Acelaşi volum 22: „Am stat ca să-ţi spun cum se pierde şi cât se câştigă”

Iunie 1998. Poeme manuscriptice.

*

Secretul neiertabil

Îmi vorbesc umbrele.

Îmi şoptesc copacii numele neştiute sau

uitate de oameni.

În părăsirea lor mă absentează

şi pe mine demirugic,

colosal şi plin de singurătate

provizorie.

Cred că Dumnezeu suferă

de acelaşi lucru ca şi mine.

Am tot ce îmi trebuie şi ceea ce am

nu-mi ajunge.

Am tot ce-i trebuie unui muritor

şi mă încăpăţânez

şi spun, că e prea puţin

ceea ce am.

Pisicile pitite prin casele părăsite

mă oglindesc în ochii lor.

Femeile uşoare mă măsoară

în patul lor

şi în mintea lor istovită

de desfrânare mentală.

Ştiu lucruri pe care nu le vede oricine.

Văd lucruri care

par poveşti pentru unii.

Viscolul mă agită şi nu-mi

dă pace neabunia, cântecul ultim

şi Ultimul.

*

Iluzia iluziilor noastre

Dacă aş şti tot ce se află sub lună şi

soare m-aş plictisi

la culme, pentru că n-aş mai avea

de ce să mă mir şi ce să iubesc,

n-aş mai avea curăţia

de-a alege chiar cu

preţul greşelii ceea ce îmi doresc.

Aş pendula tictist de atâta emoţie

şi aş fi foarte

sigur pe mine,

lucru care îmi place

dar care mă jenează la culme.

Pentru că Pascal spunea, să nu fim

stabili, pentru că atunci suntem moţi.

Şi un om al spiritului, mort,

e o blasfemie.

M-ar mira să aflu, însă,

că nu ştii nimic din ceea ce ştiu

şi , că,

omul nu există

şi că eu nu exist

şi că suntem o glumă pe computer

sau o viziune a unui

robot din circuite

şi derivaţii electronice.

M-aş îmbăta de acest adevăr

şi aş paraliza.

Adevărul pur nu e crezut nici

de Dumnezeu.

Ne plac mai mult vorbele goale,

pentru că ele nu te pun să gândeşti

şi nu îţi cer

nimic în schimb.

Morţii sunt frumoşi pentru că sunt reci.

Dracii sunt frumoşi pentru că sunt

îmbrăcaţi în negru.

Sângele unui împuşcat e frumos

pentru că e cald.

Dacă aş şti ce se întâmplă

mâine cu mine

ar fi un spleen teribil.

M-aş îmbrăca pentru vânătoare

şi aş juca fotbal.

M-aş duce la o înmormântare

şi m-aş îmbăta turtă

într-o cafenea.

M-aş duce să mă rog

şi m-aş sinucide lângă

un cimitir în flăcări.

E absurd…nu?

Totul e atât de absurd

pentru că e atât de înălţător.

***

Grijile mele

Spiritul meu găseşte elevaţii în durerea

altora, în nemernicia altora,

în singurătatea lor spirituală.

El iubeşte durerea altora,

pentru că iubeşte iubirea altora

şi iubeşte dezamăgirea altora,

transpiraţia şi supliciul altora.

Spiritul meu găseşte forme până la

extaz, de la Dumnezeu şi până

la Satana, fără ca să nege vreuna,

fără să-i acorde vreuneia întâietate.

El lasă loc

toleranţei şi înţelegerii,

demnităţii şi onoarei.

Nu e bine să ignori pe cel care vrea

să-l ajuţi.

Nu e cinstit să plângi lângă cel

care vrea să fie fericit.

Trebuie să fii bun cu cel care te

înjură şi să nu insulţi

pe cel care îţi omoară familia.

Noi, ortodocşii, trebuie să iertăm

şi pe draci, până şi pe ei. Noi,

românii, trebuie să ne iertăm călăii

şi să nu-i vorbim de rău.

Astfel vom găsi steaua noastră amară,

alunecând spre noi

sau noi spre ea,

într-o taină de nuntă.

Noi, fără duşmanii noştri, suntem

farisei. Noi, fără Dumnezeu, suntem

iresponsabili, trivializaţi,

somaţi de neant şi de febrilitatea

nimicirii.

Dragul meu, nu te teme

că sunt cu ochii

plini de sânge!

Iubita mea, nu te teme

că urlu ca un lup

fără haită!

Am o menire care mă încurcă

printre oameni, care mă însingurează

printre ei.

Nu am decât şansa rezistenţei,

şansa de a lupta împotriva nebuniei,

a agoniei, a nimicirii, pe care

le-am descoperit în mod tragic

pâlpâind în mine.

Trebuie să rezist cu orice preţ,

ca focul împotriva focului

şi ca iarna demenţială împotriva

ei înşişi.

Când n-oi mai rezista o să

râdă cerul şi-o să plângă

pământul.

***

Garderobă

Femeile au început să

îngheţe în ochii mei.

Bărbaţii au început

să se ascundă.

Unii stau în scorburi.

Alţii se alungesc sub

crizanteme satanice.

Plâng

şi jelesc morţi

nedoriţi.

Râd de bărbile bătrânilor

fără zile senine.

Ea da cu argintul

în ochii lui Dumnezeu

şi vrea să ştie dacă e

iubită.

El căuta să o prindă

virgină şi curvă

în acelaşi timp,

ca să-şi consume

facinaţiile de vampir.

Femeile se luptă cu

orele plictisului.

Bărbaţii se scarpină

în maladiva lor

insatisfacţie.

Încercăm să ne dăm

nume proscrise

şi să agităm istoria

în favoarea noastră.

Eu încerc să-mi schimb zodia şi

să mă înnebunesc

în eternitatatea adormirii.

Avem o

pace fatală.

Tu pleci.

Eu mor.

Tu râzi.

Eu putrezesc.

Tu închizi cuvintele.

Eu le fac

să se sodomizeze.

Tu eşti.

Eu sunt ridicol

şi etern

fără să consimt

faptului.

***

Cerere publică

Iubiţi-mi nebunii

şi clăile lor de păr,

mustăţile lor

şi pantofii lor

neşterşi.

Iubiţi-mi

vorbele lor tâmpite,

ochii lor hibernali

şi buzele lor

crăpate.

Iubiţi-mă prin ei

şi prin tot

ce moare,

căci până la urmă

şi sănătosul şi nebunul

n-au scăpare;

şi unul şi altul

intră în aceeaşi

oală fără

fund şi fără ieşire.

Iubiţi-mi

nopţile lor solilocvice,

argumentele lor dezlânate,

furiile lor

garnisite cu paranoia.

Iubiţi-mi

pofta lor de moarte,

cancerul lor teluric

şi frica de foame,

de sete, de păduchi,

de câini, de noapte,

de fulgere, de vârcolaci şi moroi,

de mâini şi cuvinte care

îi trezesc.

Ei sunt haita lui Hristos.

Ei sunt aurul cerului meu.

Ei sunt virtutea şi lauda mea.

În ei, eu mă laud şi cânt.

În ei dansez

şi torc ceasul dumnezeirii.

Fără ei n-aş fi om.

Fără ei cuget în van.

Fără ei nu aş putea

să iubesc viaţa şi să mai cred

în ea.

Nebunii mei, mă leagă

între Dumnezeu şi România

cu un ştreang

de lalele negre.

***

Reclamă

Esenţialiştii nu au timp,

se grăbesc,

spre oceanul cu ţinte clare

şi, răpind ochii tăi, îi fac

marmeladă pe pâine,

ca să nu se sature nici

hoţul şi nici prostul.

Din două tumbe ajung

de la Prea Sfântul la

Prea Negrul şi fac pe idioţii,

pe simandicoşii,

pe lunguieţii în nas şi

pe suavii la gură.

Sunt copaci de stepă.

Sunt ridicături nucleare

care stau

să explodeze.

Lumea n-a ştiut până acum

să-i apere de arşiţă.

Acum ei apără

lumea de blesteme, de vrăji,

de aţele morţilor

şi de apele lor.

Nu la întâmplare

s-au născut

ca nişte schelete

de sfârşit de secol

şi cu faţă de copii, de copii

nevertebraţi şi buni la suflet.

Au sfidat ordinea, ei,

mucaliţii şi jigodiţii,

au dat palme artei ca să

o trezească,

au refuzat estetica şi filosofia

şi francmasoneria clipei

şi orice statut diabolic

al criticii de specialitate.

Trăiesc şi nu au timp.

Suferă şi e prea puţin.

Sunt disperaţi şi nu

îi doare acest lucru.

Mai presus de toate ştiu sensul

vieţii şi al morţii, pentru

care alţii s-au sinucis

de moarte şi n-au

mai avut nevoie de oglinzi.

Sunt liniştiţi de confuzii.

Sunt puri de rebarbativi

ce sunt.

Fără ei aş fi mai

plictisit ca un cimitir

plin cu cruci şi flori

triste.

***

Goliciune neacoperită

Am spus că lumea se

scaldă într-o

largă tăcere mortuară

şi, noi, poeţii, suspinăm

după Dumnezeul părăsit.

Nimeni nu ne vrea

iar noi vrem toată

lumea.

Am spus că zburăm

asemenea lacrimilor

şi nu avem

nevoie decât de părăsire

ca să fim noi înşine.

Nimeni când e fericit

nu-şi dă seama de acest lucru.

Numai după ce pierzi

fericirea, dacă

ai dobândit-o vreodată,

ştii cât costă

şi unde nu o mai găseşti.

E adevărat: e mare

har ca să vezi

prin oameni şi să

le scrii durerile,

chiar şi cele mai plicticoase.

Eu vă obosesc,

pentru că oamenii

sunt cărţi fără final.

***

Agonizând

Când tăcerile amuţesc

iar cuvintele

nu mai ştiu

să fie folosite,

cum să-ţi spun că

te iubesc fără margini?

***

Presupunerile mele

Poate sunt singura

durere cu tâlc,

creată să îngrozească prin iubire

şi prin adâncimi

insondabile

pe muritori.

Poate, în relaţia mea

cu îngerii,

să am cele mai singulare

profeţii autumnale

şi să am regula

de aur a inefabilului

lui Dumnezeu.

Poate, nemărginit

şi perplexant,

să invoc tăria

lumii şi ea

să dizolve neştiutele

şi ştiutele noastre idioţenii

şi să lase loc

scurgerii fără amar

a nopţii, a singurei

nopţi.

***

Convulsivă

Uneori, copacii îmi par

câini şi apele lăcuste

malefice şi

oamenii draci abătuţi

şi, despre mine, spun

că sunt o ruşine universală.

Mă detest

cu mare conştiinţă.

Mă întreb

cu mare certitudine.

Dar nu ştiu care e jocul

pentru care ultima oră

voi amorţi.

Nu ştiu – ce grozav! –

nu ştiu ce muzică

mă va încânta

în sublimitatea

unei morţi aparente.

***

Paranoica femeie

În aparenta mea elegie

stai tu,

cea mai bucuroasă

femeie a lumii.

Ce curaj nebun

ai să mă iubeşti!

Ce mare curaj!!!

Nimeni nu m-a

iubit

şi tu vrei să iei

toată iubirea mea,

pentru totdeauna.

În aparenta mea elegie

stai tu,

cea care nu mă laşi

să plec

şi nu mai vrei să

mă laşi să plec.

***

Plinătate

Când ai nu mai poţi

să spui pre amulte.

Parcă i-au sfârşit cuvintele,

ambiţioasele şi jigoditele de

cuvinte.

Când ai vrea să

spui cuvinte care

nu există

şi asta: pentru că toţi proştii

ştiu să spună cuvinte.

Când eşti fericit,

poeziile mele

ţi se par cântate de îngeri,

asta dacă,

până atunci nu ţi-ai

dat seama.

***

Pruncă

Ce limbă tăcută au

bebeluşii!

Ei doar dau din mâini

şi scot sunete.

Până le dau

dinţii îşi sug degetul.

Sunt primiţi cu mare dragoste

(unii, bineînţeles).

Ca să nu fie deocheaţi

li se pun

fundă roşie.

Apoi, ca totul să fie

natural,

tinerele mame

îşi scot sânii

şi îi alăptează.

( asta dacă au laptele bun…

***

28. 06. 1998

Aliteraţie

E totuşi trist să iubeşti

şi să nu mai ai

cuvinte

sau să nu iubeşti

şi să ai prea multe.

E totuşi trist să stai,

degeaba, cu o inimă

mare în partea stângă

şi să

nu ai pentru ce spera.

E trist, angoasant de trist,

să fii un poet sclipitor

şi să nu ştii – frapant, nu?! –

ce să faci cu viaţa ta.

***

Fariseism

Nu mai înţeleg

nimic de atâta luciditate.

Mă pierd între a spune

şi a repeta cuvinte.

Mă fac că nu ştiu

sau că nu

pot să rezist.

E nostim la culme.

Par clovn, tocmai

atunci când adevărul

e cel mai sincer.

***

Sinuciderea cea mai pură şi neîmplinirea ei

Avem să murim când

adevărul, el,

tocmai el, sau, şi el,

ne va vinde.

Vom muri

când grija de noi se

va transforma în frica

de noi

şi bucuria noastră,

cu totul, se va transforma

în nefericirea noastră.

Stinşi de-a dreptul,

morţi fără provizorat,

noi, autentici

şi plictisiţi,

ne vom spune că

am jucat indecent

toată viaţa.

***

Cu frica în sân

Dacă eu, artistul,

aş zâmbi fără greş,

aş putea fi acuzat

de plagiere, adică

de viaţă risipită.

Dacă eu, nemărturisit

fiind,

voi spune că

sunt cald când rece sunt,

voi fi acuzat

de o mare singurătate.

Dar dacă eu,

într-o nelinişte soră

cu crisparea,

voi rupe aceste rânduri,

atunci, cu adevărat,

sunt viu şi mult

pătimaş pentru voi.

***

Piesă de muzeu

Poeziile frumoase

sunt cele triste

şi cu mult adevăr;

eu îţi sărutam mâinile,

picioarele şi-al tău păr.

Eu îţi spun

gânduri tihnite

şi pătrunzătoare;

mă uitam în ochii tăi căprui

ca-n razele de soare.

Iar poeţii care le

scriu

sunt părăsiţi

şi fără destin;

pe braţele ei am plâns

lumina din ţintirim.

***

[ Toate poemele din acest articol au fost scrise în două zile…direct pe foaie, fără nicio ştersătură şi apoi le-am pus titluri la toate. ]

Dorin Streinu

„Am stat ca să-ţi spun cum se pierde şi cât se câştigă”, vol. 22 de poezie [poeme alese]

Din secţiunea : „Inegalabilul timp al ipocriziei”. Poeme manuscriptice.

*

19. 06. 1998

Suntem nedarnici cu marile spirite,

le lăudăm prea puţin şi prea vag.

Ne e teamă să nu ne terfelim

orgoliul sau prostia

noastră încinsă cu sare

amară.

Ce pierdem dacă spunem că Esenin

e îmbătător până la lacrimi

iar Kafka e înspăimântător până la sublim,

Rilke e un înger sonat

şi teluric, că Dali e un dumnezeu spaniol, care

a pictat nebunia până la capăt?

Ce pierdem dacă Shakespeare

e absolut iar

Byron te ucide numai

zâmbindu-ţi parşiv?

Doamne, câţi sfinţi şi câte genii

şi câţi eroi ai Tu

şi eu nu îi ştiu pe toţi!…

Tu mi-ai dat să îi ştiu pe câţiva şi abia

îmi mai suport viaţa.

Dacă ar fi să îi ştiu pe toţi, aş mai rezista?

Dacă numai pentru că

i-am citit mă doare

inima de atâta bucurie,

ce se va întâmpla,

când eu voi vrea

ca să fiu ca unul dintre ei?

E prea mult, Doamne,

şi mă seceră dorul

şi amărăciunea

ca pe un fir de iarbă

umil.

Nu merit să fiu lăudat

mai înainte de a mă înfrunta

cu nesătula viaţă şi nesătula

moarte până la capăt.

***

Odată vroiam să fiu înţeles. Eram

un copil drăguţ şi adorabil. Acum

vreau să fiu iubit, iubit

cu frenezie şi ţinut pe braţe şi sărutat

din senin. Se schimbă exigenţele

cu vârsta. În fiecare clipă dorim altceva

şi ardem după alte stele şi după

alt dumnezeu mai frumos, deşi

Dumnezeu e Unul şi niciodată

cunoscut pe deplin. Pierdem

timpul sau îl insultăm şi o

facem cu o graţie aparte, fără să

fim umiliţi de neîmpliniri

şi luptându-ne cu dezamăgirea

până la sânge.

Suntem vii şi cunoaştem puterea,

sinceritatea plânsului şi vocaţia omului.

„Vreau să fiu iubit!”, ţip în gura

mare şi nu vreau întrebări.

Aceste două mari dorinţe ale mele

le vreau împlinite. Uit tot dacă e

nevoie şi reneg ce am făcut, numai

ca să simt plinătatea, refuzul nimicului

şi luxul plinului, al desăvârşirii.

Nu cer mult singurătăţii!

Nu cer mult unei femei singure

şi cu caracter nobil. Vreau să fiu

iubit până la disperare, până

la sinuciderea supremă, până când

lacrimile vor curge fără oprelişti,

până când iarba va lua foc şi va deveni

albastră. Ştiu că se poate, Doamne!

Eu nu pot să-ţi cer decât lucruri

simple. Fă-mă simplu şi uită-mă

în braţele unei iubiri fără pereche!

***

Scrisoare către un prieten

Iubitul meu, mă simt rănit şi acest

lucru nu e ceva întâmplător şi obosit

de atâta eternitatre, special pentru voi şi

pentu mine. Nu ştiu care e destinaţia mea

selenară şi nic nu ştiu dacă voi

termina lucrurile care se nasc continuu,

obsesia de a naşte continuu.

Eu mă simt dorit de un dor dureros de dulce

şi nu întâmplător, nimic nu e întâmplător

şi în cel mai crunt hazard e ce mai

mare frumuseţe. Nă simt rănit de pierdut

şi plin de sens, în acelaşi timp

alergând şi stând pe loc, în acelaşi

timp un copac verde şi unul uscat,

o frunză crudă şi una cicatrizată

pe fruntea lui Dumnezeu. Mă dor toate

tăcerile, inimile fade şi sterpe, căţeii

fără un picior, ochii ei, terminabilii

ei ochi, incognoscibili până la extaz

şi puri până la disperare. Nu mai înţeleg

nimic şi nici nu mai vreau

să plonjez în această emisferă. Vreau

să stau ca un munte şi să vă privesc,

imperturbabil…şi voi într-o continuă

mişcare, pendulare a sorţii. Vreau

să mă simt, iubitule, să-mi simt

amorţirea şi să vă deapăn regretele, ciuma

vieţii noastre, insomniile eterice la

care suntem pedepsiţi. Mă trezesc dorind

şi visez dorind.

Stau dorind şi vorbesc dorind. Mă

transfigurez dorind şi plâng dorind.

Te văd şi mă tulbur. Mă oboseşti

numai privindu-mă, dar fără oboseala

ta eu nu aş mai fi nimic.

Mă simt rănit şi în umbra mea pus

la o răstignire specială şi plină de

forţă. Cred că eu sunt altruismul

pus la zid.

***

Noi doi ne cunoaştem din

reverii periculoase,

din jocuri de noroc subînţelese

şi subversive.

Ne codim şi ne facem rău

din esenţă,

din pură lamentaţie

şi din viziune exacerbată.

Noi doi ne potrivim de minune,

pentru că suntem diferiţi, pentru că

vedem stele diferite,

dar avem inimi comune.

Noi doi cântăm un cântec

singular

şi nu l-am învăţat mai înainte,

ci l-am găsit, l-am

intuit de la prima vedere.

Ai nevoie de tine ca de mine,

am nevoie de aerul tău

ca să mă satur de aerul meu.

Aş ajunge până la ideea absurdă

de a ne schimba trupurile, dacă

eşti de acord, de a ne locui

la propriu şi de a traversa,

cu mâinile lipite

toată măsura dintre şansă

şi neşansă.

Aş fi în stare.

Mă duce capul la a-ţi cere

să-mi cedezi gândurile, obtuzităţile

cotidiene, umerii tăi

puri, sânii tăi incomprehensibili,

gura ta plină de rouă,

răul tău necesar

şi ghicitura în stele,

stelele pline de avuţii congenitale.

Eu nu m-aş opri…

Eu aş încerca să ne despuiem

şi să ne privim prin Dumnezeu,

nuzi şi credibili

tuturor.

Eu m-aş căsători cu tine până

la refuz, dacă m-ai accepta

ca stăpân şi împărat,

dacă ai înţelege că amândoi

suntem totul şi nu mai avem

nevoie de nimic şi de

nimeni.

Ţi-am scris poemul acesta

ca să nu crezi că e o mică

toană de-a mea

şi un lucru de trei zile.

Ţi-am scris poemul ca să

ştii că sunt foarte realist,

realist până la detestare,

dar nu-mi place să aştept

şi nici să mi se pună

întrebări.

Vreau să fiu iubit fără

regrete, fără trecut, prezent

şi viitor.

Vreau să fiu ţinut în mână,

cum ţine Dumnezeu

eternitatea

şi nu se mai satură.

Nu putem greşi.

Noi amândoi ne putem

uita numai pentru că

suntem

destinaţi unul altuia.

***

Nu cunosc nimic despre tine

şi eşti în mintea mea un teren

viran, prin care trec ca

un accident binecuvântat.

Nu vreau să te întreb, dacă

tu nu vrei să-mi spui.

Te las să vii şi să pleci,

numai să-mi spui când

închizi uşa.

Nu mai cred în declaraţii vorbite,

de aceea sunt aşa de rece.

Acum îmi plac declaraţiile duse

până la capăt

şi omenia lucrurilor, sacralitatea

lor firească.

Dacă ies în coridă cu tine

trebuie să ştiu ce ascund,

pentru că tu, ca femeie, multe lucruri

vei ascunde de mine şi le vei

spune altora.

Vreau să ţiu frâul în mână

şi să fiu statul,

deşi nu cred nici în …statalitate.

Eu nu am vicii

dar ştiu să profit de ele.

Eu nu am prieteni

dar ştiu să mi-i fac.

Deunăzi, cineva mi-a spus

că l-a lăsat nevasta pentru că iubeşte

prea mult calculatorul.

Pe mine, poate ( aş vrea să greşesc) mă vei lăsa pentru

că iubesc pe Dumnezeu

şi arta, iar pe tine ( sper

să nu zici!)

te las a treia, neîngrijită

şi neîmbrăţişată.

Eu sunt bărbat şi tu

eşti femeie şi ştiu că nu ştiu

prea multe nici despre bărbaţi

şi nici despre femei, de aceea

mai voi face şi greşeli.

Dar o să-mi pară rău

pentru ele şi – aş vrea –

să fiu iertat de tine pentru ele,

căci la rândul tău

te voi ierta şi eu

pentru toate.

În rest: texte şi pretexte,

cuvinte şi minciuni culese

din vânt,

pe care tu le ştii

şi eu le pricep…

***

Nu vreau să vă citesc poezia mea

pentru că eu vă spun mai multe

decât stă scris şi vă jenaţi de

mine şi eu de voi, fără ca să fi

greşit cineva cu ceva.

Vreau să mă citiţi în singurătatea

voastră şi să vă par bun sau

prost, mic sau mare, de aruncat

sau de pus la inimă şi fiecare

să creadă că are adevărul.

E absolut acest simţământ, dar

e periculos, pentru că încurajează naivitatea

împotriva valorii şi face din

valoare o prostie frumoasă, tocmai

când aceasta e la ea acasă şi liniştită.

Citiţi-mă unde vreţi voi!

Eu şi la veceu şi la masă

şi la biserică şi acasă

sunt cam acelaşi,

cu asperităţi şi cu posesii afrodisiace,

cu logaritmi şi cu fantezii diabolice.

Când vă par desculţ,

daţi-mi o palmă!

Când vă par nebun,

înjuraţi-mă cu gelozie!

Când vă par lacrimogen,

aruncaţi cartea!

Eu voi rămâne în ea, în voi,

în acest pământ sfânt

şi vă voi exaspera în continuare.

Cel mai bine e să mă iubiţi,

pentru că astfel mă puteţi uita.

Dacă mă veţi urî

am să vă halucinez în toate zilele

şi nopţile vieţii, am să hibernez

în voi şi am să vă înnebunesc

la propriu.

Iubiţi-mă ca pe un nimic!

E totuşi ceva, să fii

iubit fără să meriţi şi

nimeni să nu-şi dea

seama de şarlatania ta academică.

E adevărat,

că am făcut greşeli neiertabile

şi că nu am dreptul

să exist niciunde.

E adevărat că sunt un netrebnic

şi că pot să fiu călcat

în picioare şi de ultimul om.

Dar, să nu fie,

ca, o clipă, să simţiţi tragedia mea

inexistentă

şi să mă doriţi pe cuvânt,

pentru că atunci n-am

să mai scap de voi nici în cer

şi nu ar fi bine

să fiu atât de star

şi pe lumea cealaltă.

***

Dorin Streinu

Să nu te pui niciodată cu femeile!

Doamna preoteasă m-a bătut la cap în continuu, de vreo 3-4 ani, ca să fac o selecţie din cărţile de literatură pe care le-am scris şi din desenele şi picturile mele, selecţie care să dea un indiciu, celor care nu mă cunosc, despre cum arătam în adolescenţa mea.

Toată arhiva vechiului artist…Dorin Streinu a stat sigilată vreo 6-7 ani de zile, aşa că, de curând, privind toată oboseala creativă enormă a acelor zile şi eu m-am cutremurat şi nu cred că acum aş mai fi în stare de o asemenea epuizare debusolantă.

Şi, am înţeles, privind kilogramele de cărţi manuscriptice din jurul meu, că trebuie să fac o atare selecţie, pentru că fără această prezentare… eu, omul de astăzi, sunt inexplicabil. Nu mă aştept însă ca, în masă [ nu cred în masa care gândeşte…ci numai în persoanele care gândesc!] să fiu înţeles şi, ca atare, înjurat şi invidiat mai puţin.

Poate că acest om care am fost, care a murit în mod fundamental cu ceva timp în urmă, să adâncească nedumerirea care mă înconjoară. Da, e un risc pe care mi-l asum…Şi mi-l asum, pentru că eu cred, că pentru acel număr infim de oameni…poate 10, poate 100, poate doar unul…care vor să mă cunoască în adevăratul sens al cuvântului…aceste amănunte biografico-creaţionale contează foarte mult, sunt o introducere în backgroundul meu experenţial, teologic, cultural, filosofic etc.

Şi, prezentarea fostului artist [de geniu] Dorin Streinu [ genialitatea mi-o recunoşteau oamenii din jurul meu, care vedeau cum scriu o carte de poezie în două zile sau cum, uneori în mod direct, inventam poezie pentru un public prieten. Cea mai mare performanţă de care îmi amintesc a fost aceea în care am creat poezie, pe loc, interpretând-o unui public…timp de 8 ore în mod neîntrerupt. Nu cred că mai pot să repet acest supliciu interior. n.n.] o încep cu ceva de final, adică anacronic şi nu diacronic, adică cu câteva mostre din volumul 2 de Lecţii de morală gratuită, făcute spre sfârşitul carierei mele artistice, când eram în pragul renunţării la artă.

Cu stiloul cel mai adesea, făceam tuşe caracteriologice, în stil esenţialist – curentul în care cream împreună cu soţia mea şi puţini prieteni – adică exprimări ale unor intuiţii directe vizavi de oameni şi obiecte. Esenţialismul nu îşi dorea să creeze povestiri exhaustive despre realitate şi om, ci dorea să prezinte în câteva tuşe şi în mod concis în literatură esenţa experienţelor pe care doream să le prezentăm.

Noi făceam o literatură şi o artă a conciziei, care nu semăna cu cubismul sau cu simbolismul, fiind ceva cu totul nou ca manieră interioară de creaţie, pentru că ne foloseam de orice manieră de lucru, mai veche sau mai nouă, pentru ca să exprimăm rapid lucrurile pe care noi le credeam, le simţeam, le trăiam ca esenţiale.

Deşi, poate o să pară paradoxal pentru mine cel de acum, care scriu la nivel online unui public cititor în medie de 1300 de persoane pe zi…nu am publicat nicio carte de poezie, niciun roman, nicio carte de nuvele, nicio carte de teatru, nicio carte de aforistică şi nici nu am expus niciun tablou din cele pe care le-am creat în adolescenţă şi prima mea tinereţe.

De ce? Pentru că mi-am dat seama că ritmul editurilor e prea încet, prea de melc în comparaţie cu modul în care eu cream. Şi, munca de editură şi hârţogăreala de duzină şi redactorii pedanţi şi care nu înţeleg sensul scrierilor unui om care creează în forţă artă şi nu o carte la 10 ani…m-ar fi terminat psihic. Aşa că am preferat să nu am de-a face cu lentoarea tipografiilor tradiţionale şi, din acest motiv, debutul meu editorial nu s-a mai produs niciodată.

Aşa că, ceea ce noi vom prezenta în această categorie: Am fost Dorin Streinu, nu au mai fost văzute decât de foarte puţini oameni şi e o noutate absolută. Numai că Dorin Streinu a murit, nu mai e printre noi…şi aceasta e doar umbra aceluia. Şi această umbră, vede lumina onlineului numai din cauza doamnei preotese, a soţiei mele, care m-a biruit şi de data aceasta.

De aceea, atenţie mare!, nu vă puneţi cu femeile…pentru că au putere de convingere!

Şi acum: 20 de fotografii [ intraţi aici pentru dimensiuni 640 x 640 sau mai mari ] după tuşele noastre:

Pr. Dorin

1 26 27 28