Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Autor: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș (Page 1 of 2076)

Lucas, cap. 12, 22-32, cf. BYZ

22. Și [Iisus] a zis către Ucenicii Săi: „Pentru aceea vă zic vouă, nu vă îngrijorați [de cele ale] sufletului vostru [μὴ μεριμνᾶτε τῇ ψυχῇ ὑμῶν], ce aveți să mâncați [τί φάγητε] și nici [de cele ale] trupului [μηδὲ τῷ σώματι], ce aveți să îmbrăcați [τί ἐνδύσησθε]!

23. Sufletul este mai mult [decât] mâncarea [Ἡ ψυχὴ πλεῖόν ἐστιν τῆς τροφῆς] și trupul [este mai mult decât] îmbrăcămintea [καὶ τὸ σῶμα τοῦ ἐνδύματος].

24. Luați aminte la corbi, că nu seamănă, nici seceră, care nu este [au] cămară [οἷς οὐκ ἔστιν ταμεῖον], nici hambar [οὐδὲ ἀποθήκη], și Dumnezeu îi hrănește pe ei! Cu cât mai mult [sunteți] voi mai de preț [decât] păsările [πόσῳ μᾶλλον ὑμεῖς διαφέρετε τῶν πετεινῶν]?

25. Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge peste vârsta lui un cot?

26. Așadar, dacă nici cel mai mic [lucru nu] puteți [să faceți], de ce despre celelalte vă îngrijorați?

27. Luați aminte la crini cum crește [Κατανοήσατε τὰ κρίνα πῶς αὐξάνει] [cresc]! Nu se ostenește [οὐ κοπιᾷ] [se ostenesc], nici toarce [οὐδὲ νήθει] [nu torc]! Și vă zic vouă, nici Solomon [οὐδὲ Σολομὼν], în toată slava sa [ἐν πάσῃ τῇ δόξῃ αὐτοῦ], [nu] s-a îmbrăcat ca unul [dintre] aceștia [περιεβάλετο ὡς ἓν τούτων][1].

28. Iar dacă iarba în câmp astăzi fiind [Εἰ δὲ τὸν χόρτον ἐν τῷ ἀγρῷ σήμερον ὄντα] și mâine întru cuptor aruncându-se [καὶ αὔριον εἰς κλίβανον βαλλόμενον], Dumnezeu așa o îmbracă [ὁ Θεὸς οὕτως ἀμφιέννυσιν], cu cât mai mult pe voi [πόσῳ μᾶλλον ὑμᾶς], puțin credincioșilor [ὀλιγόπιστοι]?

29. Și voi nu căutați ce aveți să mâncați sau ce aveți să beți și nici [nu] vă îngrijorați!

30. Căci toate acestea neamurile lumii le caută [Ταῦτα γὰρ πάντα τὰ ἔθνη τοῦ κόσμου ἐπιζητεῖ], dar Tatăl vostru a știut că aveți nevoie de acestea [ὑμῶν δὲ ὁ Πατὴρ οἶδεν ὅτι χρῄζετε τούτων].

31. Ci căutați Împărăția lui Dumnezeu [Πλὴν ζητεῖτε τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ] și  toate acestea vi se vor adăuga vouă [καὶ ταῦτα πάντα προστεθήσεται ὑμῖν]!

32. Nu te teme, turmă mică [τὸ μικρὸν ποίμνιον]! Căci Tatăl vostru a binevoit [ὅτι εὐδόκησεν ὁ Πατὴρ ὑμῶν] să vă dea vouă Împărăția [δοῦναι ὑμῖν τὴν Βασιλείαν]”.


[1] Ca unul dintre crinii câmpului.

Memento mori și nostalgia Paradisului [2]

În viziunea lui Eminescu, cetatea umană ideală este numai aceea care se confundă cu natura creată de Dumnezeu, care este astfel o parte organică din cosmos, pentru că acest cosmos este creaţia Sa şi nu se luptă împotriva voii Sale veşnice, ci curge în sensul pe care i l-a proniat Ziditorul lui.

O astfel de cetate, fiind parte integrantă a cosmosului, a universului, este una paradisiacă, în opoziţie cu cea de tip babilonic sau faraonic. Astfel îşi închipuie Eminescu civilizaţia străbunilor săi, a vechilor daci:

Lângă râuri argintoase, care mişcă-n mii de valuri
A lor glasuri înmiite, printre codrii, printre dealuri,
Printre bolţi săpate-n munte, lunecând întunecos,
Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,
Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminate
Şi păduri de-aramă roşă răsunând armonios.

Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare,
Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare,
Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi –
Acolo Dochia are un palat din stânce sure,
A lui stâlpi-s munţi de piatră, a lui streaşin-o pădure,
A cărei copaci se mişcă între nouri adânciţi.

Iar o vale nesfârşită ca pustiile Saharei,
Cu de flori straturi înalte ca oàze zâmbitoare,
Cu un fluviu care poartă a lui insule pe el,
E grădina luminată a palatului în munte –
A lui scări de stânci înalte sunt crăpate şi cărunte,
Iar în halele lui negre strălucind ca şi oţel

Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase,
Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,
Presărate ca cu lune înfoiete ce s-aprind;
Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă,
Ale rozelor lumine împlu stânca cu roşeaţă,
Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.

Printre luncile de roze şi de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,
Zidite din nălucire, din colori şi din miros,
Curcubău sunt a lor aripi şi oglindă diamantină,
Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,
A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos. /…/

Iară fluviul care taie infinit-acea grădină
Desfăşoară-în largi oglinde a lui apă cristalină,
Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;
Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane
Umede se nasc din fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în ceri.

Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,
Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,
Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină
Un Rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,
Alt Rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.

Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi – o ploaie –
Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Şi de vânt scutură grele omătul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădeşte
În troiene de ninsoare, care roză străluceşte,
Pe când salcii argintoase tremur sânte peste râu.

Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,
Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,
Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc suspinse într-a lunei dulci lumine,
Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald. /…/

Ăsta-i Raiul Daciei veche, – a zeilor împărăţie:
Într-un loc e zi eternă – sara-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie –
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la Rai.

Cetatea vechilor daci, ca şi plaiurile paradisiace pe care locuiesc ei, are legătură cu cerul, lumea de jos şi cea de sus au o continuitate firească (o continuitate a cărei precizare am remarcat-o şi în poezia anterior discutată): „Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă,/ Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă,/ Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colţi”.

Memento mori și nostalgia Paradisului [1]

Problema cea mai acută rămâne mereu pentru el
determinarea raporturilor dintre Dumnezeu și lume,
dintre existența definită ca vremelnicie și
Ființa identificată cu Veșnicia. […] El este mai cu seamă
poetul unei viziuni cosmice, este un însetat de Absolut.
Acestei exigențe îi este subordonată întreaga sa lume lirică.
(Rosa del Conte[1])

Aş dori să văd faţa lui Dumnezeu,
zise el unui înger, ce trecea.
(Sărmanul Dionis[2])

*

Ceea ce public aici reprezintă un capitol vast din cartea mea: Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua (aici), p. 255-351, capitol care nu a mai fost editat în forma aceasta pe platforma noastră.

Capitolul a fost publicat și în ediția întâi a cărții Epilog la lumea veche, vol. I. 2 (aici), cu un titlu mai generos: Filosofia umană cu aripi de ceară versus raţiunea divină înscrisă în biblia cosmică. Nostalgia Paradisului și rugăciunea. Revelarea lui Dumnezeu (p. 61-115).

Trebuie să specific, însă, că această elaborare are la bază o serie de analize și comentarii, publicate inițial aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/07/eminescu-si-ortodoxia-i/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/27/eminescu-si-ortodoxia-gandul-lui-dumnezeu-v/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/03/19/eminescu-si-ortodoxia-dacia-si-cetatea-raiului-viii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/06/12/eminescu-si-ortodoxia-xii-exemple-de-gandire-teologica/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/07/eminescu-si-ortodoxia-o-ntelepciune-ai-aripi-de-ceara-xx/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2010/08/07/ce-mai-e-prin-univers/ etc.

În carte, ele nu se regăsesc în ordinea în care au fost scrise, datorită dorinței mele de a le preschimba întruna într-un studiu tot mai amplu, care s-a îmbogățit neîncetat cu noi și noi reflecții și cercetări, adâncind mereu perspectiva.

*

Celălalt ideal al vieţii sale, anterior şi preeminent visului de iubire, a fost cel al cărturăriei, al înţelepciunii care se poate deprinde şi prin care dorea să descopere tainele cele mai adânci ale lumii, ale universului şi ale fiinţei umane.

Biografia poetului ne descoperă, de altfel, cu asupra de măsură, faptul că a fost un însetat al lecturii şi al cunoaşterii.

În poemele eminesciene se pot observa dilemele adolescentului Eminescu, care oscila între a se dedica exclusiv studiului şi meditaţiei, cu o pasiune ascetică, sau a se încredinţa chemărilor iubirii (Floare albastră, Scrisoarea II etc.).

L-a ales pe primul şi s-a întors la el mereu, cu fidelitate, în dezamăgirea sa amoroasă, dar nici întru acesta nu a cunoscut împlinirea, aşa cum ne descoperă în două dintre marile sale poeme, Memento mori şi O,-nţelepciune, ai aripi de ceară.

În Memento mori, mesajul acesta e contextualizat istoric. Poetul a avut pretenţia să picteze tabloul istoriei lumii, în liniile sale esenţiale. Poemul, de dimensiuni epopeice, e o istorie a căderilor umane, începând de la originile lumii până la sfârşitul ei.

Între căderi, o inserează şi pe a sa, fără a se menaja.

Privegheat de nelipsita lună, „luna argintie, ca un palid dulce soare” (chip palid-simbolic al înţelepciunii solare, divine, şi care mai ghidează încă gândirea nostalgic-romantică în noaptea omenirii, cuprinse de „forma cugetării reci”), poetul coboară de la o lume ideală, formulată după modelul originar-religios al Paradisului în care „sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină”, până când ajunge la istoria lumii care este o sumă de secvenţialităţi, terminate cu epuizarea şi înserarea cugetărilor: „Înserează şi apune greul soare-n văi de mite”. Decriptarea versului apare spre sfârşitul poemului: „e apus de Zeitate ş-asfinţire de idei”. Vom reveni.

Aceeaşi concepţie despre Paradis o regăsim şi în alte poeme, ca spre exemplu în drama Ştefan cel Tânăr, în care apare Ştefan cel Mare vorbind cu boierii, înainte de moarte: „Eu mă duc/ La insula aceea scăldată-n ape sânte/ Unde din arbori negri cânt sfinţi cu glasuri blânde/ Şi unde luna-i soare, vărsând gândiri de aur/ Pe lumea liniştită”.

Despre luna care, în Împărăţia lui Dumnezeu, va lumina ca soarele, ne informează Scriptura, pe care o citează şi Dimitrie Cantemir în Divanul său:

„Adevereşte: lumina lui [a Raiului, a Ierusalimului ceresc] iaste Mielul, căci noapte nu va fi acolo (Apoc. gl. 21, sh.25).

Şi Isaiia: Nu va mai apune soarele tău (gl. 60, sh. 20). O, luminoasă să va lumina lumii preface, precum dzice: Fi-va lumina lunii ca a soarelui şi lumina soarelui înşeptită (Isaiia gl. 30, sh. 26)”[3].

Observăm că lumina lumii şi lumina lunii sunt aici sinonime.

Interpretarea tradiţională, pe care o oferă şi Cantemir, e aceea că lumina lunii simbolizează înţelepciunea acestei lumi (irizarea ei harică), care este acum parţială şi care va deveni ca a soarelui, când oamenii vor vedea pe Soarele-Dumnezeu în faţă.

Imaginea Paradisului este recurentă în poem.

Insistăm pe acestă discuţie, pentru că există două naturi în poezia lui Eminescu: una paradisiacă, edenică, şi alta, care este natura cosmică, ce păstrează multe trăsături ale purităţii şi frumuseţii ei originare, care are elementele unui spaţiu securizant, dar nu are aceleaşi virtuţi ca Paradisul, ci este numai tinda lui, pridvorul.

Această natură nu deţine datele unei fericiri eterne, ci numai urme, semne nostalgice (Blaga le va numi rune, din cauza neclarității lor pentru conștiința modernă).

Civilizaţia umană ideală, în concepţia poetului, este civilizaţia paradisiacă, polisul edenic, Cetatea Raiului, a Ierusalimului celui de sus – în antiteză cu „oraşul lacrămilor”[4], cum numeşte Antim Ivireanul pământul acesta, care e „valea plângerii” (Ps. 83, 7).

Eminescu susţine acest lucru, între paranteze romantice, atunci când elogiază, în Memento mori, lumea configurată ca un Paradis al Daciei antice – dar şi împărăţia soarelui şi a lunii –, după ce, anterior, trecuse în revistă marile civilizaţii care s-au succedat în istorie, care s-au înălţat şi au decăzut şi care formează însăşi panorama deşertăciunilor la care face referire subtitlul poemului Memento mori (da fapt, unul din titlurile rămase în manuscris, pentru că Memento mori este titlul dat ulterior de Călinescu). Eminescu a oscilat între mai multe titluri: Tempora mutantur, Vanitatum vanitas, Skepsis, Cugetări, Panorama deșertăciunilor, Diorama[5], pentru ca apoi Călinescu să-i dea numele: Memento mori.

Toate acele civilizaţii, fiind creaţie umană şi edificii ale idealurilor umane vane, babilonice, care nu se confundă cu voia lui Dumnezeu, sunt „deşertăciunea deşertăciunilor” (Eccl. 1, 2), pentru că „gândurile oamenilor sunt deşarte” (Ps. 93, 11).


[1] Rosa del Conte, op. cit., p. 26.

[2] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 53.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 104.

[4] Antim Ivireanul, Opere,  ed. cit., p. 190.

[5] Cf. L.[adislau] Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Ed. Academiei RPR, București, 1964, p. 110.

Predică la pomenirea Sfinților Împărați Constantinus și Helena [2018]

Sfintii Imparati 2018

Iubiții mei[1],

numele Constantinus vine de la adjectivul latin constans, constantis[2] care înseamnă constant, neschimbător, statornic, pe când numele Helena vine din limba greacă. Și, potrivit filologului german Georg Curtius[3], în antichitate Ελένη [Eleni] însemna luminoasă, strălucitoare, derivând de la substantivul σελήνη [selini] (lună[4])[5]. Și ambele înțelesuri ale numelor lor s-au împlinit în viața lor!

Căci Sfântul Constantinus, de când s-a convertit la dreapta credință, s-a arătat un om statornic, neschimbător în viața lui creștină. Pentru că a fost, până la sfârșitul vieții sale, un Împărat creștin. Pe când Sfânta lui mamă, Împărăteasa Helena, s-a arătat ca o lună luminată de soare, de soarele credinței ce strălucea din fiul ei, și este până azi un strălucitor exemplu de viață creștină.

Pentru că, în ciuda bătrâneții sale (avea pe atunci 76[6] sau 79[7] de ani), Sfânta Helena merge în Palestina în 326[8] și descoperă Crucea Domnului, alături de cele ale celor doi tâlhari, lucru pomenit pe 6 martie[9]. În Mineiul pe luna martie, în ediția românească, se spune că pe 6 martie se pomenește și „aflarea cinstitelor piroane”[10] cu care Domnul a fost răstignit pe Cruce. Și aici avem o traducere fidelă a celui grecesc: „τῆς εὑρέσεως τῶν τιμίων ἥλων”[11].

Nu ni se spune însă câte piroane s-au folosit la răstignirea Domnului. În Vinerea Mare, în Triod, se amintește despre piroanele cu care a fost pironit Domnul[12], dar nici acolo nu ni se amintește numărul lor. Iconograful român, care a pictat Sfânta Icoană cu care am prefațat predica de azi, ne vorbește de 4 piroane. Așa cum ne vorbesc de 4 piroane și Sfintele Icoane ale Răstignirii Domnului. Pentru că două I-au străpuns palmele, iar două tălpile Sale[13].

Rastignirea 2

Însă Sfânta Helena a descoperit Crucea Domnului cu ajutorul evreului Iudas [Ἰούδας][14], devenit mai apoi Sfântul Sfințit Mucenic Chiriacos [Κυριακὸς], Episcopul Ierusalimului, pomenit pe 28 octombrie[15]. Sinaxarul grecesc spune că a fost martirizat de Iulianos Apostatul în 361[16]. Însă în dipticele ierusalimitean[17] între 350-386 a fost Patriarh Sfântul Chirillos I, scriitorul catehezelor baptismale[18].

În 327 Sfânta Helena s-a întors la Roma cu o parte din Crucea Domnului și adoarme pe la 330, cu Sfântul său fiu, Constantinus, lângă ea[19]. Capul Sfintei Helena e în catedrala romano-catolică Sfântul Petrus din Trier, în Germania[20], și arată astfel[21]:

capul Sfintei Helena

Sfântul Constantinus cel Mare se naște pe 27 februarie 272 și adoarme pe 22 mai 337[22], la vârsta de 65 de ani. S-a născut la Naissus (astăzi Niș [Ниш], în Serbia)[23] și numele său prim a fost Flavius Valerius Constantinus[24]. Numele său fiind o parte din numele tatălui său, care se numea Marcus Flavius Valerius Constantius Herculius Augustus[25].

Iar dacă tatăl Sfântului Constantinus era roman, mama lui, Sfânta Eleni [Ἑλένη], era de origine greacă, de condiție joasă, și va fi părăsită de soțul ei în 288 sau 289, pentru a se căsători cu fiica vitregă a lui Maximianus, cu Flavia Maximiana Teodora[26]. Sfântul Constantinus este educat la curtea persecutorului Diocletianus, unde învață literatură latină și greacă și filosofie. Adică în Nicomidia (orașul İzmit, în Turcia)[27], unde a cunoscut și intelectuali păgâni și creștini.

Își începe cariera militară și luptă sub comanda lui Diocletianus și a lui Galerius în Asia, organizează o campanie armată împotriva barbarilor de la Dunăre în 296, luptă sub comanda lui Diocletianus în 297, în Siria, împotriva perșilor și sub comanda lui Galerius, în Mesopotamia, între 298-299. Astfel încât, la sfârșitul anului 305, Sfântul Constantinus ajunsese un tribun de prim ordin/ rang [a tribunus ordinis primi] al armatei romane[28].

După retragerea lui Diocletianus la 1 mai 305, Sfântul Constantinus ajunge augustus și scapă de mai multe ori de intrigile lui Galerius, care îl dorea mort. Reușește să fugă de la curtea lui Galerius și se alătură armatei tatălui său în Gallia, la Bononia (orașul Boulogne-sur-Mer de azi, din Franța)[29].

Sfântul Constantinus luptă împreună cu tatăl său în Britannia, dar tatăl său moare la Eboracum (în orașul York, în Anglia) pe data de 25 iulie 306, lăsând cu limbă de moarte ca fiul său, Constantinus, să fie proclamat augustus[30]. Și Sfântul Constantinus e proclamat augustus de către generalul roman Chrocus, fostul rege al alamannilor, fiind acceptat de Gallia și de Britannia, dar nu și de Hispania[31].

Galerius acceptă alegerea lui și îi trimite veșmântul purpuriu tradițional, pe care îl purtau împărații romani. Astfel, Sfântul Constantinus a ajuns Împăratul Apusului, stăpânind Britannia, Galia și Hispania. Dar Dumnezeu încă nu intrase în viața lui!

El nu i Se arătase în mod extatic Sfântului Constantinus. Și, cu toate acestea, Sfântul Constantinus s-a arătat favorabil creștinilor, încetând în partea sa de imperiu prigonirea lor și restituind creștinilor ceea ce au pierdut în timpul persecuțiilor[32].

În 307, la Trier (în Germania), Sfântul Constantinus se căsătorește cu fiica lui Maximianus, cu Flavia Maxima Fausta[33]. Luptând în Italia împotriva lui Maxentius, mai înainte de bătălia de la Pons Milvius, Sfântul Constantinus are primul său vis dumnezeiesc, în care i se spune să folosească semnul Sfintei Cruci pe scuturile soldaților săi. După care are parte, de la Dumnezeu, de o vedenie în timpul zilei, în care a văzut Crucea Domnului însoțită de mesajul sfânt: In hoc signo vinces [În(tru) acest semn vei învinge]!

Și pentru că a crezut în vedenia de la Dumnezeu, Sfântul Constantinus a făcut un steag de luptă creștin pentru armata sa, numit labarum (de la grecescul λάβαρον), pe care a pus monogramul lui Hristos: ☧. Și acest labarum cu monogram arăta astfel:

labarum cu monogram

Sfântul[34] Constantinus l-a gravat mai apoi și pe monedele emise în timpul său, cea din imagine[35] fiind din 337[36].

moneda cu labarum

Și vedem cum labarumul/ steagul de luptă al lui Hristos sau Crucea Lui îl învinge pe Satanas, pe șarpe. Căci Domnul i-a învins pe demoni pe Cruce în mod desăvârșit, pentru ca și noi să îi învingem, cu harul Său, în noi înșine.

Cu ajutorul Sfintei Cruci, Sfântul Constantinus l-a învins pe Maxentius, care s-a înecat în Tibru[37], în „cel de-al doilea râu ca lungime din Italia”[38], iar el a intrat în mod triumfal în Roma la 29 octombrie 312. Însă Împăratul care a intrat în Roma era deja unul creștin, pentru că nu a mai adus jertfe idolilor, ci a afirmat numele lui Hristos. Și de aici încolo, Sfântul Constantinus s-a comportat ca un Împărat creștin, care a ajutat Biserica aidoma Sfinților Apostoli, fapt pentru care a fost numit, dimpreună cu Sfânta sa mamă, Helena, „întocmai cu Apostolii [Ἱσαπόστολοι]”[39].

Și câte nu a făcut Sfântul Constantinus, cel întocmai cu Apostolii!

În februarie 313 a dat Edictum Mediolanense prin care creștinii au început să fie priviți cu bunăvoință în Imperiul Roman și și-au primit Bisericile confiscate[40].

El a ajutat financiar Biserica, a construit Basilici, a scutit clerul de anumite impozite, i-a promovat pe creștini în funcțiile înalte în stat, a returnat proprietățile confiscate de Diocletianus. El a zidit Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și Basilica Sfântul Petrus din Roma[41].

În 321, Sfântul Constantinus a legiferat ca zi de odihnă duminica, ziua Învierii Domnului.

În 323 a interzis creștinilor să participe la jertfele păgâne.

În anul 325 a convocat Sfântul Sinod Ecumenic de la Nicea[42], care a fost cel mai mare succes teologic al său.

La 11 mai 330, Sfântul Constantinus inaugurează Constantinupolisul [Κωνσταντινούπολις] sau Noua Romă, unde va aduce un fragment din Crucea Domnului și toiagul Sfântului Profet Moisis[43].

În anul 336, cu un an înainte de adormirea sa, Sfântul Constantinus se va numi și Dacicus maximus, pentru că noua frontieră în Dacia a Imperiului roman a fost Brazda lui Novac[44].

În primăvara lui 337 se îmbolnăvește. Și-a pregătit locul de îngropare în Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol. Și adoarme la scurt timp după Botezul său, fiind îngropat acolo unde și-a dorit[45].

Dar cel mai important lucru al vieții sale e acesta: că și-a sfințit viața în mijlocul unei asemenea imense demnități și în mijlocul atâtor bogății. Că L-a ales pe Dumnezeu, așa cum a făcut și Sfânta lui mamă, în locul întregii lumi.

De aceea, iubiții mei, să luăm aminte la sfintele lor vieți și la importanța lor pentru întreaga Biserică și întreaga lume! Și să ne încredințăm asupra faptului că grijile și neputințele și fricile noastre le putem purta fiind întăriți de Dumnezeu. Căci El ne ajută și ne întărește pe fiecare în parte în viața noastră, dacă ne lăsăm călăuziți de El. Dar că El așteaptă de la cei puși în puncte cheie ale statului să lucreze în folosul profund al oamenilor.

Căci cine ajută Biserica lui Dumnezeu, ajută în mod real oamenii. Îi ajută pe oameni să se regăsească pe ei înșiși și să își dorească să se mântuie. Dar cine se luptă cu Biserica, aceia se luptă cu binele acestei lumi, cu binele fiecărui om în parte, pentru că nu îl ajută să se sfințească.

Avem nevoie de legi creștine, de legi drepte, de legi spre binele omului. Avem nevoie tot timpul de pace și de bună înțelegere între oameni. Iar acest climat de adâncă stabilitate statală și umană nu se poate face decât în cooperarea continuă dintre guvernanți și guvernați.

Dacă ne facem bine treaba, dacă ne-o facem cu conștiință, atunci toate lucrurile merg bine. Fiecare în sectorul lui de activitate, în dreptul lui. Și acest bine se răsfrânge și asupra altora.

Însă direcția unei țări se decide de sus, de la conducerea ei. Mersul de fond al unei țări e unul politic. Numai că politica trebuie să fie una dreaptă, una profund umană, una în folosul cetățeanului, pentru ca cetățeanul să se simtă bine și încurajat să lucreze pentru societatea în care trăiește și nu împotriva ei.

Sfântul Constantinus a înțeles foarte bine ce înseamnă a face politică creștină și profund umană. El a dat libertate religioasă creștinilor, dar și păgânilor și evreilor din imperiu, fiind călăuzit de principiul toleranței religioase, pe care și societatea democratică îl dorește funcțional. Pentru că religia este fundamentul stabilității într-un stat și până nu rezolvi conflictele religioase, nu ai parte de pace.

El a redat oamenilor lucrurile confiscate de predecesorii săi, pentru că a înțeles că imperiul se conduce prin dreptate și prin bunătate și nu prin acte de samavolnicie.

A înțeles că orice om are nevoie și de o zi de odihnă săptămânală și a făcut din duminica Domnului, a învierii Sale, o zi de odihnă a imperiului.

Prin legile sale a încercat să vorbească despre demnitatea omului, dând „Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor. […] [El] „a intervenit în dreptul penal… [și] a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziții și pedepse contrare spiritului creștin, ca: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (însemnarea cu fierul roșu). [Datorită lui] s-a îmbunătățit tratamentul din închisori. S-au adus restricții luptelor de gladiatori și s-au trimis condamnații la mine, în loc de lupte[, unde trebuiau să lupte până la moarte]. S-a modificat, în spirit creștin, legislația referitoare la căsătorie, la părinții fără copii, s-a îngreunat divorțul, s-au pedepsit adulterul și siluirea sau violul, s-a interzis aruncarea copiilor și vinderea lor, prin ajutoare date părinților săraci. S-au luat măsuri de protecție și ajutor pentru săraci, orfani, văduve și bolnavi”[46].

Pentru că un stat creștin, un stat responsabil, trebuie să încurajeze inovarea, afacerile, comerțul, transporturile, turismul, dar în același timp trebuie să sprijine Biserica și cultura, învățământul și sănătatea, asistența socială și reinserția socială. Trebuie să îl ajuți și pe cel care rămâne pe drumuri, cât și pe cel care și-a ispășit pedeapsa și vrea să aibă din nou o viață socială. Statul își apără cetățenii, le apără drepturile, le apără interesele, dar le apără și sănătatea trupească și sufletească.

Și Sfântul Constantinus cel Mare, în sec. al 4-lea, dorea în esență ceea ce dorim și noi în al 21-lea secol creștin: un stat pentru toți, un stat uman, în care se poate respira, pentru că simți că ești apărat, ești respectat, ești considerat necesar.

Căci democrația este un sistem politic valid atâta timp cât votul oamenilor și viața lor și împlinirea lor umană și profesională contează. Pentru că politica se face pentru oameni și nu împotriva lor. Politica, învățământul, cultura, sportul, viața religioasă sunt pentru ca oamenii să fie tot mai umani și nu tot mai stingheri.

Și o societate care se dorește coerentă, care își dorește binele, trebuie să înțeleagă faptul că toate instituțiile trebuie să funcționeze împreună, în mod organic și că toate trebuie să ducă la binele oamenilor.

Așadar, noi, creștinii, suntem responsabili față de societatea în care trăim! Aportul muncii noastre și modul demn în care ne trăim viața colorează în bine societatea în care trăim. Chiar dacă corupția viciază relațiile între noi, chiar dacă nedreptățile ne-ar putea îndreptăți să facem și noi „ca ceilalți”, a trăi creștinește și la locul de muncă și în societate și acasă înseamnă adevărata împlinire pentru noi și pentru orice om.

De aceea, iubiții mei, Sfinții Împărați Constantinus și Helena ne învață să ne iubim Biserica și țara în același timp și să fim credincioși evlavioși și cetățeni exemplari! Pentru că nu putem trăi fără Dumnezeu și nici nu putem să facem abstracție de nevoile aproapelui nostru. Ci credincioșii trebuie să fie oameni implicați în societate și mereu trebuie să încerce să rezolve, în mod binecuvântat, nevoile ei.

Dumnezeu să ne întărească pe toți ca să facem ceea ce e bineplăcut lui Dumnezeu și oamenilor! Amin.


[1] Predică începută la 14. 11, pe 15 mai 2018, zi de marți. Soare, 26 de grade. Sfânta Icoană am preluat-0 de aici: https://radiorenasterea.ro/continut/uploads/2017/05/sf-imp-constantin-si-elena-1-e1495192778650.jpg.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Georg_Curtius.

[4] Cu referire la astrul ceresc.

[5] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ελένη.

[6] Potrivit acestei surse https://en.wikipedia.org/wiki/Helena_(empress) a trăit între 250-330, adică 80 de ani, iar 326 ar fi anul al 76-lea al vieții sale.

[7] În această sursă: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2355/sxsaintinfo.aspx, Sfânta Eleni [Ἑλένη] a trăit între 247-328 și 326 ar fi fost anul al 79-lea al vieții sale.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Helena_(empress) și http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3295/sxsaintinfo.aspx.

[9] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2355/sxsaintinfo.aspx.

[10] Mineiul pe luna martie, ed. BOR 1930, p. 43.

[11] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Mar/Mar06.html.

[12] Triodul, ed. BOR 1986, p. 534.

[13] Am preluat Sfânta Icoană de aici: https://str.crestin-ortodox.ro/foto/711/71100_rastignire.jpg.

[14] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2355/sxsaintinfo.aspx.

[15] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1013/sxsaintinfo.aspx. [16] Ibidem.

[17] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Listă_a_patriarhilor_Ierusalimului.

[18] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Chiril_al_Ierusalimului.

[19] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Helena_(empress).

[20] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Cathedral_of_Trier.

[21] Am preluat imaginea de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d5/CaputSHelenae_0578a.jpg.

[22] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[23] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Niš.

[24] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[25] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantius_Chlorus.

[26] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și  https://en.wikipedia.org/wiki/Flavia_Maximiana_Theodora

[27] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Nicomedia.

[28] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[29] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Boulogne-sur-Mer.

[30] Cf.  https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/York.

[31] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Chrocus.

[32] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[33] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://ro.wikipedia.org/wiki/Trier  și https://en.wikipedia.org/wiki/Fausta.

[34] Cf.  https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Labarum. Imaginea fiind de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/9/99/Labarum_of_Constantine_the_Great.svg/440px-Labarum_of_Constantine_the_Great.svg.png.

[35] Am preluat-o de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/10/As-Constantine-XR_RIC_vII_019.jpg.

[36] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Labarum.

[37] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[38] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tibru.

[39] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3295/sxsaintinfo.aspx.

[40] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Edict_of_Milan.

[41] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great [42] Ibidem.

[43] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Constantinople.

[44] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Brazda_lui_Novac.

[45] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[46] Cf. http://ziarullumina.ro/politica-religioasa-a-sfantului-Imparat-constantin-cel-mare-44386.html.

Predică la Duminica a 7-a după Învierea Domnului [2018]

Iubiții mei[1],

Crezul Bisericii noastre a fost întocmit în mod sinodal și ecumenic. În 325 la Nicea[2] și în 381 la Constantinopol[3], în Primul și al Doilea Sinod Ecumenic al Bisericii. Și aceste două Sinoade/ Întruniri ale Episcopilor Bisericii s-au numit ecumenice sau cele a toată lumea[4] pentru că la ele au participat Episcopi veniți din toate părțile lumii creștine, care s-au întrunit în mod sinodal să dezbată învățătura de credință a Bisericii.

Iar în predica de azi, când îi pomenim pe Sfinții Părinți care au participat la Sinodul I Ecumenic, acest lucru voi face: vă voi explica Crezul Bisericii conform ediției grecești[5]. Care, după cum se observă, e format din 12 articole și în el este cuprinsă, pe scurt, teologia despre Dumnezeu, despre creație, despre mântuire, despre Biserică, despre Sfintele Taine, despre eshatologie și despre viața veșnică.

Primele 8 articole ale Crezului sunt despre Dumnezeul nostru treimic, despre Dumnezeul mântuirii noastre, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, și în dreptul fiecărei persoane dumnezeiești se spun lucruri fundamentale despre Ea.

În primul articol al Crezului, prin expresia „Πιστεύομεν εἰς ἕνα Θεόν [Credem întru unul Dumnezeu]” se face referire la toate cele trei persoane dumnezeiești. Căci toate cele trei persoane dumnezeiești sunt un singur Dumnezeu sau au o singură dumnezeire sau ființă. Și s-a pus „credem [πιστεύομεν]” la începutul textului, pentru ca să se exprime faptul că noi credem și mărturisim toate amănuntele teologice prezente în Crez.

Cine este Dumnezeu Tatăl? El este Tatăl sau Părintele [Πατέρα]. Este Tatăl Fiului Său, dar și Tatăl nostru, prin iconomia mântuirii, așa după cum ne-a învățat Fiul Său în Rugăciunea domnească. Pentru Fiul, Tatăl este Tată sau Părinte din veci și pentru veci, pentru că din veci Tatăl L-a născut pe Fiul. Și, deși Fiul S-a născut din Tatăl, El nu este „posterior” Tatălui sau „mai mic” decât Tatăl sau „al doilea” după Tatăl, ci e din veci ca și Tatăl, Dumnezeu fără de început, deoființă cu Tatăl și împreună veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că Tatăl e Tată sau Părinte pentru că din veci are un Fiu dimpreună veșnic cu El. Și Fiul este Fiu pentru că are un Tată din veci, din Care El S-a născut.

Tot în articolul 1, Tatăl este mărturisit și ca Pantocrator [Παντοκράτορα] sau Atotțiitor al întregii creații. Pentru că El, Cel care este „făcătorul cerului și al pământului [ποιητὴν οὐρανοῦ καὶ γῆς], și al tuturor celor văzute și nevăzute [ὁρατῶν τε πάντων καὶ ἀοράτων]” este, în același timp, și Cel care le ține în existență. Pentru că El este fundamentul dumnezeiesc al întregii creații prin slava Lui, ținând toate lucrurile, din interiorul lor, în armonie cu ele însele și în relație cu Sine.

Pantocratorul e Părintele nostru, pentru că e Făcătorul nostru. Și El ne ține în existență și pe noi și întreaga Sa creație, căci toată zidirea e opera Sa. Iar Sfinții Părinți au folosit cuvântul ποιητής [piitis] pentru Dumnezeu Tatăl în articolul întâi al Crezului pentru a exprima cuvântul Făcătorul, deși ποιητής înseamnă, în greaca veche, deopotrivă și făcător, dar și poet. Pentru că de la acest ποιητής vin poet și poezie din limba română. Însă nu au ales acest cuvânt cu dublă semnificație la întâmplare, ci pentru ca să exprime o altă realitate teologică abisală: că tot ceea ce Dumnezeu a creat e frumos, e desăvârșit, e așa cum trebuia să fie. Căci creația pe care El o ține în existență e plină de frumusețe, de măreție, de complexitate, pentru că e plină de slava Lui, chiar dacă ea, acum, în clipa de față, e una viciată de către noi, cei căzuți, și de demonii apostați, căzuți, prin șiretlicul cărora noi am căzut ca și ei din slava lui Dumnezeu.

Și când Crezul Bisericii vorbește despre cer, el se referă în primul rând la toate planetele și astrele cerești, care sunt lucruri fizice, ca și pământul, dar și la Puterile cele cerești. Iar când vorbește despre cele nevăzute [ἀοράτων] de ochii noștri trupești, el se referă doar la Puterile cele cerești sau netrupești din Împărăția lui Dumnezeu, pentru că cele văzute [ὁρατῶν] sunt cele de aici, de pe pământ și pe care omul le poate vedea foarte ușor.

Numai că, deși Tatăl e numit Făcătorul, întreaga creație e opera Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Dumnezeului nostru treimic și nu doar a Tatălui, pentru că Tatăl a făcut toate prin Fiul întru Duhul Sfânt. Și cu toate că Tatăl, în Crez, e numit Pantocratorul, când privim fresca Pantocratorului în Bisericile noastre, care e în turla cea mare a naosului, acolo Îl vedem pe Fiul.

– De ce Îl iconizăm pe Fiul ca Pantocrator și nu pe Tatăl, dacă în Crez Îl numim Pantocrator pe Tatăl?

– Iar răspunsul îl avem de la Domnul, în In. 14, în răspunsul Său către Sfântul Apostol Filippos: „[Iar] Iisus îi zice lui: „De atât timp sunt cu voi și nu M-ai cunoscut pe Mine, Filippe? Cel care M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl! Și cum zici tu: «Arată-ne nouă pe Tatăl»? Nu crezi că Eu [sunt] în Tatăl și Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care Eu vi le spun vouă, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, Cel care rămâne în Mine, Acela face lucrurile [acestea]” [In. 14, 9-10, BYZ].

Și Fiul este iconizat ca Pantocrator pentru că El e singurul care a luat față umană din Treime, adică e singurul iconizabil. Și cel care privește la Fiul Îi vede în El și pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, căci Fiul e nedespărțit de Tatăl și de Duhul, pentru că e deoființă și împreună-veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Dar cu toate că, în locul citat mai sus, Fiul a spus doar despre Tatăl că este în El, prin aceasta nu L-a exclus nicidecum pe Duhul. Căci niciodată Fiul nu face nimic fără Tatăl și fără Duhul și niciodată Fiul nu este despărțit ființial de Tatăl și de Duhul.

Avem un singur Tată și un singur Domn și un singur Duh Sfânt. Iar Domnul nostru este Iisus Hristos și El este „Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-născut [τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ τὸν μονογενῆ]” și „Cel născut din Tatăl mai înainte de toți vecii [τὸν ἐκ τοῦ Πατρὸς γεννηθέντα πρὸ πάντων τῶν αἰώνων]”. Și când spunem că Fiul Lui este „Unul-născut”, spunem că El e singurul Său Fiu, pentru că doar El S-a născut din Tatăl, din persoana Lui, și S-a născut din El mai presus de timp, de toți vecii, de toate secolele istorice, pentru că S-a născut din veci din Tatăl.

Căci toate cele create sunt zidite de către Dumnezeu. Ele nu sunt dintotdeauna. Pe când Fiul Său Cel Unul-născut nu e „zidirea” Tatălui, ci e din Tatăl, e deoființă cu El și veșnic ca Tatăl și ca Duhul Sfânt.

Tocmai de aceea relația Fiului cu Tatăl și cu Duhul este ca „lumina din lumină [φῶς ἐκ φωτός]”. Din Tatăl S-a aprins o altă lumină, Care e Fiul și o alta, Care e Duhul Sfânt și cele trei persoane ale Dumnezeirii sunt trei lumini personale și împreună-veșnice care au aceeași ființă. Însă, cu toate că al doilea paragraf al Crezului se referă doar la relația Tatălui cu Fiul, eu vreau să accentuez faptul că ceea ce se spune despre Fiul în relație cu Tatăl, se spune în subsidiar și despre Duhul Sfânt în relația Sa cu Tatăl.

Căci și Duhul Sfânt, ca și Fiul, este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat [Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ]”, după cum este „lumină din lumină [φῶς ἐκ φωτός]”. Pentru că ambele expresii arată deoființimea persoanelor dumnezeiești și, totodată, relația de proveniență a Fiului și a Duhului din Tatăl.

Dar când se spune despre Fiul că este „născut [γεννηθέντα]”, cu înțelesul că e născut din Tatăl, se spune ceva unic despre Fiul: pentru că numai Fiul e născut din Tatăl. Duhul Sfânt nu e „născut” din Tatăl ci este „purces din Tatăl [ἐκπορευόμενον ἐκ τοῦ Πατρὸς]”.  Dar când se spune despre Fiul că „nu [este] făcut [οὐ ποιηθέντα]” sau zidit, același lucru se poate spune și despre Duhul Sfânt, pentru că nici Duhul nu e „o creatură”, ci este Dumnezeu adevărat, ca și Tatăl și Fiul. După cum nu doar Fiul este „deoființă cu Tatăl [ὁμοούσιον τῷ Πατρί]”, ci și Duhul e deoființă cu Tatăl, pentru că toate trei persoanele Dumnezeirii au aceeași ființă.

Însă, prin expresia: „prin Care toate S-au făcut [δι’ οὗ τὰ πάντα ἐγένετο]” se indică relația Tatălui cu Fiul în actul creației, pentru că toate cele făcute/ zidite le-a făcut Tatăl prin Fiul, prepoziția Fiului fiind διά [dia] în acuzativ, care se traduce cu prin. Dar Tatăl a făcut toate prin Fiul întru Duhul Sfânt, pentru că Dumnezeu le-a făcut pe toate în mod comunional, prin participarea întregii treimi de persoane la lucrarea zidirii.

Însă aceeași prepoziție διά [dia] în acuzativ, pe care am tradus-o în actul creației cu prin, în iconomia mântuirii o traducem cu pentru. Căci sensul spațial al prepoziției e redat cu forma prin, pe când sensul cauzal e redat cu forma pentru[6]. Și astfel avem afirmația: „Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire [Τὸν δι’ ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν]”. Fiul Tatălui, pentru noi, adică pentru persoana noastră, și pentru mântuirea noastră „S-a coborât din ceruri [κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν] și S-a întrupat  din Duhul Sfânt și [din] Maria Fecioara [καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου] și S-a făcut om [καὶ ἐνανθρωπήσαντα].

Toate afirmațiile teologice de aici sunt expozitive și nu explicative. Ni se spune că întruparea Domnului ne vizează pe noi, că e pentru noi, dar nu ni se explică în ce fel e pentru noi și nici în ce fel ne mântuim în relație cu El, cu Domnul nostru. Ni se spune că Fiul S-a coborât din ceruri la noi, dar nu și ce înseamnă acest lucru sau cum s-a produs el. Pentru că ni se vorbește despre actele mântuirii noastre, despre ce a făcut Hristos pentru noi, dar se păstrează tainele tuturor celor făcute de El. Pentru că ele ne depășesc pe noi.

Căci noi știm acum că datorită îndumnezeirii umanității Sale de către El, noi ne putem îndumnezei. Dar taina îndumnezeirii noastre trebuie trăită de către noi, pentru ca ea să aibă relevanță pentru noi. Dacă nu ne îndumnezeim în mod real, cuvântul îndumnezeire e gol de semnificație pentru noi, ca de altfel și cuvântul mântuire sau sintagma experiență dumnezeiască. Dar dacă, în relație cu Hristos și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, noi ne trăim zi de zi mântuirea, relația noastră cu Treimea ca mântuire continuă, mântuirea e însuși modul nostru de-a fi, pentru că ea este o realitate cotidiană pentru noi. Și în Crez noi mărturisim tocmai despre viața autentică a creștinilor ortodocși, aceea în care ne mântuim și ne sfințim în mod continuu.

De aceea, cum S-a coborât Fiul din cer și cum S-a întrupat El pentru noi și pentru mântuirea sunt taine prea mari și dumnezeiești pentru noi. Și noi trebuie să le cinstim cu evlavie, cu mare cutremurare și bucurie dumnezeiască, pentru că Cel necuprins S-a făcut om pentru noi și S-a întrupat din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și de aceea ea este Născătoare de Dumnezeu și nu de „simplu om”.

Dar iarăși trebuie să subliniez faptul că expresia „din Duhul Sfânt [ἐκ Πνεύματος Ἁγίου]” nu este restrictivă în a 3-a frază a Crezului, pentru că Fiul nu Și-a lăsat zidită umanitatea Sa doar de Duhul și de Tatăl, ci și El Însuși Și-a zidit umanitatea Sa în Preacurata Sa Maică. Pentru că toate ale mântuirii noastre, ca și în cadrul zidirii, Dumnezeul treimic le-a făcut pe toate comunional. Căci Fiul, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, a făcut toate cele ale mântuirii noastre.

Articolele 4-6 sunt un legato de expresie teologic, pentru că au legătură interioară între ele. Pentru că ele vorbesc despre Moartea, Învierea și Înălțarea Domnului cu trupul Său îndumnezeit în sânul Treimii. Căci Fiul lui Dumnezeu întrupat „S-a răstignit pentru noi sub Pontios Pilatos [Σταυρωθέντα…ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου]”, subliniindu-se astfel istoricitatea persoanei Sale, cât și modul în care El a murit, „și a pătimit și S-a îngropat [καὶ παθόντα καὶ ταφέντα]” pentru noi și pentru mântuirea noastră. Dar Cel mort „a înviat a treia zi după Scripturi [ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρα κατὰ τὰς Γραφάς]”, după cum mărturisesc Scripturile despre El. După care, la 40 de zile de la învierea Lui, El „S-a înălțat întru ceruri și a șezut [în] cele de-a dreapta  Tatălui [ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανοὺς καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός]”.

Numai că șederea Lui și „cele de-a dreapta Tatălui [ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός]” nu trebuie înțelese la modul grosier. Pentru că aici nu se dorește menționarea unei distanțe între Fiul și Tatăl, ci se vorbește despre urcarea în sânul Treimii a umanității Sale, atâta timp cât Fiul Se înalță la Tatăl și la Duhul Sfânt asumându-Și pentru veci umanitatea Sa transfigurată.

Însă, noi, oamenii, vorbim omenește sau iconic despre cele ale lui Dumnezeu în teologie, dar vorbirea noastră iconică sau aidoma unei ferestre, spune altceva, mult mai duhovnicesc decât cuvintele și imaginile umane. Căci noi spunem una, dar înțelegem altceva, mult mai subtil. Căci vorbim despre șederea Fiului în cele de-a dreapta Tatălui nu pentru a indica „distanțe” inexistente între persoanele Treimii, ci pentru a spune că Fiul și Tatăl și Duhul  sunt deoființă și că existența Lor e perihoretică, e una în alta, fără ca să Se confunde personale între ele.

Însă lucrarea mântuirii noastre săvârșită de Domnul, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, e privită în consecințele ei eshatologice în fraza a 7-a a Crezului. Pentru că Domnul „iarăși va veni cu slavă să judece viii și morții [πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς], a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit [Οὗ τῆς Βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος]”, pentru că va fi veșnică.

Și El va veni „cu slavă”, pentru că slava dumnezeiască izvorăște din persoana Lui. El va veni așa cum este El: ca Domnul slavei, ca Domnul care ne umple pe noi de slava Lui cea veșnică. Căci slava Lui îi va învia pe cei morți și îi va transfigura pe cei vii de la venirea Sa. Și atunci, cu toții fiind vii și transfigurați de slava Lui, oamenii vor fi judecați de către El. Pentru că El este Judecătorul tuturor oamenilor, din toate locurile și din toate timpurile.

Însă când El va veni întru slava Sa, istoria va fi umplută de veșnicia Lui. Istoria va intra în veșnicie în mod deplin. Și Judecata tuturor se va face în veșnicie, de către Judecătorul nostru Cel veșnic, Iisus Hristos, Domnul nostru, fiecare primind după ceea ce este. După modul cum a trăit și s-a construit interior. Pentru că doar Împărăția și Iadul sunt locurile veșniciei.

Însă și Împărăția și Iadul sunt veșnice. Dar Sfinții Părinți au menționat numai alegerea cea bună, împlinitoare, a oamenilor: Împărăția. De aceea, au pus Împărăția în fața noastră, pentru că pe ea trebuie să o dorim în mod desăvârșit.

Despre Dumnezeu Duhul Sfânt se vorbește în articolul al 8-lea, dar, în mod implicit, s-a vorbit și până acum. Căci El este unul, e o persoană unică, ca și celelalte două persoane ale Treimii, și El este Domnul [τὸ Κύριον] și de viață Făcătorul [τὸ ζωοποιόν]. Dar și Fiul e Domnul nostru și Tatăl este Domnul nostru, pentru că toți trei stăpânesc peste noi. Ei sunt Domnul și Dumnezeul nostru pentru că toate le-au făcut și le stăpânesc împreună. Iar când Dumnezeu Duhul Sfânt e numit de viață Făcătorul [τὸ ζωοποιόν] nu se specifică faptul că doar El a făcut viața sau existența oricărei ființe, ci că Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt a creat întreaga viață, întreaga existență.

Dar expresia „Cel care din Tatăl purcede [τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον]” se referă doar la Duhul Sfânt. Pentru că doar El este purces din Tatăl. Și noi nu știm ce înseamnă nașterea Fiului din Tatăl și nici purcederea Duhului din Tatăl. Dar mărturisim că Duhul este „Cel împreună cu Tatăl și cu Fiul împreună-închinat și împreună-slăvit [τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον], adică este egal și deoființă cu Tatăl și cu Fiul.

Mărturisirea despre Duhul se încheie cu afirmația că El este „Cel care a grăit/ a vorbit prin Profeți [τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν Προφητῶν]”. A vorbit în și prin Profeții Vechiului Testament, pentru că le-a descoperit lor cele dumnezeiești. Dar El vorbește și acum prin toți Sfinții Lui și va vorbi întotdeauna, pentru că Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt revelează orice cunoaștere mistică în Biserică. Și cunoașterea mistică sau de la Dumnezeu este spre zidirea întregii Biserici. De aceea, ea e propovăduită tuturor, pentru că este spre mântuirea tuturor.

Biserica lui Dumnezeu e Biserica Cincizecimii. Și Biserica este una [μίαν], sfântă [ἁγίαν], catolică [καθολικὴν] și apostolică [ἀποστολικὴν]. Și pentru că ea este trupul mistic al lui Hristos Dumnezeu, ea este una, și e sfântă, pentru că sfințenia Bisericii e sfințenia lui Dumnezeu. Căci toate mădularele Bisericii, adică toți credincioșii ei, se sfințesc prin sfințenia lui Dumnezeu. Și sfințenia lui Dumnezeu e reală, e personalizatoare, pentru că e coborârea și rămânerea slavei Lui în noi.

Și când spunem că Biserica e catolică, spunem că ea e Biserica pentru toată lumea, care trebuie să înglobeze toată lumea. Și când spunem că e apostolică, spunem că Dumnezeu a creat-o prin Sfinții Lui Apostoli și că ea se păstrează în mărturia lor, cea de la început, și că, de la Dumnezeu, prin ei, ne-a venit nouă harul și toată rânduiala slujirii sacramentale. Iar Biserica e așa dintru început și nu poate să își piardă atributele ei constitutive.

Al 10-lea articol al Crezului vorbește despre o Taină a Bisericii, și anume despre Botez, pentru ca să vorbească, în mod implicit, despre toate la un loc. Și el ne spune: „Mărturisim un Botez întru iertarea păcatelor [Ὁμολογοῦμεν ἓν Βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν]”. Însă Botezul Bisericii nu ne dă doar iertarea păcatelor. Dar se subliniază iertarea păcatelor, pentru ca să ni se spună că fiecare Taină a Bisericii lucrează ceva mistic, tainic în ființa noastră. Că ele nu sunt acte goale de semnificație, ci sfinte și sfințitoare pentru noi.

Biserica adevărată e Biserica Cincizecimii, ea e plină de slava lui Dumnezeu și are Taine sfinte și sfințitoare. Pentru că e unică pe pământ, prin sfințenia, catolicitatea și apostolicitatea ei.

În comparație cu Biserica lui Dumnezeu, diversele pseudo-biserici sunt invenții umane și nu sunt ca aceasta, care vine de la Dumnezeu. Pentru că ele s-au creat în istorie, de diverși oameni păcătoși și nu de Sfinții Apostoli. De aceea, bisericile lor nu sunt catolice, nu sunt universale, nu sunt cele ale tuturor creștinilor de oricând și de pretutindeni, ci sunt niște caricaturizări ale Bisericii. Pentru că nu au nimic sfânt în ele și toate elementele „împrumutate” din Biserică sunt trăite decontextualizat, în afara mediului eclesial în care s-au născut.

Dar în adevărata Biserică, în Biserica Cincizecimii, în Biserica Ortodoxă, noi „așteptăm învierea morților [προσδοκοῦμεν ἀνάστασιν νεκρῶν]”, pentru că moartea nu mai are nimic de-a face cu noi, creștinii. De când a înviat Domnul, moartea noastră e spre viață. De aceea așteptăm ca toți cei adormiți să învie din morți, pentru că ne dorim „viața veacului ce va să vină [ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος]”. Ne dorim, adică, Împărăția lui Dumnezeu, ne dorim veșnicia cu Dumnezeu și nu cu demonii. Căci veșnicia cu demonii se numește Iad, pe când veșnicia cu Dumnezeu este adevărata viață veșnică a omului, e trăirea în Împărăția Lui.

Așadar, iubiții mei, spunem Amin [Ἀμήν] după cele 12 puncte ale mărturisirii noastre de credință, pentru că e adevărată mărturisirea noastră. Ea e, pe scurt, esența credinței Bisericii, esența credinței noastre celei mântuitoare. Iar noi nu trebuie să ne rezumăm niciodată doar la atât, pentru că multe lucruri extraordinare mai avem de aflat din cărțile Bisericii despre alte adevăruri de credință ale Bisericii. Puținul teologic de aici, din Crez, trebuie amplificat, adâncit, mereu contemplat. Pentru că el e, pe scurt, lecția de teologie dogmatică pe care trebuie să o știe tot credinciosul. Dar de la această lecție concentrată noi trebuie să dorim mereu mai mult, să știm mai multe despre Dumnezeu, despre creație, despre mântuire, despre Biserică, despre Taine, despre evlavia Bisericii, despre om, despre virtuți, despre sfințenie, despre Sfinți, despre viața veșnică.

Iar dacă azi v-am vorbit despre Crez, mâine vă voi vorbi despre cel care a făcut posibil Crezul și Primul Sinod Ecumenic al Bisericii.

Vă doresc numai bine și mult spor în tot lucrul cel bun! Dumnezeu să ne bucure pe toți! Amin!


[1] Începută la 18. 58, în Joia Înălțării Domnului, în ziua de 17 mai 2018. Afară sunt 24 de grade, cer înnorat. Până acum a fost soare dogoritor.

[2] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_I_Ecumenic.

[3] Idem: https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_II_Ecumenic.

[4] Pentru că adjectivul οἰκουμενικός (icumenicos) din limba greacă înseamnă cel a toată lumea.

[5] Care arată astfel:

„1. Πιστεύομεν εἰς ἕνα Θεόν, Πατέρα, Παντοκράτορα, ποιητὴν οὐρανοῦ καὶ γῆς, ὁρατῶν τε πάντων καὶ ἀοράτων.

2. Καὶ εἰς ἕνα Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν, τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ τὸν μονογενῆ, τὸν ἐκ τοῦ Πατρὸς γεννηθέντα πρὸ πάντων τῶν αἰώνων· φῶς ἐκ φωτός, Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ, γεννηθέντα οὐ ποιηθέντα, ὁμοούσιον τῷ Πατρί, δι’ οὗ τὰ πάντα ἐγένετο.

3. Τὸν δι’ ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου καὶ ἐνανθρωπήσαντα.

4. Σταυρωθέντα τε ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου, καὶ παθόντα καὶ ταφέντα.

5. Καὶ ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρα κατὰ τὰς Γραφάς.

6. Καὶ ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανοὺς καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός.

7. Καὶ πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς, οὗ τῆς βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος.

8. Καὶ εἰς τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον, τὸ κύριον, τὸ ζωοποιόν, τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον, τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον, τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν προφητῶν.

9. Εἰς μίαν, Ἁγίαν, Καθολικὴν καὶ Ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν.

10. Ὁμολογοῦμεν ἓν βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν.

11. Προσδοκοῦμεν ἀνάστασιν νεκρῶν.

12. Καὶ ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος.

Ἀμήν”. L-am preluat de aici: https://el.wikipedia.org/wiki/Σύμβολο_της_Πίστεως.

[6] Friberg Greek Lexicon, 6.164, cf. BW 10.

Eminescu: între modernitate și tradiție [155]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Consider că dezideratul exprimat de Rosa del Conte („îi lipsește României […] acel comentariu amănunțit la text, pe care noi îl considerăm indispensabil chiar și pentru cititorul român și care, fără să se suprapună peste cuvântul poetului, să fie o călăuză și o luminare a înțelegerii lui”[1]) a fost (după cercetările întreprinse de domnia sa și de Zoe Dumitrescu-Bușulenga) într-o măsură semnificativă atins prin studiile pe care le-am întreprins (atât cât am avut timp să mă dedic poeziei lui Eminescu, despre care am scris până în prezent două volume de aproape o mie de pagini fiecare). Pentru că a înțelege „cuvântul poetului” înseamnă a nu-i suprapune o cugetare străină, care nu îi stătea în fire.

În urma Rosei del Conte, Petru Creția constatase și el, după o vreme, că persista aceeași carență: „pentru a ni-l apropia pe Eminescu, este nevoie ca un om, anume înzestrat pentru aceasta, să scoată un șir de volume (ce bună ar fi acum ediția definitivă) în care să comenteze totul, poezie cu poezie”[2].

A înțelege însă cuvântul poetului nu a părut niciodată un lucru facil. În așa măsură încât același Petru Creția considera că „exegeza eminesciană are nevoie de mai multe lucruri dintre care unul nu poate veni decât de la Domnul: o minte strălucită, pe măsura globală a timpurilor noi, atotștiutoare și adânc iubitoare de adevăr și de seninătatea adevărului, cineva genial care să ne spună despre Eminescu ceva încă nespus și mirific (s. n.). Și rostit totuși cu un glas normal. Numai că Domnul dă când voiește El și îi plac muncile pregătitoare, hărnicia probă, lămurirea amănuntelor, dizolvarea preconceptelor (s. n.). Îi place funcționarea normală a unei culturi”[3].

Eminescu e un poet greu. M-am convins de acest lucru inclusiv recitind critica literară. Un poet care a născut o exegeză atât de bogată, care a solicitat atât reflexivitatea (dar și imaginația) criticilor, care a incitat și a determinat interpretări atât de multe, de diverse și fastuoase, este neîndoielnic o personalitate care a fascinat prin complexitatea și profunzimea viziunii sale poetice.

Așteptarea unei exegeze care să dezvăluie ceva nespus și mirific, din partea lui Petru Creția, denotă faptul că a existat totuși, în conștiința critică, sentimentul că nu s-a spus nici pe departe totul, că persista încă un adânc neluminat pe deplin al scrierilor sale. Denotă faptul că se aștepta, în continuare, ceva revelator

Iar revelația trebuia să se producă, în opinia mea, în sensul acceptării și al asumării vechimii tradiției literare românești, al înrădăcinării poeziei române moderne într-o tradiție și al prelungirii sevelor ideatice, reflexive, din Evul Mediu până în modernitate. Înnoirea nu se poate afirma fără continuitate.

Pe de altă parte, este posibil ca exegezele să se înmulțească – așa cum este totuși firesc atunci când e vorba de un mare poet și de o mare operă –, dar, având în vedere tendințele literare și critice variate, este la fel de posibil și ca exegeții să nu ajungă vreodată la unison. Însă o punere de acord, într-o anumită măsură, asupra unor aspecte esențiale, poate că ar fi în același timp foarte necesară și de bun augur pentru istoria și critica noastră literară. Bineînțeles, dacă există efort exegetic cu adevărat, bună-credință și onestitate în loc de impostură crasă și interese meschine. La noi sunt de găsit, însă, mai adesea, cele din urmă.

În principiu, mă pronunț pentru o judecată critică clară și contra evaziunii speculative. Trebuie făcută însă precizarea că, în cazul lui Eminescu (dar și al unei părți semnificative din poezia românească), interpretarea literală[4] este pasibilă de tot atâtea erori ca și speculația extravagantă și vană[5].

Limbajul poetic eminescian are un cod specific, înscris în propria poezie, sau după cum au spus alții, Eminescu scrie în dialect chiar și atunci când pare că mesajul e limpede. Mircea Scarlat avea perfectă dreptate când spunea că Eminescu trebuie descifrat ca un rebus. Iar pentru a-l descifra e nevoie – așa cum am procedat în studiile mele – de înțelegerea cuvintelor și a metaforelor în locul lor de origine, care înseamnă adesea literatura și gândirea veche românească.

În această situație, sunt neapărat necesare instrumentele hermeneuticii, dar care trebuie utilizată cu maximă atenție și discernământ. Și, în primul rând, nu mai trebuie ignorate veacuri multe de exersare a retoricii teologico-filosofico-poetice (ca gen, dar și în interiorul altor genuri), în spațiul post-bizantin, care a creat la noi condițiile apariției și dezvoltării unei poezii moderne, întâlnindu-i și satisfăcându-i apetența pentru gnomism, obscuritate și hermetism.


[1] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, op. cit., p. 28.

[2] Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, op. cit., p. 214.

[3] Idem, op. cit., p. 218.

[4] În genul celei pe care ne-a oferit-o Alain Guillermou, pe care îl menționează și Petru Creția (care și-ar fi dorit un comentariu cât mai limpede al tuturor poemelor eminesciene), adăugând că „privește doar antumele și nu revoluționează domeniul” (Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, op. cit., p. 214, n *).

[5] Sunt de acord cu opinia exprimată de Eugen Simion: „Cred în mod profund că o critică (și chiar o literatură) poate muri din lipsă de sens, cum poate muri din proliferarea absurdă a sensurilor (s. n.). […] Cunoașterea nu-i posibilă decât de la un anumit grad de limpezire a noțiunilor cu care cunoașterea operează”, cf. Întoarcerea autorului. Eseuri despre relația creator-operă, cronologie și postfață de Andrei Terian, Ed. Institutului Cultural Român, București, 2005, p. 2.

Același autor este de părere că: „Mulți biografi descriu faptele unei vieți, puțini știu să le dea un sens care să justifice grandoarea unei vieți” (Idem, p. 131); cred însă că sentința se poate aplica uneori și criticilor literari, care pot să constate și să rețină fapte care țin de geneza operei, context, corelații literare și culturale etc., și totuși să nu descopere esențialul care trebuie spus, fie că le scapă, fie că îl eludează/ ocultează intenționat.

Eminescu: între modernitate și tradiție [154]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Am pus în slujba acestui studiu o pasiune și o reflecție îndelungate, presupunând sedimentare, cristalizare a ideilor, analize corelate și succesive, un proces continuu de studiere și de revenire asupra textelor, fără a fi ajuns la epuizarea temei pe care mi-am propus să o dezbat în această carte – nici nu știu dacă se poate epuiza.

De altfel, nu cred în posibilitatea de epuizare a niciunei explorări exegetice: fiecare cercetător și fiecare nouă epocă își naște interogațiile și problemele sale specifice.

Epuizarea unui subiect sau a unei cercetări nu poate încăpea în conceptul sau în definiția științei. Cu atât mai mult nu este posibilă atunci când ne aflăm în fața unui fenomen aparte: „situația lui Eminescu este fără egal. Pe măsură ce încercăm a găsi explicația unei evidențe, descoperim că ne aflăm în fața unui complex cultural neașteptat și profund, ale cărui dimensiuni se schițează infinit mai ample decât crezusem inițial”[1].

Nu am epuizat deci comentariul operei eminesciene, observațiile și analizele pe care le pot încă aduce. Și aceasta pentru că m-a interesat în primul rând, în cercetarea de față, interferența cu vechea literatură și cultură românească, dezbatere pe care am considerat-o o datorie neachitată până acum a criticii noastre, pe care în mod firesc ar fi trebuit să o aibă în vedere înainte de a trece la propunerea și investigarea altor influențe[2].

Influența tradiției autohtone și cea a veacului romantic (ca inspirator de viziune, nu ca amprentă decisivă din partea unui creator romantic  sau a unei literaturi anume) sunt esențiale.

Cele două se îmbină, pentru că programul literar romantic trimite în mod esențial către epoca și literatura medievală, a cărei atmosferă și optică încearcă să le revitalizeze cumva, iar Eminescu, fidel dezideratului pașoptist, transformat în ideal personal, de a crea o literatură națională, nu putea tinde spre îndeplinirea acestui telos decât recuperând tradiția literară autohtonă mai veche decât pașoptismul și neoanacreontismul.

Fac din nou precizarea: este evident (pentru mine cel puțin) faptul că Eminescu este un creator original, un poet cu o forță creatoare excepțională, care poate fi privit foarte bine, din perspectivă critică, chiar și numai în rama literară a timpului său, ceea ce, în mod paradoxal, s-a petrecut mai puțin. Și aceasta spune multe despre discrepanța aparență-esență receptată de la bun început în textele sale, despre intuirea unui fond dificil de definit dintr-o dată. Nu încerc, deci, să neg cumva originalitatea sau forța creatoare a poetului, dacă cineva ar putea fi tentat (mai mult din ignoranță sau din rea-credință) să interpreteze astfel demersul meu.


[1] Mihai Zamfir, Din secolul romantic, op. cit., p. 250.

[2] La noi însă, literatura veche e un teritoriu pe care cercetătorii epocilor moderne nu pătrund (decât arar și în general pentru a-și exprima disconfortul; tocmai de aceea Mircea Scarlat e o excepție, dar nici el nu și-a extins – sau nu a mai apucat – investigațiile prea mult pe domeniul medievisticii) și invers: cercetătorii epocii vechi nu intră pe domeniul literaturii române moderne (până la mine nu a făcut nimeni acest pas).

Page 1 of 2076

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén