Categorie: Alocuţiuni

Pastorala la Nașterea Domnului a PS Galaction Stângă [2019]

† Galaction,

din mila lui Dumnezeu Episcop al Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,

tuturor Dreptcredincioșilor creștini, Cinului monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor Părinți din această Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har și pace de la Hristos Domnul, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

„Și aceasta este viața veșnică:
să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat,
și pe Iisus Hristos,
pe Care L-ai trimis”
(Ioan XVII, 3).

Iubiții noștri fii duhovnicești,

să-I mulțumim Bunului Dumnezeu pentru că ne-a dăruit puterea de a mai trece încă un al vieții noastre și de a ne bucura împreună la acest ceas de sfântă prăznuire!

Recunoștința față de Dumnezeu se cuvine să fie atitudinea noastră permanentă, cu certitudinea că numai din mila și binecuvântarea Sa trăim fiecare zi a vieții noastre. Sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus Hristos este cu adevărat un praznic „al vieții”, după cum El Însuși ne încredințează, zicând: „Eu am venit ca lumea viață să aibă și din belșug să aibă” [Ioan X, 1o].

Fiul lui Dumnezeu, izvor al vieții și al nemuririi, Cel prin care toate s-au făcut, cele văzute și nevăzute, „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om” [Filipeni II, 7], dar fără de păcat, pentru ca să ne răscumpere prin jertfa Sa de păcatul neascultării lui Adam din Rai, să ne scoată din blestem și din robia morții, să ne împace cu Dumnezeu și să ne facă vrednici din nou de a dobândi viața cea veșnică. „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuie, prin El, lumea” [Ioan III, 17].

Încă din primele pagini, Sfânta Scriptură ne vorbește despre grădina cea din Eden în care Protopărinții noștri au fost așezați, despre cei doi pomi din mijlocul ei – pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului – și despre căderea primilor oameni în păcat. Căzând în ispita diavolului și alergând să guste din pomul cunoștinței, din care Dumnezeu a poruncit să nu mănânce, Adam a pierdut viața duhovnicească și s-a supus morții chiar din acea clipă, împlinindu-se cuvântul Făcătorului Său care îi spusese: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” [Facere II, 17]. Alegând cunoștința cea lipsită de comuniunea cu Dumnezeu, Adam alege astfel calea cea fără de lumină, cea a întunericului, a cunoașterii parțiale, imperfecte și, inevitabil, calea morții. Însă Dumnezeu, în marea Sa iubire față de oameni, n-a răbdat ca „făptura Sa să fie înghițită de pieire”, ci, „la plinirea vremii” [Galateni IV, 4], a rânduit ca, prin întruparea Fiului Său, „poporul care stătea în întuneric să vadă lumină mare, iar celor ce ședeau în latura și în umbra morții să le răsară lumina” [Matei IV, 16] Lui.

În acest sens, Sfântul Evanghelist Ioan ne spune: „Întru El era viața și viața era lumina oamenilor” [Ioan I, 4]. Căci „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” [Ioan I, 9], iar Mântuitorul ne încredințează, zicând: „Cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” [Ioan VIII, 12].

Acest înțeles adânc al tainei Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos este rezumat și frumos exprimat în troparul Sfintei Sărbători de astăzi: „Nașterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ție!”[1].

Înțelegem, așadar, că Hristos Domnul, Cel ce pentru noi Se naște, este Lumina lumii. În El și prin El lumea dobândește lumina cunoștinței celei adevărate, a cunoștinței despre Dumnezeu, despre mântuirea și sfințirea omului. Prin sfânta Lui naștere, Hristos ne dăruie lumina de a-L cunoaște pe Dumnezeu ca Tată iubitor al nostru, al tuturor oamenilor, de a înțelege voia și poruncile Sale. Ne dăruie puterea de a cunoaște, prin credință, că în Fiul Său stă mântuirea noastră și că așa cum El S-a făcut asemenea nouă și noi trebuie să ne străduim cu toată ființa noastră să devenim asemenea Lui, să ne schimbăm viața noastră din temelii pentru a moșteni viața cea veșnică.

Această lumină a cunoștinței ni se oferă prin sfânta Lui naștere tuturor. Însă modul și măsura în care noi ne împărtășim din ea diferă în funcție de disponibilitatea sufletească, de credința și de curăția inimii fiecăruia dintre noi. În această privință, Nașterea Domnului se aseamănă cu sămânța din pilda semănătorului, care încolțește, crește și aduce rod însutit numai în sufletele bune și credincioase.

Așa s-au petrecut lucrurile și în vremea nașterii, în timp, a Fiului lui Dumnezeu! Deși Îngerii au luminat cerul și au adus cântări de slavă, iar steaua a strălucit în văzul tuturor, vestind venirea în trup a Pruncului Dumnezeiesc, întregul Betleem dormea. Dormeau Irod și păzitorii lui, dormeau și învățații Ierusalimului. Numai câteva persoane s-au învrednicit de a se împărtăși de „lumina cunoștinței”. Cea dintâi a fost Maica Domnului, Preasfânta Fecioară Maria, căreia Arhanghelul Gavriil îi descoperise la Bunavestire că Cel zămislit în ea „va fi mare și Fiul Celui Preaînalt Se va chema” [Luca I, 32]. Însă Fecioara Preacurată „păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” [Luca II, 19] ca pe o taină, taină ce avea să se dezlege în chip lămurit abia prin Sfânta Sa Înviere din morți.

De „lumina cunoștinței” s-a învrednicit apoi și Dreptul Iosif, căruia, tot prin Arhanghel, Dumnezeu îi vestește că Cel zămislit în Fecioara Maria „este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcate” [Matei I, 20-21].

S-au învrednicit apoi și cei 3 Magi din Răsărit. Iar ei nu sunt simpli călători, ci sunt căutători de Dumnezeu, sunt pelerini. Ei nu vin la Betleem din simpla curiozitate de a-L cunoaște pe Împăratul cerurilor, ci ei vin să I se închine. De aceea, Dumnezeu îi călăuzește prin steaua care nu respecta ordinea firească a cerului, pentru că ea a vestit Lumina care a venit în lume. În urma închinării, și Magii primesc arătare îngerească. Pentru că ei iau înștiințare ca pe altă cale să se întoarcă în țara lor. Lumina cunoștinței îi schimbă ființial. Căci de acum ei pornesc pe altă cale a vieții lor, pe calea arătată lor de Însuși Dumnezeu.

„Soarele dreptății” și „Răsăritul cel de sus” sunt două numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos. Și El a împărtășit „lumina cunoștinței” și păstorilor celor cu suflet curat. Și ei au primit vestea nașterii Sale celei sfinte tot prin Îngeri, prin mesageri ai Săi, de unde vin, de altfel, toate ale praznicului, din mila și binecuvântarea lui Dumnezeu. Ei, cei care se încălzeau la foc împrejurul peșterii de unde a răsărit Lumina cea veșnică, îi preînchipuie pe oamenii simpli și rugători, care sunt chemați să privească și să primească lumina lui Dumnezeu în sufletele lor. Datorită curăției inimii lor, distanța pe care o parcurg li se pare mică. Căci ei sunt și mărturisitori ai minunii. Pentru că, văzându-L pe Pruncul Cel Dumnezeiesc, „au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Și toți câți auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori” [Luca II, 17-18]. Mărturia lor arată vocația misiunii întregii Biserici, cler și credincioși, aceea de a „propovădui Evanghelia la toată făptura” [Marcu XVI, 15].

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos s-a săvârșit în timp, „la plinirea vremii”, însă taina mântuirii noastre este din veșnicie, pentru că „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același” [Evrei XIII, 8]. Evanghelia venirii Sale în trup a rămas neschimbată, mereu aceeași, dar mereu tot mai vie și mai proaspătă. De aceea, la fiecare sărbătoare a Crăciunului, creștinii sunt chemați să se închine Dumnezeiescului Prunc. Dar noi nu Îl putem vedea în trup, așa cum au avut bucuria Păstorii și Magii, ci nouă ni s-a dat puterea și darul de a ne apropia de El și de a ne împărtăși din roadele cele bogate ale sfintei Sale nașteri prin credință. Pe lângă multele daruri cu care l-a binecuvântat Dumnezeu pe om este și acela al credinței, cu ajutorul căreia noi, creștinii, primim descoperirea adevărurilor Sale celor mântuitoare. Credința este făclia care ne călăuzește viața pe drumul nostru pământesc. Credința este o putere mare, atât de mare, încât nu-i poate ține piept nicio suferință a trupului sau vreun necaz al sufletului nostru. Această credință mare i-a însuflețit pe Sfinții Apostoli în propovăduirea Evangheliei, încât au ajuns să poată spune: „Ocărâți fiind, binecuvântăm, prigoniți fiind, răbdăm, huliți fiind, ne rugăm” [I Corinteni IV, 12-13]. Credința reprezintă aripile sufletului nostru și este cea dintâi condiție a mântuirii din partea omului. Pentru că „cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” [Marcu XVI, 16], ne spune glasul Mântuitorului din Scripturi. Deoarece El a venit „ca tot cel ce crede în El să aibă viață veșnică” [Ioan III, 15].

Străbătând vremea postului rânduit pentru întâmpinarea slăvitei sărbători de astăzi, am auzit în Biserică citindu-se Evanghelia despre dregătorul cel bogat. Acesta vine la Mântuitorul și Îl întreabă: „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” [Luca XVIII, 18]. Această întrebare poate fi și pe buzele noastre, ale tuturor: Ce să facem, cum să ne trăim viața aceasta pentru a dobândi viața cea de veci? Teologhisind despre binecuvântările Întrupării Mântuitorului Hristos, Sfânta Biserică ne oferă multe învățături care să ne ajute să pătrundem mai ușor taina cea minunată. Pentru că Dumnezeu Se face om pentru ca noi să devenim dumnezei. El a luat sărăcia noastră, pentru ca noi să ne îmbogățim. Hristos, chipul lui Dumnezeu fiind, a luat chip de rob pentru ca noi să ne împărtășim de continua asemănare cu El. Și El a acoperit atotputernicia și nemurirea Sa pentru a ne arăta puterea dumnezeirii Sale în slăbiciunea firii Sale omenești și în suportarea morții. Ce schimb minunat și binecuvântat! Pentru a ne bucura de toate aceste daruri și noi trebuie să urmăm calea lui Hristos: calea smereniei, calea iubirii și a slujirii aproapelui nostru, calea jertfirii de sine în favoarea celorlalți, lucrând toate în așa fel, încât să fim vrednici de numele de creștini pe care îl purtăm. În fond, aceasta este definiția mântuirii în Creștinism, definiția dată de Sfinții Părinți ai Bisericii: asemănarea cu Dumnezeu pe cât îi este cu putință omului.

Dreptmăritori creștini,

„Taina cea din veac ascunsă” a nașterii Fiului lui Dumnezeu s-a descoperit atunci, în Betleemul Iudeii, pe vremea regelui Irod, dar ea continuă să se descopere mereu, an de an, ca și atunci, în Betleemul sufletelor noastre. De aceea, noi trăim această taină sub semnul prezentului, o trăim ca pe o realitate permanentă. Trăitori și mărturisitori, în vremea lui, ai tainei Sfintei Întrupări a Domnului, Sfinții Părinți ai Bisericii noastre ne-au lăsat adevărate comori neprețuite de cugetare adâncă, care continuă să aducă și astăzi mult folos sufletelor noastre și să sporească bucuria sfintei sărbători.

Astfel, Sfântul Ioan Damaschin († 749), arătând însemnătatea praznicului de față, ne învață, zicând: „Astăzi Se naște Fiul lui Dumnezeu Cel unul-născut, strălucirea slavei Sale, Chipul cel veșnic al ipostasului Său, Logosul și hotarul Tatălui, prin Care El a făcut veacurile, prin Care s-au făcut cele văzute și cele nevăzute. Căci Logosul Tatălui S-a făcut trup în chip neschimbat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și mijlocitor între Dumnezeu și om este Cel singur iubitor de oameni, zămislit în preacurata mitră a Fecioarei, nu din voie sau poftă sau unire bărbătească, ci de la Duhul Sfânt, asemeni celei dintâi nașteri a lui Adam; și S-a făcut ascultător Tatălui, vindecând neascultarea noastră prin luarea asupra Sa a firii noastre”[2].

Prin neascultare, omul a făcut loc în sine morții ca expresie a propriei libertăți folosite în mod greșit. Omul moare nu din cauza ființei sale de muritor. Căci nu a fost creat spre moarte, ci spre viață. Însă el moare, deoarece se depărtează de Dumnezeu, Care este Viața lumii. Omul pleacă de la Viață și refuză comuniunea cu Cel ce i-a dat viață, devenind stricăcios prin păcat și muritor. Pentru a birui moartea și stricăciunea intrate în trupul omului prin păcat era necesar ca Fiul lui Dumnezeu să Se îmbrace în acest trup și să le biruie pe acestea ființial, din interiorul persoanei Sale divino-umane.

Ne aduce lumină în această privință Sfântul Atanasie cel Mare († 373), apologetul cel inspirat al Întrupării Domnului, când ne lămurește astfel: „Trebuie știut că stricăciunea care s-a produs la început nu era în afara trupului, ci străbătuse în el și era nevoie ca, în locul stricăciunii, să pătrundă în el Viața; precum intrase moartea în trup, așa să intre și Viața în el. Dacă moartea ar fi fost în afara trupului, se cădea să rămână și Viața în afara lui. Dar, de vreme ce moartea pătrunsese în trup și stăpânea asupra lui, fiind venită în el, era nevoie ca și Viața să pătrundă în trup, ca, îmbrăcând Viața trupul nostru să lepede stricăciunea din el. Astfel, dacă Cuvântul ar fi fost în afara trupului și nu în el, moartea ar fi fost biruită, căci n-ar fi avut putere împotriva Vieții, dar ar fi rămas în trup stricăciunea. De aceea se cuvenea să îmbrace Mântuitorul trupul nostru, ca, unindu-se cu Viața, să nu mai rămână muritor în moarte, ci, ca unul ce a îmbrăcat nemurirea, să rămână nemuritor în înviere. De aceea a îmbrăcat El trupul, ca, aflând moartea în trup, în el să o și nimicească”[3].

Înțelegem că pentru a Se întâlni cu moartea, Cuvântul trebuia să o întâlnească într-un trup, adică în trupul în care trebuia să moară. Dar El, fiind Viața, a îngăduit morții să lucreze numai până ce El a murit pe Cruce, dar, îndată după aceea, El Și-a scos trupul de sub efectul ei, pentru că a biruit moartea în trupul Său.

De aceea, era imposibil pentru omul căzut, stăpânit de păcat și de moarte, să se mai întoarcă la curțile Tatălui Ceresc, în desfătarea de odinioară a Raiului. Numai prin coborârea lui Dumnezeu la om, acestuia îi este posibilă mântuirea, dobândirea vieții celei veșnice pentru care a fost creat.

Întărind aceste adevăruri un alt Sfânt Părinte, apărător al dreptei credințe, ne spune: „Căci dacă Acela nu S-ar fi născut trupește, tu nu te-ai fi născut din nou duhovnicește. Dacă Acela n-ar fi primit chip de rob, tu nu ai fi dobândit slava înfierii. Căci de aceea a venit pe pământ Cel din cer: pentru ca tu, cel pământesc, să fii ridicat la ceruri. De aceea Hristos S-a deșertat pe Sine: pentru ca noi toți să primim din plinătatea Lui. Moartea Aceluia a devenit nemurirea ta. Pătimirea Stăpânului a devenit înălțarea robului”[4].

Iubiți fii sufletești,

Crăciunul este pentru fiecare dintre noi legat de multe amintiri, de multe emoții încărcate de gustul copilăriei, de o ambianță caldă însoțită de sentimente plăcute, în care fiecare se simte mai disponibil pentru aproapele său și mai bun. Se întâmplă adesea ca în societatea noastră secularizată și înclinată spre desacralizare, sublimitatea acestei zile să fie golită de înțelesul său duhovnicesc și să fie invadată de consumism, care îndeamnă la petreceri, mâncare și băutură fără măsură.

Vorbind despre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan mărturisește: „Și am văzut slava Lui, slavă ca a unuia-născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” [Ioan I, 14]. Această mărturisire ar putea fi și cuvântul Dreptului Iosif și al Fecioarei Maria, care au constatat minunea ce s-a petrecut. Ar putea fi, de asemenea, și cuvântul Păstorilor cu suflet curat și al înțelepților Magi care s-au împărtășit de „lumina cunoștinței”.

Însă noi, creștinii de azi, putem să spunem din tot sufletul această mărturisire? Vedem noi slava lui Dumnezeu în mijlocul acestei lumi? Are Pruncul Dumnezeiesc loc în inimile noastre? Îl cunoaștem? Urmăm noi sfintei Lui învățături? Iubim noi Biserica Sa, pe care a câștigat-0 cu scump sângele Său?

La aceste întrebări vom putea răspunde afirmativ numai dacă sufletul nostru e plin de iubire. Căci, din iubire negrăită față de noi, Dumnezeu Se întrupează. Îl vom cunoaște și-I vom putea urma dumnezeieștile Sale învățături numai dacă vom avea iubire în noi. Căci „cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” [I Ioan IV, 8].

Mântuitorul Hristos ne iubește pe noi, pe toți. Cât S-a aflat pe pământ, El n-a căutat nimic pentru Sine, dar a dăruit vedere orbilor și picioare ologilor, a săturat mulțimile înfometate în pustie, a chemat la viață pe cei cuprinși de moarte, încununându-Și viața cu jertfa cea de bunăvoie de pe Golgota pentru a mântui neamul omenesc.

Preasfânta Sa Întrupare ne cheamă pe toți la o viață nouă. Să ne amintim că Hristos Domnul blestemă smochinul cel neroditor, pentru a arăta că nerodirea e semnul despărțirii de Dumnezeu, e moarte veșnică. Regula de aur a unei vieți trăite în duh creștinesc este să te dărui pentru binele semenilor tăi, urmând pilda Mântuitorului Hristos. În această lumină se cuvine să trăim învățătura Sa despre iubirea aproapelui, învățătură tălmăcită de El Însuși prin bine-cunoscutele Sale cuvinte: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul! Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei: dacă veți avea dragoste unii față de alții” [Ioan XIII, 34-35].

Rugând pe Domnul, Cel ce pentru noi oamenii S-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria, să ne ajute să împlinim aceste învățături în viața noastră, vă îmbrățișăm cu părintească dragoste și vă dorim să petreceți sfintele sărbători ale Nașterii Domnului și ale Bobotezei în pace și cu sănătate, iar Anul Nou 2020 să fie luminat și cu mult spor încununat întru toate cele de folos!

La mulți ani!

Al vostru către Domnul pururea rugător spre tot binele,

† Galaction,

Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

Dată în reședința noastră episcopală din Alexandria la praznicul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, în anul mântuirii 2019.

[1] Mineiul pe decembrie, troparul glas IV, p. 385.

[2] Sfântul Ioan Damaschin, Cuvântări la sărbători împărătești, la sărbători ale Maicii Domnului și la Sfinți, Ed. IBMO, București, 2010, p. 22.

[3] Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor. Tratat despre Întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor, Ed. IBMO, București, 2010, pp. 208-209.

[4] Sfântul Amfilohie de Iconium, Scrieri, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 159.

Pastorala Patriarhală la Nașterea Domnului [2019]

Nașterea Domnului – Binecuvântarea părinților și copiilor

† Daniel

Prin harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul Tronului Cezareei Capadociei
şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului Cler şi dreptmăritorilor creştini din Arhiepiscopia Bucureştilor, har, pace şi bucurie de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

„Copiii se bucură de mama lor, bărbatul de femeia lui, ea de toţi şi cu toţii se bucură de Dumnezeu”[1] .

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

La sărbătoarea Crăciunului prăznuim taina Naşterii Pruncului Iisus Hristos din Fecioara Maria şi, prin aceasta, taina binecuvântării părinţilor şi a copiilor.

Felul în care Sfinţii Evanghelişti Matei (1, 18-25; 2, 1-22) şi Luca (2, 1-20) scriu despre Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos în Betleem ne arată cât de mult preţuieşte Dumnezeu familia.

Când Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu devine Fiul Omului, El ne descoperă taina că nimeni nu poate fi om adevărat dacă nu este fiul cuiva.

Pruncul Iisus este deodată Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Mariei. El Se naşte veşnic din Tatăl ceresc, fără mamă, iar în timp, ca Om, S-a născut din mamă-fecioară, fără tată. Ca Fiu al Tatălui veşnic, El este Fiul lui Dumnezeu. Ca Fiu al Mariei, El este Fiul Omului (cf. Matei 9, 6; 10, 23; 11, 19; 12, 8).

Când Fiul veşnic al lui Dumnezeu devine Om, El Se arată lumii ca Prunc, nu ca adult. Desigur, Fiul lui Dumnezeu, fiind atotputernic, putea să devină om sub formă de adult, evitând naşterea şi copilăria, creându-Şi umanitatea proprie adultă, aşa cum a creat-o pe cea a lui Adam, la începutul lumii. Dar n-a făcut-o.

De ce? Pentru a ne arăta că El nu vine în lume ca om din afara umanităţii existente, ci din interiorul ei, că începutul existenţei Sale istorice ca Om-Copil a fost deodată darul lui Dumnezeu-Tatăl (cf. Ioan 3, 16) şi darul Mamei Sale, Fecioara Maria.

Iubirea lui Dumnezeu este, în acelaşi timp, atotputernică şi smerită: Cel necuprins încape într-o iesle, Cel veşnic devine un copil.

De ce un copil? Fiindcă un copil nu poate face nimic pentru el însuşi: nu se poate hrăni singur, nu se poate adăposti singur, nu se poate apăra singur, viaţa lui depinde întru totul de iubirea şi grija celor din jur, de iubirea lor dăruitoare.

Prin însăşi prezenţa sa, copilul atenţionează sau cheamă oamenii din jur, în primul rând pe părinţi, dar şi pe alţi oameni, să nu trăiască numai pentru ei înşişi, să nu se îngrijească numai de ei înşişi, să nu se gândească doar la ei înşişi.

Copilul cheamă pe cei din jurul lui să dăruiască şi să se dăruiască, să coboare la o gândire mai smerită, la o simţire mai curată, la o bucurie mai sfântă.

Un copil devine om pentru că s-a întâlnit cu umanitatea altora. El creşte din ceea ce primeşte.

Prin naşterea de prunci, prin îngrijirea şi creşterea lor, oamenii nu mai trăiesc pentru ei înşişi, ci pentru alţii: viaţa lor devine dăruire şi dăinuire în comuniune de iubire.

Dreptul Iosif, deşi nu este tată după trup al lui Iisus, devine totuşi tată sau părinte prin purtarea de grijă faţă de Copilul nou-născut.

Prin iubirea dăruitoare pentru copii, un străin poate deveni părinte al lor, iar din lipsă de iubire dăruitoare, un părinte genitor poate deveni un străin pentru propriii săi copii.

Cine nu poate iubi copiii nu poate deveni părinte, iar cine nu poate deveni părinte nu poate deveni om deplin.

Deşi Domnul Iisus Hristos când a devenit adult n-a avut copii, El a avut totuşi ucenici şi fii duhovniceşti cărora le-a spus: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14).

Iubirea faţă de toţi copiii este început al înţelegerii iubirii părinteşti a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii.

Iar dacă un copil nu simte iubirea părintească a oamenilor din jur, acesta nu poate simţi taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu pentru oameni, invocată în rugăciunea „Tatăl nostru”.

Sfântul Apostol Pavel ne spune, de asemenea, că rostul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este înfierea noastră spirituală sau duhovnicească: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 4-7).

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Dumnezeu-Fiul devine Om-Copil pentru a descoperi oamenilor taina iubirii lui Dumnezeu-Tatăl pentru Fiul şi pentru toţi oamenii. În Fiul Său veşnic, devenit Om, Dumnezeu-Tatăl iubeşte pe toţi oamenii cu iubire părintească veşnică.

Pruncul Iisus Se naşte în Betleemul Iudeii într-o iesle, pentru că în casa de oaspeţi nu mai era loc. Astfel, un staul devine casă de oaspeţi pentru Mamă şi Prunc.

Păstorii simpli care vegheau păzind turmele de oi pe câmpul de lângă Betleem primesc o binecuvântare neaşteptată: vizita şi cântările îngerilor (cf. Luca 2, 8-20). Smerenia şi bunătatea inimii lor i-au făcut binevestitori sau misionari ai tainei Naşterii Pruncului Iisus.

Dacă regele Irod nu-I oferă nimic Pruncului Iisus, Dumnezeu trimite magi sau crai din ţări depărtate ca să-I ofere Pruncului daruri: aur, tămâie şi smirnă.

Mai mult, regele Irod este ostil faţă de Pruncul Iisus şi, pentru a-L pierde, ucide mii de copii nevinovaţi, însă îngerul Domnului salvează Pruncul, folosind refugiul sau exilul în ţară străină, în Egipt (cf. Matei 2, 13-14).

Când răutatea celor de aproape este prea mare, Dumnezeu face din pământ străin patrie pentru Pruncul Iisus, pentru Maria, mama Lui, şi pentru dreptul Iosif.

Ei rămân în Egipt până la moartea regelui Irod. Apoi se reîntorc în Ţara Sfântă şi se stabilesc în oraşul Nazaret (cf. Matei 2, 20-23).

Vedem, aşadar, că, din cauza multor primejdii care există în lume pentru copii, este necesară o grijă deosebită pentru ocrotirea vieţii lor. Iar când părinţii credincioşi cer ajutorul lui Dumnezeu, Îngerul Domnului îi învaţă, îi ajută să afle calea vieţii.

Aici, se arată legătura strânsă care există între inocenţa copilului şi bunătatea Îngerului păzitor. De aceea, copilul crescut de părinţi credincioşi se roagă Îngerului păzitor: „în tot locul mă însoţeşte şi de rele mă fereşte!”.

Dreptmăritori creştini,

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ca Prunc într-o familie săracă material şi aflată în călătorie ne cheamă să acordăm o atenţie deosebită familiei, în general, şi familiei creştine, în special.

Familia este coroana creaţiei şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii şi a binecuvântării părinteşti a lui Dumnezeu pentru oameni.

Familia a ocupat întotdeauna un loc central în învăţătura creştină, reprezentând cadrul intim cel mai de preţ pentru cultivarea iubirii conjugale, părinteşti, filiale şi frăţeşti.

Familia este binecuvântare şi icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate, un spaţiu sacru al lucrării harului Preasfintei Treimi orientat spre viaţă şi iubire eternă. În familie, relaţia părinţi-copii se înţelege mai ales din perspectiva relaţiei omului cu Dumnezeu.

Copiii nu se nasc doar pentru o viaţă terestră, ci se nasc şi ca să poată deveni, prin Botez, fii ai lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12-13) şi să dobândească viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi, prin credinţă şi fapte bune.

În societatea contemporană, familia creştină trăieşte într-o lume indiferentă sau confuză din punct de vedere spiritual, fiind confruntată, adeseori, cu multiple provocări şi crize precum sărăcia, migraţia, şomajul, alcoolismul, drogurile, depresia, divorţul şi nesiguranţa zilei de mâine.

Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2020 drept Anul omagial al pastoraţiei părinţilor şi copiilor şi Anul comemorativ al filantropilor ortodocşi români pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Astăzi, când ni se propun „modele” străine de valorile creştine, este necesar să fie afirmate cu tărie sfinţenia căsătoriei, solidaritatea în familie şi între familii, demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate în comuniune de iubire şi coresponsabilitate.

Cunoscând provocările actuale la adresa familiei creştine, preoţii ortodocşi sunt îndemnaţi să încurajeze şi să susţină familiile care duc o viaţă creştină autentică, să sprijine material şi spiritual familiile numeroase, pe cele monoparentale sau aflate în situaţii dificile, să încurajeze enoriaşii să contribuie la sprijinirea familiilor sărace, precum şi la educaţia religios-morală a copiilor din comunitate.

De asemenea, naşii de Botez şi de Cununie au nevoie de îndrumare duhovnicească pentru a înţelege cât de mare este demnitatea şi responsabilitatea de a fi părinţi spirituali pentru copiii botezaţi şi pentru familiile creştine nou întemeiate, pentru ca toţi să sporească în credinţă şi în fapte bune.

În acelaşi timp, ajutorarea oamenilor bolnavi, a bătrânilor şi a săracilor reprezintă nu numai o datorie morală a fiecărui creştin ca manifestare a dragostei sale faţă de aproapele, aşa cum ne învaţă Mântuitorul Iisus Hristos în Pilda samarineanului milostiv, dar şi o lucrare majoră a misiunii Bisericii în societate.

Întrucât Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a tămădui „orice boală şi orice suferinţă în popor” (Matei 4, 23), Biserica întemeiată de Hristos, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”, şi constituită de Duhul Sfânt la Cincizecime, ca şi comunitate divino-umană (Fapte cap. 2), este şi spital duhovnicesc pentru vindecarea de boli sufleteşti sau patimi, dar şi pentru vindecare de boli trupeşti, prin Taina ungerii bolnavilor (Sfântul Maslu) şi prin îngrijirea lor.

De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Română a desfăşurat o bogată lucrare de asistenţă socială şi filantropică, ctitorind multe aşezăminte sociale, medicale şi educaţionale, cămine pentru copii, cămine pentru bătrâni, adăposturi pentru săraci ş.a.

Urmând pilda înaintaşilor noştri, să folosim timpul Sărbătorii Naşterii Domnului, astfel încât să aducem bucurie părinţilor şi copiilor, precum şi tuturor oamenilor care au nevoie de ajutor. Să arătăm o atenţie deosebită familiilor care au copii mulţi, dar şi persoanelor singure, sărace, bolnave, bătrâne, descurajate, îndoliate şi îndurerate, oferindu-le un semn al iubirii lui Hristos faţă de ei, o faptă bună şi un cuvânt bun.

Lumina de la Betleem ne cheamă, aşadar, să arătăm mereu în jurul nostru, prin cuvânt şi faptă, semne de speranţă, de solidaritate şi de comuniune fraternă.

Ca şi în anii precedenţi, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2019 spre 1 ianuarie 2020, şi în ziua de Anul Nou, să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2019, care a trecut, şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună şi folositoare din Anul Nou 2020, în care intrăm.

Să pomenim în rugăciunile noastre şi pe toţi românii care se află în afara României, ca să păstrăm, în iubire frăţească, unitatea de credinţă şi de neam.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2020 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor părinteşti binecuvântări, doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradiţională: „La mulţi ani!”.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

[1] [Sfântul] Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea a III-a, Cap. XI, 67, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, serie nouă, vol. 16, Editura Basilica, Bucureşti, 2016, p. 287.

Pastorala Sfântului Sinod pentru Postul Nașterii Domnului [2019]

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler şi preaiubiţilor credincioşi din Patriarhia Română,

Har, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Continuând tradiția începută în anul 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2019 ca fiind „Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învățătorilor şi primarilor gospodari)”, precum şi „Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărți bisericești”, în Patriarhia Română.

Prin această inițiativă, s-a dorit evidențierea faptului că satul este spațiul în care s-au format şi s-au păstrat, de-a lungul timpului, multe dintre valorile autentice spirituale, culturale şi identitare ale poporului român.

Împreună cu omagierea satului românesc, anul 2019 constituie prilej de comemorare a traducătorilor de cărți bisericești, respectiv prilej de evocare a două mari personalități ale Ortodoxiei românești, anume vrednicii de pomenire: Patriarhii Nicodim Munteanu (6 decembrie 1864 – 27 februarie 1948) și Iustin Moisescu (5 martie 1910 – 31 iulie 1986).

Acești doi distinși întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, ambii fii ai satului românesc, și-au adus contribuția, în special prin ostenelile lor cărturărești și pastoral-misionare, la întărirea conștiinței românești și luminarea credincioșilor prin credință și cultură.

Dreptmăritori creștini,

În mai multe rânduri, Sfânta Scriptură pune în evidenţă rolul satului. Astfel, în Vechiul Testament, satul este deseori amintit ca loc de împlinire a profețiilor sau a voii lui Dumnezeu între oameni (cf. Ieşire 8, 13; Levitic 25, 31; Judecători 5, 7; Neemia 6, 2; Iezechiel 38, 11), dar şi ca spațiu de păstrare și de valorificare a tradițiilor poporului ales (cf. Estera 9, 19).

Iar în Noul Testament, evangheliștii dau mărturie că „Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 9, 35; Marcu 1, 38; Marcu 6, 6; Marcu 8, 27; Luca 5, 17; Luca 9, 12).

Prin urmare, se poate observa că Mântuitorul Iisus Hristos a propovăduit Evanghelia Sa nu doar în cetăți, ci şi în sate. De pildă, satul în care mergea El adesea era Betania, unde locuiau Lazăr şi surorile lui, Marta şi Maria.

După Învierea din morți, Domnul Iisus Hristos S-a arătat ucenicilor Săi, Luca şi Cleopa, ca un călător necunoscut, și S-a alăturat acestora în drumul lor spre un „un sat care era departe de Ierusalim ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus”.

În acest sat, Emaus, Mântuitorul a săvârșit prima frângere a pâinii de după Învierea Sa din morți. La Emaus, El S-a făcut cunoscut ucenicilor Luca şi Cleopa, după ce, pe cale, „le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 13-32). Aşadar, Iisus dăruieşte şi oamenilor de la sat lumina Învierii Sale împreună cu arvuna vieții veșnice.

Pentru țăranul român, locuitor al satului, Dumnezeu a fost și este o prezenţă tainică, nu o idee abstractă.

La sat, poate mai mult decât la oraș, prezența harică a Creatorului în natură este mai ușor percepută și apreciată, deoarece țăranul înțelege mai bine că valoarea naturii înconjurătoare este dată de faptul că aceasta este darul lui Dumnezeu pentru om, dar care trebuie cultivat în relație de recunoştinţă faţă de Dăruitor.

Țăranul creştin sau locuitorul satului cultivă cu evlavie ţarina şi iubeşte patria lui pământească ca fiind dar primit de la Dumnezeu, spre a se pregăti aici pentru patria eternă cerească, din Împărăția Preasfintei Treimi. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).

Creațiile populare perene din lumea satului sintetizează filosofia profundă a înţelegerii sensului sfânt al vieţii și al morții, așa cum evidențiază părintele Dumitru Stăniloae, în citatul următor: „omul și firea întreagă sunt transfigurate prin Taina Sfintei Împărtășanii, prin lumina ce țâșnește din Trupul Domnului prezent în ea. La Liturghie, țăranul român se deprindea să vadă lumea cu alți ochi, învăța să o vadă poleită în albul strălucirii dumnezeiești, plină de taina prezenței divine, a luminii taborice. Peste toate strălucea lumina sărbătorii. De aceea, și el se îmbrăca în straie albe, curate, ca să fie solidar cu lumina dumnezeiască răspândită peste fire, ca să închipuie prin ele nestricăciunea veșmântului care nu i se va mai fura”[1].

În contextul acestei armonii dintre țăran și Dumnezeu, dintre sat și veșnicie, activitatea preotului, a învățătorului și a primarului gospodar ne arată că viața satului nu se desfășoară oricum, ci aceasta ține seama de anumite reguli sau datini împământenite de veacuri, care înseamnă tradiție moștenită și transmisă de-a lungul generațiilor.

Astfel, preotul, care propovăduiește Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, îl învață pe omul de la sat să se roage, îi ascultă durerile şi îl dezleagă de păcate, îi sfințește viaţa, casa şi rodul muncii prin slujbele Bisericii.

Preotul este prezent în toate momentele importante din viața creștinului, în special la naștere, la căsătorie și la înmormântare, iar în comunitatea rurală preotul îndeplinește rolul său de păstor duhovnicesc al unei parohii, într-o relație mult mai statornică decât în comunităţile urbane cu multe parohii.

Alături de preot, în satul românesc, un rol important l-au avut și îl are învățătorul sau învățătorii, cei care, mai întâi în tinda bisericilor, apoi în școli sau în spații special amenajate, i-au învățat pe copiii sătenilor să scrie, să citească și să se comporte cu bunăvoință și demnitate.

Nu în ultimul rând, un rol important în viața satului îl are primarul harnic, care, ca principală autoritate publică locală aleasă de comunitate, este chemat să fie primul gospodar al comunităţii, exemplu pentru ceilalţi săteni prin modul în care ştie nu doar să se îngrijească de propria sa gospodărie, ci şi să arate fidelitate și grijă pentru bunăstarea consătenilor săi.

Mulţi primari au afirmat deopotrivă dragostea lor față de satul românesc și față de Dumnezeu, contribuind mult atât la buna gospodărire a satului, cât și la construirea de lăcașuri sfinte, acolo unde acestea lipseau sau erau neîncăpătoare.

Biserica, şcoala și primăria, adeseori învecinate, îngrijite şi primitoare, sunt adesea clădirile emblematice ale comunităţii rurale româneşti, prin care se exprimă mai ales ataşamentul locuitorilor față de propriile valori spirituale, culturale şi gospodăreşti, adică buna rânduială și buna chivernisire a satului.

Vitregiile îndurate în ultimul secol de țăranul român, prin colectivizarea forțată, prin plecarea sătenilor la oraș ca urmare a industrializării și, mai nou, prin emigrarea sătenilor în străinătate, au avut efecte grave la nivelul identităţii și mentalității sale, lovind adânc în normalitatea sau în firescul vieţii sale tradiţionale și generând în mediul rural transformări negative de ordin spiritual, cultural și demografic.

De aceea, astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradiţională și supraviețuire precară. Sărăcia, șomajul, dezvoltarea rurală insuficientă și emigrația spre țări mai dezvoltate au condus la o criză majoră în satul românesc, care se zbate între tradiție culturală și supraviețuire materială.

În faţa unor asemenea realități triste, pe care nu le poate ignora, Biserica Ortodoxă Română depune eforturi pentru dezvoltarea rurală durabilă şi pentru salvarea satului românesc, inclusiv prin proiecte desfășurate la nivel național sau regional, precum Proiectul „Alege școala!”, destinat prevenirii și diminuării abandonului școlar, sau Programul „Sănătate pentru sate”, concretizat prin organizarea unor acțiuni medicale umanitare, având ca beneficiari persoane defavorizate din mediul rural.

În special preotul este chemat să fie activ în viața comunității, deoarece activitatea religioasă, liturgică şi pastorală nu are doar o consecinţă cultică sau spirituală, ci ea influenţează și viaţa socială, aduce un spor de calitate vieții într-o anumită comunitate, aduce speranţă şi creează o comuniune spirituală mai intensă.

Iar când se realizează o cooperare benefică între preot, învățător și primar, se creează speranță mai multă și comuniune spirituală mai intensă.

Iubiți credincioși,

Între vlăstarele satului românesc se numără și doi harnici întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, pe care îi comemorăm în anul 2019. Este vorba despre Patriarhii Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu.

Pe vrednicul de pomenire Nicodim Munteanu, al doilea Patriarh al Bisericii noastre (30 iunie 1939 – 27 februarie 1948), îl cinstim pentru ampla activitate misionară, culturală și socială pe care acesta a desfășurat-o, cu mult curaj şi jertfelnicie, în timpuri deosebit de grele, în vremuri de criză economică și război, sub presiunea factorilor politici ostili din țară și din străinătate.

Fiu al satul Pipirig din munţii Neamțului, Patriarhul Nicodim rămâne în istoria Bisericii și a poporului român o figură reprezentativă, de o verticalitate luptătoare și cu o demnitate înțeleaptă. El a dat dovadă de conștiință misionară, mai ales prin faptul că s-a implicat în scrierea și traducerea mai multor cărți, mai ales a unor lucrări de teologie biblică și teologie pastorală.

Activitatea sa publicistică și editorială numără peste o sută de lucrări traduse și prelucrate din limba rusă, în mare parte cărți de predici, lucrări teologice și broșuri având conținut religios. Acestora li se adaugă alte câteva lucrări originale, pe care Patriarhul Nicodim le-a publicat spre folosul sufletesc al păstoriților săi.

O parte dintre aceste lucrări sunt adresate locuitorilor satelor românești, pe care Patriarhul Nicodim i-a învățat Ce să creadă și cum să trăiască (București, 1905) sau Cum se cuvine să stea creștinul în biserică la slujba Sfintei Liturghii (București, 1907).

Patriarhul Nicodim a arătat un interes deosebit și pentru traducerea textului Sfintei Scripturi. În 1913, a publicat Mica Biblie, iar pentru Biblia sinodală din 1936, a tradus 24 de cărți din Vechiul Testament.

La inițiativa și cu binecuvântarea sa, în anul 1944 a fost tipărită o nouă ediție a Sfintei Scripturi, pentru care Patriarhul Nicodim a tradus 24 de cărți din Vechiul Testament și toate cele 27 de cărți ale Noului Testament.

Cel de-al doilea vrednic patriarh pe care-l comemorăm anul acesta, Iustin Moisescu, s-a născut la 5 martie 1910, în satul Cândești din județul Argeș. I-a succedat Patriarhului Justinian Marina în scaunul patriarhal, fiind cel de-al patrulea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

A fost ales în data de 12 iunie 1977 și a păstorit până la moartea sa, în 31 iulie 1986, punându-și în valoare vocația de om cu o cultură temeinică și vastă.

Eleganța și erudiția sa academică au fost rodul unei vieți dedicate studiului, fiind, ca profesor, mitropolit și patriarh, o personalitate cu o temeinică formare universitară de tip european, cu o cunoaștere profundă a scrierilor Sfinților Părinți.

Într-o perioadă în care regimul politic comunist încerca să impună societății românești ateismul materialist, Patriarhul Iustin a acordat o atenție deosebită activității editoriale, dăruind literaturii teologice în limba română lucrări fundamentale.

Între acestea se numără o nouă ediție sinodală a textului Sfintei Scripturi (Noul Testament din 1979 şi Biblia sinodală din 1982), precum și cărți de cult diortosite dimpreună cu manuale noi pentru învățământul teologic liceal și universitar.

Totodată, el este inițiatorul marii colecții de traduceri din scrieri patristice intitulată Părinți și scriitori bisericești (PSB), proiectată a avea 90 de volume.

Începând cu anul 2007, această însemnată colecție patristică în limba română a intrat în proces de reactualizare, ca o cultivare a moștenirii spirituale luminoase pe care Preafericirea Sa ne-a lăsat-o.

Așadar, Părintele Patriarh Iustin rămâne în memoria Bisericii noastre ca un om echilibrat, un teolog erudit și un păstor înțelept, prin fidelitatea sa față de tradiția ortodoxă, patristică, prin temeinica sa pregătire academică, prin sobrietatea sa în relațiile umane, precum  și prin bunătatea și dărnicia sa părintească, exprimate adesea discret, dar eficient[2].

Prin activitatea bogată de traducători pe care au desfășurat-o, atât Patriarhul Nicodim Munteanu, cât și Patriarhul Iustin Moisescu continuă şirul traducătorilor de scrieri bisericești, care, prin osteneala lor, au contribuit atât la introducerea limbii române în cult și în cultura românească, cât și la transmiterea adevărului de credință în limba poporului român.

Fără munca de veacuri a traducătorilor Sfintei Scripturi, ai cărţilor de cult şi ai scrierilor sfinţilor părinţi, credincioşii români nu ar fi avut acces, în limba proprie, la frumusețea și profunzimea Cuvântului lui Dumnezeu şi nici la înțelegerea sfintelor slujbe sau la bogatele învățături patristice.

Limba unui popor se maturizează şi se sfințește atunci când ajunge să exprime Cuvântul lui Dumnezeu.

Maturizarea limbii române a avut loc în secolele XVI-XVII, în spațiul bisericesc, odată cu traducerea primelor cărți de cult şi a Sfintei Scripturi. Acestea au fost cele dintâi documente și monumente ale limbii române literare și ale culturii românești.

Astfel, după tipărirea în limba română a Bibliei de la Bucureşti, în anul 1688, prin strădaniile unor traducători precum diaconul Coresi, mitropoliții Teofil și Ștefan şi Sfântul Antim Ivireanul în Țara Românească, Sfinţii Varlaam și Dosoftei în Moldova, Sfântul Simion Ștefan în Transilvania şi mulţi alţi ostenitori, spre sfârşitul veacului al XVIII-lea toate cărțile de cult au fost traduse în limba română și au circulat în toate provinciile românești.

Așadar, în anul 2019 sunt comemorați toți traducătorii, care, prin efortul lor, din dragoste faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, față de limba română şi față de popor, au transmis adevărul de credință, contribuind astfel la menținerea unității de credință și de limbă a neamului românesc.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, ne aflăm la începutul Postului Naşterii Domnului, numit şi Postul Crăciunului.

Această perioadă este, în primul rând, o pregătire, o sfințire a sufletului și a trupului nostru, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, dar și prilej de întrajutorare și milostenie. Faptele milosteniei creştine, privite ca roade ale dreptei credințe, sunt expresia concretă a iubirii noastre smerite față de Dumnezeu și de oameni.

Prin urmare, și în acest an, ne adresăm preoţilor şi credincioşilor mireni ai Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a organiza, la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale, colecte de bani, alimente, haine şi medicamente.

Acestea vor fi distribuite celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, familiilor defavorizate cu mulţi copii, bătrânilor și persoanelor singure fără copii sau rude, cu precădere celor care locuiesc în mediul rural.

Având încredinţarea că veţi arăta şi în acest an dărnicie creştină şi veţi răspunde cu dragoste chemării noastre părinteşti în această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulţumim pentru generozitatea arătată în anii precedenţi şi vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

Cu rugăciune, post și milostenie, ne vom pregăti mai bine pentru slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire milostivă pentru oameni și pentru mântuirea lor.

În încheiere, cu multă prețuire, vă îmbrățișăm părintește și vă împărtășim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

† Daniel, Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

† Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Ignatie, Episcopul Huşilor

† Lucian, Episcopul Caransebeşului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Antonie, Episcopul de Bălți

† Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud

† Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Ilarion Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al ArhiepiscopieiOrtodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

† Emilian Crișanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului

† Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdana, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

† Teofil de Iberia, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei

[1] Pr. Dumitru Stăniloae, Opere complete, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, vol. IX, Ed. Basilica, Bucureşti, 2018, p. 336.

[2] † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte la volumul Patriarhul Iustin Moisescu: un stâlp neclintit în vremuri potrivnice, Ed. Basilica, București, 2019, pp. 7-8.

Pastorala pascală a Patriarhului României [2019]:

† Daniel,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și Preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Bucureștilor,

har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!

„Cine mănâncă trupul Meu
și bea sângele Meu are viață veșnică,
și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54).

Hristos a înviat!

Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși şi credincioase,

Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos este numită şi Paşte sau Paşti[1]. Din textele liturgice ortodoxe care vorbesc despre „Paştile cele sfinţite”, „Paştile cele noi”, sau „Paştile cele frumoase”[2], se înţelege că Paşte este un substantiv de gen neutru: un Paște la singular, două Paşti la plural. Deci, articulat spunem: „Paştele creştin” la singular şi „Paştile creştine” la plural.

Înţelesul etimologic al cuvântului Paște, de origine ebraică, este acela de trecere. Sărbătoarea creștină a Paștelui are o anumită legătură cu Paştele Vechiului Testament, dar, în acelaşi timp, ea este o sărbătoare cu un conținut nou şi o semnificație nouă (cf. Matei 26, 17-30; Marcu 14, 12-26; Luca 22, 7-30; Ioan 13, 1-3).

În Paştele iudaic (cf. Ieșirea 12, 1-51 şi 13, 1-16), era celebrată eliberarea poporului evreu din robia Egiptului, trecerea prin pustie (cf. Ieșirea cap. 16-18) şi Legământul de la Sinai (cf. Ieșirea 20, 1-18).

În Paştele serbat de Iisus cu ucenicii Săi, numit şi Cina cea de pe urmă sau Cina cea de Taină (Mistică), El instituie Sfânta Euharistie, săvârșind astfel o Taină nouă, un Paşte nou, un Legământ sau un Testament nou. Mai precis, la sfârşitul Cinei, Domnul Iisus Hristos ia pâinea, o binecuvântează, o frânge şi o dă ucenicilor, zicând: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu! Şi luând paharul şi mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).

Deci, Taina Paștelui nou este Însuşi Hristos-Domnul, Care va trece prin jertfa Crucii şi a morții pentru a dărui lumii, prin Înviere, viață veșnică.

Jertfa mielului de Paşte şi toate celelalte jertfe din Vechiul Testament au preînchipuit sau prefigurat Taina jertfei lui Iisus Hristos pe Cruce şi trecerea Lui prin moarte la viaţa veşnică. Această Taină a fost împărtășită de Hristos ucenicilor, cu anticipație, la Cina cea de Taină din Sfânta şi Marea Joi.

De aceea, Sfântul Apostol Pavel, înțelegând mai târziu că Paştele Vechiului Testament s-a încheiat cu Jertfa şi Învierea lui Hristos, afirmă că: „Paştele nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5, 7).

Faptul că ultimul Paşte serbat de Domnul Iisus Hristos cu ucenicii Săi nu a fost un Paşte iudaic obișnuit, ci un Paște nou, reiese din cuvintele Mântuitorului Însuși, pe care le-a consemnat Sfântul Evanghelist Luca: „Şi a zis (Iisus) către ei (către ucenici): Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte, mai înainte de Patima Mea. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 22, 15-16), adică după Înviere.

Vedem, așadar, că acest Paște nou, instituit la Cina cea de Taină, anticipează Pătimirea, Îngroparea şi Învierea lui Hristos ca trecere a Lui la o viață nouă, la viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.

Prin Înviere, trupul omenesc al lui Hristos Cel răstignit nu mai revine la viaţa pământească, stricăcioasă şi trecătoare, cum s-a petrecut cu Lazăr din Betania, de pildă, ci trupul înviat al lui Hristos devine nemuritor, nestricăcios şi veșnic. El poartă urmele Răstignirii în palme, în picioare şi în coastă, dar nimeni şi nimic pământesc nu-L mai poate reține sau stăpâni. Hristos Cel Înviat trece prin ușile încuiate (cf. Ioan 20, 19-28), Se face văzut şi nevăzut când şi unde voiește El (cf. Luca 24, 31). Trupul înviat al Domnului Hristos a intrat deja în Împărăția cerurilor, a trecut de la existenţa biologică sau pământească la existența „teologică”, cerească şi veşnică.

Iisus Cel înviat nu mai moare niciodată, El este veşnic viu (cf. Apocalipsa 1, 8 şi 17-18; 2, 8). Prin urmare, „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 6, 9). În Hristos Cel înviat, moartea însăşi a fost omorâtă. De aceea, cântăm „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând […]” sau „Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului şi începutul altei vieți, veşnice”[3].

Când Domnul Iisus Hristos a săvârșit Cina cea de Taină, mai întâi S-a rugat binecuvântând pe Dumnezeu şi mulţumindu-I. Apoi a luat pâinea, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor Săi (cf. Luca 22, 19). Rugăciunea aceasta de mulțumire a lui Iisus se numește în limba greacă a Noului Testament: Euharistie.

Pastorala Patriarhului României de Sfintele Paşti 2019 (PDF)

Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind legătura care există între sărbătoarea Paştilor şi Cina cea de Taină sau Sfânta Euharistie, zice: „Pentru care pricină a săvârșit (Iisus) taina aceasta în timpul Paştilor? Ca să afli cu orice prilej că El este legiuitorul Vechiului Testament şi că pentru cele din Noul Testament au fost preînchipuite cele din Vechiul Testament.

Ceasul de seară nu înseamnă decât că timpul s-a împlinit, şi că toate se apropie de sfârșit […]. El (Iisus) a desființat principala lor sărbătoare (a iudeilor) şi îi trece la un Paşte nou şi înfricoșător. Luați, le zice El, şi mâncați! Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi (cf. 1 Corinteni 11, 24) […]. El numește acest sânge, sângele Noului Legământ, adică făgăduința Legii noi […], şi adaugă: Faceți aceasta întru pomenirea Mea (cf. Luca 22, 19).

Prin aceste cuvinte se vede cât de mult vrea El să-i îndepărteze pe ucenici de obiceiurile iudaice. După cum altădată – zice El – făceați Paştele întru pomenirea minunilor din Egipt, tot așa faceți aceasta întru pomenirea Mea. Ieri, sângele acela nu era decât pentru a salva pe întâi născuții din Egipt, acesta însă se varsă spre iertarea păcatelor lumii întregi”[4].

Iubiți fii şi fiice duhovnicești,

Cina cea de Taină este Taina iubirii depline a lui Iisus Hristos (cf. Ioan 13, 1), ea cuprinde nu numai Taina morții Sale pe Crucea Golgotei, pentru iertarea păcatelor lumii întregi, ci şi Taina Învierii Sale şi a vieții veșnice din Împărăția lui Dumnezeu.

Tâlcuind acest adevăr, Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Dacă Hristos nu S-ar fi răstignit şi n-ar fi înviat, n-ar fi fost posibilă Cina cea de Taină şi Euharistia din Biserică. (…) Euharistia de la Cina cea de Taină este anticiparea tainică a jertfei de pe Golgota şi a Învierii. Este dovada că Hristos a trăit la Cina cea de Taină în mod tainic jertfa şi învierea Sa, așa cum le va trăi în Euharistia Bisericii, ca să le imprime şi în trupul şi sângele nostru”[5]. Așadar, prin Sfânta Euharistie ni se dăruiește iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi Înviat şi suntem îndreptați spre viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu, dăruită nouă acum, în arvună, prin Sfintele Taine ale Bisericii, iar în plinătate la Învierea cea de obşte.

De aceea, Sfânta Euharistie este cea mai solemnă și mai intensă comuniune a Bisericii cu Hristos. Dacă prin adunarea credincioşilor în numele Lui şi prin rugăciuni adresate Lui, Domnul Iisus Hristos este prezent în mijlocul credincioşilor (cf. Matei 18, 20), prin împărtășirea euharistică a credincioşilor cu Hristos, El devine interior lor, potrivit făgăduinţei Lui: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viață veșnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54), şi „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).

Sfânta Euharistie conține şi exprimă taina unității Bisericii ca trup tainic al lui Hristos, constituit şi sfinţit prin lucrarea Duhului Sfânt.

Părintele Dumitru Stăniloae spune în acest sens: „Cei ce se împărtășesc împreună se află deja într-o unitate de credinţă. Pentru că mai înainte de împărtășire toţi credincioșii cântă: «Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim», şi rostesc împreună Crezul. Apoi se împărtășesc împreună spre sporirea acestei unități. În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, înainte de împărtășire, preotul cere: «Iar pe noi pe toţi, care ne împărtășim dintr-o pâine şi un potir, să ne unești pe unul cu altul prin împărtășirea aceluiași Duh».

Într-o scriere din timpul Apostolilor, «Didahia celor 12 Apostoli», se cere lui Dumnezeu ca cei ce se împărtășesc să se unească asemenea boabelor de grâu ce s-au unit în pâinea euharistică: «Precum această pâine era risipită pe dealuri, iar adunată fiind s-a făcut una, așa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului, întru Împărăția Ta»”[6].

Iubiți frați şi surori,

În ziua cea dintâi a Învierii Sale, Hristos-Domnul a călătorit, ca un om necunoscut, cu doi dintre ucenicii Săi (dintre cei șaptezeci), Luca și Cleopa, către un sat numit Emaus (cf. Luca 24, 13-31). Din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca, martor direct al evenimentului, precum şi din celelalte Evanghelii unde sunt prezentate arătările Domnului Iisus Hristos după Învierea Sa, vedem că unii ucenici ai Domnului Iisus s-au convins mai greu de adevărul Învierii Sale.

Pe drumul spre Emaus, Iisus le vorbește, ca un călător necunoscut, ucenicilor Luca şi Cleopa şi chiar îi mustră, zicând: „O, nepricepuților şi zăbavnicilor cu inima în a crede (…)” (Luca 24, 25), apoi le tâlcuiește prorociile Vechiului Testament care vorbesc despre El. Așadar, Iisus Cel înviat, spune părintele Stăniloae, „face totul ca să-i convingă pe ei, oameni, despre Învierea Sa, așa cum a făcut totul ca să-i convingă în timpul propovăduirii despre dumnezeirea Sa. Voia să le dea oamenilor putința să creadă în viața lor viitoare prin unirea cu El ca Fiul lui Dumnezeu venit între ei. Își face din Înviere supremul argument al dumnezeirii Sale şi al folosului coborârii Sale ca Dumnezeu în calitate de om” [7].

Cei doi călători spre Emaus au fost însă convinși de Învierea lui Iisus abia în momentul frângerii pâinii de către Iisus în casa lor de la Emaus, amintindu-le astfel de Cina cea de Taină de la Ierusalim.

În acest sens, Evanghelia spune: „Şi s-au apropiat de satul (Emaus) unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Atunci s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El S-a făcut nevăzut de ei” (Luca 24, 28-31). Iisus S-a făcut nevăzut, dar nu era absent, ci era tainic prezent în Sfânta Euharistie, pentru a rămâne în cei ce se împărtășesc cu Trupul şi Sângele Său (cf. Ioan 6, 56), ca arvună a Învierii şi a vieții veşnice (cf. Ioan 6, 54).

Întrucât Învierea Domnului Hristos este lumina deplină a Sfintei Euharistii şi a întregii vieți creștine, ea ne cheamă astăzi să înțelegem binefacerile participării la Sfânta Liturghie şi ale împărtășirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel răstignit şi înviat. Prin Sfânta Euharistie primim: „sfințirea sufletelor și a trupurilor noastre, (…) tămăduirea sufletului și a trupului, izgonirea a tot potrivnicului, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteștilor puteri, ajutor spre credință neînfruntată, dragoste nefățarnică, desăvârșirea înțelepciunii, paza poruncilor dumnezeiești, adăugirea dumnezeiescului har şi dobândirea Împărăției lui Dumnezeu”, după cum este scris în „Rugăciunea întâi de mulțumire, după Dumnezeiasca Împărtășanie”[8].

Dreptmăritori creștini,

Anul 2019 este, în mod deosebit, anul omagierii satului românesc, păstrător fidel al tradiției creştine şi al culturii naționale.

Potrivit Sfintelor Evanghelii, satul, ca așezare umană specifică mediului rural, a fost adeseori binecuvântat de Domnul Iisus Hristos când propovăduia Evanghelia în cetăți şi în sate (cf. Matei 9, 35), dar în mod deosebit El a binecuvântat satul Betania, când a înviat pe prietenul Său Lazăr (cf. Ioan 11, 1-44) şi satul Emaus, când a arătat ucenicilor Săi, Luca şi Cleopa, adevărul Învierii Sale, în timpul Cinei de la Emaus(cf.Luca 24, 13-31).

Domnul Iisus Hristos binecuvintează cu prezenţa şi lucrarea Sa sfinţitoare nu doar pe locuitorii orașelor, ci şi ai satelor, şi îi orientează spre Ierusalimul ceresc, adică spre Împărăția iubirii veșnice a lui Dumnezeu.

În satele românești care au păstrat credinţa ortodoxă, începând de la creștinarea strămoșilor noștri, prin predica Sfântului Apostol Andrei, până azi nu s-a întrerupt niciodată săvârșirea Sfintei Euharistii. Oricât ar fi fost românii ortodocși prigoniți și asupriți de străini, de religii sau confesiuni diferite, sau de promotori de ideologii totalitare, Sfânta Jertfă Euharistică a continuat să fie săvârșită, deoarece, prin ea, creştinii ortodocşi primesc puterea iubirii jertfelnice, de a fi în orice vreme mărturisitori ai Domnului Hristos și bucuria de a rămâne uniți cu El în istorie și în eternitate.

Din iubirea pentru Hristos Cel răstignit şi înviat s-au născut filantropia sau ajutorarea aproapelui, arta religioasă ori sacră, și anume muzica, poezia și literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc, arhitectura și sculptura bisericească, iconografia, broderia și altele. Toate aceste creații artistice inspirate din credinţă au luminat apoi cultura poporului român de la orașe şi sate.

Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie şi lumină în sufletele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliați şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, ci să ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lor, spre a spori comuniunea frățească şi spre a cultiva mai mult iubirea față de poporul român şi de România.

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşte să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Vezi și: Pastorala Patriarhului României de Sfintele Paşti 2018

[1] În unele zone ale României se folosește la singular cuvântul Paşti în loc de Paşte.

[2] Canonul Învierii, Stihirile Paştilor, în „Slujba Învierii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 54-55.

[3] Canonul Învierii, cântarea a 7-a, în „Slujba Învierii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 49.

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 82, 1, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1994, p. 927.

[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tom 3, ediţia a V-a, în Opere complete, vol. 12, Editura Basilica, București, 2018, p. 98-99.

[6] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tom 3, ediţia a V-a, în Opere complete, vol. 12, Editura Basilica, București, 2018, p. 94-95.

[7] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, în Opere complete, vol. 7, Editura Basilica, București, 2016, p. 402-403.

[8] Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 368.