Pr. Prof. Dr. Vasile Oltean, Patrimoniul universal în fondul de carte veche din Şcheii Braşovului (sec. XIV-XVI)

Articol inclus în rev. Patmos, nr. 2, Târgovişte, 2013. În lucru. Revistă coordonată de Prof. Dr. Gheorghe Anghelescu.

***

Format sub egida străvechii biserici voievodale Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, fondul de carte veche de aici ilustrează valoarea mediului cultural pe care l-a patronat această biserică și slujitorii săi, dar în același timp și semnificația altor medii de cultură de unde a provenit o mare parte a acestor cărți, ca să nu amintim imensul număr de cărți duse din Șcheii Brașovului și folosite în medii de cultură, nu numai din țară dar și peste hotare (Bulgaria,Ucrainam Rusia, Serbia etc.).

Din păcate nu s-au făcut investigații în acest sens, iar lucrarea noastră nu include acest subiect.

Prin recentele volume ale Catalogului de carte veche din Şcheii Braşovului, editate la Iaşi în cadrul Editurii Tipo Moldova, am prezentat sumar acest patrimoniu universal, încercând să ne explicăm prezenţa acestui impresonant tezaur de carte veche străină în Şcheii Braşovului[1].

Existența unei biblioteci, deci  a unui fond de carte de aici se poate dovedi încă din veacul al XV-lea, când biserica avea o pecete din argint (ștampilă), păstrată și azi, care se aplica pe toate cărțile aparținătoare, dar și în condițiile în care protopopul Mihai moștenea de la înaintași o valoroasă bibliotecă oferind bisericii numeroase danii de carte și prin urmașii săi, protopopii Costantin și Vasile.

În aceste condiții biserica însăși își formează o bibliotecă prin dania slujitorilor ei, dar mai ales prin cea a domnilor și marilor boieri, care în împrejurări diferite ofereau bisericii cărți. Este cazul lui Neagoe Basarab, Alexandru Lăpușneanu, Cantacuzinii și mai ales Constantin Brancoveanu și urmașul său Grigore Brancoveanu.

Existența tiparului brașovean al lui Coresi (1556-1583), urmat de cel al lui Petcu Școanu (1731-1739), de al fraților Boghici (1805), a favorizat concentrarea aici a numeroaselor cărți tipărite.

Existența unei școli de copiști în Șchei, care poate fi urmărită din vremea popei Costea (1477) și până în veacul al XIX-lea, a însemnat iar o posibilitate de înzestrare cu carte veche.

Nu este de neglijat aportul pe care și l-au adus negustorii din Șchei, în mare parte adevărați cărturari, care aduceau  din îndepărtatele lor drumuri de negoț, numeroase cărți, adevăr confirmat de însemnările marginale ale cărților. Pentru procurarea sau păstrarea lor s-au purtat și adevărate procese juridice, s-au oferit moșii sau sume imense de bani.

Intenţia catalogării lor a survenit destul de târziu, doar atunci când acestea sunt puse în pericol de detractorii de cărţi, dar şi de faptul că ele deveneau valori financiare în timp.

Prima iniţiativă a aparţinut voievodului Constantin Brâncoveanu, care dăruise numeroase cărţi şi în urma unui nefericit incident, când din ,,porunca lui Satan’’, mai bine zis din neatenţia celor care răspundeau de păstrarea lor, dispare lada cu documnete şi cărţi vechi ale bisericii, iar voievodul muntean trimite de la curtea sa pe braşoveanul David Corbea pentru a salva situaţia.

Şi acesta constată că ,,În timpul acestui protopop (n.n. Staicu, an 1680) au mers tătarii asupra Beciului (n.n.Vienei) pentru ajutori turcilor. Şi trecând aceşti tătari prin Ţara Bărsei, s-au făcut mare spaimă între oameni şi cine ce au avut au dus în Cetate.

Aşijdere au dus şi toate sculele (n.n. bunurile) bisericii. După ce s-au potolit acea spaimă, iar au adus acele scule la biserică şi fiind la o ladă de lăturoi multe scule şi scrisori şi hrisoave, nu au băgat în visteria bisericii, ci au pus unde străng prescurile, ca să stea acolo pănă a doua zi, căci fiind grea, nu o au putut sui în visteria bisericii şi necăutand de acea ladă, nici mai întrebând pană la anul, socotindu-să,  precum s-au pus alte lucrui la visterie, să va fi pus şi această ladă, fiindcă acest prot.

Staicu au avut purtare de grije la acest lucru şi aşa din nechiverniseală sau din vicleşug, s-au pierdut acea ladă, care nu s-au mai aflat nici să va afla.

Mare pagubă s-au făcut cu pierdere acei lăzi, fiindcă ntr-însa multe hrisoave de la părinţii Țării Moldovii şi ai Țării Munteneşti şi de la Maghistratu din Braşov şi de cand s-au zidit această sfantă Biserică…toate au fost la acea ladă…’’ [2] .

In urma acestui incident se realizează între anii 1684 și 1813, primul Catastif-inventar al bisericii[3] stabilind un capitol de bunuri între care și pentru cărți sub titlul ,,De aici iaste începătura cărților Sfinte Biserici a Șcheailor, toate pe rându’’, unde sunt consemnate 51 volume, amestecate printre alte bunuri ale bisericii.

Confruntând titlul cărților consemnate în acest catastif cu cele prezente, doar o mică parte se mai păstrează din acestea, ceea ce dovedește că între timp au dispărut alte cărți.

Intre cele lipsă menționăm un ,,Ceaslovăț scris cu mana’’, ,,Un Praxiu coajnic’’ (Cazanie copiată pe pergament), ,,Beseada apostolică de la Voica ispravnic’’ (o Evanghelie cu învățătură) ș.a.

Cel de-al doilea catalog din acelaşi catastif, realizat de David Corbea şi protopopul Florea Baran la 1693 (şi completat de alţi copişti locali ulterior) selectează cărţile sub titlul „Izvod pentru cărţile ce se află în Svănta Bisearecă la Şcheii Braşovului, tot anume şi care cine o a dat, să să ştie’’, consemnând un număr de 115 cărţi.

Şi din lista acestora multe nu se mai păstrează (,,un Cliuci românesc de la Varlaam mitropolitul’’, adică ,,Cheia înţelesului’’, Bucureşti, 1678, ,,Noul Testament’’ de la Bălgrad, ,,Vieţile sfinţilor’’ a mitropolitului Dosoftei, ,,Parimiile’’ lui Dosoftei, ,,Psaltirea în versuri’’ a şcheianului Teodor Corbea, dăruită de autor bisericii la anul 1725 s.a.), iar pentru altele avem preţioase precizări, cum ar fi aceea că vestita carte ,,Cărare pe scurt’’ de la Alba Iulia din anul 1699 este tipărită ,,cu pecetea bisericii’’, adică editată şi patronată de biserica din Şchei.

După mai bine de o jumătate de secol, la 1753 se scrie un alt catastif-inventar al bisericii[4], care nu consemnează decât 60 de cărţi, fiind menţionate doar cărţile cu întrebuinţare imediată sau cele puse spre depozitare într-unul din paraclisele bisericii construite recent.

Probabil, faptul că a fost incomplet făcută inventarierea din anul 1753, doar la şase ani distanţă, (în 1759), se realizează un alt Catastif [5] incluzând 177 de cărţi, de unde aflăm că ,,o Biblie slavonească s-a vândut”, de a semenea ,,o Paucenie (Cazanie-carte de predici) s-a vândut”.

Între cele absente astăzi menţionăm din nou ,,Psaltirea’’ lui Teodor Corbea, ,,Scrinul de aur’’,,Două Taine tâlcuite într-o carte’’, ,,O carte grecească împotriva Liuteranilor’’ ş.a.

Ultimul inventar făcut în catastife datează din anul 1811, dar cu 56 cărţi, toate de ritual, aşezate pe specialităţi, evident cărţile cu întrebuinţare cotidiană.

Între timp fondul de carte veche intră în sfera de inters a specialiştilor.

În perioada paşoptistă, Ioan Bran de Lemeny, în calitate de secretar al Reprezentanţei Bisericii Sf. Nicolae începe reorganizarea bibliotecii, munca sa fiind preluată de vestitul protopop Iosif Barac şi profesorul şagunist Vasile Glodariu, după care marele filolog Costantin Lacea alcătuieşte până la urmă şi un catalog cu 202 cărţi vechi şi un studiu publicat în revista locală, ,,Transilvania’’[6].

Au urmat studiile preotului şi profesorului şagunist Candid Muşlea, care s-au concretizat în valoroasa monografie a bisericii, publicată în două volume [7].

Ultimul catalog, aflat azi în uz, îl datorăm profesorului Ion Colan, care a organizat şi Biblioteca Judeţeană Braşov. Catalogul este completat de noi, în baza cărţilor necatalogate, ajungându-se azi la cifra de peste 2.654 volume.

Prezenţa valorilor din patrimoniul universal îl explicăm prin prisma relaţiilor pe care biserica Sf. Nicolae şi cărturarii slujitori ai acestei biserici le-au avut cu mediile de cultură din univers.

Cunoaştem că protopopul Mihai (preot între anii 1578-1604), cunoscutul colaborator al diaconului Coresi, care traduce cu protopopul Iane de la aceeaşi biserică valoroasa ,,Evanghelie cu învăţătură” – Cazania a II-a la 1581, studia la Ipek, în vestita academie teologică din Serbia, de unde cu siguranţă a adus cărţile păstrate apoi în bibliteca sa şi date bisericii.

Cu evident scop didactic sunt aduse în Şchei de protopopul Mihai cele trei cărţi de înţelepciune în limbă slavă din veacul al XV-lea: Ion Scărarul ,,Leasviţa-Scara Sf. Ioan Scărariul din muntele Sinai” , scrisă de cunoscutul arhiereu al Bulgariei Ioan de Rila şi  dăruită bisericii tot de protopopul Vasile cronicarul la 1660 împreună cu o icoană şi haine preoţeşti (C.V.17); ,,Cuvântările sfântului Efrem Sirul”, opera integrală a celebrului înţelept din Damasc din veacul al IV-lea, scrisă în redacţie sârbă în veacul al XV-lea, cuprinzând preţioase învăţături despre iubire, răbdare îndelungată, blândeţe, ascultare, pocăinţă, dar şi despre vicii – veritabile predici, utilizte ulterior de toţi exegezii predicatori; Celebra carte a împăratului Ioan Cantacuzino(1341-1354) ,,Împotriva dogmei mahomedanilor” (C.V.25), dată bisericii de fiica protopopului Mihai, Stanca la 1631, adîugându-i un furios blestem pentru  cel care ,,se va lăcomi să o ia sau să vândă fără să existe un mare necaz sau nevoie a sfiintei biserici…să fie blestemat de mântuitorul Hristos şi de cei doisprezece apostoli ai lui Hristos şi de cei 318 părinţi de la Niceia…”.

Între acestea un Minei slavon al lunii septembrie pe pergament din veacul al XV avea să fie dăruit bisericii de fiul protopopului Mihai, protopopul cronicar Vasile (C.V.18).

Atât pe acesta cât şi pe un alt  Minei slavon al lunii decembrie (C.V.28) tot din veacul al XV-lea, provenit din casa protpopului Miahi, apare numele negustorului şcheian Petru Cărăuş, care a adus desigur cartea în Şchei.

Din aceeaşi perioadă este Mineiul slavon al lunii iunie dăruit bisericii ,,pentru groapa părintelui protopop Vasile” (fiul protopopului Mihai).

Unchiul protopopului Mihai, popa Toma, fost copil de casă al banului Craiovei şi apoi sol în Moldova şi Muntenia , călugărindu-se la 1572 la mănăstirea Babele din Muntenia,  oferind înainte de moarte biericii din Şchei un Minei slavon de sărbători tot din veacul al XV-lea (C.V.6).

Din Bulgaria, din vestita cetate Târnovo, prima capitală a bulgarilor, este adus un Minei din veacul al XIV (C.V.34) în redacţie medio-bulgară, care păstrează în grafică de mână imagini ale vechii cetăţi, înainte de a fi distrusă de turci la 1394.

Presupunem că această carte a ajuns în Şchei prin intermediul voievodului Nicolae Petraşcu, tatăl lui Mihai Viteazul şi al lui Petru Cercel, al cărui nume este consemnat pe coperta interioară şi ale cărui legături cu românii din Şchei sunt bine cunoscute.

Mărturii despre un vestit patriarh al bulgarilor, Eftimie de Târnovo, se păstrază în cel mai vechi manual de filozofie, aflat în Şcheii Braşovului, unde găsim corspondenţa acestui cărturar cu Nicodim de Tismana, întemeietorul primelor mănăstiri din ţara noastră.

Tot de pe meleaguri bulgare este adus un ,,Prologar” (Vieţile Sfinţilor) alcătuit în redacţie sârbă în veacul al XV-lea de un copist cu numele Novac şi oferit bisericii de protopopul Vasile cronicarul, fiul protopopul Mihai.

La 1558 grămăticul Petru din Lovici (Bulgaria) scrie un valoros Liturghier pe care nişte filantropi (Radohna şi Nedelcu) îl cumpără cu 65 aspri şi îl dăruiesc preotului Nedelcu de la biserica din Beliş, de unde cartea ajunge la biserica din Rucăr şi de aici, prin preotul Aldea, în Şcheii Braşovului. Un alt Prologar din 1580 comandat lui Ion grămăticul din Bulgaria de Jivko şi soţia sa Iovana, avea să fie dat bisericii din Şchei tot de protopopul cronicar Vasile.

Prima tipăritură slavă, editată din porunca lui Ştefan cel Mare în Cracovia la anul 1491 de către tipograful austriac Sweipold Fiol, curinzând un Triod-Penticostar de sărbători (C.V.128) a fost cumpărat de preotul Smădu, fiul lui Aldea din Râşnov cu 7 florini, cu sprijinul protopopului Toma şi a altor locuitori din Şchei şi din Râşnov, întrucât biserica Sf. Nicolae din Râşnov era filie celei din Şchei.

De la ruşi se păstraeză în Şchei un Tâlc de Evanghelie, tipărit la Vilnius în anul 1575 de cunoscutul tipograf rus Timofeev Mstislaveţ (C.V.70) şi dăruit bisericii de logofătul Balea şi fiul său, paharnicul Necula  ai Ţării Româneşti, ale căror legături cu Şcheiul sunt bine cunoscute.

Celebra Biblie din 1581 a lui Ivan Feodorov, primul tipograf rus, tipărită la Ostrog se păstrează în Şchei în două exemplare (C.V.127 şi C.V.159), ultimul exemplar fiind descoperit recent.

Multe din cărţi sunt în redacţie sârbă, pentru că preoţii din Şchei studiau în Serbia. Astfel ne explicăm aducera în Şchei şi a unui impresionant manuscris al Octoihului Mare scris de copistul sârb Nicola Deac la Păuliş pe Mureş din porunca preotului Mircea şi adus în Şchei de la mănăstirea Ostrov (Călimăneşti).

Este firesc să găsim în Şchei cărţi aduse din Veneţia, în condiţiile în care Petru Cercel, după popasul veneţian ,,împodobeşte cu chipuri şi icoane” biserica şcheienilor, dăruindu-le cu siguranţă şi cărţi.

Între acestea menţionăm Sbornicul slavon tipărit la Veneţia la 1538 de cunoscutul tipograf sârb Bojidar Vukovici şi păstrată în aceeaşi bibliotecă a protopopului Mihai, ale cărui legături cu voievodul muntean sunt bine cunoscute.

Dintre cărţile aceluiaşi tipograf se păstrează în Şchei un Tripesnic mic din 1561, păstrat tot în biblioteca protopopului Mihai şi dăruit bisericii la 1650 de protopopul cronicar Vasile împreună cu numeroase icoane şi haine preoţeşti.

Din Germania de la Frankfurt în 1581 este adusă o carte cuprinzând ,,Comentarii la sentinţele sacre şi profane din autori greci şi alţii” în limbile greacă şi latină (C.V.1322).

Ne limităm să prezentăm doar sumar valorile patrimoniale de carte din veacurile XV-XVI, date fiind circumstanţele de spaţiu, acestea fiind doveditoare pentru cea mai importantă perioadă cărturărească din Şcheii Braşovului, care a culminat cu editarea cărţilor coresiene şi începuturile scrisului în limbă română, acestea fiind evident şi izvoare întrebuinţate pentru  editarea primelor cărţi româneşti.

Pentru mai buna cunoaştere a acestor valori, am realizat cele patru volume, prezentând detaliat toate cărţile vechi din fondul de carte din Şcheii Braşovului până la 1840 şi ne găsim în posibilitatea de continua prezentarea lor până la anul 1880, întrucât pentru această ultimă perioadă deţinem un impresionant volum de cărţi din patrimonu naţional şi universal.

*

B i b l i o g r a f i e

N. N. State (Nicolae Sulică), Inștiințări – Cateva capitole din trecutul romanilor din Șcheii Brașovului, Brașov, 1906, p. 42-43.

Fond ,,Protocoale’’, Catastif nr. 1. Catastif 2. Catastif 3.

Costantin Lacea, Biblioteca veche a Bisericii Sf. Nicolae din Brașov, în ,,Transilvania’’, XL (1909), nr. 2, p.100.

Candid Mușlea, ,,Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, vol.I-II, Brașov, 1943-1946.

Elena Lința, Catalogul manuscriselor slavo-române din Brașov, Universitatea București, 1985.

Vasile Oltean, Catalogul  de carte veche din Șcheii Brașovului, vol.I- II, Editura Edict, Iași, 2009; vol. III-IV Editura Typo Moldova, Iași, 2011.


[1] Vasile Oltean, Catalog de carte veche din Șcheii Brașovului, Edict Production, vol.I-IV, Iași, 2009-2011.

[2] N. N. State (Nicolae Sulică), ,,Inştiinţări – Cateva capitole din trecutul romanilor din Şcheii Braşovului’’, Braşov, 1906, p.42-43.

[3] Fond ,,Protocoale’’, Catastif nr. 1, p.19-20.

[4] Fond Protocoale, Catastif 2.

[5] Fond Protocoale, Catastif 3.

[6] Costantin Lacea ,,Biblioteca veche a Bisericii Sf. Nicolae din Braşov’’, în ,,Transilvania’’, XL (1909), nr. 2, p. 100.

[7] Candid Muşlea, ,,Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului’’, vol. I-II, Braşov, 1946.

Prof. Acad. Dr. Ioan Scurtu, Basarabia în politica externă a României, după 1914

Articol inclus în rev. Patmos, nr. 2, Târgovişte, 2013. În lucru. Revistă coordonată de Prof. Dr. Gheorghe Anghelescu.

***

Blogul autorului.

*

In 1914, când a izbucnit Primul Rǎzboi Mondial, România a fost pusă într-o situaţie dificilă pentru  că în ambele tabere se aflau teritorii româneşti:  în Antanta – Basarabia anexată de Rusia în 1812, în cadrul Puterilor Centrale – Transilvania şi Bucovina. La 14 august 1916, România a intrat în luptǎ alǎturi de Antanta, pentru eliberarea Transilvaniei.

Evoluţia evenimentelor şi, în primul rând, revoluţia din Rusia,  a făcut ca primul teritoriu care s-a unit cu România sǎ fie  Basarabia,  la 27 martie 1918. A urmat Unirea Bucovinei la 28 noiembrie şi Unirea Transilvaniei la 1 decembrie 1918.

În momentul în care regale Ferdinand a ratificat actele de Unire, în guvernul României au fost numiţi reprezentanţi ai Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. Din 1918 până în iulie 1940 din toate guvernele României au făcut parte reprezentanţi ai tuturor provinciilor istorice. Ca urmare,  politica  de după 1918 a aparţinut – cu bune şi cu rele – tuturor românilor.

Spre deosebire de Transilvania şi Bucovina, unde exista o elitǎ politicǎ şi culturalǎ româneascǎ, în Basarabia când s-a pus problema preluării funcţiilor de conducere, s-a constatat că nu erau suficiente cadre. Ca urmare au fost trimise cadre din vechiul regat.  Basarabia era cea mai înapoiată provincie a României întregite, iar trimiterea în Basarabia era considerată de mulţi ca  o pedeapsǎ. Unii dintre cei trimişi acolo, mai ales jandarmi, s-au comportat într-o manieră abuzivă.

Pe de altă parte, se cuvine menţionat faptul  că au fost şi  regǎţeni care au făcut un adevărat apostolat. Preoţii, învǎţǎtorii, profesorii au mers de bună voie acolo şi au adus o contribuţie importantǎ la culturalizarea populaţiei de acolo[1].

La sfârşitul războiului a avut loc Conferinţa păcii de la Paris (1919-1920), la care Rusia Sovietică nu a fost acceptată. Acest fapt a creat un dezavantaj pentru România, deoarece actul de Unire a fost confirmat pe plan internaţional prin tratatul din 28  octombrie 1920 de Marile Puteri, dar fără Rusia. La 1 noiembrie 1920, guvernele Rusiei Sovietice şi Ucraiunei au dat publicitǎţii un comunicat comun prin care nu recunoşteau acest tratat[2].

Relaţiile dintre Rusia (Uniunea) Sovieticǎ  şi România, fuseserǎ întrerupte în ianuarie 1918, din iniţiativa pǎrţii sovietice. A fost o vreme când guvernanţii români în frunte cu Ioan I.C Brătianu condiţionau  reluarea relaţiilor cu Rusia de recunoaştere de către aceasta a actului de la 27 martie 1918. La rândul sǎu, guvernul sovietic nu recunoştea acest act, astfel cǎ nu s-a putut ajunge la rezultate pozitive.

Nicolae Titulescu a venit cu un alt punct de vedere: România nu trebuia sǎ obţinǎ o recunoaştere din partea Rusiei a acestui act, pentru că Basarabia este un teritoriul românesc. La 9 iunie 1934, relaţiile diplomatice între România şi Uniunea Sovieticǎ au fost reluate pe baza unui schimb de scrisori între Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov, fǎrǎ a se face vreo referire la Basarabia[3].

Titulescu a mers mai departe, negociind un pact de asistenţă mutualǎ între România şi Uniunea Sovietică. La 21 iulie 1936 Titulescu şi Litvinov au  parafat proiectul unui pact de asistenţǎ mutualǎ, în care Nistrul era menţionat de patru ori ca graniţǎ între cele douǎ state[4].  Titulescu aprecia că astfel guvernul sovietic recunoştea unirea Basarabiei cu România.

A fost însă o iluzie a sa. In timp ce Titulescu  a avut mandat de la regele Carol al II-lea şi de la primul ministru Tǎtǎrescu să semneze un asemenea document, Litvinov nu a avut şi nici nu putea să aibă pentru că, în 1924, când s-a înfiinţat Republica Sovietică Socială Autonomă Moldovenească în cadrul Ucrainei, Biroul Politic al Partidului Comunist bolşevic a avut în vedere  cǎ graniţa de apus a  acesteia va fi râul Prut. Ca atare, I.V. Stalin  nu se putea să  admită semnarea unui document prin care  se încălca o hotărârea celui mai înalt for de partid al  Uniunii Sovietice.

Pactul Ribentrop Molotov din 23 august 1939  prevedea la articolul 3 al anexei secrete:  “Partea Sovietică subliniazǎ   interesul pe care îl manifestǎ pentru  Basarabia. Partea Germanǎ declarǎ totalul   dezinteres politic faţǎ de aceste teritorii” [5].

Din acel moment  situaţia României a devenit din ce în ce mai precară, politica sa de alianţǎ cu Franţa soldându-se cu un total eşec. La 22 iunie 1940, Franţa a capitulat în faţa Germaniei. Secretarul general al Ministerului de externe, Alexandru Cretzeanu,  avea sǎ scrie cǎ în acea zi “s-a stins o luminǎ. Era farul care a luminat timp de peste un secol naţiunii noastre”[6].

Patru zile mai târziu, la 26 iunie 1940, guvernul sovietic a transmis guvernului român o notǎ  ultimativă prin care propunea:

“1). Sǎ înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;

2) Sǎ transmitǎ Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei”[7].

Textul acestei note a fost transmis mai întâi la Berlin, iar Hitler şi-a exprimat nemulţumirea cǎ se cerea un teritoriu care un era prevăzut în pactul din 23 august 1939. Ca  o concesie,  Stalin a acceptat să ceară numai jumătate din Bucovina. În felul acesta putem spune că dacă sudul Bucovinei este al României, asta se datorează lui Adolf  Hitler.

Au avut loc douǎ Consilii de Coroană convocate de Carol al II-lea[8]. La primul s-a cerut respingerea ultimatumului, dar guvernul sovietic a trimis, la 27 iunie o nouǎ notǎ ultimativǎ. Ca urmare, s-a transmis la Moscova cǎ guvernul român “se vede silit sǎ accepte condiţiile de evacuare specificate în rǎspunsul sovietic”[9].

Cei care au luat această decizie au susţinut cǎ România nu putea rezista într-o confruntare armatǎ. Dar politicienii aflaţi la conducere nici mǎcar nu au încercat sǎ se foloseascǎ de “miza petrolului”. O rezistenţă ar fi generat o situaţie foarte complicată în relaţiile germano-sovietice. În 1940 România era singura ţară europeană care avea petrol, iar petrolul românesc era absolut indispensabil pentru maşina de luptă germană.

În Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 semnatǎ de România cu URSS, Marea Britanie şi SUA se prevede ca graniţa între România şi Uniunea Sovietică este cea stabilită prin “convenţia din 28 iunie 1940”[10].  În realitate nu a existat nici o Convenţie în 1940, două note ultimative adresate României de Uniunea Sovietică, în urma cǎrora guvernul român a fost nevoie sǎ evacueze Basarabia şi nordul Bucovinei .

Aceastǎ afirmaţie falsǎ este reluată  în Tratatul de pace din 10 februarie 1947[11]. Ea aparţine nu numai Uniunii Sovietice, ci şi  Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii, Franţei şi  altor state.

Prin urmare putem constata că marile democraţii occidentale au confirmat pactul Ribentrop-Molotov. Mai mult decât atât, acestea au confirmat şi anexarea nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică, adică mai mult decât se prevedea în pactul Ribentrop-Molotov.

Dupǎ 1989 în România unii politicieni şi “formatori de opinie” au cerut Uniunii Sovietice, respectiv Federaţiei Ruse, să înapoieze Basarabia şi nordul Bucovinei.

Se cuvine menţionat, primul rând cǎ o parte a Basarabiei a devenit Republica Moldova, iar sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei nu se afla la Rusia, ci la Ucraina.

În al doilea rând, este necesar ca SUA, Marea Britanie,  Franţa  şi celelalte state care au semnat Tratatul din 10 februarie 1947 să-şi revizuiască punctul de vedere, să revină asupra deciziei de atunci. Dar acel tratat consemna voinţa statelor învingǎtoare, iar învingǎtorii au întodeauna dreptate.

Singura posibilitate ar fi ca voinţa basarabenilor să se exprime în mod explicit şi atunci, poate, marile puteri ar fi puse în faţa faptului împlinit aşa cum s-au petrecut evenimentele în anul 1918. Dar aceasta  este o chestiune a viitorului mai mult sau mai puţin îndepǎrtat.


[1] Vezi, pe larg, Istoria Basarabiei de la începuturi pânǎ în 2003. Coordonator Ioan Scurtu, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010.

[2] Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. I. Redactor responsabil Dumitru Preda, Bucureşti, Editura Enciclopedicǎ, 1999, p. 69.

[3] Ibidem, pp. 429-430.

[4] Relatiile româno-sovietice. Documente, vol II, Responsabil Costin Ionescu, Bucureşti, Editura Enciclopedicǎ, 2003, pp. 79-80.

[5] Academia Românǎ, Istoria Românilor, vol VIII. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, Editura Stiinţificǎ, 2003, p. 536.

[6] Alexandru Cretzeanu, Ocazia pierdutǎ. Ediţie V. Fl. Dobrinescu, Iaşi, Institutul European, 1995, p. 64.

[7]  “Universul” din 4 iulie 1940.

[8] Ion Mamina, Consilii de Coroanǎ, Bucureşti, Editura Enciclopedicǎ, 1997, pp. 189-209.

[9] “Universul” din 4 iulie 1940.

[10] România marele sacrificat al celui de-al Doilea Rǎzboi Mondial. Documente. Coordonator Marin Radu Moraru, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1994, p. 252-253.

[11] Ministerul Afacerilor Strǎine, Tratat de pace între România, Puterile Aliate şi Asociate semnat la Paris la 10 februarie 1947, Bucureşti, 1947.

Învestirea Guvernului Victor Ponta 2

investire Guvern

Programul de Guvernare (2013-2016)

  • Ședința de plen în care se va vota învestitura cabinetului Ponta II a început în jurul orei 16.00 [, azi, 21 decembrie 2012]. Pentru prima oară, ședința plenului comun al Parlamentului are loc în sala Al. Ioan Cuza, ca urmare a numărului foarte mare de parlamentari. La ședință sunt prezenți 402 din cei 586 de membri ai Legislativului care au depus jurământul, iar restul de 182 absentează. La ședință asistă președintele Curții Constituționale a României, Patriarhul Daniel, președintele Curții de Conturi, Avocatul Poporului și membri ai Corpului Diplomatic acreditat la București. Invitat să participe la şedinţa în care se dă votul de învestitură, Traian Băsescu s-a limitat la a adresa un mesaj de mulţumire prin intermediul purtătorului de cuvânt. ”Domnul preşedinte Traian Băsescu mulţumeşte Parlamentului pentru invitaţia de a participa la votul de învestitură a Guvernului României. Precizăm că prezenţa preşedintelui României în Parlament este strict reglementată de textul Constituţiei întocmai cum Constituţia prevede în mod clar şi care este rolul preşedintelui României în procesul de învestire a unui guvern (desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, emiterea decretului pentru numirea Guvernului şi depunerea jurământului de credinţă a membrilor Guvernului în faţa preşedintelui României)”, a precizat purtătorul de cuvânt al președintelui României, Bogdan Oprea, potrivit unui comunicat al Administraţiei Prezidenţiale. Audierile din Comisiile de specialitate din cele două camere ale Parlamentului ale miniștilor cabinetului Ponta II au avut loc la Parlament în numai două ore”.
  • Din discursul lui Victor Ponta: „Vom încerca, cu umilinţă, cu smerenie, cu modestie, să evităm greşelile pe care le-am criticat atât de des când eram în opoziţie, greşelile care i-au costat atât de mult pe cei aflaţi anterior la guvernare. Ştiu foarte bine că aroganţa, că lipsa de comunicare, că necinstea nu sunt apanajul unei singure forţe politice. Au fost mai pregnante în ultimii ani la cei aflaţi la guvernare, dar este obligaţia mea ca prim-ministru să am grijă ca aceleaşi bolinu apară în noua guvernare”.
  • Din discursul lui Crin Antonescu. „Nu aveţi niciun şef, dacă mai apare cumva vreun preşedinte care să pretindă asta, nu îl băgaţi în seamă. Sunteţi sub domnia legii şi a Constituţiei şi controlul celor care astăzi vă vor investi, adică parlamentarii”.
  • Învestirea se face prin vot secret cu bile. 18. 29. Antena 3.
  • Radu Tudor: „Anul acesta se incheie apoteotic, cu un guvern sustinut in Parlament de aproape 70% dintre senatori si deputati. USL a zdrobit adversarul politic gratie oamenilor care au protestat asta iarna si a mediatizarii solide a protestelor. Au urmat, pe rind: caderea guvernului Boc, caderea guvernului MRU, alegerilor locale, referendumul. Un an politic foarte plin, in care indraznesc sa spun ca nu politicienii au jucat primul rol, ci nemultumitii si media. Antena 3 a jucat un rol esential in stoparea unor abuzuri infernale savirsite de guvernarile lui Basescu si de el personal.Victor Ponta e fericit. Majoritatea romanilor pare ca s-a relaxat un pic”.
  • Archimandrite Gabriel (Urgebadze) (26 August, 1929 Tbilisi – 2 November 1995, Mtskheta, Georgia) was canonized on December 20, 2012 by the Holy Synod of the Georgian Orthodox Church. His feastday will be celebrated on November 2nd, the day of his repose”.
  • Discursul Acad. Dinu Giurescu din Parlament, din 19 decembrie 2012. „Ca profesor, mă întâlnesc foarte adesea cu tineri, fie studenţi, fie absolvenţi, şi preocuparea lor majoră este ce vor face după aceea. Vor găsi un loc de muncă? Vor putea să-şi fructifice capacităţile sau nu? Şi aceasta constituie o problemă permanentă”.
  • Administraţia prezidenţială a transmis membrilor viitorului Cabinet că la ceremonia depunerii jurământului, care ar urma să aibă loc vineri noaptea [21 decembrie 2012] la Cotroceni, vor fi acceptaţi doar membrii Guvernului, nu şi alţi invitaţi”.
  • Un plic cu sute de cecuri care au valoare totală de circa o jumătate de miliard de dolari a fost găsit miercuri [19 decembrie 2012] aproape de Zidul Plângerii”.
  • Au votat 402 pentru  și 120 împotriva Guvernului…și el a fost învestit. 19. 43. Antena 3.
  • Și astăzi se împlinesc și 23 de ani de la Revoluția Română din decembrie 1989.
  • Comunitatea celor care detectează metale în România.
  • Lista bulelor papale (1059-1998).
  • Varujan Vosganian: „Ministerul pe care il conduc se va numi Ministerul Economiei si va avea o arie de cuprindere cu totul neobisnuita, cu doi ministri delegati, fiind, de fapt, trei ministere intr-unul singur”. Și autorul a plecat spre Cotroceni, pentru jurământ
  • Evenimentele Târgului de la Universitate.
  • Pastorala arhiepiscopului romano-catolic de București, Ioan Robu. „A sărbători Crăciunul înseamnă a învăţa să crezi că orice faptă a noastră, oricât de mică, prin iubire, poate să se îndumnezeiască şi că orice clipă poate să devină purtătoare de veşnicie”.
  • Depunerea jurământului: la ora 21. 30, pe 21 decembrie 2012, la Cotroceni.
  • PS Sebastian Pașcanu: „Noi, ca oameni ai Bisericii, nu putem să uităm că aceşti oameni care şi-au dat viaţa în decembrie 1989, în pofida unui regim ateu şi anti-Biserică, au dovedit credinţă în Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte că în decembrie 1989 ei cântau pe stradă Cu noi este Dumnezeu şi Tatăl nostru. Este motivul pentru care Biserica a înţeles să nu lipsească niciodată de la această pomenire a lor, în ziua de 21 decembrie, arătând că pe lângă demnitatea şi spiritul de jertfă eroii noştri au fost însufleţiţi deopotrivă şi de credinţa în Dumnezeu”.
  • Și PFP Daniel Ciobotea participă la Cotroceni la depunerea jurământului noilor miniștri. 21. 37. Antena 3.
  • Antena 3. 21. 39-40. Victor Viorel Ponta a depus jurământul în funcția de premier al României.
  • Au urmat Liviu Dragnea (21. 41), Daniel Chițoiu (21. 42), Gabriel Oprea (21. 43-44), Daniel Constantin (21. 44-45), Titus Corlățean (21. 46), Radu Stroe (21. 47), Mircea Dușa (21. 48), Mona Maria Pivniceru (21. 49-50), Rovana Plumb (21. 50-51), Varujan Vosganian (21. 52), Dan Nica (21. 53), Gheorghe Eugen Nicolăescu (21. 54), Remus Pricopie (21. 56), Mariana Câmpeanu (21. 57), Eugen Orlando Teodorovici (21. 58), Relu Fenechiu (21. 59), Daniel Constantin Barbu (22.00-01), Nicolae Bănicioiu (22. 01-2), Liviu Voinea (22. 02-03), Lucia Ana Varga (22. 03-22. 04), Dan Coman Șova (22. 04-05), Maria Grapini (22. 05-06), Constantin Niță (22. 07), Mihnea Costin Costoiu (22. 08), Mihai Alexandru Voicu (22. 09), Cristian David (22. 10), Adriana Doina Pană (22. 11).
  • La 22. 18 s-a terminat totul, după un scurt cuvânt al președintelui Traian Băsescu.

Ce face Elleny Pendefunda la 11 ani

Poetesa cu fundiţe, micuţa Da Vinci a Iaşiului

Elleny Pendefunda va avea o expoziţie de pictură şi o lansare de carte la Ipoteşti de Zilele Eminescu.

Articol din 12 iunie 2012,

17. 18 minute.

Scris de: Cristinel C. Popa

Poetesă, pictoriţă, pianistă şi redactor de revistă culturală la numai 11 ani.

La vârsta la care alte fetiţe dorm cu păpuşele în pat şi se joacă cu avioane de hârtie, Elleny Pendefunda citeşte Verlaine, Rebreanu, Dumas sau Jerome K. Jerome.

Pe când ceilalţi copii întreprind nevinovate jocuri copilăreşti în ţărână adolescenţei această poetesă cu fundiţe improvizează piese de teatru în care se distribuie singură. Le schimbă „scenariul”, le îmbunătăţeşte. Inovează noi acte cu două personaje din casă, păpuşile Barbie şi Tereza, care îi plac foarte mult.

Desenează cuvinte şi pictează poezii.

Se joacă cu poemele.

Îşi imaginează poezia, ca şi pictura, ca pe un imens turn de cuvinte la care se ajunge doar prin intermediul viselor.

Cărţile ei conţin nu doar catrene reuşite, ci şi imagini cu tablourile sale. Pentru ea, universul e format din şoapte lirice: improvizează reuşite opere de artă, „cântă” la şevalet şi schiţează la pian frumoase imnuri închinate vieţii, o viaţă imaginată de un copil de doar 11 ani.

Iubeşte foarte mult animalele, oamenii, natura. Însă are o gândire profundă, fiind o fire artistică,  meditativă. De aici şi denumirile picturilor sale: Catedrala în amurg, Neantul, Nisipul, Lumina din adânc, Îngerul meu, Canicula.

Shakespeare cu păpuşi Barbie şi Verlaine în limba franceză pentru Pendefunda, poetesa cu fundiţe

Totul a început cu circa patru ani în urmă, când a învăţat să citească şi apoi, la puţin timp, să scrie. „Învăţase la un moment dat o poezie de Otilia Cazimir, a venit la mine şi m-a întrebat dacă nu poate face ceva asemănător”, a povestit tatăl său, medicul şi poetul Liviu Pendefunda.

La fel s-a întâmplat şi cu pictura şi muzica. Elevă a Şcolii Junior a Universităţii Al. I. Cuza Iaşi, Elleny Pendefunda a debutat cu un volum de poezii pe când avea doar nouă ani. Urmează pictura în clasa Elena Cristina Potop şi pianul în clasa Petruţa Ignat. A publicat poezii, schiţe, povestiri şi cronică plastică în reviste literare şi de cultură din ţară.

A fost tradusă în mai multe limbi de circulaţie şi este membră în redacţiile revistelor Junior şi Contact internaţional. După numeroase expoziţii colective, Elleny a avut parte de vernisaje individuale la Iaşi, Bârlad şi Focşani.

Între cele mai importante momente ale carierii sale se numără decernarea Marelui Premiu la Concursul internaţional de artă plastică „N.N.Tonitza” şi Medalia „Sf. Luca”.

„A participat la lecturi publice, festivaluri, lansându-şi cărţile în numeroase oraşe din România şi Republica Moldova”, ne-a spus Julieta Pendefunda, mama sa.

Acum, Elleny Pendefunda a fost invitată să participe cu o expoziţie personală de pictură şi să lanseze volumul „Îngerul meu/ Angel Heart” la Galeriile de Artă „Horia Bernea” de la Memorialul Ipoteşti pe 15 iunie în cadrul Zilelor Mihai Eminescu. La eveniment vor participa nume de rezonanţă ale culturii române.

Studiază arta după Rembrandt, Dali, Klimt şi Da Vinci şi citeşte Dumas sau Jerome K. Jerome pentru a compune opere literare 

„Elleny are o personalitate accentuată. Stă ore în şir într-o expoziţie, indiferent că e la Galeriile de artă Dana ori Cupola din Iaşi sau la muzeele din Viena, Paris ori Cracovia. Urmăreşte compoziţia, tehnica de lucru, combinaţia cromatică.

Îi plac Rembrandt, dar şi Dali, da Vinci ori Gustav Klimt. Citeşte Dumas dar şi Jerome K. Jerome.

În schimb printre jocuri de rime şi mici schiţe pe orice fel de coli de hârtie aflate la îndemână, construieşte puzzle-uri cât mai mari sau 3D, descoperind pe Internet locurile unde pot fi vizitate monumentele realizate din carton.

Are pe dulapuri fragmente din oraşele lumii, printre care păpuşi de mici dimensiuni ce o reprezintă ca turistă. Pereţii camerei sale şi ferestrele sunt pline de îngeri, fluturi şi zâne sau prinţese Disney. E copilăroasă în joaca pe care nu a părăsit-o, iubind badmingtonul şi ciclismul, de-a v-aţi ascunselea şi desenele pe asfalt.

Cealaltă Elleny e foarte serioasă când corectează un articol de revistă sau citeşte versurile poeţilor români sau străini.

E foarte mândră când finalizează un tablou sau participă la cenaclu ori la lecturi publice, conştientizând că mai are mult de lucru pentru a fi la nivelul celor pe care-i are ca model” a spus mama sa, Julieta Pendefunda.

Poeţii români îndrăgiţi de Elenny sunt Nicolae Labiş, Nichita Stănescu şi Otilia Cazimir. De asemenea, îi place foarte mult să asculte direct în franceză poeţi ca Prevert şi Verlaine.

Vasile Adamescu: minunea de om care vede cu mâinile

Vasile AdamescuMâna care vede

Articol scris de Mihaela Crețu
și publicat online pe Ubb Radio. ro
pe data de 11 februarie 2011.

Nu aude şi nu vede nimic. Pentru el viaţa înseamnă o beznă şi o linişte permanente, însă împreună cu mâinile sale a sfidat destinul. În prezent, Vasile Adamescu este un fost profesor al Şcolii pentru Nevăzători din Cluj –Napoca, singurul care are titlul de cercetător, un adevărat pătimaş al artei, ce iubeşte şi practică sculptura. De asemenea, este un scriitor ce şi-a transcris propria viaţa în 700 de pagini.

Vasile Adamescu (66 de ani) reprezintă primul caz de demutizare al Şcolii pentru Nevăzători din Cluj-Napoca, pe atunci Şcoală Specială pentru Orbi, dar şi din România. El a avut şansa de-a primi o educaţie asemănătoare cu cea a lui Helen Keller, celebrul caz de surdocecitate din America.

A văzut lumina zilei şi a auzit glasul persoanelor din jur…

S-a născut pe 5 septembrie 1944, în satul Borcea de pe braţul omonim al Dunării. Era cel de-al doilea fiu al negustorului Zamfir Adamescu. Vasilică – aşa cum îl alintau cei de acasă – era un băiat perfect sănătos, care vedea şi auzea. “Aici am văzut lumina zilei şi am auzit voci omeneşti, până la vârsta de doi ani, când m-am îmbolnăvit”, îşi aminteşte astăzi profesorul.

Avea doi ani când şi-a pierdut mama. De atunci a fost lăsat des în grija bunicilor. Dar într-o după-masă când tatăl şi bunica s-au dus după peşte, Vasilică a rămas la o femei din sat. Lăsat nesupravegheat de aceasta, băiatul a fost surprins de o ploaie torenţială și a făcut meningită.

Tatăl se temea că mezinul urmează să moară. Însă preţul supravieţuirii l-a costat mult pe Vasilică, care a rămas fără două simţuri importante: nu mai vedea şi nu mai auzea.

Şansa la o viaţă normală

Până la vârsta de 11 ani, Vasilică nu ştia să vorbească, nu ştia să scrie sau să citească. A adoptat un limbaj minimal, prin atingeri şi aşa comunica cu cei din jur. El reuşea să spună familiei când îi era foame sau sete, spre exemplu atunci când îi arăta fratelui mai mare pumnul închis, asta însemna că vrea să bea apă. Lumea ce îl înconjura a rămas pentru el un mister.

“La vârsta de 11 ani am fost adus la Cluj, la Şcoala de Nevăzători, unde am învăţat carte şi am fost demutizat de profesoara Florica Sandu. Am fost educat şi instruit de dânsa  şi apoi de un grup de profesori care au urmat-o”, ne povesteşte Vasile Adamescu.

Florica Sandu, profesor logoped, a fost cheia în procesul de demutizare şi educare a lui Vasilică. Împreună cu ea, el a descoperit şi perceput realitatea ce îl înconjura. A învăţat cum arată diverse lucruri şi obiecte şi ce utilitate au. Cu ajutorul ei, Vasile Adamescu a învăţat cum se rostesc cuvintele, cum se scriu în alfabetul Braille, dar şi în cel “negru”, şi mai ales ce sensuri au. Spre exemplu, pentru a-l învăţa pe elev ce înseamnă cuvântul mort, Florica Sandu l-a dus la o înmormântare, unde el a atins cadavrul.

Elevul, împreună cu Florica Sandu, stăteau ore în şir unul în faţa celuilalt. Cu degetele el pipăia buzele profesoarei în timp ce se mişcau şi punctele din cavitatea bucală. Apoi el trebuia să imite aceste mişcări şi să emită aer, pentru a le putea rosti.

Pentru că ştia că Vasile are un simţ tactil foarte bine dezvoltat, profesoara îi scria apăsat în palmă cuvintele, folosindu-se de alfabetul latin. Elevul le simţea şi apoi rostea cuvântul cu voce tare. Ulterior ea nu a mai scris literele în succesiune, ci una după alta. El nu uita niciodată ordinea caracterelor care erau scrise în palmă. Aşa a învăţat Vasile să comunice.

De atunci, mâinile au devenit ochii şi urechile lui. Când cunoaşte o persoană nouă, el îi atinge faţa pentru a-i vedea trăsăturile. Când cineva îi scrie în palmă, pentru domnul Adamescu asta înseamnă că persoana respectivă îi vorbeşte, aşa îl “aude” el.

A devenit profesor şi a ajutat copii cu surdocecitate

După ce a terminat studiile gimnaziale şi liceale, s-a înscris la secția de Psihopedagogie, din cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea Babeș-Bolyai. A fost o provocare pentru el, deoarece cursurile universitare nu erau tipărite în alfabetul Braille, ci doar în cel “negru”. Pentru a ţine pasul cu ceilalţi studenţi, îşi ruga colegii să îi scrie în palmă lecţiile, pe care apoi le transcria în alfabetul nevăzătorilor.

“În primii doi ani de studii, colegii de la facultate mă ajutau să îmi transcriu cursurile. Dar pentru că îmi scriau în palmă şi totul mergea prea încet, a trebuit să chem colegii nevăzători care se pricepeau să scrie la picht (maşină de scris pentru nevăzători) să le dicteze lor. Le mulţumeam şi îi plăteam din bursa mea”.

Cu toate acestea el nu s-a dat bătut. A absolvit facultatea cu media 9,75 şi a devenit dascăl la Şcoala de Nevăzători, unde a lucrat cu copii cu surdocecitate. Avea doar cinci elevi într-o clasă. Vasile Adamescu se ocupa de ei aşa cum doamna profesor Florica Sandu s-a îngrijit de el odată. “I-am învăţat să modeleze din plastilină, apoi din lut, să împletească, să scrie în Braille, să socotească la matematică şi multe alte lucruri de folos”.

Şi pentru că iubeşte sculptura, a fost şi profesor de modelaj. Copiii veneau după orele de curs la un cerc de creativitate condus de el, unde învăţau să modeleze în lut. De asemenea, Vasile Adamescu repara cărţile şi caietele acestora când foile se descoseau de la cotor. Chiar şi astăzi se mai ocupă de recondiţionarea cărţilor din biblioteca şcolară.

De multe ori copiază cărțile. Cu o mână el citeşte paragraful şi cu cealaltă îl transcrie cu punctatorul pe o coală de hârtie. După ce termină, el coase foile laolaltă. O parte din cărţi le dă la biblioteca Şcolii pentru Nevăzători, iar o parte rămân la Atelierul de abilităţi practice pentru copiii cu deficienţe auditive, condus de el şi Viorel Micu, un fost elev. Chiar dacă în prezent tehnologia îi permite să nu depună asemenea eforturi, Vasile Adamescu face acest lucru din plăcere.

Când elevul devine prieten

“Îmi amintesc cum eu şi colegii mei ne stricam cărţile şi caietele, doar ca să ni le repare domnul Adamescu. Făceam asta ca să petrecem mai mult timp cu el. Cu toţii îi scriam în palmă, pe spate, pe umăr, să vedem dacă ştie ce i-am scris. Ne schimbam gecile între noi să vedem dacă ne recunoaşte. Mereu ne recunoştea”, ne povesteşte Viorel Micu.

Viorel Micu (22 de ani), astăzi psihopedagog, este un fost elev al domnului profesor Vasile Adamescu. Cei doi s-au cunoscut în 1995, când Viorel era în clasa întâi la Şcoala de Nevăzători. Tânărul se întâlnea adesea cu profesorul Adamescu  pe holul şcolii. Îl saluta de fiecare dată, dar acesta nu-i răspundea. Viorel nu înţelegea de ce. Până într-o zi când a văzut că o colegă îi scrie profesorului cu degetul arătător în palmă. Din curiozitate a întrebat-o ce face. Ea i-a explicat ca domnul profesor nu vede şi nu aude, iar singura modalitate prin care se vorbeşte cu el este scrisul în palmă.

Astăzi au devenit colegi de apartament şi de serviciu. Împreună au pus bazele unui atelier de abilităţi practice pentru copiii cu deficienţe auditive. În fiecare sâmbătă, elevii de la Şcoala de nevăzători vin în grupe şi petrec două ore într-un mod creativ, dar şi util. Pentru că e o activitate extra-şcolară, distracţia este necesară. La începutul orei, fiecare copil primeşte o sarcină. Unii modelează în lut, alţii fac diverse lucrări din materiale palpabile (cum ar fi beţişoarele din lemn etc.), iar cei care pot vedea parțial desenează

De elevii care modelează se ocupă domnul Adamescu. Cu mânuţele lor, copiii realizează din lut o ceaşcă, un măr, o casă, fiecare ce vrea şi ce-şi imaginează. Din când în când Vasile, aflat mereu lângă ei, caută cu mâna să vadă lucrarea copilului. Atunci când cel mic greşeşte, el încearcă să repare. Când imaginaţia elevului este prea mare şi devine greu de exprimat prin lut, el apelează la profesor. Îi scrie cu răbdare în palmă ce vrea să-i modeleze acesta, iar domnul Adamescu îl ajută bucuros.

Alături de Viorel, au început un alt proiect, prin care elevii Şcolii de Nevăzători sunt operaţi pentru a-şi recupera parţial vederea.  Totuși, de puţine ori intervenţia medicală reuşeşte să redea în totalitate văzul. Însă atât domnul Adamescu şi Viorel, cât şi copiii sunt mulţumiţi de puţinul oferit de operaţie.

“De multe ori medicii ne spun că pacientul îşi poate recupera puţin din vedere şi nu merită să intervină medical. Eu le zic mereu: merită, nu merită, faceţi! Ei nu îşi pot da seama cât de important este pentru un nevăzător să vadă puţin. (…) Îmi amintesc de o elevă care vedea doar umbre. A fost operată şi după ce i-au dat jos pansamentul de la ochi a început să plângă. Noi am crezut că operaţia a eşuat. Dar ea i-a spus mamei că nu-şi imagina că vreodată o să-i vadă faţa.” ne povesteşte Viorel Micu.

Pasiunea pentru sculptură

Când era mic îi plăceau foarte mult activităţile manuale, în special modelajul în plastilină.  Pasiunea a ţinut şi în anii maturităţii, când la 39 de ani Vasile Adamescu s-a înscris la Şcoala Populară de Arte din Cluj-Napoca, secţia Sculptură. Aici talentul nativ i-a fost şlefuit, iar domnul profesor a devenit un artist în adevăratul sens al cuvântului.

A lucrat în materiale precum lemnul, lutul şi tabla zincată. A muncit mult până a ajuns la performanţele din prezent. Acum are nevoie doar de cinci minute pentru a cunoaşte trăsăturile unei persoane, înainte de a-i realiza bustul. În ciuda deficienţelor sale, prin mâini el percepe foarte bine realitatea şi reuşeşte să o redea de fiecare dată.

Astăzi are o colecţie impresionantă de 500 de lucrări.  Probabil sculptura care atrage cele mai multe priviri este bustul fostului preşedinte al României, Ion Iliescu, realizată în anul 1990.

***

Alte articole referitoare la acest om:

Radu Sergiu Ruba, Miracolul unei umanizări (8 septembrie 2003).

„Nu îi înțeleg pe cei care nu învață să scrie și să citească” (Foaia Transilvană, 29 ianuarie 2009).

Un orb surdomut a învățat să vorbească (preluare din Evenimentul zilei de Info News din data de 2 decembrie 2005).

Reportajul Supraomul, fragment din emisiunea În premieră (Antena 3), realizată de Carmen Avram. Filă video, 7. 56 minute.

Schimbările operate în DOOM 2

CE E NOU[1] ÎN DOOM2

Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”,

Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române.

Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, coordonator: Ioana Vintilă-Rădulescu

*

În cele ce urmează se prezintă, însoţite de câteva exemple, principalele modificări introduse în DOOM2 faţă de prima ediţie a dicţionarului[2] (DOOM1), modificări care afectează normarea sub diverse aspecte a unor cuvinte.

Conform Legii privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române nr. 752/2001, în România, forul care „se îngrijeşte de cultivarea limbii române şi stabileşte regulile ortografice obligatorii” este Academia Română.

Actualele norme au intrat în uz din momentul publicării DOOM2; pentru învăţământ, ministerul de resort este cel care decide data aplicării lor.

Pentru detalii privind celelalte norme (care sunt în continuare valabile aşa cum fuseseră stabilite prin DOOM1) şi fiecare cuvânt – mai vechi sau mai nou – în parte este necesară consultarea introducerii la DOOM2, respectiv a dicţionarului propriu-zis.

Informaţiile sunt prezentate în ordinea în care su fost tratate în introducerea la DOOM2 şi nu în ordinea importanţei.

MODIFICĂRI PRIVIND DENUMIREA/CITIREA UNOR LITERE

Litere Denumirea/

citirea literei

mari mici
A a a
Ă ă ă
Â[3] â î/î din a
B b be/bî
C c če/cî
D d de/dî
E e e
F f ef/fe/fî
G g ğe/ghe/gî
H h haş/hî[4]
I i i
Î î î/î din i
J j je/jî
K k ka/kapa
L l el/le/lî
M m em/me/mî
N n en/ne/nî
O o o
P p pe/pî
Q q [5]
R r er/re/rî
S s es/se/sî
Ş[6] ş şe/şî
T t te/tî
Ţ ţ ţe/ţî
U u u
V v ve/vî
W w dublu ve/dublu vî
X x ics
Y y [igrec]
Z z ze/zet[7]/zî

O VALOARE SUPLIMENTARĂ A LITEREI W

Valoarea Poziţia Exemple
şi [u][8]

în câteva anglicisme

la iniţială de cuvânt + ee, (h)i weekend [uĭkend]

whisky [uĭski]

wigwam [uĭgŭom]

SCRIEREA ŞI CITIREA UNOR ABREVIERI

Actualmente se preferă scrierea fără puncte despărţitoare a unor abrevieri de tipul SUA, UNESCO etc.

Unele litere din anumite abrevieri se citesc după modelul limbii din care au fost împrumutate abrevierile, de ex. CV, citită [sivi], deoarece este împrumutată din engleză, şi nu din latină (unde nici nu se folosea această abreviere), chiar dacă sintagma pe care o abreviază, curriculum vitae, este un latinism.

Nu sunt urmate de punct:

–        simbolurile majorităţii unităţilor de măsură: gal pentru galon;

–        simbolurile unor termeni din domeniul tehnic şi ştiinţific: Rh „factorul Rhesus”.

Pentru numele şi simbolurile unităţilor de măsură se aplică prevederile sistemelor internaţionale obligatorii/normele interne în domeniu.

ACCENTUL[9]

La unele cuvinte (mai vechi sau mai noi) se admit variante accentuale literare libere (indicate în Dicţionar în ordinea preferinţei), cu unele deosebiri faţă de DOOM1, atât la unele cuvinte vechi în limbă, cât şi la unele neologisme, de ex. acatist/acatist, antic/antic, gingaş/gingaş, hatman/hatman, jilav/jilav, penurie/penurie, trafic/trafic.

Se recomandă o singură accentuare la avarie, crater, despot, la formele verbului a fi suntem, sunteţi.

SCRIEREA ŞI PRONUNŢAREA NUMELOR PROPRII STRĂINE

Numele statelor trebuie utilizate în forma oficială recomandată de acestea Belarus (la cuvintele din aceeaşi familie se pot folosi ambele variante: belarus/bielorus, belarusă/bielorusă), Cambodgia, Côte d’Ivoire, Myanmar.

Formele tradiţionale curente, intrate prin intermediul altor limbi şi adaptate limbii române, ale unor nume de locuri străine cunoscute de mai multă vreme la noi, pot fi folosite şi în indicaţii bibliografice: Florenţa etc.

Normele actuale recomandă formele Bahus, Damocles – cf. şi expresia consacrată sabia lui Damocles -, Menalaos, Oedip [ödip] (cf. şi redarea titlului tragediei antice Oedip rege şi a titlului operei lui George Enescu), Procust, nu Bacus, Damocle, Menelau, Edip, Procust.

Numele anumitor personalităţi, provenite din limbi scrise cu alfabetul chirilic, pot fi ortografiate atât conform tradiţiei româneşti, cât şi normelor actuale de transliterare: Dostoievski/Dostoevski.

SCRIEREA CU LITERĂ MICĂ SAU MARE LA INIŢIALĂ

Scrierea cu literă mică la iniţială

Se scriu cu literă mică (şi nu mare) la iniţială şi:

numele fiinţelor mitice multiple: ciclop, gigant, muză, parcă, sirenă, titan;

elementele iniţiale din numărul de ordine al unor manifestări periodice a căror denumire este folosită în interiorul unei propoziţii: Participanţii la (cel de-)al X-lea Congres …

Când denumirea este folosită singură, ca titlu etc., începe cu literă mare: Al X-lea Congres …

Se pot scrie, ocazional, cu literă mică, unele cuvinte care, în mod obişnuit, se scriu cu literă mare, pentru a realiza un anumit efect stilistic (ceauşescu, pcr) sau grafic (univers enciclopedic pe publicaţiile editurii în cauză).

Scrierea cu literă mare la iniţială

Se scriu cu literă mare la iniţială şi:

– toate componentele (cu excepţia, de regulă, a cuvintelor ajutătoare):

numelor proprii (inclusiv ale unor unităţi lexicale complexe folosite ca nume proprii) care desemnează marile epoci istorice (chiar dacă nu reprezintă evenimente) (Antichitatea, Evul Mediu), inclusiv războaiele de anvergură (Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial) sau care au un nume propriu (Războiul celor Două Roze, Războiul de Independenţă, Războiul de Secesiune, Războiul de Treizeci de Ani, Războiul de 100 de Ani);

numelor proprii de instituţii, inclusiv când sunt folosite eliptic: secretar de stat la Externe; Lucrează în Institut de cinci ani; student la Litere; admiterea la Politehnică;

– locuţiunilor pronominale de politeţe: Alteţa Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră, Majestăţile Lor Imperiale, Sfinţia Sa;

– numai primul element din numele proprii compuse care reprezintă denumirile organismelor de conducere şi ale compartimentelor din instituţii: Adunarea generală a Academiei Române, Catedra de limba română, Comisia de cultivare a limbii a Academiei Române, Compartimentul/Departamentul/Sectorul de limbi romanice, Direcţia, Secretariatul, Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române, Serviciul de contabilitate.

Se pot scrie cu literă mare unele cuvinte (care, de obicei, se scriu cu literă mică), în semn de cinstire (Soldatul Necunoscut; Slavă Ţărilor Române).

Componentele sintagmei ţările române, care nu a fost niciodată numele propriu al unei entităţi statale unice, se scriu în mod obişnuit cu literă mică la iniţială.

SCRIEREA CUVINTELOR COMPUSE

I. Se revine la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui negativ compus niciunul, niciuna „nimeni” şi ale adjectivului pronominal corespunzător niciun, nicio, care se încadrează într-un întreg sistem la care se aplică de mult aceleaşi reguli.

1. Niciun(ul) s-a mai scris „legat” şi înainte de 1953, dată după care nici un(ul) a devenit singura excepţie în mai multe privinţe:

–        a. era unicul pronume (în afară de ceea ce şi spre deosebire, de exemplu, de pronumele cu o componenţă relativ asemănătoare vreun(ul), scris într-un cuvânt) redat grafic ca şi cum ar fi vorba de două cuvinte diferite şi independente şi nu de un unic pronume/adjectiv compus sudat – între componentele căruia nu poate fi intercalat alt cuvânt;

–        b. era singura combinaţie din seria celor formate din nici + când, cât, cum, de cât, de cum, o dată sau odată, odinioară, unde la care nu se făcea distincţie şi în scris între îmbinările libere şi disociabile, în care componentele îşi păstrează individualitatea, şi cuvintele compuse sudate. Astfel, şi până acum trebuia să se distingă, de exemplu, şi în scris, între niciodată „în niciun moment” şi nici odată „nici cândva” (situaţia complicată în acest caz şi de o a treia situaţie: nici o dată „nici o singură dată”, „nicio dată calendaristică” sau „nicio informaţie”) sau între grupurile ortografice fiecare, oarecare, oricine ş.a. şi, respectiv, fie care, oare care, ori cine.

2. Tot atât de normal ca în aceste ultime exemple este să distingem, de pildă, între:

niciun adjectiv pronominal (N-are niciun chef să facă ce i se cere) şi nici un adverb + articol (Nu e naiv şi nici un om neştiutor) sau nici un conjuncţie + numeral (Mă confundaţi, eu nu am nici un frate, nici mai mulţi);

niciunul pronume (N-a venit niciunul „nimeni”) şi nici unul conjuncţie + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici celălalt

combinaţii în care nici este accentuat în frază şi în care se poate intercala, de exemplu, adverbul măcar (N-are nici măcar un prieten).

Aceste combinaţii se folosesc mult mai rar decât pronumele şi mai ales în astfel de structuri binare, destul de clare din punctul de vedere al înţelesului şi al logicii, nu numai al analizei gramaticale.

3. Grafia niciun etc. corespunde şi pronunţării în două silabe [ničun].

4. Ea nu numai că nu îngreunează, ci, dimpotrivă, uşurează recunoaşterea ca atare a pronumelui/adjectivului pronominal în cauză.

5. Acestă grafie a fost adoptată şi de noua Gramatică a Academiei.

6. Ea respectă şi paralelismul grafic cu celelalte limbi romanice în care există pronume cu o structură asemănătoare.

Se scriu „legat” şi:

adjectivele cu structura adjectiv + vocala de legătură o + adjectiv, care exprimă o unitate, având flexiune numai la ultimul element: cehoslovac „din fosta Cehoslovacie”, sârbocroat;

Dar cehoslovac „dintre Cehia şi Slovacia”, sârbocroat „dintre sârbi şi croaţi”.

– adverbul odată „cândva (în trecut sau în viitor), imediat, în sfârşit”: A fost odată ca niciodată, O să-ţi spun eu odată ce s-a întâmplat, Termină odată, Odată terminat lucrul, am plecat.

Dar se scriu în două cuvinte o dată numeral adverbial (Aşa ceva ţi se întâmplă numai o dată în viaţă, Te mai rog o dată, O dată la două luni) şi o dată subst. „zi, dată calendaristică” sau „informaţie”.

II. Se scriu cu cratimă:

adjectivele compuse nesudate cu structura adverb + adjectiv (adesea provenit din participiu), când compusul prezintă o diferenţă de sens faţă de cuvintele de bază: binecrescut „cuviincios”, binecunoscut „celebru”, binevenit „oportun, agreat”;

Ele se deosebesc de îmbinările cu o structură şi o componenţă asemănătoare, care se scriu într-un cuvânt când sunt compuse sudate (binecuvântat) şi separat când sunt grupuri de cuvinte care îşi păstrează fiecare sensul (bine crescut „dezvoltat bine”).

– substantivele compuse cu unitate semantică şi gramaticală mai mică decât a celor scrise într-un cuvânt, ca:

– bunăcredinţă „onestitate”; bunăcreştere, bunăcuviinţă „politeţe”; bunădimineaţa (plantă), bunrămas „adio”;

Compusele sudate cu structură asemănătoare se scriu într-un cuvânt (bunăstare „prosperitate”), iar secvenţele în care componentele îşi păstrează autonomia – în cuvinte separate (bună creştere „dezvoltare bună”, bunul gust al libertăţii).

– primbalerin, primbalerină, primprocuror, pri-solist, prim-solistă;

basbariton, contabilşef[10], cuvânttitlu „intrare de dicţionar”, maşinăcapcană (în care al doilea substantiv este apoziţie);

Se scrie într-un cuvânt blocstart – ca şi blochaus, blocnotes.

– termeni care denumesc substanţe chimice distincte, specii distincte de plante sau de animale (cu nume ştiinţifice diferite) ş.a., la care se generalizează scrierea cu cratimă – indiferent de structură: fluture-de-mătase, gândac-de-Colorado (specii de insecte), viţădevie (plantă).

– tipuri izolate: cuvânt-înainte „prefaţă”, mai-mult-ca-perfect (timp verbal).

SCRIEREA LOCUŢIUNILOR[11]

Se scriu în cuvinte separate, de ex.: băgare de seamă „atenţie”, chit că, cu bună ştiinţă, de bunăvoie „benevol”, de jur împrejurul, de prim rang „de calitatea întâi”; Doamne fereşte, Domnia Lui, Excelenţa Sa, Înalt Preasfinţia Voastră, în ciuda, în jur „în preajmă”, în jur de „aproximativ”, în jurul, în locul, Măria Ta, până ce, până să ş.a.

În locuţiunile odată ce „după ce, din moment ce” şi odată cu „în acelaşi timp cu”, adverbul odată se scrie într-un cuvânt.

Din punctul de vedere al scrierii ca locuţiuni nu sunt semnificative situaţiile în care unele elemente din componenţa lor sunt scrise cu cratimă din motive foneticetodeauna (dea berbeleacul, dintrodată) sau acidental, pentru a reda rostirea lor în tempo rapid (aşa şi aşa/aşa şiaşa) – sau pentru că sunt cuvinte compuse (de (pe) când AdamBabadam).

SCRIEREA GRUPURILOR DE CUVINTE[12]

Fiind grupuri de cuvinte, şi nu un singur cuvânt compus, se scriu „dezlegat” şi:

de mâncat (N-am nimic de mâncat; De mâncat, aş mânca), după prânz ş.a.;

Dar se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă compusele cu o structură asemănătoare: demâncare, demâncat (pop.) „mâncare”, dupăamiază, dupămasă „a doua parte a zilei”.

apă minerală, bună dimineaţa (formulă de salut), bună stare „stare bună” etc.

Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu structură şi componenţă asemănătoare, în care elementele componente nu-şi păstrează sensul de bază şi nu corespund realităţii denumite şi care se scriu fie cu cratimă (bună-dimineaţa „plantă”), fie într-un cuvânt: bunăstare „prosperitate”.

DESPĂRŢIREA LA CAPĂT DE RÂND[13]

Despărţirea numelor de instituţii

cuprinzând abrevieri pentru nume generice sau nume proprii

Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume generice (RA = regie autonomă, SA = societate anonimă ş.a.), şi a numelor proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de ordine: Roman |S.A., SC Severnav | SA., dar şi F.C. | Argeş, RA | „Monitorul Oficial”, SC | Severnav SA (ca şi în scrierea completă: Fotbal| Club| Argeş etc.).

Numele proprii de persoană

Pentru păstrarea unităţii lor, nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul următor numele proprii de persoane: Abd elKader, Popescu (nu: Abd el-|Kader/Abd elKa|der, Popescu/Popescu).

Despărţirea cuvintelor la capăt de rând

Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rând, valabilă pentru ambele modalităţi de despărţire (după pronunţare şi după structură), este interdicţia de a lăsa mai ales la sfârşit de rând, dar şi la început de rând o secvenţă care nu este silabă[14].

Fac excepţie grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa), la care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărţirii.

Normele actuale[15] prevăd, de regulă, atât despărţirea la capăt de rând după pronunţare – care este indicată acum pe primul loc -, cât şi despărţirea după structură – care este indicată acum pe locul al doilea, precum şi cu unele restricţii faţă de recomandările din DOOM1.

Astfel, normele actuale nu mai admit despărţirile după structură care ar conduce la secvenţe care nu sunt silabe, ca în artr|algie, într|ajutorare, nevr|algic.

Despărţirea cuvintelor în scris la capăt de rând nu se identifică cu despărţirea în silabe în sens fonetic.

Conform DOOM1, „regulile bazate pe pronunţare” erau „tolerate”, deci perfect posibile, şi în cuvintele „formate”, la care „despărţirea […] care ţine seama de elementele constitutive atunci când cuvântul este analizabil sau măcar semianalizabil” era nu singura admisă, ci doar cea „preferată”. (caracterul analizabil este însă un lucru destul de relativ, un cuvânt ca obiect, de exemplu, nefiind, practic, nici măcar semianalizabil pentru majoritatea vorbitorilor).

În DOOM1 se preciza că unele cuvinte „formate” cunosc şi (nu doar exclusiv) o despărţire conformă cu structura lor morfologică.

În dicţionarul propriu-zis din DOOM1 însă, deşi corect ar fi fost să se indice, ca variantă, şi despărţirea după pronunţare conformă cu regulile generale (de exemplu tran-salpin etc.) şi nu nu numai cea care se încadrează în categoria excepţiilor, DOOM1 menţiona numai despărţirea morfologică: „transalpin (sil. mf. trans-)”. De aici impresia greşită că, în asemenea cuvinte, silabaţia morfologică ar fi fost singura admisă.

Probabil că şi din acest motiv, ca şi pentru a pune în evidenţă familiile de cuvinte şi mijoacele de formare a acestora, şcoala recomanda aproape exclusiv, la cuvintele „formate”, despărţirea bazată pe analiza morfologică. Notarea diferită, la unele examene şi concursuri, a celor două despărţiri (chiar dublă pentru cea morfologică, cum s-a procedat uneori) nu este deci corectă. Dacă se urmăreşte să se vadă dacă elevii sau candidaţii cunosc silabaţia fonetică ori structura morfologică a cuvintelor, întrebările ar trebui formulate explicit ca atare.

În DOOM2 s-a inversat numai ordinea de preferinţă a celor două modalităţi de despărţire la capăt de rând – după pronunţare (care prezintă şi avantajul pentru ea se pot stabili reguli formalizabile şi mai generale decât pentru despărţirea după structură) şi după structură. Spre deosebire de DOOM1, noul DOOM indică riguros, la toate cuvintele în această situaţie, ambele posibilităţi, fără a o trece sub tăcere pe aceea care este mai puţin convenabilă sub un aspect sau altul.

Ca urmare, în dicţionarul propriu-zis s-a inversat ordinea în care sunt indicate cele două modalităţi de despărţire la capăt de rând pentru cuvintele analizabile şi semianalizabile (compuse sau derivate cu prefixe şi cu unele sufixe): prima este indicată despărţirea bazată pe pronunţare, iar pe locul al doilea despărţirea anumitor secvenţe după elementele lor constitutive.

Se pot deci despărţi şi după structură cuvintele (semi)analizabile, formate în limba română sau împrumutate (în exemple se indică numai limita în discuţie, nu şi limitele posibile între celelalte silabe):

– compuse[16]: arterioscleroză/arterioscleroză, altundeva/altundeva, despre/despre, dreptunghi/dreptunghi, portavion/portavion, Pronosport/Pronosport, Romarta/Romarta;

formaţiile cu -onim: omonim/omonim, paronim/paronim, sinonim/sinonim;

Compusele care păstrează grafii străine sunt supuse numai despărţirii după structura din limba de origine: back-hand.

–        derivate cu prefixe: anorganic/anorganic, dezechilibru/dezechilibru, inegal/inegal, nesprijinit/nesprijinit, nestabil/nestabil, nestrămutat/nestrămutat, proscenium/proscenium, sublinia/sublinia;

–        derivate cu sufixe: savantlâc/savantlâc.

Cel care scrie are deci libertatea, atunci când nu recunoaşte sau nu este sigur de structura morfologică a unui cuvânt mai greu analizabil, să îl despartă pe baza pronunţării (omonim, nu numai omonim), ori, dacă o asemenea diviziune i se pare şocantă la cuvintele mai uşor analizabile, să despartă cuvântul în cauză pe baza structurii lui morfologice (postuniversitar, nu neapărat postuniversitar).

Normele actuale nu mai admit însă nici despărţirile după structură care ar contraveni pronunţării, ca în apendic|ectomie [apendičectomie], laring|ectomie [larinğectomie].

Pentru cuvintele a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele componente sunt neînţelese sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv despărţirea după pronunţare (aborigen, abroga, abrupt, adiacent, abstract, adopta, bancrută, obiect, prospect, subiect).

Nu pun probleme acele compuse (ca binefacere, clarvăzător, pursânge) sau derivate (precum contrafăcut,  descalificat, a  reîncepe) la care cele două tipuri de despărţire coincid.

Se indică o singură despărţire, şi anume după structură, şi la cuvintele compuse (ca altfel, astfel, feldmareşal, portmoneu) şi derivate cu prefixe (ca postfaţă, transbordare) sau cu sufixe (ca pustnic, stâlpnic) cuprinzând anumite succesiuni de consoane care nu admit alte despărţiri.

La cuvintele scrise (obligatoriu sau facultativ) cu cratimă sau cu linie de pauză se admite – atunci când spaţiul nu permite evitarea ei – şi despărţirea la locul cratimei/liniei de pauză. Este vorba de:

cuvinte compuse sau derivate şi locuţiuni: aducere-|aminte;

– împrumuturi neadaptate la care articolul şi desinenţele se leagă prin cratimă: flash-|ul;

– grupuri ortografice scrise cu cratimă: ducându-|se, chiar când rezultă secvenţe care nu sunt silabe: dintr-|un (cazuri în care se recomandă însă evitarea despărţirii);

– cuvinte compuse complexe: americano-|sud-coreean sau americanosud-|coreean.

Câteva norme morfologice

Adjective

La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite la feminin forme cu şi fără alternanţa o (accentuat)oa, în ordinea de preferinţă analoagă/analogă, omoloagă/omolo(în timp ce la altele nu admite forme cu oa: barocă, echivo); adjectivul/substantivul vagabond are femininul vagaboandă, nu vagabondă.

Unele adjective vechi şi mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de un singur gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că şi adjectivele în cauză ar fi „neutre”, cum se indica în DOOM1, chiar dacă au la singular formă de masculin, iar la plural (dacă au plural), formă de feminin: (metal) alcalino-pământos, (barometru) aneroid, (foc) bengal, (substantiv) epicen[17].

Locuţiuni adverbiale

Deoarece locuţiunile adverbiale nu cunosc categoria numărului, locuţiunea adverbială altă dată nu are plural, alte dăţi fiind o locuţiune distinctă.

Articolul[18]

Articolul hotărât enclitic (singular şi plural) se leagă cu cratimă numai în împrumuturile neadaptate:

– a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: bleu-ul [blöul];

– care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: dandy-ul (nu dandiul), dandy-i[19]; gay-ul, gay-i; hippy-ul, hippy-i; party-ul; playboy-ul, playboy-i; story-ul, story-uri.

Se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului la împrumuturile – chiar nedaptate sub alte aspecte – care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: gadgetul [gheğetul], itemul [itemul], weekendul [uĭkendul], inclusiv în cazul unor anglicisme ceva mai vechi, scrise şi conform DOOM1 fără cratimă: westernuri ş.a.

La unele substantive provenite din abrevieri există în prezent tendinţa de a le folosi nearticulat: O.N.U./ONU a decis … (nu: O.N.U.-ul …).

Numeralul

Normele actuale acceptă la femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi postpus substantivului şi forma întâia: clasa întâi/întâia.

În construcţia cu prepoziţia de (care şi-a pierdut sensul partitiv „dintre”, dobândind sensul „de felul”) + pronume posesiv, norma actuală admite, pe lângă plural, şi singularul: un prieten de-ai mei/de-al meu, o prietenă de-ale mele/de-a mea.

Substantivul

Substantivele la care există ezitare în ce priveşte apartenenţa la genul feminin sau neutru, respectiv masculin sau neutru (cu implicaţii asupra formei lor de plural) se află în una din următoarele situaţii:

1. cuvinte de genuri diferite (dintre care unele învechite, regionale sau populare) specializate pentru sensuri sau domenii diferite: a1 (literă) s. m./s. n., pl. a/a-uri; a2 (sunet) s. m., pl. a; basc3 „adaos la bluză sau jachetă”, bască2 „lâna tunsă de pe o oaie, bluză, vestă”, bască3 „limbă”; colind1 „colindat”, colind2/colindă (cântec); zăloagă „semn de carte, capitol”, zălog1 „arbust”, zălog2 „garanţie”;

2. ambele admise ca variante literare libere: basc2/bască1 (beretă), colind2/colindă (cântec);

3. de un singur gen, norma actuală optând pentru astru masculin, foarfecă feminin. Cf. şi cleşte masculin, cu pluralul cleşti. La substantivele mass-media şi media „presa scrisă şi audiovizuală” s-a admis folosirea ca feminin singular: (mass-)media actuală, cu genitiv-dativul articulat (mass-)mediei: prin intermediul (mass-)mediei.

1. Aceste substantive sunt împrumutate de română din engleză (unde media provine, la rândul ei, din latină);

2. Folosirea lor ca feminine singular este în acord cu forma lor.

3. Ea este în conformitate cu trecerea, în limba română, la feminin singular a unor plurale neutre latineşti la origine, cf. lat. supercilia > rom. sprânceană.

Norma actuală admite noile singulare pe care unele substantive feminine cu rădăcina terminată în -l şi pluralul în -e şi le-au creat după modelul sofa, sofale, cafea, cafele: bretea pentru sensurile „bentiţă de susţinere la îmbrăcăminte; ramificaţie rutieră”, sanda (nu bretelă, sandală).

Tendinţa distingerii între forma de singular şi cea de plural se concretizează în acceptarea de către norma academică a singularului cârnat (şi nu cârnaţ), refăcut din forma moştenită tocmai pentru marcarea mai clară a opoziţiei de număr şi prin alternanţa t/ţ.

Unele substantive feminine omonime la nominativ-acuzativ singular au genitiv-dativul singular diferit: maică1 „călugăriţă”, g.-d. art. maicii; maică2 „mamă”, g.-d. art. maicei/maicii/maichii.

Unele substantive feminine terminate în -a sau -ia în limba de origine şi-au creat (şi) o nouă formă nearticulată: cariocă, leva/levă, nutrie.

La unele nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune: Ilenei/Ileanei.

Poate exista ezitare în ce priveşte forma de plural (în cadrul aceluiaşi gen) la unele substantive feminine cu pluralul (şi genitiv-dativul singular nearticulat) în -e sau -i şi neutre cu pluralul în -uri sau -e; la aceste substantive, opţiunea normei actuale este una din următoarele:

– ambele forme sunt admise ca variante literare libere, cu preferinţă pentru una dintre ele (indicată prima în Dicţionar): căpşuni/căpşune, cicatrice/cicatrici, cireşe/cireşi, coarde/corzi, coperte/coperţi, găluşte/găluşti (ca şi râpe/râpi), respectiv niveluri/nivele „înălţime, stadiu, treaptă” (ca şi chipie/chipiuri, tuneluri/tunele);

Acceptarea şi a pluralului în -i, alături de cel în -e, la două substantive de genul feminin nume de fructe: căpşuni şi cireşi, s-a bazat pe faptul că:

1. se înregistrează progresul, în uzul literar, al pluralelor în cauză;

2. nu există decât plurale în -i, atât pentru numele de pomi sau de tufe, cât şi pentru numele fructelor acestora, în cazul mai multor astfel de substantive: fragi, gutui, lămâi, nuci, piersici, rodii;

3. formele de plural din sistemul multor substantive feminine au evoluat, în istoria limbii române, de la desinenţa -e la -i, plurale ca boale, roate, strade, şcoale ş.a. supravieţuind, eventual, numai în expresii (a băga în boale, a merge ca pe roate), dar fiind înlocuite în uzul general prin boli, roţi, străzi, şcoli;

4. încă din Îndreptar[20], căpşună avea pluralul căpşuni.

– se admite o singură formă la unele substantive feminine (monede, dar gagici, poieni, remarci, ţărănci, ţigănci) şi neutre precum seminare (seminarii nemaiavând sprijin într-un singular în -iu).

La împrumuturile recente, în curs de adaptare, norma actuală a adoptat soluţii diferite, şi anume:

– folosirea unor substantive cu aceeaşi formă la singular şi la plural: dandy, gay, hippy, peso, playboy;

– încadrarea în modelul substantivelor româneşti, prin formarea pluralului:

– la cele masculine – cu desinenţa -i, cu altenanţele fonetice corespunzătoare: adidaşi, bodyguarzi/bodigarzi, brokeri, dealeri, rackeţi (ca în DOOM1 boşi);

– la cele neutre, în general cu desinenţa -uri, legată

direct (fără cratimă) la cuvintele – chiar nedaptate sub alte aspecte – care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: gadgeturi [gheğeturi], itemuri [itemuri], trenduri [trenduri], weekenduri [uĭkenduri]);

– prin cratimă la cuvintele a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare (bleu-uri [blöuri], show-uri ouri]) sau care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: party-uri, story-uri.

Verbul

Formele fără -ră- la indicativ mai-mult-ca-perfect plural sunt învechite.

Tratarea în DOOM2 a verbelor de conjugarea I cu sau fără -ez şi de conjugarea a IV-a cu sau fără -esc continuă în mare parte DOOM1.

În principiu nu am intervenit în această chestiune foarte delicată decât atunci când am dispus de informaţii privind uzul formelor. În cazurile în care acestea indicau un echilibru relativ între forme, au fost recomandate ambele variante, iar când discrepanţa era flagrantă, am optat pentru varianta dominantă.

Situaţia verbelor de conjugarea I la care am intervenit asupra normării din DOOM1 este următoarea:

a se prosterna (fost fără şi cu -ez, în această ordine; BC[21] prosternă / prosternează 27 / 114) a devenit numai cu, ca şi a decerna;

– au devenit numai fără -ez a ignora (BC ignorează / ignoră 2 / 147), a îndruma (foste cu şi fără -ez, în acestă ordine; BC îndrumează / îndrumă 6 / 141), a înfoia (fost fără şi cu -ez, în această ordine; BC înfoaie / înfoiază 139 / 11);

– au devenit fără şi cu -ez, în această ordine, a înjgheba (BC înjghebează / înjgheabă 62 / 82) ş.a.

Verbele de conjugarea a IV-a la care am intervenit asupra normării din DOOM1 se află în una din următoarele situaţii:

– au devenit numai fără -esc a bombăni (fost numai cu -esc; BC bombăne /bombăneşte 119 / 17), a dăinui (fost cu şi fără -esc, în această ordine; BC dăinuieşte /dăinuie 14 / 119), a ţârâi (BC ţârâie / ţârâieşte 147 / 3); la fel a absolvi, inclusiv pentru sensul „a termina un an/o formă de învăţământ”;

au devenit cu şi fără -esc, în această ordine: a biciui (BC biciuie / biciuieşte 57 / 65), a birui (fost numai fără -esc; BC biruie / biruieşte 50 / 78) ş.a.;

În cazul fluctuaţiei dintre formele sufixate şi cele nesufixate nu se poate impune, din păcate, cu forţa, o coerenţă, neconfirmată de uz, numai de dragul coerenţei. La asemenea verbe (unele provenite din onomatopee), lucrurile nu pot fi încă tranşate definitiv şi într-un mod care să satisfacă sentimentul tuturor vorbitorilor.

Nu există mijloace de memorare a formelor recomandate sau criterii pentru deducerea lor logică, fiind necesară consultarea DOOM2. Nu înseamnă că şi alte variante decât cele înregistrate în DOOM2 nu ar fi posibile şi, cum şi între diversele dicţionare există deosebiri, folosirea, în cazurile de dubiu, a altei variante decât cea indicată în DOOM2 nu ar trebui penalizată, făcând parte mai curând dintre variaţiile de uz decât dintre abaterile de la o normă categorică.

ALTE INTERVENŢII ÎN DICŢIONARUL PROPRIU-ZIS

Indicaţii de uz

Inventarul DOOM2 conţine peste 62.000 de cuvinte. S-au păstrat cea mai mare parte a intrărilor din DOOM1, adăugându-se indicaţii de uz la cuvintele care nu aparţin limbii literare actuale: a aburca (pop.), babaros (arg.), baboşă (reg.), colonelă (înv., rar), gagică (fam.), iactanţă (livr.), odicolon (înv., pop.) etc.

Faptul că un cuvânt precum gagică (care s-a extins în limbajul familiar) figurează în DOOM (încă din prima ediţie) nu înseamnă că el ar fi fost „adoptat ca normă academică” şi că ar fi devenit „oficial”. În cazul unui asemenea cuvânt, normarea priveşte numai scrierea şi flexiunea, nu uzul; pentru situaţiile în care este folosit în registrul căruia îi aparţine sau într-o operă literară, DOOM2 arată că pluralul lui nu (mai) este gagice, ci gagici, iar genitiv-dativul singular articulat trebuie scris şi pronunţat gagicii.

Modificări

Prin intervenţii mai mult sau mai puţin punctuale operate în corpul dicţionarului s-au modificat o serie de recomandări ale DOOM1:

– scrierea şi/sau pronunţarea unor împrumuturi: dumping, antidumping [(anti)damping], nu [(anti)dumping]; knockdown [knocdaǔn/nocdaǔn] şi knockout [knocaǔt/nocaǔt], nu cnocdaun, cnocaut; categoria formaţiilor cu -men împrumutate din engleză sau din franceză (care nu mai sunt scrise cu -man): congresmen, pl. congresmeni; recordmen, pl. recordmeni; tenismen, pl. tenismeni (cf. şi femininele recordmenă, tenismenă, formate în româneşte) etc.;

– unele forme flexionare:

a continua are, conform normei actuale, la indicativ şi conjunctiv prezent, persoana I singular, forma (să) continui (nu (să) continuu), ca şi la persoana a II-a singular, după modelul unor verbe în -ia (ca a apropia);

– a mirosi are la indicativ prezent, persoana a III-a plural, forma (ei) miros (nu (ei) miroase);

– s-au admis, atât la cuvinte vechi, cât şi la cuvinte mai noi, unele forme ca variante literare libere: astăreală / astereală, becisnic / bicisnic, cearşaf / cearceaf, chimiluminiscenţă / chimioluminescenţă, corijent / corigent, delco / delcou, diseară / deseară, fierăstrău / ferăstrău, filosof /filozof, luminiscent / luminescent, muschetar / muşchetar, pieptăn / pieptene, polologhie / poliloghie, tumoare / tumoră;

– s-au eliminat unele forme sau variante, recomandând (numai) acciză, astm, azi-noapte, carafă, chermeză, chimioterapie, container, crenvurst, a dăula, de-a-ndăratelea, a dispera, fiică, a fonda, israelian, lebărvurst, luminator, machieur, machieuză, maseur, maseuză – ca şi cozeur, dizeur, dizeuză -, marfar, magazioner, mesadă, pricomigdală, zilier, nu (şi) acciz, astmă, as-noapte, garafă, chermesă, chemoterapie, conteiner, de-a-ndăratele, a dehula, a despera, crenvurşt, fii[fĭică], a funda, izraelian, lebervurşt, luminător, machior, machieză, masor, mărfar, magaziner, misadă, picromigdală, ziler etc.;

– s-a admis existenţa la unele nume compuse de plante şi de animale, de dansuri populare, de jocuri ş.a. a formei nearticulate şi a flexiunii: abrudeanca (dans), neart. abrudeancă, g.-d. art. abrudencii;

– s-au considerat (formal articulate şi) de genul masculin (nu neutru, cum este cuvântul de bază), numele de plante sau de animale compuse de tipul acul-doamnei (plantă) s. m. art., degeţel-roşu;

„epitetele” referitoare la persoane au fost considerate de ambele genuri, nu numai masculine: bâlbâilă s. m. şi f.;

– s-a admis, printre altele, existenţa unor forme de singular la nume de popoare vechi (alobrog), de specii animale şi vegetale (acantocefal) ş.a.;

– s-a considerat că substantivele provenite din verbe la supin nu au în general plural şi s-au tratat separat locuţiunile formate de la ele: ales s. n.; alese (pe ~) loc. adv.;

– s-au respectat, pentru numele şi simbolurile unităţilor de măsură, prevederile sistemelor internaţionale obligatorii/normelor interne stabilite de profesionişti: watt-oră cu pl. waţi-oră, nu wattoră, pl. wattore;

– s-a schimbat încadrarea lexico-gramaticală a unor cuvinte:

-sunt considerate locuţiuni pronominale de politeţe[22] (şi nu secvenţe formate din substantiv + adjectiv pronominal posesiv sau pronume personal în genitiv) tipurile Domnia Ta, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră etc., deşi formaţiile sunt analizabile, deoarece acordul predicatului cu aceste secvenţa folosite ca subiect nu se face cu persoana a III-a, ca în cazul substantivelor, ci cu persoana la care se referă, de ex. cu persoana a II-a: Excelenţa Voastră veţi fi primit de preşedintele ţării.

bunplatnic, rău-platnic, ca şi viţă-de-vie ş.a. (considerate, probabil, de autorii DOOM1 îmbinări libere şi de aceea neinclus în dicţionar), sunt socotite compuse;

uite este considerat interjecţie, şi nu formă verbală[23] ş.a.

Adăugiri

S-au adăugat cca 2.500 de cuvinte:

împrumuturi din latină şi din diverse limbi moderne, (re)intrate în uz, majoritatea din engleză, dar şi din franceză, spaniolă etc., marcate ca angl(icisme), fr(anţuzisme), hisp(anisme) etc.: acquis, advertising, airbag, broker, cool, curriculum, dealer, gay, hacker, item, jacuzzi, macho, trend etc.;

Includerea în DOOM2 a unor împrumuturi recente neadaptate, mai ales anglo-americane, nu trebuie interpretată ca o recomandare a tuturor acestora. Ea se bazează pe ideea că, dacă folosirea lor nu poate fi împiedicată, iar unele dintre ele ţin de o modă ce poate fi trecătoare, ignorării problemei – care lasă loc greşelilor – îi sunt preferabile înregistrarea formelor corecte din limba de origine şi sugerarea căilor pentru posibila lor adaptare la limba română. Viitorul va decide care dintre aceste cuvinte vor rămâne, asemenea atâtor împrumuturi mai vechi, şi sub ce formă anume, şi care vor dispărea.

– cuvinte existente în limba română, dar care, din diverse motive, lipseau din DOOM1 (unele intrate în limbă sau devenite uzuale după elaborarea acestuia):

a accesa, acvplanare, aeroambulanţă, aeroportuar, albnegru, albargintiu, anglonormand, aurolac, a se autoacuza, autocopiativ, blocstart, cronofag, dublucasetofon, electrocasnic, a exînscrie, extra adj. invar., gastroenterolog, giardia, heliomarin, metaloplastie, neocomunism, neoliberal, policalificare, politolog, preaderare, primoinfecţie, proamerican, sociocultural, super adj. invar., teleconferinţă, a tracta, ultra adj. invar. etc.;

compuse absente din DOOM1: à la, alaltăieridimineaţă, mâinedimineaţă; azimâine ş.a.;

derivate de la nume de locuri româneşti (albaiulian, negruvodean), de la nume de state (srilankez) şi alte derivate care pun probleme (shakespearian/shakespeare-ian) ş.a.;

– dublete ale unor cuvinte existente în DOOM1: compleu, emisie, frecţie, mental, ocluzie, papua, repertoar ş.a.alături de complet, emisiune, fricţiune, mintal, ocluziune, papuaş, repertoriu;

– cuvinte provenite din abrevieri: ADN ş.a.;

– nume proprii cu care trebuiau puse în legătură substantive comune înregistrate în dicţionar: Acropole faţă de acropolă ş.a.;

– nume proprii care fuseseră normate în anexele la DOOM1 sub o formă susceptibilă de amendări: Artemis, pentru care am recomandat g.-d. lui Artemis, nu Artemidei ş.a.;

– grupuri de cuvinte omofone cu cuvinte compuse: de sigur, nici un(ul) etc.

Autoarea articolului: Ioana Vintilă-Rădulescu (ioanar1@rdslink.ro)

Preluare din locația sursă.


[1] Cuvintele la care s-au făcut modificări de normă faţă de ediţia I sunt precedate în DOOM2 de semnul exclamării (!), iar cuvintele nou introduse – de steluţă (*).

[2] Academia Republicii Socialiste România, Institutul de Lingvistică al Universităţii Bucureşti, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, redactor responsabil: Mioara Avram, redactor responsabil adjunct: Laura Vasiliu.

[3] Considerăm neavenită continuarea războiului celor două litere, „â din a” şi „î din i”: indiferent de motivaţii, schimbarea, din nou, a acestei convenţii grafice ar fi o dovadă de ridicolă imaturitate pentru o cultură care pretinde a fi luată în serios.

[4] Denumirea ha este rar folosită.

[5] Pronunţarea chĭu, indicată în DOOM1, este nerecomandabilă.

[6] ş şi ţ au sub s şi t o virguliţ㸠şi nu o sedilă (care se utilizează sub c în alte limbi: ç). În unele programe de calculator, ş, spre deosebire de ţ, apare în mod greşit cu sedilă.

[7] Citit şi [zed].

[8] Deoarece diftongul [ŭi] nu există în limba română.

[9] Vocala care poartă accentul principal este subliniată cu o linie.

[10] În COR. Clasificarea ocupaţiilor din România, Meteor Press, Bucureşti, 2003, şi în actele normative (Ordonanţa de urgenţă nr. 191 din 12 decembrie 2002, în Monitorul Oficial al României, XIV, nr. 951, Partea I, 24 decembrie 2002), numele de funcţii compuse cu şef sunt scrise în cuvinte separate; cf. şi negociator şef etc.

[11] Deoarece nu pun alte probleme de scriere decât cele generale, precum şi ale componentelor lor, multe locuţiuni – interpretate uneori şi drept grupuri de cuvinte – nu au fost incluse în DOOM1, în DOOM2 adăugâdu-se un număr restrâns.

[12] Aceeaşi observaţie ca şi la locuţiuni.

[13] Când utilizarea cratimei ar putea produce confuzii se foloseşte aici pentru a indica locul despărţirii bara verticală.

[14] Chiar dacă include o vocală propriu-zisă, cum prevedea regula din DOOM1, care era mai puţin restrictivă.

[15] Cf. şi Dicţionarul general de ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, s.v. silabaţie: „Regulile morfologice nu [subl. ns. I. V.-R.] sunt obligatorii”.

[16] Din cuvinte întregi, elemente de compunere sau fragmente de cuvinte dintre care cel puţin unul există independent şi cu un sens care corespunde celui din compus.

[17] În noua Gramatică a Academiei (GALR = Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Gramatica limbii române. I. Cuvântul, Editura Academiei, Bucureşti, 2005), p. 148 se vorbeşte în asemenea cazuri de adjective defective „numai cu forme de neutru”.

[18] În DOOM2 s-a păstrat categoria articolului, deşi în noua Gramatică a Academiei acesta nu mai este recunoscut ca parte de vorbire.

[19] Dar derivatul dandism, nu dandysm.

[20] Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995.

[21] Blanca Croitor, „Variantele verbale literare libere: tendinţe în limba română actuală”, în Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002, p. 57-76.

[22] În GALR, p. 213, sunt numite îmbinări locuţionale, dar şi locuţiuni.

[23] Cf. şi GALR, p. 679-680.

Ochi ortodocși pentru o căsătorie anglicană

Claudiu Bălan a văzut nunta datorită soției lui.

Eu am citit articolul datorită RSS-urilor lui.

Și preiau de aici articolul său pentru a-i mulțumi pentru sensibilitatea sa la detalii și pentru găsirea lucrurilor importante într-o mare de informație…din care strategie editorială învățăm și noi…nu puține lucruri.

***

Aseară am auzit din presă că astăzi va fi marea nuntă regală dintre William şi Catherine. Nu m-a interesat deloc subiectul, dar soţia mea, ca toate fetele de altfel care se emoţionează la astfel de evenimente, a acordat mai multă atenţie subiectului şi mi-a spus că e nerebădătoare să vadă tot ce se va întâmpla.

Dimineaţă am fost la liturghia marii sărbători a Izvorului Tămăduirii împreună cu copiii, iar când ne-am întors am stat la masă. Deodată mi-am adus aminte că astăzi e  marea nuntă şi Iulia a deschis repede televizorul.

Vă mărturisesc că eram sceptic în privința acest eveniment mediatizat excesiv, considerând că sunt alte  lucruri mai importante decât nunta regală pentru viitorul omenirii. Dar totuşi acum îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat prin minte să deschid la timp televizorul pentru a vedea ceva ce m-a sensibilizat într-un mod aparte.

Din primele minute am fost foarte curios să văd cum se va desfăşura ceremonia religioasă în marea catedrală Westminister Abbey pentru că n-am asistat niciodată la o cununie săvârşită în ritul Bisericii Anglicane, ruptă canonic de Biserica Catolică.

În multe ţări ale Europei certificatul de căsătorie se obţine după slujba sfintei cununii din biserică fără a mai fi nevoie şi de o trecere pe la starea civilă (primărie) pentru că statul validează unirea bărbatului şi a femeii după ce este săvârşită de Dumnezeu prin preoţi în biserică.

La noi în ţară, ca o reminiscenţă a vremurilor comuniste, încă mai este nevoie de o ceremonie la starea civilă, cutoate că ţări ortodoxe precum Grecia oferă certificatul de căsătorie imediat după taina cununiei. Acest obicei arată că Dumnezeu este singurul care poate uni pe barbat cu femeia lui prin Duhul Sfânt şi actele care se încheie la starea civilă sunt doar consecinţe ale acestei uniri.

Ca să revin, nunta lui William şi a Catherinei nu a avut o ceremonie civilă ci totul s-a desfăşurat la biserică. Faptul că două miliarde de oameni  urmau să vizioneze această nuntă arată că mulţi pot lua exemplu bun din ceea ce s-a întâmplat acolo. În lumea secularizată în care trăim nunta înseamnă petrecere la restaurant, distracţie, câţi bani scot, unde pleacă mirii în luna de miere şi alte asemenea.

Organizatorii acestui somptuos eveniment regal din Londra au reamintit lumii întregi că momentul esenţial al nunţii este taina cununiei săvârşită în biserică şi transmisă în direct în toată lumea,  petrecerea şi dineul fiind doar evenimente private de familie, mai puţin importante pentru viitorul poporului britanic.

Catedrala era pregătită minunat pentru acest mare eveniment. Mireasa a fost foarte decent îmbracată cu o rochie care nu scotea în evidenţă nicio partea a trupului, fără a fi excesiv machiată şi coafată. Catherine şi-a exprimat dorinţa de a arăta cât mai natural. Imaginea familiei regală nu se poate folosi de excentricitatea şi lascivitatea vestimentaţiilor la modă ci trebuie să fie mereu echilibrată, neostentativă şi plăcută tuturor celor din popor.

Familia regală nu este ca o familie prezidenţială care astăzi este şi peste patru ani nu mai este, ci trebuie să-şi păstreze blazonul curat sute de ani de acum încolo altfel istoria n-o va ierta. Regalitatea are un aer de veşnicie, imprumutând ceva din slava lui Dumnezeu, şi de aceea nu are niciodată voie să calce strâmb ci trebuie să afişeze o moralitate ridicată, arătându-se ca exemplu pentru tot poporul.

Cei doi miri, William şi Catherine, împlineau visul etern al tinerilor: bărbatul îmbracat în uniformă, ofiţer în aviaţia militară, prinţ al Casei Regale de Windsor iar astăzi mire în faţa lui Hristos, iar femeia o fată curată şi frumoasă din popor, care apare în faţa tuturor într-o rochie albă strălucitoare urmând să devine prinţesă.

Cununiile care se pun pe capul mirilor la nunta din ritul creștin-ortodox chiar acest lucru semnifică: regalitatea mirilor, dar nu o regalitate omenească, ci una împărătească, domnească, dumnezeiască. Cei doi miri sunt uniţi şi încununaţi de Hristos iar apoi predaţi ca împarat şi împărăteasă lumii din care au venit pentru a împlini menirea omului: unirea prin iubirea a omenirii cu Dumnezeu.

Pentru că şi Biserica Anglicană este o biserică creştină am putut recunoaşte în timpul slujbei multe pasaje din psalmi, evanghelii, epistolele pauline sau din Vechiul Testament. Înainte de a le pune inelele pe mână, episcopul anglican le-a vorbit de roadele nunţii aşa cum este ea lăsată şi binecuvântată de Dumnezeu la Cana Galielii.

După acest moment deosebit de frumos, fratele miresei a intonat extraordinar, aproape pe de rost, un pasaj din Evanghelia după Ioan, evanghelia iubirii, moment care m-a impresionat foarte mult. Am realizat atunci că sute de milioane de oameni ascultă cuvintele lui Hristos şi se bucură de ele.

Am conştientizat atunci că Evanghelia este universală şi toţi oamenii de pe glob o primesc aşa de uşor în suflet pentru că e de acolo, e pentru inimă, pentru că vorbele lui Hristos sunt pline şi astăzi şi vor fi până la sfârşitul lumii de Duhul Sfânt care înmoaie şi cea mai împietrită inimă.

Vă daţi seama? O evanghelie ascultată de sute de milioane de oameni… Ce minuni face Dumnezeu!

Se foloseşte Dumnezeu de orice prilej pentru a-şi arăta iubirea şi slava Lui minunată. Poate cei care priveau la acea nuntă aveau cu totul alte aşteptări, venind pe străzile Londrei sau deschizând televizoarele pentru alte motive, dar au dat de mesajul lui Hristos, de Evanghelia iubirii propovăduită paşnic unei lumi întregi fără a obliga pe nimeni s-o asculte.

La asemenea momente îmi dau seama cât de mult ne asemănăm noi oamenii, chiar şi fiind din ţări diferite, de religii diferite, bogaţi sau săraci, cu studii sau fără, toţi vibrăm duhovniceşte la acelaşi lucru: la atingerea Creatorului, la harul lui Dumnezeu.

Cei doi miri simbolizează idealul de familie a tuturor tinerilor: o familie plină de viaţă, tânără, curată, fără probleme de niciun fel, iubită şi apreciată de toată societate… o familie exemplu pentru oamenii din popor, cu mulţi copiii şi roade multe arătate prin fapte bune..

De ce atât interes pentru o nuntă între doi tineri? De ce atât de multă dorinţă de a privi o nuntă regală?

Pentru că totul pare ca-n poveşti, totul e împărătesc, strălucitor, impunător, organizat la fiecare detaliu, fără cusur… Interesul extraordinar pentru această nuntă vine din dorul tuturor de copilărie, de poveşti frumoase unde binele mereu învinge, unde răul iese mereu pe uşa din dos iar oamenii ajung să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Interesul imens pentru nunta regală este dorul nostru imens pentru veşnicie, dorul nostru de Dumnezeu Cel care ne-a creat să fim mereu atraşi câtre El, dor pe care ni-l exprimăm fără să vrem în alte moduri.

Am privit patru ore la televizor o nuntă ca-n poveşti în care mirii au plecat într-o caleaşcă împărătească până la palatul lor, şi unde după ceva timp au ieşit în faţa mulţimilor pentru a se săruta decent şi tandru, arătând încă odată cât de frumoasă este lumea pe care a creat-o Dumnezeu şi cât de rodnică poate fi unirea dintre bărbat şi femeie.

Tânara familie regală e un exemplu de decenţă pe care mulţi tineri fără repere ar trebui să-l urmeze.

Nunta s-a desfăşurat astăzi, când Biserica Anglicană o sărbătoreşte pe Sfânta Catherina, ocrotitoarea miresei, arătându-ne încă odată că şi la Londra, unde secularismul este la el acasă, sfinţii sunt consideraţi rugători pentru noi în împărăţia cerurilor.

Şi ca totul să fie şi mai frumos, în Catedrala din Westminister Abbey se aflau două icoane ortodoxe bizantine: una în partea dreaptă cu Mântuitorul Hristos şi alta în partea stângă cu Maica Domnului, simbolizând parcă icoanele împărăteşti de pe catapeteasmă bisericilor ortodoxe.

M-aş bucura dacă în comentariile şi discuţiile noastre vom evita să scoatem în evidenţă minusurile acestui eveniment şi unele metehne ale familiei regale, încercând să luam doar ce-i mai bun din tot ceea ce vedem, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Vasile cel Mare.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!