Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Autor: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Page 2 of 2129

Demnitatea Academicianului

Am citit, plin de admirație, mărturisirea sa. Pentru că recunoștința e cel mai uman lucru. De aceea am ținut să publicitez articolul Acad. Ioan Aurel Pop în modul în care el l-a publicat pe pagina sa de Facebook.

Osie, cap. 3, cf. LXX

1. Și a zis Domnul către mine: „Încă mergi și iubește femeia iubind [care iubește] cele rele și [care este] preacurvară, precum Dumnezeu îi iubește pe fiii lui Israil și ei privesc către dumnezeii cei străini [θεοὺς ἀλλοτρίους][1] și iubesc prăjiturile cu stafide [πέμματα μετὰ σταφίδων]!”.

2. Și mi-am logodit-o mie [καὶ ἐμισθωσάμην ἐμαυτῷ] [cu] cei 15 [bani] de argint [πεντεκαίδεκα ἀργυρίου] și [cu] un gomor[2] de orzuri [καὶ γομορ κριθῶν] și [cu] un nevel[3] de vin [καὶ νεβελ οἴνου].

3. Și am zis către ea: „Multe zile vei ședea cu mine și nu ai să curvești, nici [nu] ai să fii [cu un] alt bărbat, iar eu [sunt] cu tine”.

4. Fiindcă multe zile vor sta fiii lui Israil nefiind împărat și nefiind stăpânitor și nefiind jertfă și nefiind jertfelnic și nici preoție și nici cele lămurite.

5. Și după acestea se vor întoarce fiii lui Israil și vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor și pe David, împăratul lor[4] și se vor uimi în[tru] Domnul [καὶ ἐκστήσονται ἐπὶ τῷ Κυρίῳ][5] și în[tru] cele bune ale Lui în[tru] zilele cele de apoi [καὶ ἐπὶ τοῖς ἀγαθοῖς Αὐτοῦ ἐπ᾽ ἐσχάτων τῶν ἡμερῶν].


[1] Către idoli.

[2] Gomorul era o măsură de circa 450 de kg. Cf. LXX Supplements, apud BW 10.

[3] Vas de vin, cf. LXX Supplements, apud BW 10.

[4] Adică pe Hristos, fiul lui David după umanitatea Sa.

[5] Vor avea vederi dumnezeiești, extaze sfinte.

Predică despre cunoașterea de sine

Iubiții mei[1],

când călătorim în locuri noi, unde n-am mai fost vreodată, și care sunt interesante pentru sufletul nostru, ochii noștri sunt atenți la tot felul de detalii. Pentru că vrem să reținem cât mai multe lucruri, deși știm că această privire nepotolită, această dorință de a băga totul în noi ne obosește. La fel, când intrăm în spații noi, necunoscute din online sau într-o mare bibliotecă, ochii noștri se uită în toate părțile după titluri, după cărți, după noutăți. Căci avem ochi avizi după noutate. Pentru că nouă ne plac noutățile, știrile, experiențele profunde, subiectele de cercetare care ne împlinesc, care ne lămuresc, care ne suscită interesul.

Și de ce ne plac noutățile? Pentru că fugim de singurătate, de repetiție, de rămânerea în lucrurile deja știute. Și când ajungem să avem de-a face cu lucruri captivante, interesante, nu trecem mai departe, până nu înțelegem întrucâtva de ce acele lucruri ne acaparează.

Dacă avem de-a face cu lucruri bune, cu lucruri care ne împlinesc, acestea ne trec în mod frumos, în mod cuvios spre altele ca ele. Dar dacă ne opresc în loc patimi și gânduri păcătoase, trebuie să le înțelegem răutatea, nocivitatea, pentru ca să trecem mai departe în drumul nostru cu Dumnezeu. Pentru că nicio patimă nu poate fi învinsă până nu o înțelegem în mod deplin. Până nu îi înțelegem nocivitatea, până nu îi înțelegem nefericirea, până nu înțelegem câtă nefericire ne-a produs.

Dacă am experimentat de mici singurătatea, lipsa prietenilor, neiubirea, știm că singurătatea este un prilej de multă amărăciune și păcătuire. Dimpotrivă, dacă am trăit de mici într-un grup de prieteni, știm de asemenea că și grupul te îndeamnă la anumite păcate, pe lângă împlinirea pe care ți-o aduc relațiile de prietenie.

Când ești de unul singur, trăiești foarte dureros viața, dar durerea te poate face profund. Pe când viața într-un grup de prieteni te poate face un om prefăcut, un om lipsit de profunzime, un om care nu poți să îți iei viața în propriile tale mâini. Iar noi avem cu toții nevoie de propriul drum în viață. Căci, chiar dacă vrem sau nu vrem acest lucru, noi trebuie să decidem, să optăm pentru o anume traiectorie a vieții noastre.

Însă, sunt puțini cei care își urmează vocația! Sunt puțini cei care vor să sufere și suferă mult pentru a se împlini interior. Cei mai mulți – lucru observabil – se lasă pe mâna părinților, a anturajului, a nevoilor sociale din timpul lor. Din timpul când trebuie să își decidă viitorul. Și astfel aleg o meserie bănoasă sau își schimbă profesia cu o alta, dacă văd că aceea e mai profitabilă.

Însă problema adolescenței și a tinereții este dragostea. Începutul dragostei. Și pentru dragoste ai nevoie de bani. Dar mai înainte de bani e nevoia de un altul, de celălalt. Și pentru ca să fii plăcut de o fată sau de un băiat trebuie să ai lucruri în comun cu ea sau cu el. Frumusețea, timpul liber, dorința de experiențe nu sunt pași siguri pentru o relație reală. Însă munca reală, credința, onestitatea, dăruirea, atenția, conștiința sunt începutul iubirii.

Pentru că iubirea are multă conștiință și multă dăruire, dar și multă muncă în spatele ei. Căci înțelegi că atunci când iubești trebuie să te dărui și să dărui lucruri reale persoanei iubite.

Dacă tinerii ar fi învățați să își caute soțul/ soția la Dumnezeu, în rugăciunea către Dumnezeu, lucrurile nu s-ar mai complica atât de mult. Însă, pentru că nu își cer partenerul de viață de la Dumnezeu, îl aleg pe cel pe care i-l recomandă oamenii. Și oamenii aleg după gustul lor. Însă tinerii ar trebui să se căsătorească după gustul lor, după iubirea lor luminată de Dumnezeu. Căci Dumnezeu, Care ne luminează despre orice lucru din viața noastră, cu atât mai mult dorește să ne lumineze în problemele esențiale ale vieții noastre. Iar Căsătoria este un lucru fundamental în viața unui Mirean, după cum intrarea în Monahism e un lucru fundamental pentru un Monah.

Și dacă am stărui în rugăciune și am aștepta ca Dumnezeu să ne vorbească într-un anume fel, am alege în mod real partenerul de viață. Pentru că Dumnezeu ne luminează în scurt timp asupra celui pe care îl iubim și îl respectăm.

Dar un om care dorește să afle despre alții, despre istoria altora, despre perioade istorice în lanț, dorește în primul rând să se cunoască pe el însuși. Cine citește experiențele Sfinților Bisericii, viețile marilor oameni ai lumii, diverse opere literare și filosofice, înțelege că are multe în comun cu ei, dar și că are multe neajunsuri în comparație cu ei. Nu poate să nu îți placă profunzimea, măsura, ordinea, frumusețea, sublimitatea operelor de artă și a întregii creații a lui Dumnezeu. Pentru că oamenii iau din cele ale lui Dumnezeu și își pun în sufletul lor sau filtrează toate prin sufletul lor, îmbogățindu-se prin cele pe care le pot înțelege și iubi.

Numai că poți să aduni înțelegeri multiple și să te lămurești interior în măsura în care te curățești de patimi. În măsura în care scoți răul din tine, poți să te afunzi în profunzimea înțelepciunii lui Dumnezeu.

La prima vedere, problema curățirii de patimi este una abstractă, deși ea este foarte practică. Pentru că trebuie să știi care sunt patimile. Și ca să le cunoști, ai nevoie să citești cărțile Sfinților lui Dumnezeu despre patimi. Pentru că, pe baza lor, începem să identificăm în noi înșine propriile noastre patimi. Iar în relațiile cu patimile noastre sunt și păcatele noastre.

În jurul patimilor desfrânării, mândriei, urii, răutății, iubirii de sine, iubirii de bani, fricii și a altora ca ele se învârt toate păcatele noastre. Cele pe care noi trebuie să le spovedim! Pe care noi trebuie să le punem pe hârtia de Spovedanie și să ni le asumăm ca rele ale noastre.

Și păcătuim pentru că poftim păcătos, pentru că ne e frică, pentru că ținem la orgoliul nostru, la ce spun alții despre noi. Păcatul e modul nostru nefiresc de a exista. Și pe măsură ce ne spovedim păcatele și patimile și luptăm cu patimile din noi, pe atât înțelegem că lupta pentru noi înșine e lupta pentru curăție. Dar lupta pentru curăție ne arată că noi suntem în luptă continuă cu vechiul om, cu omul păcatului, cu omul afundat în păcate. Și dacă în noi înșine, în mod continuu, păcatul se infiltrează pentru că pactizăm cu el, pentru că îi dăm drumul în casa sufletului nostru, iar noi ne aplecăm spre diverse patimi, această stare interioară ne umple de pocăință. Căci vedem în noi înșine lucruri care nu ne plac, un fel de-a fi cu care nu suntem de acord, dar pentru care avem slăbiciune.

Iar slăbiciunile noastre păcătoase sunt continua noastră nefericire. Nefericire pe care trebuie să o punem continuu în rugăciunea noastră către Dumnezeu, pentru că doar El ne poate ajuta să ne învingem patimile.

Așadar, cunoașterea de sine înseamnă a cunoaște lucrurile de care suntem capabili, a ne cunoaște potențele, dar și ceea ce frânează dezvoltarea noastră mintală, sufletească și duhovnicească. Pe măsura la cât citim, la cât muncim, la cât ne rugăm, înțelegem cât putem munci și cât ne putem osteni într-o zi, într-o săptămână, într-un an. Avem nevoie să revedem continuu lucrurile făcute, cât și pe cele nefăcute, ca să înțelegem diferența dintre a vrea și a putea. Iar dacă privești cu atenție lucrurile pe care le-ai făcut, ele seamănă cu tine, ele te exprimă, dar te exprimă și în bunele, cât și în relele tale.

Tocmai de aceea, e nevoie continuă de o continuă sporire duhovnicească, pentru ca sporirea noastră intelectuală și materială să fie amprentată puternic de duhovnicie. Căci, la propriu, nici nu putem să ne oprim din sporirea duhovnicească, fără să cădem în grave păcate. Ci, odată ce am început să ne cunoaștem pe noi înșine și să îi slujim lui Dumnezeu, acest proces interior e nesfârșit. Nu îl putem opri deloc. Pentru că fiecare zi înseamnă un pas mai departe în cunoașterea lui Dumnezeu și în cunoașterea de sine.

Astfel înțelegem de ce anul bisericesc nu are nicio zi liberă, adică fără vreo slujire liturgică. În fiecare zi noi Îi slujim lui Dumnezeu și pomenim un număr mare de Sfinți ai lui Dumnezeu. Pentru că fiecare zi a Bisericii, ca și a noastră, personală, e o ascensiune spre Împărăția lui Dumnezeu. E o urcare continuă spre Dumnezeu. Și pentru că viața noastră este o continuă urcare, e o continuă elevare interioară, cunoașterea de sine e mereu plină de noutate. Pentru că, ajutat de Dumnezeu, poți să faci lucruri de care nu te credeai capabil. În sensul bun al cuvântului.

Dar orice renunțare la urcuș înseamnă cădere. Și orice păcat e o cădere din urcușul duhovnicesc! De aceea, pe foaia de Spovedanie – pe care mulți nu o înțeleg și nici nu o doresc, dar care e oglinda reală a păcatelor noastre – avem multe de scris. Avem multe de scris tot timpul. Și ceea ce spovedim, aceea Dumnezeu vindecă în noi. Pentru că ceea ce spovedim, aceea recunoaștem că suntem.

Și mulți se întreabă de ce, la Spovedanie, nu ne spunem și faptele bune. Sau, tocmai pentru că vor să le spună și pe acelea, pentru că vor să fie știute și recunoscuți mai degrabă datorită lor, mulți ne spun faptele și gândurile și sentimentele lor bune, dar nu și pe cele rele. Însă Spovedania este numai pentru cele rele, pentru că ele trebuie îndreptate! Și dacă omul se îndreaptă, dacă iese din acele păcate pe care le spovedește, se luminează tot mai mult și faptele lui cele bune. Pentru că iertarea continuă a lui Dumnezeu ne întărește în nevoința noastră și ne umple de smerenie și de pace. Căci noi avem conștiința fermă că El ne păstrează pe linia de plutire a vieții duhovnicești și că numai El ne readuce la loc, în harul Său și în pacea Bisericii, la fiecare spovedire a păcatelor noastre.

La fiecare Spovedanie noi trebuie să ne spovedim doar păcatele noastre! Ultimele păcate, pe cele făcute de la ultima noastră Spovedanie. Fără detalii, doar păcatele! Însă Duhovnicii vor înțelege, dincolo de ceea ce noi spovedim, cine suntem de fapt. Pentru că și a te spovedi e o mare sinceritate și o mare exigență față de sine. La fiecare spovedire a păcatelor, noi coborâm în noi înșine, la realitatea noastră interioară, dar coborâm împreună cu Dumnezeu, de la Care așteptăm ajutorul nostru. Pentru că numai El ne vindecă și ne rezidește interior, numai El ne umple de pacea Sa și de toată delicatețea. Iar Duhovnicul e martorul îndreptării noastre continue, dar și cel prin care coboară în noi slava lui Dumnezeu. Și trăind în slava Lui, noi putem da mărturie despre realitatea duhovnicească a Spovedaniei și a vieții Bisericii în integralitatea ei.

Așadar, iubiții mei, cunoașterea de sine, pentru noi, creștinii ortodocși, nu înseamnă doar a ne cunoaște păcatele, patimile și virtuțile, ci a cunoaște din plin și prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Prezența Lui în noi prin slava Sa cea veșnică. Pentru că noi nu suntem singuri în cunoașterea și în definirea de sine, ci întotdeauna cu Dumnezeu. Căci omul, dintru început, a fost plin de slava lui Dumnezeu, slava Lui fiind constitutivă firii noastre. Pentru că omul așa a fost creat de Dumnezeu: curat, fără de păcat și plin de slava Lui. Iar Biserica e mediul divino-uman în care omul își trăiește cu adevărat starea lui firească, aceea de om duhovnicesc.

Trăiți duhovnicește și bucurați-vă de Dumnezeu în fiecare clipă! Pentru că postul nostru, ca și rugăciunea noastră, ne satură cu totul ființa noastră și ne deschide mereu spre Dumnezeu.

Bucurați-vă de Dumnezeul mântuirii noastre și de orice om în care vedeți lucrarea iubirii lui Dumnezeu! Pentru că mâna lui Dumnezeu se vede în toată creația Lui și toată creația Lui este academia noastră duhovnicească. Din care putem să învățăm zilnic și pe care o putem cuprinde mereu în rugăciunea și în nevoința noastră. Amin!


[1] Începută la 15. 15, pe 6 aprilie 2019, într-o zi de sâmbătă. Soare, 18 grade.

Negrul din Rai

Suntem în perioada Postului Mare, în care negrul este culoarea dominantă în Biserici și în Mănăstiri. După cum ar trebui să fie și în sufletele noastre, ca semn al mâhnirii noastre pentru păcate și al pocăinței noastre.

Însă puțini oameni agreează negrul, mai ales asociat cu simplitatea și nu cu luxul. Mulți au frisoane când aud de această culoare, pentru că le sugerează doliul, le amintește de moarte.

Dar chiar și atunci când nu e vorba de o panică psihologică de acest tip, negrul pare totuși respingător, o culoare dezolantă, neprizabilă. O pasăre neagră (un corb, o cioară etc) sau un animal negru nu sunt în genere considerate lucruri frumoase (cu puține excepții).

Întunericul e negru, absența luminii. O noapte neagră e una în care nu putem să ne orientăm, nu putem să ne vedem, să ne apreciem sau să ne personalizăm.

Și, cu toate acestea, în Rai există culoarea negru și ea este extraordinar de frumoasă. O culoare a bucuriei!

De unde știu? De la Dumnezeiescul Ilie, Văzătorul de Dumnezeu, Învățătorul nostru duhovnicesc[1].

El ne spunea cum a văzut, în extaz, locuințele Sfinților, pe care le numea „temple” (pentru că așa i se descopereau a fi), despre care zicea că erau inexprimabil de frumoase. Ca dovadă că ce spune Sfântul Pavlos, că avem în Cer locuință nefăcută de mână omenească, nu este o metaforă. Dar despre aceste locuințe cerești ale Sfinților amintesc adesea și aghiografiile, numai să le citim…

Și Dumnezeiescul Ilie ne mai spunea că, în vederile lui extatice, fiecărui Sfânt și templului său îi era atribuită o culoare, în mod preponderent. Spre exemplu, Sfântului Dimitrios: verde.

Iar odată mi-a mărturisit că i s-a arătat duhovnicește Sfânta Paraschevi de la Iași și că ea era îmbrăcată în negru. Eu am fost puțin nedumerită pe moment – tot așa, pentru că nu puteam asocia mental un veșmânt negru cu ceva din Rai –, dar Fericitul Ilie a adăugat imediat: „un negru atât de frumos!”.

Și expresia feței sale era iradiantă, ca și când ar fi avut-o din nou înaintea ochilor. O lumină și o bucurie imensă i s-au întipărit pe față și avea un glas ferm și convingător, al celui care văzuse și dădea mărturie, când a spus: „un negru atât de frumos!”.

Atunci am înțeles că există și culori pe care căderea oamenilor din Rai le-a pervertit, ca multe alte aspecte ale universului, dar că Dumnezeu nu le-a creat de la început așa…


[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

Două numere din revista Ortodoxia

Rev. Ortodoxia, seria a II-a, anul III, nr. 2, aprilie-iunie, 2011, București, 267 p.

*

Are un scris mic, impropriu citirii. Cu font de 10.

Pr. David Pestroiu, în Dimensiunea euharistică a misiunii ecleziale ortodoxe, citează, în p. 58, n. 30, pe Părintele Galeriu. Cu Pr. Constantin Galeriu, Taina Mărturisirii, în rev. Ortodoxia, nr. 3-4/ 1979, p. 495. Cu următorul citat: „astăzi, oprirea de la Sfânta Împărtășanie pe un timp prea îndelungat nu mai este o metodă pastorală eficientă, mai ales atunci când credinciosul dorește sincer aceasta [pocăința n.n.] și dă dovadă sinceră de căință, întoarcere, smerenie, regret [față] de păcatele grave”.

Între timp a devenit Ierom. Atanasie Popescu[1], p. 110. L-am cunoscut pe când era mirean.

Teodora Teculescu, Taina Căsătoriei în Epistolele pauline: „Căsătoria are același scop ca și călugăria – îndumnezeirea”, p. 138, noastră. Căci „acum scopul principal al Nunții nu este nașterea de copii, ci mântuirea”, p. 139, celor doi soți.

***

Rev. Ortodoxia, seria a II-a, anul X, nr. II, aprilie-iunie, 2018, București, 190 p.

*

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Liturghia și unitatea religioasă a poporului român, p. 12-24. Publicat inițial în rev. BOR, 74 (1956), nr. 10-11, p. 1078-1087 și preluat aici din Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Opere complete, vol. 9, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Ed. Basilica, București, 2018, p. 323-341.

Pr. Dr. Ștefan Zară, Legăturile dintre Mănăstirea Govora și Mișcarea duhovnicească „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim, p. 61-76. Membrii mișcării ortodoxe se retrăgeau la Mănăstirea Crasna și la Mănăstirea Govora, p. 62. Una dintre retragerile la Govora a avut loc în iulie 1947, p. 62. Despre Starețul Gherasim Bica în p. 62-63, n. 7.

Ierom. Paulin Lecca[2] a tradus Pelerinul rus și Sbornicul, p. 69. Și le-a tradus la București, la Mănăstirea Antim, fiind reținut acolo de Sandu Tudor, p. 69. Și a fost numit Paulin, pentru că se numea, ca mirean, Pavel Lecca, p. 71.


[1] A se vedea: https://independent.academia.edu/IeromAtanasiePopescu.

[2] Idem: https://ro.orthodoxwiki.org/Paulin_(Lecca).

Predică la Duminica a V-a din Postul Mare [2019]

Iubiții mei[1],

orice patimă pe care o avem este o manifestare nefirească în viața noastră, dar pe care noi o trăim cu toată ființa noastră. Când ne certăm cu cineva, fiind plini de mânie și de resentimente, noi trăim din plin nebunia temporară a mâniei. Căci mânia cuprinde întregul om și îl face să fie în luptă cu cel care l-a supărat. Și când suntem cuprinși de mânie, noi nu mai observăm ceea ce se petrece în jurul nostru, pentru că suntem prinși în lupta verbală cu cel care ne-a enervat. Luptă verbală care, oricând, poate deveni și fizică. Dar când ne mai odihnim puțin, când ne mai trec nervii, ne dăm seama că enervarea noastră a fost o furtună într-un pahar cu apă. Pentru că ne-am enervat prea mult pentru nimic.

La fel, când suntem cuprinși de poftă desfrânată, când excitarea sexuală eclipsează rațiunea, noi căutăm să vedem și să avem parteneri pentru păcatul nostru și nu ne mai interesează ceea ce se petrece în jurul nostru. Pentru că pofta e cea care ne-a acaparat cu totul și doar ea ne interesează. Și când facem din pofta sexuală scopul nostru în viață, atunci trăim în mod curvar tot timpul vieții noastre, pentru că pervertim în noi orice întâlnire cu oamenii. Pentru că îi vedem și îi acceptăm doar în măsura în care ne împlinesc pofta sexuală.

Însă, când Biserica a consacrat această duminică Sfintei Maria Egiptia [Μαρία ἡ Αἰγυπτία]/ Egipteanca – pe care deja am pomenit-o pe 1 aprilie[2] –, nu a făcut acest lucru pentru ca să ne spună că trebuie să extirpăm din noi pofta, poftă care e constitutivă sufletului nostru, ci că trebuie să o înduhovnicim. Pentru că pofta noastră, dorința noastră, care e acum îndreptată spre cele trupești și materiale, alipindu-se de ele în mod pătimaș, se poate desprinde din vederea pătimașă a oamenilor și a lucrurilor și se poate îndrepta spre Dumnezeu. Căci noi, cei care acum iubim pătimaș, putem să iubim și duhovnicește pe Dumnezeu și pe oameni.

Tocmai de aceea, exemplul Sfintei Maria – care a trăit de la 12 ani la 29 de ani, adică 17 ani o viață desfrânată[3], apoi, după convertirea ei minunată[4], a trăit 17 ani de asceză foarte aspră în pustie[5], apoi încă 30 de ani în aceeași pustie, cu totul 47 de ani[6], ajungând la o sfințenie cutremurătoare –, ne este pus astăzi înainte pentru a ne arăta că pofta sufletului nostru se poate transfigura și, odată cu ea, întreaga noastră ființă. Că ceea ce noi credem, atunci când suntem desfrânați, că este imposibil, adică faptul de a ne stăpâni pofta, nu e imposibil, ci, dimpotrivă, că pofta îndreptată spre Dumnezeu ne face cu totul plini de iubirea de Dumnezeu, făcându-ne să Îl iubim pe El mai mult decât am iubit vreodată pe oameni și cele pământești.

Căci Sfânta Maria s-a luptat cu pofta desfrânării din ea însăși până când s-a umplut de lumina lui Dumnezeu și de liniște interioară statornică, netrecătoare[7]. Pentru că și-a îndreptat pofta sufletului ei, întreaga ei dorire, de la cele pământești la Dumnezeu. Iar după ce 17 ani s-a hrănit cu verdețurile pustiei, mai apoi a fost hrănită și învățată duhovnicește de către Dumnezeu[8]. Căci a trecut cu totul de la viețuirea trupească la cea duhovnicească, trăind încă de aici viața Sfinților din Împărăția lui Dumnezeu.

Însă, până când a ajuns să se roage stând în văzduh, înălțată cu un cot de la pământ[9], Sfânta Maria a trecut prin iadul cel greu al desfrânării și, mai apoi, printr-o cumplită asceză în pustie.

Despre zilele curviei ei, ea a mărturisit: „Mi-e rușine să mă gândesc cum de la început mi-am stricat fecioria și cât de neînfrânată și nesățioasă îmi era patima împreunării [cu bărbați]. […] [Și] ți-o voi  istorisi pe scurt, ca să cunoști firea mea pătimașă și dorul meu după plăceri. Timp de mai bine de șaptesprezece ani, iartă-mă, i-am petrecut în dragoste publică, supusă fiind destrăbălării. […] Aveam…o poftă nesățioasă și o dorință neînfrânată de a mă tăvăli în noroi[ul curviei]. Aceasta socoteam că este scopul vieții, de a batjocori neîncetat trupul”[10] meu prin împreunări sexuale.

Convertirea ei s-a produs de praznicul Înălțării Sfintei Cruci, la Ierusalim, în Biserica Învierii Domnului[11]. Pentru că „o putere mare m-a împiedicat, întocmai ca o mulțime rânduită de ostași”[12] să intre în Biserică. A încercat de 4 ori să intre și n-a putut[13].

„Am obosit și nu mai aveam putere nici să mă împing, nici să mă îndes, căci trupul meu ostenise foarte tare din pricina înghesuielii [, a eforturilor mele de a intra în Biserică]. M-am întors deci, am plecat și am stat în colțul curții Bisericii. Abia atunci mi-a venit în minte pricina care m-a împiedicat să văd lemnul de viață făcător [al Crucii Domnului]. Cuvânt mântuitor a atins ochii inimii mele, arătându-mi că noroiul faptelor mele a fost acela care mi-a închis intrarea [în Biserică]”[14].

Și atunci a început să plângă, să se tânguie și să își bată pieptul, suspinând din adâncul inimii sale[15]. Plânsul pocăinței sale, al convertirii ei celei dumnezeiești. Pentru că a înțeles că viața ei desfrânată e motivul pentru care nu e primită de Dumnezeu în Biserică.

Și cui s-a rugat ea, fiind plină de pocăință? Născătoarei de Dumnezeu! A văzut o Icoană a Născătoarei de Dumnezeu în acel loc și a rugat-o pe Stăpâna lumii să o lase să intre în Biserică, făgăduindu-i ei că se va lepăda de lume și va merge unde ea o va călăuzi[16].

Și, cu milostivirea Născătoarei de Dumnezeu, a putut să intre în Biserică, s-a închinat Sfintei Cruci a Domnului, i-a mulțumit Maicii lui Dumnezeu pentru ajutor, iar aceasta a povățuit-o să meargă dincolo de Iordanis, pentru că acolo se va odihni duhovnicește[17].

Însă, înainte de a pleca în pustie, Sfânta Maria mărturisește că s-a împărtășit în Biserica Sfântului Ioannis Botezătorul[18]. Cine a primit mărturisirea ei? Cine a spovedit-o și a înțeles că nu trebuie să oprească o asemenea femeie, convertită la credință, fără Sfânta Euharistie? Cu siguranță, un om duhovnicesc! Un om care a văzut în adâncul ei dorul ei pentru Dumnezeu.

47 de ani de viață în pustie[19]!…

Însă, „am petrecut șaptesprezece ani în acest pustiu, luptându-mă cu poftele mele [cele] nebunești ca și cu niște fiare sălbatice. Când încercam să gust din hrană, doream cărnurile și peștii pe care îi are Egiptul. Doream băutura de vin, atât de plăcută mie, căci am băut mult vin pe când eram în lume. Aici însă nici apă nu aveam să gust. Ardeam de sete în chip groaznic, dar, de nevoie, sufeream. Intra însă în sufletul meu și pofta necugetată a cântecelor desfrânate, tulburându-mă chinuitor să cânt cântecele drăcești pe care le-am învățat. Dar eu îndată lăcrimam și-mi loveam pieptul cu mâinile…”[20].

Pentru că atunci când te lupți cu patimile tale, te lupți cu urmările faptelor tale celor rele. Amintiri, obsesii, obișnuințe păcătoase se luptă cu noi, dar toate pot fi învinse, în timp, cu harul lui Dumnezeu. Pentru că lecția de viață a Sfintei Maria e tocmai aceasta: că toate păcatele noastre au urmări reale și grele în noi, dar ele, cu harul lui Dumnezeu, pot fi biruite înăuntru nostru.  Căci vindecarea interioară se face în timp și ea este reală. Vindecarea noastră interioară de patimi e rezultatul ascezei noastre și a harului lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu ne ajută să ne biruim patimile pe măsură ce și noi dorim acest lucru. Căci pe măsura luptei ascetice este și biruința duhovnicească.

De aceea, noi, ortodocșii, nu ne credem niciodată „mântuiți”, oricât de sfântă ne-ar fi viața, și nici nu stăm nepăsători în fața ispitelor demonilor, ci întotdeauna suntem plini de atenție. Pentru că putem cădea oricând în păcat și, din cauza acelui păcat, în păcate și mai mari.

În Marele Sinaxar grecesc, se specifică faptul că Sfânta Maria Egipteanca a trăit în timpul împărăției Sfântului Iustinianos cel Mare[21], adică în sec. al 6-lea[22]. Cel care a descoperit-o în pustie, din voia lui Dumnezeu, a fost Sfântul Cuvios Zosimas[23], iar cel care a scris Viața Sfintei Maria a fost Sfântul Sofronios I, Patriarhul Ierusalimului[24].

În AC [Acta Sanctorum], vol. 10, avem Viața Sfintei Maria Egipteanca, în limba latină, între p. 77-84. Aici[25] avem varianta ei în limba engleză, pe când aici[26] în limba greacă.

Însă, în comparație cu evlavia Bisericii față de Sfânta Maria Egipteanca, există și autori care neagă existența istorică a Sfintei Maria Egipteanca și consideră că Viața ei este o fabulație. Foarte mulți Sfinți ai Bisericii sunt contestați în același fel: pe supoziții filologico-istorico-teologice. Cel mai greu de suportat e când aceste supoziții, presupuneri, ipoteze răutăcioase, antibisericești sunt considerate „adevăruri” de către teologi și credincioși ortodocși. Pentru că, prin ele, îi smintesc pe membrii Bisericii.

De aceea, iubiții mei, să învățăm din convertirea Sfintei Maria Egipteanca să fim onești cu noi înșine! Să recunoaștem, față de conștiința noastră, faptul că păcatele noastre sunt de vină pentru tot răul din viața noastră. Și să înțelegem, din mărturia ei, că lupta cu păcatul e o luptă de toată viața și nu de câteva zile. Pentru că în acest fel înțelegem că asceza e viața noastră de zi cu zi. Dar, în același timp, că biruința noastră împotriva patimilor e una duhovnicească. Pentru că patimile sunt biruite în noi de către slava lui Dumnezeu, care ne umple și ne desăvârșește.

Să postim și această săptămână cu bucurie și cu pocăință sfântă! Pentru ca să intrăm în Ierusalimul bucuriei, în cetatea păcii, în Ierusalimul cel de sus, prin aceea că pacea lui Dumnezeu coboară în noi și ne ridică pe noi la cele cerești. Amin!


[1] Începută la 10. 13, pe 9 aprilie 2019, zi de marți. Cer parțial înnorat, 12 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2509/sxsaintinfo.aspx.

[3] Viața Sfintei Maicii noastre Maria Egipteanca, scrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, în Triodul, ed. BOR 2000, p. 747.

[4] Idem, p. 748. [5] Idem, p. 749-750. [6] Idem, p. 749. [7] Idem, p. 750. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 746. [10] Idem, p. 747. [11] Idem, p. 747-748. A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Church_of_the_Holy_Sepulchre.

[12] Idem, p. 748. [13] Ibidem. [14] Ibidem. [15] Ibidem. [16] Ibidem. [17] Idem, p. 748-749. [18] Idem, p. 749. [19] Ibidem. [20] Idem, p. 749-750.

[21] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Ιουστινιανός_Α´ și https://ro.wikipedia.org/wiki/Iustinian_I_(cel_Mare).

[22] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2509/sxsaintinfo.aspx.

[23] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Zosima_(cuvios).

[24] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Sofronie_I_al_Ierusalimului.

[25] A se vedea: https://sourcebooks.fordham.edu/basis/maryegypt.asp.

[26] Idem: https://www.impantokratoros.gr/F9F45C26.el.aspx.

Evanghelia după Lucas

Pagina sursă a cărții.

*

În format PDF.

Page 2 of 2129

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno