Amenințarea fricii

frica.jpg

Fericitul Părintele nostru Nicolae Steinhard a bătut foarte mult monedă, în cărțile sale, pe atragerea atenției asupra a două patimi mari, foarte mari, care îndeobște nici nu sunt luate în considerare ca atare: prostia și frica. Despre prima dintre ele nu-mi propun să vorbesc nimic acum, ci doar să spun câteva cuvinte despre cea de-a doua. În ce le privește însă pe amândouă, cuvintele Fericitului Nicolae de la Rohia sunt foarte bine venite pentru cei care suferă de aceste patimi și vor să lupte împotriva lor. Și îmi permit să spun că mulți suferim, greu de tot, de ele, mai ales în ziua de astăzi.

Vorbind despre ele, Fericitul Nicolae le așeza, cu o înțelepciune și o limpezime duhovnicească aparte, în categoria celor mai grele patimi. El însuși s-a luptat cu ele și le-a biruit, pe prima prin multa citire și cugetare și pe a doua prin acceptarea cumplitei detenții comuniste. Despre această frică teribilă, pe care a trebuit să și-o învingă, avea să spună mai târziu, citând din Apocalipsă, că ea este prima dintre păcate care împiedică intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, mai înainte de curvie, crimă și alte păcate grele (Apoc. 21, 8: „Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.”).

Îmi amintesc acum și de o rugăciune a Sfântului Efrem Sirul (cred că nu mă înșel că a sa este) în care se spune: „Doamne, izbăvește-mă de frica cea care cumplit mă tiranisește ziua și noaptea” și în multe rugăciuni ortodoxe se cere izbăvirea de frica adusă în suflet de demoni. În Psaltire frica este condamnată ca nelegitimă, căci se spune: „Acolo s-au temut de frică, unde nu este frică, căci Dumnezeu este cu neamul drepților” (Ps. 13, 5); „Pe Domnul nu L-au chemat. Acolo s-au temut de frică unde nu era frică, că Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor; ruşinatu-s-au, că Dumnezeu i-a urgisit pe ei” (52, 6) și „Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?” (Ps. 26, 1-2)

Frica și timorarea noastră în fața oamenilor sau a demonilor, în așa măsură încât să ne facă să renunțăm la a mai fi oameni sinceri și corecți și la a mai face binele, alegând în schimb ascunderea, închiderea în sine, deghizarea sentimentelor, cameleonismul social, minciuna și dedublarea cotidiană, sunt prin urmare sever osândite de Dumnezeu. În același timp, frica este o patimă grea, care cere de la noi multe rugăciuni și umilință înaintea lui Dumnezeu pentru a scăpa de ea. Vizitele la psiholog sau la psihiatru și tratamentele psihiatrice nu fac decât să o amelioreze puțin sau să te facă să te minți singur că nu mai ai această boală, dacă te îndopi cu antidepresive sau cu alte pilule.

Există frici și frici: frica de hoți și frica de penibil, frica de moarte și frica de a nu fi dat afară de la serviciu, frica de oamenii bârfitori și frica de non-sens sau de obsesii, frica de asteroizi sau de catastrofe și frica de întuneric, frica de boli și suferințe și frica de vrăjitori, demoni sau de Judecată. Niciuna din aceste frici nu este bună dacă te lași copleșit de ea, paralizat, timorat în tot timpul, fără să cauți un răspuns și fără să lupți ca să o depășești, fără să fie însoțită de pocăință adevărată, care atrage iertarea lui Dumnezeu și scoate frica afară din inimă. Pentru că frica este adesea legată cu mândria, frivolitatea și necredința.

În fiecare moment se pot ivi ocazii care cer să-ți depășești frica prin credință: poți să rămâi blocat în lift, să se strice metroul între stații sau să ia foc, să te amenințe cineva fără motiv, să se mânie șeful și să vrea brusc să te dea afară, să fii nevoit să te întorci pe întuneric acasă pe străzi lăturalnice, să-ți moară cineva drag sau să rămâi singur, etc., etc. Toate sunt încercări care așteaptă de la noi rugăciune cu nădejde.

O mare frică ne-o induc în suflet păcatele noastre, făuritoare de obsesii și de frici fără număr, dar și a unei stări generale de incertitudine, de negură interioară, de teroare permanentă și „inexplicabilă”. Cînd intervine acestă frică semi-permanentă sau permanentă, dezlegarea ei se găsește în cercetarea de sine și descoperirea lucrurilor cu care mâniem pe Dumnezeu, chiar dacă nouă ni se pare că nu facem păcate mari. Prin aceasta se arată însă față de noi și mila lui Dumnezeu, pentru că dorința de a ieși de sub imperiul fricii și al terorii demonice sub care stăm, ne îndeamnă să căutăm salvare la Dumnezeu, la Biserică, la stabilirea unei relații cu Dumnezeu care să aducă în noi harul și să pună pe fugă dracii.

Vorbesc despre frică nu ca una care am scăpat de ea, ci ca una care încă am multe de pătimit de pe urma ei. Din fragedă copilărie mi-a rămas în minte o întâmplare cu resorturi demonice, o apariție stranie, iar apoi, în copilărie și adolescență eram foarte ușor de timorat. De-abia când, târziu, m-am întors la Biserică (la 18 ani) am început cu adevărat să lupt împotriva acestei patimi, iar Fericitul Nicolae Steinhard a fost primul care mi-a deschis ochii spre a privi cu seriozitate această patimă.

Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina

Disidența românească

O altă ediție de colecție a Jurnalului Național, din 6 martie 2007:

http://www.jurnalul.ro/articol.php?id=73480

Curpinsul ediției

* Disidentii
* Sfarsiturile comunismului
* Principiul bumerangului
* Solidaritatea
* ‘Primavara de la Praga’
* Cuibarele perestroikai
* Greva minerilor din Valea Jiului
* Cazul Goma
* Protestele scriitorilor
* Jurnalul disparut
* Pretul suferintei
* Brasov 1987
* Doina Cornea
* Scrisoarea celor sase

Pr. Dorin.

Eshatologie actualizată

futurologie-prezenta.jpg

Experiența eclezială ortodoxă este o pregustare din plin a Împărăției lui Dumnezeu. Acesta este background-ul unui expozeu al părintelui Daniel Benga din 2006, editat în revista Studii Teologice [a se vedea: Pr. Lect. Dr. Daniel Benga, ”Întâlnirea dintre istorie și eshaton în teologia și viața Sfinților trei Ierarhi”, în ”Studii Teologice”, seria a III-a, II ( 2006), nr. 1, p. 7-26].

Remarcând pe drept, că în comentariile teologice moderne anamneza anaforalei liturgice nu este receptată ca un text profund eshatologic, părintele Daniel spune: ”Biserica își aduce aminte de viitor ca de un eveniment din trecut”, cf. Idem, p. 13. Textul acesta, citit în zorii zilei de astăzi, m-a determinat să nuanțez aici acest fald al realității Bisericii.

După cum spunea și acesta, Biserica nu trăiește eshatologia ca pe un eveniment futurologic, care aparține exclusiv viitorului, ci fiecare din noi trăim Împărăția lui Dumnezeu în Biserică începând cu prima clipă a îmbisericirii noastre prin Botez. Biserica este spațiul în care trăim din plin accesul direct la Împărăția lui Dumnezeu, care nu este din lumea aceasta ( In. 18, 36). În măsura în care ne umplem de har prin Sfintele Taine, în măsura în care trăim pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul în Sfânta Liturghie, în rugăciunile noastre, noi suntem cetățeni cerești fără a ne pierde dimensiunea civică pe care ne-a dat-o nașterea naturală. Avem dublă cetățenie, cerească și pământească.

O teologie istoricizantă tinde întotdeauna să confunde Biserica cu Împărăția, închizând astfel Biserica în timp și nepermițând o așteptare autentică, ferventă la nivelul interiorității noastre cât și la nivel cosmic. O teologie duhovnicească, care privește racordarea noastră la Împărăția lui Dumnezeu ca pe un eveniment eclesial și personal, de adâncă intimitate, vorbește despre experierea Împărăției în Biserică, fără a vorbi despre o experiere universală a membrilor Bisericii în afara ascezei personale și a dedicării totale a noastre.

Împărăția este înăuntrul nostru ( Lc. 17, 21) pe de o parte iar pe de altă parte ea este din afara lumii acesteia( In. 18, 36). Pentru că Împărăția lui Dumnezeu este viața dumnezeiască în slava Treimii, unde ajung numai cei care și-au curățit inima și unde vedem veșnic slava nezidită, necreată a lui Dumnezeu.

În Sfânta Liturghie, în rugăciunile de taină ale preotului, apare evidența scriptică a faptului că slujim cu Domnul și că suntem împreună cu Sfinții Îngeri, că suntem co-slujitori cu Puterile cele cerești. Viețile Sfinților și mărturii ortodoxe comtemporane atestă faptul că o viață sporită în sfințenie vede cum slujește Sfânta Liturghie și cum se roagă împreună cu Sfinții și cu Îngerii Stăpânului.

Ideea de un singur cor al Bisericii, angelo-uman, nu este nici pe departe o ficțiune ci o realitate înfricoșătoare, dumnezeiască. Slujim cu Îngerii și trăim în slava Împărăției, în lumina divină.

Există mărturii multiple în Viețile Sfinților, unde anumiți Sfinți Părinți au văzut în vedenie cum va veni Domnul ca Judecător la transfigurarea lumii, ca să judece lumea cu dreptate. Vederea Domnului, vederea slavei Sale este deja mutare de la moarte la viață ( In. 5, 24). Iar simțirea în noi a harului, care ne renaște și ne ridică din păcatele noastre și ne face vii este semnul că noi trăim în Împărăție încă de aici și că dorim să trăim veșnic în slava lui Dumnezeu.

Pentru cel care nu are experiența harului în Biserică, harul este o realitate suspectă, neclară, confuză. Tocmai de aceea realitatea Împărăției e receptată mai degrabă ca un concept teologic decât ca o realitate de care ne împărtășim, ca o experiență personală. Însă Împărăția este în noi pentru că ne-am racordat la ea prin har sau Împărăția este Dumnezeu cu slava Sa în noi.

Unui creștin înduhovnicit nu îi este greu să vorbească despre Împărăția lui Dumnezeu, pentru că el trăiește în ea. Însă realitatea ei nu poate fi epuizată în cuvânt. Nimic din cele ale Bisericii nu pot fi predate exclusiv prin cuvinte, pentru că mai înainte de a fi exprimate aceste realități sunt experiate personal, sunt trăite profund ca să fie explicate dinăuntrul nostru.

Afirmația Sfântului Siluan Athonitul, cum că dacă s-ar pierde tot ce s-s scris în Biserică vreodată, oamenii duhovnicești de astăzi le-ar putea rescrie în limbajul nostru curent exprimă un mare adevăr. De ce? Pentru că experiența vie în Biserică poate rescrie experiența vie din toate secolele în esența ei, pentru că este intimitate cu Dumnezeu prin har, prin vedere, prin experiență.

Teologii eterodocși care studiază pe Sfinții Bisericii cred că pot să-i înțeleagă fără să se implice și să devină membrii autentici ai Bisericii, că îi pot studia din afară, cu un aparat tehnic și critic formidabil, dar cu superbia și aroganța că nu au nevoie de Duhul în ei ca să deschidă cărțile Sfinților, ci doar de cunoștințe filologice, teologice, arheologice etc. Avem o evidență vie a eșecului acestora, cât și a acelora dintre noi, care accesând Scriptura din punct de vedere al literei ei, sunt agramați la înțelegerea duhovnicească a Scripturii și nu se hrănesc din ea ca dintr-un belșug de hrană duhovnicească.

Nu despre bibliști și patrologi hiperspecializați fără experiența autentică a sfințeniei vorbea Sfântul Siluan, Părintele nostru, ci despre Părinți ai experienței dar și ai teologiei, care pot cuprinde adevărul Bisericii în cuvinte, ca în niște limite, margini ale adevărului, dacă am pierde tot ce s-a scris până astăzi în Biserică.

Noutatea cărților duhovnicești constă în faptul că le scriu alți Părinți ai Bisericii, contemporani nouă și într-un stil propriu, însă adâncimile experienței Bisericii sunt identice în toate veacurile. De aceea putem merge pe firul istoriei și să citim cărți pe secole și vom observa că peste tot se vorbește de Sfânta Treime, de Hristos, de Prea Curata Fecioară, de Sfinți, de virtuți, de Rai și Iad, de păcat și sfințenie etc., adică de anumite realități care țin de experiența creștin-ortodoxă.

Nu veți găsi ca proprii credinței noastre vreo însemnare despre Buddha, Mahomed, reîncarnare, soartă, purgatoriu, liturghia neagră, nirvana, ghicitul în cărți etc.

Experiența Bisericii este adevărata viață a omului și ea exlude orice este dăunător pentru viața noastră duhovnicească. Biserica nu este închistată și nici nu se opune modului de viață autentic uman, ci ea respinge tot ce este neconform cu viața autentic umană, ca avortul, sinuciderea, relațiile homosexuale, incestul, libertinajul sexual, hoția, cămătăria, escrocheriile de orice fel, traficul de persoane, drogurile, fumatul, beția, lenea, disimularea de orice fel, amorul propriu etc.

De ce toate acestea sunt ilicite? Pentru că sunt neconforme sănătății trupești și sufletești a omului credincios. Trupul și sufletul nostru, ambele se umplu de har și ambele se umplu de prezența Împărăției iar în Împărăția lui Dumnezeu, când lumea și noi ne vom tranfigura vom trăi ca niște oameni transfigurați cu trup și suflet în împărăția Sa. Incinerarea trupurilor intră în contradicție flagrantă cu cinstea pe care Biserica o dă trupurilor înduhovnicite ale Sfinților și cu respectul pentru orice trup al unui om decedat. Îngroparea ortodoxă este o așteptare a Împărăției, este un som de scurtă durată, din care ne vom trezi când lumea va fi plină de slava lui Dumnezeu.

De aceea discutarea eshatologiei, a celor din urmă ale lumii, ca niște lucruri pe care le trăim încă de acum este un fald absolut necesar al predicii și al învățăturii ortodoxe care trebuie explicat credincioșilor. Cei care trăiesc acum realitatea lui Dumnezeu trebuie să înțeleagă că pe aceasta o vor experia și la venirea Domnului. Dacă experiem Împărăția din noi nu vom mai avea o concepție eshatologică plină de frică și de cutremurare hollywoodiană, ci de așteptare plină de dor pentru Mirele Bisericii. Judecata finală nu este numai o răsplată a păcatului ci și a dreptății, a sfințeniei personale. E cuvios și corect să așteptăm cu frică și cu cutremur Judecata tuturor, considerându-ne păcătoși și netrebnici, dar trebuie să o așteptăm cu nădejde în Domnul, cu cetitudinea simțirii harului Împărăției în noi.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian

Grabă, preocupare și aflare în treabă

fuga-de-noi.jpg

Bucureștiul este un oraș care dă impresia că nu are niciodată timp. Dacă nu te calcă pe picioare, cel puțin te dă mai încolo cu umărul și apoi îți aruncă un pardon înțepat. Graba arată un grad ridicat de tulburare interioară, de neclarificare, mai înainte de a arăta un grad ridicat de preocupare. Preocupat de ce? Preocupat de muncă, de probleme personale, de indiferență? Cel mai adesea bucureșteanul e preocupat de distracție, de fuga de răspundere, de proprii lui nervi sau hormoni.

Nu am nicio îndoială că în altă parte ar fi altfel, în alt mare oraș. Acolo unde oamenii sunt transplantați de voie sau de nevoie, pentru muncă sau studii, din interes sau prin căsătorie, din ambiție și grandomanie, apare graba singurătății și a neîmplinirii personale. Fugim, alergăm după graba de a scăpa de noi. Fuga aceasta este o evidență a schizoidiei cu care ne trăim viața. Una simțim în noi, una vrem și alta e lumea și munca noastră, lumea în care ne învârtim.

Graba pe care o constat însă e o urmare firească a nefirescului în care trăim. Nu ne place ceea ce vedem dar nici nu vrem să înțelegem de ce orașul, lumea noastră românească este așa cum este. Nu acceptăm evidențele și de aceea avem ideea că ne grăbim spre o lume de care avem nevoie. Însă lumea de care avem noi nevoie nu e o lume a grabei ci a conștientizării interioare.

Preocuparea reală a omului normal, a omului duhovnicesc e grija de liniștea din sine. Când graba nefirească, agitația, gesturile necontrolate ale membrelor noastre se impun în mod constant în comportamentul nostru, devin noi cei de toate zilele e semn că lumea din noi e o lume pe valuri, e o lume furtunoasă, bătută de uragane.

Graba e o tumoare a sufletului. Liniștea interioară este aerul în care respirăm. Dacă graba e născută de negrija la conștiința noastră și de neîmplinirea datoriilor proprii, liniștea e rodul împăcării în toate, e rodul împăcării cu Dumnezeu și cu oamenii, cu datoriile noastre față de familie, stat, întreținere, serviciu, școală etc.

Graba spre locul de muncă, spre școală, spre Biserică este o grabă reală, e o întrecere cu timpul. Dar ea nu provoacă neliniște interioară. Suntem grăbiți pe stradă, putem fi, dar graba simplă, normală nu ne transformă în niște nesimțiți, în niște tancuri care dărâmăm totul pe unde trecem. Graba reală e normală. Graba anormală este aceea în care demonstrăm că suntem debusolați în resorturile noastre intime, că trăim pe stradă ireal, făcând abstracție de faptul pe unde mergem și pe cine vedem și fără a da importanță detaliilor care ne fac plăcuți în ochii celorlalți.

Am monitorizat acum 3-4 ani, într-o zi nu prea caldă, senină, liniștită ca temperatură, graba oamenilor pe unul din bulevardele principale ale orașului. Am stat pe loc și am observat minute în șir cum arată grăbiții. Am văzut oameni grăbiți în mod real dar conștienți pe unde calcă, am văzut oameni care se pierdeau în mers, parcă se deșirau pe timp ce mergeau, oameni cu lehamite pentru faptul de a merge…dar și grăbiți fără rost, grăbiți care fugeau după propria lor umbră.

Nu le plăcea să privească în jur sau să fie priviți. Ori aveau aerul că stăpânesc situația ori se simțeau amenințati de orice privire străină.

De atunci am mai repetat aceeași stratagemă de câteva ori și am realizat că graba nu a scăzut în oraș ci crește pe zi ce trece per total. De aici am tras a doua concluzie, concluzia esențială, că gradul de singurătate și opțiunile de relaxare ale majorității nu sunt comunitare ci singularizante, se petrec în intimitate sau într-o cruntă singurătate.

Graba majorității e o grabă a singurătății. Suntem prea mulți și prea puțin ne cunoaștem. Posibilitățile de a ne împrieteni sunt minime în mod cotidian, deși cu toții presupunem că suntem oameni comunicativi. Dar comunicativitatea noastră e scăzută în comparație cu fuga noastră după o singurătate idealizată și după o grabă care aduce împlinire.

Cineva se grăbea ca să vadă meciul de fotbal dintre nu știu cine și nu știu care. Altcineva se grăbea să vadă un film sau să mănânce. Unul se grăbea la întâlnire cu prietena lui…însă un număr mic de oameni iese în oraș ca să se plimbe dezinteresat, fără un interes precis, adică pentru a vedea ceva, a te întâlni cu oameni, pentru a discuta pur și simplu cu cineva.

Cei care se află în treabă în domeniul grabei sunt cei care vor să îți dea impresia că sunt importanți, că sunt grăbiți, că muncesc pe brânci. Graba lor este educată, e o grabă de imagine. Dar despre ei…nu mă grăbesc să vorbesc mai mult în această seară.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Generații anti-generație

generatiile-sunt-impreuna.jpg

Ideologiile modernă și postmodernă sunt refractare la istorie, la ideea de dragoste și respect față de părinți și înaintași. Cei care aderă la aceste ideologii vor să acope singuri scena istoriei, au un orgoliu nemăsurat și nu le pasă de perspectiva de a fi măturați la rândul lor de pe această scenă de cei din viitor, cărora le lasă moștenire egoismul lor suprem. Și asta numai de dragul de a fi în stare să savureze, chiar și pentru puțină vreme, maximul de glorie cu putință, dar fără să se întemeieze pe conștiința superiorității lor valorice.

Ei trăiesc obsesia regăsirii cu precizie, în cultură și societate, a oglizilor care să reflecteze ambientul vieții lor, psihologiile lor, opiniile și ideologia lor și consideră retardat și anacronic orice demers care nu urmărește același lucru, descalificându-l din start.

Se laudă cu păcatele lor și sunt goi de sinceri cu filosofia vieții lor, pentru că le consideră virtuți și cugetări înalte și viabile. De multe ori sunt consternați când constată că există argumente care să-i contrazică.

Baza existenței lor o constituie egoismul, mândria și slava deșartă. Acești oameni cresc pe aplauze și încurajări reciproce, în lipsa cărora ei se ofilesc.

Drd. Picioruș Gianina Maria Cristina.

Certitudinea credinței

dialogul-e-bucurie.jpg

Domnilor și doamnelor,
iubiți frați și surori întru Hristos, Domnul nostru,

Nimic nu e mai potrivit în această seară, în a doua duminică din Postul Mare, decât o discuție despre certitudine. Dacă ai certitudini, ai pământ sub picioare. Dacă ai certitudini ai elan în viața ta, știi al cui ești. Duminica de astăzi, duminica închinată Sfântului Grigorie Palama, urmează duminicii închinate Ortodoxiei, a victoriei lui Dumnezeu în Biserica Sa. După duminica în care întruparea lui Hristos a triumfat împotriva tendințelor dușmănoase ale iconoclasmului astăzi am sărbătorit victoria harului asupra secularismului.

Teologia slavei Treimii, a vederii lui Dumnezeu a câștigat împotriva filosofiei materialiste și arogante. Dacă cei care nu vedeau în rugăciunea lui Iisus, rostită neîncetat, modul de curățire personală în Ortodoxie și de ajungere la sfințenie și la vederea lui Dumnezeu, spuneau că Dumnezeu se vede cu o minte necurățită, dar versată în dialectică, Sfântul Grigorie Palama vine și spune că Dumnezeu trebuie să ne lumineze întunericul interior prin har, trebuie să ne umple de har prin asceza noastră, pentru ca să vedem nu ființa lui Dumnezeu ci slava Sa cea necreată și veșnică.

Certitudinea credinței presupune nu numai să știi cine este Dumnezeu, pentru că ai citit despre El. Certitudinea presupune a te face propriu lui Dumnezeu pentru ca să îți arate slava Sa. Certitudinea înseamnă să te împărtășești de slava lui Dumnezeu pentru ca să simți în tine viața Lui.

Dar ca să ajungem fiecare dintre noi acolo, la cunoașterea prin experiență a lui Dumnezeu și prin vedere, în Biserică trebuie să Îl experiem pe Dumnezeu, să Îl întâlnim, să ne umplem de El în diferite feluri. Mai înainte de toate, cel care vrea să fie al lui Dumnezeu pe deplin trebuie să renunțe la sine și la ideile și sentimentele sale, să le judece pe toate după cuvintele Scripturii și ale Părinților. Trebuie să ne cercetăm față în față cu mărturiile Sfinților. În măsura în care stăm în fața adevărului celor Sfinți observăm cine suntem și de ce avem nevoie. Și mai înainte de toate avem nevoie de harul Său, de simțirea harului Său și de pocăință, de rugăciune, de Sfintele Slujbe, de Sfintele Taine, de o viață pe deplin asumată, trăită ortodox.

Asta nu înseamnă că dacă vrem să fim ortodocși nu mai putem fi oameni ai secolului nostru. Mașina, computerul, televizorul, școala, legile statului, societatea în ansamblu nu ne sunt potrivnice prin propria lor existență, ci în măsura în care noi ne poziționăm rău față de ele. Fiecare lucru care se petrece cu noi în istorie are un rol pedagogic pentru noi. Tot ce trăim noi ne clădește interior. Prezența lui Dumnezeu trăită ca o arhiprezență, ca o continuă realitate interioară și exterioară care ne învăluie cu totul este o parte din conținutul certitudinii noastre, a certitudinii credinței noastre.

Căci de aceea spune Hristos Dumnezeu în a doua Evanghelie de astăzi, că : Eu sunt ușa ( In. 10, 9). Ca să intri în certitudine, ca să fii în realitatea lui Dumnezeu trebuie să intri prin ușă la Tatăl, prin Hristos. Hristos e ușa către Tatăl și Hristos este întotdeauna împreună cu Duhul către Tatăl. Cum nu poți să zici Hristos cu adevărat, adică să simți pe Hristos în tine, decît prin și întru Duhul, tot la fel nu poți să intri la Tatăl decât prin Fiul.

Ca să începi să ai certitudini trebuie să înveți cele despre Dumnezeul nostru cel în Treime închinat și slăvit, despre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, despre iconomia întrupării și a răscumpărării prin Hristos Domnul nostru, despre Biserica Sa, care e trupul Său mistic, format din credincioșii care au în ei același Duh și se împărtășesc de aceleași Taine, care sunt în părtășie neîntreruptă cu Sfinții Apostoli și se sfințesc prin biruința asupra patimilor lor și prin mijlocirile Prea Curatei Stăpâne și ale Sfinților Săi și ale Sfinților Săi Îngeri.

Certitudinea începe prin rugăciune, studiu și asceză. Clădirea noastră ca oameni ai credinței este un procesc continuu, divino-uman, pentru că simțim mereu înrâuririle harului în ființa noastră. Certitudinea este o liniștire continuă a ființei noastre, o adâncire continuă în experiența vieții celei veșnice, trăită pas cu pas în viața de acum. Certitudinea este sursă neîntreruptă de bucurie, pentru că este trăirea împreună cu Treimea în noi, cu Dumnezeul nostru treimic.

M-a întrebat cineva de curând, un coleg de suflet, ce părere am despre ecumenism. Vă spun această întâmplare reală, pentru ca să spun și mai apăsat ce înseamnă certitudine personală. I-am spus că pentru mine a dialoga cu oricine, cu oricine de oriunde, adică din întreaga icumene, din întreaga lume locuită înseamnă cel mai firesc lucru și acest dialog presupune spunerea crezului personal cu tărie, din ambele părți. Eu încurajez pe oameni de diferite credințe să vorbească cu mine și să îmi spună tranșant ce cred ei despre celelalte feluri de credincioși și despre experiența lor personală și să mă lase ca la fel, cu același aplomb personal, într-o atmosferă cordială, să îmi spun propria mea experiență. Din acest dialog interpersonal iese ceva foarte pozitiv: iradierea personală a celuilalt. Dacă e ceva bun în atitudinea și în zelul său eu păstrez și îmi însușesc. În dialogul unde cei doi sau cei o mie își spun crezurile lor, care sunt una cu ei, nu încep scandaluri, dacă mărturisirea certitudinii personale e înțeleasă ca un dar dumnezeiesc.

L-a uimit răspunsul meu. Probabil dorea unul în care să spun că toți ceilalți nu au nimic bun, chiar dacă sunt rătăciți de la dreapta credință, și nu avem de învățat nimic din viața lor. Și atunci am înțeles că dacă am dori foarte mult să ne cunoaștem și ne-am uita în noi și la duhul cu care spunem ceea ce spunem și nu la cuvinte, atitudini, modurile personale mai bune sau mai proaste de relaționare, discuțiile ar merge mult mai bine între noi toți.

Am depistat pe net o fobie imensă a creștinilor noștri față de ierarhii și teologii care au discuții cu celelalte culte, ceea ce noi numim generic întâlniri ecumenice. ÎPS Daniel e făcut cu ou și oțet într-un site întreg, PFP Bartolomeu, patriarhul ecumenic, e socotit apostat de mulți din membrii Bisericii grecești sau de la Sfântul Munte, cât și de noi, de unii dintre noi și în definitiv toți cei care privesc cu deschidere pe eterodocși par suspecți. O atitudine care arată că noi nu ne mai uităm prea mult la noi, la sinea noastră, ci mai degrabă la alții. Ba mai mult, observ o tendință crescândă de devalizare utopică a demnității ierarhice în mintea multor ortodocși, de nivelare a ierahiei cu poporul credincioșilor cât și o continuă campanie de denigrare a persoanelor de marcă ale Bisericii.

Când privești în tine, la procesul de curățire personală de patimi, viața ortodoxă e văzută din punctul de vedere al interiorității, din punctul de vedere al liniștirii duhovnicești. Certitudinea credinței, certitudinea că ești în harul lui Dumnezeu și în adevăr nu se manifestă ca repulsie față de alții ci ca bunătate și deschidere față de alții, ca toți să se bucure în har și în adevăr. Dacă am trăi bucuria lui Hristos în noi, iubirea Lui în noi, aceea de a ne pune sufletul pentru aproapele nostru în toate, nu am putea să fim distanți și indiferenți față de ceilalți, atâta timp cât ei sunt examenul propriei noastre autenticități în credință.

M-a întrebat altcineva ce înseamnă pentru mine toleranță. M-au întrebat mai mulți acest amănunt. Unuia dintre ei i-am spus că toleranța este pentru mine un răspuns la amabilitatea celui care vrea să îmi vorbească despre sine. Dacă vine cineva și îmi spune că el crede în OZN-uri și că se așteaptă să fie săltat de acasă de cosmonauți verzi, eu vreau să aud povestea lui de viață: cum a ajuns aici, ce crede despre asta, ce simte etc… Chiar dacă pentru mine e o nerozie toată povestea lui OZN-istă, eu îl ascult, îl las să vorbească, nu vreau să îl conving de nimic altceva, adică sunt tolerant cu el. Tolerez ceea ce nu îm place în măsura în care faptele lui nu sunt penale și nu sunt bădărane. Dacă vine un musulman, un hindus, un mozaic, un penticostal și îmi vorbește despre valorile, sentimentele sale, despre crezurile sale, îl ascult cu cea mai mare plăcere, cu viu interes, pentru că mă interesează orice alt om care nu îmi seamănă nicidecum și nu încerc să îi combat părerile.

Asta înseamnă să fii tolerant: să accepți părerea altuia atâta timp cât ea este nonviolentă și atâta timp cât ea nu vrea să destituie rolul și locul tău în această lume. Când vine însă cineva cu tupeu și te calomniază, îți bagă cu forța material publicitar în casă, vine să te evanghelizeze fără să accepte să dialogheze cu tine și având sentimentul că România este un teren neevanghelizat până în secolul XXI, atunci nu pot fi tolerant și răspund pe același ton ca și dumnealui, tăindu-i scurt macaroana și poftindu-l să meargă la altă ușă.

Dacă știu că credința ortodoxă e cea care mântuiește și este singurul adevăr și văd în mine roadele sfințitoare ale credinței Bisericii, de ce aș fi ofuscat pe cei care mă denigrează în necunoștință de cauză și de ce aș dori să conving cu forța pe cineva de acest adevăr, când adevărul se primește cu iubire, se dezvoltă prin atașamentul deplin de Domnul și se vede în tine ca o amprentă de neșters? Când ai certitudinea că așa stau lucrurile, când ai văzut că sfințenia e
reală în Biserică, când ai văzut atâtea minuni în viața ta și în jurul tău, pe cine mai trebuie să convingi?

Certitudine înseamnă să te lași convins de Dumnezeu. Înseamnă să te lași purtat de iubirea și de mila Lui.

Vă mulțumesc pentru prezența dv. aici și cu siguranță că se pot spune mai multe despre tema noastră. Numai că certitudinea credinței tale, dacă o ai, ea te face să fii fără teamă și împăcat pe deplin.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

1 2.347 2.348 2.349 2.350 2.351 2.403