Categorie: Alocuţiuni

Un râs de bun simț

Iubiții mei cititori,

dumneavoastră apreciați scrisul real, autentic. Și îl apreciați pentru că nu sunteți analfabeți funcționali. V-ați luat BACul sau sunteți în stare să vi-l luați, sunteți licențiați, sunteți cu una sau mai multe specializări, aveți copii sau veți avea, sunteți maturi și oameni credincioși, fapt pentru care știți să faceți diferența între un râs de neam prost și un râs fin, un râs de conștiință. Pentru că problema numărul unu e că râsul e făcut jos sau în stomac – și la noi, cât și la alții –, e făcut pe defectele oamenilor și n-are nicio zburare în sus. El nu educă, ci doar bâzâie în jurul a câteva adevăruri evidente. El zboară cu capul în jos și pe bani, mulți dintre ei opintindu-se din răsputeri pentru un speech și furând idei de peste tot pentru ca să susțină o jumătate de oră sau o oră de comedie responsivă, cu feedback din partea publicului. Dar, adesea, cum e turcul e și pistolul, pentru că publicul e o oglindă a „marelui” bășcălios.

Însă eu vă propun să ne relaxăm inteligent în cele ce urmează și să zâmbim sau să râdem cu sens!

Știți deja sau aflați acum că eu am scanat teologic lumea noastră, de azi, în cartea Lumea postmodernă și depersonalizarea omului[1], vorbind despre filosofia telurică, mormântală, din spatele ei. Apoi am scris și alte articole, predici, cărți despre cum nu e lumea noastră în comparație cu teologia Bisericii și cu mântuirea noastră. Iar eu citesc și sunt la curent cu tot felul de anomalii ale lumii noastre. Pentru că ideologia de fond a postmodernității e că totul poate fi contestat, că totul e o șaradă, că totul trebuie răsturnat cu susul în jos. Și de aceea, când mai apare o lege, o directivă, o anomalie în spațiul lumii noastre creștine, eu nu mai sar în sus ca un cal împuns cu un ac sau ca o domnișoară care se fâstâcește în fața brutalității vieții, ci zâmbesc scurt și sec. De ce? Pentru că n-are rost să îmi pierd timpul cu aceeași glumă la nesfârșit. Pentru că ideologia postmodernității e o șaradă, o pastișă, o murdărie aruncată recurent pe fața Mona Lisei, pe Crucile albe ale Eroilor din cimitir sau pe zidurile teologice ale Bisericilor.

Așa că stau calm, matur, atent, cu ironie deșteaptă față de toată noua găselniță ideologică, politică, de marketing, de „asuprire” informațională. Nici nu mai scriu oricând despre orice „noutate” sau despre orice „rebel” lingvistic sau despre orice contestatar al ordinii lui Dumnezeu. Și asta pentru că am lucruri mai importante de făcut. Teologia mea, slujirea mea, asceza mea, liniștea mea sunt cele mai importante și de aceea n-am chef să mă deranjez cu orice prostioară. Dar, când vreau să mă amuz despre ceva anume, ca acum, atunci mă amuz. Și mă amuz, pentru că și cei care ni le propun s-au amuzat și se amuză la rândul lor.

Spre exemplu, când „tot globul” și-a dat seama că lupta acerbă cu virusurile cele nevăzute se face cu o cârpă postată pe gură m-am simțit discriminat. Pe lângă faptul că n-am fost întrebat dacă vreau sau dacă cred viabilă afacerea asta, nici măcar nu m-au anunțat să îmi iau concediu. M-aș fi dus undeva, în afara ecuației, pentru ca să nu văd ce frici imaginare stau în inimile oamenilor. Când toată lumea s-a închis în casă, eu trebuia să călătoresc liturgic sau în interes de serviciu. Și treceam prin orașe și sate, și mergeam pe străzi goale și pe ulițe goale, și nu găseam nimic mioritic, nimic încrezător, nimic care să sfideze colții morții, ci doar frica împuțită, nesimțită de moarte. Frica de a nu muri eu, ci doar cel de lângă mine, altul, alții…

Orice stradă goală, populată doar de câini stingheri și oameni fără casă, mi-a vorbit despre ce nu suntem. Ce nu suntem ca popor, ce nu suntem ca Biserică, ce nu suntem ca familie, ce nu suntem ca oameni. Pentru că unitatea noastră ca neam și credința noastră creștină nu sunt în adâncurile abisale ale sufletului nostru, nu sunt pentru mulți așa, ci plutesc pe deasupra fricii oarbe de a nu…muri…

Frica egoistă, frica de moarte, frica de frică a fost mai tare decât orice rațiune și decât orice bun simț. Și de aceea e ușor să râzi de niște oameni care n-au coloană vertebrală, care n-au niciun crez, care n-au niciun Dumnezeu: pentru că și ei se cred niște „glume” bune de râs.

Da, m-am simțit profund discriminat că n-am luat și eu parte la această mascaradă! Ca artist, ca om cu imaginație creatoare, puteam să găsesc materiale mai dure, mai rezistente, mai mortale decât pânza. Puteam să tragem la mașină gurile oamenilor și să îi lăsăm să răsufle cu un pai din ăla de suc, îi puteam gaza cu delicatețe pentru ca să nu ne mai prefacem că dorim să inventăm un vaccin, puteam lua parte și eu, cu ostentație, la câteva campanii de manipulare, repetând obsesiv că totul e atât de grav…încât la vară o să mâncăm mici și bere din nou. Sau again.

Pentru că oamenii trebuie să creadă orbește în ce le spunem noi. Și asta fiindcă ei nu pot discrimina, nu pot împărți binele de rău, ci au nevoie de noi, de câțiva psihopați celebri, de câțiva înnebuniți de iubirea de noi înșine, care trebuie să le spunem că roșiile sunt coapte și albinele nu sunt antilope.

Dar cum altă lege, „și mai bună” decât cârpa, a venit să mă „salveze” de mine însumi, am trecut de la râsul pe botniță la râsul pe bază de schimbare de sex lingvistică. Căci am auzit că mă pot crede femeie azi, bărbat mâine, transsexual poimâine, fără să mai fac schimbare de sex. E de ajuns să vreau! Și câteva zile, prin casă, am tot bășcălizat noua directivă europeană, de au râs toți telespectatorii pe care nu i-am avut. Dar eu am râs copios, din plin, relaxant, pentru că mi-am dat seama „cât de ușor” se produc dorințele în ziua de azi. Căci e de ajuns să mă cred femeie, eventual blondă, cu bani în bancă, dar fără amant, exclus, și, deodată, și devin ceea ce vreau. Nu e plină de copilărism directiva asta? Eu vreau, mă cred ceea ce nu sunt, iar statul se obligă să îmi respecte fanteziile. Dar de ce vrea statul să îmi acrediteze doar eventualele mele fantezii sexuale? Poate că vreau să am fantezii și în materie de educație, de putere, de vizibilitate, de corectitudine.

Spre exemplu, eu mă pot crede geniu, cel mai mare geniu al lumii și vreau ca statul român să ia act de credința mea, de cum mă cred eu pe mine mă m. Ce face statul român în materie de genialitatea mea, dacă, atunci când eu sar în sus, și le spun că mă simt femeie, el e în stare să mă creadă femeie?!

Unul se poate crede amibă, altul se poate crede un măr, altul se poate crede dumnezeu, altul se poate crede prost…Și toți trebuie crezuți! Pentru că atunci când deschizi cutia cu anormalități, cu nebunii, oricine se poate crede oricine. Și primul spital închis e cel de nebuni, pentru că sunt puțini nebuni care se cred ca în fișa medicală.

Dar azi, o lege și mai postmodernă mi-a făcut o bucurie tot mai galantă în materie…de zâmbet amar…Legea discriminării pe bază de orice zici despre altul. Nu mai trebuie să furi, să violezi, să omori ca să ajungi la pușcărie, ci poți ajunge dacă discriminezi…Zici ceva discriminări și iei 800 de ani de pușcărie. Că fiecare se notează pe caiet, apoi se adună…

A discrimina vine de la latinescul discrimino, discriminare, discriminavi, discriminatus și înseamnă a împărți, a separa[2] ceva de altceva, pe unul de altul. Cu alte cuvinte, nu mai pot spune noi, bărbații, și ele, femeile, sau, noi, ortodocșii, și ei, romano-catolicii, sau noi, cei cu familii normale și ei, cei cu familii constituite pe bază de preferințe sexuale, pentru că discriminez pe toată lumea. Căci legea îmi spune să nu îi situez pe ei, pe alții, în altă tabără, ci să îi socotesc la mine în tabără. Însă cum ar fi tabăra mea, cea ortodoxă și cu familie creștină, o tabără „inclusivă” și nu una exclusivă? Cum aș putea integra în familia mea și sub acoperișul casei mele un păgân, un eretic, un homosexual, un om care nu mă suportă etc., și ei, deodată, rămânând ca ei, să fie „în pace” cu mine? Și de ce mi-aș dori o astfel de babilonie în casa mea, dacă eu îmi doresc să trăiesc în pace și în sfințenie în casa mea alături doar de soția mea?

Însă aici e marea greșeală pe care o fac mulți: vor legi cu logică, vor normalitate, vor să nu fie luați de proști! Dar postmodernitatea ideologică e o bătaie de joc continuă. E o lume pentru proști, nu pentru oameni cu bun simț, nu pentru genii, nu pentru eroi, nu pentru Sfinți! E o luare în râs a tuturor credințelor, a tuturor valorilor, a tuturor principiilor. Cum să ceri „normalitate” de la niște structuri de putere care sunt setate pe legiferarea anormalităților?

Și când Biserica se luptă principial cu „noile” legi și directive…e „o glumă” pentru ei. Pentru că tocmai asta vor să „vă arate”: cât de „învechită” e Biserica în modul ei de a apăra normalitatea, pe lângă cât de „updatate” la „nevoile” oamenilor, adică la patimile lor, sunt noile legi. Iar statele democrate, care sunt tot mai postmoderne în afundul lor legislativo-birocratic, sunt interesate financiar de patimile oamenilor și nu de moralitatea lor. Baruri, cluburi, divertisment jegos, lăsarea drogurilor să inunde locurile frecventate de tineri, un ultrabănos trafic de femei și de bărbați și de copii în scopuri sexuale sau pentru omorârea lor pentru transplant de organe, țigări, alcool, jocuri de noroc, industrii întregi ale viciilor, taxate de stat sau privite cu închideri de ochi oficiali, sunt tunurile seculare care trag în membrii Bisericii. Și de aceea, relevanța adevărului creștin și a normalității umane e dinamitată chiar de către Stat, de cel care „garantează” multe și nimic pentru Biserică. Statul român dă ajutor de stat pentru cultele din România, unul infim, în comparație cu ajutorul dat industriilor care dinamitează cultele. Și noi știm că locul nostru, al Bisericii, e la periferia interesului Statului, pentru că Statul mănâncă bani și nu sfințenie, dar ne place să ne credem buricul târgului.

Însă, cum cei care fac bani, nu contează cât de murdari sunt, sunt serviți cu amabilitate, e normal ca să fim serviți cu mâncare stricată, uitată prin frigider cu lunile…Și mâncarea stricată sunt legile de sexualizare, de discriminare, de botnificare, de deznaționalizare, de păgânizare ale lumii noastre. Pentru că acolo unde încetează Biserica să acționeze liturgic și pastoral, oamenii se repăgânizează.

Așa că, iubiții mei cititori, e loc de zâmbet și trebuie să le tratăm pe toate cu zâmbet și nu cu nervi, nu cu găsirea de soluții, nu cu găsirea de sens! Sensul îl găsim în cuvintele lui Dumnezeu, care trebuie să fie viața noastră, și în familia noastră și în Biserică și în cei care rezonează cu noi. Însă un stat postmodern, care râde cu noi și de noi, nu e un stat cu care poți discuta principial în cele din urmă, ci ironico-distant. Nu putem accepta ceea ce e de neacceptat, dar în același timp nici nu avem cu cine să ne luptăm. Fapt pentru care, a rămâne distant față de tot ceea ce nu are de-a face cu voia lui Dumnezeu, e singura soluție la nivel personal. În toate secolele, oamenii lui Dumnezeu și-au găsit luminarea la El și la oamenii Lui. Și ei au putut să se sfințească în viața lor pentru că au trăit în mod principal după voia lui Dumnezeu și nu după legislația statului sau moda timpului. Au respectat orânduirile statale în care au crezut, dar nu le-au considerat demne de iubirea și aprecierea lor, decât în măsura în care legile statului aveau de-a face cu Dumnezeu.

Așa că am tot dreptul să râd de lucruri care n-au cap. Am tot dreptul să râd de lucrurile care Îl batjocoresc pe Dumnezeu și voia Lui cu noi. Și prin asta arăt că nu sunt ideologizat, că nu ascult orbește de legi, directive, conspirații, mascații, ci am mintea în folos propriu. Pentru că un om care zâmbește cu adevărat e cel care gândește cu mintea lui lucrurile.

Și prin asta am răspuns multora, care mă întreabă de ce nu „reacționez” „la marile probleme” ale momentului. Eu reacționez, dar nu pentru orice fel de public. Uneori reacționez numai în clubul select al casei mele sau în taina minții mele. Care scrie multe piese de teatru, de film, multe monologuri, uneori numai pentru sine, ca să se relaxeze. Am și nevoie de asta, la câte concedii am sărit, nu?! Așa că, un sfat, dacă îmi permiteți! Râdeți frumos și vedeți-vă mai departe de viața dumneavoastră, de familia dumneavoastră, de profesia dumneavoastră! Nu lăsați pe alții să gândească în locul dumneavoastră, ci gândiți cu toată inima!

[1] A se downloada și a se citi cu atenție: https://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/01/lumea-postmoderna-si-depersonalizarea-omului/.

[2] Cf. http://archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=discrimino.

Pastorala la Învierea Domnului a Patriarhului României [2021]

† Daniel,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Preacuviosului Cin Monahal,
Preacucernicului Cler
și Preaiubiților Credincioși
din Arhiepiscopia Bucureștilor

har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!

Hristos a înviat!

„Hristos este Întâiul-Născut din morţi (Coloseni 1, 18);
începătură a învierii celor adormiţi (1 Corinteni 15, 20)”

Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți Credincioși şi Credincioase,

taina Crucii şi taina Învierii Domnului Iisus Hristos au fost profețite de Prorocii Vechiului Testament, iar Sfinţii Apostoli, ucenici şi martori ai lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, le-au mărturisit ca fiind adevăruri mântuitoare şi dătătoare de viaţă.

Ei au văzut împlinită profeția lui Isaia care, cu sute de ani înainte, fiind inspirat de Duhul Sfânt şi văzând duhovniceşte cu anticipație pătimirile şi rănile lui Hristos Cel Răstignit a spus, rezumând taina legăturii dintre Jertfă şi Înviere: „[…] prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Sfinţii Apostoli şi Evangheliști, conștienți fiind de importanţa Jertfei şi a Învierii lui Hristos, prevestite de Hristos Însuşi „înaintea lor”, au transmis cu fidelitate cuvintele Lui în scrierile lor. Astfel, după Înviere, ucenicii amintindu-şi cuvintele tainice ale Domnului Iisus Hristos, prin care prevestea Pătimirile, Moartea şi Învierea Sa, le vor interpreta din perspectiva „plinirii” Scripturilor.

Faptul că Iisus „a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15, 4) arată nu doar o simplă informaţie cronologică, ci are o semnificație teologică.

În acest sens, Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei consemnează cuvintele profetice ale Mântuitorului Iisus Hristos: „precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopți, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopți” (Matei 12, 40).

Sfântul Evanghelist Marcu notează, de asemenea, cuvintele lui Iisus: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Marcu 8, 31).

Sfântul Evanghelist Luca evocă acelaşi adevăr descoperit de Iisus: „Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi” (Luca 24, 44-46; cf. 24, 6-7).

Iar Sfântul Ioan Evanghelistul, după ce vorbeşte în mod alegoric despre dărâmarea şi rezidirea templului în trei zile, spune: „Deci, când S-a sculat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care îl spusese Iisus” (Ioan 2, 22).

Astfel, Moartea şi Învierea lui Iisus sunt prezentate ca o împlinire a unui plan al lui Dumnezeu de mântuire a lumii de păcat şi moarte, plan în care moartea lui Iisus este liber acceptată de El.

De altfel, pe când era împreună cu ucenicii Săi şi îi învăţa, Iisus le-a spus: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi dau viaţa, ca iarăşi să o iau. Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi o dau. Putere am ca să o dau şi putere am iarăşi să o iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10, 17-18).

Înţelesul morţii lui Iisus ca jertfă liber acceptată sau ca dăruire de Sine pentru viaţa lumii este exprimat în Liturghia euharistică ortodoxă prin cuvintele: „în noaptea în care (Iisus) a fost vândut – sau, mai degrabă, când El Însuşi S-a dat pe Sine pentru viaţa lumii […]”[1].

Sfântul Evanghelist Luca ne arată că Domnul Iisus Hristos Cel Înviat din morţi a călătorit cu ucenicii Săi, Luca şi Cleopa, pe drumul spre Emaus şi le-a tâlcuit lor ceea ce prevestiseră Sfintele Scripturi despre Moartea şi Învierea Sa (cf. Luca 24, 13-32).

Din felul în care Iisus tâlcuiește ucenicilor Sfintele Scripturi, înţelegem faptul că Dumnezeu are un plan al mânuirii lumii, al eliberării ei de păcat şi de moarte. Acest plan se va realiza prin Fiul Său Cel veşnic, Care S-a făcut om pentru a mântui omenirea întreagă (cf. Luca 24, 46; 1 Corinteni 15, 20-25).

Din acest motiv, Biserica Ortodoxă consideră că persoana lui Iisus Hristos, Fiul veşnic şi Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, este centrul spiritual de convergență al cărților Vechiului Testament scrise de Moise, Profeți şi Psalmist, încât Vechiului Testament era pedagog sau călăuză către Hristos, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (cf. Galateni 3, 24).

Iubiți fii şi fiice duhovnicești,

Cartea Faptele Apostolilor ne spune că, după Învierea Sa din morţi, Iisus S-a arătat mai ales ucenicilor Săi, timp de 40 de zile, până în ziua Înălţării Sale la cer, vorbindu-le „cele despre Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 3).

Faptul că timp de 40 de zile după Învierea Sa din morţi, Domnul Iisus Hristos S-a arătat de mai multe ori ucenicilor Săi şi altor persoane, are o semnificație deosebită, cifra 40 regăsindu-se cu înțelesuri profunde în Sfânta Scriptură.

Sfântul Augustin face o analogie între motivul pentru care Hristos a postit vreme de 40 de zile înainte de activitatea Sa mesianică şi tot în timp de 40 de zile S-a arătat, de mai multe ori, ucenicilor Săi după Înviere: „Hristos Domnul a postit timp de 40 de zile (cf. Matei 4, 2), precum a postit şi Ilie (cf. 3 Regi 19, 8) şi prorocul Moise, care reprezintă Legea (cf. Ieșirea 34, 28); de asemenea, timp de 40 de zile a plutit pe apele potopului Corabia lui Noe (cf. Facerea 8, 20), care simboliza Biserica. Tot astfel, timp de 40 de zile după Înviere, Hristos Domnul S-a arătat Apostolilor Săi, mâncând şi bând cu ei (cf. Fapte 10, 40-41; Luca 24, 43), nu pentru că El ar fi avut nevoie, ci pentru a dovedi realitatea Învierii Sale, pentru a-i încredința pe Apostoli că El a înviat în acelaşi trup care a fost răstignit pe cruce”[2].

Iubiți frați şi surori,

Sfintele Evanghelii ne arată că viaţa Mântuitorului Iisus Hristos Cel Înviat din morţi nu este simplă revenire la viaţa trăită pe pământ printre oameni, ci o viaţă diferită. Cu trupul Său înviat El trece prin ușile încuiate (cf. Ioan 20, 19), Se arată ucenicilor Săi, vorbește cu ei și apoi Se face nevăzut. Ucenicii constată că, după Învierea Sa, Iisus poartă pe trupul Său semnele cuielor şi al suliței din timpul Răstignirii Sale (cf. Ioan 20, 19).

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos S-a arătat ucenicilor cu trupul Său însemnat cu urmele Răstignirii, „pentru ca Învierea să fie crezută, pentru ca Apostolii să afle că El Însuşi era Cel răstignit şi că n-a înviat altcineva în locul Lui”[3].

Însă, deşi timp de 40 de zile, Iisus Cel Înviat Se arată de zece ori ucenicilor Săi şi altor persoane de pe pământ, totuşi El nu mai trăieşte o viaţă fizică pământească, ci trăieşte viaţa cerească şi veşnică, într-o totală libertate de toate determinismele şi limitele spaţiului şi timpului. Nimeni şi nimic din lumea aceasta pământească nu-L mai poate atinge sau reţine, nici măcar cu privirea, decât dacă El vrea, când vrea şi cum vrea.

Iisus Cel Răstignit şi Înviat nu mai moare niciodată, El este veşnic viu: „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui”, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel (Romani 6, 9).

Totodată, Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că, după Învierea Sa, Iisus S-a întâlnit doar cu Apostolii Săi (cf. Faptele 1, 4), de aceea le spunea acestora înainte de Pătimirea Sa: „Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea” (Ioan 14, 19).

De asemenea, minunile pe care le face Iisus după Învierea Sa sunt săvârşite doar „înaintea ucenicilor Săi” (Ioan 20, 30). Pentru că „după cum înainte de Înviere Hristos trebuia să facă multe minuni, ca ucenicii să fie încredinţaţi că El este Fiul lui Dumnezeu, tot aşa trebuia şi după Înviere, ca ei să creadă că El a înviat”[4].

Prin arătările Domnului Iisus Hristos după Învierea Sa din morţi, El le oferă ucenicilor Săi o încredințare fermă, care avea să-i pregătească pentru a deveni puternici mărturisitori ai Lui în lume.

Iisus îi face pe ucenicii Săi să înțeleagă faptul că Pătimirile, Moartea şi Învierea Sa constituie împlinirea Scripturilor, sunt prevăzute în planul cel veşnic al lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Astfel, ucenicii Săi vor fi trimişi să binevestească lumii Evanghelia mântuirii şi a vieţii veşnice.

Înainte de a-l învia din morţi pe prietenul Său Lazăr din Betania, Iisus spune surorii acestuia (Marta): „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

În altă parte, Iisus spune: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel Care M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5, 24; vezi şi Ioan 5, 25, 28 şi 29).

Prin urmare, înţelegem că numai Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat poate dărui oamenilor mântuirea şi viaţa veşnică.

În acest sens, viaţa creştinilor care iubesc pe Hristos este Cruce sau răstignire a păcatului, prin rugăciune, pocăință şi post, dar şi pregustare a bucuriei Învierii, prin iertarea păcatelor şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos (cf. Ioan 6, 54), Sfânta Euharistie fiind arvuna vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor.

Pentru creştini, fiecare săptămână începe cu Ziua Învierii Domnului (Duminica), zi în care creştinii exclamă: „iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!”, iar ultimul articol din Crezul ortodox arată scopul ultim al vieţii creştine: „Aștept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Dreptmăritori creștini,

Traversăm o perioadă extrem de dificilă privind sănătatea și valoarea vieții, când numeroși oameni sunt încercați de noua epidemie, care s-a extins la nivel global. În această perioadă este mare nevoie de rugăciune și de ajutorare frățească, de apropiere de Dumnezeu și de solidaritate practică între oameni.

Aceste vremuri ne arată cât de fragilă este viața omului pe pământ și cât de mare nevoie este de a păstra permanent legătura cu Dumnezeu, Izvorul vieții pământești și al vieții cerești veșnice.

Această perioadă de criză medicală poate fi transformată într-o perioadă de întărire în credință, mai ales prin rugăciune și prin sporire a iubirii noastre față de oamenii aflaţi în suferință.

Totodată, criza medicală sau pandemia ne cheamă să preţuim viaţa şi sănătatea noastră, precum şi viaţa şi sănătatea semenilor noştri, ca fiind daruri primite de la Dumnezeu, pe care însă trebuie să le protejăm cu multă responsabilitate spirituală şi sanitară.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2021 ca An omagial al pastoraţiei românilor din afara României şi An comemorativ al celor adormiți în Domnul – valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor.

În acest sens, suntem chemați să cultivăm mai intens comuniunea fraternă cu românii din jurul graniţelor României şi din diaspora română.

În privința cimitirelor ortodoxe româneşti, acestea sunt locuri de reculegere şi de pelerinaj; în ele aflăm mormintele bunicilor şi părinţilor noştri, precum şi morminte sau monumente funerare ale marilor personalități naţionale, oameni de cultură, de artă, oameni de știință, morminte şi monumente ale eroilor care s-au jertfit pentru unitatea, libertatea şi demnitatea poporului român, ale eroilor revoluției române din decembrie 1989, dar şi morminte ale Martirilor și Mărturisitorilor lui Hristos Domnul din închisorile regimului comunist totalitar.

Pomenirea celor decedați, cu rugăciune şi cu recunoștință, nu este doar o datorie morală a noastră, a tuturor, ci este şi un act de sănătate spirituală a sufletului, deoarece numai rugăciunea şi recunoştinţa sunt relație vie între suflete, o comuniune spirituală mai tare decât moartea fizică a trupului.

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşti să aducă tuturor românilor multă sănătate şi pace, bucurie şi speranţă! Cu iubire părintească, vă adresăm tuturor salutul pascal: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul împreună rugător şi de tot binele doritor,

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

[1] Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 173.

[2] Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. 1, colecția Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, serie nouă, 13, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2014, p. 373.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. 2, colecția Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, serie nouă, 18, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2019, p. 435.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, pp. 435-436.

Pastorala sinodală la Duminica Ortodoxiei [2021]

Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicului cler și preaiubiților credincioși
din cuprinsul Patriarhiei Române,

har, pace și bucurie de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi, părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Preacuvioase maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

dăm slavă lui Dumnezeu Cel în Treime închinat, pentru că, în pofida tuturor încercărilor și ispitelor prin care a trecut și trece umanitatea întreagă, ne-a învrednicit și în acest an să pășim pe calea pocăinței, începând „călătoria virtuţilor […] încingându-ne cu nevoinţa cea bună a postului”[1], pentru „a vedea preacinstitele Pătimiri ale lui Hristos Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne”[2].

Duminica de astăzi, numită a Ortodoxiei, prim popas în călătoria duhovnicească a Marelui Post, a fost instituită de Sfântul Patriarh Metodie al Constantinopolului, în urma Sinodului local de la Constantinopol din11 martie 843, care a consfințit oficial proclamarea definitivă a cinstirii sfintelor icoane[3].

Această proclamare dogmatică vine însă în urma unei crize îndelungate, întinsă de-a lungul secolelor al VIII-lea și al IX-lea. Ea s-a manifestat prin lupta împotriva Icoanelor și a cinstitorilor lor, fiind numită, din această cauză, criza iconoclastă sau iconoclasm.

Tulburările generate de criza iconoclastă s-au manifestat pe parcursul a două perioade, marcate de multe prigoane ale împăraților bizantini împotriva Icoanelor, dar și de o puternică rezistență prin străluciți Teologi și oameni Sfinți, apărători și cinstitori ai Sfintelor Icoane.

Aceștia din urmă, luminați de Duhul Sfânt, au descoperit tuturor valoarea teologică, liturgică și catehetică a Icoanei în viața Bisericii și a creștinului care cultivă comuniunea cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui.

În prima perioadă a războiului contra Icoanelor (730-787), remarcăm între apărătorii Ortodoxiei pe Sfântul Patriarh Gherman I al Constantinopolului (715-730) și pe Sfântul Ioan Damaschin (675-749).

Cel dintâi a dat prima mărturie a Ortodoxiei împotriva iconoclasmului, afirmând că tradiția reprezentării în Icoană a Domnului Iisus Hristos decurge din teofania Sa văzută, adică din întruparea, viața în trup, pătimirile și moartea Sa mântuitoare [4].

La rândul său, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin a reușit să rezume admirabil învățătura ortodoxă despre Icoane, prin cele trei tratate ale sale despre icoane. În acest sens, el spune: „În vremurile dinainte, Dumnezeu, fără trup sau formă, nu putea fi înfăţişat în niciun chip (în icoană). Dar astăzi, deoarece Dumnezeu S-a arătat în trup şi a trăit printre oameni, eu pot înfăţişa ceea ce este văzut în Dumnezeu. Eu nu cinstesc materia, ci Îl cinstesc pe Creatorul materiei, Care S-a făcut materie pentru mine, Care a luat asupră-Și viaţa în trup şi Care, prin materie, a săvârşit mântuirea mea”[5].

Prima perioadă iconoclastă se încheie cu Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, din anul 787, inițiat de Sfânta Împărăteasă Irina, în cadrul căruia a fost exprimată precis distincția clară și neechivocă dintre venerarea sau cinstirea relativă a Icoanei și adorarea care se cuvine numai lui Dumnezeu.

Cea de-a doua perioadă iconoclastă a izbucnit sub domnia secularizantă a împăratului iconoclast Leon al V-lea Armeanul (813-820) și a durat până în anul 843. Însă Dumnezeu a rânduit și acum oameni minunați, Sfinți, precum Sfântul Cuvios Teodor Studitul (759-826) și Sfântul Patriarh Nichifor Mărturisitorul al Constantinopolului (806-828).

Sfântul Cuvios Teodor Studitul justifică practica zugrăvirii Icoanei Domnului Iisus Hristos pe temeiul întrupării Fiului veșnic al lui Dumnezeu. Astfel, Icoana Domnului Hristos este nu doar chipul omului Iisus din Nazaret, ci este chipul Ipostasului unic al Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, pentru mântuirea oamenilor.

A doua perioadă a crizei iconoclaste se încheie în timpul Sfintei Împărătese Teodora[6] și a Sfântului Patriarh Metodie al Constantinopolului, prin restabilirea cultului Sfintelor Icoane la Sinodul local întrunit la Constantinopol în anul 843. Acum se reafirmă hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787 și se condamnă definitiv iconoclasmul dimpreună cu toate ereziile de până atunci.

Datorită faptului că lucrările Sinodului din anul 843 s-au încheiat în sâmbăta dinaintea primei Duminici a Postului Mare (11 martie), documentul oficial, numit Synodiconul Ortodoxiei, a fost citit solemn în ziua următoare, în Duminica întâi a Postului. De atunci s-a luat hotărârea ca în fiecare an, începând cu anul 843, în prima Duminică a Sfântului și Marelui Post, numită Duminica Ortodoxiei, să fie celebrat Triumful sau Biruinţa Ortodoxiei în întreaga lume ortodoxă.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Cinstirea Sfintelor Icoane, așa cum a fost stabilită de Sfinții Părinți în Sfintele Sinoade, este un act de mărturisire a adevărului Întrupării Fiului veșnic al lui Dumnezeu, un act de comuniune cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui, dar și un îndemn la viață sfântă și la fapte ale iubirii milostive în orice loc și în orice vreme.

Pentru mărturisirea credinței ortodoxe, suntem datori să ne curățim mintea, să ne despătimim și să săvârșim fapta cea bună și dreaptă, să ne înnoim și să ne luminăm cu virtuțile, luând aminte la cuvintele Sfântului Apostol Iacov: „credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 17). În acest fel, înaintăm spre asemănarea cu Chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt, la îndumnezeirea prin har, despre care Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Fiecare dintre noi este pictorul propriei sale vieţi: sufletul este pânza, virtuţile sunt culorile, iar Hristos este modelul pe care trebuie să-L pictăm”[7].

Prin sărbătoarea de astăzi, Duminica Ortodoxiei sau a Biruinţei dreptei credinţe, suntem chemați și noi să fim biruitori, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, asupra patimilor lăcomiei, trufiei sau mândriei din noi, care ne pândesc mereu, punând în locul acestora virtuțile smereniei și ale iubirii milostive față de oamenii din jurul nostru, pentru a redescoperi în ei chipul lui Hristos cel smerit.

Dreptmăritori creştini,

Anul 2021, proclamat de Sfântul Sinod drept Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor, oferă prilejul de a manifesta mai intens dragostea și dorul pentru frații români din afara granițelor țării, dar și ocazia de a arăta grija pentru cei trecuți din această viață.

În acest context, reamintim că în anul 2021 se împlinesc 150 de ani de la Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni, eveniment misionar și cultural care a avut loc în anul 1871 la Mănăstirea Putna, inițiat de poetul Mihail Eminescu și care s-a bucurat de participarea unor personalități precum scriitorul Ioan Slavici sau istoricul Alexandru D. Xenopol.

Împlinirea unui secol și jumătate de la acest eveniment va fi marcată și în acest an la ctitoria Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, în ziua de 15 august, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, în scopul afirmării și consolidării unității românilor din țară și din afara granițelor și pentru întărirea legăturilor frățești, a comuniunii de iubire și a împreună lucrării spre binele comun al poporului român.

Totodată, în vederea cultivării recunoștinței și a iubirii față de cei trecuți la Domnul, este datoria morală a fiecărui creștin ortodox de a pomeni la rugăciunea particulară, la Sfânta Liturghie și la celelalte Sfinte Slujbe pe cei care nu mai sunt printre noi, de a le cinsti memoria și de a ne aduce aminte de faptele lor bune, precum și de a îngriji și înfrumuseța mormintele lor, dar și monumentele eroilor români.

De asemenea, potrivit tradiției statornicite de Biserica noastră, în Duminica Ortodoxiei se inițiază colecta pentru Fondul Central Misionar, prin care sunt ajutate în mod special comunităţile parohiale din ţară şi de peste hotare aflate în dificultate şi sunt susţinute activităţile social-filantropice şi educaţionale prin care se păstrează identitatea spirituală şi culturală a creştinilor ortodocşi români.

Dărnicia, deschiderea cu generozitate spre cei aflați în nevoi, reprezintă un chip luminos al vieții creștine, al unei persoane, al unei comunități și al unui neam întreg. De-a lungul istoriei, românul creștin ortodox a învățat că numai dăruind va dobândi, ceea ce l-a determinat ca din puținul lui să dăruiască și celor lipsiți, pentru ca și el să fie ajutat în momente de grea încercare.

Astfel, bunătatea și dărnicia de care au dat mereu dovadă strămoșii și părinții noștri a devenit pentru popor un prilej binecuvântat de a spori spiritual în credință și fapte bune, de a păstra o legătură puternică de frățietate cu românii aflați printre străini, dar și de a păstra numele de buni creştini, arătând că iubirea față de Dumnezeu se împletește frumos cu iubirea față de semeni.

Avem convingerea și speranța că și în acest an veți răspunde cu dărnicie creștină chemării de ajutorare a celor aflați în nevoi, contribuind la continuarea lucrării misionare și social-filantropice a Bisericii, spre folosul credincioșilor ortodocși români de pretutindeni.

Dorindu-vă să aveți parte de post binecuvântat, cu mult spor și folos duhovnicesc, vă îmbrățișăm cu binecuvântare sfântă: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan

Arhiepiscopul Iașilor și

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

† Andrei

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

† Ioan

Arhiepiscopul Timișoarei și

Mitropolitul Banatului

† Iosif

Arhiepiscopul ortodox român al Europei Occidentale

și Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale
și Meridionale

† Nicolae

Arhiepiscopul ortodox român al Statelor Unite ale
Americii și Mitropolitul ortodox român al celor două Americi

† Teodosie

Arhiepiscopul Tomisului

† Irineu

Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Ioachim

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

† Ciprian

Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

† Timotei

Arhiepiscopul Aradului

† Lucian

Episcopul Caransebeșului

† Iustin

Episcopul ortodox român al Maramureșului
și Sătmarului

† Antonie

Episcopul de Bălți

† Vincențiu

Episcopul Sloboziei și Călărașilor

† Galaction

Episcopul Alexandriei și Teleormanului

† Sebastian

Episcopul Slatinei și Romanaților

† Petroniu

Episcopul Sălajului

† Daniil

Episcopul Daciei Felix

† Siluan

Episcopul ortodox român
al Italiei

† Macarie

Episcopul ortodox român

al Europei de Nord

† Ioan Casian

Episcopul ortodox român al Canadei

† Ieronim Sinaitul

Episcop-vicar patriarhal

† Nichifor Botoșăneanul

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Iașilor

† Benedict Bistriţeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului,
Feleacului şi Clujului

† Marc Nemțeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române
a Europei Occidentale

† Damaschin Dorneanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei
și Rădăuților

† Timotei Sătmăreanul

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române
a Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdania

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române
a Italiei

† Laurențiu

Arhiepiscopul Sibiului și

Mitropolitul Ardealului

† Irineu

Arhiepiscopul Craiovei și

Mitropolitul Olteniei

† Petru

Arhiepiscopul Chișinăului,

Mitropolitul Basarabiei și Exarhul Plaiurilor

† Serafim

Arhiepiscopul ortodox român al Germaniei,
Austriei și Luxemburgului și Mitropolitul ortodox
român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

† Nifon

Mitropolit onorific,
Arhiepiscopul Târgoviștei

† Calinic

Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

† Varsanufie

Arhiepiscopul Râmnicului

† Calinic

Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului

† Casian

Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Ignatie

Episcopul Hușilor

† Sofronie

Episcopul ortodox român al Oradiei

† Nicodim

Episcopul Severinului
și Strehaiei

† Veniamin

Episcopul Basarabiei de Sud

† Andrei

Episcopul Covasnei și Harghitei

† Ambrozie

Episcopul Giurgiului

† Visarion

Episcopul Tulcii

† Gurie

Episcopul Devei și Hunedoarei

† Siluan

Episcopul ortodox român al Ungariei

† Timotei

Episcopul ortodox român

al Spaniei și Portugaliei

† Mihail

Episcopul ortodox român

al Australiei și Noii Zeelande

† Varlaam Ploieșteanul

Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor

† Ilarion Făgărășanul

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Sibiului

† Paisie Lugojeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei
Timișoarei

† Sofian Brașoveanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române
a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

† Emilian Crișanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei
Aradului

† Nestor Hunedoreanul

Arhiereu-vicar al Episcopiei Devei
și Hunedoarei

† Teofil de Iberia

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române
a Spaniei și Portugaliei

Note:

[1] Triodul, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului ­Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 110.

[2] Triodul, p. 111.

[3] În ziua de 11 martie se face pomenirea Sfântului Ierarh Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, mare apărător al Ortodoxiei împotriva ereziei monotelite.

[4] John Meyendorff, Teologia Bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 64.

[5] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate împotriva iconoclaştilor, trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMO, București, 2016, pp. 65-66.

[6] În insula Kerkyra (Corfu), cunoscut loc de pelerinaj datorită prezenței Moaștelor Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei Taumaturgul, mare apărător al dogmei Preasfintei Treimi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), prin celebrul argument al cărămizii descompuse, prin rugăciunile sfântului, în cele trei elemente constitutive, focul, pământul și apa, sfinte moaște așezate în biserica închinată marelui făcător de minuni, în Catedrala Mitropolitană din ­limanul insulei se află, spre închinare, în fața tâmplei Sfântului Altar, Sfintele Moaște întregi, neputrezite, ca și cele ale Sfintei Împărătese Teodora, Apărătoarea Sfintei Ortodoxii.

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre desăvârşire, către Monahul Olimpiu, în Sf. Grigorie de ­Nyssa, Scrieri II, în col. ­Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, nr. 30, seria veche, Ed. ­Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, pp. 467-468.

Pastorala în format PDF!

Anul 2021 în Biserica Ortodoxă Română

Proclamarea anului 2021 în Patriarhia Română ca „Anul omagial al pastorației românilor din afara României” şi „Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor”

(Catedrala Patriarhală, vineri, 1 ianuarie 2021)

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa de lucru din 28 octombrie 2019, a examinat referatul Cancelariei Sfântului Sinod privind declararea anului 2021 în Patriarhia Română ca Anul omagial al pastorației românilor din afara României şi Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor.

În acest sens, la Cancelaria Sfântului Sinod a fost redactat un program-cadru (liturgic, cultural și mediatic) intitulat „2021 – Anul omagial al pastorației românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor”.

I. În primul semestru al anului 2021 va fi tratată tema: „Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României”, care va fi prezentată astfel:

1. Comunitățile de credincioși ortodocși români din vecinătatea granițelor țării. Istorie, activitate misionară, organizare canonică și pastorală;

2. Comunitățile de credincioși ortodocși români aflate în diaspora. Istorie, evoluție, activitate misionară, organizare canonică și pastorală.

II. În al doilea semestru al anului 2021 va fi tratată tema: „Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor”, care va fi prezentată astfel:

1. Cinstirea în Biserică a celor adormiți în Domnul: temeiuri scripturistice, patristice și liturgice;

2. Valoarea liturgică a cimitirele ortodoxe, expresie a credinței, a respectului și a dragostei pe care credincioșii români ortodocși o au față de cei trecuți la Domnul;

3. Valoarea culturală a cimitirelor ortodoxe și acțiuni durabile pentru protejarea acestora.

În urma discuțiilor în plen, la propunerea Comisiei pastorale, monahale şi sociale, Sfântul Sinod a hotărât:

1. aprobă declararea anului 2021, în Patriarhia Română, ca „Anul omagial al pastorației românilor din afara României” și „Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor”;

2. aprobă programul-cadru (teologic-educațional, cultural și mediatic) intitulat „2021 – Anul omagial al pastorației românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor”.

Preşedintele Sfântului Sinod

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

2021 – Anul omagial al pastorației românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2021 drept Anul omagial al pastorației românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor.

Cele două teme, omagială și comemorativă, evidențiază două coordonate esențiale prioritare în viața și activitatea pastoral-misionară a Bisericii noastre.

Grija pastorală și atenția specială manifestată de Patriarhia Română față de comunitățile ortodoxe românești din afara granițelor țării s-a concretizat prin înființarea de numeroase parohii și eparhii noi care să vină în întâmpinarea nevoilor sufletești ale credincioșilor români ortodocși din afara României.

Prin slujitorii ei, Biserica Mamă îi sprijină și încurajează pe fiii ei duhovnicești din afara granițelor țării și înțelege greutățile cu care aceștia se confruntă. Românii migranți au aspirația unui viitor prosper, dar trăiesc uneori în societăți din ce în ce mai secularizate și individualiste, sunt priviți adesea cu răceală sau suspiciune, fapt care nu le insuflă un sentiment de pace și mulțumire sufletească.

De aceea, în Bisericile ortodoxe românești din străinătate, românii simt bucuria regăsirii și trăirii credinței strămoșești, participă la viața liturgică și își alină dorul mistuitor după cei dragi și după locurile natale, își reconfirmă identitatea lor profundă și își redescoperă originile.

Se adună mai ales în jurul unui preot de parohie, căruia îi spun în limba maternă nu doar păcatele la spovedanie, ci și problemele cotidiene.

Prin cult, dar și prin evenimentele culturale și acțiunile social-filantropice organizate de parohiile din diaspora română, sunt promovate valorile permanente ale Ortodoxiei și ale poporului român, se transmit tradițiile românești și se cultivă limba română, toate acestea contribuind la păstrarea identității culturale, etnice și ecleziale ortodoxe a românilor din diaspora.

Totodată, promovarea identității românești ortodoxe asigură o integrare socială în țările gazdă fără asimilare culturală și fără deznaționalizare.

Sperăm într-o conviețuire armonioasă a migranților români cu cetățenii din țările de adopție, mai ales acum când, în multe locuri din lume, criza medicală, morală, spirituală și economică se manifestă și prin tensiuni sociale care pot degenera în conflicte interetnice și interreligioase.

Cu multă dragoste părintească, îi îndemnăm pe românii care trăiesc departe de țară să rămână permanent în contact cu cei dragi rămași în țară, pentru ca distanțele geografice mari să nu producă îndepărtare sufletească sau înstrăinare spirituală a unora față de alții și să se păstreze unitatea familiei.

Sporirea comuniunii și conlucrarea fraternă între românii care muncesc sau studiază în afara României și cei dragi rămași în țară este o necesitate.

Îi îndrumăm pe credincioșii ortodocși din țară și din străinătate să prețuiască familia – constituită din bărbat, femeie și copii –, deoarece familia binecuvântată de Dumnezeu reprezintă spațiul intim cel mai de preț în care se exprimă iubirea conjugală, dar și dragostea părintească, filială și frățească.

Le adresăm îndemnul de a educa generația tânără în duhul iubirii de Dumnezeu, de Biserică și de neam, și de a le cultiva copiilor și tinerilor virtuți esențiale ca: dragostea și compasiunea, solidaritatea cu oamenii aflați în dificultate, blândețea, sinceritatea, curajul și încrederea.

Prin hotărârea Sfântului Sinod din 25 februarie 2009, prima duminică după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a fost dedicată migranților români, ca semn al permanentei griji pastorale a Bisericii Ortodoxe Române față de românii stabiliți definitiv sau temporar în străinătate.

Îi încredințăm că Biserica Ortodoxă Română, ca o mamă spirituală care nu-și abandonează niciodată fiii, prin vrednicii ierarhi și preoți misionari în diaspora, le va fi în continuare alături, susținându-i atât prin rugăciunile ei permanente, cât și prin activitățile ei concrete pastorale, social-filantropice și culturale.

***

De asemenea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2021 ca An comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor.

Pomenirea în Biserică a celor adormiți în Domnul constituie un act de credință ortodoxă și mărturie a iubirii față de semeni.

Pentru cinstirea memoriei lor, Biserica Ortodoxă păstrează o rânduială amplă de slujbe și pomeniri (parastase) care cuprind rugăciuni și cereri pentru iertarea păcatelor acestora, odihna și mântuirea sufletelor lor.

Cimitirele au desigur o semnificație liturgică, dar și o valoare culturală. Ele sunt expresia respectului și pioasei aduceri aminte față de înaintași.

Timpul orientat de credincioși spre învierea de obște se exprimă și prin permanenta comemorare a celor adormiți în Domnul, în rândul lor numărându-se și eroii neamului nostru românesc.

Pomenirea eroilor din toate timpurile și din toate locurile, ca și cultul morților în general, constituie manifestări de statornicie în credință, de continuitate și unitate în cuget și simțiri de-a lungul generațiilor.

Este semnul neuitării și prețuirii noastre pentru jertfa lor și speranța comuniunii lor veșnice cu Hristos Domnul, în nădejdea învierii și a vieții veșnice.

Istoria Bisericii Ortodoxe Române dă mărturie peste veacuri despre grija pe care a avut-o pentru memoria înaintașilor.

La fiecare Sfântă și Dumnezeiască Liturghie sunt pomeniți ierarhii Bisericii, ctitorii, miluitorii și binefăcătorii sfintelor lăcașuri, eroii, ostașii și luptătorii români din toate timpurile și locurile care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori, pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe strămoșești, pentru întregirea neamului, pentru libertatea, unitatea și demnitatea poporului român, precum și toți cei adormiți din neamurile noastre.

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți românii, din țară și din străinătate, dăruindu-le sănătate și mântuire, ocrotindu-i de tot răul și întărindu-i în tot lucrul bun, spre bucuria Bisericii noastre și a poporului român de pretutindeni, iar pe cei adormiți în Domnul să-i așeze în ceata drepților și să le dăruiască odihnă în lumina și iubirea Preasfintei Treimi!

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Pastorala la Nașterea Domnului a PS Galaction Stângă [2020]

† Galaction,
din mila lui Dumnezeu
Episcop al Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,

tuturor Dreptcredincioșilor creștini, Cinului monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor Părinți din această Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har și pace de la Mântuitorul Hristos, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

„Veniți să ne bucurăm întru Domnul,
povestind taina ce este de față. Zidul cel despărțitor acum cade;
sabia cea de foc se îndepărtează; Heruvimul nu mai păzește Pomul vieții;
iar eu mă împărtășesc din dulceața din Rai, de la care m-am depărtat
prin neascultare”
(Stihira, pe glasul al II-lea, de la Vecernia Nașterii Domnului).

Iubiții noștri fii duhovnicești,

praznicul luminat al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, astăzi și întotdeauna, ne aduce aminte de milostivirea cea fără de margini a lui Dumnezeu față de noi, când a trimis pe Fiul Său să ne răscumpere din păcatul strămoșesc și să ne pregătească pentru primirea bunătăților celor veșnice. De aceea, praznicul acesta este praznic de bucurie, de mulțumire și de recunoștință aduse lui Dumnezeu, Care, prin Fiul Său, ne-a cercetat și ne-a ridicat la starea duhovnicească de fii ai Săi prin credință. În această sfântă zi suntem chemați să ne deschidem sufletele și inimile noastre pentru a ne îndulci din graiurile sfintelor învățături ale Bisericii, „povestind taina ce este de față”, taina Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire nesfârșită față de oameni.

Deși Nașterea Domnului este o mare taină a lui Dumnezeu, „taina cea din veac ascunsă” [1], despre care Sfântul Apostol Pavel vorbește de atâtea ori, prin împlinirea ei, ea devine pentru noi certitudinea și realitatea în care aflăm izvorul și temeiul mântuirii noastre: „Cu adevărat mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de Îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă” [2].

Ca realitate și eveniment istoric petrecut în urmă cu două mii de ani, Nașterea Mântuitorului ne îndeamnă la o atitudine doxologică, de preamărire a iubirii lui Dumnezeu. De aceea, Sfânta Biserică a statornicit, încă de la întemeierea ei, sărbătorile religioase ca modalități de rememorare spirituală, de reasumare și trăire a evenimentelor mântuitoare. Desigur, sărbătorile ortodoxe rămân autentice în măsura în care ele nu se contaminează de dimensiunea profanului și nu se transformă în festin prelungit, în momente golite de activitate spirituală. Sărbătorile autentice trebuie să fie culmi de trăire spirituală, ocazii de reînduhovnicire, de trăirea adevărată întru Hristos. Asumate în acest mod, ele devin nu numai momente duhovnicești accesibile prin reamintire, ci și linii de har, permanențe tainice ale Sfântului Duh, pietre de temelie care ne fac contemporani și părtași evenimentului sărbătorit. Astfel, înțelegem că sărbătorile Sfintei Biserici nu sunt doar zile libere de readucere în actualitate a unor realități trecute, ci respirația de har a fiecărui credincios, care aduce în propria sa viață, viața și lucrările lui Hristos care devin un „acum” permanent, tainic și liturgic. De aceea, cântările Sfintei Biserici răsună deslușit astăzi, la timpul prezent: „Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L! Hristos pe pământ, înălțați-vă!” [3].

Pe drept cuvânt putem spune că, de fapt, Sfânta Biserică este mediul cel mai potrivit pentru trăirea cu adevărat a sărbătorilor. Biserica este Trupul divino-uman al lui Hristos extins în umanitate (Părintele Dumitru Stăniloae), care îi pregătește pe oameni pentru Împărăția lui Dumnezeu. Ea este un organism teandric în care Dumnezeu este prezent întreg în fiecare dintre credincioși. Harul Sfântului Duh este cel care susține plenar și desăvârșește unitatea Bisericii în Hristos, Capul ei. În Biserică, Hristos este prezent „în toate zilele, până la sfârșitul veacului” [4]. Pentru aceasta se poate afirma că în Biserică, Hristos pururea Se întrupează în cei vrednici, care actualizează astfel în ei Nașterea Domnului, viața Bisericii este o neîncetată Epifanie a Sfintei Treimi, adică o reactualizare a Botezului Domnului, dar și o îmbrățișare a omului de către Dumnezeu și a lui Dumnezeu de către oameni ca la Întâmpinarea Domnului. Roadele Buneivestiri sunt permanent prezente în inima Bisericii ca bucurie și arătare a tainei celei din veac. Dar Biserica este și Învierea tainică a Domnului în cei credincioși, când El îi ridică din întuneric și din umbra morții, este Înălțarea lui Hristos în noi la cerurile cele de iubire ale lui Dumnezeu, dar și o Cincizecime continuă, prin care Duhul Sfânt umple de slava Sa cea necreată pe fiecare credincios în parte, deschizându-i perspectiva veșnică a unirii cu Dumnezeu. Trăirea sărbătorilor în Biserică devine în acest fel un pelerinaj liturgic spre Dumnezeu, în care El nu este doar scopul pelerinajului, ci și Calea și Lumina care ne călăuzesc. Aceeași lucrare personală a lui Dumnezeu în viața noastră se vede și în rugăciunea liturgică a Sfântului Ioan Gură de Aur, care e citită de Preot în timpul Heruvicului: „Că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru…”[5].

Iar Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă chiar începutul acestui pelerinaj al omului către Dumnezeu și îi oferă totodată și putința necesară de a-l duce la bun sfârșit. Domnul Hristos, Cel care S-a întrupat pentru noi, vine ca o lumină de la Dumnezeu ca să ne izbăvească de întunericul păcatelor noastre și să ne arate calea cea bună a vieții, dăruindu-ne cunoașterea de Dumnezeu: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței” [6]. Pentru aceasta, Prorocul Isaia Îl numește pe Hristos: „Lumină mare”, atunci când zice: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare și voi, cei ce locuiți în latura umbrei morții, lumină va străluci peste voi” [7]. De asemenea și Dreptul Simeon, Bătrânul, Îl numește pe Pruncul Iisus „Lumină spre descoperirea neamurilor” [8].

În lumea cufundată până atunci în întunericul păcatului, Hristos Mântuitorul spune despre El Însuși: „Eu sunt Lumina lumii! Cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” [9]. Prin nașterea Fiului lui Dumnezeu, calea ce duce de pe pământ la cer se luminează și noi înșine, prin credința în Hristos, devenim fii ai Luminii, așa cum ne îndeamnă Hristos: „Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii!” [10]. Căci „Eu, Lumina, am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” [11]. Iar Lumina cea din Lumină, Dumnezeul Cel adevărat din Dumnezeul cel adevărat, Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-născut din Tatăl, din veci, Se smerește pe Sine, din iubire față de oameni, și Se întrupează făcându-Se om asemenea nouă, afară de păcat, pentru a-l înălța pe omul cel căzut și a-l îndumnezei prin har.

Credința în Hristos Cel întrupat ne duce la comuniunea cu El, ne duce la comuniunea cu Însăși Lumina. Dobândirea acestei lumini dumnezeiești a lui Hristos e însăși starea noastră de sfințenie. De aceea, în Sfintele Icoane, Sfinții sunt înfățișați cu aureole de lumină în jurul capului lor, pentru că ei sunt plini de lumina lui Hristos și din ei radiază lumina Lui. Pentru că Sfinții nu sunt lumini pri ei înșiși, ci datorită lui Hristos, Care este în ei. Și pentru că El este în ei, de aceea și Sfinții sunt purtători ai luminii lui Hristos. Acest adevăr îl face pe Sfântul Apostol Pavel să afirme cu toată convingerea: „M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” [12].

Prin această sfântă sărbătoare fiecare creștin dobândește puterea de a se face purtător al luminii lui Hristos. Însă numai dacă „umblă întru lumină” [13], adică dacă stăruie să viețuiască în lumina Sa cea dumnezeiască și în dumnezeiasca Sa învățătură. Înțelegem prin aceasta că nu este suficient doar să credem, ci trebuie să ne și purtăm, în consecință, ca fii ai Luminii. Credința noastră trebuie să devină lucrătoare prin iubire, adică să rodească fapte de iubire. În fiecare faptă de iubire săvârșită față de semenii noștri, noi ne aflăm în comuniune cu Dumnezeu. Căci „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el” [14]. Iar Sfânta Scriptură ne mărturisește: „Cine zice că este în lumină și pe fratele său îl urăște, acela este în întuneric până acum. Cine iubește pe fratele său rămâne în lumină” [15]. Pentru aceasta, atunci când urâm răul, când iertăm din inimă pe dușmanii noștri, când ne arătăm iubitori față de aproapele nostru și suntem alături de el în suferințe, noi știm că am trecut din întuneric la lumină. Pentru că „am trecut din moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați. Dar cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte” [16].

Fiul lui Dumnezeu întrupat a coborât din iubire pentru noi pe pământ, pentru ca să ne dăruie viața veșnică: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel unul-născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” [17]. Căci „Eu am venit ca (lumea) viață să aibă și din belșug să aibă” [18]. Iar pentru a ne învrednici de darurile cele bogate și nepieritoare ale Sfintei Sale Nașteri nu ni se cere nici bogăție, nici frumusețe, nici cultură sau vreo altă slavă omenească, ci ni se cere ceea ce fiecare dintre noi poate oferi: o credință curată, care să lucreze fapte bune. Această credință ne unește cu Hristos, Care, pe măsura credinței noastre, ne umple sufletele de darul vieții celei veșnice, revărsând asupra noastră energiile cele dumnezeiește, adică harul cel veșnic, cel dumnezeiesc al lui Dumnezeu. Viața adevărată a omului începe cu această credință care îi predă lui Hristos tot sufletul, toată inima, toată mintea și toată puterea noastră, iar Acesta le sfințește și le îndumnezeiește treptat. Cu cât credința este mai mare, cu atât darul lui Dumnezeu este mai bogat în cel credincios și înțelegem că viața noastră este cu adevărat viață numai în măsura în care este o viață întru Hristos.

Dreptmăritori creștini,

prin venirea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, Dumnezeu a chemat la masa dragostei Sale pe toți oamenii, ca să se ospăteze din belșug și în toată deplinătatea, ca fii și moștenitori ai Împărăției cerurilor. Cei două mii de ani de Creștinism ne arată că blânda Sa chemare nu a rămas fără răspuns. Căci Evanghelia lui Hristos a rodit în jertfele Mucenicilor și în nevoințele Sfinților Săi. Aceasta nu înseamnă că înainte de nașterea lui Hristos, Dumnezeu nu a fost prezent în creația Sa. Pentru că însăși lumea este o expresie a iubirii lui Dumnezeu și o arătare a slavei Sale: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” [19]. Dragostea lui Dumnezeu și chemarea Sa pentru omul căzut nu au lipsit niciodată din creație, însă omul nu a mai fost capabil, după căderea în păcat, să le perceapă în profunzimea lor. Păcatul este cel care întunecă mintea omului și falsifică realitatea. Chiar și înainte de întruparea Sa, lucrarea lui Hristos Dumnezeu era prezentă în oameni prin Duhul Sfânt, pregătindu-i pentru venirea Sa în trup, iar, după aceasta, Hristos continuă să lucreze în sufletele cele credincioase și vrednice, începând îndumnezeirea lor încă din această viață, și pregătindu-le pentru cea de a doua Sa venire, cea întru slavă.

Acest adevăr ni-l grăiește deslușit Sfântul Maxim Mărturisitorul, care, luminat de Hristos Dumnezeu, ne învață astfel: „Precum înainte de venirea văzută și în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea spiritual la Patriarhi și la Proroci, preînchipuind tainele venirii Lui, tot așa și după această venire, El vine nu numai în cei ce sunt prunci, nutrindu-i duhovnicește și ducându-i spre viața desăvârșirii cea după Dumnezeu, ci și în cei desăvârșiți, desemnându-le de mai înainte, în chip ascuns, forma venirii Lui viitoare, ca într-o icoană. Această venire o înfăptuiește El pururea, preschimbând, prin virtuți, pe cei vrednici, din trup în Duh” [20]. Dacă, înainte de întruparea Sa, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu lucra numai din afară asupra oamenilor pentru a menține în ei o oarecare raționalitate și iubire, prin întruparea Sa și prin împărtășirea noastră cu Sfântul Său Trup și Sfântul Său Sânge, El ne umple de toată iubirea Sa, dându-ne puterea să învingem slăbiciunile firii noastre. Pentru că El S-a făcut om pentru ca să îl îndumnezeiască pe om (Sfântul Atanasie cel Mare).

Sfânta Lui întrupare este temeiul ontologic al mântuirii noastre. Pentru că, prin ea, întreaga omenire se află pe calea către îndumnezeire. Iar Cel care lucrează, în mod eficient și dinamic, la mântuirea noastră, înduhovnicindu-ne pe noi mereu, este Însuși Hristos Dumnezeu. Iar prin binecuvântarea revărsată peste întreaga creație prin nașterea Sa, Hristos Cel întrupat ne cheamă la o stare nouă, la viața fără de păcat, la viața harică a Bisericii. Și mult folos sufletesc vom avea, dacă vom cugeta câtuși de puțin la cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog, care zice: „Întocmai precum stricăciunea și moartea se moștenesc din neam în neam de la Adam cel vechi, tot așa nestricăciunea și nemurirea se moștenesc de la Adam cel Nou. Întocmai cum părtășia noastră la firea strămoșului nostru, Adam, care a căzut, se vădește în aceea că și noi păcătuim și călcăm poruncile lui Dumnezeu, tot așa și părtășia noastră la harul cel dumnezeiesc al celui de-al doilea Întemeietor al neamului nostru, Hristos Domnul, o cunoaștem prin aceea că nu mai păcătuim de îndată ce primim acest har dumnezeiesc” [21]. Sfântul Simeon ne învață să fim cu luare aminte la harul primit prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Căci primirea harului nu înseamnă că nu vom mai păcătui niciodată, ci că nu vom mai păcătui atâta vreme cât harul lui Hristos este lucrător în noi. Iar dacă păcătuim este un semn că harul ne-a părăsit, că l-am pierdut din cauza nevredniciei noastre. Întreaga noastră luptă este pentru a păstra harul lui Dumnezeu în noi, iar, când îl pierdem, trebuie să ne silim să îl redobândim.

Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu Se face om pentru Sine Însuși, nu asumă trupul pentru vreun motiv egoist, ci, dimpotrivă, El Se naște pentru întreaga lume, nașterea Lui oferind omului posibilitatea de a moșteni viața cea veșnică. Însuflețind pe credincioșii vremurilor sale spre trăirea cât mai înaltă a Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, Fericitul Augustin spunea: „La început era Cuvântul, Care, dacă nu ar fi avut naștere omenească, noi nu a fi ajuns la renașterea divină. Pentru că El S-a născut ca noi să renaștem. Hristos S-a născut și nimeni să nu șovăie să se renască! Ca mila Lui să fie în inimile noastre. Mama Lui L-a purtat în pântece, noi să Îl purtăm în inimă! Fecioara a fost însărcinată pentru ca să Se întrupeze Hristos, iar inimile noastre trebuie să fie însărcinate cu credința noastră în Hristos. Fecioara L-a născut pe Mântuitorul, sufletul nostru să nască mântuirea! Să nu fim sterpi, ci sufletele noastre să rodească întru Dumnezeu!” [22]. Aceste îndemnuri au pentru noi un caracter permanent. Fiindcă ele ne arată că posibilitatea mântuirii în Hristos trebuie asumată personal. Și aceasta se poate face prin dorința și efortul fiecărui credincios în parte de a nu rămâne sterp în credința lui, ci de a aduce roadele cele bune ale credinței sale.

Iubiți fii sufletești,

în șuvoiul vieții care curge și se schimbă mereu, anii se adună și îmbătrânim. Însă, în fiecare an, fie că suntem tineri, fie că suntem bătrâni, praznicul Nașterii Domnului ne umple inimile de o deosebită bucurie duhovnicească. Învățăturile Bisericii și tâlcuirile Sfinților Părinți ne arată o minunată revărsare de sensuri și de înțelegeri ale acestui praznic, care sunt adevărate doctorii sufletești pentru noi. Căci sărbătoarea Nașterii Domnului este lumina cunoștinței, e umplerea noastră de viața Lui, este chemare la o viață nouă, la calea către Împărăția lui Dumnezeu. Ziua aceasta de 25 decembrie o sărbătorim an de an, în comuniune unii cu alții, în Sfânta Biserică, dar de roadele ei cele sfinte ne împărtășim personal, în măsura credinței și a vredniciei fiecăruia dintre noi.

Trăind taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu, creștinii se regăsesc întru Duhul Sfânt în pridvorul minunat al Betleemului, uniți în aceeași dragoste sfântă față de Pruncului Iisus, laolaltă cu Magii cei înțelepți și cu Păstorii cei cu sufletul curat și cu Îngerii lui Dumnezeu. Pentru că își aduc darurile lor împreună cu aceia: aurul iubirii, smirna nădejdii și tămâia credinței celei adevărate. Întotdeauna se cuvine, dar mai ales la acest ceas de sfântă prăznuire, ca ochii noștri să privească spre cer, spre lăcașul de lumină unde sălășluiește Dumnezeu și unde nădăjduim să ajungem și noi ca să ne împărtășim de viața cea veșnică. Privim spre înălțimile cerești cu inimi smerite și pline de recunoștință pentru că de acolo a coborât nemărginita Bunătate și Dragoste a lui Dumnezeu și S-a făcut om. Dacă nu s-ar fi născut Mântuitorul Hristos, noi am fi rămas în întunericul păcatului. Cerul ar fi rămas pe mai departe încuiat, nimeni nu s-ar fi mântuit, pentru că harul Duhului Sfânt nu s-ar fi dat oamenilor. Însă mila lui Dumnezeu n-a răbdat ca „făptura Sa să fie înghițită de pieire”, ci ne-a trimis pe Fiul Său Cel iubit, Care, unind cerul cu pământul, a adus în lume adierea veșniciei și mireasma zilei celei de taină. Pentru că El ne-a dat tuturor puterea de a deveni fiii Împărăției Sale. Bucuria nașterii Domnului izbăvește sufletul nostru de amărăciune și de întristare și îl umple de recunoștință pentru binecuvântările revărsare asupra noastră. Binecuvântările primite astăzi sunt o nădejde pentru binecuvântările cele de mâine și ele ne dau puterea de a înainta în viața cea duhovnicească, ca să zicem împreună cu Apostolul: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește” [23]. Iar glasul Mântuitorului ne asigură de aceasta, grăindu-ne nouă din Scripturi: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar…nimic nu va fi vouă cu neputință” [24].

Preacurata Naștere a lui Hristos este pentru noi un mare dar, însă, totodată, și o înaltă chemare dumnezeiască. Iubirii celei mari, cu care Hristos ne-a iubit, trebuie să îi răspundem și noi cu iubirea noastră. Căci El ne-a iubit pe noi și S-a făcut om, pentru ca să ne cheme pe noi la o viață nouă, la o viață în care dragostea pentru aproapele să fie regula de aur a traiului nostru și evidența creșterii noastre duhovnicești. Căci „poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul! Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” [25].

De-a lungul vremurilor omenirea a trecut prin diferite perioade grele: războaie, boli, conflicte de tot felul, care s-au soldat cu pierderea a numeroase vieți omenești. Mai nou se tot discută de crize economice și de efectul lor asupra vieții noastre. Prea puțin se ia în discuție însă fondul problemei: criza spirituală pe care umanitatea o traversează. Căci asta se petrece atunci când valorile spirituale sunt marginalizate și toată atenția noastră cade pe materie, pe trup, pe o viață ușoară, confortabilă și plină de desfătări. De fapt, toate situațiile grele prin care omenirea a trecut nu au fost altceva decât crize de iubire. Din lipsă de iubire pornește războiul și din aceeași lipsă de iubire cel bogat vrea mereu tot mai mult. Din lipsă de iubire, bogatul căruia i-a rodit țarina își construiește hambare tot mai mari în loc să dăruie din prea plinul său și altora.

Cu toate acestea, credința creștină este mereu izvor de nădejde și de putere spirituală și ne învață că orice criză, orice situație grea, este de fapt o chemare la bine și o șansă la un nou început mântuitor pentru fiecare dintre noi. Nașterea lui Hristos este pentru toți creștinii puterea unui nou început, a unei noi vieți, a unei vieți în care Hristos, Care e Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, ne iubește și ne învață să îi iubim pe toți semenii noștri.

Cu aceste gânduri și îndemnuri din partea noastră, să ne rugăm ca Domnul Cel întrupat să ne învrednicească de a păstra și a înmulți darurile Preacuratei Sale Nașteri, împlinind câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de laudă! În aceste vremuri grele să fim statornici în credința curată în Milostivul Dumnezeu, iar nădejdea în purtarea Sa de grijă față de fiecare dintre noi să fie lumina fiecărei zile!

Vă îmbrățișăm părintește și vă dorim să petreceți Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului și ale Bobotezei cu pace și sănătate deplină, iar Anul Nou 2021 să vă fie luminat și încununat de alese bucurii duhovnicești și de mântuire!

La mulți ani!

Al vostru, către Domnul, pururea rugător spre tot binele,
† Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

1. Coloseni I, 26.

2. I Timeotei III, 16.

3. Catavasiile Nașterii Domnului, în Catavasier, p. 296.

4. Matei XXVIII, 20.

5. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier, p. 126.

6. Troparul Nașterii Domnului, în Mineiul pe decembrie, p. 385.

7. Isaia IX, 1.

8. Luca II, 32.

9. Ioan VIII, 12.

10. Ioan XII, 36.

11. Ioan XII, 46.

12. Galateni II, 20.

13. I Ioan I, 7.

14. I Ioan IV, 16.

15. I Ioan II, 9-10.

16. I Ioan III, 14.

17. Ioan III, 16.

18. Ioan X, 10.

19. Psalmi XVIII, 1.

20. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, în Filocalia românească, vol. al II-lea, Ed. Humanitas, București, p. 162.

21. Sfântul Simeon Noul Teolog, Omul Cel Întâi Zidit, București, 2015, p. 93.

22. Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. 1, în col. PSB, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, p. 127.

23. Filipeni IV, 13.

24. Matei XVII, 20.

25. Ioan, XIII, 34-35.

Pastorala la Nașterea Domnului a Patriarhului României [2020]

† Daniel,
prin harul lui Dumnezeu
Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei
și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Preacuviosului Cin monahal, Preacucernicului Cler și Dreptmăritorilor Creștini din Arhiepiscopia Bucureștilor,

har, pace și bucurie de la Domnul nostru Iisus Hristos,
iar de la noi părintești binecuvântări!

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,
încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L‑a dat,
ca oricine crede în El să nu piară,
ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate sărbătoarea iubirii smerite şi darnice a lui Dumnezeu pentru lume. Este sărbătoarea iubirii milostive a Fiului veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a smerit pe Sine făcându-Se om muritor, pentru a-l ridica pe om din păcat şi din moarte, dăruindu-i viaţă şi slavă veşnică. Taina Crăciunului este, aşadar, taina iubirii smerite şi milostive a lui Dumnezeu, pentru ca noi să devenim asemenea Lui prin iubire milostivă (cf. Luca 6, 36). Pe cât a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi, pe atât ne‑a deschis nouă drum ca să ne înălţăm noi spre El.

Taina iubirii smerite a Fiului lui Dumnezeu, Care S‑a făcut om din iubire nesfârșită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Această sfântă şi mare taină a înomenirii lui Dumnezeu sau a întrupării lui Hristos a fost scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Această taină a fost prezisă de Profeții lui Dumnezeu inspirați de Duhul Sfânt, apoi a fost trăită şi mărturisită de Apostolii lui Hristos (cf. Romani 1, 2), apărată şi dogmatizată în faţa ereziilor de către Părinţii Bisericii, gândită în teologie şi cântată în viaţa liturgică de toţi creștinii dreptcredincioşi sau dreptslăvitori şi iubitori de Dumnezeu.

Astfel, cu opt sute de ani înainte de Hristos, prorocul Isaia a prezis naşterea Sa din Fecioară, când vorbeşte despre semnul minunat pe care Dumnezeu îl va da casei lui David: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naște Fiu şi vor chema numele lui Emmanuil” (Isaia 7, 14); „Prunc S‑a născut nouă, un Fiu S‑a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui, şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5). Iar Prorocul Miheia (sec. VIII î.d.Hr.) a prezis naşterea lui Hristos-Mesia în Betleemul Iudeii, arătând totodată că obârșia Lui este veşnică: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia 5, 1).

Sfântul Evanghelist Ioan, supranumit „Teologul” sau „Apostolul iubirii”, copleșit de măreția tainei iubirii milostive a lui Hristos, spune că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L‑a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). De asemenea, Sfântul Pavel, „Apostolul neamurilor”, pătruns şi el de fiorul sfânt al uimirii în faţa iubirii lui Dumnezeu pentru lume arătată în Iisus Hristos, exclamă: „Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S‑a arătat în trup, S‑a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S‑a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S‑a înălțat întru slavă”  (1 Timotei 3, 16).

Urmând credinţei Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mari Dascăli ai lumii şi Ierarhi, Cuvioși şi Mărturisitori, Imnografi şi Melozi n‑au încetat să preamărească taina iubirii smerite şi nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, iubire descoperită nouă prin Iisus Hristos. Aşa de pildă, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) spune că „prin iubirea Sa mai presus de minte şi nesfârşită pentru om, Dumnezeu a devenit cu adevărat şi prin natură tocmai ceea ce iubea”[1], adică om, iar în altă parte, acelaşi Sfânt Părinte învaţă că „taina întrupării Cuvântului (lui Dumnezeu) cuprinde în sine tot înțelesul enigmelor şi simbolurilor din Scriptură, toată semnificația făpturilor văzute şi nevăzute. Cine cunoaşte taina Crucii şi mormântului lui Hristos cunoaşte înţelesul făpturilor. Cel care a învăţat înţelesul ascuns al învierii cunoaşte rostul pentru care Dumnezeu de la început a făcut tot ceea ce există”[2].

Subliniind valoarea covârșitoare a Întrupării şi Naşterii lui Hristos ca om, pentru a înţelege scopul prim şi ultim al universului şi al umanităţii, Sfântul Maxim Mărturisitorul precizează: „Hristos este marea taină ascunsă, ținta fericită, scopul pentru care toate au fost făcute […]. Privind la El, Dumnezeu a chemat toate la fiinţă. Căci pentru Hristos, pentru taina Sa, există toate veacurile şi tot ce cuprind ele. În Hristos îşi au ele începutul şi sfârşitul. Această unire a fost hotărâtă de la începutul lumii: unire a ceea ce este mărginit cu ceea ce este nemărginit, a ceea ce este măsurat cu ceea ce este nemăsurat, a ceea ce are hotar cu ceea ce nu are hotar, unire a Făcătorului cu făptura, a odihnei cu mișcarea. Când a venit plinirea vremii, această unire s-a făcut văzută în Hristos, aducând cu sine împlinirea planurilor lui Dumnezeu”[3].

Potrivit Sfintei Scripturi şi învățăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, a salva sau a mântui pe om înseamnă a-l vindeca sau a-l elibera de păcat şi de moarte, pentru a-l face părtaș la viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Irineu de Lyon († 202) arată care este scopul Întrupării lui Hristos: „Aceasta este pricina pentru care Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup şi Fiul lui Dumnezeu Fiu al omului: pentru ca omul să intre în comuniune cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu şi, primind înfierea, să fie fiu al lui Dumnezeu. Nu putem, într-adevăr, să participăm la nemurire fără o legătură strânsă cu Cel Nemuritor. Cum am fi putut să ne unim cu nemurirea dacă ea nu s-ar fi făcut ceea ce noi suntem, pentru ca ființa cea muritoare să fie primită în ea şi așa noi să fim înfiați şi să fim fii ai lui Dumnezeu”[4].

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, S-a făcut purtător de trup pământesc, pentru ca pe noi, oamenii, să ne facă purtători de Duh Sfânt ceresc. El S-a făcut om pentru ca pe noi, oamenii, să ne îndumnezeiască prin har. Fiul preaslăvit al lui Dumnezeu S-a făcut Fiul smerit al omului, ca pe oameni să-i înalţe la demnitatea şi slava de fii duhovniceşti ai lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, prin cuvintele: „Şi celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).

Aşadar, Fiul veşnic al lui Dumnezeu a coborât din ceruri, S-a zămislit, prin lucrarea Sfântului Duh, din pântecele unei Fecioare smerite din Nazaret şi S-a născut într-o peşteră săracă din Betleem, în interiorul pământului, pentru ca pe noi, oamenii pământeni, să ne înalţe prin har în interiorul Împărăţiei cerurilor, în intimitatea iubirii şi slavei Preasfintei Treimi.

Întrucât Iisus Hristos ca om S-a smerit pe Sine şi S-a făcut ascultător de Dumnezeu până la moarte pe cruce, Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a înălțat întru slavă (cf. Filipeni 2, 8-9). Astfel, smerenia lui Hristos Cel ascultător până la moarte jertfelnică pe lemnul Crucii vindecă neascultarea lui Adam din grădina Raiului şi dăruieşte oamenilor, prin înviere, iubire smerită, pace şi bucurie sfântă, ca arvună a vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Deci, iubirea smerită a lui Hristos Cel răstignit și înviat schimbă smerenia vieţii pământeşti trecătoare a omului întru slava vieţii cereşti netrecătoare (cf. Filipeni 3, 21). Prin Întruparea Sa ca om, Iisus Hristos asumă viaţa omenească amestecată cu moartea, pentru a-i face pe oamenii muritori părtaşi ai vieţii Sale veșnice.

Prin urmare, numai iubirea smerită şi jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat poate dărui oamenilor viaţa veşnică (1 Corinteni 15, 3 – 4, 12). Iar după învierea de obşte a tuturor oamenilor, cei ce au arătat în timpul vieţii lor pământești iubire smerită şi milostivă faţă de semenii aflaţi în nevoi vor primi de la Hristos – Dreptul Judecător bucuria şi slava vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Matei 25, 31-46).

Sfânta Scriptură a Noului Testament ne mai învaţă că taina Întrupării lui Hristos arată legătura directă între Fiul lui Dumnezeu şi creație, deoarece Întruparea Fiului lui Dumnezeu era de la început însuși scopul creării lumii (cf. Efeseni 1, 4; 2 Timotei 1, 9). „Toate s-au făcut întru El, prin El şi pentru El (cf. Coloseni 1, 16). „Toate prin El s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1, 1-5). Aşadar, Iisus Hristos vine în lume pentru a împărtăşi lumii iubirea Lui smerită şi milostivă, dătătoare de pace şi bucurie, ca arvună a vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Romani 14, 17).

De aceea, cântările liturgice ortodoxe referitoare la sărbătoarea Naşterii Domnului ne îndeamnă astfel: „Veniți, credincioşilor, să ne înălţăm dumnezeiește şi să vedem cu adevărat dumnezeiasca pogorâre de sus în Betleem şi curăţindu-ne mintea prin viaţă curată să aducem în loc de mir fapte bune; să pregătim prin credinţă intrarea sărbătorii Naşterii şi cu cei de sus să strigăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, Celui în Treime, prin Care S-a arătat între oameni bunăvoirea mântuind pe Adam din blestemul cel dintâi, ca un iubitor de oameni!”[5].

Dreptmăritori creştini,

Anul 2020 a fost în Patriarhia Română „Anul omagial al pastorației părinţilor şi copiilor” şi „Anul comemorativ al filantropilor ortodocşi români”, având ca scop cultivarea vieții creștine în familie și promovarea educației creștine în societatea contemporană, precum şi promovarea filantropiei creștine astăzi, ca lucrare esențială în activitatea Bisericii. Familia, binecuvântată de Dumnezeu spre a cultiva iubirea reciprocă şi a da naștere copiilor, este izvor de viață sfântă pentru fiecare popor şi pentru întreaga umanitate.

Cunoscând provocările actuale la adresa familiei creştine este necesar să afirmăm cu tărie sfințenia căsătoriei, solidaritatea în familie şi între familii, demnitatea maternității, a paternității, a filiației şi a fraternității, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate în comuniune de iubire şi coresponsabilitate.

În contextul pandemiei de astăzi, omenirea confruntată cu noul coronavirus traversează o perioadă grea privind viaţa şi sănătatea oamenilor. Şi poporul român este îndoliat şi întristat, deoarece mulţi români au decedat, iar alţii au suferit până când s-au vindecat de această boală. Prin urmare, este mare nevoie de multă rugăciune, de solidaritate și ajutorare frățească. În acest sens, adresăm îndemn părintesc tuturor, de a veni în ajutorul celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, a familiilor sărace, sprijinind familiile cu mulţi copii, bătrânii și persoanele singure, descurajate, îndoliate şi îndurerate, oferindu-le un semn al iubirii milostive a lui Hristos faţă de ei, un cuvânt bun şi o faptă bună.

Sărbătoarea Naşterii Domnului este un prilej de întărire a comuniunii, de întrajutorare și de fapte de milostenie, care sunt roade ale dreptei credințe, mărturii concrete ale iubirii noastre smerite față de Dumnezeu și faţă de oameni.

Lumina Pruncului Iisus născut în Betleem ne cheamă să arătăm mereu în jurul nostru, prin cuvânt şi faptă, semne de speranţă, de pace şi bucurie.

Ca şi în anii precedenţi, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2020 spre 1 ianuarie 2021, şi în ziua de Anul Nou, să înălțăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2020 care a trecut şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din Anul Nou 2021 în care intrăm. Să pomenim în rugăciunile noastre şi pe toţi românii care se află printre străini, în jurul graniţelor României sau în diaspora română, ca să păstrăm, cu multă iubire frăţească, unitatea de credinţă şi de neam.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2021 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor părinteşti binecuvântări, doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradițională: „La mulți ani!”.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 78.

[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G. 91, pp. 1285-1288, apud Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iaşi, 2007, pp. 278-279.

[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2013, p. 373.

[4] Saint Irénée de Lyon, Contre les hérésies, trad. franceză de Adelin Rousseau, Les Éditions du Cerf, Paris, 1984, p. 47.

[5] Mineiul pe Decembrie, Rânduiala Ceasurilor împărăteşti, Ceasul al VI-lea, stihiră glasul 1, Ed. IMBO, Bucureşti, 2012, p. 415.