Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a.
***
Elogii
Să zicem că numai eu am scris
poezie și că de la mine
a început totul.
Eu voi fi cel mai mare, nu?
Eu voi primi toate aplauzele, nu-i așa?
Să zicem că de la mine
vom face literatură adevărată.
Nu voi fi eu primul om?
Nu eu voi știi ce simte și cum trăiește
un om?
Să zicem că toate lucrurile acestea
s-au întâmplat.
A căzut și zăpada. E și frig.
Bate și vântul.
Iei cartea în mână și o citești. Înțelegi
de ce acela a murit,
de ce acela s-a născut,
de ce acela își face griji.
Iei cartea în mână și nu înțelegi
sau nu poți să înțelegi.
Nu-i așa că eu voi fi cel mai neînțeles?
Nu-i așa că eu voi fi cel mai barbar?
Încerc să cânt toți înaintașii mei
dar nu știu cu cine să încep.
La toți le găsesc mari defecte
și entuziasmul meu se diminuează.
Ieri îmi plăceau operele lor. Pe când azi
mă simt jignit de ele, mă simt ofensat.
Nu mai am cărți de citit.
De aceea îmi și fac propriile-mi cărți,
propriile mele jucării serioase.
Le fac în grabă,
ca să-mi astâmpăr dorința de joacă.
Și apoi nu le mai citesc…
Le las să se umezească în propriile lor lacrimi.
Alții, cu siguranță,
le vor găsi remarcabile, după ce îmi
vor auzi viața și nebunia mea creatoare.
Căci atunci când oamenii nu știu să te explice…te numesc nebun, crezând, în mod ridicol,
că prin asta te umilesc…sau te minimalizează.
Mă vor elogia. Elogieri care îmi vor împreuna
mâinile și mă vor băga din nou în mormânt.
Dar, să zicem, că eu sunt primul poet
pe care l-ați iubit.
Și nu mai aveți nevoie de altul.
Nu-i așa că e frumos?
Nu-i așa că aveați nevoie de acest lucru?
*
Speranțe speciale[1]
Îmi vine în minte același gând. E vorba de o obsesie. De când l-am citit pe Esenin[2] nu mai uit că s-a sinucis și din ce cauză s-a sinucis el.
S-a sinucis pentru că și-a dat seama că poezia e una și el e altceva, mult mai înalt și mult mai concret.
De fapt eu am spus că trebuie să înțelegi și apoi să creezi, să creezi capodopere, lucruri de mare forță, de mare cuprindere.
Când și-a dat seama că nu a scris nimic, că ceea ce era mai frumos și mai sfânt nu era pe foaie… și-a pus capăt zilelor.
Câtă sensibilitate!
Eu mă mir și mă minunez, chiar dacă e vorba de moartea unui frate al meu, a unui prieten bun al meu.
Până la un moment dat totul e bine. E chiar foarte bine.
Și vine timpul când nu mai poți să spui niciun cuvânt și nu mai vrei să spui niciunul.
Atunci alegi: ori îți faci o mască ori devii un Sfânt.
Dacă ești slab scrii un Hamlet[3], un Faust[4], o Divina Comedie[5].
Dacă ești cu adevărat tare pleci în pădure, te rupi de lume și te rogi, acolo, în întunericul pădurii, lui Dumnezeu, cu lacrimi mari și cu multă căință.
Dacă începi să te rogi trebuie să ajungi un Sfânt.
Cine se roagă și nu ajunge un Sfânt e un drac împielițat.
Așa e viața făcută: ori ești slab, ori ești tare.
De aceea mă trezesc și mă gândesc la Esenin.
Câtă grandoare în moartea lui!
Aș putea scrie de trei ori mai mult decât s-a scris până acum, numai gândindu-mă la moartea lui, numai gândindu-mă la naivitatea angelica la care l-a dus capul.
Dar a iubi nu înseamnă să mergi până la capăt?
*
Amfitrion
E mai bine, totuși, să n-ai rude,
prieteni,
cunoscuți.
Ai fi mai liniștit, cu mintea
mai limpde.
Când nu te aștepți, te pomenești
cu ei, cu toți, care mai de care.
Vin să te vadă și
vorbesc despre ei.
Încep să vorbească…dar nu îmi place nimic
din ce spun ei.
Și mă dezgustă faptul că trebuie să-i aprob
fără vreun motiv.
Îmi beau vinul și cafeaua și nici măcar nu le-au muncit.
Cred că trebuie să li se permită orice
și, mai ales, că trebuie să le dau
amănunte convingătoare.
Nu știu să tacă din gură.
Nu știu nici să asculte.
Unii vin că n-au ce face
acasă.
Iar eu îmi pierd timpul literaturii române
și harul.
*
Datini
De Crăciun orice om e mai bun.
Îți dă un covrig și s-a făcut mai bun la suflet.
Orice om, de Crăciun, taie porcul
și-și mânjește copiii pe frunte.
Nevestele fug însă, să nu audă…glasul
celui ce se zbate…și apoi tot ele spală mațele porcului.
Acum el e mort!
Când era viu era înspăimântător.
Nașu’ vine la tine și
pui masa.
Trebuie să-l convingi pe om.
Dacă are mașină
nu poate pleca cu ea goală.
Uneori, se mai întâmplă și câte o pană…
și cetățeanul de la București
rămâne fără șorici și
țuică fiartă.
La bunici vin fete tinere,
orășence,
și îți sare inima după ele.
Dar când le discuți mai aparte
ți se încrețește sufletul.
Tot de Crăciun…ninge.
Câteodată mai plouă…
Dar nu e totdeauna timpul probabil.
În ultimul timp,
pentru că tradițiile sunt pe cale de dispariție,
ne vin colindele prin ecranul televizorului.
Nu se mai merge din poartă în poartă.
Bagi firul în priză
și colindătorii îți încântă inima.
Dar asta se întâmpla de mult…ăhă…
pe la finele anului 1997…
*
Treizeci și unu
Nu mai rezistă mult creierul meu.
A început să nu mai iubească proștii,
acest spectacol de râs al lumii.
Nu mai suportă oboseala. Vrea să doarmă,
să doarmă și iar să doarmă. Visele lui vor
să fie line și adevărate.
M-am săturat până peste Marea Neagră
de orice lucru.
Când durerea îți intră la inimă
nu mai e nicio scăpare.
În zadar te lamentezi,
în zadar.
Tâmplele au început să-mi iasă în relief,
ochii au început să mă doară.
Sufletul îmi este gol
și singur.
Creierul mă doare acut,
dureros la culme.
Geniul trece prin mine
ca printr-o
odaie goală.
Și nu mai rezistă mult
proștii.
*
Pasarelă
Cel care L-a simțit pe Dumnezeu
o clipă
se laudă cu ea…de parcă Dumnezeu
ar fi al lui, numai al lui…
Cel care iubește…crede că numai el face acest lucru și numai lui i se cuvin toate.
Cel care își ascunde păcatul crede
că păcatul său e rușinos numai în ochii
altora.
Dar cine se mai rușinează de ceva
pe care toată lumea îl știe?
Rușinea e un fel de teatru,
pentru că înțelepciunea păcatului ne este cunoscută.
Orice am fi noi tânjim întotdeauna
spre ceva mai mare,
spre ceva mai înalt.
Acest ideal nu poate fi stopat
în sufletul nostru.
Defectele noastre îl vor.
Ochii tăi îmi spun multe, la fel și gândurile
tale.
Dar mie mi se pare că tot nu înțeleg
și mă simt depășit.
Te-ai îmbătat prea mult și m-am
îmbătat prea mult.
Dar vinul ne face să uităm, să fim frumoși,
curați la inimă.
Doamne, Sfinții Tăi sunt aici, în
cenușă!
Tu vei avea grijă să ne ridici din ea.
Sunt bolnav și tot mă simt tânăr.
Nu mai suport zgomotele dar tot mă rog,
în orice clipă mă rog.
Rugăciunea mea e continuă.
Înăuntrul meu e un foc și un avânt
care vor cutremura lumea.
Zilele cele din urmă mă vor înălța în lumină.
Voi fi una cu ea.
Nu voi mai ști să fac diferență
între mine și slava lui Dumnezeu.
Dali mi-e prieten.
Și nebunia lui mă curăță de iluzii.
Dali mi-e prieten.
Și noi doi facem o partidă bună.
Ar trebui să culegem flori
și să ne facem coronițe.
Apoi să citim romane nescrise
și să nu ne mai punem întrebări.
Ar trebui să dormim.
Somnul e totuna cu moartea,
cu moartea care va începe.
Eu îngrijesc adevărul. Îl hrănesc
ca să nu se întoarcă în cochilia lui. El este lichidul care mă traversează. Trebuie să înflorească
trandafirii din cauza lui.
*
Răsfoire
Frumusețea trupului lor mă face să mă maculez. În aparență eu am uitat visele.
În societate mă simt stingher,
ca o pasăre croncănitoare,
care detestându-și contemporanii
începe să-și deteste
și propriul său trup.
Visele mele sunt prea înalte.
Ele zdrobesc mințile celor slabi, le elimină.
Nu sunt înțeles pentru că mi se dă
prea puțină atenție.
Dacă m-ar înțelege pe mine s-ar înțelege pe ei.
Însă ne îndepărtează pe unii de alții orgoliul.
Urâțenia îmi este
dezagreabilă.
Dacă ești bine îmbrăcat, ai bani și relații, atunci ești apreciat. Niciodată însă pentru tine, pentru cine ești tu…pentru ce faci cu adevărat.
Noblețea, astăzi, constă în minciună și
vanitate.
Nu mai e loc pentru lucruri sfinte.
Însă eu vreau să rămâi cum ești. Eu nu-mi mai găsesc liniștea dacă te văd pe tine despărțită de tine însăți.
Mulți puteau să ajungă mari poeți dar nu au avut curajul meu.
Pentru că a fi poet înseamnă a fi nebun pentru poezie.
Iar a fi om înseamnă a fi nebun pentru viață.
Ei te vor detesta,
tu înalță-ți însă capul!
Ei vor încerca să-ți tulbure mintea, să te facă să îți renegi traiectoria.
Tu însă te vei ține pe picioare și vei protesta.
Vei protesta prin creație,
prin demnitate,
prin liniște,
prin măreția inimii tale.
Aici se strânge durerea lumii
și ea nu mai iese din cuvinte.
[1] Poem scris în ziua de 22 decembrie 1997.