Psalmul al 78-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Doamne Sfinte, păgânii veniră
în țara Ta, de o risipiră,
și sfânta Ta casă o spurcară,
ce răspândea cuviință în țară,
și făcură Ierusalimul
ca o cramă când i se ia vinul.

Trupurile jac pe jos căzute,
ale slugilor Tale, ce-s crezute,
iar carnea lor o mănâncă fiara
și păsările din toată țara.

Sângele le stă vărsat ca apa
și nu-i nimeni să meargă cu sapa,
să se ducă și să îi îngroape,
n-are milă nimeni din cei de aproape,
ci zac prin oraș și pe dinafară,
de suntem vecinilor ocară.

Și cei dimprejur de dispreț se strâmbă
și ne batjocoresc, văzându-ne-n scârbă.
Dar până când, Dumnezeu[le] Sfinte,
Îți vei porni mânia cea fierbinte,
cu urgia cea nestâmpărată,
ce-i ca focul peste noi vărsată?

Mută-Ți, Doamne, spre păgâni mânia
și peste dânșii varsă-Ți urgia,
spre cei care nu vor de Tine să știe,
de numele Tău cel sfânt în vecie!

Și peste-mpărați să-ți întinzi ura,
care n-or să-Ți asculte învățătura!
Căci îl mâncară pe Iacov cu totul
și l-au pustiit peste tot locul.

Și nu pomeni, Dumnezeu[le] Sfinte,
de-a noastre greșeli, dinainte,
ci degrab’ să vii, cu blândețe mare,
să ne-ntâmpini, și cu îndurare!

Într-a noastră sărăcie grea,
să ne-ajuți cu bunătatea Ta,
că Tu ne ești Domn spre mântuire
și Te rugăm, Doamne, pentru izbăvire,
pentru slava sfântului Tău nume,
să ne trimiți biruință-n lume!

Și de greșeli ne curățește,
cu numele Tău, ce se slăvește,
păgânii să nu ne batjocorească,
zicând: „Unde-i Domnul, să vă folosească?”.

Ci să afle și păgânii
că Tu, Doamne, ești cu creștinii.
Și le vei da vrăjmașilor plată,
întru ochii noștri, în zi curată,
pentru sângele sfânt ce vărsară,
al slugilor Tale, în țară.

Suspinele celor din obezi crunte,
înaintea Ta, Doamne, vor fi crezute.
După măreția brațelor Tale,
cruță pe fiii celor prinși în fiare,
care au fost omorâți fără vină,
și-i apără cu sfânta Ta mână!

Vecinilor să le dai simbrie
de șapte ori în sân, cu urgie,
și să li se-ntoarcă-n ocară,
să le meargă vestea peste țară!

Să-i cuprindă din toate părțile furtună,
căci stau împotriva Ta cu hulă.
Iar noi, care Îți suntem turmă aleasă
și poporeni din sfânta Ta casă,

ne vom ruga Ție, Doamne Sfinte,
și întru veci ne vom aduce-aminte
și, întru neam și în neam, vom grăi
lauda Ta în veșnicii!

Psalmul al 77-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 155-230]

Și Și-a pornit oamenii ca turma,
spre pustie, de le-au luat urma.
Și le-a fost povață cu nădejde,
de n-au purtat frică de primejdie.

Iar vrăjmașii s-au înecat în mare,
cei ce-au mers după ei cu război tare.
Și i-a adus în muntele cel sfânt,
cel ce-a fost de dreapta Lui agonisit.

Și le-a gonit păgânii din față,
ca să petreacă în țară cu viață.
Și le-a împărțit Domnul cu dreptate,
de-a așezat semințiile toate,
dându-le orașe și sate,
cu hotare largi și desfătate.

Și nu se lăsară de ispită,
de-a încerca firea Lui cea sfântă.
Judecata Domnului lăsară
și de jurământ se lepădară,

ca și părinții lor rătăciră
și ca arcul cel strâmb se suciră,
mâniind pe Domnul cu movile,
cu idoli ciopliți cu dălți și cu pile.

Și văzându-i Domnul ce lucrează,
i-a lepădat de la ochii Săi, din rază,
pe Israil cu toată sămânța,
pentru că și-au defăimat credința.

Și Și-a părăsit Domnul cortul
din Silom, l-a lepădat cu totul,
sălașul Său, ce lumina spre dovadă,
l-a strâns Domnul, ca să-l piardă.

Și a dat tăria lor în pradă,
căci limbile lor le-au fost nadă.
Și i-a dat vrăjmașilor în mână,
de-au căzut în sabie străină.

Și a stat de Domnul părăsită
moștenirea Lui, că-I fu urâtă.
Tinerii lor au pierit de-a focului arsură,
iar fecioarele lor nejelite fură.

Preoții de sabie pieiră,
iar văduvele lor nu-i jeliră.
Uitat a fost între ei și prohodul,
văzându-se în jale tot norodul.

Dar Domnului I se făcu milă,
văzând că vrăjmașii lor îi striviră.
Și ca din somn sări Domnul, rumen și-aburit,
Cel puternic, ca și cum ar fi fost de vin amețit,
și a lovit pe vrăjmașii Săi în spate,
veșnică ocară le-a dat, după dreptate.

Și a căutat între sălașe,
să le vadă cât sunt de frumoase,
să-Și aleagă-n ele locuință,
dacă-I slujesc cu credință.

Și la Iosif nu vru să-Și aleagă,
și nici la Efrem odihnă largă.
Ci Și-a ales mai cu drag la Iuda,
ca Dumnezeu să-Și aleagă ruda.

Și Și-a ales muntele Sionul,
să petreacă-n lume cu noi Domnul.
Și Și-a zidit în el sfânta casă,
de sclipește cu lumină deasă,
ca un corn de inorog dând rază,
de se-mbată toți când luminează.

Căci stă bine și cu cuviință,
întemeiată-n veci cu credință.
Și-a ales pe David a Sa slugă,
după turmă să nu stea, să mulgă,
nici să umble după oi fătătoare,
în zi de lucru sau de sărbătoare.

Și l-a pus pe Iacov ca să pască
și peste Israil să domnească.
Și i-a păscut cu inimă curată
și cu-nțelepciune strecurată,
purtându-i ca pe oi la pășune,
cu-nvățături și obiceiuri bune.

Poemul al 22-lea din vol. Te iubesc nu se termină

Gerul miroase a zăpadă
înainte ca ea să cadă.

Viața e la început goală,
cu totul goală,
apoi se îmbrăcă
într-un rând de haine,
cu care nu pleci în veșnicie.
Pentru că doar sufletul tău poartă
toată agoniseala vieții.
Ce scrie pe Cruce,
văd ceilalți, cei rămași.
Ce duci cu tine
vede Dumnezeu
și Îngerii și Sfinții Lui.

Oricât de apropiați îți sunt,
ei rămân tot porumbei.
Gerul le stă în pene.

Predică la Ziua Națională a României [1 decembrie 2020]

Iubiții mei[1],

Dumnezeul mântuirii noastre, Cel unul în ființa Sa, dar întreit în persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, a creat popoarele ca realități sociale unitare și a pus peste ele conducători cerești. Pentru că Sfântul Profet Daniil, în cartea sa, îi numește strategi/ conducători [στρατηγοί] pe Sfinții Îngeri păzitori ai popoarelor, vorbindu-ne, de exemplu, despre „strategul împăratului perșilor [ὁ στρατηγὸς βασιλέως περσῶν]” [Dan. 10, 13, LXX] sau despre „strategul ellinilor [στρατηγὸς ἑλλήνων]/ grecilor” [Dan. 10, 20, LXX].

Troparul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil preia acest substantiv scriptural, indicând totodată și ierarhia lor cerească, și rezultă Ἀρχιστράτηγοι [Arhistrategi/ Întâi-conducători] ai oștirilor cerești [τῶν οὐρανίων στρατιῶν][2]. Toate Puterile cerești [οὐράνιων Δυνάμεων][3], adică toate cele 9 Ierarhii îngerești, formează tabăra lui Dumnezeu [παρεμβολὴν Θεοῦ] [Fac. 32, 2, LXX]. Formează armata duhovnicească a lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, Dumnezeul nostru este Κύριος Σαβαὼθ [Chirios Savaot/ Domnul Savaot] [Rom. 9, 29, BYZ]. Iar Σαβαὼθ e transliterarea substantivului plural צְבָא֖וֹת [Țvaot] [I Sam. 4, 4, WTT], care înseamnă Oștiri. Căci El e Domnul Oștirilor cerești, Domnul Puterilor cerești, adică al tuturor Sfinților Săi Îngeri, care formează Armata Lui cea duhovnicească.

Iar numărul lor, al Sfinților Îngeri, e știut numai de Dumnezeu. Și el e imens. Și ne aducem aminte ce i-a spus Domnul Ucenicului Său: „Sau ți se pare că nu pot acum să cer Tatălui Meu și Îmi va [vor] sta Mie mai multe [mult] decât 12 legiuni de Îngeri [καὶ παραστήσει Μοι πλείους ἢ δώδεκα λεγεῶνας Ἀγγέλων]?” [Mt. 26, 53, BYZ]. Domnul Îngerilor vorbește despre 12 legiuni de Îngeri care puteau să vină imediat de față și să acționeze împotriva celor care veniseră să-L prindă. Legiunea romană era formată din circa 6.000 de soldați[4]. Și El le vorbește despre 12 legiuni de Îngeri, pentru că 12 erau și Apostolii Lui. Dar dacă înmulțim 6.000 cu 12 rezultă 72.000 de Îngeri, o armată îngerească, deși un singur Înger putea să îi omoare pe toți cei care I se împotriveau Domnului.

Dar El a vrut să le arate Ucenicilor Lui că nu a fost slab, că nu I-a lipsit puterea, ci că El S-a lăsat prins de către ei, pentru că El este Domnul Îngerilor și al oamenilor, al întregii creații. Și prinderea Lui nu e un semn de slăbiciune, ci de mare iubire, pentru că S-a lăsat prins și omorât pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Mulți dintre Sfinții noștri păzitori au suferit dureri, chinuri și moarte martirică de la oameni necredincioși și răi. Însă ei nu au fost slabi, ci puternici prin sfințenia și prin răbdarea lor! Tocmai de aceea, acum, din Împărăția lui Dumnezeu, ei ne învață să păzim toate poruncile Lui și să răbdăm toate pentru mântuirea noastră. Căci acest lucru ne-a poruncit Domnul: „În[tru] răbdarea voastră [Ἐν τῇ ὑπομονῇ ὑμῶν] dobândiți sufletele voastre [κτήσασθε τὰς ψυχὰς ὑμῶν]!” [Lc. 21, 19, BYZ].

Mântuirea noastră înseamnă dobândirea sau câștigarea sufletelor noastre. Și câștigarea mântuirii noastre are la baza ei multă răbdare, multă încredere în Dumnezeu, multă rugăciune, multă nevoință. Pentru că, în toate clipele vieții noastre, noi răbdăm toate prin întărirea noastră de către Dumnezeu.

Măreția Sfinților, a geniilor, a eroilor unui popor are în spate multă iubire și multă nevoință. Orice lucru important al unei națiuni are la bază multă răbdare și multă osteneală.

Cei 102 ani de Românie liberă și unită[5] au la bază multe jertfe și multă muncă. Pentru că unitatea națională nu doar s-a câștigat cu greutate, dar se și păstrează cu greutate. Și fiecare dintre noi, care iubim și muncim și credem în viitorul nostru în această țară, o ținem unită și liberă pe mai departe.

– Ce s-a hotărât atunci la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918?

– S-a hotărât ca toți românii să aibă o singură țară și ea să se numească România și că teritoriul ei este inalienabil, de neînstrăinat. Că această țară trebuie să aibă o constituție a ei și un regim democratic, ales prin vot, o presă liberă, instituții libere, dreptul de proprietate asupra pământului și industrii naționale[6]. Și cei care au semnat actul unirii[7], părinții fondatori ai României, aveau conștiința că au fost precedați de „bravi români, care…și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea și unitatea națiunii române”[8].

Eu îi înțeleg pe cei care vor să plece în altă parte pentru binele familiei lor. E dreptul lor la împlinire. Însă, personal, nu pot pleca din țara mea, pentru că sunt sigur că nu mă voi simți în nicio altă parte ca aici, unde m-am născut și unde sunt toți strămoșii mei. Aș găsi, cu siguranță, altă civilizație, altă cultură, mai multe cărți, alte oportunități, dar nu aș găsi și liniștea și împlinirea mea duhovnicească și intelectuală, alături de toți cei pe care îi iubesc. Pentru că în țara și în limba mea pot crea, pot iubi, pot munci, mă pot sfinți alături de toți cei de dinaintea mea, asumându-mi la nesfârșit cultura, civilizația, duhovnicia întregii Bisericii și a întregii lumi.

Căci nu trebuie să ne schimbăm țara, ci trebuie să ne deschidem tot mai larg inima. Nu trebuie să ne schimbăm limba, ci trebuie să învățăm noi și noi limbi ale pământului. Nu trebuie să pleci, ci să îți asumi tot mai mult întreaga umanitate.

De aceea, stând aici, eu trăiesc ca un om universal, ca un om căruia îi pasă de tot ceea ce se petrece pe fața pământului și față de toată istoria umanității. Pentru că, deși stau locului, eu sunt unul care adun de peste tot înțelepciunea lumii. Și, deși nu călătoresc în străinătate, eu am acces la arhivele de carte ale întregii lumi, îmbogățindu-mă pe fiecare zi cu experiență. Pentru că onlineul ne facilitează tuturor întâlnirea cu marea lume și cu experiența ei, dar puțini se bucură de această mare binecuvântare a zilelor noastre.

La fel, una e să te naști în România și să fii român în cartea de identitate, dar să nu-ți pese prea mult de identitatea ta națională și alta e să înveți pe fiecare zi, cu bucurie și cu evlavie, ce înseamnă a fi român. Pentru că a fi român înseamnă a fi creștin ortodox și un profund cunoscător al vieții, al limbii și al istoriei românilor. A fi român înseamnă a fi un creștin născut în poporul luminat de Sfântul Apostol Andreas, care are conștiința acută a responsabilității sale eclesiale.

Tocmai de aceea, eu nu zbor spre alte meleaguri pentru a mă regăsi pe mine însumi, ci eu adăst, eu mă odihnesc în Biserica apostolică a lui Dumnezeu din România, pentru ca să îmi înțeleg identitatea mea religioasă și națională. Pentru că, pe mine, Biserica m-a făcut conștient de mine însumi și marii Sfinți, marile genii și marii eroi și marii oameni de valoare ai românilor. Privind la ei, am înțeles cine sunt eu. Adică unul care trebuie să le calc pe urme, trăind creștinește și românește înaintea lui Dumnezeu și a întregii umanități.

Pentru că fiecare dintre noi trăim în priveliștea lumii. Trăim în văzul tuturor. Aspectul public al vieții noastre e plin de intimitatea noastră. Ce facem în ascuns, în taina inimii noastre, transpare în faptele noastre cotidiene. Fapt pentru care nu putem fi români și creștini doar de sărbători, doar când vrem noi, ci trebuie să fim tot timpul.

Și ca să fim creștini și români tot timpul, noi trebuie să arătăm tot timpul munca noastră, valoarea muncii noastre oamenilor. Însă ce facem noi pentru Biserica și țara noastră în fiecare zi? Cine suntem și cum ne schimbăm noi în bine, pentru ca să fim de folos Bisericii și țării noastre? Acestea sunt întrebările noastre, dar și ale celor care vor să ne cunoască! Pentru că vizitatorii României sau cunoscătorii ei de aproape și de departe se uită la fapte, la cum suntem și ce spunem și ce facem, și după ele ne caracterizează.

Să nu vă fie teamă de faptul că limba română e puțin cunoscută în lume! Dacă vom scrie lucruri valoroase, ele vor fi traduse în multe limbi.

Să nu vă fie teamă să inventați, să creați, să puneți în scenă teatru sau film! Valoarea va fi apreciată oriunde.

În scurt timp, bariera lingvistică va fi trecută prin tehnologiile de traducere instantă. Problema capitală însă este, și va rămâne, valoarea omului care vorbește. Când toți vom ști ce spun ceilalți, atunci va conta cine spune ceva esențial, fundamental pentru toți. Și pentru ca să ai lucruri importante de spus trebuie să te specializezi și să te înduhovnicești în același timp. Căci nu e de ajuns doar să știi, ci trebuie să fii și luminat de Dumnezeu tot timpul. Pentru că ceea ce te învață Dumnezeu nu te învață nimeni. Și numai prin El ajungem să cunoaștem și să rostim lucrurile cele importante pentru mulți oameni.

Așadar, iubiții mei, ziua noastră națională e ziua noastră de bucurie și de împlinire națională! Pentru că numai uniți, numai împreună putem face lucruri importante și nu fărâmițați și însingurați. Marile proiecte de țară le-am făcut și le vom face împreună. Marile dezastre le vom trăi împreună.

De aceea, trebuie să învățăm tot mai mult să ne bucurăm împreună. Avem nevoie de această bucurie sfântă: de bucuria de a ne simți uniți și binecuvântați în propria noastră țară. Dar pentru ca această bucurie să izvorască din noi trebuie ca fiecare să ne facem treaba în porțiunea noastră de viață și de muncă. Căci binele făcut de fiecare în parte devine binele tuturor, binele care ne bucură.

La mulți ani, multă sănătate și bucurie tuturor!

Dumnezeu să ne lumineze pe toți spre a face voia Lui și pentru a trăi și a ne bucura creștinește unul de altul! Amin.


[1] Începută la 6. 15, zi de joi, 26 noiembrie 2020. Ceață, minus două grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1123/sxsaintinfo.aspx.

[3] Ibidem.

[4] Cf. Friberg Greek Lexicon, 17.116, în BW10.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Unire.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_de_la_Alba_Iulia.

[7] Actele Unirii de la 1918 sunt în 6 volume și ele conțin „credenționalele și telegramele originale de susținere a Unirii”, cf. https://www.mediafax.ro/cultura-media/100-sala-unirii-alba-iulia-s-semnat-actul-marii-uniri-restaurata-dupa-50-ani-observati-cam-50-50-ani-fac-lucrari-majore-speram-aceasta-tine-macar-50-ani-16839005.

[8] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_de_la_Alba_Iulia.

Poemul al 21-lea din vol. Te iubesc nu se termină

Informatorul nu stă pe-o rază,
el n-are lucoare și nu vibrează,
ci are doar niște ochi de șoarece
care rod adevărul tău în timp
ce-l mistifică.
Prietenul n-are inimă,
ci doar interese,
aidoma porcului de praznic
care nu mai știe cum să
se îngrașe pentru ca
să devină jumări.
Domnișoara e deja femeie,
știe lucruri interzise,
neadmise de tradiție,
dar stă cu bucuria în sân,
după cum, altădată,
femeile stăteau cu frica în sân.
Societatea mea e alta decât amintirea mea.
Trecutul meu e ca ceștile de cafea
pe care le-am uitat,
rămânând doar un zaț
și mirosul lor în memorie.
Eu, parcă am fost…
Tu, fuseseși cândva
un fel de iubită a mea
căreia i-am uitat, pe rând,
numele, ochii, atingerile,
sufletul…
Pentru că m-am îndrăgostit
până peste poate
de femeia mea,
pe care o iubesc la nesfârșit.
Comentatorii literari vor veni
și vor îngroșa rândurile
pe care nu le-am scris,
pe care le-am citit și le-am uitat,
pe care le-am rescris
și le-am presărat pe gardurile inimilor.
Ca tu, cititorule,
oricât de departe sau
de aproape de mine,
să poți fi prezent în mijlocul
poeziei mele
ca cel ce mănâncă
dulcea iubire
din cuvinte.

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andreas, Apostolul României [30 noiembrie 2020]

Iubiții mei[1],

Apostolul României, Sfântul Apostol Andreas [Ἀνδρέας], e Ucenicul direct al Domnului. E Cel întâi chemat [ὁ Πρωτόκλητος][2] la apostolat. Tocmai de aceea, Biserica României e Biserică apostolică, e Biserică din primul secol al creștinătății, iar poporul român s-a născut și a dăinuit în istorie ca unul eminamente creștin. Și pentru că poporul acesta s-a născut și a trăit aici două milenii, arheologia românească ne prezintă foarte multe amănunte surpriză despre viața și credința strămoșilor noștri și, cu siguranță, o să ne bucure și prin alte descoperiri de excepție.

Bisericile, Crucile, lucrurile bisericești de tot felul din vechime, pe care le folosim în cult, se găsesc peste tot în România și în muzeele românești, încât putem să le vedem în toată autenticitatea lor. Iar migala, specializarea cu care au fost făcute, ne vorbesc despre iubirea strămoșilor noștri pentru Dumnezeu, dar și despre măiestria lor meșteșugărească.

În vara asta, când am revizitat Muzeul de Istorie și Arheologie din Constanța, m-am minunat la tot pasul de obiectele din lut și din sticlă și din fier și din argint și din aur pe care le vedeam expuse. Toate păreau de parcă ar fi fost făcute ieri, nu acum 1.800-2.000 de ani în urmă. Mi-ar plăcea ca să fie reactualizate și introduse în comerț diverse lucruri din vechime, ca spre exemplu Cruci, opaițe, vase de lut, vase de lemn, sarcofage de piatră din primele veacuri ale erei noastre. Pentru că astfel am vedea că ele pot sta alături de cele ale noastre, de azi, cu foarte multă naturalețe. Fiindcă ieri, ca și azi, servesc la aceleași nevoi reale ale oamenilor și nu sunt lucruri în plus.

Iar arheologia românească ne arată stratul păgân al secolelor anterioare erei creștine, cu zeitățile lor, dar și identitatea profund creștină a poporului român odată cu evanghelizarea sa de către Sfântul Andreas și urmașii lui de aici. Căci de la peștera Sfântului Andreas, aflată lângă localitatea Ion Corvin, din județul Constanța, unde a trăit și a propovăduit el[3], s-a revărsat viața creștină pe pământul românesc. Pentru că Sfântul Andreas a întemeiat Biserica românească odată pentru totdeauna și prezența Bisericii lui Dumnezeu aici o găsim la tot pasul.

Cetatea Tomis [Tόμις] din vechime, Constanța de azi[4], a fost locul unde trăia Episcopul Dobrogei. Din secolul al 4-lea d. Hr., Tomis devine reședința Mitropoliei Scitiei[5] și orașul se numește Constantiana, în cinstea Sfântului Împărat Constantinus cel Mare[6].

Pe gema de la Potaissa (astăzi orașul Turda, din jud. Cluj) stă scris: „᾽Ι(ησοῦς) Χ(ριστὸς) Θ(εοῦ) Υ(ἱὸς) Σ(ωτήρ) [Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul]”[7]. Și Mântuitorul nostru este prezentat aici ca Păstorul cel bun, care are pe umărul Său pe oaia cea pierdută și aflată, pe oaia cea mântuită[8]. Adică firea noastră cea omenească, pe care Și-a asumat-o întrupându-Se din Preacurata Fecioară Maria.

(fotografie)

Donariul de la Biertan, din jud. Sibiu, din secolul al 4-lea, conține monograma XP, grecească, adică Hr, prescurtarea numelui Hristos[9].

Și mă bucur mult că monograma XP – integrată în cerc și însoțită de literele Α și Ω –, a fost reactualizată și se află pe Crucea Sfântului Dumitru Stăniloae, dar și pe Crucea Părintelui Ion Bria din Cimitirul Mănăstirii Cernica[10].

(două fotografii)

La Sucidava (în cartierul Celei din Corabia, jud. Olt), în 1965, s-au descoperit inscripții și monograme creștine, executate cu vopsea, pe amfore bizantine[11]. Iar inscripțiile găsite sunt acestea: „Maria L-a născut pe Hristos”, „Hristos Dumnezeu”, „Alfa și Omega”, „Dumnezeu ajută”, „Dumnezeul Cel preastrălucitor”[12], fiecare inscripție fiind o mărturisire de credință sau o exprimare teologică. Pentru că strămoșii noștri, ca și noi, își asumau teologia Bisericii și o exprimau în viața lor de zi cu zi.

Biserica Ortodoxă Rusă consideră anul 988 ca an al convertirii poporului rus la dreapta credință[13]. În anul 870, Biserica Ortodoxă Bulgară fusese considerată ca Biserică autonomă sub conducerea Patriarhiei de Constantinopol[14]. Iar Sfântul István cel Mare, Întemeietorul Regatului Ungariei și primul Rege creștin al maghiarilor a adormit pe 15 august 1038 la Alba Regia, în Ungaria[15]. Pentru că atât rușii, cât și bulgarii, cât și ungurii s-au creștinat la sfârșitul mileniului întâi și începutul mileniului al doilea, nefiind creștini de la început, din primul secol al Bisericii, ca poporul român. Și asta ne face să fim foarte recunoscători lui Dumnezeu! Pentru că noi am mers în ritmul Bisericii de la început, învățând în fiecare secol ascultarea de Dumnezeu și preaslăvind facerile Lui de bine în viața noastră.

Nu, Biserica nu ar fi dăinuit peste veacuri, dacă oamenii ar fi fost delăsători! Dacă strămoșii noștri n-ar fi fost oameni ascultători și muncitori și mult milostivi față de Biserică, nu am fi avut astăzi Biserică pe pământ românesc. Dar tocmai pentru că ei au fost foarte credincioși și ascultători de Dumnezeu, noi ne bucurăm astăzi de consecințele virtuților lor și de răbdarea lor cea prea mare. Pentru că au apărat Biserica lui Dumnezeu și au trăit în ritmul ei, aducând-o până azi, în vremea noastră.

Martin Luther, spre exemplu, e considerat de urmașii lui ca „un mare reformator al Bisericii”. Ca unul care a dus-o „pe calea cea bună”. Dar el, în fapt, este un eretic al ereticilor romano-catolici. Biserica Romano Catolică, cea căzută de la dreapta credință în 1054, l-a considerat un eretic al ei pe Luther în 1521[16]. Iar Luther nu s-a sinchisit de lepădarea lui din romano-catolicism, pentru că și-a format propria lui „biserică” și a spus că aceasta e „Biserica lui Dumnezeu”. Și el și-a format „biserica” după propria lui teologie eretică, la fel cum a făcut și Calvin mai apoi și toți ceilalți creatori de „biserici”. Pentru că infatuarea lor demonică a contat mai mult decât orice iubire față de Dumnezeu și față de Biserica Sa.

Însă în spațiul românesc, cu harul lui Dumnezeu, noi nu am avut astfel de sataniști travestiți în „mari teologi”. Ci poporul român a rămas în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Cincizecimii, până au venit în spațiul românesc eretici din alte părți ale lumii. Și aceștia i-au dislocat, prin ereziile lor, pe frații noștri și i-au făcut să își piardă mântuirea lor.

De aceea, astăzi, noi suntem puși în fața pluralismului confesional și religios în România. Îl vedem la tot pasul, nu ne luptăm cu cei de alte credințe, nu le facem rău, dar nici nu consimțim interior cu ereziile lor, cu modul lor non-eclesial de existență. Pentru că noi ne hrănim din viața dumnezeiască și din teologia cea preasfântă a Bisericii lui Dumnezeu și nu dorim să le amestecăm cu murdăria necredinței.

Noi vrem să trăim și să murim ca și părinții noștri: în Biserica lui Dumnezeu, ca creștini ortodocși, care iubim această țară și muncim pentru ea, pentru viitorul ei creștin.

Pentru că Apostolul nostru, al românilor, ne-a învățat să trăim, dar să și murim pentru credința noastră. Căci după ce a evanghelizat România, Ucraina, Rusia, el a predicat în Tracia, a întemeiat Biserica în Bizantium, în viitorul Constantinopol, și a fost martirizat la Patra [Πάτρα], în Grecia, pe o Cruce în formă de X, în anul 60[17]. Sfântă Cruce care a ajuns până astăzi în mod fragmentar, care este din lemn de măslin și care se păstrează acolo unde el a fost martirizat[18].

(fotografie)

Și tot ceea ce noi avem de la Sfinții noștri Părinți sunt izvoare de har și de luminare pentru noi. Fiindcă ei lucrează –  prin lucrurile lor și prin cărțile lor și prin Sfintele lor Moaște și prin Viețile lor și prin rugăciunea lor neîncetată pentru noi – foarte profund în viețile noastre.

Și noi simțim din plin acest lucru! Simțim rugăciunile lor și ajutorul lor neîncetat în viața noastră. Căci ei ne ajută în fiecare zi să ne mântuim și să ne sfințim viața noastră.

Ziua Bisericească a României e ziua de astăzi: ziua de pomenire a Sfântului Apostol Andreas, Luminătorul României.

Ziua de mâine e Ziua Națională a României, când sărbătorim unitatea noastră națională, a românilor de aici, din țară, și de pretutindeni.

Și pe aceste două zile sfinte trebuie să le împreunăm în viața noastră și să le iubim mult, pentru că suntem ortodocși și români în același timp. Adevăratul românism e cel care s-a plămădit în 2.000 de ani de viață eclesială. Nu poți fi român cu adevărat, dacă nu ești și creștin cu adevărat. Pentru că românul e creștin și viața creștină e viața românilor.

De aceea, pe aceste două zile trebuie să le trăim în Biserică, să le trăim bisericește, și să ne bucurăm înaintea lui Dumnezeu cu cuviință. Pentru că El e Cel care ne întărește pe noi să rămânem statornici în viața și în mărturisirea Bisericii Sale, lăudându-L în veci pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pe Dumnezeul mântuirii noastre. Amin!


[1] Începută la 12. 35, în zi de marți, pe 24 noiembrie 2020. Soare, 11 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Peștera_Sfântului_Andrei.

[4] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Constanța.

[5] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Arhiepiscopia_Tomisului.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_creștinismului_în_România.

[7] Cf. https://www.dervent.ro/s/i/index-Inscr.POTAISSA.html.

[8] A se vedea: https://www.europeana.eu/ro/item/22/_2215. Unde avem redată gema: (fotografie).

[9] Datele și fotografia sunt din această pagină: https://ro.wikipedia.org/wiki/Donariul_de_la_Biertan.

[10] Preluate din articolul de aici: https://ortodoxiatinerilor.ro/fotografii/fotografii-manastiri/18886-plimbare-cimitir-cernica.

[11] Dumitru Tudor, Exspectatus Bujor, Ana Matrosenco, Sucidava V. A noua (1956), a zecea (1957) și a unsprezecea (1958) campanie de săpături arheologice la cetatea de la Celei (r. Corabia, reg. Craiova), în rev. Materiale și cercetări arheologice, vol. 7, Ed. Academiei RPR, București, 1961, p. 480, cf. https://www.persee.fr/doc/mcarh_0076-5147_1961_num_7_1_1658.

[12] Redate în limba greacă în Simona Lazăr, Cătălin Sîrbu, Descoperiri arheologice privind răspândirea Creștinismului în Oltenia, p. 3, 4, 5 în format Word, cf. https://www.academia.edu/41997204/Descoperiri_arheologice_privind_răspândirea_creştinismului_în_Oltenia.

[13] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Creștinarea_Rusiei_Kievene.

[14] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_Țarat_Bulgar#Creștinarea.

[15] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Ungariei#Începutul_creștinării și https://ro.wikipedia.org/wiki/Ștefan_I_al_Ungariei.

[16] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther.

[17] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_the_Apostle și https://en.wikipedia.org/wiki/Patras.

[18] Cf. https://doxologia.ro/viata-bisericii/locuri-de-pelerinaj/crucea-sfantului-apostol-andrei, de unde am preluat și fotografia.

Predică la Duminica a XXX-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

„poruncile lui Dumnezeu sunt medicamentele care tămăduiesc bolile”[2] noastre sufletești și trupești. Sunt medicamentele care ne vindecă și disciplinările vieții noastre care ne îndreaptă viața. Pentru că „cel ce ține poruncile [lui Dumnezeu]…este păzit de acelea”[3], de poruncile Lui. Căci cel ce ține poruncile Lui învață cum să trăiască după voia Lui, învață cum să fie cu Dumnezeu tot timpul și e păzit de El tot timpul.

Căci poruncile Lui ne umplu de slava Lui, de prezența Lui în viața noastră. Poruncile Lui ne duc la El, la relația veșnică cu El și ne fac robii Lui ascultători pentru veșnicie. Dar dacă poruncile sunt înțelese ca fiind rupte de El și ca neducând la El, atunci ele nu au nicio finalitate reală. Iar cine nu ascultă de El pentru a fi cu El pentru veșnicie, nu împlinește de fapt nicio poruncă a Lui. Căci poruncile Lui sunt căi sfinte și mântuitoare care duc la El și care ne unesc cu El pentru veșnicie.

De aceea, Evanghelia de azi [Lc. 18, 18-27], care a pus problema păzirii poruncilor dumnezeiești, nu ne-a vorbit despre o morală în sine, fără finalitate teologică, ci despre teologia mântuirii noastre. Căci poruncile lui Dumnezeu sunt o teologie practică, prin care noi ne facem creștini, prin care noi Îi urmăm lui Hristos Dumnezeu întru toate, prin care noi ne facem oameni duhovnicești.

De aceea, „să nu preacurvești, să nu omori, să nu furi, să nu mărturisești mincinos, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” [Lc. 18, 20, BYZ], să ierți aproapelui tău întotdeauna, să iubești pe vrăjmașii tăi, să faci bine oricui îți cere, să fiți Sfinți întru toate ale vieții voastre și toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu au de-a face cu mântuirea noastră. Pentru că ele ne schimbă pe noi interior și ne fac să fim proprii Lui.

Dacă ne curățim mereu de gândurile desfrânate, de lăcomie și de răutate, dacă nu dorim răul nimănui, dacă nu punem piedici vieții nimănui, dacă îi cinstim și îi respectăm pe oameni, dacă îi iubim și îi ajutăm continuu, atunci lăsăm slava lui Dumnezeu să coboare în noi și să rămână în noi. Pentru că poruncile Lui sunt cele care ne umanizează continuu și ne țin în relația vie cu Dumnezeu. Așa cum și noi comunicăm mereu cu cei din familie și cu prietenii noștri și ceea ce ne spunem unii altora reprezintă iubirea și prietenia dintre noi.

Pentru că poruncile Lui nu sunt doar cuvintele Lui pentru noi, ci sunt un mod de-a fi. Un mod divino-uman de viețuire, care ne împlinește în mod deplin. Pentru că, împlinind poruncile Lui, noi ne îndumnezeim continuu prin ele, devenim duhovnicești datorită lor, adică proprii relației reale cu Dumnezeu.

Știm ce Îi place și ce nu Îi place datorită lor. Știm, datorită poruncilor Lui, cât de sensibilă și de profundă trebuie să fie viața noastră, cât de atentă și de curată, cât de sfântă trebuie să fie. Pentru că toate poruncile Lui ne fac oameni buni și profunzi, dar, în același timp, foarte iubitori și atenți cu semenii noștri.

Căci „chemarea omului [e aceea] de a-i cuprinde în sine pe toți oamenii și întreaga existență divino-umană”[4], adică întreaga viețuire duhovnicească.

– Și cum putem să îi cuprindem pe toți oamenii în viața noastră duhovnicească?

– Prin aceea că îi iubim pe toți și ne rugăm pentru mântuirea tuturor oamenilor. Iar iubirea și rugăciunea și ajutorarea oamenilor nu ne strică starea noastră duhovnicească, ci ne-o intensifică, pentru că facerea de bine e o adâncire continuă a noastră în viața cu Dumnezeu. Binele pe care îl facem altora ne umple de dorința de a face și mai mult bine, căci ne umple de și mai mult har, de și mai multă înțelepciune dumnezeiască. Pentru că binele nu ne sleiește de putere, ci ne umple de putere dumnezeiască. Binele ne întărește, ne fortifică interior, ne curățește, ne luminează, ne sfințește continuu, ne smerește continuu. Căci cine crește în sfințenie, crește deopotrivă și în smerenie și în atenție și în delicatețea față de toți oamenii.

Și „atunci când omul se smerește pe sine și redobândește fireasca sa raportare la Dumnezeu, [aceea cu care el a fost creat de Dumnezeu], atunci este înlăturată opoziția [dintre suflet și trup] care există înăuntrul său [odată cu căderea omului în păcat], se împacă cu sine și trăiește viața în virtutea cea potrivită cu firea”[5] umană. Pentru că poruncile Lui sunt toată virtutea noastră și ele sunt cu totul compatibile cu firea noastră, cea zidită de Dumnezeu, care a fost zidită cu totul bună. Poruncile Lui sunt pentru a ne sfinți continuu firea noastră, cea creată bună de către El și care se împlinește numai prin bine.

De aceea, dacă resimțim poruncile Lui ca pe o corvoadă, ca pe o greutate neplăcută sau ca pe ceva nenecesar pentru noi, greșim profund. „Căci jugul Meu [este] bun [Ὁ γὰρ ζυγός Μου χρηστός] și povara Mea este ușoară [καὶ τὸ φορτίον Μου ἐλαφρόν ἐστιν]” [¨Mt. 11, 30, BYZ].

Domnul nu neagă asceza noastră, asceza mântuirii noastre, pentru că asceza este jugul [ζυγός] sau povara [φορτίον] Lui! Dar El ne spune aici că noi nu ducem jugul sau povara Lui de unii singuri, nu ne nevoim ca și când am fi singuri, ci ne nevoim împreună cu El. Pentru că El, prin slava Lui cea prea bună, ne umple de bunătate dumnezeiască viața noastră și ne face asceza să pară ușoară, să pară lipsită de greutate prin mângâierile Sale cele dumnezeiești. Căci El trăiește, El suferă, El poartă toată greutatea vieții noastre dimpreună cu noi, ușurându-ne povara, greutatea ascezei la tot pasul.

Tocmai de aceea, asceza noastră e paradoxală: cu cât este mai plină de greutăți, de osteneli și de chinuri, cu atât mai mult este plină de minuni, de simțiri, de luminări și de vederi dumnezeiești. Pentru că El, Dumnezeul mântuirii noastre, Se arată prea minunat în fiecare clipă a vieții noastre, răsplătind înmiit orice suferință și durere pe care noi le suportăm cu credința în El.

De aceea, experimentând pe viu, zi de zi, poruncile Lui, înțelegem că nu putem fi nepăsători față de niciuna dintre ele. Iar viața și slujirea Bisericii e plină de poruncile Lui. Fapt pentru care, dacă încercăm să fim tot mai mult nevoitori ortodocși și tot mai mult slujitori zilnici ai lui Dumnezeu, înțelegem că trăirea și actualizarea continuă a poruncilor Lui e însăși viața creștină. Căci viața creștină e voia Lui, pe care, asumând-o, devine viața noastră. Viața noastră de zi cu zi, în care ne bucurăm să fim cu Dumnezeu și să facem voia Lui.

Pentru că, trăind poruncile Lui zilnic, înțelegem că avem o tot mai mare libertate duhovnicească interioară și o tot mai mare cuprindere a întregii creații în inima noastră. Dar trăim toate acestea, pentru că El, Dumnezeul mântuirii noastre, devine taina vieții noastre, ca Unul care a devenit totul pentru noi. El e cu noi și în noi prin slava Lui și asta ne face să fim atât de largi, atât de cuprinzători în viața noastră interioară, în viața noastră duhovnicească. Căci le înțelegem și le trăim pe toate în iubirea și în pacea Sa, care ne unesc pe unii cu alții și pe toți la un loc.

De aceea, când Domnul îi cere arhonului [Lc. 18, 18, BYZ], stăpânitorului din Evanghelia de azi, să renunțe la toate pentru El și să Îi urmeze Lui [Lc. 18, 22, BYZ], nu i-a cerut ceva în plus față de poruncile Lui. Pentru că urmarea Lui pentru veșnicie este scopul poruncilor Sale. De aceea și Domnul îi spune că aceasta e desăvârșirea creștină: punerea întregii sale vieți în slujirea și în urmarea lui Hristos Dumnezeu. Și dacă ar fi îndeplinit poruncile Lui cu adevărat, dacă ele l-ar fi personalizat cu adevărat, atunci ar fi înțeles că împlinirea reală a poruncilor Sale era urmarea Lui.

Numai că acela le împlinise fără finalitate teologică! Fără ca ele să îl schimbe interior, ontologic. Fără ca ele să îl înduhovnicească. El le împlinise în sine, legalist, ca pe niște porunci umane, fără să caute prin ele o relație reală cu Dumnezeu. Tocmai de aceea a căzut la examenul poruncilor lui Dumnezeu. Pentru că ele te fac asemenea Lui, ele te fac plin de iubire pentru El, adică plin de iubirea care e mai presus de orice iubire.

– Și de ce a căzut arhonul la examenul iubirii?

– Pentru că a pus bogăția mai presus de iubirea lui Dumnezeu! Și asta când nimic și nimeni nu pot fi mai importanți în inima noastră decât Dumnezeu. Căci „el, auzind acestea, s-a făcut foarte întristat [περίλυπος ἐγένετο], căci era foarte bogat [ἦν γὰρ πλούσιος σφόδρα]” [Lc. 18, 23, BYZ].

Era foarte bogat în cele lumești, dar nu și în Dumnezeu! Nu se îmbogățise în Dumnezeu prin păzirea poruncilor Sale, pentru că era alipit de cele lumești. Tocmai de aceea a considerat că e prea grea urmarea Lui: pentru că ea presupunea mai întâi de toate renunțarea la lume, la posesia materială, la viața telurică.

Așadar, iubiții mei, greutatea lui era patima iubirii de stăpânire. Iar patima e o greutate numai când ea te stăpânește. Când nu te stăpânește, atunci râzi de ea și de cei care sunt robiți de ea.

El dorea să aibă lucruri personale în lumea asta, dorea să trăiască în mijlocul lor și să se bucure pătimaș de ele. Nu se aștepta la moarte. Nu se gândea serios la viața de după moarte. Tocmai de aceea considera că aceste lucruri moștenite și strânse și de el îi vor asigura bucuria și împlinirea. Însă când Domnul vine în viața lui și îi spune că poruncile dumnezeiești sunt iubire și urmare a lui Hristos Dumnezeu, el își dă seama că nu Îl iubește pe Dumnezeu cu adevărat, pentru că nu poate să-L urmeze. Și nu poate, pentru că nu vrea să Îl urmeze cu adevărat. Pentru că planurile lui de viață erau doar pentru aici și nu pentru o reală și veșnică împlinire duhovnicească.

De aceea, văd la tot pasul oameni cu o perspectivă pur telurică, cu o viață numai pentru aici, și doar foarte puțini oameni care se pregătesc serios, zilnic, pentru viața veșnică cu Dumnezeu, pentru că trăiesc împreună cu El de acum. Cei ai lui Dumnezeu trăiesc în ritmul Bisericii, în ritmul Slujbelor și al posturilor și al praznicelor Bisericii, pe când ceilalți își trăiesc viața după propriile lor mofturi. De ambele părți e vorba de alegere, de asumare. Numai că singura viața care te împlinește cu adevărat e viața plină de poruncile lui Dumnezeu, e viața Bisericii. Iar autonomismul, viața după propriile tale capricii, n-are orizont, n-are finalitate veșnică, n-are împlinire. Pentru că poruncile lui Dumnezeu ne duc la El și ne fac proprii Lui, pe când viața la întâmplare ne desfigurează interior continuu.

Post cu pace pe mai departe și inimă bună și largă față de toți oamenii! Pentru că împlinirea noastră e binele lui Dumnezeu, e binele care ne îmbogățește veșnic în Dumnezeu. Amin!


[1] Începută la 13. 49, în zi de luni, pe 23 noiembrie 2020. Soare, 11 grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Georgios I. Mantzaridis (de fapt: Gheorghios I. Manțaridis [Γεώργιος Ι. Μαντζαρίδης]), Instituție și harismă, trad. din neogr. de Nicușor Deciu, o ed. îngrij. de Arhim. Nathanael Neacșu, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 113.

[3] Ibidem. [4] Idem, p. 132. [5] Idem, p. 137.