Deformarea adevărului

În Noua structură și opera lui Marcel Proust, Camil Petrescu explică felul cum evoluția filosofiei și a științei atrage după sine dezvoltarea într-un anumit sens a literaturii. Spre exemplu, „pozitivismul și materialismul în filozofie ne-au dăruit apoi realismul și naturalismul în artă, pentru care zugrăvirea realității [în mod] fotografic a fost un ideal. […] Scriitorul are atât de mult convingerea că descriind ce vede redă viața însăși, cum omul de știință și filozoful materialist credeau cu seriozitate că fizica și chimia vor explica în ultimă analiză toate enigmele lumii, chiar specificitatea gândirii însăși”[1].

Putem să facem multe observații pe marginea acestor afirmații, dar să le lăsăm așa. În mare sau dintr-o anumită perspectivă, Camil Petrescu are dreptate. Și da, realismul și naturalismul mai ales, în literatură, pot fi enumerate printre consecințele filosofiilor care au bântuit secolele XVIII, XIX și XX. Deși există lumini și umbre, precum și multe nuanțe care ies de sub incidența unor definiții sau a unor teoretizări care încearcă să explice fenomenele în câteva cuvinte.

Ca în orice curent, o formulă deja brevetată începe să producă în serie și apare și o literatură mai mult sau mai puțin de duzină, care nu e interesată atât de experiența umană cât de combinațiile tehnice de succes. Iarăși îi dau dreptate lui Camil Petrescu, dar în același timp nu pot să înțeleg cum speră el să obțină autenticitatea înlocuind un set de convenții cu alt set de convenții, care, la rândul lor, ajung să nască literatură… convențională.

N-am înțeles asta niciodată: și anume pretenția inovatorilor de a-i demola pe predecesori sub cuvânt că ei vor rămâne veșnic autentici, că nimeni și nimic nu le va veșteji programul literar (ca să nu mai zic de pretenția că vor rămâne veșnic…).

Aș vrea să nu mă interpreteze cineva greșit: eu înțeleg foarte bine că un scriitor aparține unei epoci, se poate integra unui curent, poate avea crezuri literare, poate adera la o anumită ideologie etc. Până aici nu e nimic anormal. Ceea ce nu înțeleg sunt programele nimicitoare, care interzic să mai fie ce-a fost sau să mai existe alții care să îndrăznească a gândi altfel. Sinceră să fiu, eu prefer scriitorii care…scriu mai mult și teoretizează mai puțin. Adică fac mai mult și vorbesc mai puțin. Cred că literatura noastră e saturată de programe și rețete literare (în toate direcțiile).

Însă mi-a atras atenția un pasaj, din cele înfățișate de Camil Petrescu, despre formulele de succes care se repetau, ale romanului european de secol XIX-XX: „Caracterul-tip e luat cu abilitate – tot raționalistă – anume pe dos. Burghezul cumsecade e o bestie; prostituata e un înger, criminalul e un suflet de sfânt; bețivul e genial; omul normal e mărginit, rău, fără simțul devotamentului, nu poate inspira simpatie; omenia desăvârșită se întâlnește (în mod automat) doar în bordel și speluncă etc.”[2].

Recunoașteți tipologia? V-ați mai întâlnit cu astfel de personaje? Da, le vedeți zilnic, mai ales în filmele americane și europene. Și aș putea adăuga, la cele enumerate de autorul nostru: Preotul care e un ipocrit și un corupător, credinciosul care e un individ bătut în cap, pervers și necinstit, devianții care sunt oameni generoși și curajoși, care-și ajută semenii și pot să salveze lumea, adolescenții sau tinerii sociopați, care n-au niciun scop în viață, nimic de făcut pe lume, se îmbracă și se comportă provocator și sfidător și cu toate acestea în ei zac mereu eroi cu virtuți neînchipuite, etc. etc.

Mai mult, în ultima vreme, cei care poartă Cruci la gât (inclusiv în filmele românești, cum ar fi Las Fierbinți) sunt niște indivizi de nimic, borfași și mincinoși, în schimb rockerii, sataniștii, curvele, tatuații de toate felurile, cei care au tot felul de credințe oculte sunt oameni buni și sensibili, caritabili și deschiși la minte.

Asemenea, cei care n-au educație sau cultură (în afara unei minimale școlarizări), stau toată ziua în baruri și se cuplează la nimereală, cu ocupații minore, mobile sau sezoniere, dau dovadă însă, în filme, de o conștiință morală cu mult peste medie, ajungând adevărați eroi epopeici (filmul ține loc de epopee), dacă nu cumva Ahile sau Ulise au rămas de mult în urma lor.

Perversitatea cea mai mare a acestei situații constă în faptul că aceste tipologii sunt imitate, la origine, după un tipar creștin. Da! Hristos, în Evanghelii, este Cel care ne-a arătat că poți găsi oameni buni și minunați în curve, în bandiți, în hoți, în avari etc, pe când un Apostol se poate transforma în trădător. Da, Hristos ne-a învățat să nu lepădăm pe nimeni, ci să încercăm să recuperăm oamenii. Lumea de dinainte de Hristos nu avea niciun fel de înțelegere sau de simpatie pentru astfel de marginali, adică pentru cei care nu se aliniau standardelor generale ale societății, care erau excluși și excluși rămâneau toată viața lor.

Însă Evangheliile nu ne spun că nu există deosebire între bine și rău. Dimpotrivă, suntem îndemnați să facem această deosebire tot timpul. Iar personajele negative devin pozitive pentru că și după ce au trecut printr-o transformare radicală, fără a fi rămas, adică, ceea ce fuseseră înainte. S-au pocăit cutremurător de mult, până la sfârșitul vieții, iar metamorfoza lor a fost covârșitoare, dacă le cunoști biografia. Evangheliile nu ne propun desfrânarea, hoția, avariția sau delăsarea ca mod de viață, dacă îi laudă pe unii care le-au practicat. Nu îi laudă pentru că le-au practicat, ci pentru că au avut puterea să le părăsească, crezând în ceea ce e bine, în ceea ce Hristos le-a arătat că e bine, Binele care e mult peste ceea ce credeau ei că e binele vieții lor, căzând în patimi josnice. Evanghelia îi laudă pentru că binele pe care l-au făcut după convertire a fost covârșitor de mare și mult în comparație cu răul anterior.

Dar cum am ajuns să facem din proscriși niște modele sociale? Mesajul aparent al filmelor este că nu trebuie să acceptați ipocrizia feței oamenilor (ceea ce reprezintă un mesaj creștin pe deplin!). Însă mesajul subversiv este că nu trebuie să acceptați să vă fie propovăduită virtutea. Că oamenii sunt buni de la natură (de la Rousseau încoace), că ei fac binele fără să aibă vreo credință, vreo educație sau cultură care să îi determine să ajungă la concluzii morale excepționale!

Personajele din filme nu se schimbă deloc, experiențele extraordinare prin care trec nu le modifică întru nimic, e ca și cum ar fi trecut ca peștele prin apă. Ele au fost și rămân extraordinare prin ele însele, își sunt suficiente loruși. Evenimentele din film au fost numai ca să ne arate nouă ce oameni minunați sunt aceștia! Și că noi nu știm, de fapt, în viața de zi cu zi, să îi recunoaștem, uitându-ne după caractere clasice care nu merită atenție.

Rezultatul e, desigur, nivelarea morală a oamenilor, eliminarea oricăror criterii moral-religioase din judecata cotidiană…

Dar, după cum vedeți, ideologia nu e nouă deloc. Înainte de a exista Hollywood-ul și televizorul, existau alte metode de a o implementa. Și dacă dăm vina pe epoca modernă, putem să avem surprize enorme analizând mentalitățile din secolele precedente. Tehnologia tot mai avansată e un mod de a servi ideologia sau gândirea perversă (dacă o folosești în acest scop), nu generatoarea ei…


[1] Cf. Romanul românesc interbelic. Dezbateri teoretice, polemici, opinii critice, antologie de Carmen Mușat, Ed. Humanitas Educațional, București, 2004, p. 118.

[2] Idem, p. 119.

De ce azi nu mai vrem să vedem moartea?

Părintele John Behr, într-o conferință ținută anul trecut la Balamand, intitulată: [Ce înseamnă] a deveni om în Hristos[1] (fragmentul tradus e spre finalul conferinței, de la min. 51. 49):

„Înțelegerea noastră asupra relației dintre viață și moarte s-a schimbat în mod fundamental în secolul trecut, într-un mod cu adevărat cutremurător, modificând peisajul la o scară fără precedent.

Ceea ce vreau să spun este că foarte puțini oameni azi văd moartea. Vă rog să luați aminte că vorbesc în primul rând despre societatea occidentală în care trăiesc, deși bănuiesc că suntem toți din ce în ce mai mult occidentali astăzi.

Știm că oamenii mor, le vedem trupurile, vedem trupurile celor căzuți în război, din cauza foametei, în acte de terorism, vedem moartea la o scară copleșitoare, greu de cuprins, dar, în familiaritatea ei intimistă, devenim niște străini față de moarte. Și există o diferență marcantă față de situația care exista cu un secol în urmă.

La începutul secolului al XX-lea, cea mai mare parte a oamenilor aveau unul sau mai mulți frați și surori care mureau în copilărie, unul sau ambii părinți care să fi murit înainte de a ajunge la maturitate. Iar acum, azi, părinții noștri trăiesc până când noi trecem dincolo de perspectiva de viață a generațiilor trecute. Poți să ai 70 de ani astăzi iar părinții tăi să fie încă în viață. Niciodată nu s-a auzit de așa ceva în istoria omenirii.

În trecut, cei adormiți, frați și surori, părinți, prieteni, vecini, erau ținuți acasă, în salon/ cameră, fiind jeliți și vegheați, spălați și pregătiți pentru înmormântare [înconjurați de toată lumea, inclusiv de copiii mici – n. m.], până când erau duși de acasă la Biserică, unde erau încredințați lui Dumnezeu și apoi așezați în pământ, pentru a fi păstrați și păziți acolo.

Astăzi însă, și rețineți că vorbesc în primul rând despre America și Europa de Vest, unde locuiesc și muncesc, astăzi trupul [celui adormit] este îndepărtat cât mai repede și lăsat îngrijitorului profesionist, antreprenorului de pompe funebre, care cosmetizează trupul pentru a-l face să arate cât mai bine.

Apoi, în America, trupul este așezat într-o casă funerară, unde becurile – nu vă mint – sunt roz. Așa încât lumina lor face să pară că trupul este încă viu, în speranța că vom putea face un comentariu, când mergem să vedem trupul, de genul: Arată mai bine ca niciodată.

Sicriul este închis în timpul slujbei funerare. Sau, din ce în ce mai mult în ziua de azi, nu se mai face nicio slujbă funerară, ne dispensăm de trup, iar ulterior oamenii se întâlnesc pentru o slujbă de comemorare, în care se rememorează viața cuiva fără ca trupul mortului [de care e vorba] să fie acolo.

Toate acestea trădează o atitudine ambiguă și neliniștitoare față de trup. Noi nu mai vedem întreaga Liturghie a morții, cum am numit-o, în toată familiaritatea ei intimistă și personală.

Și fără a mai vedea aceasta [moartea] ca pe o realitate mereu prezentă, ne focusăm mai mult ca oricând asupra trupului nostru. Așa încât facem exerciții fizice și ne îngrijim de trupul nostru mai mult decât orice altă generație trecută din istorie. Suntem obsedați de trupurile noastre.

Și putem face aceasta scuzându-ne printr-un argument luat din teologia creștină. Susținem că credința noastră este una a întrupării, în care trupul este templul Duhului, și de aceea trebuie să facem exerciții fizice, pentru ca trupul să fie cel mai bun templu cu putință. Dar apoi, când e vorba de moarte, zicem că trupul nu e decât învelișul de carne muritoare din care persoana [sufletul] s-a eliberat. Așa încât, după cum spune Părintele Thomas Hopko, „azi trăim ca hedoniști și murim ca platoniști/ platonicieni”. Ne petrecem toată viața trăind pentru trup, iar când murim zicem că trupul nu reprezintă persoana, că persoana este eliberată din trup…

Deci, într-un sens realistic, nu mai vedem moartea azi. Iar eu consider că aceasta este cea mai mare schimbare produsă în existența umană. […]

Dacă este adevărat ceea ce am spus mai devreme, că Hristos ne arată ce înseamnă a fi Dumnezeu prin felul în care moare ca om, atunci pur și simplu, dacă nu mai vedem moartea, nu Îl mai vedem pe Dumnezeu. Punct. Dacă nu știm că viața vine prin moarte, atunci orizontul nostru devine total imanent. Credem că viața înseamnă a trăi acum din plin, pentru trupul nostru, pentru plăcerea noastră. […]

Sarcina noastră astăzi este să ne întoarcem la moarte, îngăduind morții să fie văzută, cinstindu-i pe cei adormiți cu o Liturghie a morții întreagă și prin mărturia noastră personală că viața vine prin moarte[a în Hristos]”.

Atitudinea aceasta, care refuză să vadă moartea, adaug eu, este una marcată profund de perspectiva protestantă și neoprotestantă asupra trupului, asupra rolului pe care trebuie să îl aibă Înmormântarea, precum și asupra vieții dez-ascetizate, de-spiritualizate și guvernate de o așa-zisă morală teologică abstractă.

Chiar zilele trecute am fost aproape șocată să văd, într-un film polițist, o „comemorare” funerară (nu slujbă!) baptistă, urmată de intonarea unor cântece religioase specifice, de către un cor, ceea ce a provocat un dans (la propriu) și o veselie deșucheată a întregii comunități în jurul sicriului care, pe acest fundal, a fost scos afară din respectiva „biserică” baptistă, în timp ce lumea se împrăștia dansând, fără să mai fie vorba de a-l conduce la cimitir pe decedatul care, pe deasupra, fusese pastorul comunității și protectorul lor, iubit și respectat, și murise asasinat pentru a-i apăra pe ei…

Și din ce în ce mai mult această perspectivă asupra morții ne atinge și pe noi, românii, într-un fel sau altul. Gândirea la moarte (despre care Sfântul Vasilios cel Mare spunea că e adevărata filosofie), încurajată foarte mult de contactul direct cu realitatea morții, este tot mai mult rejectată și înlăturată din mintea oamenilor, pentru a face lor distracției și divertismentului…


[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=WG191o60cIA&t=450s.

Predica Patriarhului României

Toate manifestările predicatoriale ale unui predicator ortodox sunt predica lui. Pentru că predica lui cuprinde tot modul în care el se manifestă în vorbire, în scris și în viața de zi cu zi. De aceea, în articolul de față, unul festiv, cu ocazia împlinirii vârstei de 68 de ani[1], mă voi ocupa de modul în care predică Patriarhul Daniel Ciobotea, Patriarhul României. Pentru că în persoana sa avem un predicator ortodox care predică în mod expres, în mod aluziv, dar și în mod tacit.

Deși Patriarhul Daniel predică în mod liber, predica sa e una pregătită. Atât ca informație, cât și ca tonalitate. Nu predică spontan decât arareori. Doar mici fragmente din predică ne dau de înțeles că au legătură cu publicul din fața sa. Pentru că, cel mai adesea, mesajul său e unul care vizează un public global și nu local. Se așteaptă ca predica sa să fie preluată, să fie mediatizată, și de aceea preîntâmpină clarobscurul și nu agreează cantonarea în evenimente locale. Pentru că glasul Patriarhului trebuie să fie autoritativ în manieră națională, dar și universală.

Își începe predica de la pasajul evanghelic din ziua respectivă sau de la viața Sfântului pomenit atunci, actualizând un conținut îndeobște cunoscut la nivel teologic, neaventurându-se în controverse filologice, istorice și teologice de ultimă oară. Pentru că modul său de a predica e unul clasic, profund catehetic, dar și mistagogic, care ține să sublinieze specificul teologiei noastre ortodoxe și modul nostru luminos și echilibrat de a vedea lucrurile. Predică românește, după textele traduse și clasicizate în spațiul nostru eclesial. Sublimează polemicile. Folosește informații din online, dar fără să le citeze. Face aluzii la diverși autori și teme teologice, pentru ca să îmbie la lectură sau să atragă atenția asupra importanței lor. Iar când predică, acesta manifestă dorința de a vorbi în fraze concise. Lapidaritatea, în momente cheie, o resimte ca pe o nevoie presantă. Pentru că Patriarhul Daniel Ciobotea e vorbitorul care simte că o predică trebuie să fie clară, concisă, fără ambiguități, cu sublinieri viguroase, pe înțelesul oamenilor, pentru ca oamenii să plece cu lucruri esențiale de la Slujbă.

Evanghelia zilei este pista de lansare spre diverse zone teologice sau realități sociale. În predica de ieri[2], spre exemplu, Patriarhul Daniel a subliniat faptul că implicarea noastră în afaceri ne poate face insensibili la minunile din viața semenilor noștri. Căci gadarenii au fost „preocupați [mai degrabă] de valoarea materială a porcilor decât de vindecarea spirituală a concetățenilor suferinzi. Paguba pricinuită prin înecarea porcilor li s-a părut mai mare decât binefacerea vindecării celor doi oameni demonizați”[3]. Pe când în predica la Sfântul Ilie Tesviteanul, vorbind despre persoana Sfântului, a subliniat faptul că Sfântul Ilie a fost „un Profet care nu s-a impus atât prin cuvântări, cât prin fapte minunate, prin râvna sa, prin viața sfântă și prin lucrările sale binecuvântate de Dumnezeu”[4]. Pentru că inflația de vorbe nu transmite atât de multe ca faptele, ca faptele reale. Pentru că faptele bune, evlavioase, sunt fotografiile personale care vorbesc mult mai expresiv despre noi decât cuvintele.

Patriarhul României obișnuiește să facă fotografii de grup după fiecare Dumnezeiască Liturghie, în care să integreze și comunitatea prezentă la Slujbă. Și aceste fotografii sunt profund eclesiale. Însă instituțiile media care îi publicitează lucrarea pastorală îl fotografiază uneori de unul singur, vrând să arate prin aceasta unicitatea sa. Fără doar și poate, Patriarhul e numai unul. Însă unicitatea în fotografiile publice nu îl avantajează. Pentru că îl singularizează în mod nefast, îl separă de Biserică, ceea ce e o erezie vizuală din punct de vedere ortodox. Căci Patriarhul trebuie văzut mereu împreună cu Biserica, în slujire și în dialog frățesc cu oamenii.

Patriarhul României predică și când tace. Predică prin mimica feței și gestica sa, prin modul în care se pătrunde de slujire. Predică și prin fotografiile sale și prin cărțile sale și prin interviurile și luările sale de poziție. Predică și când exprimă condoleanțe și când premiază pe cineva. Dar reticența sa față de interviuri și față de implicarea sa personală în online e un minus al predicării sale. Eu cred că Patriarhul României ar trebui să vorbească în mod programatic cu presa și cu diverse instituții prietenoase și ostile Bisericii, dar, în primul rând, ar trebui să vorbească în mod deschis, firesc cu oamenii, printr-un canal propriu de comunicare ca Facebook sau Twitter. Un articol personal în social media al Patriarhului ar fi mult mai benefic decât un comunicat de presă. Ar fi cât 10 comunicate, deși comunicatele de presă ale Patriarhiei exprimă, în esență, opiniile sale. Numai că în comunicate vorbește instituția și nu omul care conduce Biserica națională. Dezinstituționalizarea în materie de comunicare nu e doar un trend, ci o nevoie a lumii noastre. Pentru că cei familiarizați cu mediul online vor ca Ierarhia Bisericii să comunice în mod deschis, imediat cu ei.

Iar un cont personal al Patriarhului României pe Facebook, spre exemplu, ar umple golul dintre două prezențe publice ale Patriarhului, pentru că cititorii, care sunt și credincioși în același timp, l-ar percepe a fi în mod continuu cu ei prin exprimările sale zilnice. Căci, în esență, scrisul și comunicarea online sunt o slujire continuă a Bisericii. Pentru că mediul online nu suplinește, ci amplifică slujirea noastră eclesială și o universalizează într-un mod extrem de facil și de onest.

Patriarhul României vorbește mult despre persoana Mântuitorului Iisus Hristos și despre lucrarea Sa răscumpărătoare și mântuitoare. Fără însă să Îl scoată pe Hristos din Treime, pentru că Dumnezeul nostru treimic este fundamentul lumii și al Bisericii. Însă vorbirea despre Hristos este de importanță universală, atâta timp cât „învierea lui Hristos din morți este un dar al lui Dumnezeu pentru toți oamenii din toate generațiile, din toate locurile și timpurile. [Căci] învierea lui Hristos oferă sens vieții omului pe pământ. Pentru că prin învierea Lui noi învățăm că omul nu este făcut pentru mormânt, ci pentru cer. El nu este făcut ca să rămână în pulberea pământului, ci el este făcut pentru înviere și viață veșnică”[5].

Patriarhul Daniel pledează pentru familia creștină tradițională și pentru unirea Liturghiei cu filantropia, cu iubirea concretă și reală a oamenilor, cu ajutorarea lor la propriu[6]. Iar în predica de anul acesta la Cincizecime, vorbind despre rolul lui Dumnezeu Duhul Sfânt în viața noastră, Patriarhul Daniel a spus că „Duhul Sfânt este și Cel care ne curățește de păcate, ne face din oameni răi oameni buni, din oameni rigizi ne face oameni blânzi, sensibili, iubitori de Dumnezeu și de semeni pentru că este foc curățitor. [Pentru că] El luminează mințile oamenilor să înțeleagă Scripturile și să înțeleagă voia lui Dumnezeu în viața lor”[7]. Căci lupta noastră împotriva secularizării și a minimalizării Bisericii în societate este una teologică, care trebuie dusă cu argumente teologice și duhovnicești, cu argumente pragmatice.

Patriarhul României predică într-un mod didactic, folosindu-se de un lexic echilibrat, uneori explicând cuvinte sau sintagme teologice așa cum face ca Profesor la facultate. Tonul în care Patriarhul predică e unul profesoral și nu confesiv, elementele confesive în predicile sale fiind rare. În mod voit rare. Și acesta e un alt minus al predicării sale. Pentru că oamenii vor să-l cunoască pe predicator din predicile sale. Iar elementele confesive introduse în predici sunt faptele care întăresc vorbele predicatorului.

Cărțile sale de predici sunt stilizate, dar nu au bibliografia aferentă. Păstrează marca oralității. Sursele de inspirație ale Patriarhului sunt diverse, autoritățile la care el se raportează fiind Dumnezeiasca Scriptură, Sfinții Părinți și teologi reprezentativi recenți, mentorul său, Părintele Dumitru Stăniloae, fiind citat adesea. Mesajul său public, cu preponderență, e pentru ascultătorul cu studii medii între 30-60 de ani. Și, mai ales, vizează segmentul feminin al publicului ortodox, care este preponderent în viața liturgică a Bisericii.

În ultimii ani, Patriarhul Daniel a înțeles tot mai mult importanța prezenței Bisericii în online, dar canalele informative ale Bisericii nu au produse media proprii pentru copii, tineri, bătrâni, intelectuali, teologi, oameni cu nevoi speciale. E nevoie de produse media specializate, create de către specialiști în domeniu.

Însă ceva e sigur: Patriarhul României are gustul schimbării, pentru că vede împlinirea Bisericii în viitorul eshatologic al lumii și nu în trecut. Trecutul Bisericii ne aduce în prezent Tradiția Bisericii. Dar Biserica e vie, e mereu vie, pentru că Tradiția Bisericii e mereu vie, e duhovnicească, fiindcă e plină de slava lui Dumnezeu. Și Dumnezeu, prin slava Lui, ne ține pe toți cei credincioși în relație vie, reală, cu Sine.

La mulți ani, Preafericirea voastră, și multă împlinire în tot ceea ce faceți!


[1] A se vedea: https://basilica.ro/patriarhul-romaniei-aniverseaza-implinirea-varstei-de-68-de-ani/.

[2] A se vedea: https://basilica.ro/propovaduire-prin-fapte-pedagogia-mantuitorului-in-cazul-gadarenilor-explicata-de-patriarhul-daniel/.

[3] Ibidem.

[4] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-il-elogiaza-pe-sf-ilie-este-cel-mai-mare-proroc-in-ceea-ce-priveste-faptele-nu-cuvantarile/.

[5] Cf. https://basilica.ro/parintele-patriarh-daniel-pastele-este-sarbatoarea-iertarii/.

[6] Cf. https://basilica.ro/hristos-a-inviat-salutul-adresat-de-patriarhul-romaniei-papei-francisc-text-integral/.

[7] Cf. https://basilica.ro/doar-prin-lucrarea-duhului-sfant-se-pot-aduna-oamenii-in-comuniune-patriarhul-daniel/.

Brâncuși: sculptor creștin ortodox

E titlul unui studiu al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Am citit ediția a doua (revizuită de autor), Ed. Trinitas a Patriarhiei Române, București, 2013. Am citit-o de abia acum, pentru că mi-a sesizat recent Părintele Dorin de unde o pot downloada.

Cartea are prefață, e împărțită în patru capitole și are 101 pagini. A fost publicată mai întâi în 2007, când s-au împlinit 50 de ani de la adormirea lui Brâncuși și 100 de ani de la realizarea primelor capodopere, Rugăciunea și Sărutul (p. 7).

Autorul a considerat că e un moment potrivit pentru a evidenția „prezența credinței și a spiritualității creștin-ortodoxe în viața și opera sa” (p. 8).

Pentru că mulți exegeți au observat influența artei populare asupra gândirii și artei sale, dar „puțini au remarcat în arta lui influența credinței creștine ortodoxe sau a tradiției liturgice bizantine” (p. 11). Ca de obicei, aș adăuga eu. Întotdeauna când avem artiști îndatorați tradiției, se marșează pe folclor și tradiții populare, în exegeză…

Dan Botta a făcut, prin 1930, legătura cu arta ortodoxă: „Bizantină, sculptura lui Brâncuși este fructul dogmei care interzice chipul săpat, al dogmei care nu prescria decât sculptura geometrică, floarea, simbolul” (ibidem).

Părintele Patriarh Daniel pleacă de la o premisă bună și corectă științific: „dimensiunea religioasă a operei lui Brâncuși, remarcată sporadic de câțiva exegeți sau critici de artă, trebuie evidențiată mai temeinic și mai sistematic pornind atât de la propriile mărturii ale sculptorului, exprimate mai ales în Aforismele sale, cât și de la universul liturgic ortodox în care a trăit și activat el” (p. 13).

Într-adevăr, după cum ni se dezvăluie în carte, biografia și mărturiile autorului ne descoperă o personalitate care s-a intersectat destul de mult cu viața și cu gândirea Bisericii, lucru pe care mărturisesc că nu am ajuns să îl cercetez și acum l-am aflat și eu. E un punct de plecare semnificativ.

Citatele din Aforismele lui Brâncuși sunt chiar impresionante pentru cineva ca mine care nu le-a citit. N-am știut că Brâncuși a avut o conștiință religioasă atât de marcantă, dar mai ales că a confesat-o atât de inechivoc[1].

„Într-unul din aforismele sale Brâncuși declară că apropierea de Dumnezeu-Creatorul, sau comuniunea cu El, este o condiție a înțelegerii operelor sale, tocmai pentru că ele oferă bucurie curată. Or, în experiența religioasă autentică bucuria curată, foarte diferită de plăcerea simțuală, este experiența prezenței harului divin în viața omului (cf. Noul Testament,  Filipeni 4, 4 și Galateni 5, 22)” (p. 19).

În copilăria și tinerețea sa, Brâncuși a iubit sunetele clopotelor, a fost clopotar și membru în corul bisericesc (p. 21), și chiar „cânta cu multă măiestrie „susținutele și unicele lui «aleluia» până la expir și «Doamne, miluiește» modulat de 100 de ori, de nimeni ajuns în această performanță vocalizantă” [V. G. Paleolog]”(cf. p. 25) de unde înțelegem că avea și simț muzical foarte dezvoltat, nu numai plastic-vizual.

Avea voce de tenor. Inclusiv la Paris a fost cântăreț de strană și paracliser la Biserica Ortodoxă Română „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” (ibidem).

Părintele Patriarh citează o exegetă elvețiană care observa, referitor la Coloana infinitului: „Coloana este aidoma recitativului liturgic al muzicii gregoriene (bizantine, n.n.) ale cărei imnuri aveau să-l însoțească toată viața, din fragedă tinerețe până în anii parizieni; în patrie și mai târziu în biserica româno-ortodoxă din Paris, el le intona în timpul liturghiei cu vocea sa pură de tenor. Cât de adânc ancorată în el trebuie să i fost această infinit de subtilă monotonie, obținută doar prin alungirea sau accentuarea silabelor!” (Carola Giedion Welcker, Constantin Brâncuși, Ed. Meridiane, București, 1981, p. 72, apud ibidem).

Sculptorul a căutat „fluiditatea spirituală” în materie. „Iar la sfârșitul vieții sale, Brâncuși a dorit ca trecerea sa la viața veșnică să fie întâlnire cu Bunul Dumnezeu în atelierul pe care-l numise cândva filială a Mănăstirii Tismana” (p. 26).

Își stropea cu Sfânta Aghiasmă atelierul din Paris, iar înainte de a muri a fost spovedit și împărtășit de Arhiepiscopul Teofil de la Biserica Ortodoxă Română din Paris (ibidem), unde a fost ulterior și prohodit (p. 29).

Spunea mereu „Bunul Dumnezeu” și se considera aproape de El (p. 26, 29).

În ziua înmormântării, „vremea era splendidă, plină de lumina soarelui, ca și arta sa” (p. 29).

„Constantin Brâncuși a surprins și plasticizat prin artă „esențele” sau spiritualitatea existenței create, mărturisind că esențialul ultim al existenței este viața netrecătoare, veșnică: „Nu mai sunt de mult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esențiale”. Așadar, Brâncuși trăia și mărturisea, ca un creștin convins, credința apostolică biblică potrivit căreia: „cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt netrecătoare” (2 Corinteni 4, 18)” (p. 30).

Părintele Patriarh citează: „Ceea ce este real este esența. Iar dacă te apropii de esența reală a lucrurilor, ajungi la simplitate (Brâncuși). Și consideră că strălucirea dată de polisarea îndelungă a operelor brâncușiene cât și mărturisirea căutării esențelor are legătură profundă cu credința ortodoxă a artistului: „Întreaga operă a lui Brâncuși este marcată de aceste adevăruri esențiale. Și anume, în primul rând, lumina interioară a materiei, pe care o sesiza el, este o epifanie sau un veșmânt creat al luminii necreate, al harului, care leagă între ele originea și finalitatea universului. Cântărețul bisericesc Constantin Brâncuși a citit adesea la slujba Vecerniei Psalmul 103 în care psalmistul Îl cheamă pe Dumnezeu zicând: „Cel ce se îmbracă cu lumina ca și cu o haină” (cf. Psalmi 103, 2) și a cântat în noaptea Sărbătorii Sfintelor Paști: „Iată, acum toate s-au umplut de lumină, și cerul și pământul și cele de dedesubt!” ” (p. 33-35).

Părintele Patriarh Daniel afirmă că „materia sculptată (lemnul, marmura, piatra, bronzul ș.a.) poate transmite lumină-semnificație ca prezență harică a Creatorului etern în creația Sa temporală” (p. 35). Adică simbolul poartă în sine lumina semnificației prin care se deschid porțile minții și ale inimii ca să pătrundă în om înțelegerea și bucuria harului dumnezeiesc.

Alt citat din Brâncuși: „Aud astăzi vorbindu-se de tot felul de curente în artă. Este un soi de babilonie universală. Arta nu s-a dezvoltat decât în marile epoci religioase. (…) Şi tot ceea ce se creează prin filosofie (înțelepciune, n.n.) devine bucurie, pace, lumină și libertate” (ibidem).

„Prima sa sculptură cu mare încărcătură spirituală a fost Rugăciunea” (p. 36).

„În mod justificat a fost subliniată legătura care există între Rugăciunea lui Brâncuși ca sculptură și viziunea spirituală din icoanele ortodoxe înfățișând forme umane alungite și transfigurate, ca dinamică a comuniunii spirituale a omului cu Dumnezeu. Astfel, se constată că Brâncuși a sculptat, de fapt, „femeia-rugăciune, stilizată de sute de ani, mai întâi în pictura de obârșie bizantină, pe icoane” [C. Zărnescu]” (p. 38).

„Pentru Brâncuși creșterea copacilor, zborul păsărilor, înotul peștilor, săltatul broaștei țestoase, iubirea din sărutul omului și tot elanul vieții sunt contemplate și sculptate ca aspirație după bucurie netrecătoare și elan spre lumină cerească”, zice Părintele Patriarh (ibidem).

Pasărea Măiastră (Minunată) a lui Brâncuși, ca de altfel toate Păsările în văzduh și Păsările de aur, este o pasăre fără aripi, care zboară sau se înalță pe verticală. Ea este o pasăre despre care Brâncuși însuși a spus: „Pasărea aceasta reprezintă zborul fără mândrie, fără sfidare și fără orgoliu. Mult timp m-am luptat ca să ajung la această formă în care înălțarea să fie făcută fără mândrie, fără orgoliu”. „Istovesc la Pasărea măiastră din 1909 încoace și mi se pare, iată, că nu am desăvârșit-o încă. Eu aș vroi să reprezint imponderabilul într-o formă concretă”. […] Zborul acesta nu este în primul rând efortul aripilor, ci rod al spiritului sau elanului ei interior, ca răspuns al ei la o chemare cerească tainică și fascinantă. Brâncuși a surprins astfel taina relației smerenie-înălțare. Pasărea Măiastră arată că numai întru smerenie, întru receptivitatea căutării și a comuniunii, există o înălțare interioară adevărată” (p. 41).

Pasărea Măiastră, simbol al sufletului uman botezat sau unit cu Duhul Sfânt – Care S-a arătat ca Porumbel la Botezul Domnului în Iordan (cf. Matei 3, 13-17, Marcu 1, 9-11, Luca 3, 21-22, Ioan 1, 32-33) –, unește în chipul ei minunat deodată smerenia și dinamismul creșterii spirituale” (p. 42).

Părintele Patriarh consideră că „Săruturile sculptate de Brâncuși în anii 1907, 1910, 1919 și 1940 (1945?), ca simboluri ale iubirii nupțiale, roditoare de viață umană, se integrează și se transfigurează în stâlpii Porții Sărutului, în acei ochi mari și cordiali ai unei iubiri eterne, mai tari decât moartea, iubire concentrată în nemuritorul suflet-ochi, văzător al luminii netrecătoare din cetatea Ierusalimului ceresc, „gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei” (Apocalipsa 21, 2)” (p. 42, 45).

„Arta lui Brâncuși este „o sculptură a luminii” [V. G. Paleolog], în care „transparența devine transcendență” [Carola Giedion Welcher]”(p. 45), adică act de transcendere a lumii empirice.

Un capitol din carte e dedicat integral ansamblului de la Târgu-Jiu și poartă titlul: „Lumini ale universului liturgic ortodox în Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana fără sfârşit”. Începe de la p. 47.

Trebuia să fie un monument funerar în cinstea eroilor căzuți pe malul Jiului în 1916 (ibidem). A fost ridicat în anii 1937-1938 și „este, în primul rând, un memorial închinat eroilor, în care jertfa ca dăruire de sine este transfigurată în iubire a vieţii eterne, iar în al doilea rând, o sinteză a întregii opere artistice a lui Constantin Brâncuși, care omagiază prin ea însăși credinţa și arta poporului român” (p. 48).

Din ansamblul monumental face parte și Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, construită între 1927-1937 (ibidem).

Brâncuși însuși a făcut legătura între Masa Tăcerii și Cina cea de taină. Inițial, sculptorul o numise Masa flămânzilor. Dar „Masa Tăcerii poate avea multiple semnificații duhovnicești” (p. 50).

Părintele Patriarh e de părere că, mai presus de alte semnificații, „Masa Tăcerii, prin forma ei rotundă care „adună, unește și apropie”, reprezintă transfigurarea morţii prin refacerea comuniunii personale a celor vii cu cei morţi într-un alt plan: rugăciunea celor vii pentru cei morţi. Și aceasta indică pentru Brâncuși biruinţa spiritului asupra durerii cauzate de moarte și transfigurarea acesteia în serenitate și odihnă reprezintă o vocaţie a artei autentice” (p. 51).

Masa Tăcerii sculptată de Constantin Brâncuși este rotundă asemenea meselor din casele ţăranilor, pe care le folosesc ei mai ales când mănâncă, în faţa focului din vatră. Chiar în casa părintească a lui Brâncuși și în biserica din satul său de naștere se aflau aceste mese rotunde. În județul Gorj există și câteva mese rotunde ca mese de altar în biserică. În orice spaţiu ar fi așezată, masa rotundă intensifică, prin simbolul ei de adunare și de apropiere, starea de comuniune între persoane. Plasată într-un parc public, apelul ei tainic vizează deodată viaţa comunitară și spațiul cosmic. Astfel, Masa Tăcerii cu cele 12 scaune din Ansamblul comemorativ de la Târgu-Jiu evocă legătura între eternitate și istorie, între cer și pământ” (p. 54).

„Cine se reculege la Masa Tăcerii poate privi în ax peste pragul de sus al Porţii Sărutului, prin crucea Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru și Pavel”, spre Coloana fără de sfârșit sau „Coloana nemuririi”. Prin urmare, în această vedere axială și axiologică, tăcerea și odihna se prefac în TrecereMutație spre Înviere și Viață veșnică” (p. 56).

Coloana fără sfârșit, este, de asemenea, un simbol al biruinţei iubirii eterne asupra morții, precum și simbol al înălţării omului în lumină veșnică. „Asemănată cu o capelă de rugăciune, cu un arbore ceresc, cu un stâlp funerar, cu zborul unui stol de păsări…” [I. Jianu] Coloana fără sfârșit este ceea ce, de fapt, s-a cerut de către cei ce au comandat monumentul: un memorial al eroilor, o pomenire a lor cu recunoștinţă, din neam în neam, o imensă lumânare de Înviere care leagă pământul cu cerul!” (p. 61).

„Brâncuși spune că ideea de jertfă smerită și de efort în trepte este prezentă chiar în această Coloană fără sfârșit: „De ce am conceput (Coloana nesfârșirii) în romburi? (…) Pentru că nu poţi merge în sus, lin, liniștit, ci suind pe trepte, pe care le desăvârșim prin munca și energia noastră. Aceste trepte prezintă urcușuri și scoborâșuri! Şi nu isprăvim niciodată!” ” (p. 66).

„Constantin Brâncuși a fost și a rămas, fără îndoială, un artist creștin-ortodox român, nu doar botezat în Biserică, ci și un credincios trăitor în interiorul vieţii Bisericii” (p. 69).

„Multe dintre operele lui Brâncuși poartă în ele lumină din lumina interioară a icoanelor, a cântărilor și a rugăciunilor liturgice ortodoxe, ele chemându-ne, ca și Liturghia ortodoxă, la pace și bucurie în prezenţa și binecuvântarea lui Dumnezeu” (p. 72).

„Meritul sculptorului Constantin Brâncuși constă în faptul că a folosit, cu o extraordinară inspiraţie artistică și înţelepciune creștină, un memorial al morţii jertfelnice pământești ca motiv de meditaţie asupra misterului vieţii și iubirii cerești de dincolo de moarte, exprimând, într-o formă artistică cu totul nouă, o tradiţie liturgică și culturală românească foarte veche” (ibidem).

„Constantin Brâncuși, unind credinţa cu arta, avea dorinţa să exprime în majoritatea operelor sale lumina interioară a creaţiei sau lumina „esenţelor” din persoane și obiecte, ca pe o taină a transfigurării și ca pe o chemare la comuniune a oamenilor cu Dumnezeu-Creatorul în lumina Sa „pururea fiitoare”, dăruitoare de libertate, de pace și de bucurie eternă. Prin punerea în lumină a „fluidităţii spirituale” din materie, Constantin Brâncuși „trezește spiritul”, pentru a vedea spiritual că întreaga existenţă este dar al lui Dumnezeu către oameni, o permanentă convorbire și cooperare a lui cu lumea” (p. 76).

„Materia sculptată de Brâncuși cheamă pe cel ce o contemplă la trăire spirituală profundă, mai precis îl invită să devină sculptorul sau artistul propriei sale vieţi” (p. 79)…

Cu atâtea dovezi, trebuie numai să vrei să vezi drept…

Cartea mi-a plăcut și chiar m-a captivat în multe puncte, pentru că autorul ei a știut să păstreze, în studiul său, un echilibru științific între realitatea biografică, dovezile extrase din mărturiile sculptorului și interpretarea pe care a acordat-o artei acestuia. Nu s-a precipitat în formule encomiastice (cum se întâmplă la noi destul de des când autorii studiilor sunt teologi sau clerici fără simțul măsurii și fără interferențe reale cu arta, dar nerăbdători să impresioneze), având în vedere celebritatea internațională a operei lui Brâncuși.

Din cele ce am aflat din cartea Părintelui Patriarh Daniel, cazul lui Brâncuși pare cu mult mai clar, în sensul îndreptățirii de a-l interpreta ortodox, decât cel al lui Eminescu, spre exemplu, de la care nu avem decât puține articole și puține poeme explicite. Și cu toate acestea, după cât cunosc, nici opera lui Brâncuși nu a scăpat de „mareea indiană” – de-a dreptul potop, aș zice eu –, care îi îneacă pe artiștii români (pe scriitori îndeosebi), adică de hermeneutica ce favorizează înțelegerea lor prin prisma mitologiei și a religiilor indiene.

În această privință, eu cel puțin aș fi dorit și o abordare polemică, dar autorul n-a vrut să riște. Pentru că, nedeschis spre orizonturi interpretative adverse opiniilor sale, studiul riscă să rămână izolat, să fie considerat „subiectivist” (spun asta pentru că știu prea bine tertipurile critice ale celor ce rejectează orice fel de interpretare creștină a marilor valori din arta românească și universală).

Autorul nu s-a extins prea mult în considerațiile sale, în sensul descifrărilor detaliate, deși mie mi-a lăsat impresia că ar fi putut dezvolta mai mult subiectul. Probabil că îndatoririle de Înalt Ierarh i-au răpit posibilitatea de a se îndeletnici cu elaborarea îndelungă a lucrării.

Pe de altă parte, faptul că nu s-a extins mai presus de cât i-a permis timpul și specializarea și că nici n-a intrat în altercație cu alte opinii exegetice, având în vedere că nu e neapărat un specialist în critica de artă plastică, e un gest cuminte. Aici e de studiat un material imens, atât despre Brâncuși, cât și despre istoria sculpturii, și nu poți să ieși în arena critică nepregătit.

Nici eu nu sunt critic de artă plastică și nici nu sunt de acord să amestecăm specializările sau să considerăm că ar fi superfluu să dobândim un anumit grad de specializare înainte de a ne pronunța într-o direcție. Din păcate, la noi se practică adesea această depășire de traseu inițiatic, pe care o consider o lipsă de minimă decență ca să nu zic impostură.

Tocmai de aceea am apreciat efortul făcut de Părintele Patriarh Daniel, care, în opinia mea, mi se pare un demers ce se păstrează în limitele onestității și ale sobrietății epistemologice. Deși sunt sigură că se pot găsi și mulți cârtitori care să nu dorească (fără explicații) să primească nimic din interpretările teologice, pentru simplul motiv că nu le agreează…

Cartea e mărturia unei înțelegeri personale, cu aparat critic suficient și satisfăcător, pe măsura dimensiunilor cercetării. Putea să se limiteze la a fi un eseu, în felul în care proceda Părintele Nicolae Steinhardt, și tot ar fi fost interesantă. Cu atât mai bine dacă are și susținerea unei înfățișări academice, căutând să convingă, nu doar să emită impresii.

M-a bucurat foarte mult să văd că un Ierarh al nostru a reflectat în felul acesta asupra operei unui mare artist român. Și nu a unui artist oarecare. Se poate spune că a fost ales tocmai pentru notorietatea lui, pentru anvergura mondială. Însă trebuie să recunoaștem că e foarte greu, nefiind în domeniu, să te pronunți despre arta lui Brâncuși. Care numai ușor nu e de interpretat, având în vedere ermetismul limbajului plastic.

Părintele Patriarh Daniel a făcut față acestei provocări. Felul cum a pus problema e de natură să evite acuzațiile că s-ar fi hazardat – argument forte cu care opiniile în favoarea ortodoxiei unei opere sunt, la noi, de obicei, eliminate cu succes din orizontul critic de o majoritate exegetică ostilă Bisericii și Creștinismului (când ei se hazardează, adică bat câmpii, nu e nimic, sunt „seducători” pentru speculația intelectuală, dar când „se hazardează” adepții tradiției, sunt luați cu mătura…).

Da, studiul acesta e doar începutul, dar pot să existe cercetători care să continue și să adâncească exegeza ortodoxă de aici. E un început care poate fi continuat, cu migală, cu seriozitate, cu competență.

S-au spus multe despre Brâncuși, dar, ca și în cazul lui Eminescu și a altor genii ale culturii române, e loc pentru încă și mai multe, dacă nu vorbim doar pentru a ne afla în treabă și pentru coroane de lauri (ceea ce consumă cerneală multă, umple bibliotecile de moloz și mințile oamenilor de discursuri superflue). Și mai ales, e loc pentru exegeze care să releve dreapta lor poziționare în continuitatea și totodată în interiorul tradiției spirituale, eclesiastice, a românilor, fără a dori vreodată să „anexăm” pe cineva, forțat, Ortodoxiei, oricât de mare artist ar fi, dacă nu e cazul[2].

În situația lui Brâncuși, demersul Părintelui Patriarh Daniel e cu totul îndreptățit și corect.


[1] În cazul lui Eminescu, spre exemplu, suportul declarativ e minim în comparație cu vastitatea operei și mai ales cu enunțurile poetice care par a fi în contradicție cu mesajul creștin. Pentru că, dacă Brâncuși e un ermetic, ca și Ion Barbu, Eminescu în schimb nu e considerat îndeobște ermetic, ci retoric și chiar didactic (cum se exprima Ion Negoițescu vorbind de Scrisoarea I), uitându-se adesea că romantismul de cunoaștere e cu totul altă mâncare de pește decât cel edulcorat și accesibil, fiindcă  e mai degrabă înrudit cu hermetismul poetic, după cum bine observa cineva.

[2] Fac această precizare, pentru că mulți ar putea crede, în ceea ce mă privește, că încerc să-l „ortodoxizez” pe Eminescu sau pe alți poeți sau scriitori români, din cauză că sunt eu credincioasă sau Preoteasă. Nu am această intenție cu absolut niciun creator. Nu vreau să fac „ortodox” pe niciun eretic sau blasfemiator, oricât de mare poet sau scriitor ar fi el, chiar și geniul geniilor dacă ar fi.

Pentru mine, o asemenea inițiativă ar fi o hulă împotriva lui Dumnezeu și deci un păcat imens, cu care nu aș dori vreodată să mă împovărez, pentru nimic în lume. Și tocmai de aceea, cercetările mele în critica literară sunt oarecum anevoioase, pentru că nu scriu orice îmi trece prin cap și nu mă lansez în speculații, ci numai atunci când mă luminează Dumnezeu, într-un sens sau altul, îmi compun exegezele.

În felul acesta, poate că pe unii i-am nemulțumit cu rezervele mele exprimate la adresa poeziei lui Coșbuc și a lui Vasile Voiculescu (cel din Ultimele sonete…), dar eu așa înțeleg și simt. Dacă cineva îmi demonstrează riguros „ortodoxia” lor, sunt gata să accept această demonstrație și să îmi revizuiesc opinia.

În ceea ce-l privește pe Coșbuc, nu l-am „defavorizat” pentru că era greco-catolic, pentru simplul motiv că, în oboseala mea extremă, atunci când am scris despre el, am uitat pur și simplu că nu era ortodox și l-am tratat ca pe un ortodox (având în minte și aprecierea superlativă a lui Crainic), în comentariul meu. Ulterior am revenit și am făcut precizările de rigoare…

Povestea unei boli providențiale

De la vârsta de 16 ani, când am început să scriu literatură, nu am avut niciun concediu până acum, la 41 de ani fără o lună. Adică nu m-am oprit niciodată din lucru pentru o lună de zile, în care să dorm, să mă plimb și să nu scriu niciun rând. Pentru că deviza mea a fost: „Somn numai noaptea, și acela puțin, și nicio odihnă peste zi!”.

Însă pe 10 septembrie 2018, după ce terminasem de tradus Înțelepciunea lui Sirah (ultimele două capitole) și după ce scrisesem 4 pagini la predica de pe 14 septembrie și eram împlinit interior, m-am pus bucuros la masă, am mâncat ciorbă de os de porc dimpreună cu soția mea, era totul bine, mă pregăteam pentru pus în pat. Pe la ora 20 și ceva m-am uitat pe telefon ca să văd ce feeduri mai am. Și, fiind pe You Tube, după ce le-am citit pe cele de pe Facebook, am dat o linie cu degetul și am văzut pe rapid lucrurile…

Însă atunci, într-o fracțiune de secundă, mi-a intrat o lumină puternică în ochi din telefonul mobil și am început să am amețeli. Niște amețeli ca și când aș fi fost beat. Pentru că amețeam și când închideam ochii, și când îi deschideam. Am vomitat tot ce mâncasem și transpirația mea era rece și mare ca picăturile de ploaie. În cele din urmă, am vomitat amar. Însă am fost conștient în fiecare moment al bolii și i-am explicat soției mele, cu lux de amănunte, ce se petrecea cu mine. Pentru că voiam să îi dovedesc că nu mi s-a spart vreun vas de sânge și că nici nu am vreo problemă în afara vertijurilor.

Am ațipit cu greu, a doua zi am luat medicamente care să îmi relaxeze mintea și inima și, datorită lor, am dormit ore la rând și am putut mânca fără să mai vomit. De fiecare dată mă trezeam cu foarte mare poftă de mâncare.

După ce au încetat amețelile, au rămas două mari probleme: neclaritatea vederii și lipsa echilibrului. Pentru echilibru, mi-am cumpărat baston, iar pentru vedere m-am forțat să citesc pe televizor, pe computer și pe telefon. Însă vederea mi s-a clarificat tocmai pe 21 septembrie, și am putut să merg fără baston duminică, 23 septembrie, în timpul Sfintei Liturghii.

Medicii au văzut doar că am probleme cu tensiunea, însă Dumnezeu mi-a spus că am probleme cu nedormitul, cu neodihna. Că marea mea problemă a fost tocmai munca neîncetată, de zi și noapte, la opera mea. De aceea, sunt nevoit ca de aici încolo să învăț și eu să dorm peste zi, să îmi iau mai multe zile de relaxare, pentru ca să pot să continui.

Tocmai de aceea, această boală a fost providențială, a fost modul prin care Dumnezeu m-a învățat prețul sănătății.

Nevoia de critică ortodoxă

De ce scriu despre literatura română, despre scriitori care poate că nu sunt credincioși/ ortodocși decât într-o anumită măsură sau chiar în mică parte, în orice caz nu cu toată ființa lor?

Pentru că există multe aspecte ortodoxe, profund ortodoxe, tradiționale, în operele lor, aspecte care au nevoie să fie relevate, scoase la lumină. Dacă nu dorim ca ateii să îi confiște cu totul pe acești scriitori și, prin ei, mare parte din cultura română. Dar se pare că ne vine mai la îndemână să spunem că, într-un mod oarecum evident, scriitorii nu sunt niște gânditori ortodocși, niște teologi ortodocși de calibru. Cel puțin la prima vedere, la prima lectură sau în aparență. Uneori pot să existe trăsături ortodoxe ascunse foarte adânc în operele lor. Dar nu la acest lucru vreau să mă refer.

Mă întorc la întrebarea inițială. De ce scriu totuși despre opere despre care se poate spune că nu sunt în întregime pătrunse de duhul ortodox, nu promovează cugetarea și valorile Ortodoxiei decât într-o anumită măsură (depinde de fiecare scriitor în parte în ce măsură)?

Fac aceasta pentru că altfel cultura română va fi interpretată – literatura română, în mod deosebit, privind prin prisma preocupărilor mele – numai de către cei care, mai mult sau mai puțin rău intenționați, nu pot să perceapă din operele lor decât aspecte/ trăsături/ elemente care să desfidă Creștinismul sau să fie anti-creștine: atee, nihiliste, eterodoxe, păgâne. Aspecte neortodoxe sau antiortodoxe.

Și revelând exclusiv aceste elemente – mă refer în particular la literatură pentru că eu mă ocup de literatură, dar în celelalte arte situația se prezintă cam la fel – criticii noștri literari au fost, adesea, oameni cu studii multe și cu lecturi bogate – oferind o interpretare, de multe ori, incitant de profundă și complexă (chiar și atunci când a fost mai mult creativă decât analitică) – , dar care, în marea lor majoritate, au avut foarte puține tangențe cu Biserica (sau deloc) și extrem de puține cunoștințe (vagi, provenite din lecturi eterogene) în ce privește domeniul teologiei creștine și în special al celei ortodoxe. Informația lor a fost mereu și este în continuare, din păcate, extrem de superficială la acest capitol, adesea inexistentă sau eronată sau irelevantă în privința literaturii patristice ortodoxe și a învățăturilor sale.

A avea cunoștințe temeinice de Teologie Ortodoxă – să fi citit Filocaliile, Sfinții Părinți, Viețile Sfinților – e ceva de negăsit la exegeții noștri. Aceasta în condițiile în care, nu de puține ori, scriitorii de care s-au ocupat fuseseră cultivați, afectiv și intelectual, în acest domeniu, unii la un nivel respectabil.

În această situație, eu cred că gânditorii ortodocși trebuie să se ocupe și de literatură și artă. E adevărat că sunt foarte multe de făcut, că golul este imens (și tocmai de aceea mă indignează profund plagiatorii care se țin de coada mea – mimând că, dacă provin din mediul teologic, automat „se pricep” –, când sunt atât de multe subiecte de abordat și  de lămurit exegetic, în afară de cele despre care am scris sau scriu eu. În loc să lucrăm în tandem și să ne completăm unii pe alții, pentru că sunt atâtea de făcut, sunt nevoită să îmi aud mai mereu „ecourile” în alții, care „descoperă” că „și ei știau aceleași lucruri” ca și mine…).

E adevărat că adevărații gânditori, adevărații Teologi sunt extrem de puțini. Abia dacă secolul al XX-lea ni l-a dat pe Stăniloae, ca un mare Teolog. Și care, și el, în limitele vieții sale, suportând și închisoare și toate celelalte privațiuni și umilințe de care a avut parte toată viața, de abia a putut să se ocupe de traducerea Filocaliilor și a unor Sfinți Părinți și să elaboreze câteva cărți esențiale de dogmatică. Încât nu i se poate imputa că nu s-a extins spre alte cercetări.

El era într-adevăr plin de vervă polemică, dacă ne uităm înspre lucrările sale de tinerețe – e de reținut replica admirabilă pe care i-a dat-o lui Blaga, dar pe care acesta a tratat-o cu dispreț tocmai pentru că nu îi venea să creadă că Teologia noastră naște gânditori…

Însă tot entuziasmul Fericitului Părinte Stăniloae i-a fost retezat, ulterior…dar de la el am reținut, spre exemplu, rezervele exprimate față de Coșbuc și de Vasile Voiculescu. Și mi se par foarte corecte, întemeiate, deși nu a spus decât puține cuvinte (ca om cu bun simț ce era, care n-a încercat să extrapoleze intuițiile sale și să le dea aparența unei judecăți globale), dar în ceea ce a formulat mi-am regăsit opiniile. Am aceeași perspectivă, fără să fi căutat să mă pun de acord cu el în mod ostentativ.

De ce scriu, deci, despre autori despre a căror operă nu se poate spune că este în întregime ortodoxă sau despre a căror viață și operă se poate afirma că nu sunt în conformitate cu dogmele și cu principiile vieții ortodoxe? Li se poate reproșa adesea scriitorilor că nu au avut o viață liturgică coerentă. Foarte puțini spre deloc fac trimitere la aspecte care să confeseze participarea lor la Slujbe, încadrarea într-un ritm liturgic normal, firesc.

De multe ori găsim la ei mai degrabă interpretări/ luminări personale asupra unor fragmente/ versete scripturale, asupra condiției omului în lume, o anumită înfiorare în relație cu creația, cu zidirea lui Dumnezeu, o anumită perspectivă asupra ființei umane, care are multe elemente ce provin din cugetarea ortodoxă, în mod evident, etc.

Adică diferențele de o gândire de tip romano-catolic, protestant și cu atât mai mult nihilist sau păgân sunt totuși enorme. Deși nu au fost deloc relevate de critica noastră literară.

Tocmai aceste lucruri doresc să le pun în evidență, să le fac cunoscute publicului larg, pentru că ele nu sunt minore. Nu sunt aspecte nesemnificative.

Acum, felul cum îi judecă Dumnezeu în veșnicie nu putem noi să spunem. Cum i-a judecat sau îi judecă sau unde îi va așeza sau în ce fel va judeca Dumnezeu credința sau procentul de credință pe care l-au manifestat în viața lor, acestea sunt lucruri care ne depășesc, cel puțin pe mine mă depășesc, și judecata lui Dumnezeu e a lui Dumnezeu.

Însă eu consider că, în ceea ce ne privește pe noi, nu trebuie să rămânem indiferenți față de ceea ce putem explica, din punct de vedere ortodox, în legătură cu operele literaturii române.

Sfinții Vasilios cel Mare și Grigorios Teologul, spre exemplu, nu au rămas indiferenți față de opera lui Orighenis, ei nu au spus: E un eretic, ce ne mai interesează de opera lui? Să-l aruncăm la gunoi cu totul! Iată că Sfinții Vasilios și Grigorios au pus mâna și au alcătuit Filocalia lui Orighenis, adică au stabilit ce e bun de citit din opera lui, ce e ortodox și foarte folositor, recunoscând ce e grâu și ce e neghină. Pentru că există lucruri bune și foarte bune și o gândire profund ortodoxă pe lângă înșelările și ereziile lui Orighenis. Și această gândire ortodoxă nu trebuie îngropată din cauză că autorul a greșit în multe alte puncte și e condamnat ca eretic de Biserică. Atâta câtă este, ea trebuie relevată dacă este un bun de care ceilalți se pot folosi foarte mult.

Mergând pe această logică, cu atât mai mult consider că nu trebuie să aruncăm la gunoi literatura română sau cultura română pe premisa că scriitorii, oamenii de cultură, artiștii n-au fost toți sau întotdeauna niște caractere ortodoxe, morale, ireproșabile. Pentru că n-au fost toți sau întotdeauna oameni credincioși. Pentru că au mai și căzut în păcate mai mari sau mai mici – unele mai sunt și inventate, dar altele sunt fapte incontestabile.

Desigur, și aici încape iarăși o discuție lungă: pentru că același păcat nu se face la fel de către doi oameni. Cu atât mai puțin nu se face la fel de către un geniu și de către un prost oarecare sau de către un om cu înțelegeri și simțiri grosolane. Nu e același tip de cădere în păcat în cazul unui nesimțitor și nepăsător față de ce e sfânt și în al unei personalități creatoare care are mintea obosită, care e tracasată sau, la un moment dat în viața sa, întâlnește obstacole existențiale aproape insurmontabile și e obligat la compromisuri, fără să le dorească.

Există tot felul de situații, nu intrăm acum în amănunte. Se pot face studii vaste, deși  pare că nu interesează pe nimeni, ci toată lumea observă doar păcatele făcute. Fără a se cerceta în ce condiții și de ce. Deoarece contextul poate fi exonerant sau agravant…

De aceea spun că este bine să nu oferim partidei ateist-satanice sau nihiliste, partidei ideologico-filosofice care se opune recunoașterii valorilor ortodoxe din operele literare și de artă, să nu-i oferim pe tavă pe cei care au creat cultura și literatura română și creațiile lor, și care au și părți de lumină intensă. Să nu le trecem cu vederea, considerând că erorile, păcatele, neîmplinirile – pe care, unii dintre ei, înșiși le-au conștientizat și le-au regretat –, sau pur și simplu limitarea lor omenească trebuie să ne facă să îi excludem și să nu ne ocupăm niciodată de ei, să nu le dedicăm timpul, studiile și energia noastră pentru a arăta românilor și lumii că tradiția, mentalitatea și spiritualitatea ortodoxă au mlădiat într-un mod cu totul specific literatura și cultura noastră.

În mod categoric, ele nu ar fi existat în formula cunoscută, dacă nu am fi fost ortodocși, dacă cei care le-au creat nu ar fi fost ortodocși, prin Botez și prin mediul existențial.

From winter to ghostual spring

In the commentary at the Song of Songs of Saint Grigorios of Nissis, we find the syntagma „the winter of disobedience” [PG 44, col. 869]. Of disobedience to God. Which kills the root of the good deed.

Through following, the spring, when the root gives again life, understood ghostually, it is an expression of God’s mercy with us. For that the sin kills the good deed.

But, through repentance, we come back to life, at the life with God, because He elevates us to the holy life through His forgiveness. Therefore, we cannot be a ghostual spring without God. We cannot resurrect and return to life, if God does not raise us with His hand. Only Him brings us at the good life, at the life full of joy, at the divine life.