Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Categorie: Alocuţiuni (Page 1 of 50)

Alocuțiunea Patriarhului României în ziua centenarului

Marea Unire de la Alba Iulia, de la înfăptuirea căreia serbăm astăzi, 1 decembrie 2018, împlinirea a 100 de ani, este sărbătoarea libertăţii, unităţii şi a demnităţii poporului român, obținute prin multe jertfe şi suferinţe.

Războiul pentru Întregirea Neamului (1916-1919), cum au numit românii participarea lor la Primul Război Mondial (1914-1918), a avut ca scop unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional, „după secole de suferinţe creştineşte îndurate”, cu credinţă, răbdare şi speranţă.

Realizarea unității naționale de la 1 decembrie 1918 a fost posibilă şi cu aportul Bisericii Ortodoxe Române, care a sprijinit Marea Unire a tuturor românilor, Biserica fiind împreună cu poporul în toate eforturile sale de cultivare a conștiinței naționale şi de afirmare a dorinței de unitate națională, în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, Basarabia şi Bucovina.

Prin rugăciune, prin cuvânt rostit, prin cărți tipărite, prin prezența personală şi fapta concretă a slujitorilor ei, Biserica a fost activă în lucrarea de unire, implicându-se în realizarea acestui ideal prin ierarhi cărturari, preoţi şi diaconi patrioţi, profesori de teologie şi studenți în teologie, aceștia având talent oratoric, putere de convingere şi de mobilizare, dar şi prin călugări sau călugărițe, care au îngrijit soldații răniți, prin mănăstiri şi parohii, care au organizat colecte de bani şi de alimente, toţi împreună încurajând moral şi ajutând material pe luptătorii români pentru libertate şi unitate națională.

În timpul Războiului de Întregire din perioada 1916-1918, mai mult de 250 de preoți ortodocși români au însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, alții au fost luați prizonieri şi deportați.

Peste 200 de călugări şi călugărițe au activat ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoți au fost anchetați, jefuiți sau alungați din parohiile lor de către inamic, alții au murit împușcați în teritoriile ocupate de trupele germane.

În Transilvania, peste 150 de preoți au fost aruncați în închisorile maghiare, unii fiind condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare. Alți peste 200 de preoți au fost deportați în vestul Ungariei, în județul Șopron, unde au trăit în condiții inumane până la eliberarea lor în 1919 de către trupele române[1].

În ceea ce privește evenimentul însuși al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1228 de delegați oficiali din Adunarea Națională Constituantă au fost şi mulţi slujitori ai Bisericii.

Cele două Biserici româneşti din Transilvania (ortodoxă şi greco-catolică) au fost reprezentate la Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegați ai consistoriilor (consiliilor eparhiale) ortodoxe şi ai capitulilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor teologice-pedagogice şi câte doi reprezentanți ai studenţilor teologi, la care se adaugă numeroşi alţi preoţi sosiţi în fruntea păstoriţilor lor, veniţi să pecetluiască dorinţa de veacuri a strămoşilor români de a trăi neasupriți, într-o singură ţară.

În Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea şi slujitori ai Bisericii, iar episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat (1919) şi apoi Patriarh al României Mari (1925), şi episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleși în delegația de patru persoane care a prezentat Actul Unirii Regelui Ferdinand, la București.

Acum, la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918, dorim să exprimăm omagiul nostru de recunoștință tuturor celor care au contribuit la realizarea celui mai mare ideal al istoriei noastre.

Ca act de comemorare a făuritorilor Marii Uniri de la 1918, în acest an Centenar, în ziua de 25 noiembrie, împreună cu Sanctitate Sa Bartolomeu, Arhiepiscopul Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic, cu ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, am sfinţit în Bucureşti Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională, simbol al spiritualităţii şi unităţii româneşti, care unește iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoştinţa pe care o datorăm permanent Eroilor Neamului.

Toţi suntem chemați să păstrăm şi să cultivăm darul libertății şi unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnității poporului român, obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale!

Pentru toate binefacerile Marii Uniri, aducem astăzi mulțumire Preasfintei Treimi, ocrotitoarea Catedralei Reîntregirii din Alba Iulia, şi pomenim cu recunoştinţă pe toţi eroii români care s-au jertfit pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

Astăzi, toți cetățenii României avem datoria să păstrăm şi să cultivăm, nu numai darul libertăţii, ci şi darul unității naţionale, ca fiind un simbol al demnității poporului român, în dialog şi cooperare cu toate popoarele lumii.

La mulţi şi binecuvântați ani, România!

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


[1] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Membru corespondent al Academiei Române, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a-III-a revăzută, editura Basilica, București, 2013, p. 471-473.

Prima predică a Patriarhului Daniel în Catedrala Națională [24 noiembrie 2018]

În acest an, 2018, al Centenarului Marii Uniri, când suntem chemaţi să cultivăm gesturi de comemorare şi recunoştinţă faţă de eroii şi luptătorii români, care, de-a lungul istoriei, s-au jertfit pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român, săvârşim în mod solemn, împreună cu ierarhi, clerici şi credincioși, slujba de pomenire a tuturor Eroilor neamului românesc, în Catedrala Mântuirii Neamului, simbol al întregirii României.

Pomenirea solemnă a Eroilor neamului românesc, cu o zi înainte de sfințirea Catedralei Naționale, o săvârşim pentru a așeza, cu evlavie şi recunoștință, sub Sfânta Masă a Altarului Catedralei Mântuirii Neamului, numele tuturor eroilor români cunoscuţi, care şi-au jertfit viaţa în Războiul de Independență (1877), în Războaiele Balcanice (1913), în Primul Război Mondial (1916-1919) în Al Doilea Război Mondial (1944-1945), precum şi numele făuritorilor Marii Uniri de la 1918.

Listele cu numele eroilor cunoscuți ai României, care au fost pomenite de părinții împreună slujitori, au fost puse la dispoziţie, la solicitarea Patriarhiei Române, de către Ministerul Apărării Naționale.

În afara acestor liste cu nume de eroi cunoscuţi, există o mulțime de eroi necunoscuți ai neamului românesc, care au fost înmormântați în gropi comune, în locuri necunoscute, dar care sunt cunoscuţi de Dumnezeu, pentru că Hristos-Domnul adună în comuniunea Sa sufletele celor adormiţi în dreapta credinţă, ca spicele într-un snop de grâu cules.

Catedrala Mântuirii Neamului a fost dintru început închinată cinstirii după cuviinţă a eroilor care s-au jertfit, de-a lungul întregii noastre istorii, pentru apărarea credinţei, pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

În acest sens, hramul principal al Catedralei Mântuirii Neamului a fost ales să fie Sărbătoarea Înălţării Domnului, care este şi zi de pomenire a eroilor, pentru a ne învăţa că există o legătură tainică între Crucea suferinţelor, Învierea şi Înălţarea la cer întru slavă a Mântuitorului Iisus Hristos, şi jertfa Eroilor neamului, care şi-au dat viaţa pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

Hristos Domnul a trecut mai întâi prin jertfa Crucii şi apoi ne-a arătat bucuria Învierii şi slava Înălţării la ceruri.

În acelaşi timp, Înălţarea la ceruri vesteşte deja Parusia (cf. Fapte 1, 11), venirea cea de-a doua a Domnului Hristos, cu slavă, să judece lumea, când „toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (Dumnezeu), şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29).

Așezarea numelor eroilor români sub Sfânta Masă a Altarului Catedralei Naţionale este, în acelaşi timp, un simbol liturgic şi patriotic.

În Biserica Ortodoxă, Sfânta Masă numită şi Altar sau Prestol, reprezintă atât Mormântul lui Hristos Cel Răstignit, cât şi Tronul slavei Învierii şi Înălţării Sale la cer.

Totodată, Sfânta Masă reprezintă şi masa Cinei celei de Taină a lui Hristos, când El a instituit Sfânta Euharistie în Sfânta şi Marea Joi, înainte de Pătimirea, Moartea şi Învierea Sa.

De aceea, așezarea pomelnicelor care cuprind numele eroilor români, din timpuri şi locuri diferite, sub Sfânta Masă a Altarului Catedralei Naţionale, simbolizează, pe lângă semnul neuitării şi prețuirii noastre pentru jertfa lor, şi speranţa comuniunii lor veşnice cu Hristos Domnul, în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice, învățând din rugăciunile Bisericii că „mai înfrumuseţat decât Raiul (…) s-a arătat, Hristoase, Mormântul Tău, izvorul învierii noastre”.

Hotărârea pomenirii Eroilor neamului românesc la praznicul Înălţării Domnului se datorează primului Patriarh al României, Miron Cristea, care, în anul 1920, a făcut această propunere în dubla sa calitate de Preşedinte al Societăţii Mormintelor Eroilor căzuţi în Război şi Mitropolit Primat – Președinte al Sfântului Sinod.

Mai târziu, în timpul dictaturii comuniste, această tradiție sfântă şi frumoasă românească a fost întreruptă, fiind reluată abia în anul 1990, după ce Biserica a primit libertatea de a se exprima şi a-şi reface tradiţia sănătoasă în legătură cu prezenţa ei în mijlocul poporului român dreptcredincios.

Astfel, în hotărârile Sfântului Sinod din anii 1999 şi 2001 s-a revenit la tradiţia ca sărbătoarea Înălţării Domnului să fie consacrată ca Zi a Eroilor și Sărbătoare națională bisericească. Totodată, Legea nr. 379/2003, privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război, a proclamat cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti, sărbătoarea Înălţării DomnuluiZiua Eroilor, ca sărbătoare naţională a poporului român.

Cultul eroilor, adică pomenirea din neam în neam, sau din generaţie în generaţie, a celor jertfiţi pentru apărarea credinţei şi a patriei, este o adevărată cultură a sufletului românesc care crede, simte şi mărturiseşte că iubirea este mai tare decât moartea.

Mulţimea pomelnicelor şi parastaselor pentru eroii neamului constituie, pe lângă rugăciune, şi un puternic factor de cultivare a conştiinţei unităţii şi continuităţii noastre naţionale.

Pomenirea eroilor din toate timpurile şi din toate locurile, ca şi cultul morţilor în general, constituie manifestări de mare statornicie în credinţă, de continuitate şi unitate în cuget şi simţiri de-a lungul generaţiilor. Astfel, este semnificativ faptul că pomelnicul a stat la baza Cronicelor româneşti (exemplul sugestiv: Pomelnicul de la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ).

Cronicile şi Letopiseţele care consemnează jertfelnicia poporului român sunt admirabil rezumate în textul inscripţiei de pe Arcul de Triumf din capitala României: „După secole de suferinţe, creştineşte îndurate, şi după lupte grele pentru păstrarea fiinţei naţionale, după apărarea plină de sacrificii a civilizaţiei umane, se îndeplini dreptatea şi pentru poporul român…”.

Aşadar, eliberarea noastră de orice stăpânire străină a fost trăită tot ca experienţă a ajutorului şi a luminii lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat. De aceea, cuvintele imnului de biruinţă a iubirii jertfelnice asupra păcatului şi asupra morţii, „Hristos a Înviat”, troparul Sfintelor Paşti, pe care îl intonăm şi la pomenirea eroilor, a fost înscris, ca simbol de recunoştinţă, pe frontispiciul Mausoleului eroilor de la Mărăşeşti.

Mulţimea eroilor jertfelnici, pe care cu smerenie şi recunoştinţă îi pomenim astăzi, confirmă adevărul că poporul român a interiorizat Taina Crucii şi a Învierii şi a trăit istoria sa ca pe o Cruce şi o Înviere, suferinţă şi speranţă, întristare şi bucurie.

Taina Crucii care se înalţă în slava Învierii este înscrisă pe Stema României, ca simbol al istoriei noastre şi program spiritual permanent. De aceea, vulturul de pe Stema României poartă Crucea în plisc, arătând că numai prin iubire jertfelnică noi ne-am apărat, am dăinuit şi am păstrat credinţa, unitatea şi demnitatea noastră.

Pomenirea Eroilor neamului românesc, organizată cu solemnitate și demnitate în Catedrala Naţională, ne ajută să înțelegem că evidențierea marilor simboluri și valori ale neamului românesc este o datorie a tuturor cetățenilor României!

Toţi suntem chemați să păstrăm şi să cultivăm darul libertăţii şi unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnității poporului, obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale!

Ne rugăm Mântuitorului Hristos Cel Răstignit, Înviat şi Înălţat la cer, să reverse harul Său, al luminii şi vieţii veşnice, peste Eroii neamului românesc, dăruindu-le lor odihnă sfântă întru nădejdea Învierii, iar nouă, celor ce îi cinstim prin rugăciune şi fapte bune, să ne dăruiască puterea să păstrăm dreapta credinţă, să ne iubim poporul şi patria, să ne rugăm şi să lucrăm pentru pace, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Mesajul Patriarhului Bartolomeos I către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române [24 noiembrie 2018]

Preafericirea Voastră,
Preafericite Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre,

Cu sentimente de bucurie și fericire, ne aflăm astăzi aici, în această Sfântă Sală Sinodală, în locul unde se cinstește tradiția Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, precum și sinodalitatea organizării ierarhice a Bisericii, conform cu tradiția și porunca apostolică.

Tot aici se iau, prin lucrarea Duhului Sfânt, hotărâri care privesc problemele din viața bisericească a Bisericii Autocefale a României, a relațiilor ei cu celelalte Biserici surori și a întregii lumi creștine.

Acest loc îl considerăm o continuare organică a bisericii și a Altarului, întrucât aici se săvârșește Liturghie după Liturghia euharistică, în care se slujește, se luminează și se alcătuiește viața clerului și a poporului, conform Sfintelor Canoane, în interiorul și în exteriorul spațiului sacru. Astfel, înțelegem întotdeauna, în conformitate cu învățătura ortodoxă, lucrările, împreuna-sfătuire și deciziile sinodale.

Dacă sunt lipsite de acest caracter liturgic, ele devin simple forme ale acestei lumi și, cu certitudine, nu se poate spune părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă (Faptele Apostolilor 15, 28).

Ne folosim de acest prilej pentru a cinsti pe toți cei care au onorat în trecut și pe cei care onorează astăzi aceste pupitre din Sfânta Sală Sinodală a Bisericii Ortodoxe Române, cu înalt sentiment de responsabilitate înaintea Arhipăstorului și Judecătorului nostru Iisus Hristos și al Bisericii Sale, cele ce ne-au fost lăsate nouă de Sfinții Apostoli, de Sfinții Părinți și de  Sfintele Sinoade, cu înțelepciune bisericească autentică, cu continuitate canonică și cu dragoste nemărginită față de om.

În același timp, dorim și ne rugăm ca harul Sfântului Duh să plinească totdeauna acest organism decizional sinodal, să lumineze din belșug și să conducă pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, dimpreună cu preacinstitul Sinod al Sfintei Biserici a României, spre decizii mântuitoare plăcute lui Dumnezeu, întru slava numelui cel sfânt al Lui, spre bună starea Bisericii, spre întărirea turmei încredințate, spre aprofundarea relațiilor bisericești și spre propovăduirea convingătoare a Sfintei Evanghelii în toată lumea.

Ne aflăm într-un spațiu sinodal unde împreună avem în fața noastră cea mai înaltă modalitate de exprimare sinodală și mărturie a Bisericii Ortodoxe din ultimele secole, respectiv, întrunirea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, desfăşurat în Creta în luna iunie 2016, la care și Sfânta Biserică a României a participat activ prin prezența Patriarhului ei, dimpreună cu numeroși arhierei.

A fost cu adevărat un moment istoric, în care Ortodoxia a dat examen de credință privind adevărul evanghelic al Bisericii ca Trup al lui Hristos și al tradiției sinodale. Cu toate că unii au decis în ultimul moment să dezerteze de la acest statut sinodal, invocând justificări pentru hotărâri greșite și negând, în același timp, semnăturile acestora, Preafericirea Voastră, dimpreună cu cinstita ierarhie, ați hotărât să fiți prezenți în chip strălucit, cu cinste, cu toată buna conștiință și cu sinceritate, ascultând de vocea îndatoririlor față de Biserică.

Implicarea personală a Preafericirii Voastre la reușita istorică a Sfântului și Marelui Sinod, precum și cunoștințele teologice și dogmatice ale Preafericirii Voastre, precum şi modul de participare cinstit, inteligent, genial și priceput la fiecare pas, în colaborare cu ceilalți Întâistătători, au făcut ca totul să aibă un final minunat și de neprețuit.

Pentru aceasta, Vă rog să primiți, încă o dată, felicitările mele călduroase și frățești, precum și mulțumirile din inimă. Să dea Dumnezeu să ne învrednicească să aplicăm cu toții în viața de zi cu zi toate acele decizii și hotărâri luate prin Enciclica și prin Mesajul către poporul ortodox, către toți oamenii de bună credință, arătând omenirii fața adevărată a Bisericii Ortodoxe.

Este cunoscut faptul că, din cele 14 Biserici autocefale Ortodoxe Răsăritene, ultimele 9 au primit de la Patriarhia Ecumenică autocefalia, iar unele și vrednicia Patriarhală. Opt dintre ele, dintre care și Biserica Ortodoxă Română, fac parte din însuși trupul Bisericii Mamă a Constantinopolului.

Folosind limbajul biologiei, am spune că aceste 9 Biserici s-au format prin mitoză și mișcare celulară. Celula mamă este Biserica Noii Rome, care, cu dragoste s-a divizat, în cursul procesului acordării Autocefaliei, în două celule – Biserici egale și identice din punct de vedere genetic, având același har (ADN) și vrednicie bisericească!

În zilele acestea, în urma unor procese numeroase, îndelungate și nelipsite de chinuri, la cererea insistentă a trupului bisericesc din Ucraina greu încercat de mulți ani, Patriarhia Ecumenică, exercitându-și iarăși privilegiul său acordat de hotărârile Sfintelor Canoane, în această privință, a luat sinodal hotărârea de a acorda și Kievului – de astfel regiune ecleziastică străveche a Constantinopolului – rangul Autocefaliei.

Am făcut aceasta pentru ca lucrurile de acolo să se soluționeze canonic, să înceteze schismele care nu ar fi trebuit să fie, dar totuși există acolo, și să se pună capăt divergențelor îndelungate dintre frații ortodocși de același neam.

Toate acestea pentru a înceta dușmăniile, rivalitățile și conflictele, fără să diminueze cu nimic drepturile celorlalte Biserici. Este vorba de încă o chenoză jertfelnică a inimii de mamă a Bisericii Constantinopolului spre binele multor milioane de credincioși. Avem speranță în ajutorul lui Dumnezeu că se va termina în curând procesul de unire a taberelor împărțite, pentru a purcede la întrunirea și emiterea Tomosului Sinodal Patriarhal a Bisericii Ucrainei, devenind astfel cea mai nouă Biserică Autocefală soră.

Mi-aș fi dorit ca această procedură să fi avut loc după cum este prevăzută în modalitatea de acordare a Autocefaliei.

În acest moment nu există omofonie – și pentru această situaţie nu este de vină Patriarhia Ecumenică – ceea ce a făcut ca Autocefalia să nu intre pe ordinea de zi a temelor Sfântului și Marelui Sinod; se înțelege de la sine situația existentă de secole, ad referendum spre a fi reportată la un viitor Sinod Ecumenic și bineînțeles nu sunt îndreptățiți cei care poartă responsabilitatea absenței de la Sfântul și Marele Sinod să reacționeze violent și să divizeze fără frică de Dumnezeu unitatea Bisericii.

Sunt sigur că Biserica Ortodoxă Română se va implica în păstrarea unității bisericești și a dreptății.

Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre!

Astăzi, în afară de Sfântul Clement al Romei, acest Părinte înțelept al Bisericii, îl sărbătorim și pe Sfântul Petru, episcopul Alexandriei, care, după cum cunoașteți, a văzut în vis pe Hristos, înainte de moartea sa martirică, purtând haina sfâșiată și spunând că aceasta a făcut-o Arie cel nebun. Văzând haina Mântuitorului ruptă în două și simțind scârbă față de poziția lui Arie cel bătut de Dumnezeu, să lucrăm în sinceritate cu toate puterile pentru păstrarea unității bisericești în unitatea păcii, a înțelegerii reciproce și a iubirii jertfelnice pentru ceilalți.

Mulțumim, Preafericirea Voastră, pentru cuvintele călduroase adresate Nouă, pe care le păstrăm în inimă cu bucurie și recunoștință! Pregustăm din bucuria zilei de mâine, la sfințirea acestei mărețe Catedrale Naționale, închinate Înălțării Domnului și a ocrotitorului nostru comun Sfântul Apostol Andrei cel Întâi Chemat.

Prin sfințirea Bisericii lui Dumnezeu, se reînnoiește în noi credința, nădejdea și dragostea comună, vom fi împreună Întâistătători și slujitori la acest jertfelnic recent întemeiat și ne vom împărtăși din același Sfânt Potir al mântuirii și al vieții veșnice, unde se încununează profunda noastră unitate în Hristos, spre bucuria cerului și a pământului.

Vă dorim, Preafericirea Voastră, dimpreună cu ceilalți frați întru Hristos, să umblați în lumina cunoașterii Acestuia și să răspândiți iubirea lui Dumnezeu întregului popor român și întregii Ortodoxii.

Hristos este în mijlocul nostru în toate zilele vieții noastre, în vecii vecilor. Amin!

Pastorala sinodală [noiembrie 2018]

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
şi preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Patriarhiei Române,

har, pace și bucurie de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

În anul 2018 aniversăm Centenarul Marii Uniri, adică un secol de la constituirea României Mari. În mod firesc, acest an a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918, fapt ce constituie un prilej de cultivare a unității și demnității noastre naționale și de recunoștință față de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a conștiinței de neam, a comuniunii de credință, de limbă, de cuget și simțire românească.

Creștinat, adică unit cu Hristos prin Botez, pe când se forma ca popor nou în istorie, poporul român a purtat în sufletul său în același timp pecetea tainei Crucii și Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce și o Înviere, suferință și speranță, întristare și bucurie.

Taina Crucii care se înalță în slava Învierii este înscrisă pe Stema României, ca simbol al dăinuirii noastre și program spiritual al devenirii noastre. De aceea, vulturul de pe Stema României poartă Crucea în plisc, arătând că numai prin credință și iubire jertfelnică noi ne-am apărat patria, am dăinuit ca neam și am realizat unitatea și demnitatea noastră ca stat național.

Rodirea luminoasă a Evangheliei lui Hristos în istoria și cultura poporului român se vede și în darul unității, al libertății și demnității naționale, dobândit prin credință puternică și luptă jertfelnică de-a lungul a multor „secole de suferință creștinește îndurate”, după cum este scris pe Arcul de Triumf din București.

În anul Centenarului Marii Uniri, trebuie să subliniem în mod deosebit că  România Mare este și o lucrare a Bisericii Ortodoxe Române, care, în toată istoria ei, a apărat unitatea de credință a românilor și, implicit, a cultivat conștiința unității de ­neam.

„Românii – scria marele istoric Nicolae Iorga – au trăit într-o comunitate religioasă, care a avut drept consecință o comunitate culturală de cel puțin 300 de ani, și aceasta a produs în ceea ce privește sentimentul general de unitate românească cel mai mare efect”[1]. ­Biserica, prin predică și tipar, a cultivat cu stăruință în sufletele credincioșilor români conștiința că  au aceeași origine, ca neam, aceeași limbă neolatină și aceeași credință creștină.

Cu alte cuvinte, în cazul neamului nostru, conștiința uni­tății de credință s-a împletit întotdeauna cu cea a unității de neam sau, mai exact, unitatea de credin­ță a întreținut, a cultivat și consolidat conștiința unității de neam. Unitatea de credință și unitatea de neam erau atât de strâns unite, încât credința ortodoxă, în limbajul medieval, era numită „legea românească”[2].

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră la promovarea conștiinței unității spirituale a neamului românesc. Ea a cultivat în sufletele credincioșilor români conștiința trează că ei au aceeași obârșie, ca neam, aceeași limbă şi aceeași credință creștină.

Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei erau în strânse legături cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărţilor bisericeşti, ajutorarea frăţească în timp de prigoană, corespondenţa între ierarhi, contactele personale între preoţi, călugări şi credincioşi pelerini, fiind adesea practicate de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi.

Conștiința unității de neam a fost întărită mai ales prin traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română pentru „întreaga seminție românească”, punându-se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat şi mai mult conștiința unității de neam a tuturor românilor.

Biserica a dăruit cărți de slujbă şi de învățătură în limba poporului, înțeleasă de toți, cărți care au circulat în toate provinciile românești, afirmând, adesea, în predosloviile acestor cărți unitatea bisericească şi naţională a tuturor românilor.

Mihai Eminescu, cunoscând bine viața şi istoria poporului român, precum şi rolul Bisericii şi al credinței în dezvoltarea culturii şi a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință şi al cultului liturgic, a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”[3]; fiind „păstrătoarea elementului latin (…) care a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise”[4].

Liturghia săvârșită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală naţională, de dezvoltare a identității şi conștiinței naționale şi a culturii românești.

În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Forţa principală, prin care Biserica poporului român s-a manifestat ca una şi a contribuit în cea mai mare măsură la unitatea acestui popor, a fost identitatea slujbelor bisericeşti, având ca centru Liturghia. Aceeași Liturghie, aceleași Slujbe, săvârșite în toate satele româneşti – iar în Ardeal numai în satele româneşti –, au păstrat aceste sate într-o unitate spirituală între ele şi cu românii de peste Carpaţi. Liturghia şi Slujbele răsăritene au rămas trăsătura bisericească de unire între toţi românii, chiar când între românii ardeleni s-a produs o separaţie din punct de vedere administrativ-bisericesc. Se poate vorbi de o permanentă şi neîntreruptă unitate religioasă liturgică a poporului ­român. Întreg poporul român a ­rămas înlăuntrul aceleiaşi vieţi ­liturgice răsăritene”[5].

Această limbă liturgică a dobândit statutul de limbă de cultură și civilizație creștină când Sfânta Liturghie şi Sfânta Scriptură au fost traduse în limba vie a poporului.

Așadar, limba română și credința creștină sunt componente fundamentale ale ființei și identității poporului român.

Dreptcredincioși creștini,

Biserica Ortodoxă Română a iubit și a slujit întotdeauna poporul român, a binecuvântat aspirațiile lui de libertate și unitate și a participat la momentele semnificative ale istoriei naționale, precum Unirea Principatelor din 1859, obținerea Independenței de stat a României (1877-1878) și Marea Unire din 1918. În acest sens, Centenarul Marii Uniri este în același timp o sărbătoare a unității de neam și de credință întărită prin jertfă și biruință.

În urmă cu un secol s-a înfăptuit, cu prețul unor mari sacrificii, România Mare, prin unirea cu Regatul României a Basarabiei, hotărâtă de Sfatul Țării la 27 martie/9 aprilie 1918, a Bucovinei, decisă de Congresul General al Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918, și a Transilvaniei, hotărâtă de Marea Adunare Națională din 18 noiembrie/1 decembrie, convocată la Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea, unde, la 28 februarie 1785, au fost executați Horea și Cloșca, cunoscuți luptători pentru drepturile sociale și naționale ale românilor ardeleni în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Statul constituit în anul 1918, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României, a primit recunoaștere internațională prin tratatele care au constituit sistemul de la Versailles și Trianon (1919-1920).

Deși nedreptățile istoriei au făcut ca unele dintre teritoriile românești unite în 1918 să fie mai târziu desprinse din trupul țării, totuși frații nu pot fi separați de granițe și garduri de sârmă ghimpată, iar sentimentele de dragoste și frățietate nu pot fi înăbușite.

Comemorăm în acest an pe făuritorii Marii Uniri din 1918, îndeosebi pe basarabenii Ion Inculeț, Pantelimon Erhan, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan și Ioan Pelivan, pe bucovinenii Iancu Flondor, Sextil Pușcariu, Dionisie Bejan și Doru Popovici, pe transilvănenii și bănățenii Vasile GoldișȘtefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Ion Flueraș și Vasile Lucaciu, pentru a menționa numai câțiva dintre mai distinșii înfăptuitori ai Marii Uniri.

Totodată, evidențiem contribuția unor ierarhi români, în frunte cu Episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, viitorul Patriarh al României, și a multor clerici ortodocși la făurirea Marii Uniri din 1918.

Așadar, realizarea marilor idealuri ale unității şi demnității naționale ale românilor, au fost posibile şi prin aportul deosebit al Bisericii Ortodoxe Române, care a fost mereu împreună cu poporul prin toate eforturile ei de cultivare a conștiinței naționale şi de afirmare a dorinței de unitate şi independenţă.

Astăzi, România trebuie să își păstreze identitatea şi să îşi promoveze simbolurile şi valorile spirituale. Deși există unele beneficii ale globalizării, mai ales în domeniul informatic şi în cel economic, totuşi, piața globală şi sistemul informațional mondial nu pot suplini pierderea identității spirituale a unui popor. În acest sens, este mereu actuală întrebarea Domnului Iisus Hristos: „Ce îi folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).

Doar o mai bună cunoaștere a identității şi a demnității naţionale ajută un popor să se dezvolte şi să dăinuie în istorie, intrând în dialog demn şi creator cu alte popoare. Diminuarea sau slăbirea identității naționale, la care conduce impactul unei globalizări agresive, motivată de eficiență şi succes economic imediat, nu este benefică nici pe plan local, nici la nivel universal.

Cultivarea identității naționale trebuie sporită prin cultivarea culturii naționale, a credinței și a tradițiilor în cadrul cooperării internaționale, prin susținerea și promovarea simbolurilor și proiectelor culturale de afirmare a identității naționale. În acest sens, este esențial să evidențiem elementele esențiale ale identității românești pentru a transmite lumii un mesaj pozitiv despre România şi despre spiritul sau etosul poporului român, în dialogul său cu celelalte popoare ale lumii.

Astfel, Biserica Ortodoxă Română, a cărei contribuție la împlinirea marilor idealuri naţionale este, din nefericire, insuficient cunoscută, a lucrat mai întâi pentru realizarea independenței şi unității poporului român, iar apoi a lucrat pentru recunoașterea drepturilor şi demnității ei pe plan extern: dobândirea Autocefaliei în anul 1885 şi dobândirea rangului de Patriarhie în anul 1925.

De fapt, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost obținută numai după proclamarea Regatului României în anul 1881, având ca rege pe Carol I, iar ridicarea ei la rang de Patriarhie în 1925 s-a realizat numai după Marea Unire de la Alba Iulia (1918), în timpul domniei regelui Ferdinand şi a reginei Maria.

Un simbol al întregirii României, realizată prin voința poporului, jertfa ostașilor români, și mai ales prin lucrarea providenței divine, este construirea Catedralei Naționale. După încheierea Războiului de Independenţă, poetul Mihai Eminescu şi scriitorul Ioan Slavici au fost printre primii intelectuali români care au lansat şi au susţinut ideea construirii unei catedrale naţionale, ca semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru dobândirea Independenţei României, adică un edificiu bisericesc cu valoare de simbol naţional[6].

Apoi, cel care a susținut și a promovat intens importanța construirii unei noi Catedrale în București a fost Patriarhul Miron Cristea. Încă din anul 1920, la o şedinţă festivă a Sfântului Sinod, propunerea Mitropolitului Primat al României şi chiar denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului au fost adoptate cu entuziasm.

Când vorbim de Catedrala Mântuirii Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominație străină și dobândirea libertății de-a trăi în comuniune națională exprimată în unirea tuturor provinciilor românești într-un singur Stat național. Aceasta era, în mod constant, gândirea Patriarhului Miron și a contemporanilor săi care doreau o catedrală nouă.

Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională, cu hramul principal Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor, unește simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoștința pe care o datorăm permanent Eroilor Neamului.

Prin milostivirea lui Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Domnului, ale Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, și ale tuturor Sfinților, prin dărnicia clerului și credincioșilor Patriarhiei Române din țară și străinătate, în ziua de 25 noiembrie 2018, va fi sfințită Catedrala Națională, acest edificiu nou fiind o necesitate liturgică practică, dar și un simbol al spiritualității românești.

Anul 2018, an Centenar dedicat Făuritorilor Marii Uniri de la 1918, este, în mod deosebit, un an al recunoștinței şi al comuniunii românești și deopotrivă un prilej binecuvântat de a lucra mai intens pentru cultivarea unității de credinţă apostolică, primită de la Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, care este şi ocrotitorul noii Catedrale Naționale.

Dreptmăritori creștini,

Postul Nașterii Domnului este, în primul rând, o pregătire, o sfinţire a gândurilor, a simţirilor, a trupului şi a sufletului nostru prin pocăinţă, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, prin citirea mai deasă a Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor şi printr-o atenţie spirituală deosebită ca să devenim „biserică sfinţită” în sufletele şi în trupurile noastre.

În această perioadă a postului înţelegem că, pe lângă pregătirea noastră duhovnicească interioară, trebuie să facem şi milostenie, dăruind altora, ca semn al iubirii noastre frăţeşti, daruri spirituale şi daruri materiale, după putinţă, iar dacă nu avem niciun dar material, măcar să oferim un cuvânt bun, o mână de ajutor, o încurajare unui om sărac, singur şi deznădăjduit, întristat sau îndoliat.

Această milostenie sau această dăruire către alţii este pregătirea noastră pentru a primi pe Cel ce este Marele Dar, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dăruit de Dumnezeu Tatăl „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire“.

Prin urmare, postul se uneşte cu rugăciunea şi cu împărtăşirea euharistică mai deasă, pentru sfinţirea noastră, dar şi cu milostenia, ca semn al prezenţei iubirii milostive a lui Hristos în noi. De fapt, când primeşti un dar material, ţi se umple mâna, dar când dăruieşti cu bucurie şi smerenie, ţi se umple inima de prezenţa lui Dumnezeu Cel milostiv în tine.

Să ne ajute Hristos Domnul să înţelegem această perioadă de post nu ca pe o perioadă de oprelişti sau de restricţii, ci ca timp de sporire în evlavie şi dărnicie! Păcatul lăcomiei ne face robi, dar rugăciunea unită cu milostenia ne face liberi.

Când ne rugăm, ne unim cu Dumnezeu Cel necuprins şi netrecător, primind în suflet pace şi bucurie. Însă când folosim pătimaş lucrurile materiale, ne unim cu realităţi limitate şi trecătoare, care limitează dorinţa spirituală a sufletului uman după iubire infinită şi eternă.

Deci, postul adevărat este prilej de libertate duhovnicească: libertatea de a-L iubi pe Dumnezeu mai mult prin rugăciune şi libertatea de a-i iubi pe semenii noştri mai mult prin fapte bune.

În mâna întinsă a aproapelui trebuie să vedem mereu mâna veşnic întinsă a lui Hristos către noi. Mâna săracului care cere se întâlneşte cu mâna lui Hristos din noi care oferă.

De aceea, şi în anul acesta, vă îndemnăm să organizaţi la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale colecte de bani, alimente, haine şi medicamente pentru a  fi distribuite tuturor celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, familii defavorizate cu mulţi copii, persoane singure fără copii sau rude, astfel încât „prisosinţa voastră să împlinească lipsa acelora” (2 Corinteni 8, 14).

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să vă răsplătească dărnicia arătată prin colecta din toamna anului trecut şi să vă binecuvinteze pe toţi cu iubirea, mila şi bunătatea Sa dumnezeiască, spre a arăta şi de această dată, în vremea Postului Nașterii Domnului, multă rugăciune şi grijă pentru cei bolnavi, precum şi milostenie faţă de toţi cei neajutoraţi, având încredinţarea, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, că: „Slujirea acestui dar nu numai că împlineşte lipsurile Sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri în faţa lui Dumnezeu” (2 Corinteni 9, 12).

Vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi ne rugăm ca „harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13). Amin!

† Daniel,

Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

† Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Ignatie, Episcopul Huşilor

† Lucian, Episcopul Caransebeşului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Antonie, Episcopul de Bălți

† Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud

† Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Ilarion Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

† Emilian Crișanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului

† Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdana, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

† Teofil de Iberia, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei


[1] Nicolae Iorga, Dezvoltarea ideii ­unităţii politice a românilor, Editura Casei Școalelor, București, 1915, p. 26.

[2] Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în Evul Mediu, Editura ­Academiei, București, 1983, p. 122, n. 34.

[3] Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în Opere, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 13, pp. 168-169.

[4] Idem, Liber-cugetător, liberă-cugetare, în Timpul, 2 februarie 1879, în Opere, Editura Academiei Române, București, 1989, vol. 10, p. 187.

[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, în colecţia Opere complete, vol. IX, Ed. Basilica, Bucureşti, 2018, p. 325.

[6] Nicolae Şt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2011, p. 51.

Anul omagial al unității de credință și de neam

Anul 1918 a fost anul statalității pentru mai multe popoare ale Europei. A fost, în mod indiscutabil, un an providențial, în care definirea statală a fost o reală „mișcare a popoarelor”[1]. Căci, dimpreună cu România, și-au primit identitatea politico-națională și Cehia, Slovacia, Polonia, Letonia, Estonia și Lituania[2]. De aceea, 2018 reprezintă pentru toate aceste state europene anul centenar, anul în care pun în relief roadele unității statale.

1. Unitatea de credință temelie a unității Bisericii[3]

Însă mai înainte de a avea un stat unitar la 1918, românii, timp de două milenii, s-au format ca neam cu conștiință de sine în Biserică și au năzuit, timp de secole la rând, la unitatea lor teritorială. Pentru că poporul român, fiind încreștinat de Sfântul Apostol Andreas [Ἀνδρέας][4], Apostolul românilor, și-a păstrat timp de două milenii unitatea de credință, cât și vatra strămoșească unde s-a format. Fapt pentru care putem să afirmăm fără dubii nu numai apostolicitatea Bisericii românești[5], ci și continuitatea neîntreruptă a românilor pe aceste meleaguri[6].

2. Credința în Dumnezeu și cultul creștin, factori de promovare a unității Bisericii Ortodoxe

Viața Bisericii izvorăște din cultul ei divino-uman. Pentru că noi trăim împreună cu Dumnezeu prin continua slujire a cultului Bisericii, în care El Se coboară, prin slava Lui, și ni Se revelează nouă. De aceea, cultul Bisericii ne împrospătează mereu credința, ne-o fortifică interior, ne reconfirmă continuu convertirea personală, dar ne și unește pe unul cu altul, pentru că să fim mădularele vii, mistice, ale Domnului nostru Iisus Hristos. Căci e nevoie de continua actualizare a statutului nostru de creștini, de continua implicare în viața Bisericii, pentru a ne simți oameni credincioși. Și când cei credincioși participă în mod activ la viața Bisericii, atunci, în mod bucuros, asistăm la minunea unității eclesiale. Pentru că oameni foarte diferiți stau unii lângă alții, fiindcă au același crez ortodox și aceeași aspirație de fond: dorința lor de a se mântui.

3. Sinodalitatea – formă de conducere și de păstrare a unității Bisericii

Dar Biserica, dintru început, a funcționat ca o instituție a sinodalității, a cooperării frățești între treptele ierarhice și între ierarhie și poporul credincios. Ierarhia sacramentală, instituită de Domnul și de Sfinții Lui Apostoli în mod tripartit, este până azi izvorul, dar și liantul unității bisericești. Pentru că ierarhia bisericească slujește poporului celui credincios, format din mireni și monahi, și fără de care nu poate să fie funcțională. Pentru că noi nu ne slujim pe noi înșine, ci pe cei pe care îi păstorim duhovnicește și pe care îi hrănim și îi conducem spre mântuirea lor.

Căci a conduce înseamnă a sluji [Mt. 23, 11]. Iar a sluji înseamnă a-i păstra pe toți în staulul cel dumnezeiesc al lui Hristos [In. 10, 16], învățându-i că nicio persoană a Dumnezeului nostru treimic nu face nimic în mod separat de celelalte două, ci numai împreună, numai în mod comunional. Pentru că de la Dumnezeul nostru treimic noi am învățat comuniunea și slujirea bisericească, sensul profund al unității neamului omenesc și al Bisericii, atâta timp cât întreaga umanitate e chemată și așteptată să intre în Biserică și să devină un singur trup al Celui care a murit și a înviat pentru mântuirea ei. Căci toți suntem dintr-un trup și dintr-un sânge, din cele ale Sfântului nostru Protopărinte Adam, pentru ca să devenim mădularele cele duhovnicești ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne hrănește cu Trupul și Sângele Lui ca să avem în noi viața cea veșnică [In. 6, 54, BYZ].

4. Organizarea bisericească și unitatea de neam și credință

Însă primul scaun arhiepiscopal al românilor a fost cel de la Tomis, în Constanța de azi, și de acolo s-a răspândit Biserica în spațiul românesc. De la Arhiepiscopia autocefală de Tomis s-a ajuns la Mitropolia autocefală a Ungrovlahiei în 1359 și la Mitropolia autocefală a Moldovei în 1401[7], ambele fiind sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol. Mitropolia Ardealului a fost înființată canonic în timpul Sfântului Andrei Șaguna, în sec. al 19-lea[8], el fiind hirotonit Episcop de PS Iosif Rajačić, Episcop sârb[9].

Alexandru Ioan Cuza a promulgat decretul pentru înființarea Bisericii Ortodoxe Române pe data de 3 decembrie 1864[10]. Însă Biserica Ortodoxă Română se constituie în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei și a Moldovei de Patriarhia de Constantinopol, Mitropolitul Ungrovlahiei devenind Mitropolitul-Primat al României[11]. Primul Mitropolit-Primat al României a fost ÎPS Nifon Rusailă, păstorind între 1865-1875[12].

Pe 25 aprilie 1885 a fost recunoscută autocefalia Bisericii noastre de către Biserica mamă de la Constantinopol[13]. Iar Mitropolia Ardealului s-a unit cu Sfântul Sinod de la București pe 23 aprilie 1919. Biserica Ortodoxă Română a devenit Patriarhie la 1 noiembrie 1925, avându-l ca prim Patriarh al ei pe PFP Miron Cristea.

Arhiepiscopia Basarabiei s-a unit cu Biserica Ortodoxă Română pe 30 decembrie 1919, iar în 1927 a devenit Mitropolia Basarabiei, fiind păstorită de ÎPS Gurie Grosu[14]. De aceea, organizarea bisericească din teritoriile românești a păstrat unitatea de neam și de credință a poporului român. Căci „conștiința unității de credință s-a împletit întotdeauna cu cea a unității de neam sau, mai exact, unitatea de credință a întreținut, a cultivat și consolidat conștiința unității de neam”[15]. Pentru că românilor, prin Biserică, li s-a slujit și li s-a predicat în limba română, li s-au tipărit cărți de cult și de literatură diversă, și li s-a sădit în suflet conștiința că suntem de un neam și de o credință și că trebuie să trăim împreună aici, pe vechiul nostru pământ strămoșesc.

5. Sinodul de la Iași (1642) și unitatea credinței

Sinodul de la Iași, din 1642, a fost un eveniment bisericesc panortodox, pe care Patriarhia Constantinopolului l-a organizat în Moldova lui Vasile Lupu. Expositio fidei a Sfântului Petru Movilă a fost analizată și amendată sinodal, ea fiind receptată de toate Patriarhiile ortodoxe ca o mărturisire ortodoxă, iar Sinodul, în istorie, a rămas ca cel mai important Sinod panortodox de după căderea Constantinopolului[16]. Pentru că a dat o mărturie clară și luminoasă despre credința Bisericii, apărând astfel unitatea de credință a popoarelor ortodoxe și, în primul rând, a poporului român.

6. Mărturisirile de credință și rolul lor în păstrarea și afirmarea unității Bisericii

În 1981, Prof. Alexandru Elian va publica, în traducerea sa, mărturisirea Sfântului Petru Movilă scrisă în limba latină, care fusese acceptată sinodal în 1642, sub titlul Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe[17]. Mărturisirea de credință a Sfântului Petru Movilă fusese precedată de mărturisirea Patriarhului Mitrofanis Critopulos [Μητροφάνης Κριτόπουλος] al Alexandriei[18], din anul 1625, și a fost urmată de mărturisirea Patriarhului Dositeos al II-lea, Notaras, al Ierusalimului [Δοσίθεος Β΄, Νοταράς, Ιεροσολύμων], din anul 1672[19]. Părintele Profesor Ioan Ică sn. își va scrie teza doctorală pe tema mărturisirii lui Mitrofanis și o va susține în aprilie 1974, traducând și mărturisirea în limba română[20], pe când Prof. Vasile Loichiță publicase deja mărturisirea lui Dositeos, în traducerea sa, în anii 1942-1943[21].

Ultima mărturisire panortodoxă a Bisericii noastre a fost Enciclica Patriarhilor ortodocși din anul 1848. Ea a fost tradusă și comentată de Prof. Teodor M. Popescu în anul 1935[22]. Și toate aceste mărturisiri de credință vorbesc despre Biserica Ortodoxă ca despre singura Biserică a lui Hristos, zidită pe temelia Profeților și a Apostolilor, în care noi trebuie să ne mântuim.

7. Atitudinea Bisericii față de persecuții

Numai că Biserica nu a cunoscut doar perioade de pace și de înflorire ca cea de astăzi, ci și perioade crunte de persecuție și de retragere în sine. În primele decenii ale sale Biserica a fost persecutată religios de evrei[23]. Între anii 64-313, Biserica a fost persecutată religios de împărații romani, care erau păgâni idolatri.

Ereticii, pe timp de pace sau în momente de instabilitate politică, au persecutat și ei Biserica, alături de islam și, mai recent, de promotorii ideologiei ateiste. Însă, pe lângă persecuția fățișă, întotdeauna Biserica a fost persecutată tacit, sinaxarul Bisericii fiind plin de Sfinți martirizați pe timp de pace. Pentru că Biserica a văzut persecuția ca pe o încercare îngăduită de Dumnezeu, pe care trebuie să o treacă prin credință și răbdare. Ea nu a promovat răzbunarea și resentimentul, ci pacea și buna-înțelegere între oameni. Din acest motiv și ultima prigoană foarte dureroasă, cea ideologică, a comunismului ateist, a încercat să-și aservească Biserica, să o facă docilă, în timp ce i-a impus să se închidă în sine. Pe când fiii Bisericii, cei persecutați religios până la sânge, au trecut prin cele mai crunte închisori, ei neputând fi „reeducați”, pentru că au transformat închisorile în biserici vii, în care s-au sfințit ca Mărturisitori și Mucenici ai dreptei credințe[24].

8. Persecuții în spațiul românesc și martirajul ca mod de păstrare și mărturisire a dreptei credințe

Printre puținii Mucenici din vechime canonizați de Biserica noastră este și Sfântul Mucenic Savvas [Σάββας] de la Buzău[25], martirizat pe 12 aprilie 372. Avea 38 de ani și era Cântăreț bisericesc și a fost martirizat de goții păgâni[26]. Iar Sfintele sale Moaște au fost cerute și primite de Sfântul Vasilios cel Mare în mitropolia sa[27].

Pe 26 aprilie îi pomenim pe Sfinții Mucenici Chirillos [Κυρίλλως], Chindeas [Κυνδαίας] și Tasios [Τάσειος][28]. Ei au fost martirizați la Axiopolis în timpul lui Diocletianus, pentru că nu au acceptat să se închine zeilor[29]. Pe 28 aprilie îi pomenim pe Sfinții Mucenici Maximus, Quintilianus și Dadas, originari din satul Ozovia. Au fost martirizați pe 28 aprilie 304 pentru că nu s-au închinat zeilor romani[30].

Dacă Sfinții Mucenici enumerați până acum au fost martirizați pe pământ românesc, Sfântul Mucenic Ioan Românul, pomenit pe 12 mai, fiind robit de turci în 1659, va fi martirizat la Istanbul, prin spânzurare, pe 12 mai 1662[31]. Pe 27 mai 304, la vârsta de 49 de ani, va fi martirizat Sfântul Mucenic Iulius Veteranul din Durostorum[32]. Pomeniți pe 4 iunie, Sfinții Mucenici Zoticos [Ζωτικός], Attalos [Ατταλός], Camasis [Κάμασις] și Filippos [Φίλιππος][33] de la Niculițel au fost martirizați la Noviodunum la începutul sec. al 4-lea[34].

Sfântul Mucenic Emilianos de la Durostorum a fost martirizat pe 18 iulie 362, într-o zi de vineri[35].

Sfinții Mucenici Brâncoveni vor fi martirizați la Istanbul pe 15 august 1714 prin tăierea capetelor[36]. Și „capetele lor au fost purtate de turci prin Constantinopol, în vârful sulițelor, iar trupurile le-au fost aruncate a doua zi în Bosfor”[37].

Sfântul Mucenic Nicolae Oprea din Săliștea Sibiului a fost martirizat la Kufstein, în Austria, pentru că a cerut Episcop ortodox pentru românii din Transilvania[38].

Sfinții năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra și Vasile Oichi din Telciu au fost martirizați pe 12 noiembrie 1763. Pentru că au apărat credința ortodoxă și au afirmat identitatea neamului românesc[39].

Dar, pe lângă Sfinții canonizați, care au suferit din partea romanilor, a turcilor sau a ereticilor, Biserica românească a născut mult mai mulți Sfinți și pe ei trebuie să îi cunoaștem și să îi recunoaștem cu evlavie. Căci cu toții sunt exemple vii de credincioșie față de Biserica lui Dumnezeu și de adâncă românitate și ei ne pot ajuta să fim statornici în iubirea noastră față de Dumnezeu și față de neamul nostru.

9. Rolul Bisericii din Principatele Române în lupta de păstrare și afirmare a credinței ortodoxe

Însă Biserica românească nu a fost indiferentă față de celelalte Biserici Ortodoxe surori și nici față de Sfintele locuri ale Ortodoxiei.

Începând din anul 1369, din timpul Domnului Vladislav I, românii au ajutat Muntele Athos în mod direct și prin cele 140 de Mănăstiri românești închinate Sfântului Munte. Au fost ajutate cu bani toate cele 20 de Mănăstiri ale Athosului[40].

Sfinții Domni Neagoe Basarab și Constantin Brâncoveanu, alături de Domnii Vasile Lupu și Matei Basarab, au fost patronii întregii Ortodoxii, pentru că au ajutat toate Patriarhiile Ortodoxe ale lumii[41].

Mănăstirea Sfânta Parascheva din Iași, ctitorită în anul 1610 de Nestor Ureche, tatăl lui Grigore Ureche, a fost metoh al Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai[42]. Vasile Lupu, Mihail Racoviță și Sfântul Constantin Brâncoveanu au făcut danii bogate către Muntele Sinai[43]. Nicolae Mavrocordat a închinat Mănăstirea Sfânta Treime din București Patriarhiei Ierusalimului[44]. Sfinții Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul îl trimit pe Mihail Ștefanovici în Georgia și acesta, împreună cu echipa sa tipografică, editează în limba georgiană cărți de cult[45].

Între sec. 16-18, 10 Patriarhi ai Alexandriei au venit în Țările Române[46]. Când Sfântul Patriarh Chirillos Lucaris [Κύριλλος Λούκαρις][47] a venit în Țara Românească în 1613, el a primit multe donații, printre care și închinarea Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului, din Stănești-Vâlcea, Patriarhiei Alexandriei. Și această Mănăstire românească a fost închinată Patriarhiei Alexandriei până în decembrie 1863[48].

Sfântul Antim Ivireanul a tipărit pentru Patriarhia Antiohiei „primele cărți liturgice în limba arabă: un Liturghier greco-arab (1701) și un Ceaslov greco-arab (1702). Liturghierul greco-arab din 1701 a fost una dintre primele cărți tipărite cu litere mobile din lume având caractere arabe”[49]. Și prin toate aceste danii se văd mărinimia și credincioșia creștinilor români față de celelalte Biserici Ortodoxe și față de toată creștinătatea ortodoxă.

10. Sprijinul acordat românilor ortodocși aflați sub ocupație străină

Țările Române au ajutat în mod constant pe românii ortodocși din Transilvania, Banat, Basarabia, Bucovina și Dobrogea. Căci Transilvania, între anii 1699-1918, a fost sub stăpânirea imperiului habsburgic[50], Banatul începând cu 1718[51], Bucovina odată cu anul 1775, pe când Basarabia a fost anexată la imperiul rus în 1812[52]. Dobrogea, la rândul ei, s-a unit cu România în ziua de 14 noiembrie 1878, Domnitorul Carol I fiind în acea zi în Brăila[53].

În atare situație, Țările Române au sprijinit pe românii aflați sub stăpânire străină pentru a-și păstra identitatea lor națională și religioasă. Și acest sprijin responsabil din partea Țărilor Române s-a dovedit decisiv în cele din urmă.

Fericitul Mihai Viteazul, după ce a cucerit Transilvania la 1 noiembrie 1599[54], a obținut din partea Împăratului Rudolf al II-lea al Austriei „recunoașterea Bisericii Ortodoxe din Transilvania între confesiunile recepte”[55]. Căci Preoții români din Transilvania au fost alături de Mihai Viteazul, pentru că i-au simțit adânca lui conștiință religioasă[56].

Mitropoliții Ungrovlahiei aveau și calitatea de exarhi ai Plaiurilor, reprezentând Patriarhia Ecumenică în Transilvania[57], iar Domni munteni și moldoveni au ctitorit Biserici și Mănăstiri în Transilvania[58]. Ajungându-se astfel în secolul al 18-lea, ca românii ortodocși din Transilvania să aibă conștiința că sunt o națiune persecutată din punct de vedere religios, național și social[59] și dorindu-și libertatea.

Mulți Preoți bănățeni, care au fost persecutați în Primul Război Mondial, s-au refugiat în România[60]. În ianuarie 1918, când armata rusă ocupă Chișinăul, guvernul moldovenesc este reinstalat cu ajutorul armatei române[61].  De aceea, Sfatul Țării din Basarabia votează unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918[62]. Mulți tineri români din Bucovina, înrolați în armata austro-ungară la 1916, pentru ca să nu lupte împotriva fraților lor de sânge și de credință, au dezertat din armata imperială și s-au înrolat în armata română[63]. Bucovinenii refugiați la București „au format o adevărată elită dedicată eliberării ținuturilor natale. Printre cei mai înfocați apărători ai drepturilor românilor din Bucovina…[au fost] Emilian Slușanschi, Vasile Stoica, Simion Mândrescu, Preotul Lazăr Gherman”[64]. Anumite ziare din România au sprijinit și ele cauza Bucovinei[65]. Fapt pentru care, la inițiativa lui Sextil Pușcariu și Iancu Flondor, pe 14/27 octombrie 1918 s-a decis, în unanimitate de voturi[66], „unirea necondiționată, pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, cu regatul României”[67].

Ziua de 1 decembrie 1918, ziua unirii Transilvaniei, a Banatului, a Crișanei și a Maramureșului cu România, a fost o zi de duminică. Și, la Alba Iulia, românii au venit cu multe steaguri tricolore[68] și erau cuprinși „de delirul bucuriei meritate”[69]. Actul unirii de la 1 decembrie 1918 a fost recunoscut la București pe 11 decembrie 1918 și prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920[70].

11. Rolul Bisericii Ortodoxe la realizarea unității de credință și de neam în Principatele Române

Subliniez faptul că introducerea limbii române în cultul Bisericii noastre a fost o problemă „de ordin național”[71] și nu o reformă religioasă. Prin românizarea cultului s-a căutat înțelegerea lui de către poporul credincios și, prin aceasta, Biserica „a contribuit la succesul acțiunii de dezvoltare a conștiinței și culturii românești moderne. [Căci] Liturghia săvârșită pe teritoriul românesc în limba românească a devenit un factor de unificare națională, de dezvoltare a conștiinței naționale”[72].

În cărțile de cult tipărite în spațiul românesc s-a vorbit în mod explicit despre românitatea locuitorilor din Principatele Române. Diaconul Coresi, în epilogul Evangheliarului de la Brașov, din 1561, socotea cartea tipărită de el ca fiind pentru toți românii[73]. Iar fiul său, Diaconul Șerban, în Palia de la Orăștie din 1582, vorbea despre Biserica cea sfântă a românilor și dorea tot binele și mântuirea creștinilor români[74].

În Răspuns la Catehismul calvinesc (1645), Sfântul Varlaam al Moldovei recunoștea faptul că creștinii din Transilvania sunt de neam român[75].

Mitropolitul Teodosie I al Ungrovlahiei tipărea Liturghierul de la 1680 cu conștiința că el este pentru tot neamul românesc, pentru că e în limba poporului[76]. Iar Sfântul Dosoftei al Moldovei, în Liturghierul său din 1683, pleda pentru limba națională în cult, pentru că ea este conformă Tradiției Bisericii[77].

În Biblia de la București, din 1688, se face referire la înrudirea românilor moldoveni și ungrovlahi[78], pentru că toți românii formează un singur popor. Biserica noastră a considerat Războiul de Independență (1877-1878)[79] „un război drept, un război de eliberare națională”[80] și l-a sprijinit în mod activ[81]. La Răscoala din 1907 au participat și Preoții Bisericii[82]. Asociația Astra, „înființată la Sibiu între 23 octombrie – 4 noiembrie 1861, a avut un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania”[83]. Ea a fost condusă inițial de Sfântul Andrei Șaguna[84] și a publicat Enciclopedia Română, în 3 volume, între 1898-1904[85].

Academia Română, instituită la 1 aprilie 1866[86], „a fost cea mai importantă instituție care a militat pe plan cultural-științific, vast și unitar pentru realizarea idealului național, înglobând între membrii ei în chip obligatoriu elemente din toate ținuturile locuite de români”[87].

România a intrat în război în 1916 pentru eliberarea românilor transilvăneni[88], fiind animată de „realizarea dezideratului de veacuri al poporului român: unirea tuturor românilor și a teritoriilor românești într-un singur stat”[89]. Un mare număr de Preoți români au murit pe front sau în închisorile din Austro-Ungaria și Germania[90]. Pr. Prof. Constantin Nazarie a fost Protoiereul Preoților militari, în urma alegerii lui de către Sfântul Sinod în ziua de 15 mai 1915[91]. Dintre Preoții care au slujit armata română pe front îi amintesc pe Preoții Ștefan Ionescu-Cazacu din com. Poiana, Nicolae Armășescu din Tomșani, jud. Vâlcea, Constantin Păunescu din Drăgănești, jud. Olt, Vasile Cernăianu din Racoți, jud. Gorj, Ioan Gheorghiu din Sulina, Dumitru Elian din com. Piscoiu, jud. Gorj, Ioan Florescu-Dâmbovița din București, Vasile Ionescu din com. Groșerea, jud. Gorj, Gheorghe Jugureanu din Mizil, Emanoil Mărculescu din Corabia[92].

În total, în războiul dintre anii 1916-1918 au fost 235 de Preoți care au lucrat în cadrul armatei române și peste 120 de Monahi și Monahii au slujit în spitalele Crucii Roșii. Alături de ei au fost Ierarhii Bisericii noastre și numeroși clerici[93], care cu toții au dorit unitatea de neam și de credință a tuturor românilor.

12. Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Țara Românească

Revoluția lui Tudor Vladimirescu a fost de partea Bisericii, pentru că el cerea ca „toate dările preoțești să se scadă” și să fie hirotoniți numai bărbați destoinici și acolo unde e nevoie[94]. De aceea și Preoții au fost de partea lui[95], iar revoluția din Țara Românească a avut un puternic ecou la românii ortodocși din Transilvania[96]. Atunci când Tudor Vladimirescu a intrat în București, în ziua de 26 martie 1821, în dreapta lui avea un Preot care ducea Crucea. Ofițerii lui Tudor mergeau pe străzi însoțiți de Preoți[97]. Preotul Ilie din Butoi a fost arestat pentru că a lucrat în interesul românilor și nu al grecilor[98].

Preotul Radu Șapcă[99] din Celei, la 9 iunie 1848[100], „a fost chemat” de Căpitanul Nicolae Pleșoianu[101] „să sfințească mișcarea revoluționară [de] la Islaz”[102], Teleorman. Iar „rugăciunea pe care a rostit-o cu acest prilej, în genunchi, implorând ajutorul divin pentru izbânda luptei drepte și sfinte a poporului român, constituie un adevărat model de simțire caldă, patriotică și creștinească și de frumusețe stilistică”[103].

Ieromonahul Ambrozie, îngrijitorul metocului Episcopiei Buzăului, a fost de partea revoluției de la 1848[104]. Arhimandritul Iosafat Snagoveanu a fost un „om cu o cultură deosebită, profund pătruns de principiile revoluției și consecvent apărător al lor”[105]. El a activat, împreună cu Cezar Bolliac și Petrache Poenaru, în comisia pentru eliberarea țiganilor din robie, iar după revoluția din 1848 a fost închis, judecat și condamnat la exil, stabilindu-se la Paris și făcând o intensă propagandă românească[106].

13. Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Moldova

Mitropolitul Meletie Lefter, dimpreună cu alți clerici, au fost de partea revoluției de la 1848[107]. Preotul Gheorghe Bodescu din Bârlad a fost arestat din cauza predicii sale din 30 mai 1848[108], pentru că era „plină de avânt patriotic și de idei înaintate, revoluționare”[109].

La 29 iunie 1856, Rectorul Seminarului din Huși, viitorul Episcop Melchisedec Ștefănescu, a rostit o predică însuflețitoare în favoarea unirii, cu prilejul hramului Catedralei din Huși. Mai apoi a publicat lucrarea Jertfă pentru Unirea Principatelor, care a avut un larg ecou în rândul românilor[110].

În 1856, la Mănăstirea Socola, s-a înființat un comitet al unirii, sprijinit de clerul din Mănăstiri și Biserici, iar printre cei care pledau pentru unire s-au numărat Arhim. Victor Lemeni, Arhim. Dionisie Romano, Iconomul Dimitrie Matcaș, Arhiereul Calinic Miclescu, Arhiereul Filaret Scriban, Inochentie Moisiu, viitorul Episcop al Romanului[111].

14. Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Transilvania

Pe 13 octombrie 1784, în Biserica din satul Mesteacăn, Preotul Ioanăș Cazan a sprijinit răscoala lui Crișan[112]. El „a făcut atunci o slujbă specială, a binecuvântat adunarea și s-a rugat lui Dumnezeu pentru buna reușită a lucrului ce avea să înceapă”[113]. Preotul Ioan din Lupșa  a fost de partea lui Cloșca, iar Preotul Simeon din Lupșa era unul dintre oamenii de încredere ai lui Horea[114].

La 10 noiembrie 1784, Preotul Gavrilă Sulariu din Mogoș era de partea revoluționarilor[115]. El purta „ca steag o cruce roșie, înaltă de un stânjen și jumătate”[116]. Preoții Gheorghiță Nicula din Albac, Ioan Cocan din Pâclișa, Constantin Turcin și Dănilă din Crișcior și Dumitru din Certej au fost alături de Horea. Au luptat alături de iobagi Preoții Todor din Albac, Simei din Brădeștii Râmețului, Irimie din Râmeți sau Ponor, Ioan din Vingard, Simeon Gavrilă și Gherasim Petru Iancu din Lupșa[117]. Și când răscoala a fost învinsă, Preoții ortodocși români au fost pedepsiți pentru că i-au învățat pe români să-i combată pe nobili[118]. Alături de Horea, Cloșca și Crișan au fost arestați și condamnați la moarte și Preoții Constantin Turcin din Crișcior, Ioan Crișănuț din Bistra și Ioan din Bedelen[119].

Gherasim Adamovici, Episcopul ortodox al Transilvaniei, a scris cu ajutorul lui Iosif Meheși, fiul Protoiereului greco-catolic din Mănăștur, Supplex libellus valachorum Transsilvaniae [Petiția cea mică a românilor Transilvaniei][120] și pe aceasta a înaintat-o Curții de la Viena în ziua de 30 martie 1792, dimpreună cu Ioan Bob, Episcopul greco-catolic de Blaj[121]. Și prin ea „se solicita ca poporul român să fie considerat ca națiune egală cu celelalte națiuni din țară, iar clerul, nobilii și poporul de rând să se bucure de aceleași drepturi cu clerul, nobilii și poporul de rând al celorlalte națiuni, fie că aparțin Bisericii Orientale, fie celei Occidentale”[122].

Avram Iancu a fost ajutat de Preoți și de tineri teologi în lupta sa. Sfântul Andrei Șaguna a fost de partea lui[123]. Alături de Episcopul greco-catolic Ioan Lemeni[124], Sfântul Andrei Șaguna s-a luptat pentru scoaterea poporului român din starea de înjosire în care se afla[125].

În aprilie 1848, Preoții români din Așchileul Mic, Gâlgău, Borșa, Mod, Chechiș, Tihău, Gălacea, Buia, Kecem, Târnava au fost de partea mișcării țărănești[126]. Preoții Simon Balint din Roșia de Munte, Simian Gnoza, Vasile Moldovan, Maxim Hulea și Protoiereul Ștefan Moldovan din Mediaș au lupta pentru cauza românească[127].

Alături de ei au fost și Preoții Ioan Moldovan din Racovița și Nicolae Popa, viitorul Episcop al Caransebeșului. Preotul greco-catolic Ioan Munteanu, din Măldărașul de Câmpie, la Adunarea de la Blaj din mai 1848[128], a strigat: „Ardealul de acum nu mai este Ardeal, ci Românie”[129].

Preotul Ioan Pop Bariț, alături de numeroși Preoți români din Banat, au suferit în timpul revoluției de la 1848[130]. Astfel, „70 dintre aceștia au fost arestați sub acuzația de «necredință față de habsburgi», iar fruntașii lor, Preoții Dimitrie Petrovici-Stoichescu, Ștefan Chirilescu, George Petcu, Mihai Velceanu au fost condamnați la pedepse grele”[131].

15. Domnitori militanți pentru afirmarea independenței politice și a organizării autonome a Bisericii din Principatele Române

Ultimul Domn al Moldovei și al Țării Românești a fost Alexandru Ioan Cuza, până în 11/23 februarie 1866[132]. De aceea, Domnitorii României care au militat pentru independența României și pentru organizarea autonomă a Bisericii Ortodoxe Române au fost primii doi: Carol I al României, care a domnit între aprilie 1866-27 septembrie/10 octombrie 1914[133] și Ferdinand I al României, care a domnit între 10 octombrie 1914- 20 iulie 1927[134], ultimul fiind supranumit Întregitorul, pentru că în timpul său s-a format statul unitar român. Astfel, în cinstea unirii românilor de la Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al României Mari la 15 octombrie 1922 în Catedrala din Alba Iulia[135].

Carol I a ajuns incognito în România, sub numele de Karl Hettingen, călătorind cu trenul până la Budapesta și a depus jurământul în fața Mitropolitului Nifon Rusailă pe 10/22 mai 1866[136]. Constituția din 1866[137], adoptată în timpul său, afirma în art. 1 că „Principatele-Unite-Române constituie un singur Stat indivizibil, sub denumirea de România[138], iar în art. 21 că „Libertatea conștiinței este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată, în măsura în care cultul lor nu aduce vreo atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Religia ortodoxă a Răsăritului este religia dominantă a Statului Român. Biserica Ortodoxă Română este și rămâne liberă față de vreo Patriarhie străină, păstrându-și unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor. Activitățile spirituale, canonice și disciplinare ale Bisericii Ortodoxe Române vor fi conduse de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliții și Episcopii eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Române sunt aleși după modul indicat într-o lege specială”[139].

Iar dacă România și Biserica Ortodoxă Română erau, pentru Carol I, la stadiul de proiect, în timpul lui Ferdinand I, la 1918, avem România Mare, iar în 1925, cu aproape 2 ani înainte de moartea sa, Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la statutul de Patriarhie. Ceea ce înseamnă că primii doi Domnitori ai României și-au asumat și au împlinit două deziderate ale românilor de veacuri: o Românie pentru toți românii și o Biserică națională autocefală, cu rangul de Patriarhie, aflată în comuniune canonică frățească cu toate Bisericile Ortodoxe surori.

16. Emanciparea națională și crearea României moderne. Rolul Bisericii în împlinirea acestui deziderat

Începând cu a doua jumătate a sec. al 19-lea, „unirea tuturor românilor într-un stat unitar devine…obiectivul dominant al aspirațiilor românilor”[140]. Iar clericii Bisericii au arătat cel mai înalt patriotism în această perioadă, luptând pentru unirea Principatelor Române. Dintre aceștia îi amintesc pe Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei, Episcopii Neofit și Filaret Scriban, Nectarie Hermeziu și Ghenadie Șodrea, Preoții Dimitrie Metcaș și Ion Bobulescu, Arhim. Victor Lemeni, Preoții Constantin Butureanu și Ștefan Tuboca, Protoiereul George Dimitriu din Moldova[141] și Mitropolitul Nifon Rusailă, Sfântul Calinic de la Cernica, Arhidiac. Dionisie Maldarescu, Preoții Ilie Benescu, Grigorie Referendarul și Veniamin Catulescu, Arhim. Iosafat Snagoveanu, Protosingh. Anastasie Stoenescu, Protoiereii Iancu Sachelarie și Vasile Serea din Țara Românească[142]. Căci „ideea unirii devenise o forță morală care dădea avânt întregii mișcări de eliberare națională”[143]. Tocmai de aceea, „delegații la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ținută între 18 noiembrie-1 decembrie 1918, într-o atmosferă de pace, de libertate națională și de echitate pentru toate naționalitățile, au dat expresie aspirațiilor seculare ale românilor spre pace, libertate, unitate, prietenie și frăție între popoare, decretând unirea cu România”[144].

Și e foarte relevant, din punct de vedere religios, modul cum s-a făcut unirea de la 1918. Căci între cei 1.228 de delegați ai Adunării Naționale Constituante au fost și 5 Episcopi, 4 Vicari, 10 delegați ai consistoriilor bisericești și 129 de Protoierei ortodocși și greco-catolici[145]. „Proclamarea Unirii de la Alba Iulia a fost precedată de slujba Sfintei Liturghii și de slujba de Te Deum, oficiate în locuri diferite de clerici ortodocși și clerici greco-catolici, întrucât Unirea cea Mare era trăită ca o lucrare sfântă și solemnă a comuniunii românești, a unității și libertății naționale. […]

La altarul Bisericii Ortodoxe din Alba Iulia, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de Episcopul Ioan Papp al Aradului și Locțiitor de Mitropolit al Ardealului, care, în obișnuita încheiere a Sfintei Liturghii, a rostit: Cel ce a înviat din morți și a înviat astăzi și neamul nostru românesc, Hristos, adevăratul Dumnezeu[l nostru]...Iar Episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Patriarh al României Mari, a citit, la sfârșitul Sfintei Liturghii, Rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc, într-o atmosferă de profundă emoție patriotică, intonând apoi, împreună cu toți românii prezenți, imnul Deșteaptă-te, române![146].

Episcopii de Arad și Oradea, alături de Gheorghe Pop de Băsești, au prezidat lucrările Adunării. Ierarhii s-au adresat celor 100.000 de români adunați la Alba Iulia[147], „pe Câmpul lui Horea, actualul platou din fața Catedralei Ortodoxe din Alba Iulia”[148].

„În Marele Sfat al națiunii române, ca și în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea, și Slujitori ai Bisericii, iar Episcopul și viitorul Patriarh Miron Cristea, împreună cu Episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleși membri în delegația de patru persoane care va prezenta Actul Unirii la București Regelui Ferdinand I al României Mari”[149].

Astfel, România Mare, această mare dorință de veacuri a românilor, a devenit, cu harul lui Dumnezeu, o realitate. Pe 24 decembrie 1918, Regele Ferdinand I a emis decretul de unire al Transilvaniei cu România[150], formându-se astfel România Mare sau România Întregită[151]. Însă România Mare a fost o realitate încântătoare numai pentru 22 de ani[152]…Căci acum, la 100 de ani de la România Mare, noi trăim într-0 Românie nedeplină, căreia îi lipsesc „Basarabia, jumătatea de nord a Bucovinei, ținutul Herța, Cadrilaterul și Insula Șerpilor”[153]. Pentru că lecția lui Dumnezeu pentru noi e aceasta: un mare dar se poate pierde foarte repede, dacă nu îl păstrezi cu multă grijă.


[1] Marea Unire – România, la 100 de ani (documentar Agerpres, intervenția Acad. Ioan Aurel Pop), min. 4, cf. https://www.youtube.com/watch?v=tGFL9LwAEqQ. [2] Ibidem.

[3] Toate capitolele conferinței de față au fost stabilite de Permanența Consiliului Național Bisericesc, prin hotărârea nr. 3.346, luată în ședința sa din 24 martie 2016. Cf. http://ziarullumina.ro/anul-unitatii-credintei-si-al-centenarului-marii-uniri-129558.html.

[4] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[5] Cf. http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-34166.html.

[6] „Poporul român a avut neîncetat conștiința că este de aici, că nu vine din altă parte. El a avut continuu sentimentul înrădăcinării sale în acest pământ. A trăit în mod profund o familiaritate totală cu aceste locuri, o familiaritate moștenită din moși-strămoși, care nu se poate explica decât prin faptul că a fost [aici] dintotdeauna”, cf. Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, Ed. Basilica, București, 2018, p. 75. [7] Ibidem.

[8] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mitropolia_Ardealului.

[9] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Șaguna și https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Sârbă.

[10] Cf. http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-34166.html.

[11] Cf.  https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Română.

[12] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nifon_Rusailă.

[13] Cf. http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-34166.html.

[14] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Română.

[15] † Patriarhul Daniel Ciobotea, 2018 – Anul omagial al unității de credință și de neam (14 mai 2018), cf. http://basilica.ro/patriarhul-daniel-in-deschiderea-conferintei-preotesti-romania-mare-este-si-o-implinire-a-bisericii-ortodoxe-romane/.

[16] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_de_la_Iași.

[17] Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe (1642), trad. [din latină] de Alexandru Elian, Ed. IBMBOR, București, 1981, 182 p.

[18] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Μητροφάνης_Κριτόπουλος.

[19] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Δοσίθεος_Β΄_Ιεροσολύμων.

[20] Cf. http://basilica.ro/pr-prof-univ-dr-ioan-ica-la-80-ani-de-viata/. Titlul tezei: Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopoulos. Importanța sa istorică, dogmatică și ecumenistă. Anexă: traducerea din grecește a Mărturisirii, 276 p., cf. Ibidem.

[21] Mărturisirea lui Dositei. Întâia traducere românească, după textul original grecesc publicat la 1690 în București, în rev. Candela, an. LIII-LIV, 1942-1943, p. 173-256, cf. http://biserica.org/WhosWho/DTR/L/VasileLoichita.html.

[22] Enciclica Patriarhilor Ortodocși de la 1848. Studiu introductiv, text și traducere, în rev. BOR, an LIII, 1935, nr. 11- 12, p. 545-688 (și extras, 144 p.), cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Teodor_M._Popescu.

[23] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Persecution_of_Christians_in_the_New_Testament.

[24] Cred că e nevoie de o instituție teologică, aflată sub îndrumarea Sfântului Sinod, care să studieze în mod sistematic viețile Sfinților români din timpul persecuției comuniste.

[25] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2627/sxsaintinfo.aspx.

[26] Cf. http://basilica.ro/biserica-ortodoxa-cinsteste-pe-sf-sava-de-la-buzau/. [27] Ibidem.

[28] Cf. https://www.dervent.ro/s/i/index-Inscr.AXIOPOLIS.html.

[29] Cf. http://basilica.ro/sfintii-mucenici-chiril-chindeu-si-tasie-2/

[30] Cf. http://basilica.ro/sfintii-maxim-cvintilian-si-dadas/.

[31] Cf. http://basilica.ro/sfantul-ioan-valahul/.

[32]  Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Iuliu_Veteranul și  https://www.catholic.org/saints/saint.php?saint_id=4135.

[33] Cf. http://www.deltadunarii.info.ro/cultural/obistorice/Niculitel/Inscriptie.jpg  și http://www.saint.gr/4420/saint.aspx.

[34] Cf. http://basilica.ro/sfintii-mucenici-zotic-atal-camasie-si-filip-de-la-niculitel-2/.

[35] Cf. http://basilica.ro/18-l-†-sf-mc-emilian-de-la-durostorum-sf-cuv-pamvo/.

[36] Cf. http://basilica.ro/sfintii-martiri-brancoveni-2/. [37] Ibidem.

[38] Cf. http://basilica.ro/viata-si-acatistele-sfintilor-cuviosi-marturisitori-visarion-si-sofronie-ale-sfantului-mucenic-oprea-si-ale-sfintilor-preoti-marturisitori-ioan-din-gales-si-moise-din-sibiel-2/ și https://ro.wikipedia.org/wiki/Kufstein.

[39] Cf. https://doxologia.ro/liturgica/vietile-sfintilor/viata-sfintilor-martiri-marturisitori-nasaudeni.

[40] Cf. http://ziarullumina.ro/darnicia-romanilor-catre-muntele-athos-42383.html.

[41] Cf. http://ziarullumina.ro/relatiile-bisericii-noastre-cu-patriarhia-ecumenica-20654.html.

[42] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Sfânta_Ecaterina_din_Muntele_Sinai.

[43] Cf. https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/romanii-tara-sfanta/legaturile-istorice-ierusalimul-82385.html. [44] Ibidem.

[45] Dr. Gianina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera, teză doctorală, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 90-91. A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[46] Cf. http://basilica.ro/responsabilitatea-noastra-este-sa-proclamam-unitatea-pe-care-o-avem-in-legatura-dragostei/.

[47] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Κύριλλος_Λούκαρις.

[48] Cf. http://basilica.ro/responsabilitatea-noastra-este-sa-proclamam-unitatea-pe-care-o-avem-in-legatura-dragostei/.

[49] Cf. https://doxologia.ro/documentar/relatiile-bisericii-din-moldova-tara-romaneasca-cu-patriarhia-antiohiei.

[50] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania.

[51] Constantin Cloșcă, Administrația românească în teritoriile vremelnic aflate sub dominația străină (Transilvania, Bucovina, Basarabia, Banat și Dobrogea), în rev. Zargidava. Revistă de istorie, vol. VII, Bacău, 2008, p. 90.

[52] Cf. http://www.scritub.com/istorie/TRANSILVANIA-SI-ALTE-PROVINCII23822.php.

[53] Cf. http://jurnalul.ro/it/stiinta/14-noiembrie-1878-ziua-unirii-dobrogei-cu-tara-681172.html.

[54] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul.

[55] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 89. [56] Idem, p. 91.

[57] Cf. http://patriarhia.ro/iii-b-biserica-romaneasca-din-transilvania-in-secolele-xiv-xviii-155.html. [58] Ibidem.

[59] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 95.

[60] [Pr.] Adrian Ignat, Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, teză doctorală, Ed. Universitară, București, 2011, p. 233. [61] Idem, p. 238. [62] Idem, p. 239. [63] Idem, p. 241. [64] Idem, p. 242-243. [65] Idem, p. 243. [66] Idem, p. 259. [67] Idem, p. 260. [68] Idem, p. 274-275 și https://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_de_la_Alba_Iulia. [69] Idem, p. 275. [70] Idem, p. 279. A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_de_la_Alba_Iulia și https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Trianon.

[71] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 80. [72] Idem, p. 81. [73] Idem, p. 222. [74] Idem, p. 223. [75] Idem, p. 82. [76] Ibidem. [77] Idem, p. 83. [78] Idem, p. 231.

[79] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_de_Independență_al_României.

[80] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 131. [81] Ibidem. [82] Idem, p. 134.

[83] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/ Asociația_Transilvană_pentru_Literatura_Română_și_Cultura_Poporului_Român. [84] Ibidem.

[85] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Enciclopedia_Română.

[86] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Academia_Română.

[87] Cf. Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 138. [88] Idem, p. 141. [89] Ibidem. [90] Idem, p. 146. [91] Idem, p. 147. A se vedea și http://biserica.org/WhosWho/DTR/N/ConstantinNazarie.html. [92] Idem, p. 147-150. [93] Idem, p. 151. [94] Idem, p. 107. [95] Idem, p. 108. [96] Idem, p. 109-111. [97] Idem, p. 111. [98] Idem, p. 111-112.

[99] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Popa_Șapcă.

[100] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluția_Română_din_1848.

[101] Ibidem și Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 120 și p. 120, n. 90. [102] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 120. [103] Ibidem. [104] Idem, p. 120-121. [105] Idem, p. 121. [106] Ibidem. [107] Idem, p. 123. [108] Idem, p. 124. [109] Ibidem.

[110] † Patriarhul Daniel Ciobotea, 24 ianuarie 1959 –  Unirea Principatelor Române (22 ianuarie 2016), cf. http://patriarhia.ro/activitati-ale-slujitorilor-bisericii-pentru-unirea-principatelor-romane-8576.html. [111] Ibidem.

[112] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 101. [113] Ibidem. [114] Ibidem. [115] Ibidem. [116] Ibidem. Stânjenul este „unitate[a] de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă și regiune, de la 1,96 m la 2,23 m”, cf. DEX 1998. [117] Idem, p. 102. [118] Ibidem. [119] Idem, p. 103.

[120] Cf. Idem, p. 104 și https://ro.wikipedia.org/wiki/Supplex_Libellus_Valachorum_Transsilvaniae.

[121] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Supplex_Libellus_Valachorum_Transsilvaniae.

[122] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 104. [123] Idem, p. 113.

[124] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Lemeni.

[125] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 115. [126] Idem, p. 118. [127] Idem, p. 118-119. [128] Idem, p. 117, 119. [129] Idem, p. 119. [130] Ibidem. [131] Ibidem.

[132] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_domnilor_Țării_Românești și https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_domnilor_Moldovei.

[133] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_I_al_României.

[134] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ferdinand_I_al_României. [135] Ibidem.

[136] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_I_al_României.

[137] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constituția_României_din_1866. Textul Constituției e acesta: http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/constitutie/constitutiunea-din-1866.php.

[138] Cf. http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/constitutie/constitutiunea-din-1866.php.  Am diortosit textul. [139] Ibidem. Am diortosit textul.

[140] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 127. [141] Idem, p. 128-129. [142] Idem, p. 129. [143] Idem, p. 155. [144] Ibidem.

[145] † Patriarhul Daniel Ciobotea, Biserica a sprijinit Marea Unire (29 noiembrie 2014), cf. http://ziarullumina.ro/biserica-a-sprijinit-marea-unire-97093.html. [146] Ibidem. [147] Ibidem. [148] Ibidem. [149] Ibidem.

[150] Pr. Nicolae Șerbănescu, 1 decembrie – Sărbătoarea Națională a României, în Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. II, Ed. Basilica, București, 2018, p. 297.

[151] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/România_Mare. [152] Ibidem. [153] Ibidem.

Pastorala pascală a ÎPS Teofan Savu [2018]

† Teofan

Prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Bucovinei,

Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor:

har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!

Iubiţi fraţi preoţi,
Drept-măritori creştini,

Hristos a înviat!

În această noapte de har şi de lumină ne aflăm în pridvorul bisericilor noastre pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu. Suntem împreună într-un număr mare, având între noi şi pe cei care nu vin la sfânta biserică decât în noaptea de Paşti sau rareori în timpul anului. Îi îmbrăţişăm pe toţi cu dragoste de frate şi le dorim a fi cât mai mult între noi pentru că facem parte din aceeaşi familie creştină şi este bine şi frumos să mergem împreună pe acelaşi drum.

Suntem aici, la sfânta biserică, pentru „a lua lumină”. Acest fapt arată că este ceva sau, mai bine spus, că este Cineva Care ne cheamă. Simţim nevoia unui răspuns, avem trebuinţă de lumină şi intuim că în lumina de Paşti descoperim pe Cineva Care ne poate călăuzi, hrăni şi ajuta.

Da, iubiţi credincioşi, este lumina lui Hristos, este Hristos Însuşi Care vine spre noi, Care ne cheamă, Care ne aşteaptă, Care ne iartă, Care ne îmbrăţişează şi Care ne iubeşte. Spre El ne îndreptăm paşii în această noapte de Înviere şi nădăjduim ca lumina Lui, El Însuşi, să rămână cu noi şi în noi pentru veşnicie.

Sărbătoarea Sfintelor Paşti este momentul potrivit pentru a cugeta la taina legăturii omului cu Dumnezeu, legătură care constituie şi fundamentul real al relaţiei dintre oameni.

Dumnezeu ne-a creat pe noi, oamenii, pentru a fi împreună cu noi, pentru a ne dărui viaţa şi slava Sa. În momentul în care primii oameni au ales să vieţuiască fără Dumnezeu şi, uneori, împotriva lui Dumnezeu, ei s-au rupt de Izvorul vieţii. Moartea a pătruns atunci în om şi în lume, un zid despărţitor aşezându-se între acesta şi Dumnezeu. Îndepărtându-se de Dumnezeu, oamenii s-au îndepărtat şi unii de alţii. Au apărut, astfel, dezbinări, lupte între fraţi, războaie şi multă ură.

Însă Dumnezeu „aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[1]. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu coboară pe pământ la oamenii zidiţi de El, pentru a le oferi acestora puterea întoarcerii la Dumnezeu şi a unirii între ei. „Domnul S-a întrupat, spune Părintele Dumitru Stăniloae, S-a răstignit şi a înviat ca om ca să adune pe toţi cei dezbinaţi în Sine, în infinitatea iubirii Sale faţă de Tatăl şi a Tatălui faţă de El”[2].

Înainte de Răstignirea şi Învierea Sa, Hristos înfăţişează Tatălui, în rugăciune, dorinţa Sa cea mai arzătoare – oamenii să fie uniţi între ei: „Mă rog, spune Hristos, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (…) precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca şi ei să fie desăvârşiţi întru unime”[3].

Prin vieţuirea Sa printre oameni, prin Moartea şi Învierea Sa, Hristos îl vindecă pe om, înlătură peretele despărţitor dintre om şi Dumnezeu şi dăruieşte puterea unirii între oameni. În sărbătoarea Sfintelor Paşti conştientizăm în mod deosebit acest adevăr şi exclamăm: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt”[4]. „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că a înviat Hristos, Bucuria cea veşnică”[5].

Iubiţi credincioşi,

Sărbătoarea Învierii Domnului a fost, de-a lungul veacurilor, moment de bucurie aleasă pentru românii ortodocşi, oriunde s-ar fi aflat ei. Graniţe nedrepte i-au ţinut despărţiţi unii de alţii, dar limba lor comună şi, îndeosebi, aceeaşi credinţă i-au menţinut în unitate de cuget. Hrăniţi din tainele credinţei în Hristos înlăuntrul aceleiaşi Biserici Ortodoxe, românii şi-au văzut împlinită dorinţa de a fi împreună într-o ţară care să-i cuprindă pe toţi.

La împlinirea a 100 de ani de la acest eveniment de mare importanţă pentru noi, se cuvine să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru cele întâmplate atunci. Credinţa în Învierea lui Hristos a fost în acele momente, precum este şi astăzi, şi izvor de putere în nădejdea de împlinire a năzuinţei de unitate.

A trecut un veac de la acel moment de graţie. Unele din împlinirile de atunci s-au menţinut, altele s-au pierdut pe parcurs. Sunt încă teritorii româneşti înstrăinate, iar plecarea a milioane de români în afara ţării naşte probleme uriaşe în faţa provocării pe care o trăim cu privire la continuitatea şi unitatea neamului. Este, de asemenea, multă dezbinare între noi, iar problema naşterii de copii devine din ce în ce mai îngrijorătoare.

Dacă analizăm cu onestitate realităţile care, de-a lungul timpului, au condus la realizarea Unirii celei mari de la 1918, constatăm că aceleaşi lucruri sunt necesare astăzi pentru a depăşi dificultăţile în care ne zbatem.

Credinţa în Dumnezeu, apartenenţa la aceeaşi Biserică, naşterea de copii, oameni de stat capabili să înţeleagă mersul istoriei, capacitatea de jertfă a militarilor, a preoţilor, a învăţătorilor, a medicilor, a ţăranilor etc. au pregătit marele moment din 1918.

Astăzi aceleaşi lucruri sunt necesare. Întoarcerea la Hristos, apărarea valorilor legate de familie, asumarea condiţiei de român sunt absolut necesare pentru o vieţuire cumpătată, firească şi demnă.

Drept-măritori creştini,

Un mare duhovnic al Bisericii noastre, Părintele Sofian Boghiu, spunea că „rostul nostru pe pământ este să ne umplem de Dumnezeu”[6]. Toate planurile noastre, strădania noastră, lupta noastră, ştiinţa sau banii, armele sau diplomaţia nu duc nicăieri dacă suntem goi de Dumnezeu, goi de Înviere, goi de veşnicie. „Căutaţi, mai întâi, Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”[7], ne spune Hristos.

Nu se poate vorbi de unitate pe nici un plan al existenţei dacă este absent Dumnezeu, dacă nu există stare de pocăinţă şi focul rugăciunii nu arde. Atât armonia puterilor sufleteşti din om, cât şi coeziunea din sânul familiei sau a neamului nu pot fi dobândite în afara raportării noastre la Dumnezeu, la Taina Învierii, la cultura inimii şi a minţii deschise spre suferinţa oamenilor şi spre veşnicie. Orice altă abordare este „vânare de vânt”[8], pierdere de timp şi „deşertăciunea deşertăciunilor”[9].

În sensul celor mărturisite, se cuvine, în aceste zile de Paşti, să privim la noi înşine şi la lumea din jurul nostru şi să le vedem pe toate în lumina Învierii lui Hristos. Aşezându-ne pe noi, pe cei ce ne sunt aproape şi pe toţi oamenii în legătură cu Taina Învierii, dobândim răspuns la multe nedumeriri şi rezolvare în multe situaţii grele.

Altoiţi pe lumina Învierii, dobândim, mai înainte de toate, convingerea că moartea nu are ultimul cuvânt în existenţa noastră. „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îți este, moarte, biruinţa ta? Unde îți este, moarte, boldul tău?”[10], se întreabă Sfântul Apostol Pavel. Iar dacă moartea nu este definitivă, totul este văzut într-o lumină care oferă sens şi adâncime pentru tot ce există: om, natură, familie, neam, univers.

Lumina Învierii lui Hristos, aşezată în centrul vieţii oamenilor, oferă acestora atât un unic centru de referinţă, precum şi calea de apropiere între ei. Cu cât creşte apropierea oamenilor de Dumnezeu, cu atât capătă consistenţă unirea între ei. În această perspectivă, toţi şi toate dobândesc folos. Familia se întăreşte, neamul rămâne unit, duşmanii se risipesc, Biserica se bucură şi Dumnezeu este întru toate slăvit.

Cu nădejdea că lumina Învierii lui Hristos cuprinde tot mai adânc şi cât mai multe suflete, vă încredinţez pe toţi binecuvântării, iertării şi iubirii lui Dumnezeu. Pruncii să vă fie mulţi şi sănătoşi, cele materiale să se înmulţească prin muncă cinstită, pământul ţării să vă ţină acasă, iar cei plecaţi să revină în ograda părintească. Rugăciunea şi lucrarea tuturor să-i cuprindă şi pe românii moldoveni din teritoriile înstrăinate. Durerea şi dorul lor să fie al tuturor pentru ca toţi să ne regăsim în aceeaşi Ţară şi aceeaşi Biserică cu voia lui Dumnezeu, la timpul potrivit.

În faţa tuturor şi a fiecăruia în parte, rostesc cu bucurie adevărul mântuitor: Hristos a înviat!, aşteptând de la toţi mărturisirea şi răspunsul pascal: Adevărat a înviat Hristos!

Al vostru părinte şi frate întru slujirea Bisericii lui Hristos,

  † Teofan,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.


[1] Ioan 3, 16.

[2] Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 263.

[3] Ioan 17, 20-23.

[4] „Canonul Utreniei Învierii”, cântarea a 3-a, stihira a doua, în Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 16.

[5] „Canonul Utreniei Învierii”, cântarea întâi, stihira a treia, în Penticostar, p. 16.

[6] Pr. Sofian de la Antim, „Smerenia, poarta spre Împărăție”, în Familia Ortodoxă, nr. 9 (44)/ 2012, p. 1.

[7] Matei 6, 33.

[8] Ecclesiastul 1, 14.

[9] Ecclesiastul 1, 2.

[10] 1 Corinteni 15, 54-55.

Pastorala pascală a PFP Daniel, Patriarhul României [2018]

† Daniel,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, locțiitorul tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Preacuviosului Cin Monahal, Precucernicului Cler și Dreptmăritorilor Creștini din Arhiepiscopia Bucureștilor, har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări

„Slavă Sfintei şi Celei de o ființă
şi de viaţă făcătoarei şi nedespărțitei Treimi,
 totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin”. 
(binecuvântarea Preasfintei Treimi la începutul Utreniei Învierii)

Hristos a înviat!

Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși şi credincioase,

Taina morții şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos ne descoperă iubirea nesfârșită a Preasfintei Treimi pentru oameni. Din ascultare smerită faţă de Dumnezeu-Tatăl şi din iubire milostivă faţă de oameni, Hristos-Domnul a răbdat răstignirea şi moartea, dar a biruit moartea prin Învierea Sa, după cum le-a spus ucenicilor Săi mai înainte (cf. Matei 20, 19; Marcu 10, 34; Luca 9, 22).

Domnul Iisus Hristos a biruit moartea ca despărţire a sufletului de trup, deoarece atât trupul Său din mormânt, cât şi sufletul Său din iad erau unite cu dumnezeirea Sa cea dătătoare de viaţă.

Însă, când Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Îşi înviază din morţi propria Sa umanitate, la această lucrare dătătoare de viaţă a Fiului participă, prin cooperare, şi Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt (cf. Romani 1, 4 şi 8, 11).

În acest sens, deşi numai Fiul lui Dumnezeu Se întrupează, Se botează şi înviază din morţi cu trupul, totuşi, toate Persoanele Preasfintei Treimi participă, prin împreună-lucrare, la taina mântuirii omului împlinită în şi prin Iisus Hristos, adică: la Întruparea lui Hristos din Fecioara Maria (cf. Luca 1, 35), la Botezul lui Hristos în Iordan (cf. Matei 3, 16-17) şi la Învierea lui Hristos din morţi (cf. Matei 20, 19; Ioan 2, 19-22; 10, 18; Romani 1, 4 şi 8, 11; 1 Petru 3, 18-19).

Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe ne învață că numai Fiul veșnic al lui Dumnezeu, Cel ce „S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”, cu bunăvoința lui Dumnezeu Tatăl (cf. Luca 1, 35), poate dărui oamenilor viața veşnică trăită în comuniune de iubire eternă cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

În acest sens, Sfântul Atanasie cel Mare explică: „Nu era cu putință altuia să rezidească în om existenţa după chipul lui Dumnezeu, decât Chipului Tatălui. Şi nu era cu putință altuia să facă, prin înviere, pe cel muritor nemuritor, decât Celui ce era Viaţa, adică Domnul nostru Iisus Hristos”[1].

Dezvoltând această învățătură despre Iisus Hristos, Unul din Treime Care a pătimit în trupul Său răstignirea şi moartea pentru mântuirea oamenilor, rămânând totuşi în unitate şi comuniune desăvârșită cu Preasfânta Treime, Părintele Dumitru Stăniloae, spune: „nimeni n-a pătimit mai mult pentru noi oamenii în trupul Său, ca Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru noi. Acesta e sensul expresiei «Unul din Treime a pătimit cu trupul», pentru care au luptat cu mare însuflețire călugării daco-romani din Dobrogea, la începutul sec. VI, şi care, până la urmă, s-a impus ca hristologie a Bisericii”[2].

Însă, „nu cu dumnezeirea pătimea Cuvântul întrupat, ceea ce ar fi transformat creștinismul în panteism, ci cu trupul omenesc, cu firea umană asumată de bunăvoie, ca o altă fire pe lângă cea dumnezeiască, fiind așadar o unică Persoană, dar în două firi”[3].

Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Vieţii veşnice, ne uneşte cu Preasfânta Treime, deoarece „Hristos este puntea care unește pe Dumnezeu cu oamenii, cu creația. (…) El îndumnezeiește umanitatea şi Îşi umanizează dumnezeirea, fără să le schimbe după ființă, fiind atât Dumnezeu adevărat, cât şi om adevărat”[4].

Întrucât nici în timpul morţii Sale ca om, Fiul lui Dumnezeu nu Se desparte de Tatăl şi de Duhul Sfânt, cu atât mai mult în timpul Învierii trupului Său din morți, realizată prin puterea dumnezeirii Sale, Fiul rămâne unit cu Tatăl şi cu Duhul. Astfel, Învierea lui Hristos descoperă în mod deplin iubirea, slava şi  puterea de viață făcătoare ale Preasfintei Treimi.

În acest sens, slujba Învierii Domnului (Utrenia Învierii) din noaptea Sfintelor Paşti, care se săvârșește în afara lăcașului de cult, este precedată de citirea Evangheliei Învierii (cf. Matei 28, 1-16), de invocarea Preasfintei Treimi: „Slavă Sfintei şi Celei de o ființă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărțitei Treimi” şi apoi de intonarea troparului Sfintelor Paşti: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Toate acestea ne arată că prin Învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, noi pregustăm, în Biserica lui Hristos, arvuna slavei şi bucuriei veşnice din Împărăția cerească a Preasfintei Treimi. În acest sens, încă din primele veacuri, creștinii trăiau şi mărturiseau adevărul că Biserica lui Hristos este plină de iubirea Preasfintei Treimi (cf. 2 Corinteni 13, 13; Efeseni 2, 18).

De aceea, viaţa liturgică ne învață că Biserica Ortodoxă este, în acelaşi timp, Biserica Preasfintei Treimi şi Biserica legăturii dintre Cruce şi Înviere, dintre nevoință şi biruință, dintre pocăinţă şi bucurie.

Acest adevăr al prezenței în cultul ortodox a iubirii smerite şi milostive a lui Hristos, care este mai tare decât păcatul şi moartea, este evidențiat printr-un tropar din rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paști (devenit rugăciune de tămâiere a Sfintei Mese).

În respectivul tropar se arată că unirea firii dumnezeiești cu firea omenească în Persoana lui Hristos, precum şi comuniunea de iubire a Persoanelor Preasfintei Treimi sunt mai tari decât moartea omului ca despărțire a sufletului său de trup. Conținutul troparului este acesta: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul, şi pe tron ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”[5].

Astfel, prin Răstignirea, Moartea şi Învierea Domnului Iisus Hristos, se descoperă în acelaşi timp taina iubirii smerite şi preaslăvite a Preasfintei Treimi faţă de om, dar şi chemarea sau vocația omului de a participa la viața, bucuria şi slava veșnică a Preasfintei Treimi.

În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel spune că, prin Învierea lui Hristos, Dumnezeu „ne-a sculat (înviat) şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus” (Efeseni 2, 6), şi „prin El (Hristos) avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh” (Efeseni 2, 18).

Prin urmare, Domnul Iisus Hristos dăruiește Bisericii Sale iubirea, sfințenia şi slava Preasfintei Treimi care strălucesc în El prin jertfa Cucii, prin Învierea şi Înălțarea Sa la cer. De aceea, Sfântul Apostol Pavel numește Evanghelia mântuirii care luminează pe oameni „Evanghelia slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4, 4; cf. 1 Timotei 1, 11).

Iar în altă parte, Apostolul spune că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „după ce a săvârșit prin El Însuşi curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte” (Evrei 1, 3) şi prin harul Său dăruiește slava Sa celor ce cred în El (cf. 1 Petru 5, 10; 2 Corinteni 3, 18; Filipeni 1, 26; 1 Tesaloniceni 2, 12; 2 Tesaloniceni 2, 14). 

Iubiți fii şi fiice duhovnicești,

Duhul lui Hristos Cel răstignit şi înviat ne îndreaptă şi ne deschide spre Dumnezeu Tatăl prin rugăciune (cf. Romani 8, 15-16; Galateni 4, 6) şi spre aproapele nostru prin fapte bune (cf. Matei 25, 31-46). Duhul lui Hristos Cel răstignit şi înviat ne învață că adevărata libertate este libertatea de a căuta şi de a afla iubirea, pacea şi slava lui Dumnezeu, după cum ne învață Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (2 Corinteni 3, 17-18).

De aceea, Apostolul invocă binecuvântarea Preasfintei Treimi asupra credincioșilor prin cuvintele: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Harul lui Hristos Cel răstignit şi înviat ne ajută să vedem duhovniceşte că slava neapusă a Împărăției lui Dumnezeu este destinația finală a vieţii noastre pământeşti şi ne ajută să ne rugăm şi să lucrăm în lumina iubirii Preasfintei Treimi, prezentă în viaţa Bisericii lui Hristos.

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe toţi creștinii la viețuire sfântă, zicând: „cu toată smerenia şi blândețea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un Trup şi un Duh, precum şi chemați aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Efeseni 4, 2-6).

Iubirea milostivă şi jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat ne ajută să vedem lumea sau creația materială nu ca pe o pradă însușită cu lăcomie pătimașă, ci ca pe un dar al iubirii milostive a lui Dumnezeu-Creatorul pentru toţi oamenii, ca pe o Euharistie a comuniunii fraterne pe care trebuie să o cultivăm şi să o folosim împreună cu generațiile prezente şi viitoare.

Lumina lui Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat – icoană a Dumnezeului Celui nevăzut (cf. Coloseni 1, 15) – ne ajută să vedem pe chipul fiecărei ființe umane, în fiecare familie binecuvântată şi în fiecare lucrare de ajutorare frățească, o icoană a comuniunii de iubire a Preasfintei Treimi şi o lumină a Învierii lui Hristos, Cel ce a biruit păcatul, iadul şi moartea, dăruind lumii viaţă sfântă şi bucurie veşnică.

Iubiţi frați şi surori,

Umanitatea lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălțat întru slavă cerească se află permanent în iubirea eternă a Preasfintei Treimi, ea fiind receptaculul tuturor suferințelor oamenilor şi, în acelaşi timp, izvor de bucurie, de putere spirituală şi de speranță pentru toţi cei care, în lume, Îl iubesc pe Hristos.

Astfel, umanitatea răstignită, înviată şi preaslăvită a lui Hristos dă sens şi forţă luptei spirituale împotriva păcatului, efortului constant pentru viețuire sfântă şi pentru toată lucrarea iubirii milostive dezinteresate. Învierea lui Hristos Cel răstignit dăruiește putere şi lumină rugăciunilor noastre pentru cei vii şi pentru cei morți, ca semn al iubirii smerite mai puternice decât timpul şi spațiul care separă, decât uitarea şi moartea.

Faptul că Iisus Cel răstignit şi înviat a fost rânduit de Dumnezeu să fie Judecător al lumii, al tuturor popoarelor şi al tuturor generațiilor de oameni (cf. Fapte 10, 42) ne arată că numai iubirea milostivă poate fi mântuitoare şi dătătoare de viaţă veşnică (cf. Matei 25, 31-46).

În lumina Sfintelor Paşti în care se arată slava iubirii Preasfintei Treimi pentru umanitate, Biserica este chemată să-L mărturisească totdeauna pe Hristos Cel răstignit, înviat şi preaslăvit, adică să binevestească biruința sfințeniei asupra păcatului, biruința iubirii asupra urii, biruința păcii asupra violenței, biruința dreptății asupra nedreptăţii, biruinţa luminii asupra întunericului, pentru ca lumea să caute şi să primească „dreptatea, pacea şi bucuria Duhului Sfânt” din Împărăția Preasfintei Treimi (cf. Romani 14, 17). 

Dreptmăritori creștini,

Anul 2018 este, în mod deosebit, un an al recunoștinței şi al comuniunii românești, deoarece serbăm 100 de ani de la Marea Unire (1918) a poporului român într-un stat unitar, după Primul Război Mondial. Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2018 să fie Anul omagial al unității de credinţă şi de neam, precum şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri, în Patriarhia Română.

Anul acesta este, așadar, un prilej binecuvântat de a lucra mai intens pentru cultivarea unității de credinţă apostolică, primită de la Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, care este şi ocrotitorul Catedralei Mântuirii Neamului.

Pentru a marca într-un mod deosebit şi solemn acest moment de referință în istoria poporului român, Patriarhia Română va organiza în perioada 25 – 30 noiembrie 2018 mai multe manifestări duhovnicești, liturgice şi culturale. În acest context, Înaltpreasfinţitul Părinte Hrisostom, Mitropolit de Patra, va aduce din Grecia la București cinstita mână a Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, care va fi expusă spre închinare în Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională.

În semn de prețuire faţă de credința puternică şi statornică a poporului român, în data de 25 noiembrie 2018, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, va fi prezent la Bucureşti, pentru a sfinți împreună cu ierarhii români Catedrala Naţională, dedicată Eroilor români din toate timpurile.

Apoi, în data de 30 noiembrie 2018, Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, va fi prezent la hramul Catedralei Naţionale, de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României.

Cu prilejul sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie şi lumină în sufletele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliați şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, ci să ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lor, în comuniune frăţească.

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,

Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


[1] Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, Tratat despre întruparea Cuvântului, Trei cuvinte împotriva arienilor, traducere, studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 169-170.

[2] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Opere complete, vol. 5, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, pp. 370; 687-688.

[3] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu …, pp. 690-691.

[4] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu …, p. 696.

[5] Rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paşti, în Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 62. Vezi şi Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2012, Rânduiala Proscomidiei (cădirea Sfintei Mese), p. 130, precum şi la Intrarea cu Cinstitele Daruri, pp.165 şi 239.

Page 1 of 50

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno