Posomorât/ Gloomy

Nu ajută neliniștea
vieții și orice pom înflorit
își scutură florile.

Is not helping the unrest
of life and every tree blooming
shooks its flowers.

Goana după ceva
e de fiecare dată
pierdută,
pierdută cu desăvârșire.

The battue after something
is every time
lost,
lost with perfection.

Degeaba încerci să scapi.

In vain you try to escape.

Timpul e o reptilă
cu multe gheare
și tot îți va
zdrobi țeasta.

The time is a reptile
with many claws
and still will crush
your skull.

Dacă spui cuvinte
de amor
ele se vor transforma
în regrete suave.

If you say words
of love
they will transform
in suave regrets.

Dacă ceri ajutorul cuiva
mâna întinsă
va fi o ironie gentilă.

If you ask the help to someone
the outstretched hand
will be a gentle irony.

Dacă mori ca un câine
vei mirosi a mosc
și a cimbru.

If you die like a dog
you will smell like musk
and like thyme.

Neliniștea te face înfiorător
și iarba devine plastică
atmosferă.

The unrest makes you creepy
and the grass becomes the plastic
atmosphere.

Degeaba te eschivezi
în fața faptelor tale.

In vain you shirk
in front of your deeds.

Nu sunt cu nimic
mai prejos decât viermii
scumpi ai pământului.

I am not with nothing
lower than the precious
worms of the earth.

Dulceața lor te ia
în primire și îți rupe
orbitele.

Their sweetness takes you
in receiving and breaks you
the orbits.

Frumusețea ta devine
o campanulă de întuneric.

Your beauty becomes
a campanula of darkness.

Devii, încet,
o mână de oase,
care miros a vin vomitat
lângă o tulpină
de trandafir.

You become, slowly,
a hand of bones,
which smell like vomited wine
next to a stalk
of rose.

Poem de Dorin Streinu, inclus în volumul: Din nesperata limbă a dezamăgirilor [vol. 16 de poeme/ 1997]

Poem by Dorin Streinu, included in the volume: From the Unhoped Language of the Disappointments [vol. 16 of poems/ 1997]

Din nesperata limbă a dezamăgirilor [2]

Dorin Streinu

Opere alese
(vol. 8)

*

Din nesperata limbă a dezamăgirilor
[vol. 16 de poeme/ 1997]

***

Partea întâi

*

Înmormântarea inimii

Mă las dus de
o mână neagră
și mă mănâncă tăcerea.

Mă scuipă viața
pe mâini și în cap mi se aruncă
vipere albastre.

Nu o mamă are
mâna mai dulce.

Întunericul e bun
și nu te înțeapă inima
cu sunetul clopotului.

La această Liturghie
nu vom mai spera
să nu murim.

Vom fi boemii curgători
ce fac apologia vieții.

Cum suntem de urâți
ne înfiorăm
dar adevărul are lacrimi.

Scrisul meu e o durere
și dacă e închisă
se transformă în disperare.

Când nu mai știi
despre ce e vorba,
o mână neagră
te împinge înapoi,
în Iad.

*

Sensul poetic

Am de scris
o silă enormă
și cuvintele mă sâsâie
din iarbă.

În fruntea-mi tristă
s-a înfipt neîncrederea.

Tu nu mă mai ajuți
cu un zâmbet
și dacă încerci să mă alinți
îmi ești propriul meu
vânzător.

O, liniște, ce miros
greu are viața acum!

S-a împuțit sub mine
urechea celui ce mă ascultă
și glasul lui
e un urlet subjugat.

N-am nicio vină
și nici somnul nu mă
mai temperează cu un cer
senin.

Țipătul care cheamă
nebunia mă înfioară.

Am mai trecut
printr-un cerc al morții.
Mai m-am sărutat
puțin cu întunericul diavolului.

Acum nu mai știu
dacă eu sunt om
sau țipătul
ce mi-a luat
locul.

*

Anatomia poeziei

Sub cuvinte stă
durerea
și ea mă face să
mă reneg.

Nu m-am vândut
nimănui
și nu cer o răsplată
regretului.

Cel ce mă soarbe
din privire
e îngerul nopții.

El mă pune să adorm
și în trezire
să uit totul.

Acum oboseala e un
cavou
și pot trage semnalul
sfârșitului.

În nebunia mea
pot rupe acordul cu soarele
și să mă sinucid.

Dar vreau să fim prieteni
și încă puțin
să stăm tolăniți.

Eu nu îți cer nimic
și nici tu nu mă
înspăimânta
cu cuvinte de dor.

Mă reped
ca vântul în
vizuina scârbei.

Așa m-am născut în
stomacul naturii
și când visez
nu mai am aripi.

*

Sperietoarea din lan

Astăzi soarele e
un surâs uscat
și miroase a lenevie.

M-am pus să ascult
umbra
și am evadat în
poezia disperării.

Numai urmele sunt triste
și tu ai plecat,
desăvârșire!

Ți s-a rupt rochia
prin mărăcini
și doar frunze verzi și subite
te mai aruncă în ochii
mei triști.

Rugăciunea mea
e o sălbatică schingiuire
și când dau de
liniște e o groază.

Nu mai am cămașa
tânărului inocent,
a aceluia ce visa iubirea cu
înfrigurare.

M-am lepădat de frumusețe
ca de un stârv preafrumos.

Acum învăț tăcut
și mă las în acordul
universului,
în muzica lui cancerată
și plină de elegii.

Acum aștept noaptea
fără candelabre
și să se facă inima
mea pasăre,
o tristă și supremă
sperietoare.

*

Statuia mea

Orice mare om e
mai puțin decât așteptam
și li se piere suflul
în tablouri de cristal.

Când caut viața lor
parcă mă apucă
pustiul și moartea mă
aleargă în cuvinte
ca pe un pui de cioară.

Ce nu fac
e o minciună tristă
și din adânc mă adâncesc în altul
tot mai mare.

Banca mea e tristă
și plutește în
oceanul dezamăgirii.

Nicio muscă
nu îndrăznește
să mă întrebe, discret,
ce-i cu mine.

Prietenilor le spun să
fie liniștiți,
pentru că eu mor prea curând
și nu le va mai fi
teamă.

Mă va lua hâda de
moarte și mă va face
o statuie în parc.

Pe buzele mele se vor
spârcâia păsările
și la picioarele mele
copiii vor
pune flori proaspete
de pădure.

*

Seara

Tristețea țipă în haina
sărăciei
și eu o aud înverșunat.

Mâna ei risipită
nu e ascultată
și rochia ei e murdară.

Acordeonul cântă seara
dar banul vine greu
și frenetic.

Trec îndurerat
mai departe,
cu scârba feței mele prigonită.

Nu sunt bun
de viața aceasta
și nesocotesc
adevărul.

Mestec otrava pe buze
și resturile ei
îmi curg în poeme.

O leșie mai sadică
aș vrea să torn
dar inima mă spurcă
în blestemele ei.

Orice ai face
arta devine frumoasă
pe când suferința
se înmulțește ca iarba.

Speranța e un mare
plictis și dacă ceri
unui diavol
ajutor el ți-l dă.

Tu îi ceri lui Dumnezeu
moartea
și diavolului viața.

În pudoarea curviei
tu îți speli trupul
și Crucea stă răstignită
și plânge
la întretăierea
bulevardelor.

*

Umbra din mormânt

Mi-am pierdut
umbra sub
o piatră de mormânt
și nu mai știu
să privesc stelele.

Trec pe lângă mine
ambulante vieți
și eu sunt numai
al meu.

M-am schimbat dintr-o
frunză dulce
în una tristă.

Am înțeles pacea
neuitării stranii
și frumusețea Îngerilor.

Reneg
pașii mei stăpâniți
de neliniște
și vârsta mea fragilă.

Reneg
soarele care apune.

Reneg
ochiul care a plâns
trista mea
suferință.

În schimbul acestora
îmi doresc
umbra.

Mortul trebuie să învie
și să îmi dea
umbra înapoi.

În ea trebuie să mă
odihnesc puțin,
ca un prunc.

*

Posomorât

Nu ajută neliniștea
vieții și orice pom înflorit
își scutură florile.

Goana după ceva
e de fiecare dată
pierdută,
pierdută cu desăvârșire.

Degeaba încerci să scapi.

Timpul e o reptilă
cu multe gheare
și tot îți va
zdrobi țeasta.

Dacă spui cuvinte
de amor
ele se vor transforma
în regrete suave.

Dacă ceri ajutorul cuiva
mâna întinsă
va fi o ironie gentilă.

Dacă mori ca un câine
vei mirosi a mosc
și a cimbru.

Neliniștea te face înfiorător
și iarba devine plastică
atmosferă.
Degeaba te eschivezi
în fața faptelor tale.

Nu sunt cu nimic
mai prejos decât viermii
scumpi ai pământului.

Dulceața lor te ia
în primire și îți rupe
orbitele.

Frumusețea ta devine
o campanulă de întuneric.

Devii, încet,
o mână de oase,
care miros a vin vomitat
lângă o tulpină
de trandafir.

*

Călătorie în cimitir

Am mers în
cimitirul iluziilor
și steagurile de luptă
erau aruncate acolo.

Dorința, vanitatea, luxul,
întunericul erau
podoabe singuratice.

Mormintele reci
nu îndrăzneau
să plângă.

Dorul lor de tăcere
era atât de adânc
încât înghețau aștrii
și lumina lor
devenea ca de gheață.

Mergeam cu teama
să nu trezesc admirații.

Eu mai puteam
să-mi duc mormântul
în pelerinaj de seară.

Crucile
nu mai puteau
călători prin
cerul inimii.

Unele din ele
erau secătuite
și bătute de vânt,
stând într-o liniște
multă.

Am luat steagul
dar nu mai era
al meu.

Eu aveam o perspectivă
nouă a surâsului
de seară.

Din nesperata limbă a dezamăgirilor [1]

Dorin Streinu

Opere alese
(vol. 8)

*

Din nesperata limbă a dezamăgirilor
[vol. 16 de poeme/ 1997]

*

Leagănul inimii

E seară de august
și gânduri vaporoase mă pierd în pădure,
în locul unde s-a născut
primăvara.

Nu înțelege apa aceasta caldă
și cea care sare în colorate
tandemuri e o reverie pe care nu o poți uita.

La colțul străzii,
o femeie tânără mă cheamă
să-mi petrec noaptea în casa ei
și sub mâna ei albă.
„Aș merge cu tine”, i-am zis eu, „dar sunt
grăbit să ajung la blocul acela înalt,
ca să fac plajă pe peluza lui suspendată”.

Mai încolo,
o vânzătoare vindea ziare
și eu cumpăram unul
pentru cerere și ofertă.

Publicitatea renegă
frumosul sărut
și caută să facă din fiecare nimic
o bijuterie de lux.

Numai aurul se vinde peste tot
și hot-doguri calde pe care
le mănânci cu poftă.

Orașul e o nimfă
cu grații divine
și în urma ei merg preoți
cu haine lungi.

Bat clopotele seara a lumină
și eu mă înveșmânt
sub un copac
și nu pot visa dulce
până nu miros
parfumul tău.

Ai un miros de floare…
și fac diferența între a ști
să pui în valoare și a crește de la sine
ceea ce ți s-a dat.

Numai ce e cultivat
răsare frumos
și umple hambarul
și aduce fericirea în suflet.

*

În metrou

În metrou e o muzică
simplă
care te uimește
și e cântată de o femeie
tânără.

Ea are un handicap la
picioare
și cântă la orgă
cântece de mare plăcere.

Am văzut cum era
făcută opera de artă…
care
era pusă la
expoziție.

E o trudă mare
să faci frumos
din nimic
și să te umpli de
veselia lui.

N-am putut să cumpăr
decât o carte prăfuită
de cetini,
pentru că statuile întoarse
în alb erau scumpe
și mult prea dragi
mie.

Întorsături și palate
de mărgean
îți acopereau inima.

Picioare înalte, de femeie frumoasă,
doreau să rivalizeze
cu turnurile Bisericilor.

Peste tot era frumos
să privești.

Mașinile mâncau cerul
și parcurile te devastau
cu un rap suav.

Mergeam printre oameni
ca un nou născut.

*

Pe străzi populate

Pe străzi e
lume multă
și peste tot o limbă de aramă
bate la ușă.

Cine îți deschide o face
spre propria lui
demnitate.

Cei mai mulți nu știu
apusul de soare
și nici mângâierea
frunții în treacăt.

Eu scriu poeme
și ele nu sunt publicate
pentru că e un timp
cu prejudecăți.

În vitrine stau îmbrăcate
femei din plastic,
de care te înfiori…
dar ele sunt din plastic!

Pe stradă aș îmbrățișa
pe prima femeie
și cuvintele mele
ar fi dulci ca mierea.

Să nu așteptăm
ca viața
să ne facă cu mâna!

Să ieșim noi în
întâmpinarea acestui
nou val sclipitor.

Soarele este sus
și prăvale scâncete
de copii nebunatici.

Jucării de porțelan
se înlănțuie în copaci.

Pe nesimțite
mă surprind lăsat
într-un vis
al străzilor.

*

Frumoasa femeie

Ce frumoasă a fost această
femeie când s-a ridicat
de pe scaun!

Cu o simplitate nemaivăzută
și-a dat părul într-o parte
și i-am văzut obrazul vioriu.

Era o femeie cu o îmbrăcăminte decoltată
și îi stătea bine părul pe frunte.
O încorona locul unde era.

Chiar dacă trenul
îi deranja buzele și
i le făcea să tremure,
ea era frumoasă.

Mai apoi nu m-a durut soarele
și l-am lăsat să avanseze.

L-am lăsat să urce cu noi
și să vadă și el
acest pământ
unde m-am stabilit.

De foarte sus
am închinat pahare rase
și am mâncat
cu lacrimi de porumbel.

Pentru că femeia era mai frumoasă,
cu piciorul mai delicat,
atunci când călca pe iarbă.

Pantoful ei înalt
o făcea o pasăre încântătoare
de la care nu mai puteai
să îți iei ochii.

*

Cu Georgio

Lasă-te în voia
mâinilor tale
și alunecă gândul
printre florile nemuririi!

Nu vei ofta
atunci când vei înțelege
că sunt un bărbat principial.

Vei savura sentimentul și
îți vei odihni inima.

Tocmai de aici,
de pe Muntele fericilor,
s-au dat poruncile
și ele au bucurat pe toți.

Ne-au însoțit pretutindeni
ca niște căței
care nu mai pleacă
când îți preferă alinturile.

S-au pus lângă noi
și ne-au alintat
cu cozile lor portocalii.

Teama a trecut
în spațiul culorilor
ca un evantai de păun.

Noaptea pe care
am avut-o în ființa mea
am depozitat-o în camioanele
care duc sucul în oraș.

După care, cu primul taxi, am ajuns
la Georgio, care sta la bar și
își comandase o cafea cu afine.

Am discutat puțin,
cum avem obiceiul
și am lăsat blocurile
să se odihnească
și femeile frumoase
să își îmbrace ciorapii
negri
și mulați
ca niște acorduri de saxofon.

*

Salutul meu pentru Izabela

Iată-mă,
ascultând orașul
și gongul trist al încăperii
singuraticului,
melodiosului său surâs
de flanelă deschisă!
Îl văd trântindu-se
în tăcerea baricadată cu fier
ca o nevrotică femeie de ciocolată.
Îi este mai ușor să se uite înapoi
și viitorul îi este mai prezent
ca geniul său.

Iată-mă,
la fel de vesel
colindând barurile,
în speranța
că voi auzi o muzică rară
și ascultând cântăreața
brunetă, cu al ei
rendez-vous de la Paris!

Parisul a ajuns și în București
și tot călătorul îi savurează eleganța.
Pe un ton docil
te cheamă la ea și îți pune
în jurul gâtului un șal alb
în semn de atenție.
Apoi te sărută
și tu îi dai bani cu supunere,
gândindu-te la lucruri interzise.

Iată-mă lângă apa Dâmboviței
sub clar de lună!
Tot cerul e o veselie
împarfumată de safir
și peste tot Îngerii
au ieșit la plimbare.

O, frumusețea e cea
pe care nu o găsești
niciodată când o cauți!

Și tu, Izabela, nu știi decât cele
mai insignifiante atuuri.

*

Copilul și bărbatul

Mergeam la bâlci
ca să văd un circ aparte,
o imensă expoziție
cu defecte personale.

Copiii erau puși în vitriol
și erau niște pui de pisică
zâmbitori.

O mână era poleită cu cancer…
și cea de la intrare îmi spunea
să nu îmi fie teamă
totul e bine.

Mâncam flori de porumb
sărate și înghițeam în sec
barba unui cap tăiat
și pus la vedere.

Vedeam ce înseamnă să mori
și o consideram o atracție fenomenală.

Mă consideram frumos
și artist
și ceea ce inventam era nou.

Acum, seriozitatea mă împinge
de la spate și aleg
o canapea sub luceafăr.

Acum, aici,
în cea mai lină noapte,
eu evadez
spre lumea cristalină
care mi s-a descoperit.

Și gust din această bucurie,
care face din moarte
un joc frumos.

*

Pe câmp

Verdele frunzei transpiră
sub ceruri
și Laura sare ca o căpriță albă
prin iarbă.

E o frumusețe sidefie,
un aur preacurat peste tot
și florile sunt
mici diademe de regină.

Am venit cu mașina
și nu m-am oprit
lângă lac prima oară.

Am vrut să văd florile,
frumusețea fluturilor
care zboară
în lieduri de lavandă.

O, alcoolul frumuseții
e luxul care
mă seduce întotdeauna!

Nu scap de palmele lui
pentru mă culcă
în blânda lui zariște.

Ce m-aș face acum fără Laura!
Ea este bucuria inimii mele
și tot ceea ce am sperat să am, cu toate că
sfiala mea și-a întrecut marginile.

Acum pot să respir
și să zâmbesc
după cum îmi place.

„Laura,
numele tău îmi e inimă
de copil
!”.

Și ea râde,
neștiind de ce o spun
atât de frumos.

*

Dezorientată

Am alergat împotriva
apelor încinse de ploaie
și am cântat.

Pentru că nu se poate cânta
fără să îți aduci aminte
de cât ai iubit și de cât de roșii și de
îndestulătoare erau florile.

Acum revăd albul ochilor tăi
mai discret
și lamentațiile se succed
în zone neumblate.

Fii înțelegătoare
când nu mai știi ce vrei!

Pentru că poți să arunci,
în grabă,
tot scheletul lumii mele
la gunoi.

Eu te proclam o femeie
cu zâmbetul calm,
care știe să vadă
roua razelor de lună
pe colțul mesei.

În marginea pădurilor
voi sta aproape de cerbi,
de apa netedă și vaporoasă.

Mă voi juca cu argintul
mașinilor de teren
și te voi aștepta.

Dă-mi un telefon
și spune-mi adevărul
care te doare, iubito!

Spune-mi ce distanță grea
a fost până
ne-am cunoscut noi amândoi!

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [11]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a.

***

Predarea ideilor

Universul meu este mâncat de un alt univers, eu fiind o parte și un întreg în același timp.

Chiar dacă o știi sau nu o știi tu te afli undeva, încercuit într-o iluzie netrecătoare.

Ai toate șansele și niciuna.

Depinde cât a săpat adevărul în tine, cât te-a rănit el.

Misticul vede pe Cel-ce-nu-se-vede și nu poate să-ți spună nimic,

pentru că cuvintele

nu ajung până la realitate.

Ele sunt periferice și mincinoase.

Ceea ce simți numai tu știi cu adevărat

și nici tu.

După ce dormisem 12 ore din cauza hidroxizinului a apărut gândul,

nebunul gând,

că metafora este sfârșitul vieții,

al inimii.

Și că orice poet care scrie metafore

a intrat deja în Paradis.

El a știut care este cu adevărat scopul vieții.

Filosofia se face degeaba

dacă nu te înnebunești din cauza ei.

Tocmai când nu mai poți să reziști începe viața.

Nu-ți mai imaginezi nimic.

Cauți să pipăi rănile și să nu mai faci pe cel

care uimește lumea.

Cei mici cred că ei învârt istoria

dar e o mare eroare.

Cei înalți țin lumea,

cei curați cu inima.

Și nici nu știm dacă cerul de deasupa e ultimul cer sau prima amăgire pe care o susținem.

 

 *

Mistica

În Biserică se ascultă liniștea

și nu trebuie să o confunzi cu viața Îngerilor.

Inima omului poate întrece stelele și poate ajunge să trăiască în inima lui Dumnezeu.

Icoanele te fac pur, îți adâncesc

și îți luminează gândurile.

Tămâia din cădelniță

îți umple mirosul cu

verdeață.

Preoții ies și intră în altar

ducând cu ei Moartea și Învierea Domnului.

Nu pot să mă abțin. Trebuie să plâng. Păcatele mele mă dor și cunoscând adevărul mă văd

prea departe de el.

Numai mi-e teamă de naivitate.

La o anumită vârstă poetul

nu mai poate minți niciun cuvânt.

Tot ce spun e prea puțin.

Privind cupola parcă mă înalț la ceruri.

E ceea ce simt.

Meditez la cuvintele Domnului și viața mi se pare inexplicabil de frumoasă.

Pășesc cu mare sfială și fără niciun gând.

Inima mi-e plină și tremură.

Dar nimeni nu va înțelege

ce e cu adevărat viața.

 *

Exclamație

 Gândurile devin din ce în ce mai

apăsătoare.

Moartea mă privește din umbră.

O simt,

o sprijin.

Dracul mă crede de-al lui…dar acolo, înăuntru, e Dumnezeul meu, Dumnezeul milostivirii.

Eu cred că iubirea și dăruirea vor salva lumea.

Eu cred că adevărul trebuie spus cu orice preț.

E mai mult o mângâiere decât un sărut.

Am cunoscut adevărata iubire.

Dar dacă am pierdut-o numai pot să mă mai bucur.

Dezamăgirea nu satură!

Și nu mai știi ce să spui când ai

prea multe de spus.

Nu te scapă nimeni.

Trebuie să reziști cu orice chip,

până la capăt,

până la moarte.

Cel credincios are pe Cineva după moarte

dar ceilalți nu au.

Ori nu au vrut să-L cunoască ori nu au crezut că sunt cineva, că reprezintă ceva.

Pentru unii Iadul iar pentru alții Raiul.

Eu îi compătimesc pe cei

ce n-au avut șansa de a fi cineva.

Mie îmi pare rău pentru cei

care nu se vor mai naște niciodată.

Fără să știm

suntem luminile care ard în fața lui Dumnezeu

iar El Se simte prea îndrăgostit.

  *

Elegie

N-am avut timp să spun totul,

să fac totul,

să doresc totul.

M-am simțit prea repede eliminat

de viață.

Cărțile mele sunt rupte.

Ele nu sunt întregi.

Și așa s-a întâmplat și cu ceilalți,

cu toți.

Au fost batjocoriți de viață. Ei erau

prea naivi și s-au încrezut în ziua de

mâine.

Dar ea a fugit de ei.

I-a lăsat în morminte, să se usuce.

Așa m-am uscat și eu. Așa mi-am aruncat

și eu visele.

Degeaba văzusem marile lucruri dacă

n-am putut să le iau cu mine.

Degeaba m-am chinuit, mi-am

chinuit sufletul ca să-L revăd

pe Dumnezeu,

când cu El mă întâlneam în fiecare zi.

Statuile mele sunt reci.

Cuvintele mele sunt reci.

Inima ta, cititorule,

e înfierbântată prea puțin.

Ai vrea secretul meu

dar n-am să ți-l spun.

E un secret teribil.

E un glonț mai greu ca împușcarea.

Inima și mintea nu l-au răbdat prea mult.

Acum ori totul e vis ori visul nu există.

 *

Pe lângă plopii fără soț

  Când ești mic

nu-ți dai seama că

ceilalți te urăsc.

Ei te alintă și

par să te alinte.

Tu îi crezi.

Când crești mare

îi simți că nu-ți

sunt prieteni.

Nu mai știi în cine

să crezi.

Toți te vor umilit,

înfrânt,

mort.

Îi încurci

pentru că în jurul tău

sunt cu toții proști,

invidioși,

răi la inimă…

niște neisprăviți.

Marile suflete

suferă în această lume,

o suferă cu chinuri mari.

Ei sunt ocărâți

de paiele ude

care mișună

peste tot.

Fiecare vrea

să te fure.

Îți face un compliment

și crede că ți-a câștigat

inima.

Dar inima mea e rece la laude,

e rece la cuvintele oamenilor.

Inimii mele îi place pământul,

iarba,

plimbările,

sănătatea relațiilor

dintre oameni.

Dar ei, cu toții,

nu te lasă să

trăiești cum vrei tu.

Te urăsc pentru

că ești bun cu ei,

mai generos,

cu inimă bună.

Și răul răutății

e acela că ei

se laudă

cu ceea ce nu sunt.

 *

(imagine)

Evocare[1]

 Când cauți perfecțiunea

nu o găsești.

Găsești o lume goală,

o lume impudică.

Viața ne dă să înțelegem

rostul fiecărui lucru.

Dacă iei natura

așa cum este ea

vei înțelege sensul vieții.

Trebuie să facem o artă

de care să nu ne doară ochii.

Aceasta va fi

adevărata noastră bogăție.

Faptul că simțim

nu e de ajuns.

Nu contează neapărat să ajuți.

Contează să înțelegi

pe cel ce nu are,

pentru ca viața să aibă bucurie.

Te sărutai cu ea dar

 ea nu te entuziasma.

Trebuia să scoți

viață din buzele ei,

să prinzi aripi.

Dar totul era liniștit.

Nu era nimic între voi.

Totul era o minciună.

Pentru că numai când

ne plictisim

începem

să spunem adevărul.

El este la vedere

numai că noi suntem orbi.

Poetul e numai cel care

spune despre sine

fără nicio regulă,

fără nicio plăcere

sau consolare.

Fiecare durere a sa e

durerea noastră.

El e fratele nostru în suferință

iar noi: cei care îl îndurerăm

pe el,

pe cel nevinovat

 de adevărurile noastre.


[1] În fotografia supra e Venus din Milo, sculptură creată în sec. al II-lea înainte d. Hr. și păstrată în Muzeul Luvru din Paris. A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Venus_de_Milo.

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [10]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a.

***

Elogii

Să zicem că numai eu am scris

poezie și că de la mine

a început totul.

Eu voi fi cel mai mare, nu?

Eu voi primi toate aplauzele, nu-i așa?

Să zicem că de la mine

vom face literatură adevărată.

Nu voi fi eu primul om?

Nu eu voi știi ce simte și cum trăiește

un om?

Să zicem că toate lucrurile acestea

s-au întâmplat.

A căzut și zăpada. E și frig.

Bate și vântul.

Iei cartea în mână și o citești. Înțelegi

de ce acela a murit,

de ce acela s-a născut,

de ce acela își face griji.

Iei cartea în mână și nu înțelegi

sau nu poți să înțelegi.

Nu-i așa că eu voi fi cel mai neînțeles?

Nu-i așa că eu voi fi cel mai barbar?

Încerc să cânt toți înaintașii mei

dar nu știu cu cine să încep.

La toți le găsesc mari defecte

și entuziasmul meu se diminuează.

Ieri îmi plăceau operele lor. Pe când azi

mă simt jignit de ele, mă simt ofensat.

Nu mai am cărți de citit.

De aceea îmi și fac propriile-mi cărți,

propriile mele jucării serioase.

Le fac în grabă,

ca să-mi astâmpăr dorința de joacă.

Și apoi nu le mai citesc…

Le las să se umezească în propriile lor lacrimi.

Alții, cu siguranță,

le vor găsi remarcabile, după ce îmi

vor auzi viața și nebunia mea creatoare.

Căci atunci când oamenii nu știu să te explice…te numesc nebun, crezând, în mod ridicol,

că prin asta te umilesc…sau te minimalizează.

Mă vor elogia. Elogieri care îmi vor împreuna

mâinile și mă vor băga din nou în mormânt.

Dar, să zicem, că eu sunt primul poet

pe care l-ați iubit.

Și nu mai aveți nevoie de altul.

Nu-i așa că e frumos?

Nu-i așa că aveați nevoie de acest lucru?

*

Speranțe speciale[1]

Îmi vine în minte același gând. E vorba de o obsesie. De când l-am citit pe Esenin[2] nu mai uit că s-a sinucis și din ce cauză s-a sinucis el.

S-a sinucis pentru că și-a dat seama că poezia e una și el e altceva, mult mai înalt și mult mai concret.

De fapt eu am spus că trebuie să înțelegi și apoi să creezi, să creezi capodopere, lucruri de mare forță, de mare cuprindere.

Când și-a dat seama că nu a scris nimic, că ceea ce era mai frumos și mai sfânt nu era pe foaie… și-a pus capăt zilelor.

Câtă sensibilitate!

Eu mă mir și mă minunez, chiar dacă e vorba de moartea unui frate al meu, a unui prieten bun al meu.

Până la un moment dat totul e bine. E chiar foarte bine.

Și vine timpul când nu mai poți să spui niciun cuvânt și nu mai vrei să spui niciunul.

Atunci alegi: ori îți faci o mască ori devii un Sfânt.

Dacă ești slab scrii un Hamlet[3], un Faust[4], o Divina Comedie[5].

Dacă ești cu adevărat tare pleci în pădure, te rupi de lume și te rogi, acolo, în întunericul pădurii, lui Dumnezeu, cu lacrimi mari și cu multă căință.

Dacă începi să te rogi trebuie să ajungi un Sfânt.

Cine se roagă și nu ajunge un Sfânt e un drac împielițat.

Așa e viața făcută: ori ești slab, ori ești tare.

De aceea mă trezesc și mă gândesc la Esenin.

Câtă grandoare în moartea lui!

Aș putea scrie de trei ori mai mult decât s-a scris până acum, numai gândindu-mă la moartea lui, numai gândindu-mă la naivitatea angelica la care l-a dus capul.

Dar a iubi nu înseamnă să mergi până la capăt?

*

Amfitrion

E mai bine, totuși, să n-ai rude,

prieteni,

cunoscuți.

Ai fi mai liniștit, cu mintea

mai limpde.

Când nu te aștepți, te pomenești

cu ei, cu toți, care mai de care.

Vin să te vadă și

vorbesc despre ei.

Încep să vorbească…dar nu îmi place nimic

din ce spun ei.

Și mă dezgustă faptul că trebuie să-i aprob

fără vreun motiv.

Îmi beau vinul și cafeaua și nici măcar nu le-au muncit.

Cred că trebuie să li se permită orice

și, mai ales, că trebuie să le dau

amănunte convingătoare.

Nu știu să tacă din gură.

Nu știu nici să asculte.

Unii vin că n-au ce face

acasă.

Iar eu îmi pierd timpul literaturii române

și harul.

*

Datini

De Crăciun orice om e mai bun.

Îți dă un covrig și s-a făcut mai bun la suflet.

Orice om, de Crăciun, taie porcul

și-și mânjește copiii pe frunte.

Nevestele fug însă, să nu audă…glasul

celui ce se zbate…și apoi tot ele spală mațele porcului.

Acum el e mort!

Când era viu era înspăimântător.

Nașu’ vine la tine și

pui masa.

Trebuie să-l convingi pe om.

Dacă are mașină

nu poate pleca cu ea goală.

Uneori, se mai întâmplă și câte o pană…

și cetățeanul de la București

rămâne fără șorici și

țuică fiartă.

La bunici vin fete tinere,

orășence,

și îți sare inima după ele.

Dar când le discuți mai aparte

ți se încrețește sufletul.

Tot de Crăciun…ninge.

Câteodată mai plouă…

Dar nu e totdeauna timpul probabil.

În ultimul timp,

pentru că tradițiile sunt pe cale de dispariție,

ne vin colindele prin ecranul televizorului.

Nu se mai merge din poartă în poartă.

Bagi firul în priză

și colindătorii îți încântă inima.

Dar asta se întâmpla de mult…ăhă…

pe la finele anului 1997…

*

Treizeci și unu

Nu mai rezistă mult creierul meu.

A început să nu mai iubească proștii,

acest spectacol de râs al lumii.

Nu mai suportă oboseala. Vrea să doarmă,

să doarmă și iar să doarmă. Visele lui vor

să fie line și adevărate.

M-am săturat până peste Marea Neagră

de orice lucru.

Când durerea îți intră la inimă

nu mai e nicio scăpare.

În zadar te lamentezi,

în zadar.

Tâmplele au început să-mi iasă în relief,

ochii au început să mă doară.

Sufletul îmi este gol

și singur.

Creierul mă doare acut,

dureros la culme.

Geniul trece prin mine

ca printr-o

odaie goală.

Și nu mai rezistă mult

proștii.

*

Pasarelă

Cel care L-a simțit pe Dumnezeu

o clipă

se laudă cu ea…de parcă Dumnezeu

ar fi al lui, numai al lui

Cel care iubește…crede că numai el face acest lucru și numai lui i se cuvin toate.

Cel care își ascunde păcatul crede

că păcatul său e rușinos numai în ochii

altora.

Dar cine se mai rușinează de ceva

pe care toată lumea îl știe?

Rușinea e un fel de teatru,

pentru că înțelepciunea păcatului ne este cunoscută.

Orice am fi noi tânjim întotdeauna

spre ceva mai mare,

spre ceva mai înalt.

Acest ideal nu poate fi stopat

în sufletul nostru.

Defectele noastre îl vor.

Ochii tăi îmi spun multe, la fel și gândurile

tale.

Dar mie mi se pare că tot nu înțeleg

și mă simt depășit.

Te-ai îmbătat prea mult și m-am

îmbătat prea mult.

Dar vinul ne face să uităm, să fim frumoși,

curați la inimă.

Doamne, Sfinții Tăi sunt aici, în

cenușă!

Tu vei avea grijă să ne ridici din ea.

Sunt bolnav și tot mă simt tânăr.

Nu mai suport zgomotele dar tot mă rog,

în orice clipă mă rog.

Rugăciunea mea e continuă.

Înăuntrul meu e un foc și un avânt

care vor cutremura lumea.

Zilele cele din urmă mă vor înălța în lumină.

Voi fi una cu ea.

Nu voi mai ști să fac diferență

între mine și slava lui Dumnezeu.

Dali mi-e prieten.

Și nebunia lui mă curăță de iluzii.

Dali mi-e prieten.

Și noi doi facem o partidă bună.

Ar trebui să culegem flori

și să ne facem coronițe.

Apoi să citim romane nescrise

și să nu ne mai punem întrebări.

Ar trebui să dormim.

Somnul e totuna cu moartea,

cu moartea care va începe.

Eu îngrijesc adevărul. Îl hrănesc

ca să nu se întoarcă în cochilia lui. El este lichidul care mă traversează. Trebuie să înflorească

trandafirii din cauza lui.

*

Răsfoire

 

Frumusețea trupului lor mă face să mă maculez. În aparență eu am uitat visele.

În societate mă simt stingher,

ca o pasăre croncănitoare,

care detestându-și contemporanii

începe să-și deteste

și propriul său trup.

Visele mele sunt prea înalte.

Ele zdrobesc mințile celor slabi, le elimină.

Nu sunt înțeles pentru că mi se dă

prea puțină atenție.

Dacă m-ar înțelege pe mine s-ar înțelege pe ei.

Însă ne îndepărtează pe unii de alții orgoliul.

Urâțenia îmi este

dezagreabilă.

Dacă ești bine îmbrăcat, ai bani și relații, atunci ești apreciat. Niciodată însă pentru tine, pentru cine ești tu…pentru ce faci cu adevărat.

Noblețea, astăzi, constă în minciună și

vanitate.

Nu mai e loc pentru lucruri sfinte.

Însă eu vreau să rămâi cum ești. Eu nu-mi mai găsesc liniștea dacă te văd pe tine despărțită de tine însăți.

Mulți puteau să ajungă mari poeți dar nu au avut curajul meu.

Pentru că a fi poet înseamnă a fi nebun pentru poezie.

Iar a fi om înseamnă a fi nebun pentru viață.

Ei te vor detesta,

tu înalță-ți însă capul!

Ei vor încerca să-ți tulbure mintea, să te facă să îți renegi traiectoria.

Tu însă te vei ține pe picioare și vei protesta.

Vei protesta prin creație,

prin demnitate,

prin liniște,

prin măreția inimii tale.

Aici se strânge durerea lumii

și ea nu mai iese din cuvinte.

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [9]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a

***

La cheremul mofturilor

Când nu mă mai așteptam aproape deloc
și după ce ani întregi o dorisem,
se întoarse roata, cu dinții în sus,
și mă anunță, anodin, chiar hilar,
mă primește în vestibulul ei.

Îmi venea să plâng
chiar să mă îndrăgostesc

Nu-mi venea să dau crezare urechilor,
nici măcar sunetelor,
care, vorba aia,
îți intră în urechi…și se transformă
în știrile de la ora 5.

Îmi spuse pe un ton discret,
că trebuie să Düğün organizasyon vin într-o anume zi…
când putem fi singuri pe planetă.

Și ce să facem, Doamne, singuri?!…

Se pare că femeilor li se urăște
când stau singure
și, mai ales,
când nu mai sunt iubite cu patimă,
cu dor nebun.

Eu sunt poet
și sunt nebun numai de dor.

De dor nebun, adică prea bun
pentru cei care se uită la mine
ca trestia în baltă.

Poeții știu să iubească
și femeile știu asta prea bine,
că sunt sătule până Düğün fotoğrafçısı în gât
de guralivi cu burți de bere
și de râgâitori pasivi.

Noi,
poeții, facem lucruri atât de cugetate,
încât par necugetate.
Par așa, spontane,
diafane,
crud de frumoase…

Și acest…aceste lucruri (că noi facem
multe lucruri) plac femeilor.

Dar ce să facem, Doamne, singuri?!!!…
Să citim?!…

Ar fi prea multe
de citit…Mult prea multe

Și dacă citim nu mai putem să bem cafea…

Dar ea vrea să vorbească cu mine…
multe lucruri…
unele dintre ele frivol de
gingașe

sau chiar poznașe
încât nici nu știu dacă e bine să detaliez
sau doar să maschez aparențele

Are dreptate! Cu mine
chiar se poate vorbi…
o noapte și-o zi,
o viață de-o zi!…

Se poate vorbi,
profund și pe-ndelete,
de la mărunțișuri și până la lucruri catastrofale.

Dar ce să-i spun, Doamne, eu?!!!!…

Aș putea să-i spun cât sunt de singur
și cât mă urgisește viața.

Aș putea să-i spun cât de rău mă simt când nu sunt înțeles
și cât de mult aș dori, da,
cât de mult…ca cineva să fie duios cu mine,
să mă strângă în brațe, să mă sărute…
și apoi, apoi să nu mă vândă,
să nu mă uite,
să nu mă contrazică,
să nu mă oftice atât de mult
încât să vreau să îi dau papucii în grabă…

Aș putea să-i spun că…
vreau să călătoresc, că vreau să văd
cele mai frumoase lucruri ale lumii,
că vreau să știu de unde și până unde
fericirea se mănâncă
și de unde și până unde doar secontemplă

Dar poate că îi voi părea plictisitor

Un bărbat atât de frumos, cu idealuri atât de mari,
care nu e bădăran,
care nu e mitocan
nu flutură vorbe…și doar atât…
poate părea plictisitor
pentru o femeie…
mai ales când e bâtă la sensibilitate.

Poate că va începe să caște…
și să vrea să doarmă,
așa, cu buza umflată…

Dar, nu, ea m-a chemat…la ea!…

Și dacă m-a chemat…înseamnă că
are nevoie de mine…nu doar
o nevoie de-o clipă
un fel de duș fierbinte

Poate că vrea să-mi spună viața ei,
să mi-o depene pe toată…

Să-mi spună dezamăgirile ei lungi,
zemoase,
insomniile ei,
când s-a enervat ultima oară…
și din greșeală fatală…și-a rupt până și o unghie…
sau până și o unghie și-a rupt

De fapt mie…chiar îmi place să o ascult pe această femeie!…
Pentru că ea e când serioasă, când dusă cu pluta,
ba virgină, ba curvă sadea,
îți întoarce cuvintele cu susul în jos când e enervată…
și când nu e…este de-o nepăsare vecină cu cimitirul Bellu…

Da, mi-e chiar mi se face greață câteodată…
de cât îmi place această femeie…

Cândva îi scrisesem o nuvelă.
Dar mi s-a părut prea frumoasă ca să i-o dau…
și am ars-o.

Un gest, desigur…intempestiv

Arta nu are timp…chiar dacă s-a făcut
în condiții și din motiveuitabile

Am ars-o…pentru că nu am vrut să-i cunoască și alții frumusețea.
Pentru că eram sigur, că într-un gest tâmp sau cu un zâmbet de mocasin
ea ar fi arătat-o prietenei ei,
prostăloaicei ălia
sau la cine știe ce fost…sau viitor
ca pe un act de bravadă.

Dar scrierea mea era numai între mine și ea
și nu între mine…și întregul univers de intelectuali subnutriți.

I-am păstrat frumusețea secretă
Și am multe astfel de frumuseți,
secrete și reci…unele foarte fierbinți
pe care le țin departe…încă…de ochii avizi și blegomani
ai cititorilor neavizați.

O, da, îmi va dezvălui, în brațele mele, durerea ei…
Am s-o cred…
Eu cred pe oricine mă minte…cu maximum de fascinație…

Ea îmi va spune ce înseamnă dor…ce înseamnă tristețe
ce înseamnă ipocrizie feminină

Va fi un torent de confesiuni,
atât de ipocrite pe cât de inodore,
atât de tulburătoare pe cât de inexistente

Și eu o voi asculta…îndelung…
îndelung…și îi voi da senzațiavreau să o ajut…bineînțeles
după cum și ea, tocmai ea…de ce nu?…mă ajută…sau vrea să mă ajute
să mă scufund și mai mult…în ura de mine însumi…
că uneori pot să mă pretez…atât de
scandalos…la lucruri pe care nu știu cum să le mai uit…

Îi voi asculta suspinele.
I le voi măsura cu centimetrul…
Le voi asculta în inima mea…

Și ce voi face, Doamne, după aceea?!!!!…

Că eu m-am gândit numai la vorbe, la vorbe…
dar femeile nu te lasă niciodată doar la acest stadiu…

Ele vor, în neștire, lucruri și mai controversate…
lucruri și mai dizgrațioase…
încât și vorbele ți se împut…dacă nu fugi…
dacă nu alergi…
dacă nu scapi…

Bineînțeles eu iubesc…ea

Și ce voi face, Doamne, când îmi voi da seama că nu e așa?!!!!…

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [8]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a

***

Intonație lângă un fir de praz poetic

Cine mai crede în
promisiuni?

După cum spune și termenul ele sunt ceva
care se vor întâmpla în viitor.

Viitorul nu e al meu.
Nu e al meu în întregime.

Deci nu pot crede deloc în viitor.

Eu mă gândesc la acum,
pentru că sunt absorbit de prezentul
care mă împlinește
.

Democrația e o dreptate
numai dacă ești în stare să o faci a ta.

Fiecare are dreptul lui
dacă îl trăiește demn.

Însă când totul se transformă în marmeladă,
minciuni, ideologie…
nimic nu mai e uman.

Omul are nevoie să gândească cu fața
senină.

Și cred că cerul se va lumina deodată…
și viitorul își va pierde valoarea
pe care noi i-o dăm acum…
pentru că, deja, fiecare trăim în viitor.

*
Cu auditoriu

Eu le vorbeam lor, unora, tuturora. Eu încercam să le explic
ceea ce nici natura nu știe. Iar ei se uitau la mine
ca la un diazepam fără efect,
contemplându-mi obrazul…care și așa nu avea mare importanță
pentru ei.

Însă auditoriul meu nu a știut să aplaude cum trebuie.
Pentru că auditoriul nu știe, până nu îl înveți, să aplaude cum trebuie.

Pentru că auditoriul meu nu a fost genial, așa cum dorea
Marin Sorescu, într-o carte a lui, la final,
la urmă.

Auditoriul meu era doar curios (prostia omului, care nu știe de ce vine în fața unui mare creator de poezie!) și una dintre fetele
din față m-a aplaudat doar pentru…inteligență.

O, vai și-amar!…

Însă nici eu nu am zis nimic. Și eu m-am complăcut în neînțelegerea lor,
pentru că și eu mă înspăimânt de mine. Nici eu nu știu tot ce pot să fac. Nici eu
nu știu cine sunt, de unde ies toate aceste furii
și doruri, și lacrimi ale creației mele.

Nici eu nu știu…Însă mă văd dorind, câteodată, un public pe măsura mea.
Un public care să simtă orice cuvânt ca pe al lui și orice
silabă ca pe a noastră…Să-și simtă inima extinzându-i-se la infinit,
pe care să se coboare și să se urce emoții și gânduri fără măsură.

O, vai și-amar, doar proștii sunt curioși, fapt pentru care devin inteligenți dar niciodată înțelepți!

Însă inteligența lor e fuga după căpătuială și nu umplerea lor de veșnicie.

Și cum, de unde aș avea, aș găsi un public pe măsura mea,
înalt și veșnic,
care să înspăimânte prin măreție și frumusețe?

Pentru că înțelepciunea e a celor care nu mai știu nimic
pentru că știu prea mult și nu mai știu că au prea mult
pentru că e prea apăsătoare durerea lor.

De aceea cred, că orice om adus de spate
își simte decăderea sau mulțimea păcatelor
ca pe o certitudine împovărătoare.

Cel mai frumos auditoriu, totuși,
este tăcerea fără auditoriu

1 2 3 28