Poem de îngânat în stele (vol. 3) [2]

vorbeam singură
cu singurătatea
la capătul ființei
poate c-aș fi băut cu dinții senini
ceașca de ceață a nopții
dar nimeni nu vroia să asculte
refrenul trenului
acum când primăvara se împăienjenea
când aș fi înțeles moara
unde se zdrobește apa zilelor

*

pe patina unei lacrimi de gând
încercând să topesc fiordurile soarelui

miroase a vis adânc
luminând nectarul
fluturilor de noapte

*

flutura îngerul meu în absolut
din mâneca hainei
o rază în anteriu

*
dacă aș fi vrut să-mi culeg semințele gândului
aș fi ajuns la durerea cârdului de inimi
ademenind în oglinda lacului vârtejul cu nori
și sigur era o iarnă grea dureroasă
îmbrăcată în șapte cojoace de piei de aspidă
și doar tăcerea o lumină lichidă

*

unde mă umbrea inima ta
acum e partea ta dreaptă
zvonind din neauzirea mâinii împletite

*

niciodată nu te-ai putut lua după nori
pentru că ei se descalță de rănile ochilor tăi
ca și de clavicula cu care te-ai confundat
pe după o piatră înstrunându-și mersul

*

pentru ea iarna a devenit bărbat
de marmură cu liniile feței tăiate drept

*

cineva și-a lăsat urmele degetelor
cu aripa dreaptă
dis de dimineață
când se coace pâinea luminii

Poeme de îngânat în stele (vol. 3) [1]

*

zbura un soare în anotimp
ca și cum ar fi vrut
să fertilizeze toate rugurile de pe pământ

un artist citea
sfeștania unui vis
în treapta luminii

o lebădă flutura peste ape
fantasma ei ideală
lăsată să plutească printre trestii

*

sincopa vieții
ne-a născut pe toți
însetați de liniște
până la neliniște

trepidația vieții ne duce
până la cea mai neauzită tăcere

*

o, moarte
îmi ești deja aproape
încât îți simt spinul duios
ca un fluier de os

în întunericul meu
nu mai e nimenea
ca să mă vadă plângând
nimeni să-mi mângâie raza
dulce a singurătății

o, dac-ai sta numai o zi
cu singurătatea mea
ea te-ar purta prin toate vâlcelele
ți-ar arăta planeții sihaștri
munții nestemați
apele destrămate
un pustiu de stele
condensând lumina
ca să ajungă la ochii
și la vederea noastră

o, dac-ai petrece cu mine clipele
iubirea ta cu iubirea mea
ar sta ca doi frați
în codri de brad
singuri încununați
și sărutându-și cuvintele

ce frumoase sunt
două singurătăți
îndepărtându-se de Tine
ca să le-ajungă dorul
pe aceeași orbită
Doamne!

*

se luminează de dimineață
gândul închis între gânduri

m-am trezit
și apele inimii
încep să se liniștească
învață să foșnească lin
și să se izbească de țărm
cu rezonanțe tăcute
cu ecouri fără ecou

privesc cum se cerne timpul
prin sita iubirii
și cum nu ne mai rămâne decât
o eternitate de trăit

*

frumoasă ca imanența unui gând
ți-ai splălat chipul seara
în apa clară a unui salcâm

mintea prinde
să ardă ca o lumânare pe mormine

și-atunci
mi-e sete de noi vise
care se vor sedimenta
în flori de colț
pe fundul mării

O cupă cu îmbătare (vol. 2) [6]

*

un om mergea
cu o pasăre în timp
și cu o piatră în afară de timp

își perinda gândurile prin amiaza de cais
ca să nu tacă din gură

omul se dedubla
în
timp
și
nimb
țintindu-i pe câinii care-i mâncau tristețea

înțelepțea în așteptare
în picioare
înghețând
urca pe luna alpină
din când în când
când i se făcea dor

atunci își spăla la râu
țărănește
cânepa zilelor
își torcea singur fuiorul inimii
și-și țesea clipele
le punea în lada de zestre
pe care nu știa cui o va lăsa…

noaptea levita spre stele
iarna își stingea lumina
adormind pruncul nou-născut al zăpezii

*

de ce m-am îndrăgostit?
de ce dorm?
de ce privesc?
de ce trăiesc
și nu-mi văd sufletul?
ce rost are iarna
taina
tăcerea
himera vremii?
dacă verdele pal mi se pare amar
și m-am îmbolnăvit
de dinamită?
de ce ochii mei ca doi castani
nu-ți fac umbră?
dacă steaua e murgă?

*

după Pitagora
ar trebui să ascultăm în fiecare noapte
un concert de stele
clasic
cu urechea lui Beethoven

*

singurătatea
umple inima cu gol
cu tăcerea
unui munte de sentimente
scufundat în mare

în avalul vieții
visele te lasă la mal

*

ține-ți inima tare
mi-a spus îngerul în șoaptă
să nu poată trece
pasărea care înnoaptă

*

de pe marginea clipei
lumea pare o prăpastie
gândul însuși se aruncă în inimă
până ajunge într-o tăcere mută nevăzută

*

ne scriem scrisori
cu inima rugăciunii
cu litera inimii
aurită
pe pagini de tăcere

ne tăcem tăcerile
consumând și clipele amânate
netrăite
lăsate în suspensie

timpul bolând
îl ardem în gând
pentru că dorul ne mistuie

*

transparent în odăjdii
frumos ca un lemn
de cruce

*

undeva în grădina mea
zambacii își ard tămâia
teii varsă mirul
și trandafirii s-au răstignit în spini

*

seara se luminează astrele
se spală măiastrele
înalță fuioare de tril
peste liedul mării

poemele își murmură valurile
indefinit

omul își numără boalele
ca aurul soarele

aștrii
își înalță pilaștrii
vremea își sculptează poarta
și roata

cerul poartă maramă
și luna e o doină și-o doamnă

*

iubirea face minunile
și pe oameni îi mișcă minunile
în loc să-i miște iubirea

fiindcă v-ați mirat de minuni
n-a mai rămas decât iubirea
și munții nu se mai aruncă în mare

când o să credeți în iubire
o să vină și minunile înapoi
pe picioarele lor

*

poezia e ceva subțire
ca vălul apei

O cupă cu îmbătare (vol. 2) [5]

*

aura dimineții mi-a trezit bunul gust
am deschis geamul am privit oamenii
am ascultat în liniște
fâlfâitul inimiilor
pe caldarâm

soarele mirosea a brad
lumina afânată îmi înțepa ochii
viața mă strângea la piept
ca o lună în aer geloasă

pentru o clipă
până se ascut zimții aripilor de metal
fericirea îmi întunecă tristețea

*

auzeam o pasăre cântătoare
eu o credeam un cântec
pentru că nu o vedeam
ea mă credea pe mine
o floare
mai mare

un trup

și eram
ca toți oamenii
muritoare
o viteză a luminii în carne

*

un înger m-a trezit
când am adormit
și m-a trimis să te sărut
eu iudă de apă dulce

tu omule al lui Iisus
mergând pe cruce

*

moartea mă paște
ca pe o turmă de oi
un cioban neurastenic

*

răsăritul ne unge ochii
cu tămâie

am văzut caldă aripa Lui
din icoane binevestind
și în biserica sufletului a topit
visieriile de lut
căci El e afund din afund

și nimic nu este la suprafață

*

toate frunzele cad
în infinit
și o lacrimă difuză
o unduire de buză
și un val de ochi care-și caută țărmul

*

nu trebuie să cauți să înțelegi
mecanismul ontic al îndrăgostirii
comedia inimii
trebuie doar să înțelegi
neînțelesul iubirii
fior lin
soarele fanic
sanie de adormit zăpada

O cupă cu îmbătare (vol. 2) [4]

Sursa imaginii

*

îmi va arde sau nu
mormântul de lumină?
se vor stinge candelele toate
ca să se aprindă în grădină?

te plimbi cu gândul gol
și culegi cu mâna din ramuri
muzică de psalmuri

*

se vedea în întuneric
un neant decolorat

pe cer stelele
se fosilizau instant

lumina lor se întipărea
pentru multe milenii
pe retina ta

și-n secunda de chihlimbar
ardea un fir de jar

și-n secunda iubirii
ardeau smirna și mirii

*

pasul tău beat de subtil
se întrecea cu un tril
la un foc de tabără
lângă iarba reavănă
pe atunci epopeea
se certa cu Galateea
dar nu s-au înțeles…

și iarba colora trecerea timpului

O cupă cu îmbătare (vol. 2) [3]

Sursa imaginii

*

se cosea liniștea de pe câmp…
strugurii storceau zâmbetul zorilor

frumusețea nu e decât o golire de vis

frumusețea e ca o lună
într-o noapte diurnă

*

fericit cel ce plânge
cel ce pune lacrimilor sânge

cel ce mănâncă poezie cu toc
cel ce se naște ca să atârne
de inima vieții

când plopii își varsă ugerele
în valea seacă

*

eu merg în mersul tău
pe când ninsoarea ne luminează fețele

niciodată n-am iubit
pantomima oglinzii

pe un cer cu stele reci
mergeau doi berbeci
și două cântărețe singure

*

un înger clavecin
sunând din aripi
se cobora pe frunza
unui gând disperat
susurându-i
o nouă identitate a vieții
înmânându-i un buletin
pe care scria
că ochii tăi ziua sunt tril
și ierni nasc în april

*

focalizam idealul
pe când un om vedea furnalul

și poate că și o iarbă verde
cu timpane mari
ne urmărea atentă
mersul lejer din eprubetă
fețele îndoliate de somn
gândul făcut covrig
de frig
sub un soare mare
aton

*

ești ca flacăra
de toamnă târzie
aceea care aprinde totul

vino de mână cu viața
și amintește-mi că s-a făcut dimineață

*

de ce-ai străpuns, tristețe
arama mea de platină?
de ce din viața mea
ți-ai făcut datină?

inima paște la groapă
și noi atârnăm lacrimi la ferestre

*

Dumnezeu e liniște îmbrățișând
toate neliniștile

întunericul a postit
și a răsărit soarele

pasărea care își sărută zborul
nu iubește lumina

și iarba cosită
e afânată pe rug

*

știi să clipești
și să ascunzi liniștea
înțelepciunea
cu care mă privești

eu știu să mă înnoptez
dar tu nu te mai îndoiești

*

aș vrea să vă înmormântez în mine
iubiții mei
să nu mai suferiți niciodată
de moarte

să vă fac inima mea raclă
lacrimă înrămată
să nu mai suferiți niciodată

de este sete sau foame
de este întuneric
eu stau sub stele
ca sub umbrelă

și din materia viselor mele
îndoliată de dor alb
aș face un mormânt nesfârșit
să încapă izvorul stelelor
cu tot universul lor
aș face o lumină lungă
să ajungă
sau o lacrimă
de care să atârne vidul

*

pe treptele inimii
cobori în cripta abisului
îmbălsămate cripte
prinse în norul de vapori

mie-dor
mi-e dor
de dorul lui Dumnezeu de mine
care se-aude cu suspine

sferice inimi
asferice-n chinuri
despletesc ochii îngăimați
în zorii timpului

O cupă cu îmbătare (vol. 2) [2]

asteptand limpezirea ochiului

cu ochiul gravid de lumină
m-am sculat dimineaţa
şi am aşteptat asfinţitul

visam pustietatea sihastră
sub steaguri de aştri
în întunericul unui cuvânt
algoritmul unui mormânt

cerul albastru
s-a plecat nemişcărilor
am lăsat în urmă santinela ploilor
şi m-am dus să vânez o silabă ruptă

tac vulturii florilor
şi zăpada s-a depus pe ochi
cade o sabie peste raza de soare
afară e singurătate
mi-aprind candela de la lumina înserării

cine a auzit vreodată versul apelor
sau pasărea din sicomor?

*

orice floare e un dor
orice parfum e un timp pierdut
care ticăie în inima secundei

fă-mă durere
într-un coviltir cu stele
cel puţin
n-am să mai beau apă
din coşmarul zorilor
cel puţin
va plânge un tren cu amintiri
pe un câmp cu soldaţi

*

fantomatica zăpadă
iar mi-a rotit spre tine
simţul ochiului pur
care-mi aduci o carafă cu peşti

poezia înseamnă aripi
la roata căruţii
aripi
la inima păsării flămânde
ochi de vultur
la copita ierbii
lângă fântânile de mireasmă ale fânului
unde înserarea ochilor stinge vântul înflorit
unde inima domoleşte gândul rotit

*

deşertăciunea se prinsese de noi
ca iarba de ploi

dar tânguitor ca un munte rupându-se
se rezideşte smerenia solară
taina ei poartă pântecele afară
ochiul liniştind vederea
şi frăgezindu-i culorile
în iarna pură
pajiştea florii luminând sferele

sentimentul izvorului fulgurant
a venit spre mintea susurând de plâns
ochiul s-a arătat verdelui
curgând

femeile năşteau paltini în toamna aceea
şi niciodată nu s-a mai văzut
inul lacrimei desfătând