Categorie: Alocuțiuni

† Galaction,
din mila lui Dumnezeu Episcopul
Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,
tuturor Dreptcredincioșilor Creștini, Cinului Monahal,
Preacucernicilor și Preacuvioșilor Părinți din această Sfântă
și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești
de la Domnul Cel Înviat,
iar de la Noi părintească îmbrățișare
și arhierească binecuvântare!

„Aștept învierea morților
și viața veacului ce va să fie”
(din Simbolul de credință)

Iubiții noștri fii duhovnicești,

bucuria Sfintei Învieri a Domnului ne-a adunat astăzi la rugăciune spre a-I mulțumi și a-L slăvi pe Dumnezeu, „Care voiește ca toți oamenii să se mântuie și la cunoașterea adevărului să vină ” [I Tim. 2, 4]. Întărire în nădejde și nădejde ne dăruie această sărbătoare, astăzi, când „prăznuim omorârea morții, sfărâmarea Iadului și începătura altei vieți, veșnice” [Canonul Învierii, cântarea a VII-a]. De acum nu mai împărățește moartea, ci Viața! După tainica Sa rânduială, Dumnezeu ne-a răscumpărat pe noi prin Patima cea de bunăvoie a Însuși Fiului Său, iar prin Sfântă Învierea Sa a curmat robia păcatului și a zdrobit puterea morții. Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce astăzi a înviat din morți, „S-a jertfit pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră” [Rom. 4, 25]. Acestea s-au întâmplat „după Scripturi”, așa cum mărturisim în Crez. Atât Jertfa cea mântuitoare, cât și Sfânta Înviere a Domnului Hristos, au fost profețite cu mult timp înainte în Vechiul Testament, întărite apoi de Însuși Domnul Hristos înaintea Ucenicilor Săi, iar Sfinții Apostoli, martori ai lui Hristos Cel Răstignit și Înviat, le-au mărturisit și le-au propovăduit ca adevăruri dătătoare de viață.

Așa, de pildă, Prorocul Isaia, luminat de Sfântul Duh, grăia: „El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat…Și fiindcă Și-a dat viața ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmașii Săi, Își va lungi viața și lucrul Domnului în mâna Lui va propăși” [Is. 53, 4-5, 10]. Iar Sfântul Proroc și Împărat David se bucura întru nădejdea Învierii Domnului, zicând: „Pentru aceasta s-a veselit inima mea și s-a bucurat limba mea, dar încă și trupul meu se va sălășlui întru nădejde. Că nu vei lăsa sufletul Meu în Iad, nici nu vei da pe Cel Cuvios al Tău să vadă stricăciunea” [Ps. 15, 9-10]. Pe lângă multele prorociri ale Vechiului Testament, chiar și viețile unor Bărbați Drepți, precum Noe, Avraam, Isaac, Moise, Iosif sau Împăratul David, care au ieșit biruitori din toate încercările grele prin care au trecut, păstrând nestricată icoana credinței în Dumnezeu întru ei, sunt o prefigurare a Învierii Domnului.

Din Sfintele Evanghelii aflăm că Însuși Domnul Hristos Și-a vestit propria Sa Înviere înaintea Ucenicilor Săi de nenumărate ori. Astfel ne dă mărturie Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, zicând: „Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: «Fiul omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Și-L vor omorî, dar a treia zi va învia»” [Mat. 17, 22-23]. „De atunci a început Iisus să arate Ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim și să pătimească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și să fie ucis, și a treia zi să învieze” [Mat. 16, 21]. În predica sa din ziua Cincizecimii, Sfântul Apostol Petru mărturisește adevărul Învierii Domnului, arătând că astfel s-a împlinit profeția făcută de Psalmistul David: „Mai înainte văzând [David], a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în Iad sufletul Lui și nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu L-a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toți Îi suntem martori” [F. Ap. 2, 31-32].

Urmând învățăturii Sfinților Apostoli, Sfânta Biserică a mărturisit dintotdeauna adevărul Învierii lui Hristos ca biruință asupra morții. În cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur din noaptea de Paști se spune despre această biruință: „Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea. Prădat-a Iadul Cel ce S-a pogorât în Iad” [Introdus în Utrenia Învierii Domnului]. Ca Izvor al Vieții, Dumnezeu l-a făcut pe om cu suflet viu, cu puterea de a nu muri niciodată. Așadar, moartea nu aparține firii omenești, ea nu a fost creată de Dumnezeu. Moartea apare numai ca urmare a păcatului neascultării strămoșilor noștri Adam și Eva și a depărtării lor de Dumnezeu, Care este Izvorul Vieții. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare ne învață că omul „a păcătuit pentru că a întrebuințat rău voința sa liberă și a murit din pricina păcatului, că plata păcatului este moartea. Cu cât se depărta de viață, cu atât se apropia de moarte. Căci Dumnezeu este viață, iar lipsa vieții, moarte. Deci Adam, prin depărtarea sa de Dumnezeu, și-a pricinuit moartea. Astfel, nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi, prin voința noastră rea, am atras-o asupra noastră. Pentru pricinile de mai sus, Dumnezeu a îngăduit desfacerea trupului, ca să nu păstreze pentru noi nemuritoare boala” [Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, în PSB 1, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p. 168].

Astfel moartea devine lege pentru întregul neam omenesc. Inevitabilă, căci „precum printr-un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” [Rom. 5, 12], dar, dimpotrivă, necesară, din îngăduința lui Dumnezeu, „pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte”. În Hristos Cel fără de păcat moartea își schimbă cu totul semnificația și rostul, devenind Jertfă adusă lui Dumnezeu pentru oameni. Jertfa Mielului lui Dumnezeu pentru răscumpărarea lumii este asumată de bunăvoie, după cum El Însuși ne grăiește din Dumnezeieștile Scripturi: „Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăși să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun și putere am iarăși să-l iau” [In. 10, 17-18]. Noi murim fără să vrem, din cauza firii noastre păcătoase. El a murit de bunăvoie, din iubire față de oameni „și a înviat a treia zi după Scripturi”.

Prin Învierea Sa din morți, Mântuitorul Hristos ne-a arătat că moartea nu pecetluiește existența noastră pământească. Ea nu este sfârșitul, după care nu mai rămâne nimic altceva decât plângere și tânguire veșnică. Sfârșitul este, de fapt, un nou început, iar moartea e numai o graniță ce desparte viața de aici, vremelnică, de cea de dincolo, de cea veșnică, după cum Însuși Hristos ne spune: „Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” [In. 11, 25]. Acest adevăr îl mărturisește și Sfântul Apostol Pavel, propovăduind: „Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său Care locuiește în voi” [Rom. 8, 11]. „Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” [I Cor. 15, 22]. Învierea lui Hristos este învierea omului, iar învierea omului este intrarea lui în viața veșnică.

Învierea Domnului a umplut viața noastră cu veșnicia Lui, a prefăcut moartea dintr-un sfârșit al vieții într-o trecere la viață și dintr-o amenințare ultimă într-o așteptare a celor mai de pe urmă. Vederea morții naște de acum în noi așteptarea învierii, nădejdea părtășiei la slava lui Dumnezeu. Această înțelegere l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să le scrie credincioșilor din Tesalonic, învățându-i: „Fraților, despre cei ce au adormit, nu dorim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” [I Tes. 4, 13-14]. De aceea, astăzi, Biserica se veselește, cântând: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea!” [Ps. 117, 24]. Pentru că, înviind, Hristos ne dă certitudinea învierii, nouă și tuturor celor ce au trecut hotarul acestei vieți înaintea noastră, celor de un neam cu noi, prietenilor și tuturor cunoscuților și necunoscuților. De aceea cântăm în această sfântă zi, iară și iară, ca și cum e o veste pe care vrem să ne-o comunicăm cu insistență, ca să nu mai rămână loc de nicio îndoială: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le!”.

În lumina Sfintei Învieri a lui Hristos, creștinul binecredincios găsește puterea de a răspunde grozăviei morții, rostind plin de nădejde: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie!”. Ne întristăm în continuare pentru toți cei adormiți din neamurile noastre, pentru că orice despărțire de ființele dragi doare, dar durerea și întristarea noastră nu mai sunt unele căzute în resemnare și pesimism, ci unele îmbărbătate de nădejdea învierii și de revederea împreună cu toți în Împărăția lui Dumnezeu, unde El „va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi” [Apoc. 21, 4].

Iubiți fii ai Învierii Domnului,

în fiecare Sfântă Liturghie, la finalul Crezului, Biserica dreptmăritoare își afirmă credința în învierea morților și nădejdea vieții celei veșnice, rostind cu tărie: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie!”. Aceasta nu se constituie numai într-o mărturisire de credință, ci și într-un angajament. Binecredinciosul creștin știe și simte în inima sa că o așteptare a întâlnirii cu Dumnezeu în viața cea de apoi cere și o pregătire. Așa de pildă, cele cinci fecioare înțelepte, așteptând venirea Mirelui, nu au făcut-o oricum, ci luând și untdelemn în vase odată cu candelele lor. Deși Mirele a întârziat, ele aveau certitudinea venirii Lui, iar atunci când a venit la Nuntă, L-au întâmpinat așa cum se cuvenea: cu candelele aprinse. Nici noi nu știm ziua și ceasul în care vom păși din viața aceasta pământească, dar avem datoria de a ne împodobi în fiecare clipă cu untdelemnul credinței și al faptelor bune, astfel încât să fim mereu pregătiți pentru a da răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos.

Sinaxarul de la Slujba din această sfântă noapte ne învață că „pogorându-Se la Iad, Domnul nu a înviat pe toți câți erați acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele Sfinților din veac, ținute cu sila în Iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri” [Sinaxar, Utrenia Învierii Domnului]. După cum, în timpul activității Sale pământești, nu toți cei care au ascultat învățătura Domnului au și primit-o, tot așa, și în Iad, nu toți s-au împărtășit de Jertfa Sa plină de iubire. La învierea cea de obște, cu toții vom învia, fiecare în starea pentru care ne-am pregătit: unii spre viața veșnică, iar alții spre osânda veșnică. Lămurit ne arată acest fapt Mântuitorul Hristos, când spune: „Nu vă mirați de aceasta; că vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” [In. 5, 28-29].

Vorbind despre felul în care se cuvine să ne pregătim în această viață pentru a ne bucura de cea veșnică, iată cum ne grăiește Sfântul Vasile cel Mare spre duhovnicescul nostru folos: „Se potrivesc acum de minune cuvintele: Moartea păcătoșilor este rea. Pentru că este o moarte a Drepților, care, prin natura ei, nu este rea, ci bună. Căci cei care au murit împreună cu Hristos au schimbat moartea (din rea) în bună; dar și cei care au murit păcatului, mor de o moarte bună și mântuitoare. Așadar, moartea păcătoșilor este rea. Vine peste ei osânda, ca și peste bogatul acela, îmbrăcat în porfiră și vizon, care se bucura în fiecare zi în chip strălucit” [Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri dogmatice și exegetice, în vol. PSB 4, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011, p. 494-495]. „Cei ce au murit împreună cu Hristos” suntem noi, creștinii, cei ce ne-am botezat și, prin credința noastră, am preschimbat moartea în bucuria Învierii. Precum Hristos a murit și a înviat din morți, și noi se cuvine să murim păcatului și să umblăm întru înnoirea vieții. Numai astfel putem avea nădejdea unei „morți mântuitoare”, adică spre învierea vieții și nu spre învierea osândirii. În Iad nu mai există pocăință. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne pocăim în timpul vieții și să luptăm pentru dobândirea virtuților. De aceea, Sfânta Scriptură ne îndeamnă: „Drept aceea, privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului [Mat. 25, 13]. „La vreme potrivită te-am ascultat și în ziua mântuirii te-am ajutat; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii” [II Cor. 6, 2].

Biruind asupra morții, asupra păcatului și asupra diavolului, Mântuitorul Hristos S-a făcut leac pentru firea noastră, ca ea să nu mai fie robită de moarte, să nu mai fie chinuită de diavol și să nu mai fie întinată de păcat. Iar acest leac noi îl primim permanent în Sfântă Biserica Sa, prin Sfintele Taine. Prin Sfintele Taine, Hristos Cel Înviat este prezent și săvârșește aceeași lucrare de vindecare și sfințire pe care a săvârșit-o în viață, însă, într-un mod mai presus de lume, căci prezența Lui pe pământ nu mai este una istorică, ci una duhovnicească, în care El este Același, împărtășindu-Se lumii spre viață. Acest adevăr l-a făcut pe un mare teolog al neamului nostru să afirme că: „Biserica este locul în care se înaintează spre înviere, e laboratorul învierii” [Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 149].

Înțelegând Sfânta Biserică drept loc binecuvântat, în care Hristos Cel Înviat, prin Duhul Sfânt, săvârșește schimbarea noastră prin înnoirea vieții, Sfântul Ioan Gură de Aur glăsuiește atât de frumos: „Care port este, oare, așa de liniștit ca Biserica? Care grădină este așa de frumoasă ca adunarea voastră? Aici nu-i șarpele care ispitește, ci Hristos, care ne învață cele de taină; nu-i Eva, care ne pune piedică, ci Biserica, cea care ne ține în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului; nu-i aici gard de spini, ci vie plină de belșug. Dacă găsesc spin în ea, îl transform în măslin; dacă găsesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefăcând voința. De aceea, n-ai greși de-ai spune că Biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale și a păstrat în ea tot animale; Biserica însă primește animale și le schimbă. Iată ce vreau să spun! A intrat în corabie uliu, a ieșit uliu; a intrat lup, a ieșit lup. În Biserică, însă, intră uliu și iese porumbiță; intră lup și iese oaie, intră șarpe și iese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul” [Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăință, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 155-156].

Iubiți fii sufletești,

Învierea Mântuitorului Hristos, ca eveniment petrecut în istorie, deschide o nouă perspectivă vieții omenești. Perspectiva aceasta covârșește întreaga istorie și duce la adevărata viață și libertate. Prin Sfânta Înviere, moartea care părea veșnică a fost surpată și nimicită de viața cea veșnică. Întunericul păcatului a fost biruit de Hristos, Mântuitorul nostru. Frica de moarte a fost schimbată în bucuria și nădejdea învierii, prin chemarea noastră la o viață nouă, la viața cea fără de moarte. Dogma aceasta a nemuririi și a vieții veșnice, prin învierea din moarte, stâlp și temelie a Bisericii creștine, s-a contopit cu sufletul românesc și alcătuiește principiul spiritual al existenței lui.

Să ne gândim la tradiția din noaptea Vinerii Sfintelor Patimi, atunci când credincioșii, după ce au înmormântat liturgic pe Domnul Cel Răstignit și au ocolit Biserica, cu lumânări aprinse, merg să aprindă o lumină și la mormintele celor dragi. Toate Crucile Cimitirului se luminează atunci de făclii aprinse și fiecare dintre cei adormiți este chemat pe nume și pomenit în rugăciuni fierbinți. Acolo, între stelele cerului și candelele Cimitirului, înțelegem cu adevărat adâncimea sufletului românesc, a identității spiritualității lui cu minunea Învierii din morți a Domnului Hristos. Ca fii ai acestui popor, suntem chemați să păstrăm flacăra acestei credințe în inima noastră și să fim martori și făclii nestinse pentru toți cei din jurul nostru.

Vremurile pe care le trăim cer, cu mai mare intensitate, mărturia noastră de credință și de iubire, căci necredinței, întunericului și suferinței, trebuie să le opunem certitudinea, lumina și puterea Învierii, care transformă totul. Societatea noastră și întreaga lume, în general, traversează o perioadă foarte tulbure, în care sunt puse la îndoială multe dintre valorile și sensurile vieții.

Într-o lume marcată de tot felul de crize, de instabilitate și nesiguranță, de conflicte și neînțelegeri între popoare, mulți oameni sunt astăzi întristați și dezamăgiți. Toate aceste tulburări nu sunt altceva decât dovezi ale unei crize spirituale și morale. Adevărul este că, dacă dragostea față de semeni s-a împuținat, fiecare dintre noi poate purtăm o vină. Poate că nu am făcut atât cât ar fi trebuit. Poate nu am dat suficientă mărturie și n-am fost „sarea și lumina” lumii. Poate că, în căutarea „pâinii celei de toate zilele”, am alergat prea mult după cele vremelnice, nesocotind porunca Domnului: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă” [Mat. 6, 33].

De aceea, trebuie să căutăm mai intens bucuria pe care ne-o aduce Hristos Cel Înviat și să împărtășim această bucurie tuturor celorlalți. Orice faptă bună, cât de mică, are valoare de tezaur, dacă este făcută din inimă. Să încercăm să mângâiem pe cei întristați, să fim în pace cu noi înșine și cu cei din jurul nostru, să ne rugăm pentru binele tuturor. Să nu uităm nici faptele milei trupești, deoarece iubirea față de semeni nu trebuie arătată doar declarativ, ci ea trebuie unită cu fapta. Iată ce ne învață, în acest sens, Sfântul Apostol Iacov: „Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele, și când cineva dintre voi le-ar zice: ‹‹Mergeți în pace! Încălziți-vă și vă săturați!››‚ dar nu le dați cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Așa și cu credința: dacă nu are fapte bune, e moartă în ea însăși” [Iac. 2, 15-17]. Chiar dacă, uneori, drumul nostru prin viață e presărat cu suferință, să ne întărim sufletește și să ne aducem aminte că, după Cruce, vine Învierea. Nu există înviere fără răstignire, nici răsplată și bucurie fără jertfă.

Cu nădejdea că veți pune la inimă aceste îndemnuri și sfinte învățături, pe care cu părintească dragoste vi le-am împărtășit, Ne rugăm ca Domnul Hristos Cel Înviat să vă dăruiască ani mulți, cu pace, întru bucurie și sănătate deplină, și vă adresăm vestirea cea de biruință purtătoare: Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele doritor și
către Domnul Cel Înviat pururea rugător

†Galaction,

Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

† Galaction,

din mila lui Dumnezeu

Episcopul Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,

tuturor Dreptcredincioșilor Creștini, Cinului Monahal,

Prea Cucernicilor și Prea Cuvioșilor Părinți

din această Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești

de la Dumnezeu, iar de la Noi părintească îmbrățișare

și arhierească binecuvântare!

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.

Nimeni nu vine la Tatăl Meu

decât prin Mine” (Ioan 14, 6)

Iubiții noștri fii duhovnicești,

cuvine-se cu adevărat să-I mulțumim lui Dumnezeu în fiecare zi a vieții noastre pentru tot ceea ce ne dăruiește din marea Sa iubire de oameni. Acum, la acest praznic, în care întreaga suflare dreptcredincioasă se unește în rugăciune plină de recunoștință față de iubirea cea mare a Părintelui ceresc, revărsată în lume prin întruparea Fiului Său, mulțumirea este întărită de nădejdea împăcării cu Dumnezeu. Binecuvântat prilej de bucurie și aleasă trăire duhovnicească este pentru noi praznicul Nașterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos!

Vestea nașterii Pruncului dumnezeiesc pe care ne-o aduce Biserica prin cuvântul Evangheliei și prin frumoasele datini strămoșești de Crăciun ne face să trăim astăzi simțăminte de adâncă evlavie. Arătând însemnătatea deosebită a praznicului pentru mântuirea noastră, Sfânta Biserică ne îndeamnă prin cântările sale: „Veniți să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de față! Zidul cel despărțitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează; Heruvimul nu mai păzește Pomul vieții; iar eu mă împărtășesc de dulceața din Rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare”[1], căci „astăzi Dumnezeu pe pământ a venit și omul la cer s-a suit”[2].

În urma căderii în păcat a Strămoșilor noștri, popoarele au umblat „întru întuneric” și „în latura umbrei morții” [Isaia 9, 1] multe veacuri. În ceasul sfânt al Nașterii, Domnul Cel care era „mai înainte de a fi lumea” [Ioan 17, 5], Cel „prin Care s-au făcut și veacurile” [Evrei 1, 2], Cel prin Care „au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute” [Coloseni 1, 16], S-a coborât pe pământ, chip omenesc luând, ca să ne răscumpere pe noi din robia păcatului și „să dobândim înfierea” [Galateni 4, 5], precum spune Sfântul Apostol Pavel. El S-a făcut om, ca să ne facă pe noi „părtași dumnezeieștii firi” [II Petru 1, 4].

„Povestind taina ce este de față”, ne întrebăm în mod firesc: Ce înseamnă înomenirea Fiului lui Dumnezeu pentru oamenii de astăzi? Mai cad sfintele învățături despre nașterea Mântuitorului pe pământul cel bun al inimii ca să rodească însutit? Cu întristare vom constata că nu! Ele cad uneori pe pământul pietros și bătătorit al conformismului și al ignoranței și, de multe ori, nici nu apucă să răsară. Însă, creștinul adevărat nu trebuie să se smintească, ci să aibă înțelepciunea să înțeleagă istoria ca spațiu al întâlnirii dintre purtarea de grijă a lui Dumnezeu și libertatea umană (Sfântul Dumitru Stăniloae). În iubirea Sa nemăsurată, Dumnezeu nu încalcă libertatea omului, ci îl lasă să aleagă. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” [Ioan 1, 11]; Sfântul Luca ne mărturisește: „Și a născut pe Fiul Său Cel Unul-născut și L-a înfășat și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” [Luca 2, 7]; iar noi știm, încă din copilărie, din colindele străbune, că „n-are scutec de-nfășat/ nici hăinuțe de-mbrăcat, Preacurata/ pentru Pruncul de-mpărat”. Iată, iubirea milostivă a lui Dumnezeu se întâlnește de multe ori cu nevrednicia, refuzul sau indiferența firii omenești! Chiar mai târziu, când Își începe misiunea Sa de mântuire, Hristos aude de la unii: „să Se ducă din hotarele lor” [Marcu 5, 17], iar de la alții rugămintea: „rămâi cu noi, că este spre seară, și s-a plecat ziua” [Luca 24, 29].

Așa este și în zilele noastre! Omul societății actuale este un om grăbit, aflat în permanentă criză: criză de timp, criză de bani, criză familială și, mai grav, criză spirituală. De fapt aceasta din urmă este cauza tuturor celorlalte. În graba sa, este adesea superficial, condamnă în pripă, judecă greșit, se orientează după aparențe, iar această dezordine se manifestă și la nivelul vieții duhovnicești care îl face să meargă adesea ca și când ar fi în întuneric.

Însă, dacă în mijlocul unor astfel de frământări sufletești își va ridica glasul, întocmai ca David oarecând, și va zice: Doamne, „arată-mi calea pe care voi merge”! [Ps. 142, 8], neîndoielnic va auzi și dulcea chemare a Mântuitorului Hristos: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi!” [Matei 11, 28], căci „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” [Ioan 14, 6].

Mântuitoare realitate exprimată în puține cuvinte! Noi, cei care ne silim să trăim în lumina pe care a adus-o în lume Nașterea Mântuitorului, credem cu tărie că viața noastră are un sens veșnic, care se împlinește numai în legătura noastră cu Dumnezeu și prin ascultarea față de El. Pentru noi, Domnul Hristos este Calea, Adevărul și Viața. El este Calea pe care, dacă vom merge, nu vom rătăci niciodată. El este Adevărul care ne face liberi, dacă trăim în adevăr după poruncile Sale. El este Viața care înnoiește viața noastră, dacă ne rugăm mereu și ne împărtășim cât mai des cu Sfintele Taine, cu Trupul și Sângele Domnului, pentru ca să Îl avem pe El Însuși întru noi.

Pentru noi, cei ce credem și mărturisim toate acestea, Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, este singura cale adevărată a vieții noastre. De aceea, El ne învață atât de lămurit: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” și, iarăși, „Eu sunt Pâinea vieții” [Ioan 6, 35]; „Eu sunt Lumina lumii” [Ioan 8, 12], iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem” [Faptele Apostolilor 17, 28].

Fără Hristos, omul cade, fără Dumnezeu omul decade într-o viață lipsită de sens, trăind în minciună și în moarte spirituală. Înainte de nașterea Fiului lui Dumnezeu, toți umblau rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea lui [Isaia 53, 6], după cum ne spune Prorocul Isaia. Cercetând Scripturile, aflăm de la Dreptul Iov ce se întâmplă cu cel care a pierdut calea, în relație cu Dumnezeu: „Lumina se stinge și flacăra focului lui nu mai strălucește. Lumina se întunecă în cortul lui și candela de deasupra lui se isprăvește” [Iov 18: 5, 6].

Creștinul adevărat crede că Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca să ne ajute să găsim calea cea dreaptă, dreapta slujire și viața cea adevărată. Când ne aflăm la vreme de răscruce în viața noastră, la întretăieri de drumuri, neștiind pe unde să apucăm, atunci, prin credință, auzim același glas mântuitor: „Eu sunt Calea”. El ne arată calea pe care trebuie să mergem, este călător cu noi, fiindu-ne mereu alături, și nu doar atât. El este Însăși Calea și odihna cea veșnică spre care călătorește lumea întreagă. Pregătirea pentru această înțelegere a căii spre mântuire o va face Cuvântul lui Dumnezeu cu împreună-lucrarea unora dintre oameni, ba chiar cu a unui popor întreg, poporul ales. Ea este preînchipuită de dezlipirea acestui popor de lumea egipteană, de eliberarea din robia Egiptului, apoi de călătoria ascetică prin pustie vreme de 40 de ani, ce simbolizează vârsta matură a unui om. În final, poporul va ajunge în pământul făgăduinței, în Canaan. În această cale spre mântuire, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat va purta cu Sine pe toți cei care se vor alipi de El prin credință și iubire. Faptul că, prin Întruparea Sa, El vrea să îmbrățișeze în iubire întreg neamul omenesc se va arăta mai târziu. Începând lucrarea Sa de mântuire, Hristos Domnul trece uneori granițele locuite de poporul ales, în părțile Gadarei și dincolo de Iordan, în părțile Tirului și ale Sidonului. La Înălțarea Sa la cer, El trimite pe Apostoli să propovăduiască credința în El la toate popoarele și să boteze pe toți în numele Sfintei Treimi. Iar la Cincizecime se adună în jurul Apostolilor, pe lângă iudei, „bărbați cucernici din toate neamurile care sunt sub cer” [Faptele Apostolilor 2, 5].

Mântuitorul Hristos este, de asemenea, și Adevărul. Noi nu trăim cu adevărat și nu ne putem bucura de viață, decât în măsura în care trăim în Hristos. Iar a trăi în Hristos înseamnă a trăi după poruncile Lui. El Însuși ne învață zicând: „și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” [Ioan 8, 32]. Cunoscând poruncile Lui și plinindu-le, atunci devenim cu adevărat liberi. Când omul lăuntric răspunde iubirii dumnezeiești, este într-adevăr pe cale mântuirii.

Hristos Dumnezeu întrupat este viața noastră. Oamenii nu pot găsi viața cea veșnică, deci odihna de toate frământările și îndoielile lor fără rost, decât în Tatăl, ca Izvorul nesfârșit a toată viața. Numai Tatăl unește întru sine izvorul vieții nesfârșite cu izvorul iubirii nesfârșite. La El noi nu putem ajunge decât în calitate de fii, iar calitatea aceasta nu o putem dobândi decât în unire cu Fiul Său cel Unul-născut făcut om. Aceasta este taina mântuirii, taina Creștinismului: locuirea lui Hristos în om.

Așadar, sensul adevărat al vieții omului, adică adevărata viață, există numai în Dumnezeu, Care este Izvorul vieții și al nemuririi, iar pe calea care se ajunge la Dumnezeu este Însuși Hristos și viețuirea cu El. De aceea, ne învață spunând: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” [Ioan 14, 6]; „Eu sunt ușa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui”  [Ioan 10, 9]; „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” [Ioan 8, 12]. El este deplinătatea adevărului. El este Calea, Ușa și Lumina, și credincioșii, urmându-I Lui, au siguranța că sunt pe drumul cel bun al vieții, așa cum Magii de la răsărit, călăuzindu-se după lumina stelei, au aflat Pruncul dumnezeiesc pe Care Îl căutau.

Am văzut cum la sărbătoarea Nașterii Domnului, printr-o minunată rânduială, toate se află pe cale, toate călătoresc: Dumnezeu spre om, omul spre Dumnezeu, Maica Domnului cu Pruncul spre Betleem, Magii spre locul Nașterii, chiar și steaua călătorește, călăuzindu-i pe Magi. Și noi, astăzi, am urmat calea spre Sfânta Biserică și am participat la Sfânta Liturghie pentru a ne întâlni și a ne uni cu Domnul prin Sfânta Euharistie. Mai mult, în această lumină, vedem cum și Sfânta Liturghie este tot o cale, o cale dumnezeiască prin care Hristos liturghisește întru Sine „rezidirea” noastră, spre a ne împărtăși de viața cea veșnică. Ea reprezintă, sub forma văzută a diferitelor acte și ceremonii, întreaga iconomie a mântuirii noastre, de la Nașterea Mântuitorului Hristos și până la Sfânta Înviere și Înălțarea Sa la cer. Astfel, Proscomidia, lucrarea de pregătire a Sfintei Jertfe, închipuie venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, iar Proscomidiarul Peștera din Betleem. Scoaterea Agnețului din Prescură simbolizează nașterea din Sfânta Fecioară; așezarea sa pe Sfântul Disc, punerea în iesle; steluța care se pune deasupra ne aduce aminte de steaua Magilor, iar acoperămintele simbolizează scutecele cu care a fost înfășat Pruncul, tămâierea Darurilor preînchipuie ofranda de aur, de smirnă și de tămâie adusă de Magi. Acoperirea Cinstitelor Daruri și rămânerea lor tainică la Proscomidiar înseamnă perioada necunoscută  din viața Domnului, petrecută în Nazaret, căci necunoscută era puterea lui Dumnezeu întrupat până la începutul activității Sale publice.

Sfânta Liturghie începe prin rostirea cântării îngerești de la Nașterea Domnului: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”. Sfintele Uși se închid, rămânând deschisă numai dvera, pentru a arăta simbolic că taina întrupării nu a fost cunoscută de mulți oameni. Ieșirea cu Sfânta Evanghelie închipuie prima apariție publică și Botezul Mântuitorului în apele Iordanului. Citirea Sfintei Evanghelii arată ieșirea Domnului Hristos la propovăduire. Aducerea Cinstitelor Daruri de la Proscomidiar pe Sfânta Masă, la vohodul cel mare, înfățișează călătoria Mântuitorului din Betania la Ierusalim, unde trebuie să Se jertfească. Sfințirea Cinstitelor Daruri este punctul culminant al Sfintei Liturghii. Prefacerea lor în Sfântul Trup și în Sfântul Sânge al Domnului Hristos nu mai reprezintă un simbol, ci prezența reală a Lui în mijlocul nostru. Ne bucurăm acum de prezența reală, adevărată, a Însuși Sfântului Trup și a Însuși Sfântului Sânge al Mântuitorului, cu care S-a născut din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, a trăit, a pătimit, S-a îngropat, a înviat și S-a înălțat la cer. Sfânta Euharistie, care urmează, ne confirmă adevărul că doar în cadrul Sfintei Liturghii are loc întâlnirea și comuniunea noastră deplină, desăvârșită cu Hristos. El ni Se dăruiește pe Sine, iar noi ne împărtășim cu El, dăruindu-I toată viața noastră. Viața Lui devine viața noastră și prin aceasta nu mai suntem ai noștri, ci ai Lui. Acesta este darul Sfintei Întrupări: Fiul lui Dumnezeu „ne-a făcut să fim, prin lucrare, ceea ce este El prin fire”[3].

Dreptmăritori Creștini,

Dumnezeu pe Care „nimeni nu L-a văzut vreodată” [Ioan 1, 18] și în căutarea Căruia oamenii „s-au zădărnicit întru gândurile lor”, Dumnezeu care a vorbit lui Israel „în multe rânduri și în multe chipuri” [Evrei 1, 1], prin Proroci ni S-a descoperit și „ne-a grăit nouă prin Fiul” [Evrei 1, 2]. Așa ne învață și Sfântul Evanghelist Ioan, când zice: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci Fiul Cel Unul-născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” [Ioan 1, 18]. Descoperirea aceasta nu reprezintă o oarecare etapă nouă în istoria iconomiei dumnezeiești, ci desăvârșirea ei. Întruparea Mântuitorului Hristos ne ridică la fericita bucurie de fii și împreună-lucrători cu Dumnezeu, călăuzindu-ne pe calea desăvârșirii către ținta supremă a existenței noastre, îndumnezeirea, înțeleasă ca stare de viețuire nouă în Împărăția veșnică a harului Său. De acest fapt ne încredințează chiar Domnul Hristos, atunci când ne spune: „Eu am venit ca lumea viață să aibă și din belșug să aibă” [Ioan 10, 10].

S-ar putea ca unii, auzind aceste cuvinte, să înțeleagă cu totul altceva și să se ducă cu gândul la o „viață îmbelșugată”. După acest belșug aleargă mulți: unii după sănătate trupească, alții după o stare financiară mai bună, alții caută cu ardoare un succes profesional, alții diferite plăceri lumești, care alcătuiesc, după priceperea și mintea lor, un trai bun. Deși unii, poate, le dobândesc, totuși nu ajung niciodată la o stare de mulțumire sufletească. Acestora, Sfântul Ioan Gură de Aur le adresează următoarele îndemnuri: „Dacă râvniți după mulțumire, nu urmați bogăția, nici sănătatea trupească, nici slava, nici puterea, nici luxul, nici ospețele îmbelșugate, nici veșmintele de mătase, nici ogoarele mănoase, nici casele arătoase, nimic asemenea acestora. Ci căutați înțelepciunea cea după Dumnezeu și alegeți calea virtuții. Și nimic din ce este, nimic din ce poate fi nu va avea tăria să vă mâhnească. Ce zic eu să vă mâhnească? Ceea ce mâhnește pe alții, vouă vă va spori bucuria”[4].

Noi nu trăim cu adevărat și nu ne putem bucura de viață decât în măsura în care căutăm înțelepciunea cea după Dumnezeu și alegem calea virtuții. Calea virtuții este drumul prin care omul răspunde chemării lui Hristos de a-și curăța inima, de a-și lumina mintea și de a-și împlini menirea: unirea cu El. A trăi în Hristos înseamnă a trăi după poruncile Sale: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește” [Ioan 14, 21]. De aceea, poruncile trebuie înțelese ca semn al iubirii lui Dumnezeu și ca apeluri la iubirea noastră, ca să ne facem asemenea Lui și prin aceasta să ne unim cu El. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt un set de norme, de principii filosofice, pe care să le cunoaștem cât mai bine prin înțelepciunea noastră lumească, ci ele sunt un mod de viață, care se face vădit prin faptă. Astfel ne îndrumă în această privință Sfântul Grigorie Sinaitul, zicând: „Cel ce caută înțelesurile poruncilor fără de porunci, dorind să le afle prin învățătură și citire, este asemenea celui ce-și închipuie umbra drept adevăr, iar cei neîmpărtășiți de adevăr și neintroduși în el, căutând înțelesurile lui, află pe cele ale înțelepciunii înnebunite”[5].

Căutând, însă, înțelepciunea cea după Dumnezeu, și umblând pe calea virtuții, ne dăm seama că împlinirea poruncilor devine locul tainic al întâlnirii cu Dumnezeu. Lucrarea poruncilor deschide în inimile noastre prezența harului și Îl descoperim pe Dumnezeu prin rodul ascultării. Ne întărește această înțelegere Sfântul Marcu Ascetul, când ne învață astfel: „Dumnezeu e ascuns în poruncile Sale. Și cei care Îl caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor”[6].

Întruparea Fiului lui Dumnezeu ne arată iubirea Sa, iar participarea la iubirea Sa, prin împlinirea poruncilor Sale, duce la cunoașterea Sa. Cu cât participăm mai mult la iubirea Sa, cu atât Îl cunoaștem mai bine, și cu cât Îl cunoaștem mai bine, cu atât Îl iubim mai mult. Iar cu cât Îl iubim mai mult, cu atât suntem mai aproape de comuniunea reală cu El.

Iubiții mei fii sufletești,

Nașterea Domnului Hristos, pe care noi astăzi o prăznuim, ne descoperă că niciodată nimic nu este cu neputință la Dumnezeu, că lumea este o permanentă minune, că viața noastră e un dar neprețuit de la Dumnezeu și că atât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe noi, încât pe Însuși Fiul Său L-a trimis pe pământ, „să Se nască și să crească/ să ne mântuiască”. De la Sfânta Întrupare noi nu mai umblăm pe căi rătăcite, ci, în Fiul, devenim fii ai Tatălui.

Să-L rugăm pe Mântuitorul Hristos, Cel pentru noi înomenit, să călăuzească pașii vieții noastre, chemându-L mereu în rugăciune curată și cu credință tare, chiar dacă uneori vom întâmpina și opreliști și suferințe. Să conștientizăm că a umbla pe calea vieții cu Hristos presupune o stare nouă. După cum timpul istoriei se împarte în două de la Sfânta Sa Naștere, înainte și după Hristos, trebuie să înțelegem că și timpul sufletelor noastre se împarte tot așa: înainte de-a-L cunoaște pe Hristos și după ce începem să Îl urmăm pe Hristos. Astfel, fiecare om are propriul înainte de Hristos și după Hristos. Starea cea nouă pe care o cere de la noi darul Nașterii Domnului este o altă cale. După cum cei 3 Magi, de Dumnezeu înțelepțiți, s-au întors pe altă cale în țara lor, și noi, după ce ne întâlnim cu Hristos, nu mai putem păși pe vechile poteci ale păcatului. Astfel ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Să umblăm cuviincios ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă, ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte!” [Romani 13, 13-14].

Să nu dăm uitării faptul că Nașterea Domnului arată cu limpezime de cristal frumusețea și sacralitatea familiei: Maica Domnului – model de ascultare și credință, Dreptul Iosif  – model de răbdare și de ocrotire, Dumnezeiescul Prunc – model de curăție și de dragoste. Astăzi familia creștină trece prin multe încercări: dezbinare, răceală, lipsă de comunicare între părinți și copii, presiuni sociale și economice. Ar fi de folos să ne regăsim fundamentele credinței noastre creștine și să-L chemăm pe Hristos în mijlocul nostru: în casele noastre, în rugăciunile noastre pentru copii, în alegerile tinerilor noștri, căci „unde-i El și harul Său,/ niciun lucru nu e greu”.

Numai în acest fel, cu Hristos, Care este „Calea, Adevărul și Viața”, împreună călători, vom reuși să străbatem drumul de la întuneric la lumină, de la moarte la viață, de pe pământ la cer, iar faptele noastre de iubire jertfelnică, de milostenie și de iertare din toată inima, vor fi mărturia unei vieți cu adevărat creștine.

Cu aceste gânduri și îndemnuri, vă îmbrățișăm părintește pe toți și vă dorim să petreceți Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului și ale Bobotezei în pace și cu sănătate deplină, iar Noul An 2026 să vă fie binecuvântat și de bogate roade duhovnicești încununat! La mulți ani!

Al vostru către Domnul pururea rugător spre tot binele,

† Galaction,

Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

[1] Stihirile glasul al II-lea de la Vecernia Praznicului.

[2] Stihirile glasul I la Litie.

[3] Sfântul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făpturi, despre fire și despre cunoștință, în Filocalia, vol. 6, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 260.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 18.

[5] Sfântul Grigorie Sinaitul, Capete după acrostih, în Filocalia, vol. 7, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 94.

[6] Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în Filocalia, vol. 1, Ed. IBMBOR, București, 2008, p. 298.

† Galaction,

din mila lui Dumnezeu Episcopul Sfintei Episcopii a Alexandrei și Teleormanului, tuturor dreptcredincioșilor creștini, cinului monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor părinți din aceasta Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești de la Hristos Domnul Cel înviat, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

„Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule,
Îngerii o laudă în ceruri, și pe noi, pe pământ,
ne învrednicește cu inimă curată să Te mărim!”
(Stihiră, glasul al VI-lea, Utrenia Învierii Domnului)

Iubiții noștri fii duhovnicești,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este praznic al praznicelor și cunună a sărbătorilor. Cu toții am așteptat-o, după obiceiul nostru strămoșesc, căci ea revarsă asupra tuturor bucurii sfinte, har și binecuvântare de la Dumnezeu.

Sufletele noastre trăiesc astăzi simțăminte de adâncă pace și mulțumire, mai mult decât în orice altă zi, pentru că Hristos, nădejdea mântuirii noastre, a înviat din mormânt. Prin Patimile și Moartea Sa pe Cruce, El ne-a adus mântuirea, iar prin Învierea Sa ne-a dăruit arvuna vieții celei veșnice la care suntem chemați.

„Pentru aceea și Dumnezeu L-a Preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” [Filip. 2, 9-11]. De aceea și Biserica Dreptmăritoare laudă Învierea Domnului, cântând: „Pentru aceasta Puterile cerești strigau Ție, Dătătorule de viață: Mărire Învierii Tale, Hristoase! Mărire Împărăției Tale! Mărire iconomiei Tale, Unule, Iubitorule de oameni!”.

La chemarea înălțătoare din această noapte a Slujitorilor Sfintelor Altare: „Veniți de primiți lumină!”, întreaga obște a credincioșilor a răspuns în armonia clopotului și a toacei cu imnul: „Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, Îngerii o laudă în ceruri și pe noi, pe pământ, ne învrednicește, cu inimă curată să Te mărim”. Într-adevăr, Învierea Domnului cuprinde și covârșește nu numai pământul, ci și cerul, întrucât acesta s-a deschis, comunicarea dintre om și Dumnezeu s-a restabilit și Însuși Tatăl nostru Cel ceresc Se bucură în iubirea Sa față de lume de roadele pe care Sfânta Înviere a Domnului le dăruie omenirii.

Preamărirea Sfintei Învieri se constituie într-o mărturisire de credință. Mărturisirea lui Hristos Cel înviat aduce în lume și în viața fiecăruia dintre noi pacea cerească, împărtășită Ucenicilor Săi după Învierea Sa din morți. Ne aduce bucurie și fericire, după cuvântul Mântuitorului: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” [Ioan 20, 29]. Și ne face vrednici de răsplata făgăduită de Acesta: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor și Fiul omului va mărturisi pentru el înaintea Îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea Îngerilor lui Dumnezeu” [Luca 12, 8-9]. Pentru ca această mărturisire a noastră să fie și vrednică și cu totul primită înaintea lui Hristos Cel înviat, este nevoie să nu fie făcută doar cu buzele, ci cu toată ființa noastră, din tot cugetul și puterea noastră, adică din credință și cu inimă curată.

Ne este de folos să înțelegem că Sfânta Înviere a Domnului este și un apel la o nouă apropiere de Dumnezeu, la o refacere a legăturii cu El. Se cuvine să realizăm că și atunci când ne îndepărtăm de Dumnezeu, din pricina păcatelor noastre, noi nu suntem total rupți de El. Întocmai ca fiul risipitor, care, plecând de la căldura și siguranța căminului creșterii sale, a rămas legat de acel loc, de Tatăl său. De aceea, când și-a venit în fire, în urma suferinței, n-a ales să plece altundeva decât spre casă. Stând în Casa Tatălui Său, ca odinioară Adam, fiul n-a știut să se bucure de condiția privilegiată în care se afla, considerând că merita mai mult. Consecința nesupunerii, a neascultării sale, a fost îndepărtarea și suferința. De aceea, perioada decăderii sale a fost ca o răstignire, care, născând pocăința, conștientizarea greșelii, cerea și pregătea învierea. Asemenea timpului de înstrăinare a fiului risipitor, Vechiul Testament a fost un timp de rătăcire și de înrobire, oamenii locuind „în latura umbrei morții” [Isaia 9, 1].

Din situația fiului risipitor se înțelege caracterul mântuitor al suferinței. Suferința a fost cea care l-a trezit la realitate, iar pocăința l-a făcut alt om. Este ușor să ni-l imaginăm după primirea lui de către Tatăl, total schimbat, așa cum total schimbat va fi și cel care își trăiește viața în lumina Învierii Domnului. Revenit întru sine, pocăit, fiul Îi cere iertare Tatălui său, prin cuvinte și gesturi gândite de mai înainte, dar sincere. Mărturisirea lui este pornită din inimă, este trăită, este o stare sufletească. Această stare se cuvine să o trăim și noi astăzi, cei care preamărim și mărturisim Sfânta Înviere a Domnului. Să sădim în sufletele noastre înțelegerea că adevărata închinare și mărturisire a Învierii trebuie să treacă prin acestea două: suferința pentru greșelile făcute și pocăința pentru acestea.

Tocmai pentru a arăta necesitatea pocăinței, Mântuitorul Hristos începe activitatea publică, propovăduirea Sa, zicând: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!” [Matei 4, 17]. În ziua Cincizecimii, în urma predicii sale, fiind întrebat de cei pătrunși la inimă: „Ce să facem?”, Sfântul Apostol Petru le răspunde, îndemnându-i: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre!” [Fapte 2, 38]. Îndemnul la pocăință este o lucrare permanentă a Sfintei Biserici, el fiind adresat fiecărui creștin din toate timpurile în mod stăruitor: „Pocăiți-vă și vă întoarceți, ca să se șteargă păcatele voastre!” [Fapte 3, 19].

În firul vieții noastre pământești cădem în păcate, întinăm haina curată și luminoasă cu care ne-am îmbrăcat prin Sfântul Botez, după cum mărturisește Sfânta Biserică: „Înaintea Ta nimeni nu e curat de întinare, chiar dacă viața lui ar fi și numai o singură zi” [1], iar: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” [I Ioan 1, 8].

Dumnezeu nu ne va judeca pentru că păcătuim, ci pentru că nu ne pocăim. A stărui în păcat este o dovadă că am căzut cu totul pradă diavolului și suntem vrednici de osândă, iar Mântuitorul rostește în acest sens o sentință foarte aspră: „Dacă nu vă veți pocăi, toți veți pieri!” [Luca 13, 3]. Pocăința este o condiție necesară spre însănătoșirea sufletească, spre mântuirea noastă, și de aceea ne rugăm la Sfânta Liturghie: „Cealaltă vreme a vieții noastre, în pace și întru pocăință a o săvârși, de la Domnul să cerem!”. Pocăința noastră nu trebuie să fie formală, căci astfel regretul și întristarea rămân simple sentimente fără o finalitate. Pocăința adevărată presupune o înnoire a minții și a inimii, o lepădare a tot ceea ce am fost mai înainte, o transformare interioară totală.

Mântuitorul ne îndeamnă: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia Crucea sa și să-Mi urmeze Mie!” [Marcu 8, 34]. A-ți lua Crucea înseamnă a-ți accepta limitele propriei firi, cu slăbiciunile și neajunsurile ei. Înseamnă că fiecare avem o Cruce de purtat, întemeiată pe o chemare și un dar, pe o nevoință și un rod propriu. A te lepăda de tine însuți presupune să înțelegi că esența vieții creștine este urmarea lui Hristos. Înseamnă să ajungi să trăiești acea stare care l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să mărturisească: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” [Galateni 6, 14].

Urmarea lui Hristos implică lepădarea permanentă de orgolii, de egoism și de mândria acestei lumi. A-L urma pe Hristos înseamnă a răspunde cu iubire la iubirea Lui, cu jertfă la Jertfa Lui, cu iertare la iertarea Lui. Când vorbim despre Cruce, ne gândim, implicit, la nevoințe și încercări, la boală, la suferință și chiar la moarte. Dar adevăratul creștin trebuie să știe și să înțeleagă că orice Cruce personală este răsădită în Crucea lui Hristos: „Atunci când Crucea personală a fiecăruia se unește cu Crucea lui Hristos, atunci puterea și lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere și orice dar desăvârșit” [2].

Când Crucea noastră este prinsă în Crucea lui Hristos ca mlădița în Viță, atunci viața noastră capătă un sens. Căci, în Hristos, Crucea nu e punctul final, nu e sfârșitul, ci calea, o cale luminoasă spre înviere. Și atunci, osteneala, nevoința, suferința noastră, moartea însăși, totul este săvârșit, suportat în Hristos. Și totul devine în El jertfă luminoasă, iubire și dăruire. Pentru a ne bucura de roadele mântuitoare ale Sfintelor Patimi și ale Învierii Domnului, suntem chemați la părtășie cu Hristos, participând cu El în viața noastră spirituală, la slăvitele Sale acte de biruință, după cum exprimă și cântarea Sfintei Biserici: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, Însuți împreună mă preamărește, Mântuitorule, în Împărăția Ta!” [3].

Iubiți fii ai Învierii Domnului,

Mântuitorul Iisus Hristos este nădejdea și mângâierea noastră. Încă de la căderea în păcat a Strămoșilor noștri Adam și Eva, Dumnezeu făgăduiește un Răscumpărător, Care va izbăvi lumea de robie, de întuneric și de moarte. De la întâia carte a Vechiului Testament, persoana Mântuitorului promis apare ca un fir roșu de-a lungul istoriei poporului evreu și e prevestită prin Profeți, inspirați de Sfântul Duh. Profețiile Vechiului Testament se completează una pe alta, astfel încât, împreună, formează un tablou măreț și unic, în care Sfântul Duh a zugrăvit portretul lui Mesia până în cele mai mici detalii.

În prima omilie creștină despre Paști, se teologhisea astfel: „Acesta e Cel ce ne-a izbăvit pe noi din robie la libertate, din moarte la viață, din tiranie la Împărăția cerurilor! Acesta e Paștiul mântuirii noastre! Acesta e Cel care a răbdat multe în multe feluri! Acesta e Cel ce a fost omorât în Abel, legat în Isaac, pribeag străin în Iacov, vândut în Iosif, lepădat în Moise, înjunghiat în miel, prigonit în David, necinstit în Proroci! Acesta e Cel întrupat din Fecioară, legat de lemn, îngropat în pământ, înviat din morți, înălțat la cele mai înalte ale cerurilor!” [4].

În Legea Veche, Mântuitorul Hristos apare ca făgăduință și nădejde, iar după Sfânta Sa întrupare ca împlinire și realitate. Ne bucurăm noi astăzi că umbra a trecut și darul a venit, iar prin Sfânta Sa Înviere, noi Îl avem pe Hristos Cel înviat, nu doar călător alături de noi pe firul vieții, ci, prin Sfânta Euharistie, înlăuntru nostru, în toată ființa noastră. Darul ni s-a dat, însă depinde de noi ce vom face cu acest Dar. De noi depinde mai departe ce răspuns vom da. Vom fi vrednici de a răspunde asemenea Sfântului Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” [Gal. 2, 20]? Oare ne vom lepăda, zicând: „Nu cunosc pe Omul Acesta?” [Matei 26, 72]. Oare vom plânge cu amar sau ne vom întreba ca vânzătorul Iuda: „Ce voiți să îmi dați și eu Îl voi da în mâinile voastre?” [Matei 26, 15].

Și tocmai pentru că ne iubește atât de mult, Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege, de a hotărî, prin faptele și credința noastră, însăși mântuirea sau osânda noastră. De aceea și zice Domnul Hristos: „Iată, stau la ușă și bat! De va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” [Apocalipsa 3, 20]. Mult folos sufletesc vom dobândi dacă vom asculta ce ne învață în această privință Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind în omilia sa despre trădarea lui Iuda, astfel: „Ai văzut ucenic? Ai văzut Ucenici? Acela L-a vândut pe Învățătorul, aceștia se îngrijesc de Paști. Acela se tocmește, aceștia se gătesc să Îl slujească. Și acela și aceștia s-au bucurat de aceleași minuni, de aceleași învățături, de aceeași putere. De unde dar schimbarea? De la libertatea de voință! Peste tot libertatea de voință este pricina tuturor faptelor noastre, a celor bune și a celor rele. […] Dacă Iuda n-a voit să primească leacul, nu-i vina Medicului, ci a celui care n-a vrut să fie vindecat” [5].

Sfântul Părinte Ioan Gură de Aur ne tâlcuiește în chip neîndoielnic că Iuda ar fi putut să se salveze dacă ar fi voit. Mântuitorul îl cheamă la pocăință și îi arată harul iertării și al iubirii Sale. Deși are parte de aceleași învățături și binecuvântări ca și ceilalți Apostoli, Iuda refuză de bună voie orice chemare, ascultă de ispita celui rău și se pierde în noaptea păcatului. Avertizându-ne de această cădere a lui Iuda, prin refuz și rea credință, Sfânta Biserică insistă, prin cântările ei din Joia Mare, zicând repetitiv: „Iar Iuda cel fărădelege n-a vrut să înțeleagă” [6].

Încă de la creație, omul este liber să dea ascultare, fie poruncii lui Dumnezeu, fie ispitei diavolului. Putem crede că, odată ce am ajuns ziua Paștiului, odată ce ne-am spovedit și ne-am împărtășit, am și dobândit mântuirea, în mod necondiționat, iar că, de acum, putem lua o pauză de la nevoință, pentru a ne odihni în bucuria Paștiului. Dar Sfânta Scriptură ne avertizează, prin glasul Sfântului Apostol Pavel: „Cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă!” [I Corinteni 10, 12].

Viața noastră este o permanentă luptă: mai întâi pentru a dobândi harul lui Dumnezeu, iar atunci când l-am dobândit, să nu-l pierdem. De aceea, în virtutea liberului arbitru cu care am fost înzestrați de Dumnezeu, în toată viața noastră pământească ne aflăm într-o permanentă luptă duhovnicească între bine și rău, între patimi și virtuți. Ne povățuiește în acest sens, din nou, înțelepciunea Sfinților Părinți ai Bisericii, care aseamănă lupta de zi cu zi a creștinilor de astăzi împotriva ispitelor cu vremea prigoanelor împotriva Creștinismului din primele secole: „Nu-i timp de prigoană, dar este timp de mucenicie! Nu-i timp de lupte mucenicești, dar este timp de cununi! Nu te prigonesc oamenii, dar te prigonesc demonii! Nu te alungă tiranul, dar te alungă diavolul! Nu vezi cărbuni aprinși înaintea ta, dar vezi văpaia poftei aprinsă! Dacă ei au călcat pe cărbuni aprinși, calcă și tu văpaia trupului! Au luptat aceia cu fiarele, înfrânează și tu mânia, fiara cea sălbatică și neîmblânzită! Au stat aceia nedoborâți în fața unor dureri de nesuferit, biruie și tu gândurile păcătoase și rele ce gâlgâie în inima ta! Așa îi imiți pe Mucenici! Cumplit e jarul cărbunilor, dar mai grozav e jarul poftei! Niciodată nu încetează războiul acesta! Niciodată nu ne dă răgaz în viața aceasta! Lupta e continuă, pentru ca și cununa să fie strălucită!” [7].

Creștinii care s-au lepădat de toate cele lumești sunt liberi de orice ispită dată de poftele lumii acesteia, fiind adevărați Martiri ai lui Hristos. Drept aceea, Creștinismul implică o Mucenicie continuă, de zi cu zi, de clipă cu clipă, în care voia noastră trebuie răstignită, pentru a ne bucura deplin de Învierea lui Hristos, într-o viață reînnoită, trăită cu și întru Hristos.

Iubiți fii sufletești,

bucuria Sfintei Învieri a Domnului, pe care Biserica noastră Ortodoxă o evocă intens și solemn, acum și în toate cele 40 de zile ce vor urma, este bucuria și nădejdea noastră cea mai mare că toate încercările și greutățile vieții de acum le vom birui prin Hristos cel Înviat, „întru Care ne întărim”. Cât va fi lumea aceasta, mormântul gol al Domnului este mărturia puternică și tare că El este mereu viu și prezent alături de noi, că nu e nicicând străin de frământările și provocările ce ne încearcă, și, mai cu seamă, nu stă nepăsător, ci intervine, vindecă, întărește și ne împărtășește milostivirea și iubirea Sa. Iar pentru ca să ne ajute, El nu ne cere să ne răstignim în chip dureros asemenea Lui, ci să ne lepădăm de noi înșine, de voia noastră, de egoismul nostru, lăsând să se facă și cu noi voia lui Dumnezeu.

Am ascultat cu smerită cuviință, în această sfântă noapte, Canonul Sfântului Paști. Dacă ne-am aplecat cu inima la sfintele cântări, atunci am simțit cum ne poartă, din treaptă în treaptă, prin „Paștiul cel sfințit, care astăzi nouă s-a arătat. Paștiul cel nou și sfânt. Paștiul cel de taină, Paștiul cel preacinstit, Paștiul Hristos, Izbăvitorul. Paștiul cel fără de prihană, Paștiul cel mare, Paștiul credincioșilor, Paștiul care ne-a deschis nouă ușile Raiului” [8]. Învierea Domnului este calea lui Hristos, dar și calea noastră cu Hristos. Este trecere cu El, suiș, împărtășire. Împărtășire din viața lui Hristos cel înviat, împărtășire din bucuria cea desăvârșită. Căci, „iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea!”. Din Cruce răsare bucuria, iar din Jertfă și iubire răsare viața. De Paști, „ne veselim dumnezeiește, că a înviat Hristos, ca un Atotputernic”. Căci Învierea este o biruință, o biruință a Iubirii!

După Învierea Sa, Hristos nu Se arată biruitor lui Pilat și nici arhiereilor. Pentru că El Se descoperă pe Sine celor care Îl iubesc pe El: femeilor Mironosițe și Apostolilor Săi. Învățăm din aceasta că numai prin iubire ne vom împărtăși de taina Învierii Sale și vom dobândi puterea ei. În acest sens, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne spune: „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte” [I Ioan 3, 14]. De aceea, nu numai cu ocazia acestor zile sfinte ale praznicului, ci, în toată vremea și în tot locul, să nu uităm, în rugăciunile noastre, pe cei necăjiți, bolnavi, marginalizați și însingurați! Să nu uităm nici de faptele milei, pentru cei care au nevoie de ajutorul nostru! Să nu uităm nicicând că: „Dar din dar se face Rai!” și că, întotdeauna, nu contează mărimea ofrandei, ci dispoziția sufletească! Căci, „milostenia n-o face mărimea bogăției, ci măsura inimii” [9].

Împărtășindu-vă din inimă aceste povețe sfinte, și cu nădejdea împlinirii lor, vă încredințăm de rugăciunile Noastre, vă îmbrățișăm părintește pe toți și vă dorim zile îndelungate, în pace, cu bucurie și sănătate deplină, și vă adresăm vestirea îngerească: Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele doritor și către Domnul cel înviat pururea rugător,

† Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

[1] Molitfelnic, Ed. IBMO, București, 2019, p. 886.

[2] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, Ed. Sofia, București, 2000, p. 96.

[3] Canonul Învierii Domnului, cântarea a 3-a.

[4] Meliton din Sardes, Despre Paști, în Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii și Învierii, ed. a 2-a, Ed. Desisis, Sibiu, 2010, p. 44-41.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia întâi la trădarea lui Iuda în Predici și Sărbători împărătești și Cuvântări de laude la Sfinți, Ed. Basilica, București, 2015, p. 77-78.

[6] Denia din Joia Mare, Antifonul al 3-lea.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântare de laudă la Sfântul Mucenic Varlaam, în Predici și Sărbători împărătești și Cuvântări de laude la Sfinți, op. cit., p. 518-519.

[8] Stihiră din Canonul Învierii Domnului.

[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, vol. IV, Milostenia, inima virtuții, Ed. Egumenița, Galați, 2013, p. 317.