Alocuțiuni – Teologie pentru azi

Pastorala pascală a PS Galaction Stângă [2025]

21 aprilie, 2025 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

† Galaction,

din mila lui Dumnezeu Episcopul Sfintei Episcopii a Alexandrei și Teleormanului, tuturor dreptcredincioșilor creștini, cinului monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor părinți din aceasta Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești de la Hristos Domnul Cel înviat, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

„Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule,
Îngerii o laudă în ceruri, și pe noi, pe pământ,
ne învrednicește cu inimă curată să Te mărim!”
(Stihiră, glasul al VI-lea, Utrenia Învierii Domnului)

Iubiții noștri fii duhovnicești,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este praznic al praznicelor și cunună a sărbătorilor. Cu toții am așteptat-o, după obiceiul nostru strămoșesc, căci ea revarsă asupra tuturor bucurii sfinte, har și binecuvântare de la Dumnezeu.

Sufletele noastre trăiesc astăzi simțăminte de adâncă pace și mulțumire, mai mult decât în orice altă zi, pentru că Hristos, nădejdea mântuirii noastre, a înviat din mormânt. Prin Patimile și Moartea Sa pe Cruce, El ne-a adus mântuirea, iar prin Învierea Sa ne-a dăruit arvuna vieții celei veșnice la care suntem chemați.

„Pentru aceea și Dumnezeu L-a Preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” [Filip. 2, 9-11]. De aceea și Biserica Dreptmăritoare laudă Învierea Domnului, cântând: „Pentru aceasta Puterile cerești strigau Ție, Dătătorule de viață: Mărire Învierii Tale, Hristoase! Mărire Împărăției Tale! Mărire iconomiei Tale, Unule, Iubitorule de oameni!”.

La chemarea înălțătoare din această noapte a Slujitorilor Sfintelor Altare: „Veniți de primiți lumină!”, întreaga obște a credincioșilor a răspuns în armonia clopotului și a toacei cu imnul: „Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, Îngerii o laudă în ceruri și pe noi, pe pământ, ne învrednicește, cu inimă curată să Te mărim”. Într-adevăr, Învierea Domnului cuprinde și covârșește nu numai pământul, ci și cerul, întrucât acesta s-a deschis, comunicarea dintre om și Dumnezeu s-a restabilit și Însuși Tatăl nostru Cel ceresc Se bucură în iubirea Sa față de lume de roadele pe care Sfânta Înviere a Domnului le dăruie omenirii.

Preamărirea Sfintei Învieri se constituie într-o mărturisire de credință. Mărturisirea lui Hristos Cel înviat aduce în lume și în viața fiecăruia dintre noi pacea cerească, împărtășită Ucenicilor Săi după Învierea Sa din morți. Ne aduce bucurie și fericire, după cuvântul Mântuitorului: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” [Ioan 20, 29]. Și ne face vrednici de răsplata făgăduită de Acesta: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor și Fiul omului va mărturisi pentru el înaintea Îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea Îngerilor lui Dumnezeu” [Luca 12, 8-9]. Pentru ca această mărturisire a noastră să fie și vrednică și cu totul primită înaintea lui Hristos Cel înviat, este nevoie să nu fie făcută doar cu buzele, ci cu toată ființa noastră, din tot cugetul și puterea noastră, adică din credință și cu inimă curată.

Ne este de folos să înțelegem că Sfânta Înviere a Domnului este și un apel la o nouă apropiere de Dumnezeu, la o refacere a legăturii cu El. Se cuvine să realizăm că și atunci când ne îndepărtăm de Dumnezeu, din pricina păcatelor noastre, noi nu suntem total rupți de El. Întocmai ca fiul risipitor, care, plecând de la căldura și siguranța căminului creșterii sale, a rămas legat de acel loc, de Tatăl său. De aceea, când și-a venit în fire, în urma suferinței, n-a ales să plece altundeva decât spre casă. Stând în Casa Tatălui Său, ca odinioară Adam, fiul n-a știut să se bucure de condiția privilegiată în care se afla, considerând că merita mai mult. Consecința nesupunerii, a neascultării sale, a fost îndepărtarea și suferința. De aceea, perioada decăderii sale a fost ca o răstignire, care, născând pocăința, conștientizarea greșelii, cerea și pregătea învierea. Asemenea timpului de înstrăinare a fiului risipitor, Vechiul Testament a fost un timp de rătăcire și de înrobire, oamenii locuind „în latura umbrei morții” [Isaia 9, 1].

Din situația fiului risipitor se înțelege caracterul mântuitor al suferinței. Suferința a fost cea care l-a trezit la realitate, iar pocăința l-a făcut alt om. Este ușor să ni-l imaginăm după primirea lui de către Tatăl, total schimbat, așa cum total schimbat va fi și cel care își trăiește viața în lumina Învierii Domnului. Revenit întru sine, pocăit, fiul Îi cere iertare Tatălui său, prin cuvinte și gesturi gândite de mai înainte, dar sincere. Mărturisirea lui este pornită din inimă, este trăită, este o stare sufletească. Această stare se cuvine să o trăim și noi astăzi, cei care preamărim și mărturisim Sfânta Înviere a Domnului. Să sădim în sufletele noastre înțelegerea că adevărata închinare și mărturisire a Învierii trebuie să treacă prin acestea două: suferința pentru greșelile făcute și pocăința pentru acestea.

Tocmai pentru a arăta necesitatea pocăinței, Mântuitorul Hristos începe activitatea publică, propovăduirea Sa, zicând: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!” [Matei 4, 17]. În ziua Cincizecimii, în urma predicii sale, fiind întrebat de cei pătrunși la inimă: „Ce să facem?”, Sfântul Apostol Petru le răspunde, îndemnându-i: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre!” [Fapte 2, 38]. Îndemnul la pocăință este o lucrare permanentă a Sfintei Biserici, el fiind adresat fiecărui creștin din toate timpurile în mod stăruitor: „Pocăiți-vă și vă întoarceți, ca să se șteargă păcatele voastre!” [Fapte 3, 19].

În firul vieții noastre pământești cădem în păcate, întinăm haina curată și luminoasă cu care ne-am îmbrăcat prin Sfântul Botez, după cum mărturisește Sfânta Biserică: „Înaintea Ta nimeni nu e curat de întinare, chiar dacă viața lui ar fi și numai o singură zi” [1], iar: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” [I Ioan 1, 8].

Dumnezeu nu ne va judeca pentru că păcătuim, ci pentru că nu ne pocăim. A stărui în păcat este o dovadă că am căzut cu totul pradă diavolului și suntem vrednici de osândă, iar Mântuitorul rostește în acest sens o sentință foarte aspră: „Dacă nu vă veți pocăi, toți veți pieri!” [Luca 13, 3]. Pocăința este o condiție necesară spre însănătoșirea sufletească, spre mântuirea noastă, și de aceea ne rugăm la Sfânta Liturghie: „Cealaltă vreme a vieții noastre, în pace și întru pocăință a o săvârși, de la Domnul să cerem!”. Pocăința noastră nu trebuie să fie formală, căci astfel regretul și întristarea rămân simple sentimente fără o finalitate. Pocăința adevărată presupune o înnoire a minții și a inimii, o lepădare a tot ceea ce am fost mai înainte, o transformare interioară totală.

Mântuitorul ne îndeamnă: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia Crucea sa și să-Mi urmeze Mie!” [Marcu 8, 34]. A-ți lua Crucea înseamnă a-ți accepta limitele propriei firi, cu slăbiciunile și neajunsurile ei. Înseamnă că fiecare avem o Cruce de purtat, întemeiată pe o chemare și un dar, pe o nevoință și un rod propriu. A te lepăda de tine însuți presupune să înțelegi că esența vieții creștine este urmarea lui Hristos. Înseamnă să ajungi să trăiești acea stare care l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să mărturisească: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” [Galateni 6, 14].

Urmarea lui Hristos implică lepădarea permanentă de orgolii, de egoism și de mândria acestei lumi. A-L urma pe Hristos înseamnă a răspunde cu iubire la iubirea Lui, cu jertfă la Jertfa Lui, cu iertare la iertarea Lui. Când vorbim despre Cruce, ne gândim, implicit, la nevoințe și încercări, la boală, la suferință și chiar la moarte. Dar adevăratul creștin trebuie să știe și să înțeleagă că orice Cruce personală este răsădită în Crucea lui Hristos: „Atunci când Crucea personală a fiecăruia se unește cu Crucea lui Hristos, atunci puterea și lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere și orice dar desăvârșit” [2].

Când Crucea noastră este prinsă în Crucea lui Hristos ca mlădița în Viță, atunci viața noastră capătă un sens. Căci, în Hristos, Crucea nu e punctul final, nu e sfârșitul, ci calea, o cale luminoasă spre înviere. Și atunci, osteneala, nevoința, suferința noastră, moartea însăși, totul este săvârșit, suportat în Hristos. Și totul devine în El jertfă luminoasă, iubire și dăruire. Pentru a ne bucura de roadele mântuitoare ale Sfintelor Patimi și ale Învierii Domnului, suntem chemați la părtășie cu Hristos, participând cu El în viața noastră spirituală, la slăvitele Sale acte de biruință, după cum exprimă și cântarea Sfintei Biserici: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, Însuți împreună mă preamărește, Mântuitorule, în Împărăția Ta!” [3].

Iubiți fii ai Învierii Domnului,

Mântuitorul Iisus Hristos este nădejdea și mângâierea noastră. Încă de la căderea în păcat a Strămoșilor noștri Adam și Eva, Dumnezeu făgăduiește un Răscumpărător, Care va izbăvi lumea de robie, de întuneric și de moarte. De la întâia carte a Vechiului Testament, persoana Mântuitorului promis apare ca un fir roșu de-a lungul istoriei poporului evreu și e prevestită prin Profeți, inspirați de Sfântul Duh. Profețiile Vechiului Testament se completează una pe alta, astfel încât, împreună, formează un tablou măreț și unic, în care Sfântul Duh a zugrăvit portretul lui Mesia până în cele mai mici detalii.

În prima omilie creștină despre Paști, se teologhisea astfel: „Acesta e Cel ce ne-a izbăvit pe noi din robie la libertate, din moarte la viață, din tiranie la Împărăția cerurilor! Acesta e Paștiul mântuirii noastre! Acesta e Cel care a răbdat multe în multe feluri! Acesta e Cel ce a fost omorât în Abel, legat în Isaac, pribeag străin în Iacov, vândut în Iosif, lepădat în Moise, înjunghiat în miel, prigonit în David, necinstit în Proroci! Acesta e Cel întrupat din Fecioară, legat de lemn, îngropat în pământ, înviat din morți, înălțat la cele mai înalte ale cerurilor!” [4].

În Legea Veche, Mântuitorul Hristos apare ca făgăduință și nădejde, iar după Sfânta Sa întrupare ca împlinire și realitate. Ne bucurăm noi astăzi că umbra a trecut și darul a venit, iar prin Sfânta Sa Înviere, noi Îl avem pe Hristos Cel înviat, nu doar călător alături de noi pe firul vieții, ci, prin Sfânta Euharistie, înlăuntru nostru, în toată ființa noastră. Darul ni s-a dat, însă depinde de noi ce vom face cu acest Dar. De noi depinde mai departe ce răspuns vom da. Vom fi vrednici de a răspunde asemenea Sfântului Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” [Gal. 2, 20]? Oare ne vom lepăda, zicând: „Nu cunosc pe Omul Acesta?” [Matei 26, 72]. Oare vom plânge cu amar sau ne vom întreba ca vânzătorul Iuda: „Ce voiți să îmi dați și eu Îl voi da în mâinile voastre?” [Matei 26, 15].

Și tocmai pentru că ne iubește atât de mult, Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege, de a hotărî, prin faptele și credința noastră, însăși mântuirea sau osânda noastră. De aceea și zice Domnul Hristos: „Iată, stau la ușă și bat! De va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” [Apocalipsa 3, 20]. Mult folos sufletesc vom dobândi dacă vom asculta ce ne învață în această privință Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind în omilia sa despre trădarea lui Iuda, astfel: „Ai văzut ucenic? Ai văzut Ucenici? Acela L-a vândut pe Învățătorul, aceștia se îngrijesc de Paști. Acela se tocmește, aceștia se gătesc să Îl slujească. Și acela și aceștia s-au bucurat de aceleași minuni, de aceleași învățături, de aceeași putere. De unde dar schimbarea? De la libertatea de voință! Peste tot libertatea de voință este pricina tuturor faptelor noastre, a celor bune și a celor rele. […] Dacă Iuda n-a voit să primească leacul, nu-i vina Medicului, ci a celui care n-a vrut să fie vindecat” [5].

Sfântul Părinte Ioan Gură de Aur ne tâlcuiește în chip neîndoielnic că Iuda ar fi putut să se salveze dacă ar fi voit. Mântuitorul îl cheamă la pocăință și îi arată harul iertării și al iubirii Sale. Deși are parte de aceleași învățături și binecuvântări ca și ceilalți Apostoli, Iuda refuză de bună voie orice chemare, ascultă de ispita celui rău și se pierde în noaptea păcatului. Avertizându-ne de această cădere a lui Iuda, prin refuz și rea credință, Sfânta Biserică insistă, prin cântările ei din Joia Mare, zicând repetitiv: „Iar Iuda cel fărădelege n-a vrut să înțeleagă” [6].

Încă de la creație, omul este liber să dea ascultare, fie poruncii lui Dumnezeu, fie ispitei diavolului. Putem crede că, odată ce am ajuns ziua Paștiului, odată ce ne-am spovedit și ne-am împărtășit, am și dobândit mântuirea, în mod necondiționat, iar că, de acum, putem lua o pauză de la nevoință, pentru a ne odihni în bucuria Paștiului. Dar Sfânta Scriptură ne avertizează, prin glasul Sfântului Apostol Pavel: „Cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă!” [I Corinteni 10, 12].

Viața noastră este o permanentă luptă: mai întâi pentru a dobândi harul lui Dumnezeu, iar atunci când l-am dobândit, să nu-l pierdem. De aceea, în virtutea liberului arbitru cu care am fost înzestrați de Dumnezeu, în toată viața noastră pământească ne aflăm într-o permanentă luptă duhovnicească între bine și rău, între patimi și virtuți. Ne povățuiește în acest sens, din nou, înțelepciunea Sfinților Părinți ai Bisericii, care aseamănă lupta de zi cu zi a creștinilor de astăzi împotriva ispitelor cu vremea prigoanelor împotriva Creștinismului din primele secole: „Nu-i timp de prigoană, dar este timp de mucenicie! Nu-i timp de lupte mucenicești, dar este timp de cununi! Nu te prigonesc oamenii, dar te prigonesc demonii! Nu te alungă tiranul, dar te alungă diavolul! Nu vezi cărbuni aprinși înaintea ta, dar vezi văpaia poftei aprinsă! Dacă ei au călcat pe cărbuni aprinși, calcă și tu văpaia trupului! Au luptat aceia cu fiarele, înfrânează și tu mânia, fiara cea sălbatică și neîmblânzită! Au stat aceia nedoborâți în fața unor dureri de nesuferit, biruie și tu gândurile păcătoase și rele ce gâlgâie în inima ta! Așa îi imiți pe Mucenici! Cumplit e jarul cărbunilor, dar mai grozav e jarul poftei! Niciodată nu încetează războiul acesta! Niciodată nu ne dă răgaz în viața aceasta! Lupta e continuă, pentru ca și cununa să fie strălucită!” [7].

Creștinii care s-au lepădat de toate cele lumești sunt liberi de orice ispită dată de poftele lumii acesteia, fiind adevărați Martiri ai lui Hristos. Drept aceea, Creștinismul implică o Mucenicie continuă, de zi cu zi, de clipă cu clipă, în care voia noastră trebuie răstignită, pentru a ne bucura deplin de Învierea lui Hristos, într-o viață reînnoită, trăită cu și întru Hristos.

Iubiți fii sufletești,

bucuria Sfintei Învieri a Domnului, pe care Biserica noastră Ortodoxă o evocă intens și solemn, acum și în toate cele 40 de zile ce vor urma, este bucuria și nădejdea noastră cea mai mare că toate încercările și greutățile vieții de acum le vom birui prin Hristos cel Înviat, „întru Care ne întărim”. Cât va fi lumea aceasta, mormântul gol al Domnului este mărturia puternică și tare că El este mereu viu și prezent alături de noi, că nu e nicicând străin de frământările și provocările ce ne încearcă, și, mai cu seamă, nu stă nepăsător, ci intervine, vindecă, întărește și ne împărtășește milostivirea și iubirea Sa. Iar pentru ca să ne ajute, El nu ne cere să ne răstignim în chip dureros asemenea Lui, ci să ne lepădăm de noi înșine, de voia noastră, de egoismul nostru, lăsând să se facă și cu noi voia lui Dumnezeu.

Am ascultat cu smerită cuviință, în această sfântă noapte, Canonul Sfântului Paști. Dacă ne-am aplecat cu inima la sfintele cântări, atunci am simțit cum ne poartă, din treaptă în treaptă, prin „Paștiul cel sfințit, care astăzi nouă s-a arătat. Paștiul cel nou și sfânt. Paștiul cel de taină, Paștiul cel preacinstit, Paștiul Hristos, Izbăvitorul. Paștiul cel fără de prihană, Paștiul cel mare, Paștiul credincioșilor, Paștiul care ne-a deschis nouă ușile Raiului” [8]. Învierea Domnului este calea lui Hristos, dar și calea noastră cu Hristos. Este trecere cu El, suiș, împărtășire. Împărtășire din viața lui Hristos cel înviat, împărtășire din bucuria cea desăvârșită. Căci, „iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea!”. Din Cruce răsare bucuria, iar din Jertfă și iubire răsare viața. De Paști, „ne veselim dumnezeiește, că a înviat Hristos, ca un Atotputernic”. Căci Învierea este o biruință, o biruință a Iubirii!

După Învierea Sa, Hristos nu Se arată biruitor lui Pilat și nici arhiereilor. Pentru că El Se descoperă pe Sine celor care Îl iubesc pe El: femeilor Mironosițe și Apostolilor Săi. Învățăm din aceasta că numai prin iubire ne vom împărtăși de taina Învierii Sale și vom dobândi puterea ei. În acest sens, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne spune: „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte” [I Ioan 3, 14]. De aceea, nu numai cu ocazia acestor zile sfinte ale praznicului, ci, în toată vremea și în tot locul, să nu uităm, în rugăciunile noastre, pe cei necăjiți, bolnavi, marginalizați și însingurați! Să nu uităm nici de faptele milei, pentru cei care au nevoie de ajutorul nostru! Să nu uităm nicicând că: „Dar din dar se face Rai!” și că, întotdeauna, nu contează mărimea ofrandei, ci dispoziția sufletească! Căci, „milostenia n-o face mărimea bogăției, ci măsura inimii” [9].

Împărtășindu-vă din inimă aceste povețe sfinte, și cu nădejdea împlinirii lor, vă încredințăm de rugăciunile Noastre, vă îmbrățișăm părintește pe toți și vă dorim zile îndelungate, în pace, cu bucurie și sănătate deplină, și vă adresăm vestirea îngerească: Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele doritor și către Domnul cel înviat pururea rugător,

† Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

[1] Molitfelnic, Ed. IBMO, București, 2019, p. 886.

[2] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, Ed. Sofia, București, 2000, p. 96.

[3] Canonul Învierii Domnului, cântarea a 3-a.

[4] Meliton din Sardes, Despre Paști, în Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii și Învierii, ed. a 2-a, Ed. Desisis, Sibiu, 2010, p. 44-41.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia întâi la trădarea lui Iuda în Predici și Sărbători împărătești și Cuvântări de laude la Sfinți, Ed. Basilica, București, 2015, p. 77-78.

[6] Denia din Joia Mare, Antifonul al 3-lea.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântare de laudă la Sfântul Mucenic Varlaam, în Predici și Sărbători împărătești și Cuvântări de laude la Sfinți, op. cit., p. 518-519.

[8] Stihiră din Canonul Învierii Domnului.

[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, vol. IV, Milostenia, inima virtuții, Ed. Egumenița, Galați, 2013, p. 317.

Alocuțiuni

Pastorala pascală a Patriarhului României [2025]

20 aprilie, 2025 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Hristos a înviat!

„Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce vor auzi vor învia” (Ioan 5, 25)

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Iubiți frați și surori în Domnul,

Învierea lui Hristos este temelia și începutul învierii tuturor oamenilor. Această taină este inima sau centrul Evangheliei propovăduite de Sfinții Apostoli și esența credinței ortodoxe mărturisite de Biserică. De aceea, sărbătoarea Sfântului Paști este numită în Ortodoxie „Sărbătoarea sărbătorilor”.

Domnul Iisus Hristos, Cel înviat din morți, este numit în Sfânta Scriptură „începătură (a învierii) celor adormiți” (1 Corinteni 15, 20) și „Întâiul născut din morți” (Coloseni 1, 18), iar sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos este arvună duhovnicească și icoană profetică a învierii de obște a tuturor oamenilor din toate timpurile și din toate popoarele.

Domnul Iisus Hristos „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). El a asumat viața noastră amestecată cu moartea pentru a ne face părtași vieții Sale veșnice. Înainte de a-l învia din morți pe prietenul Său Lazăr, Iisus „a lăcrimat” (cf. Ioan 11, 35), trăind durerea neamului omenesc înrobit de păcat și de moarte. „Domnul lăcrimează, văzând pe omul făcut după chipul Său intrat în stricăciune, ca să ne scape de lacrimile noastre”, ne spune Sfântul Chiril al Alexandriei[1].

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae descria starea în care ajunsese umanitatea stăpânită de moarte astfel: „Moartea este cea mai cumplită tragedie pentru oameni. Merită cu adevărat să plângem din pricina ei. Și chiar Dumnezeu trăiește mila pentru oameni din pricina ei. Căci nu este o dispariție pur și simplu, ci un chin veșnic. De aceea, El însuși Și-o însușește pentru a o birui sau intră în ea ca noi să nu rămânem în ea. Ea chinuiește pe om și înainte de-a se produce. Hristos o asumă, o primește, dar nu rămâne în ea, ci o face trecere la viața veșnic fericită pentru Sine și pentru cei ce se unesc prin iubire cu El și cu ceilalți. Moartea e biruită de iubire, de bucuria iubirii de Dumnezeu Cel iubitor de oameni”[2].

Învierea este darul exclusiv al lui Dumnezeu pentru toți oamenii. Însă, acest dar este oferit mai întâi în Iisus Hristos, în Fiul Său Cel veșnic, deoarece „din dor nesfârșit după oameni, Cel ce există prin fire S-a făcut cu adevărat însuși cel iubit”, adică om[3].

Ceea ce s-a realizat în Domnul Iisus Hristos prin Învierea Sa din morți se va realiza cu umanitatea întreagă, cu toate popoarele, cu toate generațiile, de la Adam până la sfârșitul lumii. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâi către Corinteni, spune că „Paștiul nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5, 7) și „precum în Adam toți (oamenii) mor, așa și în Hristos toți vor învia” (1 Corinteni 15, 22). Toți oamenii vor învia în Hristos, și cei care au crezut, și cei care n-au crezut în El, pentru că învierea de obște este darul lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate. Însă, „cei ce au făcut cele bune” vor învia „spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 29).

Ca să-i încredințeze pe ucenicii Săi de adevărul Învierii Sale din morți, Domnul Iisus Hristos S-a arătat de mai multe ori și în mai multe locuri, timp de patruzeci de zile, de la Paști până la Înălțare. Mai întâi, Domnul Hristos S-a arătat Femeilor Mironosițe, apoi Ucenicilor Săi și altor oameni, așa cum ne mărturisesc Sfintele Evanghelii (cf. Matei cap. 28; Marcu cap. 16; Luca cap. 24; Ioan cap. 20-21), Cartea Faptele Apostolilor (cf. 1, 3) și unele scrieri ale Sfântului Apostol Pavel (cf. 1 Corinteni 15, 6).

Hristos Cel înviat este prezent în Biserică prin Duhul Sfânt, luminând Biserica să înțeleagă Scripturile, să săvârșească Sfintele Taine și să păzească toate cele poruncite de El, îndreptând necontenit viața creștinilor spre învierea de obște și spre Împărăția cerească a slavei Preasfintei Treimi (cf. Ioan 16, 13).

În mod deosebit, Hristos Domnul Cel înviat din morți este prezent și Se dăruiește credincioșilor în Taina Sfintei Euharistii. Prin participarea la Sfânta Euharistie, înțelegem și simțim duhovnicește că Învierea lui Hristos este temelia și începutul învierii noastre, potrivit făgăduinței Sale: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54), sau „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 56). Iată de ce Învierea Domnului nu este serbată doar o dată în an, ci la fiecare început de săptămână, Duminica. Această zi se numește Duminică pentru că ea este „Ziua Domnului” (Dies Dominica), adică ziua întâi a săptămânii în care a înviat Domnul, „ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea” (Psalmul 117, 24).

De aceea, Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creștini la viețuire în lumina Învierii lui Hristos și la pregătire pentru învierea de obște: „Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? […] Așa și voi, socotiți-vă că sunteți morți păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 3 și 11).

Iubiți credincioși și credincioase,

Domnul Iisus Hristos, Cel răstignit, înviat din morți și înălțat întru slavă, Se oferă lumii în Biserică, printr-o dublă mișcare de iubire: pe de o parte, inima omenească a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este receptacolul tuturor suferințelor și al întregii vieți omenești din lume, iar pe de altă parte, viața divino-umană a lui Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat întru slavă se comunică lumii prin Sfintele Taine și sfintele slujbe ale Bisericii, ca pregustare a păcii și bucuriei din Împărăția cerurilor (cf. Matei 28, 20).

Dacă nu ar fi învierea morților, viața omului, ca ființă rațională, liberă și iubitoare, s-ar reduce la un orizont biologic limitat, care se termină la mormânt. Fără înviere, ca biruință asupra păcatului și a morții, toate idealurile omenirii de adevăr, dreptate, bunătate și iubire milostivă rămân fără suport etern și fără sens existențial.

Din această perspectivă, credința în Domnul Iisus Hristos oferă mai multe înțelesuri ale Învierii pentru viața creștină.

1) Primul înțeles al Învierii pentru oameni este cel spiritual sau duhovnicesc. Domnul Iisus Hristos, prin Evanghelia Sa, cheamă pe oameni mai întâi la învierea sufletului din moartea cauzată de păcate: „Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață” (Ioan 5, 24). Așadar, învierea oamenilor nu este rezervată doar unei epoci viitoare, la sfârșitul lumii acesteia, ci ea se produce acum în sufletele celor care aud și primesc Cuvântul lui Dumnezeu: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce vor auzi vor învia” (Ioan 5, 25).

2) Al doilea înțeles al Învierii pentru oameni este unul biologic sau fizic. Din iubire milostivă față de cei îndurerați de moartea celor dragi, Domnul Iisus Hristos a înviat pe fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), pe fiica lui Iair (cf. Matei 9, 18-26; Marcu 5, 21-43; Luca 8, 40-56) și pe prietenul Său, Lazăr, fratele surorilor Marta și Maria din Betania (cf. Ioan 11, 1-46). Aceste trei persoane tinere au revenit la viața pământească obișnuită, biologică, iar la bătrânețe au murit ca toți oamenii. Însă, cu prilejul învierii lui Lazăr, Domnul Iisus Hristos descoperă surorii acestuia, Marta, adevărul că sufletul omului care crede în Hristos rămâne veșnic viu, chiar dacă trupul acestuia moare. În acest sens, Domnul Iisus spune: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).

3) Înțelesul eshatologic sau ultim al Învierii. Învierea Domnului Hristos nu este revenirea la viața pământească, biologică sau naturală, ci intrarea într-un nou mod de existență, necunoscut oamenilor până la Învierea lui Hristos, și anume este trecerea Lui cu sufletul și cu trupul la viața cerească veșnică, în Împărăția cerurilor, în care nu mai este lacrimă și nici moarte (cf. Apocalipsa 21, 4). Hristos Cel înviat din morți omoară moartea, adică îi pune un capăt, „cu moartea pe moarte călcând” – cum spune Troparul Învierii Domnului. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune despre Hristos Cel înviat că moartea nu mai are putere asupra Lui (cf. Romani 6, 9). Așa va fi și învierea de obște. Prin urmare, lumina și bucuria Învierii lui Hristos dau sens istoriei universale a omenirii și creației întregi, pentru că o îndreaptă spre viață veșnică și spre un cer nou și un pământ nou (cf. Apocalipsa 21, 1). Oamenii care vor fi încă în viață când Domnul Iisus Hristos va veni cu slavă și putere multă (Cf. Matei 16, 27 și 25, 31), să judece viii și morții, la a doua Sa venire, aceia se vor schimba într-o clipită (cf. 1 Corinteni 15, 51-52). Adică, aceia vor cunoaște o mutare de la condiția de viață umană, biologică, stricăcioasă, la o stare a trupului nestricăcioasă, înduhovnicită, transfigurată.

4) Învierea de obște va fi urmată de Judecata de Apoi sau Universală, de evaluarea spirituală a vieții și libertății tuturor oamenilor din toate timpurile și din toate locurile, potrivit criteriului iubirii milostive față de cei aflați în nevoi (cf. Matei 25, 31-46). Oamenii care în timpul vieții lor pământești au răspuns iubirii smerite și milostive a lui Dumnezeu vor fi veșnic fericiți în comuniune cu Dumnezeu Cel milostiv. Cei care în mod liber au refuzat chemarea iubirii milostive sau darnice a lui Dumnezeu, aceia vor simți vidul sufletesc al refuzului iubirii lui Dumnezeu, așa cum ne arată Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei, în capitolul 25.

Din acest capitol învățăm că Hristos Domnul respectă atât de mult libertatea omului, încât, din smerenie totală, prezența Sa se ascunde tainic în oamenii cei mai săraci și suferinzi, marginalizați, neglijați și disprețuiți, care trăiesc în lume la limita dintre viață și moarte. Însă, în Ziua Judecății de Apoi, Domnul Iisus Hristos va arăta slava și libertatea Sa de Creator al universului și al omului, de a stabili comuniunea eternă cerească de iubire și fericire cu toți oamenii smeriți și milostivi.

Așadar, învierea de obște este ținta finală spre care se îndreaptă Biserica și umanitatea întreagă. Aceasta explică de ce Crezul ortodox are la final, ca ultim articol, această mărturisire: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. Faptul că noi mărturisim în Crezul sau Simbolul de credință ortodox că așteptăm „învierea morților și viața veacului ce va să fie” arată că toate etapele vieții sunt îndreptate spre înviere, că timpul nostru pe pământ este un timp de pregătire pentru înviere, că moartea nu este ultima etapă a vieții noastre, deoarece Hristos a transformat moartea în paște, în trecere spre viața veșnică. De aceea, creștinul trebuie să fie plin de speranță și de bucurie. El crede cu tărie că moartea fizică este doar o trecere sau o mutare la viața cerească, că viitorul definitiv sau ultim al omului este Împărăția lui Dumnezeu, adică intrarea drepților smeriți și milostivi în bucuria, pacea și lumina Preasfintei Treimi (cf. Romani 14, 17).

Dreptmăritori creștini,

Paștiul este o revărsare de bucurie ce perpetuează bucuria ucenicilor care au văzut pe Domnul Iisus Hristos înviat din morți. Prin urmare, bucuria că moartea a fost biruită și viața veșnică dăruită oamenilor în arvună este bucuria cea mai mare a credinței, care copleșește toate bucuriile trecătoare din viața omului pe pământ.

În aceste zile de sărbătoare, de lumină și de bucurie pentru viața noastră creștină, vă îndemnăm pe toți, cu părintească și frățească dragoste în Hristos, să arătați lumina dreptei credințe și a faptelor bune pretutindeni unde vă aflați, împărtășind și altora bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Să ne rugăm să fie pace în țara noastră și în întreaga lume. Să arătăm semne de iubire frățească și tuturor românilor aflați printre străini.

În contextul Anului omagial al Centenarului Patriarhiei Române, mulțumim în mod deosebit tuturor celor care au sprijinit până acum și celor care vor sprijini, prin cuvânt și faptă, construirea Catedralei Naționale – Catedrala Mântuirii Neamului, pentru ca aceasta să poată fi sfințită în 26 octombrie 2025.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători de Paști, vă adresăm tuturor calde doriri de sănătate și fericire, pace și bucurie, dimpreună cu salutarea pascală: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

[1] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan VII-VIII, în Scrieri. Partea a patra, trad., introd. și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 41, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 752.

[2] Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea a patra, p. 752, n. 1414.

[3] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad., introd. și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, p. 78.

Alocuțiuni

Pastorala Sinodală la Duminica Ortodoxiei [2025]

9 martie, 2025 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și preaiubiților credincioși din Patriarhia Română, har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar de la noi părintești binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,

Prima duminică din Sfântul și Marele Post, numită Duminica Ortodoxiei, ne reamintește în fiecare an de încercările și bucuriile prin care a trecut Biserica de-a lungul istoriei pentru păstrarea dreptei credințe și a unității sale dogmatice, canonice și liturgice. În mod deosebit, această duminică ne amintește de ziua de 11 martie 843, când, la Constantinopol, a fost restabilit în mod deplin și definitiv cultul sfintelor icoane, iar biruința împotriva ereziei iconoclaste a fost înțeleasă și ca biruință a dreptei credințe împotriva tuturor ereziilor.

Disputele teologice cu privire la cinstirea sfintelor icoane au izbucnit în Imperiul Bizantin în timpul împăratului Leon al III-lea Isaurul (717-741). Acesta, prin două decrete imperiale emise în anii 726 și 730, a impus lupta împotriva icoanelor ca religie de stat. Disputele au continuat sub împărații Constantin al V-lea (741-775) și Leon al IV-lea (775-780), când s-a accentuat lupta împotriva icoanelor și au fost formulate învățăturile greșite iconoclaste.

Disputele hristologice privind cinstirea icoanelor au condus la măsuri extreme din partea împăraților iconoclaști față de sfintele icoane, acestea fiind distruse, dar și față de cei care le cinsteau, aceștia fiind torturați, închiși, condamnați la exil și chiar la moarte. Mulți clerici, monahi și credincioși cinstitori ai sfintelor icoane și-au dat astfel viața pentru dreapta credință.

Între apărătorii Ortodoxiei, în acea perioadă s-a remarcat Sfântul Ioan Damaschin (676-749). Acesta a subliniat faptul că cinstirea se adresează persoanei zugrăvite în icoană, nu materiei din care este alcătuită icoana: „Nu mă închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei, Creatorului Care S-a făcut pentru mine materie și a primit să locuiască în materie și a săvârșit prin materie mântuirea mea”¹.

Cea dintâi perioadă de persecuții împotriva cinstirii icoanelor a durat până în timpul domniei împăratului Constantin al VI-lea (780-797) și a mamei sale, împărăteasa Irina (752-802), care, cu sprijinul Patriarhului Tarasie al Constantinopolului (784-806), a convocat la Niceea, în anul 787, Sinodul al VII-lea Ecumenic, când a fost restabilită ortodoxia cinstirii sfintelor icoane.

La acest sinod, pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, Sfinții Părinți au condamnat erezia iconoclastă și au formulat adevărul de credință privitor la cinstirea icoanelor și a sfintelor moaște, precizând că cinstea icoanei trece la prototip, iar cel care se închină icoanei se închină ipostasului zugrăvit în ea. Ei au arătat cu argumente scripturistice că cel care privește icoana este așezat, prin intermediul acesteia, într-o relație personală cu cel reprezentat: prin icoană se cunoaște arhetipul, pentru că ea este mijloc de ridicare cu gândul la Hristos și de împărtășire sau comuniune cu Acesta; atunci când privim icoana îl chemăm în rugăciune pe cel zugrăvit pe ea².

Părinții participanți la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, inspirați de Duhul Sfânt și în concordanță cu dogmele credinței stabilite la sinoadele ecumenice anterioare, au restabilit învățătura de credință referitoare la cinstirea sfintelor icoane și a sfintelor moaște, statornicind în hotărârea dogmatică a sinodului următoarele:

„(Noi) păzim neschimbate toate tradițiile bisericești scrise sau nescrise încredințate nouă, între care se află și întipărirea iconică prin zugrăvire, care este în acord cu istoria propovăduirii evanghelice, spre încredințarea faptului că înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul a fost adevărată, și nu închipuită […]. Urmând învățăturii de Dumnezeu insuflate a Sfinților noștri Părinți, precum și Tradiției Bisericii sobornicești, deoarece recunoaștem că aceasta este a Sfântului Duh, Care sălășluiește în ea, hotărâm cu toată exactitatea și grija ca, asemenea modelului cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, tot așa să fie înălțate cinstitele și sfintele icoane, fie din culori sau din mozaic sau din orice alt material potrivit, în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase și veșminte, pe ziduri și pe lemn, în case și lângă drumuri; [și anume] icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstiților îngeri și a tuturor sfinților și cuvioșilor bărbați. Căci, cu cât mai des vor fi văzuți aceștia prin reprezentarea iconică, cu atât mai mult cei care privesc la acestea vor fi ridicați să-și amintească și să dorească prototipurile și să le dea sărutare și cinstita venerare. Nu însă adevărata adorare, care, după credința noastră, se cuvine numai dumnezeieștii firi, ci ca aceea adusă chipului cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, Sfintelor Evanghelii și celorlalte obiecte de cult sfinte; pentru cinstirea lor se vor aduce tămâieri și se vor aprinde lumini, după bine cinstitorul obicei al celor de demult. Căci cinstirea [acordată] icoanei trece la prototip, iar cel care se închină icoanei se închină ipostasului zugrăvit în ea”³.

Cu toate că această hotărâre a Sinodului al VII-lea Ecumenic a fost receptată de Biserică, odată cu urcarea pe tron a împăratului Leon al V-lea Armeanul (813-820) avea să se deschidă o nouă perioadă iconoclastă, cu persecuții împotriva cinstitorilor sfintelor icoane.

Această perioadă s-a încheiat în anul 843, când împărăteasa Teodora a Bizanțului (842-846) împreună cu Patriarhul Metodie au convocat un Sinod la Constantinopol, care, pe temeiul Sfintei Scripturi și al scrierilor Sfinților Părinți, a restabilit învățătura ortodoxă despre cinstirea icoanelor și a declarat valabile toate hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice. De atunci, în fiecare an, noi, creștinii ortodocși, în prima duminică din Postul Mare, sărbătorim biruința dreptei credințe asupra tuturor ereziilor, motiv pentru care numim această zi Duminica Ortodoxiei.

Dreptmăritori creștini,

Biserica a înțeles rolul pedagogic al icoanelor, acestea fiind călăuze spre Hristos, Izvorul sfințeniei. De aceea, a zugrăvit iconic chipurile Mântuitorului, Maicii Domnului, ale îngerilor, ale apostolilor, ale sfinților.

Prin aceasta evidențiază faptul că arta Bisericii Ortodoxe este o artă sacră. După cum afirma Leonid Uspensky, această artă „trebuie, pe de o parte, să transmită adevărurile formulate dogmatic, iar pe de altă parte, să comunice experiența trăită a acestor adevăruri, experiența spirituală a sfinților – acel creștinism viu în care dogma și viața se confundă”⁴.

Pentru acest motiv, „Biserica vede în icoană nu unul dintre aspectele învățăturii ortodoxe, ci expresia ortodoxiei în ansamblu, a ortodoxiei ca atare”⁵. Sfintele icoane „nu se adaugă la credința ortodoxă ca o anexă, ci exprimă credința ortodoxă într-o formă completă, ca mărturisire a credinței, prin cuvânt și imagine, prin rugăciune în fața icoanei lui Hristos și a sfinților Lui zugrăviți pe icoane”⁶.

Temeiul redării iconografice a Domnului Hristos îl constituie întruparea Sa, după cum arată Sfântul Evanghelist Ioan: „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).

Învățătura ortodoxă afirmă că, din iubire față de oameni, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om (Ioan 3, 16), luând trup și chip omenesc, ca pe noi, oamenii, să ne ajute să devenim fii ai lui Dumnezeu, după har, să ne împărtășim de viața cea veșnică, să vedem chipul slavei dumnezeiești așa cum S-a arătat ucenicilor pe Tabor. Lumina din icoana lui Hristos și din icoanele sfinților ne îndreaptă spre lumina cea neînserată a slavei veșnice din Împărăția cerurilor, iar sfințenia icoanei ne cheamă și pe noi la sfințirea vieții.

Iubiții noștri fii duhovnicești,

În contextul evenimentelor aniversare din anul 2025, pentru noi, românii, Duminica Ortodoxiei este prilej de bucurie și de mulțumire aduse lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate peste țara noastră, dar și prinos de recunoștință pentru mulțimea de sfinți cuvioși și mărturisitori care au păstrat dreptarul credinței așa cum l-au primit de la înaintași.

Duminica Ortodoxiei este sărbătoarea credinței dreptmăritoare, prin cuvânt și faptă, a celor care păstrează și mărturisesc învățătura de credință care stă la temelia adevăratei trăiri creștine și a lucrării lui Hristos în lume prin Biserică. Ea ne cheamă la unitate și comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, prin fapte de milostenie creștină.

Acestea sunt expresia concretă a iubirii aproapelui, ca roade ale dreptei credințe din care izvorăsc neîncetat și care au ca scop ajutorarea celor aflați în necazuri și suferințe, după cum învață Sfântul Apostol Pavel: „Iar facerea de bine și întrajutorarea nu le dați uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu” (Evrei 13, 16).

Oricât de mari ar fi provocările și crizele lumii în care trăim, avem datoria să rămânem statornici în dreapta credință și în faptele cele bune, punându-ne nădejdea în Dumnezeu „Care ne dă cu belșug toate, spre îndulcirea noastră” (1 Timotei 6, 17). Să fim solidari în a face binele care aduce mângâiere celor în nevoi, alinare celor bolnavi, compasiune celor în durere, ajutându-i pe semenii noștri cu generozitate și inimă bună, așa cum ne învață Hristos, Mântuitorul lumii.

Și în acest an, ne adresăm preoților și credincioșilor Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a organiza, atât în această duminică, cât și în duminicile următoare, colecta pentru Fondul Central Misionar, contribuind fiecare cu darul său, după cum îl îndeamnă inima sa, bine știind că „Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună” (2 Corinteni 9, 7).

Acest Fond este destinat susținerii comunităților românești parohiale sau monahale cu posibilități materiale reduse, așezămintelor sociale din țară și din străinătate, pentru continuarea și finalizarea diferitelor lucrări misionare.

Noi știm că toată darea cea bună vine de la Părintele luminilor, de aceea, în cadrul Sfintei Liturghii a Sfântului Vasile cel Mare, chemăm mila lui Dumnezeu pentru cei care aduc roade și fac bine în sfintele Biserici și își aduc aminte de cei săraci, cerând Domnului să le „răsplătească cu bogatele și cereștile Sale daruri […], să-și aducă aminte și de tot poporul Său și peste toți să reverse mila Sa cea bogată, împlinind tuturor cererile cele spre mântuire”⁷.

Având încredințarea că veți arăta și în acest an dărnicie creștină și veți răspunde chemării noastre în această lucrare sfântă de binefacere, ne rugăm Milostivului Dumnezeu „ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiți spre tot lucrul bun” (2 Corinteni 9, 8), iar „harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Textul este semnat de Patriarhul Daniel împreună cu toți membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

¹ Sf. Ioan Damaschin, Contra iconoclaștilor 1, 16, în vol. Cele trei tratate contra iconoclaștilor, trad., introd. și note Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2016, p. 65.

² Cf. Hotărârile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice, Pr. Sorin Șelaru, Viorel Coman, George Gherga (eds), Ed. Basilica, București, 2018, pp. 152-158, 535.

³ Hotărârile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice, pp. 553-555.

⁴ Leonid Uspensky, Teologia icoanei, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 33.

⁵ L. Uspensky, Teologia icoanei, p. 13.

⁶ † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos, Ed. Basilica, București, 2023, p. 47.

⁷ Dumnezeiasca Liturghie a celui între sfinţi Părintelui nostru Vasile cel Mare, în Liturghier, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, pp. 257-259.

Alocuțiuni

Pastorala la Nașterea Domnului a PS Galaction Stângă [2024]

26 decembrie, 2024 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

† Galaction,

din mila lui Dumnezeu Episcopul Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,

tuturor Dreptcredincioșilor Creștini, Cinului Monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor Părinți din această Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești de la Dumnezeu, iar de la Noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

„Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putință oamenilor, spre Care nu cutează a căuta Oștile Îngerești, iar prin tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe Care, mărindu-L, cu Oștile Cerești, pe tine te fericim” (Canonul Maicii Domnului, Sâmbătă seara, glasul al VI-lea, Cântarea a 9-a, Irmosul)

Iubiții noștri fii duhovnicești,

ne-a învrednicit Preabunul Dumnezeu să ajungem la binecuvântatul praznic al Nașterii Domnului cu pace, cu sănătate și cu bucurie, aducându-I mulțumire pentru darurile Sale cele bogate revărsate asupra noastră. Crăciunul este praznicul bucuriei, este sărbătoarea „împlinirii celor făgăduite”. Ceea ce Patriarhii cu mare dor au așteptat, Prorocii au profețit și Drepții au dorit să vadă, astăzi s-a împlinit.

În urma căderii în păcat a strămoșilor noștri, neamul omenesc a umblat în întuneric și în umbra morții (Is. 9, 1). Poporul cel ales, având conștiința prezenței lui Dumnezeu în lume și făgăduința venirii unui Răscumpărător, striga într-un glas cu Psalmistul: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!” (Ps. 129, 1). Cei Drepți și bineplăcuți lui Dumnezeu însetau și ei pururea spre cunoașterea slavei lui Dumnezeu. „Arată-mi slava Ta!” (Ieș. 33, 18), cerea Moise lui Dumnezeu, iar Psalmistul se ruga, zicând: „Arată fața Ta și ne vom mântui!” (Ps. 79, 4).

Prin purtarea de grijă cea milostivă a lui Dumnezeu „trecut-a umbra Legii și Darul a venit”, iar la „plinirea vremii” Dumnezeu S-a făcut om și S-a arătat oamenilor în chipul Fiului Său pentru a-i izbăvi din robia păcatului. Cel care era „mai înainte de a fi lumea” (In. 17, 5), Cel „prin Care s-au făcut veacurile” (Evrei 1, 2), Cel prin Care „au fost făcute toate cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute” (Colos. 1, 16), ni Se descoperă nouă prin Fiul Său, după cum Însuși Fiul Său mărturisește: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci Fiul Cel Unul-născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). Căci „cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9).

Și acesta este minunatul dar al Nașterii Domnului, pe care Sfânta Biserică îl preamărește neîncetat la toate Slujbele, cântând: „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă!”. Sfânta Lui Întrupare este darul iubirii nemăsurate a lui Dumnezeu față de oameni, după cum citim și în Sfintele Scripturi: „Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi, cei ce eram morți prin greșelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos” (Efes. 2, 4-5). „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său, Cel Unul-născut, L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).

Darului de iubire al lui Dumnezeu i-au răspuns credința și smerenia Fecioarei Maria. Ea este darul omenirii pentru Fiul lui Dumnezeu, Care pleacă cerurile și Se coboară pe pământ. Sfânta Biserică dă glas acestui adevăr, arătând, printr-o cântare, cum răspunde întreaga creație Sfintei Lui Întrupări: „Ce-Ți vom aduce Ție, Hristoase? Că te-ai arătat pe pământ ca un om pentru noi. Fiecare din făpturile cele zidite de Tine mulțumire Îți aduce Ție: Îngerii cântarea, cerurile steaua, Magii darurile, Păstorii minunea, pământul peștera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioară” [Stihira pe glasul al II-lea, de la Vecernia Nașterii Domnului].

Sfânta Scriptură ne învață că Nașterea Domnului s-a petrecut la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4). Prin „plinirea vremii” înțelegem atât pregătirea lumii pentru a o primi, pentru a-L înțelege și a-L urma pe Dumnezeul Cel întrupat, dar și desăvârșirea „vasului de aur”, Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, prin care s-a descoperit oamenilor „taina cea din veac ascunsă și de Îngeri neștiută” [troparul Născătoarei de Dumnezeu, glasul al IV-lea]. De aceea nu putem cinsti după cuviință Nașterea Domnului fără a înțelege lucrarea cea aleasă a Sfintei Sale Maici în iconomia mântuirii noastre.

Alegerea Sfintei Fecioare ca vas ales din care să Se nască Pruncul Dumnezeiesc s-a făcut din veac, odată cu hotărârea Sfintei Treimi de a răscumpăra neamul omenesc din robia păcatului prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Hotărârea Sfintei Treimi se face cunoscută primilor oameni odată cu izgonirea lor din Rai, când Dumnezeu i-a zis diavolului: „Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Fac. 3, 15). Se descoperă apoi Prorocilor de demult, care o vestesc lumii încă de pe atunci în cuvinte tainice, cinstind frumusețea duhovnicească și nașterea Maicii Domnului: „Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată” (Ps. 44, 11). Iar Profetul Isaia impresionează prin precizia viziunii sale, când spune: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emmanuil!” (Is. 7, 14).

Căpetenia Îngerilor, Arhanghelul Gavriil, trimis de Dumnezeu, îi binevestește Fecioarei Maria nașterea Fiului lui Dumnezeu prin cuvinte de înaltă cinstire, zicându-i: „Bucură-te, ceea ce este plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei!” (Lc. 1, 28), adăugând apoi: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu! Și, iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus!” (Lc. 1, 30-31). „Și a zis Maria către Înger: «Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?». Și răspunzând, Îngerul i-a zis: «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema»” (Lc. 1, 34-35).

Întreaga viață a Maicii Domnului a fost rugăciune, smerenie și sfințenie. Tot ceea ce se poate numi virtute a împodobit-o în chip desăvârșit. Salutul Îngerului, care o numește „cea plină de har”, arată faptul că era ridicată la o stare harică mai presus de fire. Tulburarea ei la auzul cuvintelor Îngerului nu vine din îndoială, ci din faptul că dorea să știe cum se va petrece aceasta. Întrebând: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?”, arată că ea era hotărâtă să nu știe de bărbat niciodată. Dar, îndată, Îngerul îi lămurește modul zămislirii minunate, zicându-i: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Sfântul Duh Se pogoară peste Fecioara Maria și Se naște Hristos. Tot Duhul Sfânt Se pogoară peste Sfinții Apostoli la Cincizecime și se naște Biserica și tot Duhul Sfânt este Cel care Îl zămislește pe Hristos Cel Întrupat, Jertfit și Înviat în sufletul fiecărui credincios în parte. Astfel, Maica Domnului devine modelul desăvârșit de îndumnezeire al umanității, în care libertatea primitoare de har a naturii umane Îl zămislește în noi pe Hristos prin puterea Sfântului Duh.

Răspunsul plin de credință și de smerenie al Fecioarei Maria: „Iată, roaba Domnului! Fie mie după cuvântul Tău!” (Lc. 1, 38), reprezintă începutul mântuirii noastre. Prin rânduiala lui Dumnezeu, Fecioara Maria devine Maica Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea, mai aproape de noi decât oricare Sfânt, Maica Domnului devine și Maica noastră. O facem părtașă la bucuriile și necazurile noastre, îi cerem să ne însoțească în rugăciunile noastre, o rugăm să mijlocească mântuirea pentru noi înaintea Fiului său. Iată de ce în troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, Biserica i se adresează ei, zicându-i: „Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viață fiind Maica Vieții și cu rugăciunile tale izbăvești din moarte sufletele noastre”. Iar în cântările Sfintei Bisericii, Maica Domnului este împodobită cu salba celor mai alese laude. Maica Domnului este numită izbăvirea lacrimilor Evei, steaua care a arătat Soarele, stâlpul de foc care îi povățuiește pe cei din întuneric, pom cu luminoasă roadă, scară către cer, brazdă în care a crescut înmulțirea milei, cheia ușilor Raiului, Sfântă mai mare decât toți Sfinții, mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii.

Dreptmăritori creștini,

Nașterea Domnului este cel mai însemnat moment din istoria neamului omenesc, prin care Dumnezeu unește din nou cerul cu pământul. Ea s-a săvârșit după legile dumnezeiești, căci „unde vrea Dumnezeu se biruiește rânduiala firii” [Dogmatica glasului al VII-lea]. Pruncul Sfânt S-a născut din Preacurata Fecioară Maria prin pogorârea Sfântului Duh și prin puterea Celui Preaînalt, adică S-a născut din mamă fără de tată, după cum, ca Fiu al lui Dumnezeu, S-a născut mai înainte de toți vecii din Tatăl fără de mamă.

Asemenea tuturor lucrărilor dumnezeiești, Sfânta Întrupare este opera Preasfintei Treimi, deși numai Fiul este Cel care Se naște. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămurește cum se petrece această lucrare comună a Sfintei Treimi, când ne învață, zicând: „În întreg Fiul, care împlinea taina mântuirii noastre prin întrupare, Se afla întreg Tatăl după ființă, dar nu întrupându-Se, ci binevoind să Se întrupeze Fiul; și în întreg Fiul se afla Duhul Sfânt după ființă, dar nu întrupându-Se, ci conlucrând cu Fiul la întruparea Sa cea negrăită pentru noi” [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, Ed.Humanitas, București, 2009, p. 290].

Spre deosebire de toate celelalte lucrări ale Sfintei Treimi, în Sfânta Întrupare se întâlnesc două libertăți: cea lui Dumnezeu și cea a făpturii. Dacă pentru crearea omului a fost nevoie de o singură voință, cea a lui Dumnezeu, pentru mântuirea lui este nevoie de două voințe: cea a lui Dumnezeu și cea a omului. Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață mai departe că, atunci când Eva a fost creată de Dumnezeu din coasta lui Adam, nu a fost întrebată nici el, nici ea. Dar atunci când Fiul lui Dumnezeu vine la existență ca om, Dumnezeu cere consimțământul cu totul liber al Fecioarei Maria. Iată cum ne tâlcuiește un alt Sfânt Părinte al Bisericii acest adevăr, atunci când ne spune: „Pe Adam, Dumnezeu nu l-a înștiințat dinainte, nici nu l-a convins să-i dea coasta din care trebuia să o zidească pe Eva, ci i-a răpit această parte a trupului luându-i mai înainte simțirea. Dar pe Fecioară mai întâi a învățat-o și i-a așteptat credința și abia așa a trecut la faptă. Despre crearea aceluia a comunicat cu Unul-născut spunându-I: «Să facem om!». Dar atunci când a trebuit să introducă în lume acest Minunat Sfătuitor, pe Întâiul-născut, și să-l plămădească pe al doilea Adam, ia părtaș al acestui plan al Său pe Fecioara. Și acest mare sfat, cum spune Isaia, Dumnezeu l-a rostit, iar Fecioara l-a întărit. Și opera Cuvântului a fost nu numai a Tatălui, a Puterii [Fiului] Lui și a Duhului Sfânt – Unul binevoind, Altul venind și Altul umbrind –, ci și a voinței și a credinței Fecioarei. Căci așa cum fără Ei n-ar fi fost cu putință îndeplinirea acestui plan, tot așa trecerea în fapt a acestui sfat ar fi fost imposibilă fără ca Preacurata să fi oferit voința și credința ei” [Sfântul Nicolae Cabasila, Scrieri I, Ed. Desisis, Sibiu, 2010, p. 205-206].

Consimțământul Maicii Domnului devine hotar în istorie. Mântuirea obiectivă, hotărâtă de Tatăl prin întruparea Fiului, ia început în istorie prin răspunsul simplu și liber al Fecioarei Maria: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul Tău!”, după cum mântuirea fiecăruia dintre noi va depinde de răspunsul nostru. Arătând măreția răspunsului de credință al Preacuratei, Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, învață poporul credincios prin astfel de cuvinte: „În zilele facerii lumii, când Dumnezeu a rostit cuvântul Său viu și puternic: «Să fie!», cuvântul Creatorului s-a înfăptuit în lumea făpturii. Însă în această zi fără seamăn în existența lumii, când Dumnezeiasca Maria a rostit blândul și ascultătorul «fie» (abia cutez să rostesc ce s-a făcut atunci), cuvântul făpturii coboară în lume pe Creator…Trebuia ca smeritul ei «fie» să influențeze mărețul «să fie» al lui Dumnezeu” [Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, Predici și cuvântări alese, Ed. Doxologia, Iași, 2014, p. 113-114]. A depins de cuvântul Fecioarei ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă om. A depins de cuvântul ei, deoarece mântuirea depinde de acceptarea liberă a omului. Răspunsul: „Iată, roaba Domnului!” al Fecioarei Maria, face posibil, astfel, un „Iată-mă, Doamne!” al nostru, al fiecăruia dintre noi, înaintea lui Dumnezeu.

Iubiți fii sufletești,

cu mult dor am așteptat, fiecare dintre noi, marele praznic al Nașterii Domnului, pregătiți prin post și rugăciune, pentru a primi în casa sufletul nostru pe Pruncul Hristos în Sfânta Taină a Împărtășaniei. Încă din copilărie așteptarea noastră era plină de înfrigurare, nădăjduind că bătrânul Moș Crăciun, cel cu plete dalbe, ne va aduce daruri multe fiecăruia. Aceasta este încă o dovadă că sărbătoarea Crăciunului a fost și rămâne o sărbătoare a darurilor, o sărbătoare în care omenirea primește Darul cel mai de preț, pe Mântuitorul lumii și al sufletelor noastre. Orice dar, însă, presupune și un răspuns din partea primitorului. Măreția darului te obligă la un răspuns pe măsură. „Ce-Ți vom aduce Ție, Hristoase?”, ne întrebăm și noi creștinii de astăzi. Fecioara Preacurată este darul omenirii pentru Hristos, însă, din această dăruire, precum am tâlcuit, înțelegem că Dumnezeu nu vrea ceva de la om, ci pe el însuși. El vrea inima noastră! El vrea credința noastră! Iar prin credință, vrea ca viața noastră să o trăim așa cum El ne-a învățat: iubind pe Dumnezeu din tot cugetul și din toată puterea noastră, iar pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Sfântul Ioan Gură de Aur ne povățuiește în acest sens, astfel: „Omul poate să vadă și fără feciorie Împărăția cerurilor. Fără milostenie, însă, acest lucru e cu neputință. Pentru că milostenia le cuprinde pe toate și este dintre cele mai necesare” [Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, vol. al IV-lea, Milostenia, inima virtuții, Ed. Egumenița, Galați, 2013, p. 86]. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață de asemenea: „Dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtășirea cuvântului Dumnezeu și prin slujirea trupească” [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol. II, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 54]. Mult folos sufletesc și mireasmă plăcută înaintea lui Dumnezeu vor avea faptele noastre, dacă vom împlini ceea ce ne poruncește Însuși Mântuitorul Hristos: „Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 3-4).

Pentru a ne împărtăși cum se cuvine de bogăție praznicului de astăzi, să luăm aminte să nu reducem taina Crăciunului doar la formele exterioare și fără fond. Întâlnirea cu Moșul, împodobirea bradului, pregătirea preparatelor culinare, vizitele la centrele comerciale și alte activități asemenea ar trebui să fie numai expresia trăirii și a bucuriei interioare. Vom fi păgubiți dacă nu vom rândui un timp de liniștire, de adunare în cele mai dinlăuntru ale ființei noastre, în care să încercăm să ne regăsim pe noi înșine, pe noi cu Dumnezeu, pe Pruncul Iisus, Care cu dor dorește să Se sălășluiască în ieslea sufletelor noastre.

Ca Ierarh al Sfintei episcopii a Alexandriei și Teleormanului vă oferim și Noi un dar, acum, de Crăciun și în toată vremea de altfel: vă purtăm pe toți, cler și credincioși, în rugăciunile Noastre, cerând sănătate și bună sporire întru toate de la Domnul Cel pentru noi Înomenit.

Vă îmbrățișăm părintește pe toți și vă dorim să petreceți Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului și ale Bobotezei cu pace, iar Anul Nou 2025 să vă fie luminat și de alese bucurii încununat!

La mulți ani!

Al vostru către Domnul,
pururea rugător spre tot binele,

† Galaction,

Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

Alocuțiuni

Pastorala la Nașterea Domnului a Patriarhului României [2024]

25 decembrie, 2024 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Este aici, în format PDF.

În noaptea de 31 decembrie 2024 spre 1 ianuarie 2025 și în ziua de Anul Nou, să înălțăm rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu (Te Deum) pentru binefacerile primite de la El în anul care a trecut și să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din anul nou în care intrăm.

În anul următor, 2025, vom sărbători 140 de ani de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române și 100 de ani de la ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie de către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. De asemenea, va avea loc canonizarea a patru sfinți români athoniți de către Patriarhia Ecumenică și proclamarea canonizării de către Patriarhia Română a 16 duhovnici și mărturisitori în timpul perioadei comuniste.

În această perspectivă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2025 drept Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului Nou – 2025 și Botezului Domnului, vă adresăm tuturor calde și părintești urări de pace și sănătate, fericire și ajutor mult de la Dumnezeu în tot lucrul bun și folositor, dimpreună cu tradiționala urare „La mulți ani!”.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos Domnul rugător,

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Alocuțiuni

Pastorala sinodală [noiembrie 2024]

17 noiembrie, 2024 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2024, în Patriarhia Română, ca An omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor și An comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți.

Grija pentru cei bolnavi este poruncă evanghelică și condiție a mântuirii, fiind unul dintre criteriile esențiale după care ne va judeca Dumnezeu. Hristos Domnul ne cere să îi vizităm pe cei aflați în boală și în suferință, să îi ajutăm după putere și să îi încurajăm cu inimă bună și cu nădejde în marea milă și putere a lui Dumnezeu.

Postul Nașterii Domnului, care tocmai a început, aduce nădejdea și bucuria venirii în lume a Mântuitorului Hristos ca Prunc, Dumnezeu și om, oferindu-ne modelul desăvârșit de curăție și rugăciune al Maicii Domnului, precum și „chipul blândeților” Sfântului Ierarh Nicolae, cel milostiv și aducător de daruri.

La începutul creației, „a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Facerea 1, 31), însă, ulterior, neascultarea lui Adam și a Evei față de porunca divină a adus moartea și boala în lume (Facerea 3, 16-19). Omul, care a fost creat în Rai după chipul lui Dumnezeu și care fusese împodobit cu toată virtutea, primind de la Creatorul său toate darurile spirituale și materiale, a cunoscut, în urma păcatului, durerea separării de Dumnezeu.

Astfel, cea dintâi suferință pe care omul a îndurat-o a fost ieșirea din relația de armonie și apropiere cu Dumnezeu și alungarea din Rai, unde trăia în mijlocul unei creații pline de Duhul dumnezeiesc.

Sfântul Grigorie de Nyssa evidențiază acest adevăr atunci când afirmă că „cel zidit spre nemurire a fost desfăcut de moarte, iar cel ce petrecea în desfătarea Raiului a fost strămutat în acest loc al bolilor și al durerilor” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, Cuvântul III, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. XXIX, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, pr. Ioan Buga, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 354).

Așadar, boala, suferința și moartea nu au fost create de Dumnezeu: „Dumnezeu nu a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii […], dar prin invidia diavolului moartea a intrat în lume” (Înțelepciunea lui Solomon 1, 13; 2, 24). Atât boala, cât și suferința sunt realități care pun în evidență slăbiciunea și fragilitatea omului separat sau înstrăinat de Creatorul său prin neascultare.

Din acest motiv, adeseori, în cărțile Vechiului Testament, atunci când se amintește de boală, de suferință și de moarte, nădejdea oamenilor este îndreptată către Dumnezeu și către ajutorul Lui. Psalmistul David se roagă pentru vindecarea de neputințe: „Miluiește-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele” (Psalmul 6, 2), și tot psalmistul confirmă ajutorul primit de la Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am către Tine și m-ai vindecat” (Psalmul 29, 2).

În Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, se recomandă ca, „în boala ta, să nu fii nebăgător de seamă; ci te roagă Domnului și El te va tămădui” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 38, 9), pentru că „El înalță sufletul și luminează ochii, dând vindecare, viață și binecuvântare” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 34, 19). Din exemplul dreptului Iov învățăm că „omul își naște singur suferința” (Iov 5, 7), dar și faptul că „pe cel nenorocit Dumnezeu îl scapă prin nenorocirea lui și prin suferință Dumnezeu îi dă învățătură” (Iov 36, 15).

Prin urmare, Dumnezeu nu este creatorul suferinței. El, însă, aduce vindecare în omul slăbit de păcat, căruia îi oferă harul Său pentru a putea suporta greutățile vieții. De aceea, psalmistul amintește că „aproape este Domnul de cei umiliți la inimă și pe cei smeriți cu duhul îi va mântui” (Psalmul 33, 17).

Faptul că Dumnezeu este „Doctorul sufletelor și al trupurilor” reiese, în special, din cuprinsul Sfintelor Evanghelii. Ele ne prezintă activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, Care „străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei 9, 35).

În Noul Testament, bolnavii cer vindecare de la Domnul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindecă și ei, însă cu puterea dată lor de Dumnezeu. Numărul mare al vindecărilor săvârșite confirmă predica Mântuitorului și proclamă puterea și prezența plină de compasiune a lui Dumnezeu-Omul între oameni. Învățătura lui Hristos și vindecările Sale sunt întotdeauna unite în cea mai profundă formă, alcătuind un singur mesaj de speranță și mântuire.

Vindecările pe care Domnul Hristos le înfăptuiește sunt semne ale iubirii Sale milostive nesfârșite. Prin aceste vindecări, El arată că Împărăția lui Dumnezeu este aproape de oameni și ne ajută să înțelegem că adevărata și cea mai profundă boală a omului este absența comuniunii lui cu Dumnezeu, Izvorul iubirii. Numai comuniunea cu Dumnezeu ne poate oferi adevărata vindecare și viață autentică.

Evenimentul central care dă mărturie despre iubirea milostivă și vindecătoare a lui Dumnezeu rămâne Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos. Prin întruparea lui Hristos, Dumnezeu a ales să devină om și să împărtășească suferințele omenirii, culminând cu moartea Sa pe Cruce. El este Cel despre Care prorocul Isaia a spus: „Acesta neputințele noastre a luat și bolile noastre le-a purtat” (Matei 8, 17; Isaia 53, 4). Prin ascultarea Sa până la moarte, Hristos Domnul a vindecat păcatul neascultării Protopărinților Adam și Eva (cf. Filipeni 2, 8).

Crucea lui Hristos este și mărturia faptului că Dumnezeu a intrat în istoria umană pentru a suferi alături de noi și pentru a ne mântui. Prin moartea și Învierea Sa, Hristos oferă un nou sens suferinței, care nu este văzută ca fiind un scop în sine, ci o realitate care, deși dificilă și dureroasă, poate deveni o cale de despătimire, de maturizare duhovnicească și de apropiere de Dumnezeu. Învierea lui Iisus Hristos din morți este dovada biruinței Sale asupra păcatului și a morții, deci și asupra bolii și a suferinței (cf. Ioan 11, 25).

Dacă moartea este înțeleasă ca o consecință a păcatului, Învierea este restaurarea vieții și biruință asupra suferinței. Învierea lui Hristos este începutul unei noi creații, în care moartea, boala și suferința nu mai au putere asupra omului credincios. Deși în această lume materială omul continuă să experimenteze boala, suferința și moartea, Învierea lui Hristos mărturisește o vindecare completă a omului la sfârșitul veacurilor. De aceea, în Biserică, Hristos Însuși este medicament, iar Sfânta Euharistie este leac pentru tămăduirea sufletului și a trupului, spre iertarea păcatelor și viața de veci (cf. Ioan 6, 54).

După Înălțarea Mântuitorului la cer, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra ucenicilor, dăruindu-le puterea de a duce mai departe lucrarea Sa de vindecare și mântuire. Duhul Sfânt lucrează în Biserică prin Sfintele Taine în inimile credincioșilor, vindecându-i, întărindu-i și călăuzindu-i pe calea mântuirii. În acest context, slujirea sacerdotală a cuprins dintotdeauna și datoria clericilor de a se îngriji de cei bolnavi, ca o împlinire a poruncii Domnului Iisus Hristos: „Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8).

Prin lucrarea Duhului Sfânt în lume, în special prin Sfintele Taine, slujitorii Bisericii continuă misiunea la care au fost trimiși de Hristos, vindecând și alinând suferințele nenumăraților bolnavi. Pe lângă rugăciune și încurajare, în Biserică, pastorația bolnavilor se realizează și prin așezăminte social-filantropice. Din cele 884 de servicii sociale și medicale pe care le desfășoară unitățile de cult din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, 90 sunt destinate bolnavilor, numărul beneficiarilor acestor servicii fiind 39.439 de pacienți.

Viața creștină trăită după rânduielile Bisericii este mijloc de a ne feri de păcat, dar și modalitate de a preveni boala. Rugăciunea, postul, cumpătarea și milostenia nu sunt doar obligații morale ale creștinului, ci și metode și remedii prin care cultivăm, cu ajutorul harului dumnezeiesc, o viață fizică și spirituală sănătoasă.

Biserica se roagă pentru sănătatea și mântuirea oamenilor. Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae arată că, prin Sfânta Taină a Maslului, „se cer împreună: tămăduirea trupului, iertarea de păcate și curățirea sufletului de păcate. Sălășluirea Duhului are mai ales scopul curățirii de păcate și al tămăduirii de patimi și al ridicării omului la o viață de sfințenie, de slujire curată a lui Dumnezeu” (Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, în coll. Opere complete, vol. XII, Ed. Basilica, București, 2018, p. 213).

Totodată, în Biserică, cei aflați în boală și în suferință primesc ocrotirea și ajutorul Maicii Domnului și ale tuturor sfinților. Sfinții sunt mijlocitori și purtători ai harului divin, iar prin viața lor plină de sfințenie și rugăciune devin mijloace prin care Hristos revarsă binecuvântări asupra oamenilor. Sfinții nu acționează prin propria lor putere, ci prin puterea lui Dumnezeu, care lucrează prin ei. De aceea, sfinții sunt considerați mărturii vii ale iubirii și îndurării lui Hristos față de lume.

În mod special, atunci când este vorba despre boală și suferință, Biserica amintește și îi cinstește pe Sfinții tămăduitori fără de arginți, cunoscuți pentru darul lor de a vindeca pe cei bolnavi, prin puterea harului dăruit lor de Dumnezeu. Ei sunt numiți „fără de arginți” deoarece nu au primit vreo răsplată materială pentru serviciile lor, asemănându-se în acest fel cu apostolii, care au transmis mesajul Evangheliei și au făcut minuni fără să ceară ceva în schimb.

Acești sfinți tămăduitori au fost medici sau vindecători care și-au dedicat viața atât slujirii aproapelui, cât și slujirii lui Dumnezeu. Ei au vindecat atât trupurile oamenilor, cât și sufletele acestora, cultivând credința în Dumnezeu și transmiterea iubirii creștine. Pentru a-i cinsti pe acești vindecători minunați, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2024 drept Anul comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți.

Primul medic al Bisericii apostolice pe care îl amintește Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale este „Luca, doctorul cel iubit” (Coloseni 4, 14), adică Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, autorul Evangheliei a treia și al cărții Faptele Apostolilor. Tot în cartea Faptele Apostolilor, citim despre Apostolii Petru și Pavel, care au vindecat bolnavi în numele lui Hristos (Faptele Apostolilor 3, 6; 9, 34).

În aceeași perioadă de început a creștinismului, o altă tămăduitoare a fost și Sfânta Mare Muceniță Tecla, cea întocmai cu apostolii, ucenică a Sfântului Apostol Pavel.

Din primele patru secole sunt și cei doisprezece Sfinți doctori fără de arginți pomeniți liturgic la Proscomidie: Cosma și Damian, Chir și Ioan, Pantelimon și Ermolae, Samson și Diomid, Mochie și Anichit, Talaleu și Trifon, alături de alți sfinți tămăduitori din primele secole: Sfântul Grigorie Taumaturgul, Sfântul Ierarh Spiridon, Sfântul Ierarh Partenie de Lampsakos, Sfântul Ierarh Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei, sau de alți mari sfinți taumaturgi mai recenți, dar foarte iubiți de credincioși, precum: Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina, Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiscopul Crimeei, Sfântul Gherasim din Kefalonia sau Sfântul Cuvios Nichifor Leprosul.

Toți acești sfinți tămăduitori ai Bisericii oferă speranță celor fără de speranță, dăruiesc vindecare acolo unde medicii nu pot vindeca boli grele. Sfinții taumaturgi, ca membre ale Trupului tainic al lui Hristos, Îl fac cunoscut lumii pe Domnul Iisus Hristos ca fiind Doctorul cel Mare, care le-a dăruit și lor darul vindecărilor, așa cum învățăm din imnografia Bisericii: „Ce vă vom numi pe voi: Doctori ce vindecați sufletele și trupurile, tămăduitori de patimi nevindecate, care în dar tămăduiți pe toți, luând darurile de la Mântuitorul Hristos, Cel Ce dăruiește nouă mare milă” („Slava Stihoavnei” de la Vecernia la prăznuirea Sfinților și făcătorilor de minuni, doctori fără de arginți, Cosma și Damian, din Asia, luna noiembrie, ziua întâi”, în Mineiul pe noiembrie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2017, p. 9).

Minunile de vindecare realizate prin sfinți sunt mărturii ale puterii divine, dar și îndemnuri la credință. În majoritatea cazurilor, Mântuitorul i-a vindecat pe cei care veneau la El cu credință. În acest context, minunile realizate prin sfinți sunt o chemare adresată oamenilor de a-și întări credința și de a se apropia de Dumnezeu. Vindecările miraculoase sunt un semn că Hristos lucrează în lume și că Biserica este vie, animată de puterea Duhului Sfânt, mântuirea fiind cea mai importantă vindecare.

Chiar dacă pe parcursul întregului an 2024, Biserica, prin slujitorii și credincioșii săi mireni, s-a străduit să aducă, mai mult decât în anii precedenți, mângâiere și alinare persoanelor aflate pe patul durerii și al neputinței, perioada care urmează, cea a Postului Nașterii Domnului, reprezintă un bun prilej pentru a înmulți dragostea și mila creștină.

De aceea, și în acest an, ne adresăm preoților și credincioșilor mireni ai Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a organiza, la parohii, mănăstiri, protopopiate și la centrele eparhiale, colecte de alimente, haine și medicamente. Acestea vor fi distribuite celor aflați în suferință și în lipsuri, familiilor defavorizate, cu mulți copii, bătrânilor și persoanelor singure, fără copii sau rude, cu precădere celor care locuiesc în mediul rural.

Fiind încredințați că veți arăta și în acest an dărnicie creștină și veți răspunde cu dragoste chemării noastre părintești în această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulțumim pentru generozitatea arătată în anii precedenți și vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți românii, din țară și din străinătate, dăruindu-le sănătate și mântuire, ocrotindu-i de tot răul și întărindu-i în tot lucrul bun, spre bucuria Bisericii noastre și a poporului român de pretutindeni. Cu multă bucurie, vă îmbrățișăm părintește și vă împărtășim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).