Anul 2021 în Biserica Ortodoxă Română

Proclamarea anului 2021 în Patriarhia Română ca „Anul omagial al pastorației românilor din afara Românieişi Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor

(Catedrala Patriarhală, vineri, 1 ianuarie 2021)

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa de lucru din 28 octombrie 2019, a examinat referatul Cancelariei Sfântului Sinod privind declararea anului 2021 în Patriarhia Română ca Anul omagial al pastorației românilor din afara României şi Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor.

În acest sens, la Cancelaria Sfântului Sinod a fost redactat un program-cadru (liturgic, cultural și mediatic) intitulat „2021 Anul omagial al pastorației românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor”.

I. În primul semestru al anului 2021 va fi tratată tema: „Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României”, care va fi prezentată astfel:

1. Comunitățile de credincioși ortodocși români din vecinătatea granițelor țării. Istorie, activitate misionară, organizare canonică și pastorală;

2. Comunitățile de credincioși ortodocși români aflate în diaspora. Istorie, evoluție, activitate misionară, organizare canonică și pastorală.

II. În al doilea semestru al anului 2021 va fi tratată tema: „Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor”, care va fi prezentată astfel:

1. Cinstirea în Biserică a celor adormiți în Domnul: temeiuri scripturistice, patristice și liturgice;

2. Valoarea liturgică a cimitirele ortodoxe, expresie a credinței, a respectului și a dragostei pe care credincioșii români ortodocși o au față de cei trecuți la Domnul;

3. Valoarea culturală a cimitirelor ortodoxe și acțiuni durabile pentru protejarea acestora.

În urma discuțiilor în plen, la propunerea Comisiei pastorale, monahale şi sociale, Sfântul Sinod a hotărât:

1. aprobă declararea anului 2021, în Patriarhia Română, ca „Anul omagial al pastorației românilor din afara României” și „Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor”;

2. aprobă programul-cadru (teologic-educațional, cultural și mediatic) intitulat „2021 – Anul omagial al pastorației românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor”.

Preşedintele Sfântului Sinod

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

2021 – Anul omagial al pastorației românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2021 drept Anul omagial al pastorației românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor.

Cele două teme, omagială și comemorativă, evidențiază două coordonate esențiale prioritare în viața și activitatea pastoral-misionară a Bisericii noastre.

Grija pastorală și atenția specială manifestată de Patriarhia Română față de comunitățile ortodoxe românești din afara granițelor țării s-a concretizat prin înființarea de numeroase parohii și eparhii noi care să vină în întâmpinarea nevoilor sufletești ale credincioșilor români ortodocși din afara României.

Prin slujitorii ei, Biserica Mamă îi sprijină și încurajează pe fiii ei duhovnicești din afara granițelor țării și înțelege greutățile cu care aceștia se confruntă. Românii migranți au aspirația unui viitor prosper, dar trăiesc uneori în societăți din ce în ce mai secularizate și individualiste, sunt priviți adesea cu răceală sau suspiciune, fapt care nu le insuflă un sentiment de pace și mulțumire sufletească.

De aceea, în Bisericile ortodoxe românești din străinătate, românii simt bucuria regăsirii și trăirii credinței strămoșești, participă la viața liturgică și își alină dorul mistuitor după cei dragi și după locurile natale, își reconfirmă identitatea lor profundă și își redescoperă originile.

Se adună mai ales în jurul unui preot de parohie, căruia îi spun în limba maternă nu doar păcatele la spovedanie, ci și problemele cotidiene.

Prin cult, dar și prin evenimentele culturale și acțiunile social-filantropice organizate de parohiile din diaspora română, sunt promovate valorile permanente ale Ortodoxiei și ale poporului român, se transmit tradițiile românești și se cultivă limba română, toate acestea contribuind la păstrarea identității culturale, etnice și ecleziale ortodoxe a românilor din diaspora.

Totodată, promovarea identității românești ortodoxe asigură o integrare socială în țările gazdă fără asimilare culturală și fără deznaționalizare.

Sperăm într-o conviețuire armonioasă a migranților români cu cetățenii din țările de adopție, mai ales acum când, în multe locuri din lume, criza medicală, morală, spirituală și economică se manifestă și prin tensiuni sociale care pot degenera în conflicte interetnice și interreligioase.

Cu multă dragoste părintească, îi îndemnăm pe românii care trăiesc departe de țară să rămână permanent în contact cu cei dragi rămași în țară, pentru ca distanțele geografice mari să nu producă îndepărtare sufletească sau înstrăinare spirituală a unora față de alții și să se păstreze unitatea familiei.

Sporirea comuniunii și conlucrarea fraternă între românii care muncesc sau studiază în afara României și cei dragi rămași în țară este o necesitate.

Îi îndrumăm pe credincioșii ortodocși din țară și din străinătate să prețuiască familia – constituită din bărbat, femeie și copii –, deoarece familia binecuvântată de Dumnezeu reprezintă spațiul intim cel mai de preț în care se exprimă iubirea conjugală, dar și dragostea părintească, filială și frățească.

Le adresăm îndemnul de a educa generația tânără în duhul iubirii de Dumnezeu, de Biserică și de neam, și de a le cultiva copiilor și tinerilor virtuți esențiale ca: dragostea și compasiunea, solidaritatea cu oamenii aflați în dificultate, blândețea, sinceritatea, curajul și încrederea.

Prin hotărârea Sfântului Sinod din 25 februarie 2009, prima duminică după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a fost dedicată migranților români, ca semn al permanentei griji pastorale a Bisericii Ortodoxe Române față de românii stabiliți definitiv sau temporar în străinătate.

Îi încredințăm că Biserica Ortodoxă Română, ca o mamă spirituală care nu-și abandonează niciodată fiii, prin vrednicii ierarhi și preoți misionari în diaspora, le va fi în continuare alături, susținându-i atât prin rugăciunile ei permanente, cât și prin activitățile ei concrete pastorale, social-filantropice și culturale.

***

De asemenea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2021 ca An comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor.

Pomenirea în Biserică a celor adormiți în Domnul constituie un act de credință ortodoxă și mărturie a iubirii față de semeni.

Pentru cinstirea memoriei lor, Biserica Ortodoxă păstrează o rânduială amplă de slujbe și pomeniri (parastase) care cuprind rugăciuni și cereri pentru iertarea păcatelor acestora, odihna și mântuirea sufletelor lor.

Cimitirele au desigur o semnificație liturgică, dar și o valoare culturală. Ele sunt expresia respectului și pioasei aduceri aminte față de înaintași.

Timpul orientat de credincioși spre învierea de obște se exprimă și prin permanenta comemorare a celor adormiți în Domnul, în rândul lor numărându-se și eroii neamului nostru românesc.

Pomenirea eroilor din toate timpurile și din toate locurile, ca și cultul morților în general, constituie manifestări de statornicie în credință, de continuitate și unitate în cuget și simțiri de-a lungul generațiilor.

Este semnul neuitării și prețuirii noastre pentru jertfa lor și speranța comuniunii lor veșnice cu Hristos Domnul, în nădejdea învierii și a vieții veșnice.

Istoria Bisericii Ortodoxe Române dă mărturie peste veacuri despre grija pe care a avut-o pentru memoria înaintașilor.

La fiecare Sfântă și Dumnezeiască Liturghie sunt pomeniți ierarhii Bisericii, ctitorii, miluitorii și binefăcătorii sfintelor lăcașuri, eroii, ostașii și luptătorii români din toate timpurile și locurile care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori, pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe strămoșești, pentru întregirea neamului, pentru libertatea, unitatea și demnitatea poporului român, precum și toți cei adormiți din neamurile noastre.

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți românii, din țară și din străinătate, dăruindu-le sănătate și mântuire, ocrotindu-i de tot răul și întărindu-i în tot lucrul bun, spre bucuria Bisericii noastre și a poporului român de pretutindeni, iar pe cei adormiți în Domnul să-i așeze în ceata drepților și să le dăruiască odihnă în lumina și iubirea Preasfintei Treimi!

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Pastorala la Nașterea Domnului a PS Galaction Stângă [2020]

† Galaction,
din mila lui Dumnezeu
Episcop al Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,

tuturor Dreptcredincioșilor creștini, Cinului monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor Părinți din această Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har și pace de la Mântuitorul Hristos, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

„Veniți să ne bucurăm întru Domnul,
povestind taina ce este de față. Zidul cel despărțitor acum cade;
sabia cea de foc se îndepărtează; Heruvimul nu mai păzește Pomul vieții;
iar eu mă împărtășesc din dulceața din Rai, de la care m-am depărtat
prin neascultare”
(Stihira, pe glasul al II-lea, de la Vecernia Nașterii Domnului).

Iubiții noștri fii duhovnicești,

praznicul luminat al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, astăzi și întotdeauna, ne aduce aminte de milostivirea cea fără de margini a lui Dumnezeu față de noi, când a trimis pe Fiul Său să ne răscumpere din păcatul strămoșesc și să ne pregătească pentru primirea bunătăților celor veșnice. De aceea, praznicul acesta este praznic de bucurie, de mulțumire și de recunoștință aduse lui Dumnezeu, Care, prin Fiul Său, ne-a cercetat și ne-a ridicat la starea duhovnicească de fii ai Săi prin credință. În această sfântă zi suntem chemați să ne deschidem sufletele și inimile noastre pentru a ne îndulci din graiurile sfintelor învățături ale Bisericii, „povestind taina ce este de față”, taina Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire nesfârșită față de oameni.

Deși Nașterea Domnului este o mare taină a lui Dumnezeu, „taina cea din veac ascunsă” [1], despre care Sfântul Apostol Pavel vorbește de atâtea ori, prin împlinirea ei, ea devine pentru noi certitudinea și realitatea în care aflăm izvorul și temeiul mântuirii noastre: „Cu adevărat mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de Îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă” [2].

Ca realitate și eveniment istoric petrecut în urmă cu două mii de ani, Nașterea Mântuitorului ne îndeamnă la o atitudine doxologică, de preamărire a iubirii lui Dumnezeu. De aceea, Sfânta Biserică a statornicit, încă de la întemeierea ei, sărbătorile religioase ca modalități de rememorare spirituală, de reasumare și trăire a evenimentelor mântuitoare. Desigur, sărbătorile ortodoxe rămân autentice în măsura în care ele nu se contaminează de dimensiunea profanului și nu se transformă în festin prelungit, în momente golite de activitate spirituală. Sărbătorile autentice trebuie să fie culmi de trăire spirituală, ocazii de reînduhovnicire, de trăirea adevărată întru Hristos. Asumate în acest mod, ele devin nu numai momente duhovnicești accesibile prin reamintire, ci și linii de har, permanențe tainice ale Sfântului Duh, pietre de temelie care ne fac contemporani și părtași evenimentului sărbătorit. Astfel, înțelegem că sărbătorile Sfintei Biserici nu sunt doar zile libere de readucere în actualitate a unor realități trecute, ci respirația de har a fiecărui credincios, care aduce în propria sa viață, viața și lucrările lui Hristos care devin un „acum” permanent, tainic și liturgic. De aceea, cântările Sfintei Biserici răsună deslușit astăzi, la timpul prezent: „Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L! Hristos pe pământ, înălțați-vă!” [3].

Pe drept cuvânt putem spune că, de fapt, Sfânta Biserică este mediul cel mai potrivit pentru trăirea cu adevărat a sărbătorilor. Biserica este Trupul divino-uman al lui Hristos extins în umanitate (Părintele Dumitru Stăniloae), care îi pregătește pe oameni pentru Împărăția lui Dumnezeu. Ea este un organism teandric în care Dumnezeu este prezent întreg în fiecare dintre credincioși. Harul Sfântului Duh este cel care susține plenar și desăvârșește unitatea Bisericii în Hristos, Capul ei. În Biserică, Hristos este prezent „în toate zilele, până la sfârșitul veacului” [4]. Pentru aceasta se poate afirma că în Biserică, Hristos pururea Se întrupează în cei vrednici, care actualizează astfel în ei Nașterea Domnului, viața Bisericii este o neîncetată Epifanie a Sfintei Treimi, adică o reactualizare a Botezului Domnului, dar și o îmbrățișare a omului de către Dumnezeu și a lui Dumnezeu de către oameni ca la Întâmpinarea Domnului. Roadele Buneivestiri sunt permanent prezente în inima Bisericii ca bucurie și arătare a tainei celei din veac. Dar Biserica este și Învierea tainică a Domnului în cei credincioși, când El îi ridică din întuneric și din umbra morții, este Înălțarea lui Hristos în noi la cerurile cele de iubire ale lui Dumnezeu, dar și o Cincizecime continuă, prin care Duhul Sfânt umple de slava Sa cea necreată pe fiecare credincios în parte, deschizându-i perspectiva veșnică a unirii cu Dumnezeu. Trăirea sărbătorilor în Biserică devine în acest fel un pelerinaj liturgic spre Dumnezeu, în care El nu este doar scopul pelerinajului, ci și Calea și Lumina care ne călăuzesc. Aceeași lucrare personală a lui Dumnezeu în viața noastră se vede și în rugăciunea liturgică a Sfântului Ioan Gură de Aur, care e citită de Preot în timpul Heruvicului: „Că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru…”[5].

Iar Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă chiar începutul acestui pelerinaj al omului către Dumnezeu și îi oferă totodată și putința necesară de a-l duce la bun sfârșit. Domnul Hristos, Cel care S-a întrupat pentru noi, vine ca o lumină de la Dumnezeu ca să ne izbăvească de întunericul păcatelor noastre și să ne arate calea cea bună a vieții, dăruindu-ne cunoașterea de Dumnezeu: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței” [6]. Pentru aceasta, Prorocul Isaia Îl numește pe Hristos: „Lumină mare”, atunci când zice: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare și voi, cei ce locuiți în latura umbrei morții, lumină va străluci peste voi” [7]. De asemenea și Dreptul Simeon, Bătrânul, Îl numește pe Pruncul Iisus „Lumină spre descoperirea neamurilor” [8].

În lumea cufundată până atunci în întunericul păcatului, Hristos Mântuitorul spune despre El Însuși: „Eu sunt Lumina lumii! Cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” [9]. Prin nașterea Fiului lui Dumnezeu, calea ce duce de pe pământ la cer se luminează și noi înșine, prin credința în Hristos, devenim fii ai Luminii, așa cum ne îndeamnă Hristos: „Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii!” [10]. Căci „Eu, Lumina, am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” [11]. Iar Lumina cea din Lumină, Dumnezeul Cel adevărat din Dumnezeul cel adevărat, Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-născut din Tatăl, din veci, Se smerește pe Sine, din iubire față de oameni, și Se întrupează făcându-Se om asemenea nouă, afară de păcat, pentru a-l înălța pe omul cel căzut și a-l îndumnezei prin har.

Credința în Hristos Cel întrupat ne duce la comuniunea cu El, ne duce la comuniunea cu Însăși Lumina. Dobândirea acestei lumini dumnezeiești a lui Hristos e însăși starea noastră de sfințenie. De aceea, în Sfintele Icoane, Sfinții sunt înfățișați cu aureole de lumină în jurul capului lor, pentru că ei sunt plini de lumina lui Hristos și din ei radiază lumina Lui. Pentru că Sfinții nu sunt lumini pri ei înșiși, ci datorită lui Hristos, Care este în ei. Și pentru că El este în ei, de aceea și Sfinții sunt purtători ai luminii lui Hristos. Acest adevăr îl face pe Sfântul Apostol Pavel să afirme cu toată convingerea: „M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” [12].

Prin această sfântă sărbătoare fiecare creștin dobândește puterea de a se face purtător al luminii lui Hristos. Însă numai dacă „umblă întru lumină” [13], adică dacă stăruie să viețuiască în lumina Sa cea dumnezeiască și în dumnezeiasca Sa învățătură. Înțelegem prin aceasta că nu este suficient doar să credem, ci trebuie să ne și purtăm, în consecință, ca fii ai Luminii. Credința noastră trebuie să devină lucrătoare prin iubire, adică să rodească fapte de iubire. În fiecare faptă de iubire săvârșită față de semenii noștri, noi ne aflăm în comuniune cu Dumnezeu. Căci „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el” [14]. Iar Sfânta Scriptură ne mărturisește: „Cine zice că este în lumină și pe fratele său îl urăște, acela este în întuneric până acum. Cine iubește pe fratele său rămâne în lumină” [15]. Pentru aceasta, atunci când urâm răul, când iertăm din inimă pe dușmanii noștri, când ne arătăm iubitori față de aproapele nostru și suntem alături de el în suferințe, noi știm că am trecut din întuneric la lumină. Pentru că „am trecut din moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați. Dar cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte” [16].

Fiul lui Dumnezeu întrupat a coborât din iubire pentru noi pe pământ, pentru ca să ne dăruie viața veșnică: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel unul-născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” [17]. Căci „Eu am venit ca (lumea) viață să aibă și din belșug să aibă” [18]. Iar pentru a ne învrednici de darurile cele bogate și nepieritoare ale Sfintei Sale Nașteri nu ni se cere nici bogăție, nici frumusețe, nici cultură sau vreo altă slavă omenească, ci ni se cere ceea ce fiecare dintre noi poate oferi: o credință curată, care să lucreze fapte bune. Această credință ne unește cu Hristos, Care, pe măsura credinței noastre, ne umple sufletele de darul vieții celei veșnice, revărsând asupra noastră energiile cele dumnezeiește, adică harul cel veșnic, cel dumnezeiesc al lui Dumnezeu. Viața adevărată a omului începe cu această credință care îi predă lui Hristos tot sufletul, toată inima, toată mintea și toată puterea noastră, iar Acesta le sfințește și le îndumnezeiește treptat. Cu cât credința este mai mare, cu atât darul lui Dumnezeu este mai bogat în cel credincios și înțelegem că viața noastră este cu adevărat viață numai în măsura în care este o viață întru Hristos.

Dreptmăritori creștini,

prin venirea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, Dumnezeu a chemat la masa dragostei Sale pe toți oamenii, ca să se ospăteze din belșug și în toată deplinătatea, ca fii și moștenitori ai Împărăției cerurilor. Cei două mii de ani de Creștinism ne arată că blânda Sa chemare nu a rămas fără răspuns. Căci Evanghelia lui Hristos a rodit în jertfele Mucenicilor și în nevoințele Sfinților Săi. Aceasta nu înseamnă că înainte de nașterea lui Hristos, Dumnezeu nu a fost prezent în creația Sa. Pentru că însăși lumea este o expresie a iubirii lui Dumnezeu și o arătare a slavei Sale: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” [19]. Dragostea lui Dumnezeu și chemarea Sa pentru omul căzut nu au lipsit niciodată din creație, însă omul nu a mai fost capabil, după căderea în păcat, să le perceapă în profunzimea lor. Păcatul este cel care întunecă mintea omului și falsifică realitatea. Chiar și înainte de întruparea Sa, lucrarea lui Hristos Dumnezeu era prezentă în oameni prin Duhul Sfânt, pregătindu-i pentru venirea Sa în trup, iar, după aceasta, Hristos continuă să lucreze în sufletele cele credincioase și vrednice, începând îndumnezeirea lor încă din această viață, și pregătindu-le pentru cea de a doua Sa venire, cea întru slavă.

Acest adevăr ni-l grăiește deslușit Sfântul Maxim Mărturisitorul, care, luminat de Hristos Dumnezeu, ne învață astfel: „Precum înainte de venirea văzută și în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea spiritual la Patriarhi și la Proroci, preînchipuind tainele venirii Lui, tot așa și după această venire, El vine nu numai în cei ce sunt prunci, nutrindu-i duhovnicește și ducându-i spre viața desăvârșirii cea după Dumnezeu, ci și în cei desăvârșiți, desemnându-le de mai înainte, în chip ascuns, forma venirii Lui viitoare, ca într-o icoană. Această venire o înfăptuiește El pururea, preschimbând, prin virtuți, pe cei vrednici, din trup în Duh” [20]. Dacă, înainte de întruparea Sa, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu lucra numai din afară asupra oamenilor pentru a menține în ei o oarecare raționalitate și iubire, prin întruparea Sa și prin împărtășirea noastră cu Sfântul Său Trup și Sfântul Său Sânge, El ne umple de toată iubirea Sa, dându-ne puterea să învingem slăbiciunile firii noastre. Pentru că El S-a făcut om pentru ca să îl îndumnezeiască pe om (Sfântul Atanasie cel Mare).

Sfânta Lui întrupare este temeiul ontologic al mântuirii noastre. Pentru că, prin ea, întreaga omenire se află pe calea către îndumnezeire. Iar Cel care lucrează, în mod eficient și dinamic, la mântuirea noastră, înduhovnicindu-ne pe noi mereu, este Însuși Hristos Dumnezeu. Iar prin binecuvântarea revărsată peste întreaga creație prin nașterea Sa, Hristos Cel întrupat ne cheamă la o stare nouă, la viața fără de păcat, la viața harică a Bisericii. Și mult folos sufletesc vom avea, dacă vom cugeta câtuși de puțin la cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog, care zice: „Întocmai precum stricăciunea și moartea se moștenesc din neam în neam de la Adam cel vechi, tot așa nestricăciunea și nemurirea se moștenesc de la Adam cel Nou. Întocmai cum părtășia noastră la firea strămoșului nostru, Adam, care a căzut, se vădește în aceea că și noi păcătuim și călcăm poruncile lui Dumnezeu, tot așa și părtășia noastră la harul cel dumnezeiesc al celui de-al doilea Întemeietor al neamului nostru, Hristos Domnul, o cunoaștem prin aceea că nu mai păcătuim de îndată ce primim acest har dumnezeiesc” [21]. Sfântul Simeon ne învață să fim cu luare aminte la harul primit prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Căci primirea harului nu înseamnă că nu vom mai păcătui niciodată, ci că nu vom mai păcătui atâta vreme cât harul lui Hristos este lucrător în noi. Iar dacă păcătuim este un semn că harul ne-a părăsit, că l-am pierdut din cauza nevredniciei noastre. Întreaga noastră luptă este pentru a păstra harul lui Dumnezeu în noi, iar, când îl pierdem, trebuie să ne silim să îl redobândim.

Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu Se face om pentru Sine Însuși, nu asumă trupul pentru vreun motiv egoist, ci, dimpotrivă, El Se naște pentru întreaga lume, nașterea Lui oferind omului posibilitatea de a moșteni viața cea veșnică. Însuflețind pe credincioșii vremurilor sale spre trăirea cât mai înaltă a Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, Fericitul Augustin spunea: „La început era Cuvântul, Care, dacă nu ar fi avut naștere omenească, noi nu a fi ajuns la renașterea divină. Pentru că El S-a născut ca noi să renaștem. Hristos S-a născut și nimeni să nu șovăie să se renască! Ca mila Lui să fie în inimile noastre. Mama Lui L-a purtat în pântece, noi să Îl purtăm în inimă! Fecioara a fost însărcinată pentru ca să Se întrupeze Hristos, iar inimile noastre trebuie să fie însărcinate cu credința noastră în Hristos. Fecioara L-a născut pe Mântuitorul, sufletul nostru să nască mântuirea! Să nu fim sterpi, ci sufletele noastre să rodească întru Dumnezeu!” [22]. Aceste îndemnuri au pentru noi un caracter permanent. Fiindcă ele ne arată că posibilitatea mântuirii în Hristos trebuie asumată personal. Și aceasta se poate face prin dorința și efortul fiecărui credincios în parte de a nu rămâne sterp în credința lui, ci de a aduce roadele cele bune ale credinței sale.

Iubiți fii sufletești,

în șuvoiul vieții care curge și se schimbă mereu, anii se adună și îmbătrânim. Însă, în fiecare an, fie că suntem tineri, fie că suntem bătrâni, praznicul Nașterii Domnului ne umple inimile de o deosebită bucurie duhovnicească. Învățăturile Bisericii și tâlcuirile Sfinților Părinți ne arată o minunată revărsare de sensuri și de înțelegeri ale acestui praznic, care sunt adevărate doctorii sufletești pentru noi. Căci sărbătoarea Nașterii Domnului este lumina cunoștinței, e umplerea noastră de viața Lui, este chemare la o viață nouă, la calea către Împărăția lui Dumnezeu. Ziua aceasta de 25 decembrie o sărbătorim an de an, în comuniune unii cu alții, în Sfânta Biserică, dar de roadele ei cele sfinte ne împărtășim personal, în măsura credinței și a vredniciei fiecăruia dintre noi.

Trăind taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu, creștinii se regăsesc întru Duhul Sfânt în pridvorul minunat al Betleemului, uniți în aceeași dragoste sfântă față de Pruncului Iisus, laolaltă cu Magii cei înțelepți și cu Păstorii cei cu sufletul curat și cu Îngerii lui Dumnezeu. Pentru că își aduc darurile lor împreună cu aceia: aurul iubirii, smirna nădejdii și tămâia credinței celei adevărate. Întotdeauna se cuvine, dar mai ales la acest ceas de sfântă prăznuire, ca ochii noștri să privească spre cer, spre lăcașul de lumină unde sălășluiește Dumnezeu și unde nădăjduim să ajungem și noi ca să ne împărtășim de viața cea veșnică. Privim spre înălțimile cerești cu inimi smerite și pline de recunoștință pentru că de acolo a coborât nemărginita Bunătate și Dragoste a lui Dumnezeu și S-a făcut om. Dacă nu s-ar fi născut Mântuitorul Hristos, noi am fi rămas în întunericul păcatului. Cerul ar fi rămas pe mai departe încuiat, nimeni nu s-ar fi mântuit, pentru că harul Duhului Sfânt nu s-ar fi dat oamenilor. Însă mila lui Dumnezeu n-a răbdat ca „făptura Sa să fie înghițită de pieire”, ci ne-a trimis pe Fiul Său Cel iubit, Care, unind cerul cu pământul, a adus în lume adierea veșniciei și mireasma zilei celei de taină. Pentru că El ne-a dat tuturor puterea de a deveni fiii Împărăției Sale. Bucuria nașterii Domnului izbăvește sufletul nostru de amărăciune și de întristare și îl umple de recunoștință pentru binecuvântările revărsare asupra noastră. Binecuvântările primite astăzi sunt o nădejde pentru binecuvântările cele de mâine și ele ne dau puterea de a înainta în viața cea duhovnicească, ca să zicem împreună cu Apostolul: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește” [23]. Iar glasul Mântuitorului ne asigură de aceasta, grăindu-ne nouă din Scripturi: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar…nimic nu va fi vouă cu neputință” [24].

Preacurata Naștere a lui Hristos este pentru noi un mare dar, însă, totodată, și o înaltă chemare dumnezeiască. Iubirii celei mari, cu care Hristos ne-a iubit, trebuie să îi răspundem și noi cu iubirea noastră. Căci El ne-a iubit pe noi și S-a făcut om, pentru ca să ne cheme pe noi la o viață nouă, la o viață în care dragostea pentru aproapele să fie regula de aur a traiului nostru și evidența creșterii noastre duhovnicești. Căci „poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul! Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” [25].

De-a lungul vremurilor omenirea a trecut prin diferite perioade grele: războaie, boli, conflicte de tot felul, care s-au soldat cu pierderea a numeroase vieți omenești. Mai nou se tot discută de crize economice și de efectul lor asupra vieții noastre. Prea puțin se ia în discuție însă fondul problemei: criza spirituală pe care umanitatea o traversează. Căci asta se petrece atunci când valorile spirituale sunt marginalizate și toată atenția noastră cade pe materie, pe trup, pe o viață ușoară, confortabilă și plină de desfătări. De fapt, toate situațiile grele prin care omenirea a trecut nu au fost altceva decât crize de iubire. Din lipsă de iubire pornește războiul și din aceeași lipsă de iubire cel bogat vrea mereu tot mai mult. Din lipsă de iubire, bogatul căruia i-a rodit țarina își construiește hambare tot mai mari în loc să dăruie din prea plinul său și altora.

Cu toate acestea, credința creștină este mereu izvor de nădejde și de putere spirituală și ne învață că orice criză, orice situație grea, este de fapt o chemare la bine și o șansă la un nou început mântuitor pentru fiecare dintre noi. Nașterea lui Hristos este pentru toți creștinii puterea unui nou început, a unei noi vieți, a unei vieți în care Hristos, Care e Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, ne iubește și ne învață să îi iubim pe toți semenii noștri.

Cu aceste gânduri și îndemnuri din partea noastră, să ne rugăm ca Domnul Cel întrupat să ne învrednicească de a păstra și a înmulți darurile Preacuratei Sale Nașteri, împlinind câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de laudă! În aceste vremuri grele să fim statornici în credința curată în Milostivul Dumnezeu, iar nădejdea în purtarea Sa de grijă față de fiecare dintre noi să fie lumina fiecărei zile!

Vă îmbrățișăm părintește și vă dorim să petreceți Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului și ale Bobotezei cu pace și sănătate deplină, iar Anul Nou 2021 să vă fie luminat și încununat de alese bucurii duhovnicești și de mântuire!

La mulți ani!

Al vostru, către Domnul, pururea rugător spre tot binele,
† Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului.


1. Coloseni I, 26.

2. I Timeotei III, 16.

3. Catavasiile Nașterii Domnului, în Catavasier, p. 296.

4. Matei XXVIII, 20.

5. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier, p. 126.

6. Troparul Nașterii Domnului, în Mineiul pe decembrie, p. 385.

7. Isaia IX, 1.

8. Luca II, 32.

9. Ioan VIII, 12.

10. Ioan XII, 36.

11. Ioan XII, 46.

12. Galateni II, 20.

13. I Ioan I, 7.

14. I Ioan IV, 16.

15. I Ioan II, 9-10.

16. I Ioan III, 14.

17. Ioan III, 16.

18. Ioan X, 10.

19. Psalmi XVIII, 1.

20. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, în Filocalia românească, vol. al II-lea, Ed. Humanitas, București, p. 162.

21. Sfântul Simeon Noul Teolog, Omul Cel Întâi Zidit, București, 2015, p. 93.

22. Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. 1, în col. PSB, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, p. 127.

23. Filipeni IV, 13.

24. Matei XVII, 20.

25. Ioan, XIII, 34-35.

Pastorala la Nașterea Domnului a Patriarhului României [2020]

† Daniel,
prin harul lui Dumnezeu
Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei
și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Preacuviosului Cin monahal, Preacucernicului Cler și Dreptmăritorilor Creștini din Arhiepiscopia Bucureștilor,

har, pace și bucurie de la Domnul nostru Iisus Hristos,
iar de la noi părintești binecuvântări!

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,
încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L‑a dat,
ca oricine crede în El să nu piară,
ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate sărbătoarea iubirii smerite şi darnice a lui Dumnezeu pentru lume. Este sărbătoarea iubirii milostive a Fiului veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a smerit pe Sine făcându-Se om muritor, pentru a-l ridica pe om din păcat şi din moarte, dăruindu-i viaţă şi slavă veşnică. Taina Crăciunului este, aşadar, taina iubirii smerite şi milostive a lui Dumnezeu, pentru ca noi să devenim asemenea Lui prin iubire milostivă (cf. Luca 6, 36). Pe cât a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi, pe atât ne‑a deschis nouă drum ca să ne înălţăm noi spre El.

Taina iubirii smerite a Fiului lui Dumnezeu, Care S‑a făcut om din iubire nesfârșită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Această sfântă şi mare taină a înomenirii lui Dumnezeu sau a întrupării lui Hristos a fost scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Această taină a fost prezisă de Profeții lui Dumnezeu inspirați de Duhul Sfânt, apoi a fost trăită şi mărturisită de Apostolii lui Hristos (cf. Romani 1, 2), apărată şi dogmatizată în faţa ereziilor de către Părinţii Bisericii, gândită în teologie şi cântată în viaţa liturgică de toţi creștinii dreptcredincioşi sau dreptslăvitori şi iubitori de Dumnezeu.

Astfel, cu opt sute de ani înainte de Hristos, prorocul Isaia a prezis naşterea Sa din Fecioară, când vorbeşte despre semnul minunat pe care Dumnezeu îl va da casei lui David: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naște Fiu şi vor chema numele lui Emmanuil” (Isaia 7, 14); „Prunc S‑a născut nouă, un Fiu S‑a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui, şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5). Iar Prorocul Miheia (sec. VIII î.d.Hr.) a prezis naşterea lui Hristos-Mesia în Betleemul Iudeii, arătând totodată că obârșia Lui este veşnică: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia 5, 1).

Sfântul Evanghelist Ioan, supranumit „Teologul” sau „Apostolul iubirii”, copleșit de măreția tainei iubirii milostive a lui Hristos, spune că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L‑a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). De asemenea, Sfântul Pavel, „Apostolul neamurilor”, pătruns şi el de fiorul sfânt al uimirii în faţa iubirii lui Dumnezeu pentru lume arătată în Iisus Hristos, exclamă: „Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S‑a arătat în trup, S‑a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S‑a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S‑a înălțat întru slavă”  (1 Timotei 3, 16).

Urmând credinţei Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mari Dascăli ai lumii şi Ierarhi, Cuvioși şi Mărturisitori, Imnografi şi Melozi n‑au încetat să preamărească taina iubirii smerite şi nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, iubire descoperită nouă prin Iisus Hristos. Aşa de pildă, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) spune că „prin iubirea Sa mai presus de minte şi nesfârşită pentru om, Dumnezeu a devenit cu adevărat şi prin natură tocmai ceea ce iubea”[1], adică om, iar în altă parte, acelaşi Sfânt Părinte învaţă că „taina întrupării Cuvântului (lui Dumnezeu) cuprinde în sine tot înțelesul enigmelor şi simbolurilor din Scriptură, toată semnificația făpturilor văzute şi nevăzute. Cine cunoaşte taina Crucii şi mormântului lui Hristos cunoaşte înţelesul făpturilor. Cel care a învăţat înţelesul ascuns al învierii cunoaşte rostul pentru care Dumnezeu de la început a făcut tot ceea ce există”[2].

Subliniind valoarea covârșitoare a Întrupării şi Naşterii lui Hristos ca om, pentru a înţelege scopul prim şi ultim al universului şi al umanităţii, Sfântul Maxim Mărturisitorul precizează: „Hristos este marea taină ascunsă, ținta fericită, scopul pentru care toate au fost făcute […]. Privind la El, Dumnezeu a chemat toate la fiinţă. Căci pentru Hristos, pentru taina Sa, există toate veacurile şi tot ce cuprind ele. În Hristos îşi au ele începutul şi sfârşitul. Această unire a fost hotărâtă de la începutul lumii: unire a ceea ce este mărginit cu ceea ce este nemărginit, a ceea ce este măsurat cu ceea ce este nemăsurat, a ceea ce are hotar cu ceea ce nu are hotar, unire a Făcătorului cu făptura, a odihnei cu mișcarea. Când a venit plinirea vremii, această unire s-a făcut văzută în Hristos, aducând cu sine împlinirea planurilor lui Dumnezeu”[3].

Potrivit Sfintei Scripturi şi învățăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, a salva sau a mântui pe om înseamnă a-l vindeca sau a-l elibera de păcat şi de moarte, pentru a-l face părtaș la viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Irineu de Lyon († 202) arată care este scopul Întrupării lui Hristos: „Aceasta este pricina pentru care Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup şi Fiul lui Dumnezeu Fiu al omului: pentru ca omul să intre în comuniune cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu şi, primind înfierea, să fie fiu al lui Dumnezeu. Nu putem, într-adevăr, să participăm la nemurire fără o legătură strânsă cu Cel Nemuritor. Cum am fi putut să ne unim cu nemurirea dacă ea nu s-ar fi făcut ceea ce noi suntem, pentru ca ființa cea muritoare să fie primită în ea şi așa noi să fim înfiați şi să fim fii ai lui Dumnezeu”[4].

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, S-a făcut purtător de trup pământesc, pentru ca pe noi, oamenii, să ne facă purtători de Duh Sfânt ceresc. El S-a făcut om pentru ca pe noi, oamenii, să ne îndumnezeiască prin har. Fiul preaslăvit al lui Dumnezeu S-a făcut Fiul smerit al omului, ca pe oameni să-i înalţe la demnitatea şi slava de fii duhovniceşti ai lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, prin cuvintele: „Şi celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).

Aşadar, Fiul veşnic al lui Dumnezeu a coborât din ceruri, S-a zămislit, prin lucrarea Sfântului Duh, din pântecele unei Fecioare smerite din Nazaret şi S-a născut într-o peşteră săracă din Betleem, în interiorul pământului, pentru ca pe noi, oamenii pământeni, să ne înalţe prin har în interiorul Împărăţiei cerurilor, în intimitatea iubirii şi slavei Preasfintei Treimi.

Întrucât Iisus Hristos ca om S-a smerit pe Sine şi S-a făcut ascultător de Dumnezeu până la moarte pe cruce, Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a înălțat întru slavă (cf. Filipeni 2, 8-9). Astfel, smerenia lui Hristos Cel ascultător până la moarte jertfelnică pe lemnul Crucii vindecă neascultarea lui Adam din grădina Raiului şi dăruieşte oamenilor, prin înviere, iubire smerită, pace şi bucurie sfântă, ca arvună a vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Deci, iubirea smerită a lui Hristos Cel răstignit și înviat schimbă smerenia vieţii pământeşti trecătoare a omului întru slava vieţii cereşti netrecătoare (cf. Filipeni 3, 21). Prin Întruparea Sa ca om, Iisus Hristos asumă viaţa omenească amestecată cu moartea, pentru a-i face pe oamenii muritori părtaşi ai vieţii Sale veșnice.

Prin urmare, numai iubirea smerită şi jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat poate dărui oamenilor viaţa veşnică (1 Corinteni 15, 3 – 4, 12). Iar după învierea de obşte a tuturor oamenilor, cei ce au arătat în timpul vieţii lor pământești iubire smerită şi milostivă faţă de semenii aflaţi în nevoi vor primi de la Hristos – Dreptul Judecător bucuria şi slava vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Matei 25, 31-46).

Sfânta Scriptură a Noului Testament ne mai învaţă că taina Întrupării lui Hristos arată legătura directă între Fiul lui Dumnezeu şi creație, deoarece Întruparea Fiului lui Dumnezeu era de la început însuși scopul creării lumii (cf. Efeseni 1, 4; 2 Timotei 1, 9). „Toate s-au făcut întru El, prin El şi pentru El (cf. Coloseni 1, 16). „Toate prin El s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1, 1-5). Aşadar, Iisus Hristos vine în lume pentru a împărtăşi lumii iubirea Lui smerită şi milostivă, dătătoare de pace şi bucurie, ca arvună a vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Romani 14, 17).

De aceea, cântările liturgice ortodoxe referitoare la sărbătoarea Naşterii Domnului ne îndeamnă astfel: „Veniți, credincioşilor, să ne înălţăm dumnezeiește şi să vedem cu adevărat dumnezeiasca pogorâre de sus în Betleem şi curăţindu-ne mintea prin viaţă curată să aducem în loc de mir fapte bune; să pregătim prin credinţă intrarea sărbătorii Naşterii şi cu cei de sus să strigăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, Celui în Treime, prin Care S-a arătat între oameni bunăvoirea mântuind pe Adam din blestemul cel dintâi, ca un iubitor de oameni!”[5].

Dreptmăritori creştini,

Anul 2020 a fost în Patriarhia Română „Anul omagial al pastorației părinţilor şi copiilor” şi „Anul comemorativ al filantropilor ortodocşi români”, având ca scop cultivarea vieții creștine în familie și promovarea educației creștine în societatea contemporană, precum şi promovarea filantropiei creștine astăzi, ca lucrare esențială în activitatea Bisericii. Familia, binecuvântată de Dumnezeu spre a cultiva iubirea reciprocă şi a da naștere copiilor, este izvor de viață sfântă pentru fiecare popor şi pentru întreaga umanitate.

Cunoscând provocările actuale la adresa familiei creştine este necesar să afirmăm cu tărie sfințenia căsătoriei, solidaritatea în familie şi între familii, demnitatea maternității, a paternității, a filiației şi a fraternității, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate în comuniune de iubire şi coresponsabilitate.

În contextul pandemiei de astăzi, omenirea confruntată cu noul coronavirus traversează o perioadă grea privind viaţa şi sănătatea oamenilor. Şi poporul român este îndoliat şi întristat, deoarece mulţi români au decedat, iar alţii au suferit până când s-au vindecat de această boală. Prin urmare, este mare nevoie de multă rugăciune, de solidaritate și ajutorare frățească. În acest sens, adresăm îndemn părintesc tuturor, de a veni în ajutorul celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, a familiilor sărace, sprijinind familiile cu mulţi copii, bătrânii și persoanele singure, descurajate, îndoliate şi îndurerate, oferindu-le un semn al iubirii milostive a lui Hristos faţă de ei, un cuvânt bun şi o faptă bună.

Sărbătoarea Naşterii Domnului este un prilej de întărire a comuniunii, de întrajutorare și de fapte de milostenie, care sunt roade ale dreptei credințe, mărturii concrete ale iubirii noastre smerite față de Dumnezeu și faţă de oameni.

Lumina Pruncului Iisus născut în Betleem ne cheamă să arătăm mereu în jurul nostru, prin cuvânt şi faptă, semne de speranţă, de pace şi bucurie.

Ca şi în anii precedenţi, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2020 spre 1 ianuarie 2021, şi în ziua de Anul Nou, să înălțăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2020 care a trecut şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din Anul Nou 2021 în care intrăm. Să pomenim în rugăciunile noastre şi pe toţi românii care se află printre străini, în jurul graniţelor României sau în diaspora română, ca să păstrăm, cu multă iubire frăţească, unitatea de credinţă şi de neam.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2021 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor părinteşti binecuvântări, doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradițională: „La mulți ani!”.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.


[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 78.

[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G. 91, pp. 1285-1288, apud Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iaşi, 2007, pp. 278-279.

[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2013, p. 373.

[4] Saint Irénée de Lyon, Contre les hérésies, trad. franceză de Adelin Rousseau, Les Éditions du Cerf, Paris, 1984, p. 47.

[5] Mineiul pe Decembrie, Rânduiala Ceasurilor împărăteşti, Ceasul al VI-lea, stihiră glasul 1, Ed. IMBO, Bucureşti, 2012, p. 415.

Pastorala sinodală la Postul Nașterii Domnului [2020]

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
și preaiubiților credincioși din Patriarhia Română,

har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh,
iar de la noi părintești binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,

Continuând tradiția începută în anul 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2020 ca ,,Anul omagial al pastorației părinților și copiilor” și ,,Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români”, în Patriarhia Română.

Cele două teme, omagială și comemorativă, evidențiază două coordonate cu o importanță majoră în viața și activitatea bisericească. Pe de o parte, omagierea pastorației părinților și copiilor are ca scop cultivarea vieții creștine în familie și promovarea educației creștine în societatea contemporană. Pe de altă parte, comemorarea filantropilor ortodocși români are ca scop promovarea filantropiei creștine astăzi, ca lucrare esențială în activitatea Bisericii, inclusiv prin identificarea marilor filantropi care, de-a lungul timpului, au susținut spiritual și material activitatea social-filantropică a Bisericii Ortodoxe Române.

Dreptmăritori creștini,

Familia a ocupat întotdeauna un loc central în învățătura și viața creștină, fiind cadrul intim cel mai de preț pentru cultivarea iubirii conjugale, părintești, filiale și frățești. Atât Sfânta Scriptură, cât și Sfânta Tradiție ne oferă mărturie despre faptul că familia este binecuvântare și icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate, un spațiu sacru al lucrării harului dumnezeiesc, orientat spre viață și iubire eternă.

În calitate de instituție umană fundamentală, familia a fost creată și binecuvântată de Dumnezeu în Rai, „…Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: «Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți!»” (Facere 1, 27-28). De asemenea, familia a fost binecuvântată și cinstită de Mântuitorul Iisus Hristos prin prezența Sa la nunta de la Cana Galileii (cf. Ioan 2, 1-11), unde a săvârșit minunea transformării apei în vin, arătând astfel valoarea sfântă a familiei conjugale pentru viața Bisericii.

Familia, binecuvântată de Dumnezeu spre a cultiva iubirea reciprocă și a da naștere copiilor, este izvor de viață sfântă pentru fiecare popor și pentru întreaga umanitate. În familie, relația părinți-copii se înțelege mai ales din perspectiva relației omului cu Dumnezeu. Copiii nu se nasc doar pentru o viață terestră, ci se nasc și ca să poată deveni, prin Botez, fii ai lui Dumnezeu după har (Ioan 1, 12-13) și să dobândească  viața veșnică prin credință și fapte bune.

De aceea, familia a fost numită adesea „mica biserică” sau „biserica de acasă” (ecclesia domestica), tocmai pentru caracterul ei comunitar și atmosfera de sfințenie pe care trebuie să o cultive. În familie, copilul învață ce înseamnă dragostea părintească, învață să vorbească, învață să se roage, învață credința în Dumnezeu și tot aici, în familie, el învață dărnicia sau generozitatea.

Sfântul Ioan Gură de Aur amintește că, pentru a fi părinte, nu este de ajuns să dai naștere la copii, ci trebuie să le oferi și educație. În acest sens, Sfântul Ioan îndeamnă „să ne străduim să-i învățăm pe copii noștri virtutea și să chemăm peste ei binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că aceasta este cea mai mare bogăție, care sporește în fiecare zi bogăția noastră. Nimic nu-i egal cu virtutea, nimic nu-i mai puternic decât ea”[1].

Din nefericire, mutațiile și transformările din ultimele secole au condus la o slăbire a rolului și a importanței familiei în societate. În lumea de azi, părinții și copiii trăiesc într-o realitate secularizată și confuză din punct de vedere spiritual; ei se confruntă cu multiple provocări și crize, precum: îndepărtarea de valorile tradiționale, sărăcia, șomajul, alcoolul, infidelitatea, divorțul, nesiguranța zilei de mâine, instabilitatea și dezorientarea, înstrăinarea reciprocă, migrația, conflictele personale etc.

În acest context, în care sunt propuse „modele” străine de valorile creștine, este necesar să afirmăm cu tărie sfințenia căsătoriei, solidaritatea în familie și între familii, demnitatea maternității, a paternității, a filiației și a fraternității, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate în comuniune de iubire și coresponsabilitate.

Cunoscând provocările actuale la adresa familiei creștine, preoții ortodocși sunt îndemnați să ajute personal, dar și să încurajeze pe credincioșii mireni să sprijine material și spiritual familiile numeroase, familiile monoparentale sau familiile aflate în situații dificile, inclusiv prin activități de formare religios-morală a copiilor din comunitate.

În scopul dezvoltării unei educații temeinice pentru viață binecuvântată, Biserica trebuie să îndrume în primul rând părinții să acorde mai mult timp educației copiilor, întrucât caracterul copiilor se formează nu numai prin vorbe și sfaturi, ci și prin viața şi exemplul părinților. Sfântul Clement Alexandrinul amintește că „o căsătorie fericită nu trebuie judecată nici după bogăție, nici după frumusețe, ci după împlinirea virtuții”[2], adică după calitatea vieții spirituale a familiei.

Părinții sunt chemați să trăiască viața creștină prin rugăciune și fapte bune, dar și să cultive iubirea și dărnicia în familie, după chipul iubirii milostive a Preasfintei Treimi, astfel încât familia să fie mereu izvor de iubire și de bucurie pentru copii. În egală măsură, părinții sunt chemați să ocrotească viața încă de la zămislire și să îi învețe pe copii să prețuiască sănătatea ca dar al lui Dumnezeu, ce trebuie apărat și cultivat cu responsabilitate.

Iubiți credincioși,

În anul 2020, Biserica Ortodoxă Română îi comemorează pe filantropii ortodocși români. Între virtuțile distincte ale poporului român, cultura dărniciei, a dăruirii sau a omeniei reprezintă o moștenire importantă a valorilor și normelor care au modelat spiritualitatea şi cultura neamului românesc.

Rodirea Evangheliei iubirii smerite și milostive a lui Hristos în spiritualitatea poporului român a condus la manifestarea iubirii față de Dumnezeu și de aproapele în forme concrete, exprimate fie individual și spontan, fie instituțional și sistematic.

Biserica Ortodoxă Română îi pomenește cu recunoștință pe toți cei care s-au străduit, de-a lungul istoriei, să dezvolte cultura creștină a dărniciei. Printr-un asemenea efort, ierarhi, preoți și diaconi, monahi și mireni au contribuit pilduitor la organizarea lucrării social-filantropice a Bisericii în mijlocul poporului român.

În mod deosebit, evocăm numele unor evlavioși și darnici domnitori români, precum Sfântul Neagoe Basarab (1512-1521), ctitorul bolniței (cămin pentru bolnavi) de la Mănăstirea Bistrița, Sfântul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), ctitorul bolniței de la Mănăstirea Brâncoveni, domnitorul Grigorie II Ghica, fondatorul spitalului Mănăstirii Sfântul Pantelimon de lângă București (1757).

În Moldova, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a construit bolnițele de la Putna și Pătrăuți, domnitorul Constantin Racoviță Cehan a avut inițiativa întemeierii spitalelor lor Sfântul Proroc Samuil din Focșani și Precista din Roman, iar Grigorie al V-lea a întemeiat ospiciul Galata din Iași, toate acestea fiind în grija unor așezăminte monahale.

O valoroasă activitate filantropică a fost desfășurată și de către ierarhii Bisericii noastre.  În Țara Românească s-au evidențiat Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul (1708-1716) care, în Așezământul Mănăstirii Antim, a prevăzut sume pentru educația copiilor săraci, pentru înmormântarea sărmanilor, miluirea săracilor, găzduirea străinilor etc.; Mitropolitul Grigorie al II-lea, alături de domnitorul Alexandru Ipsilanti, a fost întemeietorul primului așezământ pentru orfani din Țara Românească; Sfântul Ierarh Calinic, starețul Mănăstirii Cernica (1818-1850) și Episcop al Râmnicului (1850-1868), supranumit de popor „vindecătorul bolnavilor și miluitorul săracilor”, a ctitorit bolnița din ostrovul Sfântul Gheorghe de la Mănăstirea Cernica; Mitropolitul Nifon Rusăilă (1850-1875) a înființat Seminarul Nifon din București, care oferea numeroase burse de studiu elevilor săraci și eminenți (1875).

Moldova a cunoscut o bogată activitate de binefacere în special în timpul Mitropolitului Anastasie Crimca, ctitorul bolniței de la Dragomirna (1602) și al unui spital în Suceava (1619), precum și în vremea Mitropolitul Veniamin Costachi (1803-1808, 1812-1821, 1823-1842), care și-a lăsat toate bunurile moștenire spre a fi folosite în scopuri filantropice; de asemenea, s-au remarcat Sfântul Mitropolit Iosif Naniescu cel Milostiv (1875-1902) și Episcopul Ioanichie Hasan al Romanului (1747-1769), fondatorul bolniței de lângă biserica Precista Mare din Roman.

Cel mai de seamă ierarh filantrop al Transilvaniei a fost Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna (1864-1873), care s-a îngrijit permanent de ajutorarea elevilor săraci și silitori la învățătură. De asemenea, Mitropolitul Vasile Lăzărescu (1947-1962) a contribuit substanțial la zidirea Catedralei mitropolitane din Timișoara, a acordat ajutoare materiale românilor din Basarabia și Transnistria și i-a sprijinit financiar pe românii asupriți de regimul comunist, iar Mitropolitul primat Miron Cristea (1919-1925), viitorul Patriarh al României (1925-1939), a inițiat înființarea unui Seminar pentru orfanii de război, la Câmpulung-Muscel.

Împreună cu domnitorii și ierarhii amintiți, numeroși filantropi mireni s-au evidențiat de-a lungul timpului prin fapte de binefacere generoase.

Între aceștia, se numără spătarul Mihail Cantacuzino (1640-1716), ctitorul Mănăstirii și Spitalului Colțea din București, Safta Brâncoveanu (1776-1857), ctitorul Spitalului Brâncovenesc din București, Clucerul Gheorghe Boldescu (1775-1845) din Ploiești, Theodor Balș (1790-1867) din Darabani, Moldova, Anastasie Bașotă (1796-1869) din Botoșani, Emanuil Gojdu (1802-1870) din Oradea, Alexandru Mocioni (1841-1909) și Emanuil Ungurianu (1846-1929) din Timișoara, Vasile Stroescu (1845-1926) din Basarabia, Familia Golescu, Hagi Pop (†1808) și Alexandru Lebu (1835-1918) din Sibiu, Vasile Adamachi (1817-1892) din Iași, Stroe Belloescu (1838-1912) din Câmpina, Iorgu Dumitrescu (1851-1934) din Răcari, Teodor Stănescu (1868-1915) din București, Anastase Simu (1854-1935) din Brăila, Elena Dalles (1849-1921) din Giurgiu, Dumitru Seceleanu (1857-1932) din Buzău, și alții ale căror chipuri și activități au fost evidențiate pe parcursul Anului comemorativ al filantropilor ortodocși români, atât prin reportajele, documentarele și materialele difuzare de Televiziunea și Radio Trinitas sau publicate în cotidianul religios Lumina, cât și în cadrul diverselor acțiuni comemorative organizate de eparhii.

În secolul XX, în România, activitatea filantropică instituțională a Bisericii a fost brutal întreruptă, pentru aproape o jumătate de veac, odată cu instalarea regimului comunist (1946-1989), tocmai în perioada când cea mai populară temă era chiar asistența socială. Aflată sub prigoana comunistă, Biserica a fost nevoită să-și exercite doar misiunea ei sacramentală, liturgică și pastorală, fără să desfășoare activități social-filantropice instituționale și fără să i se permită o prezență activă în societate.

Abia după anul 1989, când cultele religioase au primit libertatea reală de organizare și slujire în societatea românească, vechea tradiție filantropică a Bisericii a revenit în actualitate. Astăzi Biserica Ortodoxă Română contribuie în mod sistematic și substanțial la alinarea suferințelor oamenilor, atât prin lucrarea liturgică, duhovnicească și pastorală, cât și prin lucrarea de asistență socială și filantropică.

În prezent, Biserica Ortodoxă Română deține un spital (102 paturi, 2 săli operație, ATI, laborator analize), 20 de centre medico-sociale, 55 de centre de servicii de îngrijire și asistență la domiciliu, 3 centre de recuperare neuromotorie (tip ambulatoriu), 3 centre pentru îngrijiri paliative, un serviciu de ambulanță și 49 de cămine pentru persoane vârstnice.

Astfel, opera social-filantropică a Bisericii este inspirată din lucrarea filantropică, vindecătoare, sfințitoare și mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos şi are, totodată, o profundă dimensiune pastorală, exprimând o credință lucrătoare prin iubire darnică şi contribuind la cultivarea comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii, adică la dezvoltarea unei culturi a dărniciei sau a generozității.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Postul Nașterii Domnului, care începe astăzi, este, în primul rând, o perioadă de pregătire spirituală, de sfințire a sufletului și a trupului nostru, prin Spovedanie și Împărtășanie. Totodată, este și un prilej de întărire a comuniunii, de întrajutorare și de fapte de milostenie, care sunt roade ale dreptei credințe, expresii concrete ale iubirii noastre smerite față de Dumnezeu și de oameni.

Traversăm o perioadă extrem de dificilă privind sănătatea și chiar viața noastră și a persoanelor dragi nouă. Mulți dintre români sunt încercați de noua epidemie. Prin urmare, este mare nevoie de mai multă rugăciune, de solidaritate și ajutorare frățească. De aceea, este necesar să transformăm această perioadă de criză medicală într-o perioadă de întărire în credință, prin rugăciune, și de sporire a dragostei noastre față de semeni, prin fapte bune, pentru a mărturisi ,,cu vrednicie și cu dreptate” Evanghelia iubirii lui Hristos.

În acest sens, ne adresăm preoților și credincioșilor Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a se organiza, la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale, pentru a veni în ajutorul celor aflați în suferință și în lipsuri, familiilor sărace, familiilor cu mulți copii, bătrânilor și persoanelor singure, fără copii sau rude, cu precădere celor care locuiesc în mediul rural.

Având încredințarea că veți arăta și în acest an dărnicie creștină și veți răspunde cu dragoste chemării noastre părintești în această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulțumim pentru generozitatea arătată în anii precedenți și vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: ,,Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

În încheiere, exprimăm recunoștință și prețuire față de toți cei care sprijină activitățile pastorale, educaționale și social-filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române, precum și față de toți ortodocșii români milostivi sau darnici. Îi îndemnăm să continue cu multă râvnă și bucurie lucrarea lor generoasă și folositoare, spre slava Preasfintei Treimi și spre binele poporului român.

Cu multă prețuire, vă îmbrățișăm părintește și vă împărtășim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

† Daniel,

Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan,

Arhiepiscopul Iașilor și

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

† Laurențiu,

Arhiepiscopul Sibiului și

Mitropolitul Ardealului

† Andrei,

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

† Irineu,

Arhiepiscopul Craiovei și

Mitropolitul Olteniei

† Ioan,

Arhiepiscopul Timișoarei și

Mitropolitul Banatului

† Petru,

Arhiepiscopul Chișinăului,

Mitropolitul Basarabiei și Exarh al Plaiurilor

† Iosif,

Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale și Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale

† Serafim,

Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei și Luxemburgului și Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

† Nicolae,

Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon,

Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviștei și Exarh Patriarhal

† Teodosie,

Arhiepiscopul Tomisului

† Calinic,

Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

† Irineu,

Arhiepiscopul Alba-Iuliei

† Varsanufie,

Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim,

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

† Calinic,

Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului

† Ciprian,

Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

† Casian,

Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei,

Arhiepiscopul Aradului

† Ignatie,

Episcopul Hușilor

† Lucian,

Episcopul Caransebeșului

† Sofronie,

Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin,

Episcopul Ortodox Român al Maramureșului și Sătmarului

† Nicodim,

Episcopul Severinului și Strehaiei

† Antonie,

Episcopul de Bălți

† Veniamin,

Episcopul Basarabiei de Sud

† Vincențiu,

Episcopul Sloboziei și Călărașilor

† Andrei,

Episcopul Covasnei și Harghitei

† Galaction,

Episcopul Alexandriei și Teleormanului

† Ambrozie,

Episcopul Giurgiului

† Sebastian,

Episcopul Slatinei și Romanaților

† Visarion,

Episcopul Tulcii

† Petroniu,

Episcopul Sălajului

† Gurie,

Episcopul Devei și Hunedoarei

† Daniil,

Episcopul Daciei Felix

† Siluan,

Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan,

Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei,

Episcopul Ortodox Român al Spaniei și Portugaliei

† Macarie,

Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail,

Episcopul Ortodox Român al Australiei și Noii Zeelande

† Ioan Casian,

Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieșteanul,

Episcop-vicar Patriarhal

† Ieronim Sinaitul,

Episcop-vicar Patriarhal

† Timotei Prahoveanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor

† Ilarion Făgărășanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Benedict Bistrițeanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

† Paisie Lugojeanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei

† Marc Nemțeanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Brașoveanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

† Damaschin Dorneanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

† Emilian Crișanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului

† Timotei Sătmăreanul,

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdania,

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

† Teofil de Iberia,

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în colecția PSB, vol. XXII, Ed. IBMBOR, București, 1989, p. 329.
[2] Clement Alexandrinul, Stromata a IV-a, în colecția PSB, vol. V, Ed. IBMBOR, București, 1982, p. 290.

Pastorala pascală a Patriarhului României [2020]

† Daniel,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și Preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Bucureștilor,

har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!

Hristos a înviat!
Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși şi credincioase,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este biruința iu­birii Lui smerite asupra păcatului neascultării oamenilor față de Dumnezeu, asupra Iadului ca existenţă însingurată şi asupra morţii ca despărţire a sufletului de trup.

Răstignirea şi Moartea pe Cruce a Domnului Iisus Hristos au fost cauzate de invidia şi ura unor cărturari şi farisei, de trădarea ucenicului Său Iuda Iscarioteanul, dar şi de nedreptatea lui Ponţiu Pilat, care L-a condamnat la moarte pe Iisus, deşi recunoscuse că El este nevinovat (cf. Luca 23, 4 și 14-15; Ioan 18, 38). Însă, la ură şi violenţă, Iisus a răspuns cu răbdarea suferinţelor, cu rugăciune către Dumnezeu-Tatăl pentru a ierta păcatul celor care L-au răstignit: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34), precum şi cu desăvârşită ascultare şi dăruire a Sa faţă de Dumnezeu-Tatăl: „Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu” (Luca 23, 46; vezi şi Filipeni 2, 8). Dar în această iubire smerită şi milostivă a lui Hristos Cel răstignit, se afla tainic prezentă puterea Învierii Sale.

Hristos Cel înviat a biruit păcatul, Iadul şi moartea, pregătind astfel învierea tuturor oamenilor la sfârșitul veacurilor: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20). Taina sfântă a iubirii smerite şi milostive a lui Hristos, cuprinsă în Crucea şi Învierea Sa, a fost anticipată şi instituită de Iisus Hristos ca lucrare sfântă şi mântuitoare înainte de Patimile, Moartea şi Învierea Sa, la Cina cea de Taină, dăruind ucenicilor Săi, şi prin ei Bisericii Sale, Sfânta Euharistie care se săvârșește în Biserica Sa spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci (cf. Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24 şi Luca 22, 19-20). De aceea, Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că Domnul Iisus Hristos „iubind pe ai Săi, cei din lume, până la sfârșit i-a iubit” (Ioan 13, 1). Aşadar, Sfânta Euharistie arată în mod tainic legătura dintre Crucea şi Învierea lui Hristos şi dăruieşte celor ce se împărtăşesc din ea iertarea păcatelor şi arvuna învierii de obşte şi a vieţii veşnice (cf. Ioan 6, 54).

Taina Învierii lui Hristos ca biruință asupra morţii şi Iadului a fost profețită cu sute de ani înainte, de către Psalmistul şi Prorocul David, în Psalmul 15, unde se spune: „Nu vei lăsa sufletul Meu în Iad, nici nu vei da pe Cel Cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15, 10).

Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua Pogorârii Sfântului Duh şi a întemeierii Bisericii, în Ierusalim, mărturiseşte adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi aminteşte că taina aceasta a fost prezisă sau „mai înainte văzută” de către Prorocul David, zicând: „Bărbați fraţi, cuvine-se a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoşul David, că a murit şi s-a îngropat, iar mormântul lui este la noi, până în ziua aceasta.

Deci el, fiind proroc şi ştiind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurământ să aşeze pe tronu-i din rodul coapselor lui, mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în Iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Faptele Apostolilor 2, 29-32). Acelaşi adevăr al Învierii lui Hristos îl arată şi Sfântul Apostol Pavel (cf. Faptele Apostolilor 13, 34-37).

Despre rostul coborârii lui Hristos la Iad cu sufletul, Sfântul Apostol Petru, în prima sa epistolă, spune: „Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ținute în închisoare […]” (1 Petru 3, 18-19; vezi şi Apocalipsa 1, 18).

Urmând învățăturii Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au mărturisit adevărul Învierii lui Hristos ca biruință asupra morţii şi asupra Iadului, au meditat asupra acestei taine a iubirii smerite şi milostive a lui Dumnezeu pentru oameni, au binevestit-o în cuvântări teologice, în cântări liturgice şi în icoane sfinte.

De aceea, Biserica Ortodoxă are cea mai bogată şi frumoasă mărturisire liturgică a adevărului Învierii lui Hristos – Biruitorul păcatului, al morţii şi al Iadului.

Pogorârea la Iad a Mântuitorului Hristos este menționată în Slujbele din sărbătorile perioadei Penticostarului (de la Paşti până la Rusalii) de peste două sute de ori, iar în Slujbele din duminicile întregului an liturgic, de peste o sută cincizeci de ori[1].

Biruința lui Hristos asupra Iadului este în mod deosebit amintită în cântările din Sfânta şi Marea Sâmbătă, în cântările din noaptea de Paşti şi în cântările din Săptămâna Luminată[2].

În Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citește în noaptea Sfintelor Paşti este descrisă în cuvinte de rară frumusețe biruința lui Hristos asupra morţii şi asupra iadului: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea. Prădat-a Iadul Cel ce S-a pogorât în Iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. […] A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, Iadule, biruința? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpânește”[3].

De asemenea, icoana ortodoxă a Învierii Domnului ne prezintă pe Mântuitorul Hristos coborând la Iad cu sufletul Său îndumnezeit, sfărâmând porțile Iadului, adică biruind întunericul însingurării prin lumina iubirii Sale, ridicând apoi din Iad şi din moarte firea omenească reprezentată de strămoșii neamului omenesc, Adam şi Eva, dăruind totodată bucurie sufletelor Drepților din Vechiul Testament, care așteptau mântuirea ca biruință a lui Hristos asupra păcatului, asupra Iadului şi asupra morţii. Pe scurt, „pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând”, cum se spune în Luminânda Sfintelor Paşti[4].

Sfânta Scriptură ne arată că rostul Pogorârii la Iad a Mântuitorului Hristos, adică la starea de robie şi singurătate a sufletelor celor morţi, a fost „ca să surpe (să învingă) prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ținea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15).

Astfel, Hristos Cel înviat este Domn sau Stăpân şi peste cei vii şi peste cei morţi, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: „căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14, 9; vezi şi Efeseni 4, 8-10; Filipeni 2, 7-11).

Acest adevăr îl mărturiseşte şi cartea Apocalipsei unde Hristos-Domnul spune: „Eu sunt Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1, 18).

De asemenea, Sfânta Scriptură ne spune că prin moartea şi Învierea lui Hristos se dezleagă blestemul care lega întreg neamul omenesc ca urmare a păcatului lui Adam şi al Evei (cf. Facerea 2, 17), astfel încât după cum toţi oamenii mor în Adam, aşa toţi vor învia în Hristos (cf. Ioan 5, 28-29; 1 Corinteni 15, 52).

Întrucât este biruitor al păcatului, al Iadului şi al morţii, precum şi dătător al vieţii veșnice, Domnul Iisus Hristos a făgăduit tuturor celor care cred în El viaţa veşnică: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). De aceea, în Slujbele Bisericii Ortodoxe, mai ales în Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, El este numit „Apărătorul Cel mai mare” şi „Biruitorul iadului”.

Iubiți frați şi surori,

Învierea Domnului Iisus Hristos este temelia învierii de obşte sau universale a tuturor oamenilor care au trăit pe pământ de la începutul lumii şi până la sfârșitul ei (cf. 1 Corinteni 15, 52). Însă, învierea de obşte sau universală nu este un fenomen natural, ci ea este o minune, o lucrare mai presus de fire, este darul exclusiv al iubirii lui Dumnezeu pentru toţi oamenii din toate popoarele, din toate timpurile şi din toate locurile (cf. Ioan 5, 28-29 şi 1 Corinteni 15, 52).

Deşi toţi oamenii vor învia la sfârşitul veacurilor, totuşi, existența fericită sau nefericită a fiecărui om după învierea universală depinde de libertatea omului de-a săvârși fapte bune sau fapte rele, de răspunsul pozitiv sau negativ al fiecărui om faţă de iubirea lui Dumnezeu: „pentru că noi toţi – spune Sfântul Apostol Pavel – trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5, 10).

Lumina Învierii lui Hristos ne arată, aşadar, cât de mare este valoarea vieţii pământești a fiecărui om, tocmai pentru că viaţa omului pe pământ este anticamera învierii de obşte şi a vieţii cereşti veşnice, a pregătirii omului pentru a intra în Împărăţia iubirii şi slavei Preasfintei Treimi.

În acest sens, lumina Învierii lui Hristos susţine lupta sau strădania creștinului pentru vieţuire sfântă şi pentru fapte bune în timpul vieţii pământești. Pacea, bucuria şi darul iertării păcatelor (cf. Ioan 20, 22-23) sunt darurile sfinte pe care Hristos Cel înviat le-a oferit Sfinţilor Săi ucenici şi le oferă neîncetat Bisericii Sale, prin Sfintele Taine, culminând cu Sfânta Euharistie ca arvună a vieţii veşnice din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Totodată, lumina Învierii dă sens sau înțeles sfânt întregului univers, întregii existențe create. De aceea, la Slujba ortodoxă din noaptea de Paşti, Slujbă care este o icoană profetică a învierii universale, se cântă: „Acum toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ!”. Adică, acum toate s-au umplut de sens şi de speranţă, toate sunt îndreptate către un cer nou şi un pământ nou (cf. Apocalipsa 21, 1), către Ierusalimul ceresc, în care moarte şi noapte nu vor mai fi, pentru că Însuşi Dumnezeu va lumina cetatea (cf. Apocalipsa 21, 4 şi 25).

Fără învierea universală şi fără speranța transfigurării universului actual într-un cer nou şi pământ nou, istoria omenirii se consumă într-o luptă dramatică pentru existență şi o nesfârșită alergare după fericiri limitate şi trecătoare, iar întreg universul actual pare o necropolă imensă în expansiune fascinantă şi dezintegrare lentă. Fără proclamarea Evangheliei Învierii Lui Hristos şi fără mărturisirea din Crezul ortodox: Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, Biserica însăşi riscă să fie redusă la o morală socială şi să devină o instituție seculară ca oricare alta din lumea aceasta  (cf. 1 Corinteni 15, 14).

Aşadar, credinţa în Înviere ne ajută să nu ne pierdem nădejdea în faţa greutăților vieţii, ci să cerem mai stăruitor ajutorul lui Hristos Cel răstignit şi înviat, Care, tainic, dar real, cunoaşte viaţa noastră cu toate încercările ei şi ne spune: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Dreptmăritori creștini,

Credinţa în biruința lui Hristos asupra păcatului şi asupra morţii ne cheamă astăzi să ajutăm mai mult pe toţi oamenii care au nevoie de ajutor spiritual şi material.

De aceea, Biserica Ortodoxă Română a proclamat anul 2020 ca An al pastorației părinților și copiilor, precum şi An al filantropilor români, pentru a promova atât demnitatea familiei şi valorile autentice ale pedagogiei creştine, cât şi cultura dărniciei sau a generozității în viaţa poporului român.

De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Română a desfăşurat o bogată lucrare de asistență socială sau filantropică, ctitorind multe instituţii sociale, medicale și educaționale, cămine pentru copii, cămine pentru bătrâni, cantine şi adăposturi pentru săraci ş.a.m.d.

Şi în prezent, Biserica Ortodoxă Română contribuie în mod responsabil și substanțial la alinarea suferințelor oamenilor, atât prin lucrarea liturgică, duhovnicească și pastorală, cât și prin lucrarea de asistență socială și filantropică.

Astăzi, în contextul pandemiei cu noul coronavirus (COVID 19), când vedem în jurul nostru atât de multe semne ale bolii şi ale morţii fizice, toţi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toate persoanele bolnave, dar şi pentru toţi medicii şi personalul sanitar, pentru toţi voluntarii care ajută pe cei bolnavi şi pe cei izolați, precum şi pentru toţi cei ce lucrează cu devotament pentru sănătatea şi binele poporului român.

Să ne rugăm pentru toate familiile şi copiii, tinerii şi bătrânii neajutorați, pentru toţi cei nevoiți să rămână acasă, în izolare, respectând măsurile de siguranță sanitară.

Apreciem şi binecuvântăm pe toţi clericii: Ierarhii, Preoţii şi Diaconii, pe toţi Monahii şi Monahiile şi pe toţi Credincioșii mireni care se roagă mult şi ajută spiritual şi material pe cei aflaţi în nevoi.

Cuvânt părintesc de binecuvântare şi de întărire duhovnicească adresăm tuturor românilor din afara graniţelor României, în special românilor din Italia şi Spania, precum şi din alte părţi ale lumii.

De asemenea, adresăm cuvinte de consolare şi compasiune familiilor celor decedaţi ca urmare a pandemiei actuale. Iubirea izvorâtă din rugăciunea pentru cei adormiţi în Domnul este mai tare decât moartea! Pomenirea în rugăciune a celor adormiţi în Domnul este un act de credinţă, de speranţă şi de iubire, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care îndeamnă pe creștinii ce plâng pe cei morţi să nu se întristeze peste măsură, ca oamenii fără de nădejde, ci să se mângâie, având credinţa că Hristos Domnul, Cel ce a biruit moartea, va învia pe cei adormiţi (cf. Corinteni 15, 22), iar cei care au crezut în El vor fi pururea împreună cu Domnul în Împărăţia Sa (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-18).

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşti să aducă tuturor românilor multă sănătate şi pace, bucurie şi speranţă! Cu dragoste părintească, vă adresăm tuturor salutul pascal: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul împreună rugător şi de tot binele doritor,

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.


[1] Nikolas P. Vassiliadis, The Mystery of Death, translated by Fr. Peter A. Chamberas, second edition, The Orthodox Brotherhood of Theologians „The Saviour”, Athens, 1997, p. 173.

[2] „Slujba Învierii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 12, 14, 16, 32.

[3] „Slujba Învierii”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 57-58.

[4] „Rânduiala slujbei din noaptea Sfintelor Paşti”, în „Slujba Învierii”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 53.

Pastorala sinodală la Duminica Ortodoxiei [2020]

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și preaiubiților credincioși din cuprinsul Patriarhiei Române,

har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar de la noi părintești binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți, slujitori ai Sfintelor Altare, Iubiți frați și surori în Hristos Domnul,

Suntem într-o perioadă deosebit de bogată spiritual, având o frumusețe duhovnicească aparte, exprimată în mod unic prin rânduiala liturgică pe care am parcurs-o în prima săptămână a Postului Mare.

Chemarea textelor liturgice de a ne recunoaște starea de păcat și de a ne strădui, prin pocăință, să tindem spre „măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13), au luminat sufletul în primele zile ale acestui răstimp al Postului Sfintelor Paști.

Această călătorie duhovnicească spre sărbătoarea Învierii va fi continuată alături de Hristos Domnul – Marele Pelerin, Care ne însoțește, prin Tainele Bisericii, mai ales prin deasa Spovedanie și Împărtășanie, cu o pregătire mai atentă și mai intensă.

Cea dintâi Duminică a Postului Mare se numește Duminica Ortodoxiei și este o reală chemare de a cultiva identitatea noastră spirituală și de a răspunde chemării Domnului Iisus Hristos: „Vino după Mine” (Ioan 1, 43), așa cum ne arată textul Evangheliei de azi.

În societatea contemporană confuză, ortodoxia vieții înseamnă a uni mărturisirea dreptei credințe cu dreapta viețuire cotidiană. În felul acesta, putem și noi să adresăm semenilor noștri invitația Sfântului Apostol Filip: „Vino și vezi!” (Ioan 1, 46).

Împărtășirea sau comunicarea credinței adevărate se realizează prin cuvânt, dar și prin lumina viețuirii omului în comuniune cu Hristos.

În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae afirma: „Cuvintele lui Hristos au o putere unificatoare excepțională prin evidența adevărului pe care îl exprimă, prin iubirea pe care o comunică… De fapt, cuvântul e persoană, sau persoana e cuvânt. Nu poate fi una fără alta. Cuvântul e persoană pentru persoană și persoana e cuvânt pentru persoană. Chiar dacă tace, persoana îmi vorbește… pentru că e viață care palpită pentru mine, care e atentă la mine și-mi spune aceasta prin cuvinte sau prin simpla ei prezență.”[1]

Într-o lume aglomerată și totuși atât de însingurată sufletește, Ortodoxia ne propune ieșirea din această criză prin comuniunea persoanelor în iubirea lui Dumnezeu, comuniune „mai adâncă atunci când (oamenii) gândesc împreună și-și comunică gândirea prin cuvinte referitoare la Dumnezeu, ca Origine a lor, și la lume ca mediu ambiant comun și necesar persoanelor lor.”[2]

Dreptcredincioși creștini,

Această exprimare vie și luminoasă a dreptei noastre credințe prin comuniunea liturgică este sărbătorită mai ales în Duminica Ortodoxiei. Originea acestei sărbători se regăsește într-o perioadă extrem de frământată, desfășurată între anii 726-843, când cinstitorii sfintelor icoane au cunoscut disprețul celor care nesocoteau icoanele,  numiți iconoclaști.

Mândria și potrivnicia împăratului Leon al III-lea Isaurul (717-741) a determinat ca iconoclasmul să devină politica religioasă oficială a imperiului. Copleșit de semeție și lipsit de argumente credibile, împăratul Leon Isaurul își justifică hotărârile luate împotriva cinstirii icoanelor printr-un principiu absolutist și radical: „Eu sunt împărat și preot în același timp”[3].

Această atitudine arogantă și abuzivă a fost combătută în mod strălucit și ferm de către Sfântul Ioan Damaschin, din Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim. Acesta a protestat atât față de faptul că împăratul și-a luat asupra lui drepturi neîntemeiate pe învățătura creștină, cât și față de noua politică imperială care respingea icoanele.

În demersul său de a defini icoana, argumentând că aceasta nu este chip cioplit sau idol, Sfântul Ioan Damaschin oferă o explicație logică a icoanei, aceasta fiind o asemănare care înfățișează originalul. În acest sens, el spune: „Icoana deci nu este identică cu originalul ci se deosebește de el în ceva și cu ceva. Icoana este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfățișat în icoană.”[4]

Cu alte cuvinte, icoana ne arată Persoana înfățișată pe ea, pe care noi nu putem să o avem fizic în față, căci dacă Persoana ar fi în mod fizic lângă noi, nu am avea nevoie de icoană.

Astfel, icoana are ca scop orientarea sufletului spre Persoana reprezentată pe icoană, deoarece „omul, fiind circumscris în timp și spațiu, nu poate avea o cunoștință directă a celor nevăzute, nici a celor trecute sau viitoare și nici a celor depărtate în spațiu.”[5]

Hristos Domnul S-a făcut om în chip substanțial și real, a locuit pe pământ, a viețuit împreună cu oamenii, a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat și S-a înălțat la ceruri, toate acestea petrecându-se în mod real în văzul oamenilor. Așadar, „când s-au făcut acestea, s-a înfățișat în icoană chipul Lui spre a ne aduce aminte de El și spre a căpăta învățătură noi, care n-am fost de față atunci, pentru ca, fără să fi văzut, dar auzind și crezând, să avem parte de fericirea Domnului.”[6]

Tradiția închinării la icoane este nescrisă, așa cum nescrisă este și închinarea către răsărit sau însemnarea cu semnul sfintei cruci, iar prin închinarea în fața sfintelor icoane noi aducem cinstire Persoanei care este înfățișată în icoană, dar nu materiei din care este confecționată icoana. De aceea, Sfântul Ioan Damaschinul spunea: „eu nu mă închin materiei, ci Celui care pentru mine S-a făcut materie”, adică lui Hristos Cel ce S-a întrupat, S-a făcut om.

Sinodul al VII-lea Ecumenic, care a avut loc la Constantinopol între 24 septembrie și 13 octombrie 787, a dezbătut problema iconoclasmului.

Prin consensul Sfinților Părinți participanți s-a reafirmat tradiția bisericească cu privire la cinstirea sfintelor icoane, formulându-se, în ultima sesiune, învățătura ortodoxă despre sfintele icoane.

Însă receptarea hotărârilor Sinodului VII Ecumenic a fost anevoioasă mai ales după încoronarea împăratului iconoclast Leon Armeanul (813-820), care la scurtă vreme după definirea învățăturii privind cinstirea icoanelor, a redeschis o altă perioadă de respingere a icoanelor și de prigoană împotriva celor care cinsteau sfintele icoane.

Din acest motiv, victoria definitivă a Ortodoxiei împotriva iconoclaștilor a fost proclamată abia în anul 843, în prima duminică din Postul Mare. Această biruință s-a datorat în mare măsură binecredincioasei Împărătese Teodora, dar și patriarhului Metodie al Constantinopolului (843-847), care, împreună cu poporul dreptmăritor, au proclamat în mod definitiv și oficial cultul Sfintelor Icoane printr-o procesiune triumfală în capitala Imperiului Bizantin.

În semn de aducere aminte față de această biruință, până în prezent la sărbătoarea Duminicii Ortodoxiei se organizează procesiuni mărturisitoare ale credincioșilor ortodocși care poartă în mâini sfinte icoane.

Dreptmăritori creștini,

Prin cinstirea sfintelor icoane, această Duminică a Ortodoxiei ne cheamă să descoperim chipul lui Dumnezeu Cel veșnic întipărit în om (cf. Facere 1, 26-27), dar și nemurirea sufletului omului rezultată din această calitate. Sfântul Atanasie cel Mare, în „Tratatul despre întruparea Cuvântului”, afirmă că Dumnezeu a dat omului nu numai existența, ci și capacitatea de cunoaștere a lui Dumnezeu și de a trăi veșnic în comuniune cu El[7].

Bulversat de multiplele probleme și ispite, cărora nu mai reușește să le facă față, omul de azi nu mai găsește timp să cultive chipul lui Dumnezeu din el, spre a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu Cel Sfânt, adică la sfințenie.

Prin neglijarea comuniunii cu Dumnezeu și a cultivării chipului lui Dumnezeu din el, dar și prin supralicitarea corpului ca interfață a dialogului, omul devine străin de el însuși și de vocația sa de a dobândi viața veșnică.

Iar în vidul întristării sale, proclamă agresiv că Dumnezeu l-a părăsit sau că Dumnezeu nu există, iar viața omului se termină odată cu moartea trupului. Or, „numai iubind pe Dumnezeu și numai având conștiința că e iubit de Dumnezeu, omul înaintează într-o viață de care nu se satură niciodată. Chiar cine iubește cu adevărat un om, și e iubit de el, ar vrea să nu moară nici el, nici acela”, spune Părintele Dumitru Stăniloae[8].

În această privință, sfinții lui Dumnezeu din ceruri, pictați în icoane, sunt învățătorii noștri și rugători pentru noi, în orice timp și în orice loc, pentru că în ei lucrează harul Domnului Iisus Hristos, Cel ce „ieri, astăzi și în veci este același” (Evrei 13, 8).

Ajungând la această cunoaștere a vocației omului, de a dobândi sfințenia prin comuniunea cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, vom înțelege nevoia de vindecare a omului de păcat ca existență egoistă, pentru a descoperi bucuria comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii, în timp și în veșnicie.

De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: „căutați pacea cu toți oamenii și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14).

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Pentru a evidenția contribuția generoasă a comunităților bisericești la ajutorarea celor aflați în nevoi, ca răspuns concret la iubirea milostivă a lui Hristos celebrată în Liturghia euharistică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a consacrat anul 2020 ca „An comemorativ al filantropilor ortodocși români”.

Organizarea filantropiei de către Biserică de-a lungul timpului constituie un model asumat de către Biserica noastră și în actualitate. Cele peste 800 de instituții, proiecte și programe social-filantropice, organizate și susținute de către Biserica Ortodoxă Română, reprezintă o mărturie vie a prețuirii chipului omului aflat în sărăcie și suferință.

Astfel, vocația iubirii milostive a credinciosului darnic se poate exprima în filantropia creștină, în fapte concrete de ajutorare a oamenilor aflați în dificultate.

De aceea, în mod special în timpul Postului Sfintelor Paști avem prilejul să arătăm iubirea noastră milostivă și smerită față de oamenii aflați în suferință. Totdeauna când au fost chemați să sprijine pe semenii lor aflați în nevoi și în suferință, credincioșii noștri au dat dovadă de dragoste frățească și dărnicie.

Un astfel de îndemn adresează Biserica noastră și în prima Duminică din Postul Mare prin organizarea unei colecte pentru Fondul Central Misionar, în vederea susținerii proiectelor pastorale, misionare și social-filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române.

Vă îndemnăm, așadar, cu toată dragostea părintească, să ajutați lucrarea misionară a parohiilor izolate și îmbătrânite, tot mai numeroase în țara noastră, unde preoți harnici și jertfelnici slujesc lui Dumnezeu și oamenilor.

Prin contribuția tuturor, lucrarea filantropică a Bisericii în societate, pentru sprijinirea aproapelui nostru aflat în dificultate, va fi mai amplă și mai eficientă, deoarece „cel ce are milă de sărman împrumută Domnului, și El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pildele lui Solomon 19, 17).

Răspunzând la această chemare, prin sprijinul nostru comun, și comunitățile parohiale românești din diaspora se vor simți mai aproape de casă, întărindu-și identitatea de credință și de neam.

Mulțumind Domnului pentru revărsarea dării Sale celei bune și a darului Său cel desăvârșit peste noi, vă dorim tuturor să aveți parte de un urcuș duhovnicesc binefăcător în Postul Sfintelor Paști, la capătul căruia să-L întâlnim pe Hristos Iisus Cel Răstignit și Înviat, pentru „ca bucuria noastră să fie deplină” (2 Ioan 1, 12).

Vă binecuvântăm părintește prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți” (2 Corinteni 13, 13).

Președintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

† Daniel,
Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan,
Arhiepiscopul Iașilor șiMitropolitul Moldovei și Bucovinei

† Laurențiu,
Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului

† Andrei,
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

† Irineu,
Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei

† Ioan,
Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului

† Petru,
Arhiepiscopul Chișinăului, Mitropolitul Basarabiei și Exarh al Plaiurilor

† Iosif,
Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale și Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale

† Serafim,
Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei și Luxemburgului și Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

† Nicolae,
Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon,
Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviștei și Exarh Patriarhal

† Teodosie,
Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen,
Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

† Irineu,
Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie,
Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim,
Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

† Calinic,
Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului

† Ciprian,
Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei,
Arhiepiscopul Aradului

† Ignatie,
Episcopul Hușilor

† Lucian,
Episcopul Caransebeșului

† Sofronie,
Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin,
Episcopul Ortodox Român al Maramureșului și Sătmarului

† Nicodim,
Episcopul Severinului și Strehaiei

† Antonie,
Episcopul de Bălți

† Veniamin,
Episcopul Basarabiei de Sud

† Vincențiu,
Episcopul Sloboziei și Călărașilor

† Andrei,
Episcopul Covasnei și Harghitei

† Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului

† Ambrozie,
Episcopul Giurgiului

† Sebastian,
Episcopul Slatinei și Romanaților

† Visarion,
Episcopul Tulcii

† Petroniu,
Episcopul Sălajului

† Gurie,
Episcopul Devei și Hunedoarei

† Siluan,
Episcopul Ortodox Român al Ungariei și Locțiitor al Episcopiei Daciei Felix

† Siluan,
Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei,
Episcopul Ortodox Român al Spaniei și Portugaliei

† Macarie,
Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail,
Episcopul Ortodox Român al Australiei și Noii Zeelande

† Ioan Casian,
Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieșteanul,
Episcop-vicar Patriarhal

† Ieronim Sinaitul,
Episcop-vicar Patriarhal

† Timotei Prahoveanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor

† Calinic Botoșăneanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

† Ilarion Făgărășeanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Paisie Lugojeanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei

† Benedict Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

† Marc Nemțeanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Brașoveanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

† Damaschin Dorneanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

† Emilian Crișanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului

† Timotei Sătmăreanul,
Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdania,
Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

† Teofil de Iberia,
Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei


Note

[1] Pr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, în Opere complete, volumul 5, Editura Basilica, București, 2013, pp. 667-668.

[2] Ibidem, p. 668.

[3] Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor, traducere din limba greacă veche, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2016, p. 26.

[4] Ibidem, p. 29.

[5] Ibidem, p. 30.

[6] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2005, p. 214.

[7] Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 136.

[8] Pr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu…, pp. 26-27.

Pastorala la Nașterea Domnului a PS Galaction Stângă [2019]

† Galaction,

din mila lui Dumnezeu Episcop al Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,

tuturor Dreptcredincioșilor creștini, Cinului monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor Părinți din această Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har și pace de la Hristos Domnul, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

„Și aceasta este viața veșnică:
să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat,
și pe Iisus Hristos,
pe Care L-ai trimis”
(Ioan XVII, 3).

Iubiții noștri fii duhovnicești,

să-I mulțumim Bunului Dumnezeu pentru că ne-a dăruit puterea de a mai trece încă un al vieții noastre și de a ne bucura împreună la acest ceas de sfântă prăznuire!

Recunoștința față de Dumnezeu se cuvine să fie atitudinea noastră permanentă, cu certitudinea că numai din mila și binecuvântarea Sa trăim fiecare zi a vieții noastre. Sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus Hristos este cu adevărat un praznic „al vieții”, după cum El Însuși ne încredințează, zicând: „Eu am venit ca lumea viață să aibă și din belșug să aibă” [Ioan X, 1o].

Fiul lui Dumnezeu, izvor al vieții și al nemuririi, Cel prin care toate s-au făcut, cele văzute și nevăzute, „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om” [Filipeni II, 7], dar fără de păcat, pentru ca să ne răscumpere prin jertfa Sa de păcatul neascultării lui Adam din Rai, să ne scoată din blestem și din robia morții, să ne împace cu Dumnezeu și să ne facă vrednici din nou de a dobândi viața cea veșnică. „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuie, prin El, lumea” [Ioan III, 17].

Încă din primele pagini, Sfânta Scriptură ne vorbește despre grădina cea din Eden în care Protopărinții noștri au fost așezați, despre cei doi pomi din mijlocul ei – pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului – și despre căderea primilor oameni în păcat. Căzând în ispita diavolului și alergând să guste din pomul cunoștinței, din care Dumnezeu a poruncit să nu mănânce, Adam a pierdut viața duhovnicească și s-a supus morții chiar din acea clipă, împlinindu-se cuvântul Făcătorului Său care îi spusese: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” [Facere II, 17]. Alegând cunoștința cea lipsită de comuniunea cu Dumnezeu, Adam alege astfel calea cea fără de lumină, cea a întunericului, a cunoașterii parțiale, imperfecte și, inevitabil, calea morții. Însă Dumnezeu, în marea Sa iubire față de oameni, n-a răbdat ca „făptura Sa să fie înghițită de pieire”, ci, „la plinirea vremii” [Galateni IV, 4], a rânduit ca, prin întruparea Fiului Său, „poporul care stătea în întuneric să vadă lumină mare, iar celor ce ședeau în latura și în umbra morții să le răsară lumina” [Matei IV, 16] Lui.

În acest sens, Sfântul Evanghelist Ioan ne spune: „Întru El era viața și viața era lumina oamenilor” [Ioan I, 4]. Căci „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” [Ioan I, 9], iar Mântuitorul ne încredințează, zicând: „Cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” [Ioan VIII, 12].

Acest înțeles adânc al tainei Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos este rezumat și frumos exprimat în troparul Sfintei Sărbători de astăzi: „Nașterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ție!”[1].

Înțelegem, așadar, că Hristos Domnul, Cel ce pentru noi Se naște, este Lumina lumii. În El și prin El lumea dobândește lumina cunoștinței celei adevărate, a cunoștinței despre Dumnezeu, despre mântuirea și sfințirea omului. Prin sfânta Lui naștere, Hristos ne dăruie lumina de a-L cunoaște pe Dumnezeu ca Tată iubitor al nostru, al tuturor oamenilor, de a înțelege voia și poruncile Sale. Ne dăruie puterea de a cunoaște, prin credință, că în Fiul Său stă mântuirea noastră și că așa cum El S-a făcut asemenea nouă și noi trebuie să ne străduim cu toată ființa noastră să devenim asemenea Lui, să ne schimbăm viața noastră din temelii pentru a moșteni viața cea veșnică.

Această lumină a cunoștinței ni se oferă prin sfânta Lui naștere tuturor. Însă modul și măsura în care noi ne împărtășim din ea diferă în funcție de disponibilitatea sufletească, de credința și de curăția inimii fiecăruia dintre noi. În această privință, Nașterea Domnului se aseamănă cu sămânța din pilda semănătorului, care încolțește, crește și aduce rod însutit numai în sufletele bune și credincioase.

Așa s-au petrecut lucrurile și în vremea nașterii, în timp, a Fiului lui Dumnezeu! Deși Îngerii au luminat cerul și au adus cântări de slavă, iar steaua a strălucit în văzul tuturor, vestind venirea în trup a Pruncului Dumnezeiesc, întregul Betleem dormea. Dormeau Irod și păzitorii lui, dormeau și învățații Ierusalimului. Numai câteva persoane s-au învrednicit de a se împărtăși de „lumina cunoștinței”. Cea dintâi a fost Maica Domnului, Preasfânta Fecioară Maria, căreia Arhanghelul Gavriil îi descoperise la Bunavestire că Cel zămislit în ea „va fi mare și Fiul Celui Preaînalt Se va chema” [Luca I, 32]. Însă Fecioara Preacurată „păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” [Luca II, 19] ca pe o taină, taină ce avea să se dezlege în chip lămurit abia prin Sfânta Sa Înviere din morți.

De „lumina cunoștinței” s-a învrednicit apoi și Dreptul Iosif, căruia, tot prin Arhanghel, Dumnezeu îi vestește că Cel zămislit în Fecioara Maria „este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcate” [Matei I, 20-21].

S-au învrednicit apoi și cei 3 Magi din Răsărit. Iar ei nu sunt simpli călători, ci sunt căutători de Dumnezeu, sunt pelerini. Ei nu vin la Betleem din simpla curiozitate de a-L cunoaște pe Împăratul cerurilor, ci ei vin să I se închine. De aceea, Dumnezeu îi călăuzește prin steaua care nu respecta ordinea firească a cerului, pentru că ea a vestit Lumina care a venit în lume. În urma închinării, și Magii primesc arătare îngerească. Pentru că ei iau înștiințare ca pe altă cale să se întoarcă în țara lor. Lumina cunoștinței îi schimbă ființial. Căci de acum ei pornesc pe altă cale a vieții lor, pe calea arătată lor de Însuși Dumnezeu.

„Soarele dreptății” și „Răsăritul cel de sus” sunt două numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos. Și El a împărtășit „lumina cunoștinței” și păstorilor celor cu suflet curat. Și ei au primit vestea nașterii Sale celei sfinte tot prin Îngeri, prin mesageri ai Săi, de unde vin, de altfel, toate ale praznicului, din mila și binecuvântarea lui Dumnezeu. Ei, cei care se încălzeau la foc împrejurul peșterii de unde a răsărit Lumina cea veșnică, îi preînchipuie pe oamenii simpli și rugători, care sunt chemați să privească și să primească lumina lui Dumnezeu în sufletele lor. Datorită curăției inimii lor, distanța pe care o parcurg li se pare mică. Căci ei sunt și mărturisitori ai minunii. Pentru că, văzându-L pe Pruncul Cel Dumnezeiesc, „au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Și toți câți auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori” [Luca II, 17-18]. Mărturia lor arată vocația misiunii întregii Biserici, cler și credincioși, aceea de a „propovădui Evanghelia la toată făptura” [Marcu XVI, 15].

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos s-a săvârșit în timp, „la plinirea vremii”, însă taina mântuirii noastre este din veșnicie, pentru că „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același” [Evrei XIII, 8]. Evanghelia venirii Sale în trup a rămas neschimbată, mereu aceeași, dar mereu tot mai vie și mai proaspătă. De aceea, la fiecare sărbătoare a Crăciunului, creștinii sunt chemați să se închine Dumnezeiescului Prunc. Dar noi nu Îl putem vedea în trup, așa cum au avut bucuria Păstorii și Magii, ci nouă ni s-a dat puterea și darul de a ne apropia de El și de a ne împărtăși din roadele cele bogate ale sfintei Sale nașteri prin credință. Pe lângă multele daruri cu care l-a binecuvântat Dumnezeu pe om este și acela al credinței, cu ajutorul căreia noi, creștinii, primim descoperirea adevărurilor Sale celor mântuitoare. Credința este făclia care ne călăuzește viața pe drumul nostru pământesc. Credința este o putere mare, atât de mare, încât nu-i poate ține piept nicio suferință a trupului sau vreun necaz al sufletului nostru. Această credință mare i-a însuflețit pe Sfinții Apostoli în propovăduirea Evangheliei, încât au ajuns să poată spune: „Ocărâți fiind, binecuvântăm, prigoniți fiind, răbdăm, huliți fiind, ne rugăm” [I Corinteni IV, 12-13]. Credința reprezintă aripile sufletului nostru și este cea dintâi condiție a mântuirii din partea omului. Pentru că „cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” [Marcu XVI, 16], ne spune glasul Mântuitorului din Scripturi. Deoarece El a venit „ca tot cel ce crede în El să aibă viață veșnică” [Ioan III, 15].

Străbătând vremea postului rânduit pentru întâmpinarea slăvitei sărbători de astăzi, am auzit în Biserică citindu-se Evanghelia despre dregătorul cel bogat. Acesta vine la Mântuitorul și Îl întreabă: „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” [Luca XVIII, 18]. Această întrebare poate fi și pe buzele noastre, ale tuturor: Ce să facem, cum să ne trăim viața aceasta pentru a dobândi viața cea de veci? Teologhisind despre binecuvântările Întrupării Mântuitorului Hristos, Sfânta Biserică ne oferă multe învățături care să ne ajute să pătrundem mai ușor taina cea minunată. Pentru că Dumnezeu Se face om pentru ca noi să devenim dumnezei. El a luat sărăcia noastră, pentru ca noi să ne îmbogățim. Hristos, chipul lui Dumnezeu fiind, a luat chip de rob pentru ca noi să ne împărtășim de continua asemănare cu El. Și El a acoperit atotputernicia și nemurirea Sa pentru a ne arăta puterea dumnezeirii Sale în slăbiciunea firii Sale omenești și în suportarea morții. Ce schimb minunat și binecuvântat! Pentru a ne bucura de toate aceste daruri și noi trebuie să urmăm calea lui Hristos: calea smereniei, calea iubirii și a slujirii aproapelui nostru, calea jertfirii de sine în favoarea celorlalți, lucrând toate în așa fel, încât să fim vrednici de numele de creștini pe care îl purtăm. În fond, aceasta este definiția mântuirii în Creștinism, definiția dată de Sfinții Părinți ai Bisericii: asemănarea cu Dumnezeu pe cât îi este cu putință omului.

Dreptmăritori creștini,

„Taina cea din veac ascunsă” a nașterii Fiului lui Dumnezeu s-a descoperit atunci, în Betleemul Iudeii, pe vremea regelui Irod, dar ea continuă să se descopere mereu, an de an, ca și atunci, în Betleemul sufletelor noastre. De aceea, noi trăim această taină sub semnul prezentului, o trăim ca pe o realitate permanentă. Trăitori și mărturisitori, în vremea lui, ai tainei Sfintei Întrupări a Domnului, Sfinții Părinți ai Bisericii noastre ne-au lăsat adevărate comori neprețuite de cugetare adâncă, care continuă să aducă și astăzi mult folos sufletelor noastre și să sporească bucuria sfintei sărbători.

Astfel, Sfântul Ioan Damaschin († 749), arătând însemnătatea praznicului de față, ne învață, zicând: „Astăzi Se naște Fiul lui Dumnezeu Cel unul-născut, strălucirea slavei Sale, Chipul cel veșnic al ipostasului Său, Logosul și hotarul Tatălui, prin Care El a făcut veacurile, prin Care s-au făcut cele văzute și cele nevăzute. Căci Logosul Tatălui S-a făcut trup în chip neschimbat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și mijlocitor între Dumnezeu și om este Cel singur iubitor de oameni, zămislit în preacurata mitră a Fecioarei, nu din voie sau poftă sau unire bărbătească, ci de la Duhul Sfânt, asemeni celei dintâi nașteri a lui Adam; și S-a făcut ascultător Tatălui, vindecând neascultarea noastră prin luarea asupra Sa a firii noastre”[2].

Prin neascultare, omul a făcut loc în sine morții ca expresie a propriei libertăți folosite în mod greșit. Omul moare nu din cauza ființei sale de muritor. Căci nu a fost creat spre moarte, ci spre viață. Însă el moare, deoarece se depărtează de Dumnezeu, Care este Viața lumii. Omul pleacă de la Viață și refuză comuniunea cu Cel ce i-a dat viață, devenind stricăcios prin păcat și muritor. Pentru a birui moartea și stricăciunea intrate în trupul omului prin păcat era necesar ca Fiul lui Dumnezeu să Se îmbrace în acest trup și să le biruie pe acestea ființial, din interiorul persoanei Sale divino-umane.

Ne aduce lumină în această privință Sfântul Atanasie cel Mare († 373), apologetul cel inspirat al Întrupării Domnului, când ne lămurește astfel: „Trebuie știut că stricăciunea care s-a produs la început nu era în afara trupului, ci străbătuse în el și era nevoie ca, în locul stricăciunii, să pătrundă în el Viața; precum intrase moartea în trup, așa să intre și Viața în el. Dacă moartea ar fi fost în afara trupului, se cădea să rămână și Viața în afara lui. Dar, de vreme ce moartea pătrunsese în trup și stăpânea asupra lui, fiind venită în el, era nevoie ca și Viața să pătrundă în trup, ca, îmbrăcând Viața trupul nostru să lepede stricăciunea din el. Astfel, dacă Cuvântul ar fi fost în afara trupului și nu în el, moartea ar fi fost biruită, căci n-ar fi avut putere împotriva Vieții, dar ar fi rămas în trup stricăciunea. De aceea se cuvenea să îmbrace Mântuitorul trupul nostru, ca, unindu-se cu Viața, să nu mai rămână muritor în moarte, ci, ca unul ce a îmbrăcat nemurirea, să rămână nemuritor în înviere. De aceea a îmbrăcat El trupul, ca, aflând moartea în trup, în el să o și nimicească”[3].

Înțelegem că pentru a Se întâlni cu moartea, Cuvântul trebuia să o întâlnească într-un trup, adică în trupul în care trebuia să moară. Dar El, fiind Viața, a îngăduit morții să lucreze numai până ce El a murit pe Cruce, dar, îndată după aceea, El Și-a scos trupul de sub efectul ei, pentru că a biruit moartea în trupul Său.

De aceea, era imposibil pentru omul căzut, stăpânit de păcat și de moarte, să se mai întoarcă la curțile Tatălui Ceresc, în desfătarea de odinioară a Raiului. Numai prin coborârea lui Dumnezeu la om, acestuia îi este posibilă mântuirea, dobândirea vieții celei veșnice pentru care a fost creat.

Întărind aceste adevăruri un alt Sfânt Părinte, apărător al dreptei credințe, ne spune: „Căci dacă Acela nu S-ar fi născut trupește, tu nu te-ai fi născut din nou duhovnicește. Dacă Acela n-ar fi primit chip de rob, tu nu ai fi dobândit slava înfierii. Căci de aceea a venit pe pământ Cel din cer: pentru ca tu, cel pământesc, să fii ridicat la ceruri. De aceea Hristos S-a deșertat pe Sine: pentru ca noi toți să primim din plinătatea Lui. Moartea Aceluia a devenit nemurirea ta. Pătimirea Stăpânului a devenit înălțarea robului”[4].

Iubiți fii sufletești,

Crăciunul este pentru fiecare dintre noi legat de multe amintiri, de multe emoții încărcate de gustul copilăriei, de o ambianță caldă însoțită de sentimente plăcute, în care fiecare se simte mai disponibil pentru aproapele său și mai bun. Se întâmplă adesea ca în societatea noastră secularizată și înclinată spre desacralizare, sublimitatea acestei zile să fie golită de înțelesul său duhovnicesc și să fie invadată de consumism, care îndeamnă la petreceri, mâncare și băutură fără măsură.

Vorbind despre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan mărturisește: „Și am văzut slava Lui, slavă ca a unuia-născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” [Ioan I, 14]. Această mărturisire ar putea fi și cuvântul Dreptului Iosif și al Fecioarei Maria, care au constatat minunea ce s-a petrecut. Ar putea fi, de asemenea, și cuvântul Păstorilor cu suflet curat și al înțelepților Magi care s-au împărtășit de „lumina cunoștinței”.

Însă noi, creștinii de azi, putem să spunem din tot sufletul această mărturisire? Vedem noi slava lui Dumnezeu în mijlocul acestei lumi? Are Pruncul Dumnezeiesc loc în inimile noastre? Îl cunoaștem? Urmăm noi sfintei Lui învățături? Iubim noi Biserica Sa, pe care a câștigat-0 cu scump sângele Său?

La aceste întrebări vom putea răspunde afirmativ numai dacă sufletul nostru e plin de iubire. Căci, din iubire negrăită față de noi, Dumnezeu Se întrupează. Îl vom cunoaște și-I vom putea urma dumnezeieștile Sale învățături numai dacă vom avea iubire în noi. Căci „cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” [I Ioan IV, 8].

Mântuitorul Hristos ne iubește pe noi, pe toți. Cât S-a aflat pe pământ, El n-a căutat nimic pentru Sine, dar a dăruit vedere orbilor și picioare ologilor, a săturat mulțimile înfometate în pustie, a chemat la viață pe cei cuprinși de moarte, încununându-Și viața cu jertfa cea de bunăvoie de pe Golgota pentru a mântui neamul omenesc.

Preasfânta Sa Întrupare ne cheamă pe toți la o viață nouă. Să ne amintim că Hristos Domnul blestemă smochinul cel neroditor, pentru a arăta că nerodirea e semnul despărțirii de Dumnezeu, e moarte veșnică. Regula de aur a unei vieți trăite în duh creștinesc este să te dărui pentru binele semenilor tăi, urmând pilda Mântuitorului Hristos. În această lumină se cuvine să trăim învățătura Sa despre iubirea aproapelui, învățătură tălmăcită de El Însuși prin bine-cunoscutele Sale cuvinte: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul! Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei: dacă veți avea dragoste unii față de alții” [Ioan XIII, 34-35].

Rugând pe Domnul, Cel ce pentru noi oamenii S-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria, să ne ajute să împlinim aceste învățături în viața noastră, vă îmbrățișăm cu părintească dragoste și vă dorim să petreceți sfintele sărbători ale Nașterii Domnului și ale Bobotezei în pace și cu sănătate, iar Anul Nou 2020 să fie luminat și cu mult spor încununat întru toate cele de folos!

La mulți ani!

Al vostru către Domnul pururea rugător spre tot binele,

† Galaction,

Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

Dată în reședința noastră episcopală din Alexandria la praznicul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, în anul mântuirii 2019.


[1] Mineiul pe decembrie, troparul glas IV, p. 385.

[2] Sfântul Ioan Damaschin, Cuvântări la sărbători împărătești, la sărbători ale Maicii Domnului și la Sfinți, Ed. IBMO, București, 2010, p. 22.

[3] Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor. Tratat despre Întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor, Ed. IBMO, București, 2010, pp. 208-209.

[4] Sfântul Amfilohie de Iconium, Scrieri, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 159.