Categorie: Alocuţiuni
Pastorala pascală a Patriarhului României [2023]
prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Preacuviosului Cin monahal, Preacucernicului Cler și Preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Bucureștilor,
har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!
Hristos a înviat!
„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea Iadului
şi începutul altei vieţi, veşnice”.
(Canonul Învierii, Cântarea a 7-a)
Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este adevărul central al credinţei creştine şi lumina permanentă a vieţii Bisericii. De aceea, Sfintele Paşti sunt sărbătoarea cea mai mare a Ortodoxiei, iar duminica, ziua întâi a săptămânii, orientează timpul vieţii pământeşti a creştinului spre viaţa cerească veşnică, potrivit Crezului ortodox: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.
Învierea lui Hristos este biruinţa iubirii Sale răstignite pe Cruce asupra iadului, asupra diavolului şi asupra morţii, dar şi începutul unei vieţi noi, viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor. Cu alte cuvinte, Învierea lui Hristos nu este reanimarea unui cadavru sau revenirea la viaţa biologică pământească amestecată cu suferinţa şi moartea. Hristos Cel înviat din morţi este total liber faţă de determinismele spaţiului şi timpului.
El trece prin uşile încuiate când Se arată ucenicilor în seara Învierii Sale (cf. Ioan 20, 19). Călătoreşte cu Luca şi Cleopa spre Emaus ca un pelerin necunoscut, dar Se descoperă lor la frângerea pâinii şi apoi Se face nevăzut (cf. Luca 24, 15-31).
Se arată când şi când ucenicilor Săi (de zece ori), timp de 40 de zile, vorbindu-le despre tainele Împărăţiei cerurilor (cf. Faptele Apostolilor 1, 3), iar apoi Se înalţă întru slavă la ceruri (cf. Faptele Apostolilor 1, 9; Luca 24, 51), pentru a trimite ucenicilor pe Duhul Sfânt Mângâietorul (cf. Ioan 15, 26).
Deşi înălţat întru slavă la ceruri, Hristos Cel răstignit şi înviat din morţi rămâne, prin harul Duhului Sfânt, tainic prezent împreună cu ucenicii în Biserica Sa (cf. Matei, 28, 20). Viaţa sfântă a Bisericii este viaţa lui Hristos Cel răstignit şi înviat dăruită oamenilor prin Sfintele Taine ale Bisericii.
De pildă, Botezul este participarea la moartea şi învierea lui Hristos (cf. Romani 6, 3 şi 11). Sfânta Euharistie este împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel răstignit şi înviat, ca arvună a vieţii veşnice (cf. Ioan 6, 54).
Domnul Iisus Hristos, în Evanghelia Sa, spune că la sfârşitul veacurilor va avea loc învierea tuturor celor din morminte: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (Hristos) şi vor ieşi cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea judecăţii” (Ioan 5, 28-29).
La judecata finală, Hristos Cel răstignit şi înviat va fi Dreptul Judecător, iar criteriul ultim de judecată va fi iubirea smerită şi milostivă arătată celor aflaţi în nevoi: flămânzi, săraci, bolnavi, întemniţaţi (cf. Matei 25, 31-46; 2 Corinteni 5, 10; 1 Tesaloniceni 4, 16; 2 Tesaloniceni 1, 7-10).
Învierea universală, sau învierea de obşte, nu este un fenomen natural, ci este darul exclusiv al lui Dumnezeu, dăruit oamenilor prin Iisus Hristos. În acest sens, Domnul Iisus Hristos spune Martei din Betania, sora lui Lazăr: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).
Chiar dacă va muri cu trupul, va trăi cu sufletul. De asemenea, Sfântul Apostol Pavel spune despre învierea tuturor oamenilor: „precum în Adam toţi (oamenii) mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1 Corinteni 15, 22), iar „vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea” (1 Corinteni 15, 26).
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2023 ca fiind şi Anul comemorativ al imnografilor şi cântăreţilor bisericeşti.
Învăţătura despre Învierea Domnului Iisus Hristos şi despre învierea cea de obşte, cuprinsă în Noul Testament, a fost mărturisită şi tâlcuită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii în predici, cateheze sau scrieri tematice, deosebite ca valoare teologică şi frumuseţe literară.
Pe baza acestora, renumiţi imnografi au compus cântări liturgice prin care se arată lumina, pacea şi bucuria Sărbătorilor Sfintelor Paşti.
De exemplu, biruinţa lui Hristos asupra morţii şi dăruirea arvunei vieţii veşnice tuturor oamenilor ritmează, ca un marş de biruinţă, toată perioada pascală, prin troparul Sfintelor Paşti: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”.
În mod deosebit, Canonul Învierii, atribuit Sfântului Ioan Damaschin, este o capodoperă teologică şi liturgică a Ortodoxiei universale.
Inspirat de cuvântările la Paşti ale Sfântului Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Damaschin descrie preaslăvirea iubirii smerite şi milostive a lui Hristos şi biruinţa Sa asupra iadului, asupra diavolului şi asupra morţii, care devine izvor de bucurie, pace şi speranţă: „Ziua Învierii! Popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de «pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă»”[1].
Sărbătoarea Sfintelor Paşti, ca anticipare a învierii de obşte şi ca pregustare a bucuriei veşnice, face din Biserică icoană şi arvună a Împărăţiei cerurilor, a cerului nou şi a pământului nou, împodobit cu lumina Învierii: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci, să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit”[2].
Cântarea bisericească prefigurează slăvirea neîncetată a lui Dumnezeu în ceruri de către îngeri, dar şi armonia, frumuseţea şi bucuria Raiului. Astfel, Irmosul Cântării a 5-a din Slujba Învierii ne cheamă: „Să alergăm dis-de-dimineaţă şi, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; şi să vedem pe Hristos, «Soarele Dreptăţii, tuturor viaţă răsărind»”[3].
Învierea lui Hristos, ca rod al jertfei şi al şederii Sale în mormânt, aduce lumii viaţă, scoţând-o din moarte, din întuneric şi din stricăciune. Domnul Iisus Hristos este asemănat în acest text liturgic cu un soare, de la care vine lumina pentru întreaga lume, pentru că El luminează toate.
Iar lumina lui Hristos izvorăşte tocmai din Mormântul Său, risipind astfel întunericul morţii şi aducând tuturor lumina vieţii, simbolizată de lumânările aprinse.
Prima parte a acestui Irmos este inspirată de cuvintele Profetului Isaia: „Sufletul meu Te-a dorit în vreme de noapte, duhul meu năzuieşte spre Tine; căci când îndreptările Tale vor fi pe pământ, cei ce locuiesc lumea vor învăţa ce este dreptatea” (Isaia 26, 9).
Aceeaşi râvnă plină de iubire faţă de Dumnezeu o exprimă şi Psalmistul David când spune: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă; însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă” (Psalmul 62, 1-3). Aşadar, toate cuvintele şi toată viaţa lui Hristos sunt lumină, dar în mod deosebit strălucesc, ca o lumină, sfârşitul vieţii Sale pământeşti şi Învierea Sa din morţi.
Învierea Domnului Iisus Hristos îndreaptă întreaga viaţă creştină spre înviere şi spre Împărăţia cerurilor.
Deoarece fiecare săptămână începe în calendar cu Ziua Învierii sau Ziua Domnului, cu Duminica, toată viaţa creştină este timp de pregătire pentru învierea de obşte şi pentru bucuria vieţii veşnice în iubirea lui Hristos, a Preasfintei Treimi: „Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor «este şi sărbătoare a sărbătorilor, în care binecuvântăm pe Hristos în veci»”[4].
Tâlcuind prima Stihiră a Paştilor, Părintele Dumitru Stăniloae arată că Paştile sunt serbate în Ortodoxie ca trecere, în sensul de transcendere a creaţiei în viaţa şi bucuria lui Hristos Cel înviat: „Transcenderea pe care Biserica o numeşte Paşti e trăită într-o negrăită bucurie, într-o bucurie de copii nevinovaţi şi zburdalnici. Biserica exprimă această transcendere într-o înşirare de atribute care ar vrea să fie fără sfârşit, pentru că sunt cu neputinţă de cuprins şi de exprimat, şi prin care încearcă să exprime negrăita stare cu totul nouă în care ea transformă firea: «Paştile cele sfinţite astăzi nouă S-au arătat. Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile Hristos-Izbăvitorul; Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile Raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii»”[5].
Sfintele Paşti sunt precedate de o perioadă de post şi pocăinţă, de rugăciune intensă către Dumnezeu, de milostenie şi împăcare cu semenii noştri.
De aceea, Ziua Învierii ne îndeamnă să ne luminăm viaţa prin iertare şi iubire frăţească pentru toţi oamenii, ca să înviem prin iubire sfântă din robia egoismului: „Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: Fraţilor! şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”[6].
Troparele de duminică, ale fiecărui glas, care se referă la Învierea lui Hristos, conţin o teologie profundă şi o frumuseţe liturgică plină de lumină pentru suflet.
Ecou al frumuseţii liturgice pascale şi al bucuriei Sărbătorii Sfintelor Paşti, poezia La Paşti, scrisă de George Coşbuc, descrie atmosfera de Paşti din satul românesc:
Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi sălciile-n albă floare
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.
Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.
Şi-un vânt de-abia clătinitor
Şopteşte din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară,
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.
E linişte. Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Şi clopotele cântă rar,
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!
Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ni e soarta
Şi viaţa este tot, nu moartea.
Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete.
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână,
Cu micul ei nepot de mână.
Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!
Dreptmăritori creştini,
Lumina, pacea şi bucuria Sfintelor Paşti ne cheamă să arătăm în jurul nostru, prin cuvânt frumos şi faptă bună, lumină, pace şi bucurie. Să aducem bucurie acolo unde este întristare şi suferinţă, sărăcie şi singurătate. Să oferim daruri şi semne de preţuire copiilor orfani, bătrânilor singuri, bolnavilor şi refugiaţilor, familiilor îndurerate şi îndoliate.
Să arătăm semne de iubire frăţească şi tuturor românilor aflaţi printre străini.
Cu prilejul Sfintelor Sărbători de Paşti, vă adresăm tuturor calde doriri de sănătate şi fericire, pace şi bucurie, dimpreună cu salutarea pascală:
– Hristos a înviat!
– Adevărat a înviat!
Al vostru către Hristos-Domnul rugător,
† Daniel,Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
[1] Canonul Învierii, în Slujba Învierii, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 38.
[2] Canonul Învierii, p. 39.
[3] Canonul Învierii, p. 42.
[4] Canonul Învierii, p. 50.
[5] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Paştile – sărbătoarea luminii şi a bucuriei în Ortodoxie, în rev. Studii Teologice, XXVII (1975), 5-6, pp. 351-358.
[6] Slavă… Şi acum… de la Stihirile Paştilor, în Slujba Învierii, p. 56.
Pastorala sinodală la Duminica Ortodoxiei [2023]
Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și preaiubiților credincioși din cuprinsul Patriarhiei Române,
Har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar de la noi părintești binecuvântări!
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,
După prima săptămână de post în care am participat la slujba Canonului de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul, trăim în această duminică, Duminica Ortodoxiei, momente de bucurie duhovnicească, întrucât, la Sfânta Liturghie, ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.
Încă din perioada apostolică, Biserica a trebuit, secole la rând, să facă față ereziilor și schismelor, adică abaterilor de la adevărul de credință. Ereticii și toți cei căzuți în diverse rătăciri au făcut dezbinare între creștini, unii din neștiință, iar alții din motive personale.
Pentru a opri rătăcirile, Biserica a organizat sinoade locale, iar când s-a constatat o amploare a ereziilor, au fost organizate Sinoadele Ecumenice, la care au participat ierarhi din întreaga Biserică.
Astfel, începând cu primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325, și până la cel de-al șaselea Sinod Ecumenic de la Constantinopol, din anii 680-681, Biserica a formulat și statornicit adevăruri esențiale ale învățăturii de credință, precum: dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu și a Sfântului Duh, unirea firii dumnezeiești și a firii omenești prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, existența a două voințe, corespunzătoare celor două firi – omenească și dumnezeiască – în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos.
Toate acestea nu au fost însă simple teorii sau formulări filosofice. Sfinții Părinți, insuflați de Dumnezeu, au înțeles că orice învățătură de credință are legătură directă cu mântuirea sau dobândirea vieții veșnice (cf. Matei 5, 19). „Dacă Hristos nu este Dumnezeu, El nu mă poate îndumnezei pe mine”, spunea Sfântul Atanasie cel Mare.
Dreptmăritori creștini,
În secolul al VIII-lea a apărut o nouă rătăcire, conform căreia cinstirea icoanelor și a sfintelor moaște ar fi o idolatrie. În fața acesteia, reprezentanți de seamă ai Bisericii au arătat că icoanelor nu li se aduce un cult de adorare, ci, prin cinstirea lor, sunt venerate persoanele sfinte, pictate, înfățișate pe ele. Nu se cinstește materia din care sunt confecționate icoanele, ci sfinții pe care îi reprezintă icoanele.
Împărați, precum Leon al III-lea Isaurul (717-741) și fiul său Constantin al V-lea Copronimul (741-775), au dus o luptă aprigă împotriva icoanelor. Aceștia au dispus înlăturarea icoanelor din Biserici și din casele credincioșilor.
Lucrări de mare valoare istorică și artistică au fost adunate și date pradă focului. În această perioadă, mulți ierarhi, călugări, preoți și credincioși, care mărturiseau dreapta cinstire a sfintelor icoane, au fost mutilați, exilați și chiar uciși.
Numeroase mănăstiri au fost incendiate, dărâmate sau transformate în cazărmi. Pictura și mozaicurile au fost distruse sau acoperite cu tencuială. În timpul lui Leon al IV-lea Hazarul (775-780), mulți demnitari care cinsteau icoanele au fost destituiți, maltratați sau trimiși la mănăstiri și călugăriți forțat. De asemenea, și împărăteasa Irina a fost exilată fiindcă cinstea icoanele și era de partea celor care apărau cultul icoanelor.
În anul 780, după moartea lui Leon al IV-lea, împărăteasa Irina a devenit regentă a fiului ei minor, Constantin al VI-lea (780-797). Prin grija ei a fost organizat, sub președinția Patriarhului Tarasie al Constantinopolului, cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, în Biserica Sfânta Sofia din localitatea Niceea, în anul 787, și a fost restabilit cultul cinstirii icoanelor.
Au participat 343 de episcopi, la care s-au adăugat reprezentanți de seamă din rândul călugărilor și al preoților de mir.
La acest sinod a fost formulată următoarea învățătură de credință: „Păzim neschimbate toate tradițiile bisericești scrise sau nescrise încredințate nouă, în care se află și întipărirea iconică prin zugrăvire, care este în acord cu istoria propovăduirii evanghelice, spre încredințarea faptului că înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul a fost adevărată, și nu închipuită, aducându-ne și nouă un folos asemănător. […] Astfel stând lucrurile, mergând pe calea împărătească și urmând învățăturii de Dumnezeu insuflate a Sfinților noștri Părinți, precum și Tradiției Bisericii sobornicești, deoarece recunoaștem că aceasta este a Sfântului Duh, Care sălășluiește în ea, hotărâm cu toată exactitatea și grija ca, asemenea modelului cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, tot așa să fie înălțate cinstitele și sfintele icoane, fie din culori sau din mozaic sau din orice alt material potrivit, în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase și pe veșminte, pe ziduri și pe lemn, în case și lângă drumuri; [și anume] icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstiților îngeri și a tuturor sfinților și cuvioșilor bărbați. Căci cu cât mai des vor fi văzuți aceștia prin reprezentarea iconică, cu atât mai mult cei care privesc la acestea vor fi ridicați să-și amintească și să dorească prototipurile și să le dea sărutare și cinstita venerare. Nu însă adevărata adorare, care, după credința noastră, se cuvine numai dumnezeieștii firi, ci ca aceea adusă chipului cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, Sfintelor Evanghelii și celorlalte obiecte de cult sfinte; pentru cinstirea lor se vor aduce tămâieri și se vor aprinde lumini, după binecinstitorul obicei al celor de demult. Căci cinstirea [acordată] icoanei trece la prototip, iar cel care se închină icoanei se închină ipostasului zugrăvit în ea”[1].
La scurt timp după această biruință, liniștea Bisericii a fost tulburată din nou. Împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820), deși a depus jurământ în fața Patriarhului că va respecta hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, s-a dovedit a fi un iconomah, adică un nou prigonitor al icoanelor. Icoanele și sfintele cruci au fost adunate și arse, iar sfintele moaște distruse.
Patriarhul Nichifor al Constantinopolului (806-815), autorul a două tratate împotriva iconoclaștilor, împreună cu episcopii, stareții și monahii apărători ai icoanelor, între care și Sfântul Teodor Studitul, au fost înlăturați, unii dintre ei fiind maltratați și uciși.
Sfântul Teodor Studitul, starețul Mănăstirii Studion, precizează foarte clar că cinstirea icoanei lui Hristos se îndreaptă către Persoana lui Hristos: „Icoana lui Hristos nu este altceva decât Hristos, evident afară de diferența de substanță, cum s-a arătat deja de mai multe ori. De aceea și închinarea ei este o închinare la Hristos, întrucât nu este închinat ceva din materia icoanei, ci numai Hristos, Cel asemănat în ea. Iar cele ce au o singură asemănare au și o singură închinare”[2].
Iubiți fii și fiice duhovnicești,
În anul 843, când împărăteasa Teodora a convocat un sinod la Constantinopol, au fost confirmate hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice și cultul icoanelor, iar Patriarhul Metodie al Constantinopolului (843-847) a mărturisit biruința Bisericii asupra tuturor ereziilor din primele opt veacuri.
El a alcătuit un Sinodicon, în care a prezentat învățătura ortodoxă, condamnând toate ereziile, și a dispus restabilirea cultului icoanelor în sfintele biserici. În ziua de 11 martie 843, la Sfânta Liturghie arhierească, săvârșită în Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, Patriarhul Metodie a făcut cunoscut public faptul că prima duminică din Postul Mare va fi numită Duminica Ortodoxiei, adică a dreptei credințe.
La Duminica Ortodoxiei se serbează, an de an, biruința Bisericii împotriva tuturor ereziilor, fiind pomeniți cei care au rămas fideli Bisericii în momente de grea încercare.
În Sfânta Scriptură există numeroase dovezi care reliefează îndatorirea fiecăruia dintre noi de a cinsti sfintele icoane. Deja, în capitolul întâi din Cartea Facerea se spune că Dumnezeu a creat pe om după chipul și asemănarea Sa (cf. Facerea 1, 26-27). Prin urmare, omul a fost creat după chipul (icoana) lui Dumnezeu.
Așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca lumea viață să aibă, și încă din belșug (cf. Ioan 3, 16; 10, 10). Prin urmare, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și S-a făcut Om, deoarece El este icoana Tatălui (cf. Evrei 1, 2-3).
De aceea, Însuși Iisus Hristos a spus: „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 12, 45; 14, 9). Sfântul Ioan Damaschin se referă la reprezentarea lui Dumnezeu în icoană, zicând: „Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe Unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la trup și sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc Trupul văzut al lui Dumnezeu”[3].
Sfintele icoane pictate în bisericile noastre au reprezentat biblia neștiutorului de carte, fiindcă ele au un rol important în sporirea evlaviei creștine.
Icoana este un mijloc de a înțelege mai bine lucrarea de mântuire adusă de Mântuitorul Iisus Hristos. „Nu greșim atunci când facem icoana Dumnezeului Care S-a întrupat, Care S-a arătat pe pământ în trup și a locuit printre oameni, Care a luat, din pricina bunătății Lui nespuse, firea, materialitatea, forma și culoarea trupului”[4].
Creștinii evlavioși au cinstit icoanele care reprezintă praznice împărătești, pe Maica Domnului și icoanele ce înfățișează chipurile sfinților. Prezenți la Sfintele Liturghii, la slujbele și ierurgiile ce se oficiază în bisericile noastre, credincioșii sporesc în evlavie, datorită prezenței duhovnicești a sfinților pictați în icoane.
Catapeteasma, ca suport cu icoane deosebite, care simbolizează Împărăția cerurilor, îl ajută pe credincios să intre în comuniune cu Dumnezeu și cu sfinții Lui. Cugetul fiecăruia se luminează văzând lumina prezenței lui Hristos, iar inima se bucură. Bucuria credinciosului ortodox continuă acasă, unde, în fața icoanelor de pe peretele dinspre răsărit, acesta săvârșește rugăciunea particulară.
Iubiți frați și surori în Domnul,
Icoana poate fi un frumos și ales dar oferit apropiaților noștri: rude, prieteni, colegi sau cunoscuți, cu prilejul diferitelor momente ale vieții lor, dintre care amintim ziua de naștere sau ziua onomastică. Dăruind Sfinte Icoane, Biblii, Psaltiri sau Cărți de Rugăciune, săvârșim fapte bineplăcute lui Dumnezeu.
De asemenea, o faptă bună de mare preț este milostenia față de cei aflați în nevoi, suferinzi sau bolnavi, care nu mai au pe nimeni. Prin sprijinirea bisericilor de enorie sau a mănăstirilor, asemenea ctitorilor, domnitori credincioși sau boieri din trecutul Bisericii noastre strămoșești, săvârșim fapte ce se înscriu în Cartea Vieții. Aceste fapte bune reprezintă zestrea spirituală sau lumina sufletului nostru în viața veșnică.
În acest sens, Mântuitorul Iisus Hristos a poruncit: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este!” (Luca 6, 36). În Cartea Faptele Apostolilor citim că „rugăciunile și faptele de milostenie ale lui Corneliu s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 10, 4).
Sfântul Vasile cel Mare, făcând referire la actele de milostenie, afirmă că acestea rămân socotite înaintea Tronului Preasfintei Treimi. Cel ce dă din puținul lui celui sărac se îmbogățește duhovnicește: „Ai dat celui flămând; dar ce ai dat rămâne tot al tău și ți se întoarce cu adaos”[5].
De aceea, Biserica Ortodoxă Română a rânduit, cu șapte decenii în urmă, ca la Duminica Ortodoxiei să se realizeze în toate bisericile din Patriarhia Română colecta numită Fondul Central Misionar. Sumele colectate au fost și sunt folosite pentru derularea de proiecte și programe de asistență socială și filantropică.
Este încă nevoie de sprijinirea lăcașurilor de cult și a așezămintelor sociale ce aparțin Bisericii. Prin acest fond, vor fi sprijinite și unele comunități românești aflate în afara granițelor țării, în special cele care nu au un lăcaș de cult.
Să ne străduim, fiecare dintre noi, a contribui după putință la această colectă, ținând seama de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Orice ar cere de la Dumnezeu cei ce fac milostenie, îndată primesc darul cererii. Atâta cinste și îndrăznire are milostenia către Dumnezeu, că nu numai păcatele celui milostiv le spală, ci încă și moartea o alungă și se adeverește că milostenia le stăpânește pe toate și biruiește moartea”[6].
Să folosim timpul Postului Sfintelor Paști pentru a spori în rugăciune și fapte bune, nădăjduind că ne vom bucura duhovnicește de Marele Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Vă îmbrățișăm cu părintească dragoste și ne rugăm ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).
Președintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
† Daniel
Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
† Teofan,
Arhiepiscopul Iașilor și |
† Laurenţiu,
Arhiepiscopul Sibiului și |
† Andrei,
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și |
† Irineu,
Arhiepiscopul Craiovei și |
† Ioan,
Arhiepiscopul Timișoarei și |
† Petru,
Arhiepiscopul Chișinăului, |
† Iosif,
Arhiepiscopul Ortodox Român |
† Serafim,
Arhiepiscopul Ortodox Român |
† Nicolae,
Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi |
† Nifon,
Arhiepiscopul Târgoviștei, |
† Teodosie,
Arhiepiscopul Tomisului |
† Calinic,
Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților |
† Irineu,
Arhiepiscopul Alba Iuliei |
† Varsanufie,
Arhiepiscopul Râmnicului |
† Ioachim,
Arhiepiscopul Romanului și Bacăului |
† Calinic,
Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului |
† Ciprian,
Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei |
† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos |
† Timotei,
Arhiepiscopul Aradului |
† Ignatie,
Episcopul Hușilor |
† Lucian,
Episcopul Caransebeșului |
† Sofronie,
Episcopul Ortodox Român al Oradiei |
† Iustin,
Episcopul Ortodox Român |
† Nicodim,
Episcopul Severinului și Strehaiei |
† Antonie,
Episcopul de Bălți |
† Veniamin,
Episcopul Basarabiei de Sud |
† Vincenţiu,
Episcopul Sloboziei și Călărașilor |
† Andrei,
Episcopul Covasnei și Harghitei |
† Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului |
† Ambrozie,
Episcopul Giurgiului |
† Sebastian,
Episcopul Slatinei și Romanaților |
† Visarion,
Episcopul Tulcii |
† Petroniu,
Episcopul Sălajului |
† Nestor,
Episcopul Devei și Hunedoarei |
† Ieronim
Episcopul Daciei Felix |
† Siluan,
Episcopul Ortodox Român al Ungariei |
† Siluan,
Episcopul Ortodox Român |
† Timotei,
Episcopul Ortodox Român |
† Macarie,
Episcopul Ortodox Român |
† Mihail,
Episcopul Ortodox Român |
† Ioan Casian,
Episcopul Ortodox Român al Canadei |
† Varlaam Ploieșteanul,
Episcop-vicar Patriarhal |
† Timotei Prahoveanul,
Episcop-vicar |
† Nichifor Botoșăneanul,
Episcop-vicar |
† Ilarion Făgărășanul,
Episcop-vicar |
† Benedict Bistriţeanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei |
† Paisie Lugojeanul,
Episcop-vicar |
† Marc Nemţeanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale |
† Sofian Brașoveanul,
Episcop-vicar |
† Damaschin Dorneanul,
Episcop-vicar |
† Emilian Crișanul,
Episcop-vicar |
† Timotei Sătmăreanul,
Arhiereu-vicar |
† Gherontie Hunedoreanul,
Arhiereu-vicar |
† Atanasie de Bogdania,
Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei |
† Teofil de Iberia,
Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei |
Note:
[1] Pr. Sorin Șelaru (coord.), Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, Ed. Basilica, București, 22018, pp. 567-571.
[2] Sf. Teodor Studitul, În apărarea sfintelor icoane. Dosarul unei rezistențe teologice, Antiereticul III (14), trad. Diac. Ioan Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2017, p. 291.
[3] Sf. Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane. Cele trei tratate contra iconoclaștilor, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 41.
[4] Sf. Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane. Cele trei tratate contra iconoclaștilor, p. 123.
[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, III, în coll. Părinți și Scriitori Bisericești, serie nouă, vol. 1, trad., introducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Basilica, București, 2009, p. 116.
[6] Diac. Gheorghe Băbuţ, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. Pelerinul român, Oradea, 1994, p. 68.
Preluată de aici: https://basilica.ro/pastorala-sfantului-sinod-in-duminica-ortodoxiei-se-serbeaza-an-de-an-biruinta-bisericii-impotriva-tuturor-ereziilor/.
Anul 2023 în Biserica României
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2023 drept Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice și Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești.
Grija pentru bătrâni, pentru copii și pentru săraci arată gradul de civilizație și profunzimea trăirii creștine a unui popor. Din acest punct de vedere, ne preocupă, în mod deosebit, starea de abandon social și dezinteresul față de bătrâni (părinţi şi bunici), pe care le constatăm, adesea, în societatea de astăzi.
Comunitatea umană tradițională s-a preocupat dintotdeauna de persoanele vârstnice, considerându-le pe acestea nu o povară, ci un izvor de binecuvântare şi înţelepciune, dar și de iubire milostivă, prin participarea lor la educaţia copiilor şi a tinerilor.
Astfel, Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre respectul pe care comunitatea evreiască îl arăta bătrânilor. În Vechiul Testament, respectul pentru bătrâni a fost transformat într-o poruncă pe care toți aveau datoria să o împlinească: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Ieşire 20, 12), sau: „Înaintea celui cărunt să te ridici, să cinstești fața bătrânului şi să te temi de Domnul Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Leviticul 19, 32). Cel care nu-și respecta părinții vârstnici era văzut ca un blasfemiator: „Ca un hulitor este cel care părăseşte pe tată şi blestemat de Domnul este cel care mânie pe mama sa” (Eccleziasticul 3, 16).
Noul Testament ne arată lămurit că înțelepciunea celor vârstnici ține de apropierea lor de Dumnezeu prin rugăciune și de viața virtuoasă pe care aceștia o trăiesc. Astfel, Dreptul Simeon nu era doar un om învățat, ci și un permanent rugător, luminat de Duhul Sfânt pentru a-L recunoaște pe Mesia în Pruncul Iisus: „omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui” (Luca 2, 25).
Dreptul Simeon Îl va putea purta în brațele sale pe Cuvântul lui Dumnezeu înomenit și Îl prezintă ca fiind „Lumină spre descoperire neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 32). Înțelegem, în acest sens, de ce Dreptul Simeon devine model şi ocrotitor al persoanelor vârstnice: era învățat, drept, temător de Dumnezeu, răbdător, plin de credință și nădejde. Slăbiciunea trupească a bătrâneții este acoperită de tăria înțelepciunii, de bogăţia cunoașterii, de frumuseţea blândeții şi a bunătăţii.
În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Slăbiciunea trupului nu vatămă cu nimic tăria credinţei. Podoabă a Bisericii e cărunteţea gârbovă unită cu credinţa întraripată. De ea se bucură în mod deosebit Biserica”1. Bătrânețea trebuie înțeleasă şi ca fiind vârsta la care ne apropiem de sfârșitul călătoriei pământești, când Domnul Iisus Hristos ne conduce la casa Tatălui ceresc (cf. Ioan 14, 2).
Din nefericire, astăzi, sunt foarte mulți bătrâni care trăiesc în multă însingurare, în izolare de comunitate, simțindu-se cumva inutili acesteia sau, mai mult, traumatizați de propria îmbătrânire, ajung chiar la deznădejde. De aceea, Biserica este chemată să gândească noi forme și metode pastorale actuale, apropiindu-se mai mult de nevoile și așteptările bătrânilor. Concomitent, trebuie lucrat și la creșterea și educarea tinerilor spre a nu marginaliza persoanele vârstnice, a nu le abandona și izola în centre de asistență socială, deoarece tinerii și persoanele în vârstă au nevoie unii de ceilalți.
Mai precis, bătrânii au nevoie de o mângâiere și de un cuvânt de încurajare, iar tinerii au nevoie de înțelepciunea, răbdarea și puterea de rugăciune a bătrânilor. Vârstnicii, prin maturitatea lor duhovnicească, pot ajuta mult la păstrarea valorilor creștine în cultura noastră, pentru armonia societății și a familiei. Prin urmare, Biserica va ajuta persoanele vârstnice să depășească lipsa de încredere, tristețea și izolarea, care îi împiedică pe bătrâni să participe activ și cu speranță la viața comunității.
Desigur, pe lângă pastoraţia bătrânilor, Biserica Ortodoxă Română face deja eforturi importante pentru ajutorarea vârstnicilor, prin diverse centre sociale, acțiuni şi programe filantropice. În prezent, funcționează la nivelul Patriarhiei Române 21 de centre de zi, 54 de așezăminte rezidențiale și 52 de servicii de îngrijire la domiciliu, toate destinate persoanelor vârstnice.
De asemenea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2023 drept Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești. Dacă anul 2022 a fost consacrat rugăciunii și isihasmului, ca lucrare duhovnicească de propovăduire a rugăciunii neîncetate a minții și a inimii, anul acesta, 2023, privim rugăciunea, însoțită sau susținută de cântarea bisericească, psalmodierea însăși devenind rugăciune comunitară. Aceasta își are obârșia în Psalmii Vechiului Testament, așa cum afirmă și Sfântul Andrei Criteanul, unul dintre marii imnografi ai Bisericii, zicând: „David, oarecând, a însemnat cântarea, scriind-o ca într-o icoană”2.
Cântările cuprinse în cărțile de cult ale Bisericii noastre sunt creații ale unor imnografi inspirați de Duhul Sfânt și ne ajută în înțelegerea textului scripturistic, ca parte a Sfintei Tradiții. Textele imnurilor care se cântă în slujbele Bisericii Ortodoxe aprofundează și explică bogăția teologică a Cuvântului lui Dumnezeu. Muzica bisericească este Evanghelia cântată.
În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae spunea despre limbajul imnografic că: „Dumnezeu este atât de mare, că singură poezia poate încerca să-L exprime”3. Profunzimea teologică și spirituală a textelor liturgice este dată de adăparea lor permanentă din Sfintele Scripturi și din scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii care au meditat îndelung și profund la Cuvântul lui Dumnezeu.
Teologia exprimată în imnografia bisericească este una dintre cele mai bogate în sensuri și, în același timp, lămuritoare pentru credincioșii Bisericii noastre, de aceea trebuie valorificată mai mult în predicile și catehezele din zilele noastre. Imnografi precum Sfântul Roman Melodul, Sfântul Ioan Damaschinul, Sfântul Andrei Criteanul, Sfântul Cosma de Maiuma, Teofan Mărturisitorul și Iosif Imnograful, Casiana și alții sunt alcătuitori de cântări bisericești de o mare frumusețe, din punctul de vedere al formei, dar și de o mare profunzime teologică.
Imnurile liturgice au fost cântate pe teritoriul țării noastre încă de la începuturile creștinismului, iar arta sau meșteșugul cântării a fost predat de către mari dascăli și compozitori atât în școlile domnești, precum școala Sfântul Sava de la București, sau în școli mănăstirești, așa cum a fost școala de la Mănăstirea Putna.
Nu putem să trecem cu vederea nici psalții sau alcătuitorii cântărilor liturgice ale Bisericii noastre, care nu au fost simpli compozitori sau interpreți, ci adevărați creatori de cultură și limbă națională, precum: Filothei Sin Agăi Jipei, Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Ștefanache Popescu, Ioan Popescu-Pasărea și alții.
Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești devine, astfel, un prilej de comemorare a celor ce s-au ostenit prin munca lor, inspirați de Dumnezeu, să compună cântări bisericești și să le interpreteze, spre înaintarea noastră în cunoașterea lui Dumnezeu. Iar Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice ne îndeamnă să înmulţim activitățile noastre pentru ajutorarea bunicilor, oferindu-le un sprijin concret ca semn al prețuirii lor și al comuniunii între generații, între tineri și părinți sau între nepoți și bunici.
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
1. Sfântul Ioan Gură de Aur, în vol.Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, trad. din lb. greacă şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 559.
2. „Canonul Sfântului Andrei Criteanul”, Cântarea a 7-a, Joi, în Săptămâna a V-a a Postului Mare, în: Triodul, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2020, p. 427.
3. Pr. Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mică dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, traducere de Maria-Cornelia Oros, Sibiu, Ed. Deisis, 1995, p. 143.
Pastorala la Nașterea Domnului a PS Galaction Stângă [2022]
Pagina sursă este aici.
Pastorala la Nașterea Domnului a Patriarhului României [2022]
† Daniel,
prin harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei
și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
şi Dreptmăritorilor creştini din Arhiepiscopia Bucureştilor,
har, pace şi bucurie de la Domnul nostru Iisus Hristos,
iar de la noi părintești binecuvântări!
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu,
şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”
(Luca 2, 14)
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,
În Crezul ortodox mărturisim credinţa „într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”, credinţa „într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu […] născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut” şi credinţa „întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul”.
Prin urmare, lumea creată este lucrarea comună a Sfintei Treimi. Totuşi, fiecare persoană a Sfintei Treimi participă într-un mod propriu la facerea lumii. Dumnezeu-Tatăl creează lumea prin Fiul și prin Duhul Sfânt.
Astfel, în Psalmul 32, putem citi: „Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui, toată puterea lor” (Psalmii 32, 6). Sfântul Vasile cel Mare explică acest verset: „Cuvântul este Cuvântul «Care dintru început era la Dumnezeu» (Ioan 1, 2) […], iar Duhul Cel Sfânt este Duhul gurii Lui”[1].
Noul Testament arată că taina Întrupării lui Hristos confirmă o legătură specială între Fiul lui Dumnezeu şi creaţie, deoarece Întruparea Fiului lui Dumnezeu este însuşi scopul creării lumii (cf. Efeseni 1, 4; 2 Timotei 1, 9).
În Epistola către Coloseni, Sfântul Apostol Pavel subliniază mai precis relaţia Fiului lui Dumnezeu cu lumea creată văzută şi nevăzută: „Mulţumind cu bucurie Tatălui, Celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea Sfinţilor, întru lumină. El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului iubirii Sale, întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor. Acesta este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii” (Coloseni 1, 12-18).
Deci, Sfântul Apostol Pavel spune că Fiul Cel veşnic al Tatălui este Chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura, pentru că întru El au fost făcute toate. Aceasta înseamnă că Fiul are vocaţia de a vesti şi arăta, în lumea creată, iniţiativa, voinţa şi iubirea Tatălui.
Totuşi, Fiul lui Dumnezeu, Cel mai întâi născut decât toată făptura, nu este o făptură, ci El este Fiul veşnic, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, adică nefăcut şi anterior întregii creaţii văzute şi nevăzute.
Afirmaţia că toate cele create au fost făcute întru El şi că prin El toate au fost aşezate înseamnă că, deşi lumea creată este diferită de Fiul Cel veşnic, ea este nedespărţită de Fiul. De ce? Pentru că Dumnezeu-Tatăl a hotărât să creeze lumea văzută şi nevăzută pentru Fiul.
Lumea este darul lui Dumnezeu pentru Fiul, deoarece, în planul lui Dumnezeu-Tatăl, Fiul întrupat avea să arate iubirea lui Dumnezeu pentru lume (cf. Ioan 3, 16). Lumea a fost creată prin Fiul, deoarece Fiul avea să vină în lume şi să vieţuiască în ea ca Dumnezeu-om, pentru a o înnoi şi a o sfinţi din interiorul ei, şi anume începând din pântecele Fecioarei, din peştera pământului şi din apele Iordanului.
Dacă prin creare lumea este aşezată spiritual (haric) în Fiul, prin întruparea Sa, Fiul locuieşte cu trupul în lume, până la înălţarea Sa cu trupul întru slavă la cer.
Aşadar, relaţia Fiului cu lumea creată cuprinde vocaţia Fiului de a arăta oamenilor iubirea Tatălui pentru lume şi de a chema lumea să-L iubească pe Tatăl, pentru a dobândi viaţa veşnică (cf. Ioan 3, 16).
Totodată, lumea creată în Fiul – Chip al Dumnezeului Celui nevăzut – are ea însăşi vocaţia de a deveni, pentru om, expresia vizibilă a iubirii Tatălui pentru Fiul şi a Fiului pentru Tatăl. Astfel, încă de la începutul facerii ei, lumea creată este chemată să devină dar sau ofrandă de mulţumire ori recunoştinţă a omului faţă de Dumnezeu, adică euharistie.
Prin însuşi faptul că a fost creată în Fiul – Chip sau Icoană a Dumnezeului nevăzut, lumea are o vocaţie simbolică şi iconică: aceea de a semnifica sau sugera taina prezenţei şi lucrării Creatorului Celui nevăzut în lumea creată văzută. Psalmistul mărturiseşte acest adevăr, zicând: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmii 18, 1).
Iar Apostolul neamurilor spune la rândul lui: „Cele nevăzute ale Lui (Dumnezeu) se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Romani 1, 20). Desigur, lumea creată nu este Dumnezeu, însă ea este lucrarea Lui, nedespărţită de El şi menținută în existenţă de El (cf. Fapte 17, 28). Lumea este diferită de Dumnezeu, pentru că este o realitate creată, însă Dumnezeu este necreat.
Deşi distinctă de Dumnezeu, totuşi lumea îşi are originea în voinţa creatoare a lui Dumnezeu, iar finalitatea ei este participarea la slava lui Dumnezeu, adică transfigurarea universului creat în cerul nou şi pământul nou pătrunse de lumina eternă necreată a lui Dumnezeu (cf. Apocalipsa 21, 1-6).
Lumea creată în Fiul – Chip sau Icoană a Dumnezeului Celui nevăzut – este în acelaşi timp lume creată în Fiul-Logos sau Cuvânt al lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 1-3). Astfel, în Iisus Hristos, taina Cuvântului se uneşte cu taina Chipului sau cu taina Icoanei.
De aceea, lumea creată poartă în ea vocaţia de a fi limbaj simbolic ca dar al Dumnezeului Celui nevăzut atât pentru Fiul Său, cât şi pentru persoanele umane văzute, create după chipul Fiului veşnic al Tatălui.
Prin urmare, toate legile şi luminile lumii create, văzute sau nevăzute, sunt un limbaj tainic, iconic şi simbolic, susţinut de Persoana divină a Fiului – Logos Creator, Cuvânt sau Raţiune şi Icoană sau Chip al lui Dumnezeu Celui nevăzut.
Însă, atât perceperea, cât şi înţelegerea acestui limbaj iconic se realizează numai prin harul Duhului Sfânt, Cel ce purcede din Tatăl (cf. Ioan 15, 26), Se odihneşte în Fiul (cf. Marcu 1, 10-11), adevereşte sau confirmă comuniunea de iubire a Tatălui cu Fiul (cf. Ioan 14, 11; 15, 26; 16, 13; 1 Corinteni 2, 10) şi orientează făptura spre Creatorul ei (cf. 1 Corinteni 6, 19; Galateni 4, 6).
Teologii Bisericii din primele veacuri au remarcat că Fiul este Chip al Dumnezeului Celui nevăzut, în timp ce omul este chip al Chipului, adică Fiul veşnic al Tatălui este prototipul după care a fost creat omul[2]. Deci, omul este chip creat după Chipul necreat al Fiului.
Fiul este Chipul necreat al lui Dumnezeu-Tatăl, iar omul este creat după chipul Fiului veşnic, Care avea să devină om prin întrupare.
În acest sens, Sfântul Atanasie cel Mare spune că Fiul lui Dumnezeu „este unic, iar după natură este Chipul adevărat al Tatălui. Dacă am fost creaţi după acest chip, dacă am luat numele de chip şi slavă a lui Dumnezeu, pentru aceasta noi nu ne datorăm mulţumire nouă înşine, ci faptului că în noi sălăşluieşte adevăratul Chip şi adevărata Slavă a lui Dumnezeu, Cuvântul Lui, Care pentru noi S-a făcut trup.”[3]
Totodată, omul a fost făcut după chipul Sfintei Treimi. Pluralul tainic „să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26) a fost explicat de Părinţii Bisericii ca fiind o prezenţă activă a Sfintei Treimi la crearea omului.
Mai precis, omul a fost creat după chipul comuniunii veşnice a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, pentru a vesti şi lăuda în lumea creată iubirea Sfintei Treimi şi pentru a vieţui în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii. „Cuvintele să facem sunt folosite ca tu să recunoşti pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh”, spune Sfântul Vasile cel Mare[4].
Distincţia fină între chip şi asemănare făcută de unii Părinţi ai Bisericii arată importanţa libertăţii omului în desăvârşirea comuniunii sale cu Dumnezeu şi cu semenii.
În legătură cu aceasta, Sfântul Vasile cel Mare spune: „«Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră». Noi posedăm una (chipul) prin creaţie şi ajungem la cealaltă (asemănare) prin voinţă […]. În realitate, El (Dumnezeu) ne-a dat prin creaţie posibilitatea asemănării […]. Prin chip, eu sunt o fiinţă spirituală, însă devenind creştin sunt după asemănare.”[5]
Creat după chipul Dumnezeului veşnic, omul este chemat să dobândească asemănarea cu Dumnezeu Cel sfânt, adică sfinţenia şi viaţa veşnică prin libera comuniune cu Dumnezeu.
„Slava lui Dumnezeu – spunea Sfântul Irineu de Lyon – este omul viu, iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu”[6]. Dacă libera comuniune a omului cu Dumnezeu este esenţială pentru a dobândi asemănarea cu Dumnezeu, adică sfinţenia şi viaţa veşnică, ruperea comuniunii cu Dumnezeu prin păcatul neascultării de Dumnezeu l-a dus pe om la moarte şi descompunere (stricăciune), care sunt contrare vocaţiei omului creat după chipul Dumnezeului Celui viu (cf. Facerea 3, 19; Romani 6, 23; 1 Corinteni 15, 21-22).
Din acest motiv, Noul Testament nu consideră moartea omului un fenomen natural, ci un duşman al omului, de care Hristos ne eliberează prin deplină ascultare de Dumnezeu pe Cruce şi prin Înviere (cf. 1 Corinteni 15, 26; Apocalipsa 21, 4). De asemenea, întreaga creaţie coruptă „se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21).
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
Arătând scopul şi importanţa covârşitoare ale Întrupării şi Naşterii lui Hristos ca om, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Hristos este marea taină ascunsă, ţinta fericită, scopul pentru care toate au fost făcute […]. Privind la El, Dumnezeu a chemat toate la fiinţă. Căci pentru Hristos, pentru taina Sa, există toate veacurile şi tot ce cuprind ele. În Hristos îşi au ele începutul şi sfârşitul. Această unire a fost hotărâtă de la începutul lumii: unire a ceea ce este mărginit cu ceea ce este nemărginit, a ceea ce este măsurat cu ceea ce este nemăsurat, a ceea ce are hotar cu ceea ce nu are hotar, unire a Făcătorului cu făptura, a odihnei cu mișcarea. Când a venit plinirea vremii, această unire s-a făcut văzută în Hristos, aducând cu sine împlinirea planurilor lui Dumnezeu.” [7]
Mântuirea omului înseamnă vindecarea lui de păcat şi de moarte şi participarea lui la viaţa divină veşnică.
Sfântul Irineu de Lyon exprimă astfel scopul Întrupării lui Hristos: „Aceasta este pricina pentru care Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup şi Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului: pentru ca omul să intre în comuniune cu Cuvântul lui Dumnezeu şi, primind înfierea, să fie fiu al lui Dumnezeu”[8].
Prin urmare, Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, coboară în lume să Se nască, să crească şi să ne mântuiască, să ne împace cu Dumnezeu (cf. 2 Corinteni 5, 18-19), unind astfel cerul cu pământul.
În acest sens, darul păcii sufletului sau al împăcării omului cu Dumnezeu, cu sine şi cu semenii, se cere prin rugăciune şi se cultivă prin gânduri, cuvinte şi fapte bune, astfel încât pacea interioară a sufletului devine izvor de pace socială, de pace în familie, în comunitate şi în lume.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că patimile egoiste, ca lăcomia sau iubirea obsesivă de avere, de putere şi plăcere şi altele asemănătoare, produc în suflet tulburare, iar această tulburare se răsfrânge apoi în relațiile dintre oameni, care devin tensionate, conflictuale şi chiar violente, mai ales din cauza nedreptăților şi suferințelor create de lăcomie sau de dorinţa unor popoare de-a stăpâni peste alte popoare.
Când gândirea umană este întunecată de patimile egoiste, ea produce în suflet şi în societate dezordine şi multe răutăți, în schimb înțelepciunea care vine de la Dumnezeu este „curată, apoi pașnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică. Şi roada dreptății se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea” (Iacob 3, 17-18).
Iar această înţelepciune paşnică se dobândeşte mai ales prin smerită şi neîncetată rugăciune a minţii şi a inimii, după cum ne învaţă Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi Isihaşti din istoria Bisericii.
Dreptmăritori creştini,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2023 drept An omagial al pastorației persoanelor vârstnice și An comemorativ al Imnografilor și Cântăreților bisericești.
Ca şi în anii precedenţi, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2022 spre 1 ianuarie 2023, şi în ziua de Anul Nou, să înălțăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2022 care a trecut şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din Anul Nou 2023 în care intrăm!
Să pomenim în rugăciunile noastre şi pe toţi românii din afara României, pe cei din jurul graniţelor României şi pe cei din diaspora română, ca să păstrăm, cu multă iubire frăţească, unitatea de credinţă şi de neam!
Să cultivăm pacea inimii noastre primită de la Hristos, prin rugăciune şi fapte bune, şi să ne rugăm pentru pacea între popoare!
Să arătăm iubire milostivă și solidaritate față de toți oamenii, dar mai ales faţă de cei care suferă din cauza războiului, să aducem bucuria Sărbătorii Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos în casele de copii orfani, în căminele de bătrâni, la patul bolnavilor, dar şi acolo unde este multă tristeţe, singurătate şi depresie, în familiile sărace, îndoliate şi îndurerate. Oriunde putem săvârşi binele, să-l facem purtând, în suflet şi în fapte, bucuria Îngerilor, a Păstorilor şi a Magilor veniţi la Betleem!
Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2023 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor părinteşti binecuvântări, doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradițională: „La mulţi ani!”.
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).
Al vostru către Hristos-Domnul rugător,
† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
1. Sf. Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, trad. O. Căciulă, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009, p. 110-111. A se vedea și: Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei. Explorări teologice în spiritualitatea liturgică și filocalică, Ed. Basilica, București, 2021, p. 358-362 (aici textul a fost revăzut de autor).
2. A se vedea: L’homme – icône de Dieu. La Genèse relue par l’Église des Pères, trad. A.G. Hamman et al., Éd. Migne, Paris, 1998, p. 31.
3. Athanasius, Orationes adversus Arianos, III, 10, în PG 26, col. 341C-344A; cf. Daniel Rousseau, L’icône – splendeur de ton visage, Éd. Desclee De Brouwer, Paris, 1982, p. 20.
4. Basile de Césarée, L’homme créé à l’image de Dieu, 4; cf. L’homme – icône de Dieu…, p. 179.
5. Basile de Césarée, L’homme créé à l’image de Dieu, 16; cf. L’homme – icône de Dieu…, pp. 190-191.
6. Adversus Haereses IV, 20, 7; cf. Irénée de Lyon, Contre les hérésies, trad. A. Rousseau, Éd. du Cerf, Paris, 1984, p. 47.
7. Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în coll. Filocalia, vol. 3, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013, p. 373.
8. Adversus Haereses III, 19, 1; cf. Irénée de Lyon, Contre les hérésies, p. 368.
Pastorala în format PDF este aici.
Pastorala Sfântului Sinod la începutul Postului Nașterii Domnului [2022]
Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicului cler și Preaiubiţilor credincioși
din Patriarhia Română, har, bucurie și pace
de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh,
iar de la noi părintești binecuvântări!
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,
continuând o frumoasă tradiție începută în anul 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2022, în Patriarhia Română, ca Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț.
Rugăciunea este lucrarea cea dintâi a Bisericii și a credincioșilor ei. Forma cea mai înaltă a rugăciunii, în Biserică, este Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie euharistică, prin care aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru toate darurile create de El pentru noi, oamenii, și pentru dobândirea vieții veșnice în Împărăția Preasfintei Treimi.
Urmând îndemnul apostolic: „Rugați-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17), din dorința practicării rugăciunii neîncetate, a apărut și s-a dezvoltat isihasmul, începând cu secolul al IV-lea, ca efort sau nevoință duhovnicească de pacificare a gândurilor și a simțurilor pătimașe sau egoiste, potrivit făgăduinței: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).
În strânsă legătură cu modelul de rugăciune oferit de către isihaști, s-a păstrat și s-a transmis, în Biserică, rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, denumită și rugăciunea minții sau rugăciunea inimii, care este accesibilă fiecărui credincios pentru luminarea sufletului și sfințirea vieții.
Dreptmăritori creștini,
fiind creat după chipul lui Dumnezeu (cf. Facere 1, 27), omul se poate desăvârși doar printr-o strânsă comuniune cu Creatorul său. Hristos Domnul, Dumnezeu adevărat și om adevărat, este tainic prezent, prin har, în inima celor care se află în legătură de iubire cu El, potrivit făgăduinței Sale: „unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
Prin urmare, rugăciunea creștinului, chiar și atunci când este făcută în singurătate, în casa sau în chilia lui, nu este o rugăciune solitară, ci una solidară, adică în comuniune cu întreaga Biserică aflată în rugăciune și luminată de harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh (cf. 2 Corinteni 13, 13).
Credincioșii creștini sunt uniți prin har întreolaltă, iar suferința unuia este purtată de către întreaga comunitate eclesială, potrivit îndemnului apostolic: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2) și sfatului duhovnicesc: „Să vă rugați unul pentru altul” (Iacov 5, 16).
În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae amintește că rugăciunea „poate fi socotită și ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viața închisă în egoism și în lume la viața de comunicare în Dumnezeu, ca împărăție a Lui. Rugăciunile indică o astfel de transcendere sau o ieșire a omului închis în egoism, spre Dumnezeul Cel în Treime sau al iubirii, chiar când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieții pământești, drept condiții de pregătire pentru Împărăția lui Dumnezeu” [1].
Rugăciunea fierbinte și stăruitoare este mărturie a faptului că Sfântul Duh este lucrător în om, sprijinindu-l și întărindu-l întru buna lucrare spre dobândirea mântuirii, după cum învață Sfântul Apostol Pavel: „Și Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26).
Astfel, prin rugăciune, omul se unește cu Dumnezeu, făcându-se părtaș iubirii dumnezeiești, iar Dumnezeu, prin harul Său, luminează sufletul omului care se roagă, încât rugăciunea devine conlucrare a omului cu Dumnezeu.
Fără rugăciune adresată lui Hristos nu este Biserică și nici viață creștină, pentru că numai Hristos, Fiul veșnic al Tatălui ceresc, prin harul Duhului Sfânt, dăruiește viață sfântă membrilor Bisericii Sale și îi ajută să rămână în comuniune cu Preasfânta Treime.
De aceea, în Evanghelia după Ioan, Mântuitorul le spune apostolilor Săi: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădița și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard. Dacă rămâneți întru Mine, și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă” (Ioan 15, 4-7).
Sfânta Scriptură conține atât îndemnul de a ne ruga, cât și exemple concrete de rugăciuni și de oameni rugători. În Vechiul Testament, se menționează despre Enos, fiul lui Set, că este primul dintre oameni care a început „a chema numele Domnului Dumnezeu” (Facerea 4, 26).
În cartea Ecclesiasticul, înțeleptul Isus, fiul lui Sirah, spune despre omul rugător că: „Inima sa, de dimineață, o înalță spre Domnul, Cel care l-a făcut pe el, și înaintea Celui Preaînalt se va ruga. Va deschide gura sa întru rugăciune și pentru păcatele sale se va ruga” (Ecclesiasticul 39, 6-7).
În Noul Testament, Domnul Iisus Hristos ni Se face El Însuși pildă de rugăciune. Sfinții Evangheliști amintesc că Iisus a participat la slujbele din sinagogi (cf. Marcu 1, 21), dar au fost și momente când Iisus „Se retrăgea în locuri pustii și Se ruga” (Luca 5, 16).
Tot Domnul Iisus i-a învățat pe ucenicii Săi Rugăciunea Domnească sau Tatăl nostru, îndemnându-i să se roage cu multă stăruință (cf. Luca 18, 1-8). Același îndemn către rugăciune necontenită întâlnim și la Apostolul Neamurilor, care îi povățuiește pe tesaloniceni, zicând: „Rugați-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17). În ultimul capitol din cartea Apocalipsa, îngerul se adresează Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan cu îndemnul: „Lui Dumnezeu închină-te!” (Apocalipsa 22, 9).
Prin rugăciune, mintea și inima creștinului sunt permanent îndreptate către Dumnezeu. Rugăciunea, ca prezență și lucrare a Sfântului Duh în omul evlavios, aduce mângâiere, pace și bucurie; ea ne unește cu Preasfânta Treime, izvorul bucuriei și al vieții veșnice, dar și cu Biserica lui Hristos din toate timpurile și din toate locurile. De aceea, când pierdem bucuria și pacea sufletului, este semnul sigur că nu ne mai rugăm cum trebuie sau cât trebuie.
Prin urmare, creștinul ortodox trebuie să se roage cât mai mult, fiindcă rugăciunea aduce multă iubire sfântă în inimă, ne unește cu Dumnezeu Cel milostiv, ne ajută să vedem în fiecare om un frate și în fiecare frumusețe a creației un dar de la Dumnezeu. Rugăciunea ne ajută să înfruntăm greutățile vieții și să pregustăm, încă din lumea aceasta, lumina și bucuria Învierii și a vieții veșnice. Nimic nu poate înlocui rugăciunea și nicio activitate nu este mai de preț ca aceasta, fiindcă rugăciunea ne dăruiește inspirație și putere de a rosti cuvântul frumos și de a săvârși fapta bună.
În contextul restricțiilor sanitare din ultimii doi ani, cauzate de situația pandemică, și al problemelor create de conflictul militar din Ucraina, se constată că a sporit practica rugăciunii în viața Bisericii și a credincioșilor. Rugăciunea este izvor de bucurie și de putere spirituală, izvor de pace și de iubire față de Dumnezeu și de semenii noștri, este respirația spirituală a sufletului. Dacă Îl chemăm stăruitor pe Domnul Iisus Hristos în rugăciune, rostind: „Doamne, mântuiește-ne!” sau „Doamne, scapă-ne!”, atunci El, prin harul Său, vine la noi în suflet, ne luminează și ne întărește. Toate faptele bune și toate gândurile curate sunt roadele rugăciunii credinciosului și ale celor care se roagă pentru el: preoți, părinți, rudenii, prieteni evlavioși.
Iubiți credincioși,
în anul 2022 se împlinesc 1.000 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Simeon Noul Teolog și 300 de ani de la nașterea Sfântului Paisie de la Neamț. Pentru a marca aceste momente solemne din punct de vedere duhovnicesc, dar și pentru a evidenția lucrarea rugăciunii în viața creștinului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2022 Anul comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț. De numele acestor trei mari Sfinți isihaști sunt legate trei perioade importante de înnoire spirituală, din istoria mileniului doi al Bisericii.
Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) este cinstit de către credincioșii ortodocși, în fiecare an, în ziua de 12 martie. S-a născut și a trăit în Constantinopol și, din adolescență, a intrat în monahism, făcând parte din obștea Mănăstirii Studion, care a dat Bisericii mulți Sfinți.
Aici l-a avut Călăuzitor duhovnicesc pe Cuviosul Simeon Evlaviosul. La vârsta de doar 20 de ani, Sfântul Simeon Noul Teolog a avut prima experiență duhovnicească a vederii luminii necreate, mărturie a râvnei pe care acesta a avut-o pentru viața curată și practicarea rugăciunii.
A fost Părinte duhovnicesc pentru mulți monahi și creștini laici, iar prin învățăturile și exemplul său de viață a contribuit la reînnoirea vieții duhovnicești a epocii. Personalitate puternică, Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață despre importanța vederii luminii necreate, a trezviei și a rugăciunii neîncetate în viața duhovnicească.
Receptarea oficială a isihasmului, în veacul al XIV-lea, ca mișcare de înnoire duhovnicească prin rugăciune neîncetată, se leagă de viața și lucrarea Sfântului Grigorie Palama (1296-1359), pe care Biserica îl pomenește de două ori în cursul anului bisericesc, în a doua Duminică din Postul Mare și în ziua de 14 noiembrie.
Încă din anii adolescenței, Sfântul Grigorie Palama și-a asumat o asceză aspră, în post și rugăciune. A petrecut mai mulți ani în Muntele Athos, acolo unde, sub conducerea unor virtuoși Părinți duhovnicești, a fost călăuzit către deprinderea trezviei și a rugăciunii minții.
Potrivit biografilor săi, uneori, în timpul Sfintei Liturghii, fața îi strălucea mai presus de fire, transfigurată de focul Duhului Sfânt.
În legătură cu rugăciunea neîncetată, Sfântul Grigorie Palama menționează că „tot cel ce se numește de la Hristos (tot creștinul), în orice ceată ar fi el, trebuie să lucreze rugăciunea neîncetată, după îndemnul apostolesc: «Rugați-vă neîncetat!» […]. Nu doar monahii cei din afara lumii, ci și bărbații, și femeile, și pruncii, și înțelepții, și necărturarii, și toți laolaltă aceasta s-o învețe asemenea, și spre lucrul acesta să-și aibă toată silința”[2].
Pentru viața sa curată și pentru profunzimea învățăturilor sale, Sfântul Grigorie Palama a fost numit „teologul luminii dumnezeiești” sau „teologul harului”.
El a sintetizat învățăturile scripturistice și patristice referitoare la vederea luminii necreate, ca o mărturie durabilă pentru veacurile următoare, și a definit isihasmul ca fiind o învățătură fundamentală a Bisericii Ortodoxe.
Sfântul Paisie (Velicicovschi) de la Neamț (1722-1794) reprezintă cea de-a treia etapă a renașterii isihaste din istoria Bisericii Ortodoxe. Născut în veacul al XVIII-lea, în Ucraina, într-un context de criză a vieții spirituale, în care îndrumătorii duhovnicești lipseau, iar cărțile Sfinților Părinți erau uitate, Sfântul Paisie a ajuns în Țara Românească, unde a fost ucenicul Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului. Apoi a viețuit 17 ani în Sfântul Munte Athos.
Alături de o obște de monahi athoniți a venit în Moldova, în anul 1763, întâi la Mănăstirea Dragomirna, apoi la Mănăstirile Secu și Neamț. Sfântul Paisie a desfășurat, împreună cu ucenicii săi, o amplă lucrare de traducere a operelor Sfinților Părinți și marilor asceți, din limba greacă în limbile română și slavonă.
Filocalia a fost tradusă de el în limba slavonă și publicată, în anul 1793, la Moscova. Ucenicii Sfântului Paisie au înființat mănăstiri în Țările Române, în Ucraina și în Rusia, în cadrul cărora au cultivat practica rugăciunii isihaste și au continuat lucrarea de traducere din operele Sfinților Părinți filocalici.
Sfântul Paisie de la Neamț vorbește astfel despre dobândirea foloaselor rugăciunii: „Sfințita rugăciune a minții, după puterea învățăturilor (scrierilor) purtătorilor de Dumnezeu Părinți, lucrată prin harul lui Dumnezeu, îl curățește pe om de toate patimile, îl îndeamnă spre cea mai sârguincioasă păzire a poruncilor lui Dumnezeu și îl păzește nevătămat de toate săgețile vrăjmașilor și de înșelări” [3].
Iubiți frați și surori în Domnul,
cu ajutorul Bunului Dumnezeu, ne aflăm la începutul Postului Nașterii Domnului, cunoscut și ca Postul Crăciunului. Această perioadă este, în primul rând, una de pregătire, de rugăciune, de sfințire a sufletului și a trupului nostru prin Spovedanie și Împărtășanie, dar și prilej de întrajutorare și milostenie.
Faptele milosteniei creștine sunt roade ale rugăciunii, pentru că rugăciunea este izvorul iubirii curate față de Dumnezeu, de cei dragi și de semeni. Rugăciunea este temelia vieții și creșterii spirituale a omului și izvorul care ne umple de prezența iubirii lui Dumnezeu Cel atotmilostiv.
De aceea, cu multă dragoste părintească, vă îndemnăm să rămâneți uniți prin continuă rugăciune cu Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, să prețuiți și să cultivați rugăciunea în comunitatea eclesială, precum și în familie și în viața personală.
În contextul crizei prin care trece lumea contemporană, înmulțirea rugăciunii este o necesitate. Ne rugăm pentru pacea între popoare, pentru încetarea războiului și pentru întărirea spirituală a celor ce suferă din cauza acestuia.
Totodată, să-i ajutăm în continuare pe cei aflați în nevoie, să devenim pentru ei mâinile iubirii milostive a lui Hristos, Cel Care îi ocrotește și le dăruiește putere, răbdare și nădejde tuturor oamenilor.
Astăzi, când în jurul nostru vedem semne ale morții fizice și spirituale: lăcomie și violență, suferință și nesiguranță, sărăcie și indiferență, să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne întărească în lucrarea noastră de ajutorare a bolnavilor, bătrânilor, orfanilor, săracilor și a celor îndoliați și întristați.
Ne adresăm preoților și credincioșilor mireni ai Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a se organiza, la parohii, mănăstiri, protopopiate și la centrele eparhiale, colecte de alimente, haine și medicamente. Acestea vor fi distribuite celor aflați în suferință și în lipsuri, familiilor defavorizate sau cu mulți copii, bătrânilor și persoanelor singure, fără copii sau rude.
Având încredințarea că veți arăta și în acest an dărnicie creștină și veți răspunde cu dragoste chemării noastre părintești la această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulțumim pentru generozitatea arătată în anii precedenți și vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).
Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți românii, din țară și din străinătate, dăruindu-le sănătate și mântuire, ocrotindu-i de tot răul și întărindu-i în tot lucrul bun, spre bucuria Bisericii noastre și a poporului român de pretutindeni.
Cu multă prețuire, vă îmbrățișăm părintește și vă împărtășim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).
Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
† Teofan,
Arhiepiscopul Iașilor și |
† Laurențiu,
Arhiepiscopul Sibiului și |
† Andrei,
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului |
† Irineu,
Arhiepiscopul Craiovei |
† Ioan,
Arhiepiscopul Timișoarei |
† Petru,
Arhiepiscopul Chișinăului, |
† Iosif,
Arhiepiscopul Ortodox Român |
† Serafim,
Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei și Luxemburgului și Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord |
† Nicolae,
Arhiepiscopul Ortodox Român |
† Nifon,
Arhiepiscopul Târgoviștei, |
† Teodosie,
Arhiepiscopul Tomisului |
† Calinic,
Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților |
† Irineu,
Arhiepiscopul Alba Iuliei |
† Varsanufie,
Arhiepiscopul Râmnicului |
† Ioachim,
Arhiepiscopul Romanului și Bacăului |
† Calinic,
Arhiepiscopul Argeșului |
† Ciprian,
Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei |
† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos |
† Timotei,
Arhiepiscopul Aradului |
† Ignatie,
Episcopul Hușilor |
† Lucian,
Episcopul Caransebeșului |
† Sofronie,
Episcopul Ortodox Român al Oradiei |
† Iustin,
Episcopul Ortodox Român |
† Nicodim,
Episcopul Severinului și Strehaiei |
† Antonie,
Episcopul de Bălți |
† Veniamin,
Episcopul Basarabiei de Sud |
† Vincențiu,
Episcopul Sloboziei și Călărașilor |
† Andrei,
Episcopul Covasnei și Harghitei |
† Galaction,
Episcopul Alexandriei |
† Ambrozie,
Episcopul Giurgiului |
† Sebastian,
Episcopul Slatinei și Romanaților |
† Visarion,
Episcopul Tulcii |
† Petroniu,
Episcopul Sălajului |
† Nestor,
Episcopul Devei și Hunedoarei |
† Ieronim,
Episcopul Daciei Felix |
† Siluan,
Episcopul Ortodox Român al Ungariei |
† Siluan,
Episcopul Ortodox Român al Italiei |
† Timotei,
Episcopul Ortodox Român |
† Macarie,
Episcopul Ortodox Român |
† Mihail,
Episcopul Ortodox Român |
† Ioan Casian,
Episcopul Ortodox Român |
† Varlaam Ploieșteanul,
Episcop-vicar patriarhal |
† Timotei Prahoveanul,
Episcop-vicar |
† Nichifor Botoșăneanul,
Episcop-vicar |
† Ilarion Făgărășanul,
Episcop-vicar |
† Benedict Bistrițeanul,
Episcop-vicar |
† Paisie Lugojeanul,
Episcop-vicar |
† Marc Nemțeanul,
Episcop-vicar |
† Sofian Brașoveanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului |
† Damaschin Dorneanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților |
† Emilian Crișanul,
Episcop-vicar |
† Timotei Sătmăreanul,
Arhiereu-vicar |
† Atanasie de Bogdania,
Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei |
† Teofil de Iberia,
Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei |
Note:
1. Dumitru Stăniloae Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p. 9.
2. Filothei al Constantinopolului, Encomion la Sfântul Grigorie Palama (Ἐγκόμιον εἰς ἅγιον Γρηγόριον Παλαμᾶν), în PG 151, col. 573CD.
3 Sf. Paisie de la Neamţ, Cuvinte și scrisori duhovnicești, selectate și traduse în limba română de Valentina Pelin, cu o prefață de Virgil Cândea, vol. II, Ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 173.
Pastorala în format PDF!