălca nicio lege, ci a fi atât de intim uniți cu Domnul încât sfințenia lui Dumnezeu să devină trăsătura noastră caracteristică: împărtășirea, prin slavă [slava Lui], în [de] viața veșnică a Sfintei Treimi”, p. 117.

„Mântuirea lui Dumnezeu nu este un concept abstract, ci vindecarea unei persoane în relație” cu Dumnezeul treimic, p. 119.

„Dintre toți Sfinții, Născătoarea de Dumnezeu este cel mai puternic mijlocitor, cel mai puternic războinic al rugăciunii”, p. 123.

În cap. al 4-lea, autorul compară viața liturgică a Bisericii cu ceea ce înseamnă a fi un atlet și un suporter autentic. Pentru că așa cum a participa la Slujbele Bisericii înseamnă a te nevoi, la fel a fi un sportiv și un fan autentic înseamnă a depune mult efort în acest sens. Iar noi stăm în picioare la Liturghie, după cum fanii devotați ai fotbalului „stau în picioare strigând în marea majoritate a timpului”, p. 138-139. Și noi purtăm veșminte liturgice în Biserică, după cum și sportivii le au pe ale lor în timpul competițiilor, p. 142.

„Sportivii se pregătesc în mod disciplinat pentru un sezon și pentru fiecare meci în parte. La fel și credincioșii ortodocși care doresc să primească Împărtășania în timpul unei Sfinte Liturghii spun rugăciuni de pregătire în seara de dinainte. Se abțin, de asemenea, și de la relațiile maritale în acea seară, și de la mâncare și băutură după miezul nopții. [Și] să fie foarte clar: nu este nimic păcătos în relațiile sexuale [normale] între soț și soție sau în a mânca sau a bea! Dar deoarece ne pregătim pentru marele ospăț de nuntă, lăsăm deoparte toate distragerile, astfel încât să fim concentrați și pregătiți”, p. 149-150.

Mama lui a rămas baptistă, p. 160.

„Uniunea maritală este personală și specifică; nimeni nu se căsătorește cu instituția căsătoriei, ci cu o anume persoană, cu care devine un singur trup. [Iar] soții nu sunt interschimbabili”, p. 163.

„Hristos nu a recomandat castrarea fizică”, p. 182, ci pe cea duhovnicească, adică celibatul. Iar „Biserica nu forțează pe nimeni să devină monah și în mod sigur nu crede că monahii și monahiile sunt neapărat mai sfinți decât oamenii căsătoriți”, p. 183.

Despre nebunia pentru Hristos, începând cu p. 184. Sfinții nebuni pentru Hristos au ironizat continuu autosuficiența celor credincioși, p. 192-193.

„Ortodoxia caută mântuirea întregii lumi, împlinirea tuturor oamenilor și a restului creației în Dumnezeu”, p. 226. Botezul Domnului înseamnă binecuvântarea întregii creații, p. 236.

„căutarea intenționată de a omorî un pacient este o formă de crimă”, p. 250.

„Ortodoxia nu este homofobă în sensul că ar avea o teamă irațională sau ură pentru cei care se simt atrași de membri de același sex sau sunt într-un fel deconectați de la propriile lot trupuri masculine sau feminine”, p. 257.

Page 1 of 2052

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén