Psalmul 3. Comentariu teologic

Este „psalmul lui David, [scris pe] când fugea de la fața lui Abessalom [Αβεσσαλωμ], fiul său” [Ps. 3, 1, LXX], fugă despre care se vorbește în II Sam. 15, 14, LXX. Abessalom e în ebraică Abșalom [אַבְשָׁל֬וֹם] [Ps. 3, 1, WTT] și înseamnă tatăl păcii[1], pe când David înseamnă cel iubit[2]. Cel iubit de Dumnezeu. Și când fiul dorește să își omoare tatăl, atunci el își omoară iubirea sa. Pentru că sufletul nostru trebuie să fie un izvor al păcii pentru toți. Dar ca să fii un izvor al păcii, atunci trebuie să Îl iubești pe Dumnezeu, pe Cel cu totul vrednic de iubirea noastră. Și dacă Îl iubești pe El, atunci El te învață să îi iubești pe toți.

Și David fuge de Abessalom, de fiul său, pentru ca să îi micșoreze dorința lui cea rea. Pentru ca să nu îl facă să păcătuiască. Dar când aude că fiul său a fost omorât, Sfântul David s-a tulburat și a plâns pentru fiul lui [II Sam. 19, 1, LXX]. Pentru că tatăl s-a rugat pentru fiul său și l-a iertat pe el. Căci dacă nu îi iertăm pe cei care ne-au greșit, noi nu rămânem întru iubirea lui Dumnezeu.

Și Sfântul David Îl întreabă pe Domnul: „Doamne [Κύριε], de ce au fost înmulțiți cei care mă necăjesc pe mine [τί ἐπληθύνθησαν οἱ θλίβοντές με]?” [Ps. 3, 2, LXX]. Pentru că El a îngăduit ca ei să ne necăjească! Pentru păcatele noastre, Domnul îngăduie demonilor și oamenilor să ne necăjească. Necăjirea, șicanarea noastră de către demoni și oameni se desfășoară în prezent, dar îngăduirea de către Domnul a ispitirii noastre s-a făcut în trecut. Și îngăduirea ispitirii e pentru păcatele noastre. Pentru că păcatele noastre ne scot din relația reală, profundă, cu Dumnezeu, și noi avem nevoie imensă de întoarcerea la El prin pocăință.

„Cei mulți se ridică împotriva mea [πολλοὶ ἐπανίστανται ἐπ᾽ ἐμε]” [v. 2]. Simțim că mulți demoni ne stau împotrivă, pentru că lupta cu noi e mare. Și „cei mulți zic sufletului meu [πολλοὶ λέγουσιν τῇ ψυχῇ μου]: «Nu este mântuire lui în[tru] Dumnezeul lui [οὐκ ἔστιν σωτηρία αὐτῷ ἐν τῷ Θεῷ αὐτοῦ]»” [3, 3]. Demonii spun această minciună sfruntată sufletului nostru, când ei se reped ca o mulțime de fiare sălbatice împotriva noastră: că nu Dumnezeu ne mântuie. Însă numai El ne mântuie! Demonii aduc discuția despre mântuire, când noi suntem ispitiți, pentru ca să ne arunce în deznădejde. Dar noi, oricât am fi de ispitiți și oricât de mult am păcătui, tot la Dumnezeu trebuie să ne întoarcem, pentru că numai la El e mântuirea noastră.

Eu am tradus διάψαλμα [diapsalma] [3, 3] prin „pauză psalmică” în ediția din 2017 a Psaltirii. Morfematic înseamnă „în afara psalmului”[3]. În WTT e selah [סֶלָה] și înseamnă, printre altele, și pauză[4]. Și adesea trebuie să luăm pauză de la gândurile noastre, pentru ca să I ne rugăm lui Dumnezeu.

În comparație cu ceea ce ne spun demonii, Sfântul David ne vorbește din interior despre credința lui în Dumnezeu. Pentru că Domnul este ajutorul nostru, slava noastră și Cel care ne înalță capul nostru [Ps. 3, 4]. Și El ne înalță capul, pentru că ne dă încredere în El. Pentru că El este ajutorul și apărătorul nostru în toate și slava noastră. Pentru că El e lauda noastră, căci este Cel care ne umple pe noi cu slava Lui cea veșnică.

Trebuie să strigăm cu glasul nostru către Domnul [v. 5]. Strigătul către El este rugăciunea noastră. Și noi strigăm către El, pentru că Îi spunem Lui adevărul vieții noastre. Cum ne simțim noi și ce dorim noi de la El. Și când am strigat către Domnul, când m-am rugat Lui din toată inima mea, atunci „m-a auzit din muntele cel sfânt al Lui [ἐπήκουσέν μου ἐξ ὄρους ἁγίου Αὐτοῦ]” [Ps. 3, 5, LXX].

Noi suntem aici, jos, pe pământ, și El e în muntele cel Sfânt al Lui din cer, în înălțimea de necuprins a slavei Sale. Și cu toate că pare „imposibil” pentru mulți ca El să ne audă, tocmai pe noi, cei atât de mici și neînsemnați la scară universală, El ne aude rugăciunea noastră! Pentru că rugăciunea noastră intră în urechile Sale. Și El ne aude pe noi, pentru că e în noi prin slava Lui cea necreată și veșnică. Ne aude, pentru că e în noi și cu noi prin slava Lui, deși e, prin ființa Lui, mai presus de toate și în afară de toate cele create de El.

O altă diapsalma și la sfârșitul versetului al 5-lea. În versetul al 6-lea, ad litteram, avem următorul text: „Eu am fost culcat și am adormit [ἐγὼ ἐκοιμήθην καὶ ὕπνωσα], am fost sculat că Domnul mă va ajuta [ἐξηγέρθην ὅτι Κύριος ἀντιλήμψεταί μου]”. Am fost culcat de Dumnezeu și am fost sculat de către El din somn. În 2017 am tradus: „Eu m-am culcat și am adormit, sculatu-m-am că Domnul mă va ajuta pe mine”. Ca și la începutul acestui psalm, am înlocuit forma de aorist pasiv cu cea de aorist activ. În edițiile viitoare ale cărților Scripturii voi face noi și noi corecturi și adăugiri, pentru ca să fiu și mai propriu textului sfânt al Scripturii. Pentru că eu însumi trebuie să scap de multele traduceri laxe și interpretative ale Scripturii cu care sunt învățat.

Culcările și trezirile noastre sunt daruri ale lui Dumnezeu în viața noastră. El ne dă să dormim și tot El ne trezește cu nădejde multă în noi, pentru că simțim că El ne ajută întru toate. Ne ridicăm din pat având nădejdea în ajutorul Său cel plin de milă față de noi.

Și dacă ești cu Dumnezeu, atunci spui cu credință tare: „Nu voi fi înfricoșat de zecile de mii ale poporului [οὐ φοβηθήσομαι ἀπὸ μυριάδων λαοῦ], care împreună atacă/ năvălesc împrejur [asupra] mea [τῶν κύκλῳ συνεπιτιθεμένων μοι]” [v. 7]. Căci demonii sunt poporul care mă înconjoară și împreună mă atacă. Ei sunt cei care năvălesc asupra mea ca o armată dezlănțuită.

Și noi Îi cerem lui Dumnezeu să Se ridice împotriva demonilor și să ne mântuie de ei [v. 8]. Pentru că El îi lovește pe cei care ne vrăjmășesc pe noi în deșert, în van, fără rost, și le zdrobește dinții lor, adică îi oprește de la răul pe care vor să ni-l facă [Ibidem]. Iar Sfântul David încheie psalmul cu adevărurile că „a Domnului [este] mântuirea [τοῦ Κυρίου ἡ σωτηρία]” [v. 9] noastră, că mântuirea este lucrarea Lui în noi – pentru că El are inițiativa ei din veșnicie, conlucrând cu noi continuu la mântuirea noastră –, și că El trimite binecuvântarea Sa [ἡ εὐλογία] peste poporul Său. Iar poporul Său [Ps. 3, 9, LXX] este Biserica Sa și El o binecuvântă pururea, pentru că îi dorește tot binele, adică veșnica ei comuniune cu Sine[5].


[1] Fausset’s Bible Dictionary, 53. 01, in BW 10.

[2] Fausset’s Bible Dictionary, 934.01, in BW 10.

[3] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/διάψαλμα.

[4] Cf. Holladay Hebrew Lexicon, 5.880, în BW 10.

[5] Terminată la 20.00, în zi de sâmbătă, pe 27 februarie 2021. Zi în care temperatura a ajuns la 20 de grade.

Rugăciunea Împărate ceresc

Textul ei e acesta: „Βασιλεῦ οὐράνιε, Παράκλητε, τὸ Πνεῦμα τῆς ἀληθείας, ὁ πανταχοῦ παρὼν καὶ τὰ πάντα πληρῶν, ὁ θησαυρός τῶν ἀγαθῶν καὶ ζωῆς χορηγός, ἐλθὲ καὶ σκήνωσον ἐν ἡμῖν καὶ καθάρισον ἡμᾶς ἀπὸ πάσης κηλῖδος καὶ σῶσον, ἀγαθέ, τὰς ψυχὰς ἡμῶν”[1] și începe din vocativ. Pentru că Βασιλεῦ [Împărate] e forma de vocativ a substantivului, pe când Βασιλεύς [Împăratul] e forma de nominativ. Iar rugăciunea e în mod fundamental o strigare către Dumnezeu și nu o prezentare pur expozitivă despre El.

Vocativul lui ουράνιος este ουράνιε[2]. Și avem astfel sintagma la vocativ „Împărate ceresc [Βασιλεῦ οὐράνιε]” prin care este denumit Dumnezeu Duhul Sfânt. El este Împăratul ceresc, pentru că locuiește mai presus de toate. Și este Împăratul celor din cer și al celor de pe pământ și al întregii creații, pentru că este Făcătorul tuturor, dimpreună cu Tatăl și cu Fiul. Și El ne trage spre Sine, adică în cer, pe noi, cei de pe pământ, pentru ca și noi să fim cerești și nu pământești.

Împăratul nostru este și Mângâietorul [Παράκλητος] nostru. În text avem forma de vocativ Παράκλητε [Mângâietorule][3]. Și El nu ne mângâie de la distanță, ci prin slava Lui care coboară și rămâne în noi. Slava Lui e mângâierea și întărirea noastră. Pentru că El ne învață, prin slava Sa, iubirea Sa de oameni și ne întărește pe noi pentru a trăi creștinește și pentru a propovădui tuturor dreapta credință a Bisericii.

Împăratul ceresc ne mângâie pe noi prin slava Lui, slavă comună Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Pentru că slava Dumnezeului nostru treimic e comună persoanelor dumnezeiești. A treia caracterizare a lui Dumnezeu Duhul Sfânt este aceea că El este „Duhul adevărului [τὸ Πνεῦμα τῆς ἀληθείας]”, pentru că El ne învață pe noi tot adevărul mântuirii noastre. Și cum ne învață adevărul Său? Prin slava Lui pe care o coboară în noi!

Însă eu cred că trebuie să scriem adevărul cu literă mare și să privim sintagma sub această formă: τὸ Πνεῦμα τῆς Ἀληθείας [Duhul Adevărului]. Pentru că Domnul a spus despre Sine: „Eu sunt calea și adevărul și viața [Ἐγώ εἰμι ἡ ὁδὸς καὶ ἡ ἀλήθεια καὶ ἡ ζωη]” [In. 14, 6, BYZ]. Și Duhul Adevărului sau Duhul Fiului indică faptul că Duhul Sfânt purcede din veci din Tatăl și Se odihnește din veci în Fiul, iar, în lucrarea de mântuire a oamenilor, Fiul și Duhul S-au revelat împreună Unul pe Altul. Tocmai de aceea, când am tradus Evanghelia după Ioannis, am tradus 14, 16-17, BYZ astfel: „Și Eu Îl voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să rămână cu voi întru veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, căci nu-L vede pe El și nici [nu]-L cunoaște pe El. Dar voi Îl cunoașteți pe El, căci cu voi rămâne și în voi va fi” prin slava Lui. Și, pe aceeași premisă a relației veșnice, interioare, dintre Fiul și Duhul, am tradus In. 15, 26, BYZ astfel: „Dar când are să vină Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Pentru că Duhul mărturisește despre Fiul și Fiul despre Duhul și Amândoi despre Tatăl. Pentru că mărturia Dumnezeului treimic este una și fiecare persoană dumnezeiască le pune pe celelalte două în evidență.

Însă, și dacă rămânem la sintagma inițială, pe care ne-o propune textul grecesc, adică la „τὸ Πνεῦμα τῆς ἀληθείας [Duhul adevărului]”, rezultatul e același. Pentru că Duhul Sfânt nu ne învață alt adevăr în comparație cu Tatăl și cu Fiul. El este Duhul adevărului, pentru că ne învață adevărul comun Treimii.

„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului…”: primele 3 numiri ale Sale în viața noastră! El este Împăratul Cel adevărat, Care locuiește în cer și Care ne mângâie pe noi duhovnicește și ne învață adevărul mântuirii noastre.

A 4-a numire a Sa: „Cel pretutindeni fiind [ὁ πανταχοῦ παρὼν] și pe toate plinindu-le [καὶ τὰ πάντα πληρῶν]”. Pentru că atât παρὼν[4], cât și πληρῶν[5] sunt participii active și în română se traduc prin gerunziu. Și Duhul Sfânt e pretutindeni prin slava Lui și plinește toate făpturile Sale. Pentru că le ajută pe toate cele create să își trăiască scopul vieții lor, cel primit de la Dumnezeu.

A 5-a numire a Duhului Sfânt: „ὁ θησαυρός τῶν ἀγαθῶν [vistieria bunătăților]”. Pentru că toate cele bune izvorăsc din vistieria, din comoara de har a lui Dumnezeu. Toate darurile și harismele dumnezeiești izvorăsc din Dumnezeu.

A 6-a Sa numire: ζωῆς χορηγός. Forma χορηγός e la N. și ar fi trebuit să fie la V., ca să fie ca în traducerea noastră liturgică. Forma de vocativ e χορηγέ[6]. Iar horigosul e cel care dăruie, care sponsorizează ceva anume. Fapt pentru care putem traduce sintagma prin: „dăruitorul vieții” noastre, ajungând la acest text până acum: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Cel pretutindeni fiind și pe toate plinindu-le, vistieria bunătăților și dăruitorul vieții…”. Fiindcă Cel care ne dăruie viața, ne dăruie și bunătățile slavei Sale, cât și adevărul Său, mângâindu-ne și întărindu-ne ca să trăim duhovnicește, pentru ca să moștenim Împărăția Sa cea veșnică.

Și după ce L-am numit în multe feluri pe Dumnezeu Duhul Sfânt, după aceea Îl chemăm la noi. Pentru că mai întâi trebuie să Îi spunem pe nume și apoi să Îi cerem Lui pe cele care ne sunt de folos. Și Lui Îi spunem: „Vino [ἐλθέ] și Te sălășluiește [σκήνωσον] în[tru] noi”. Vino prin slava Ta în noi și locuiește în noi pururea! După care Îi cerem: „și ne curățește pe noi de toată spurcăciunea [καθάρισον ἡμᾶς ἀπὸ πάσης κηλῖδος]”, adică de tot păcatul care ne spurcă, ne întinează, ne murdărește interior.

Până acum, în zona cererilor, am avut 3 imperative: ἐλθέ [vino!], σκήνωσον [sălășluiește-Te!] și καθάρισον [curățește!]. Pentru că Dumnezeu nu stă la distanță de noi, ci vine în noi prin slava Lui și ne curățește pe noi de tot păcatul. Al 4-lea imperativ și ultimul al cererilor este σῶσον [mântuie!]. Pentru că în cele din urmă Îi cerem: „Și mântuie, Bunule, sufletele noastre [καὶ σῶσον, Ἀγαθέ, τὰς ψυχὰς ἡμῶν]!”. Am majusculat forma ἀγαθέ, pentru că ea este vocativul lui ἀγαθός[7]. Și noi preferăm să Îi spunem lui Dumnezeu Bunule, cu majusculă. Pentru că El e bun cu noi, pentru că ne mântuie sufletele, dar și trupurile noastre. Pentru că întregul om trebuie mântuit și sfințit.

Așadar, în cele din urmă, traducerea mea e următoarea: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Cel pretutindeni fiind și pe toate plinindu-le, vistieria bunătăților și dăruitorul vieții, vino și Te sălășluiește în[tru] noi și ne curățește pe noi de toată spurcăciunea și mântuie, bunule, sufletele noastre!”. Însă prefer textul cu cele două schimbări semnalate: Duhul Adevărului și Bunule. Așa că textul final e acesta: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Cel pretutindeni fiind și pe toate plinindu-le, vistieria bunătăților și dăruitorul vieții, vino și Te sălășluiește în[tru] noi și ne curățește pe noi de toată spurcăciunea și mântuie, Bunule, sufletele noastre!” [8].


[1] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/one.html.

[2] Cf. https://el.wiktionary.org/wiki/ουράνιος.

[3] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/παράκλητος.

[4] Cf.  http://perseus.uchicago.edu/perseus-cgi/morph.pl?id=4432701&next=true&lang=greek.

[5] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/πληρῶν.

[6] Cf. https://el.wiktionary.org/wiki/χορηγός.

[7] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/ἀγαθέ.

[8] Terminat la 15. 22, în zi de joi, pe 25 februarie 2021, o zi cu soare.

Certarea Domnului [Par. lui Sal. 3, 11-12, LXX]

Certarea Domnului [παιδείας Κυρίου] [v. 11] este atingerea dureroasă a Domnului de noi sau pedeapsa Lui pentru păcatele noastre. Suntem conștienți de certarea Lui, știm pentru ceea ce o trăim, dar putem să o acceptăm sau nu. Și nu o acceptăm, dacă nu ne pocăim, însă o acceptăm, dacă recunoaștem că certarea Sa e pentru păcatele noastre. Și certarea Lui poate fi o ispită, o boală, o durere, o catastrofă în viața noastră.

„Fiule, nu disprețui certarea Domnului [μὴ ὀλιγώρει παιδείας Κυρίου], nici [nu] slăbi de a Lui mustrare!” [v. 11]. Certarea e mustrarea Lui. Cel care disprețuiește certarea sau mustrarea Lui părintească, cea care e spre binele nostru, acela rămâne în păcatele sale, rămâne în stricăciunea interioară a vieții sale. De aceea, noi trebuie să acceptăm mustrarea Lui, să acceptăm necazurile, durerile, ispitele, nefericirile ce se petrec în viața noastră datorită păcatelor noastre, dar nu trebuie să slăbim duhovnicește, adică nu trebuie să deznădăjduim pentru viața și mântuirea noastră. Pentru că mustrarea Lui, dacă o acceptăm cu pocăință și cu smerirea inimii noastre, o trecem împreună cu Dumnezeu, Cel care a îngăduit-o în viața noastră spre schimbarea noastră în bine.

„Căci, pe care Domnul îl iubește, îl ceartă [ὃν γὰρ ἀγαπᾷ Κύριος παιδεύει] și îl biciuiește pe tot fiul pe care îl primește [μαστιγοῖ δὲ πάντα υἱὸν ὃν παραδέχεται]” [v. 12]. Certarea e consecința iubirii lui Dumnezeu față de noi. A iubirii Lui părintești față de noi. Și El ne ceartă, nu pentru că ne urăște, ci pentru că ne iubește și ne vrea plini de sfințenie. Biciuirea e certarea noastră, a fiilor Săi duhovnicești. Și El ne-a primit pe noi ca fii ai Săi prin Botez, când ne-a umplut de viața Lui cea veșnică[1].


[1] Terminat la 11, 25, în zi de miercuri, pe 24 februarie 2021.

Sfântul Iosif cel cu totul Frumos [Ἰωσὴφ τὸν Πάγκαλον]

Sfântul Patriarh Iosif e pomenit în Lunea ce Mare[1]. Și el este cel cu totul frumos prin viața sa sfântă și prin curăția lui, nu doar prin înfățișarea sa frumoasă. Într-un studiu recent, Dr. Irini A. Artemi [Ειρήνη Α. Αρτέμη][2] vorbește despre paralela dintre Sfântul Iosif și Domnul Iisus Hristos, semnalând 8 asemănări între ei[3]. Pentru că Sfântul Iosif, în iconomia mântuirii, e o persoană tipologică, una care Îl indică pe Mașiah [מָשִׁיחַ‎][4], pe Hristos Domnul.

Sfântul Iacov [Ἰακώβ] „îl iubea pe Iosif mai mult decât pe toți fiii săi [ἠγάπα τὸν Ιωσηφ παρὰ πάντας τοὺς υἱοὺς αὐτοῦ] [Fac. 37, 3, LXX], pentru că îl percepea pe el ca fiind „fiul bătrâneții sale [υἱὸς γήρους αὐτῷ]” [Ibidem]. Și pentru ca să sublinieze acest lucru, să sublinieze iubirea sa pentru el, Sfântul Iacov i-a făcut lui „hiton pestriț [χιτῶνα ποικίλον]” [Ibidem], adică un veșmânt în multe culori.

Veșmântul e unul, dar culorile sunt diverse. Pentru că credința Bisericii e una, dar dogmele/ învățăturile ei sunt diverse. Și Sfântul Iacov îl iubea pe Sfântul Iosif, pe fiul său, pentru curăția și sfințenia lui. Tocmai de aceea îl socotea fiul bătrâneții sale. Fiul în care te poți încrede.

Iar fiul cel iubit al lui Iacov, cel cu veșmânt pestriț, ni-L indică pe Fiul Tatălui, Cel care a venit în lume pentru ca să ne mântuie. „Căci Dumnezeu astfel a iubit lumea, încât L-a dat pe Fiul Lui, Cel Unul-născut [τὸν Μονογενῆ], ca tot cel care crede întru El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” [In. 3, 16, BYZ]. Despre veșmintele și hitonul Domnului aflăm la răstignirea Sa: „Atunci, ostașii, când L-au răstignit pe Iisus, I-au luat veșmintele Lui [τὰ ἱμάτια Αὐτοῦ] și le-au făcut patru părți [καὶ ἐποίησαν τέσσαρα μέρη], [la] fiecare ostaș [câte] o parte, și hitonul. Dar hitonul era necusut [Ἦν δὲ ὁ χιτὼν ἄραφος], [fiind] țesut de sus pe de-a-ntregul [ἐκ τῶν ἄνωθεν ὑφαντὸς δι᾽ ὅλου]. Atunci au zis unul către altul: «Să nu îl sfâșiem pe el, ci să aruncăm sorții pentru el, [ca să vedem] al cui va fi»; ca să se împlinească Scriptura care zice: «Împărțit-au veșmintele Mele lor și pentru îmbrăcămintea Mea au aruncat sorț». Așadar, ostașii acestea au făcut” [In. 19, 23-24, BYZ], împlinind profeția hristologică fără ca să știe acest lucru.

Se folosește același cuvânt, χιτών [hiton], și în Fac. 37, 3, LXX, cât și în In. 19, 23, BYZ. Hitonul preoțesc îl purtăm pe dedesubt, primul după reverendă, și când îl îmbrăcăm rostim Is. 61, 10, LXX: „Să se bucure sufletul Meu în[tru] Domnul [ἀγαλλιάσθω ἡ ψυχή Μου ἐπὶ τῷ Κυρίῳ], căci M-a îmbrăcat pe Mine [cu] veșmântul mântuirii [ἐνέδυσεν γάρ Με ἱμάτιον σωτηρίου] și [cu] hitonul veseliei [καὶ χιτῶνα εὐφροσύνης], ca mirelui Mi-a pus Mie mitră [ὡς νυμφίῳ περιέθηκέν Μοι μίτραν] și ca pe mireasă M-a împodobit pe Mine [cu] podoabă [καὶ ὡς νύμφην κατεκόσμησέν Με κόσμῳ]!”. O profeție hristologică, pentru că sunt cuvintele Domnului Iisus Hristos despre Sine. Is. 61, 1 e de asemenea hristologic.

Veșmântul mântuirii și hitonul veseliei sunt două sintagme scripturale care indică realitatea Bisericii. Biserica este ca un hiton, peste care sunt veșmintele ei, și ea e plină de veselie pentru că e plină de mântuire.  Mântuirea Bisericii e de la Hristos Dumnezeu, pentru că Biserica e trupul Lui.

Pentru ce vor să îl omoare și, până la urmă, îl vând frații săi pe Sfântul Iosif? Pentru că „îl urau pe el [ἐμίσησαν αὐτὸν]” [Fac. 37, 4, LXX]! Și îl urau, pentru că au văzut că „tatăl său îl iubește [mai mult] de[cât] pe toți fiii săi [αὐτὸν ὁ πατὴρ φιλεῖ ἐκ πάντων τῶν υἱῶν αὐτοῦ]” [Ibidem]. Și îl urau, pentru că îl invidiau.

Sfântul Ruvin [Ῥουβήν] l-a izbăvit de moarte pe Sfântul Iosif [Fac. 37, 22, LXX]! Frații lui l-au dezbrăcat de hitonul cel pestriț și l-au aruncat pe el într-o groapă fără de apă [Fac. 37, 23-24, LXX]. Pentru că groapa neiubirii de frați nu are apă, nu are dragoste.

Iosif înseamnă El va adăuga[5]. Pentru că Dumnezeu dăruie harul Său încontinuu celui care Îi slujește Lui cu adevărat. În timp ce el era în groapa neiubirii, frații lui se așezaseră să mănânce pâine [Fac. 37, 25]. De unde învățăm că nu putem mânca pâinea cuvintelor lui Dumnezeu, când urâm și invidiem pe aproapele nostru. Că nu ne putem împărtăși cu Domnul, dacă noi suntem goi de iubirea față de El și față de semenii noștri.

L-au scos din groapă, dar nu pentru ca să-l salveze, ci pentru ca să-l vândă. Și l-au vândut la ismailitei pe 20 [de bani] de aur [εἴκοσι χρυσῶν] și aceia l-au coborât pe el în Egiptos [Fac. 37, 28]. Însă, dacă Iosif a fost valorat în aur, Domnul a fost valorat în argint. Adică a fost minimalizat și mai mult. Căci, lui Iudas, „ei i-au plătit lui treizeci de arginți [οἱ ἔστησαν αὐτῷ τριάκοντα ἀργύρια]” [Mt. 26, 15, BYZ].

Sfântul Iacov e mințit de fiii lui în ceea ce îl privește pe Sfântul Iosif. Îi aduc haina pestriță pătată de sânge [Fac. 37, 31, LXX]. Pentru că pătate au fost și veșmintele Domnului și hitonul Său de sângele Său cel curs pentru noi! Și crezând că Iosif e mort, Sfântul Iacov „și-a rupt veșmintele sale și și-a pus pânză de sac pe mijlocul său și îl plângea pe fiul său zile multe” [Fac. 37, 34, LXX]. Îl plângea și nu dorea să se mângâie, spunându-le fiilor și fiicelor sale: „Mă voi coborî către fiul meu, plângând, întru Iad [καταβήσομαι πρὸς τὸν υἱόν μου πενθῶν εἰς ᾍδου]” [Fac. 37, 35, LXX]. Căci știa că Paradisul e închis și că toți oamenii se coboară în Iad. Acolo unde va coborî și Domnul și îi va ridica de acolo pe Sfinții Lui, printre care și pe Sfinții Iacov și Iosif despre care vorbim acum.

Madiineii [Μαδιηναῖοι] îl vând pe Sfântul Iosif lui Πετεφρης [Petefris], care era eunucul lui Farao [Φαραώ] și întâiul peste bucătarii lui sau bucătarul-șef al curții imperiale [Fac. 37, 36, LXX]. În WTT, Πετεφρης este Potifar [פֽוֹטִיפַר], iar Farao este Faraoh [פַּרְעֹ֔ה], pe când Iosif este יוֹסֵֽף [Iosef]. Însă Petefris, deși era păgân, „a cunoscut domnul său că Domnul [era] cu el [ᾔδει ὁ κύριος αὐτοῦ ὅτι Κύριος μετ᾽ αὐτοῦ] și [καὶ], câte are să facă [ὅσα ἂν ποιῇ], Domnul îl bine-călăuzește cu mâinile Sale [Κύριος εὐοδοῖ ἐν ταῖς χερσὶν Αὐτοῦ] [Fac. 39, 3, LXX]. De aceea, Sfântul Iosif „a aflat har înaintea domnului său [εὗρεν χάριν ἐναντίον τοῦ κυρίου αὐτοῦ]” [Fac. 39, 4, LXX], a lui Petefris, și acesta l-a pus peste casa lui și peste toate cele ale sale [Ibidem].

Însă, pentru că Sfântul Iosif „era bun la chip și frumos foarte la față [ἦν καλὸς τῷ εἴδει καὶ ὡραῖος τῇ ὄψει σφόδρα] [Fac. 39, 6, LXX], femeia lui Petefris i-a poruncit: „Culcă-te cu mine [κοιμήθητι μετ᾽ ἐμοῦ]!” [Fac. 39, 7, LXX]. Și el a refuzat-o până în momentul când, trăgându-i veșmintele de pe el, femeia a rămas cu veșmintele lui în mână, el fugind afară gol [Fac. 39, 12, LXX], dar fără să păcătuiască cu ea. Tocmai de aceea, stihurile sale din Sinaxarul din Lunea Mare, ne spun că înțeleptul Iosif s-a arătat a fi stăpânitorul cel drept [δίκαιος κράτωρ][6], pentru că s-a arătat a fi stăpân pe sine. Căci a fugit de ispita desfrânării și s-a arătat curat înaintea lui Dumnezeu.

Femeia minte, rănită fiind în orgoliul ei, iar Sfântul Iosif, în mod nedrept, ajunge la închisoare. Însă acolo, în temniță, „Domnul era cu Iosif și îi turna lui milă și i-a dat lui har înaintea întâiului dintre temniceri” [Fac. 39, 21, LXX]. El este întemnițat în mod nedrept ca și Domnul Iisus Hristos. Însă Domnul este cu el și îl umple de mila Lui.

Când Farao îi cere dezlegarea visului său, Sfântul Iosif îi spune: „Fără de Dumnezeu nu va fi răspuns mântuirii lui Farao [ἄνευ τοῦ Θεοῦ οὐκ ἀποκριθήσεται τὸ σωτήριον Φαραω]” [Fac. 41, 16, LXX]. Pentru că numai Dumnezeu ne mântuie. Și când îi tâlcuiește visul, Sfântul Iosif îi spune că este un vis de la Dumnezeu [Fac. 41, 32, LXX]. Pentru că Dumnezeu, în mod iconomic, Își arată voia Lui și celor păcătoși, dacă prin aceasta îi mântuie pe mulți.

Farao, luminat de Dumnezeu, înțelege că Sfântul Iosif „are Duhul lui Dumnezeu în el [ἔχει Πνεῦμα Θεοῦ ἐν αὐτῷ]” [Fac. 41, 38, LXX]. Lucru pe care nu l-au admis mulți dintre evrei despre Domnul și au rostit blasfemia că este un om care lucrează împreună cu demonii. Și pentru că Dumnezeu S-a revelat Sfântului Iosif [Fac. 41, 39], Farao l-a pus pe el peste tot pământul Egiptosului [Fac. 41, 41]. Cel invidiat și vândut de frații lui ajunge stăpânul celor străini, pentru că numai lui i S-a revelat Dumnezeu. A nu-l accepta pe cel prin care vorbește Dumnezeu înseamnă a nu-L accepta pe El.

Sfântul Iosif e slăvit în fața oamenilor la vârsta de 30 de ani [Fac. 41, 46, LXX], vârstă la care și Domnul S-a arătat oamenilor, S-a revelat lor. Pentru că „Însuși Iisus era ca [la] 30 de ani [ὡσεὶ ἐτῶν τριάκοντα] [și era] începând [să propovăduiască]” [Lc. 3, 23, BYZ].

Dar, pe când Egiptosul avea ce să mănânce și putea să și vândă mâncare altora – și asta datorită Sfântului Iosif, prin care a vorbit Dumnezeu –, foametea stăpânea peste tot pământul [Fac. 41, 57]. Și frații lui Iosif, trimiși de tatăl lor, vin să cumpere mâncare de la el. „Și Iosif i-a recunoscut [ἐπέγνω] pe frații săi, dar ei nu l-au recunoscut [ἐπέγνωσαν] pe el” [Fac. 42, 8, LXX]. Nu se așteptau ca el să fie binefăcătorul lor. Când Sfântul Iosif îi ispitește, frații lui recunosc că sunt „în păcat [ἐν ἁμαρτίᾳ]” [Fac. 42, 21, LXX] pentru Iosif, fratele lor. Pentru că păcatul e viu în noi atâta timp cât nu îl șterge Dumnezeu din ființa noastră.

După a doua ispitire a fraților săi, Sfântul Iosif se descoperă pe sine cu plâns mare [Fac. 45, 2]. Și el le revelează voia lui Dumnezeu, Care a voit ca el să fie vândut egiptenilor, pentru ca să rămână urmașii lor pe pământ [Fac. 45, 7]. Pentru că și Domnul a murit și a înviat și S-a înălțat în sânul Treimii pentru noi, pentru ca Biserica Lui să rămână pe pământ.

Copiii lui vin și îi vestesc bucurie mare, faptul că „fiul tău, Iosif, trăiește și el stăpânește tot pământul Egiptosului” [Fac. 45, 26, LXX]. El, cel care s-a stăpânit pe sine, stăpânește acum peste toți. Și când a primit această veste mare, Sfântului Iacov i „s-a uimit mintea [ἐξέστη ἡ διάνοια]” [Fac. 45, 26, LXX] sa, pentru că i s-a umplut de slava Lui.

Sfântul Iosif l-a chemat în Egiptos pe Sfântul Iacov, iar Dumnezeu i-a confirmat faptul că aceasta e voia Lui. Căci atunci când Israil I-a adus jertfă lui Dumnezeu [Fac. 46, 1], Dumnezeul lui Israil i-a vorbit „în vedenia nopții [ἐν ὁράματι τῆς νυκτὸς]” [Fac. 46, 2, LXX] și i-a spus: „Eu sunt Dumnezeul părinților tăi. Nu te teme să cobori întru Egiptos, căci întru neam mare te voi face pe tine acolo! Și Eu Mă voi coborî cu tine întru Egiptos [καὶ Ἐγὼ καταβήσομαι μετὰ σοῦ εἰς Αἴγυπτον] și Eu te voi sui pe tine în cele din urmă [καὶ Ἐγὼ ἀναβιβάσω σε εἰς τέλος], iar Iosif își va pune mâinile pe ochii tăi [καὶ Ιωσηφ ἐπιβαλεῖ τὰς χεῖρας ἐπὶ τοὺς ὀφθαλμούς σου]” [Fac. 46, 3-4, LXX], pentru că el ți-i va închide când tu vei adormi.

Sfântul Iosif se reîntâlnește cu tatăl său și plânge de bucurie. Căci, îmbrățișându-l, „a plâns [cu] plângere mai multă [ἔκλαυσεν κλαυθμῷ πλείονι]” [Fac. 46, 29, LXX]. Pentru că bucuria reală e o bucurie care ne umple de viață[7].


[1] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t06.html/ Triodul, ed. BOR 2000, p. 547.

[2] A se vedea: https://eap.academia.edu/EIRINIARTEMI.

[3] „i) Christ is the only beloved Son of God. Joseph is the beloved son of Jacob.

ii) Christ’s cloak symbolizes the divine nature, so it is bright. Joseph’s cloak symbolizes his glory.

iii) Christ was enraged by Pharisees and Scribes as Joseph was enraged by Potiphar. Potiphar and Pilate the Pontius knew that Joseph and Christ were innocent. Although both of them were innocent, they were condemned, Joseph into jail and Christ into death.

iv) Joseph refused to obey to Potiphar’s wife’s sexual harassment. On the other hand, Jesus refused to obey to any temptations of devil in the desert (Matthew 4:1-11. Mark 1:12-13. Luke 4:1-13).

v) Joseph was betrayed and was sold for pieces of silver by his own brothers (Genesis 37:25-28). Christ was betrayed and sold for pieces of silver too, by his discipline, Judas, and by people of his nation (Matthew, 26:15).

vi) Joseph and Christ were stripped of their robes (Genesis 37: 23. Matthew 27:28-30).

vii) Both, they saved their brothers from death when they realized who Joseph and Christ was. When we say brothers of Christ we mean all the spiritual brothers, Christians. Joseph nourishes his brothers and brought them to the fertile land of Egypt (Genesis 45:4-7). Christ «feeds» his disciplines and people who followed Him with bread and spiritual speeches which revealed that He was the Messiah (Luke 21:25-28). Also, Christ nourished them with His flesh, the eternal bread and with His blood, the eternal water of Life.

viii) Joseph didn’t remain humiliated all the time. From the humiliation of the prison was led to glory. Pharaoh raised him from the depths of the prison and made him lord. “Yes, I make you today lord in all Egypt” (Matthew 5: 3-16. John 6:48-51). This is the preface to the fact of the Resurrection of Christ. The death of Jesus brought the ultimate darkness; but death and darkness was invaded brilliantly by the light of resurrection”, cf. Eirini Artemi, The Psalms, the Hymns and the Texts of the Old Testament and Their Use in Holy Monday and Tuesday, in Theologia Orthodoxa, vol. 65, no. 2, December 2020, p. 117.

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Messiah.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Joseph_(Genesis).

[6] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t06.html.

[7] Terminat la 8. 41, în zi de miercuri, pe 24 februarie 2021.

Apostolul Duminicii a 33-a după Cincizecime (II Tim. 3, 10-15)

Despre ce îi spune[1] Sfântul Pavlos [Παῦλος] ucenicului său celui iubit, Sfântului Timoteos [Τιμόθεος], care a fost primul Episcop al Efesosului[2] și care a fost martirizat de păgânii din Efesos, prin omorârea lui cu pietre, în anul 93[3].

Timoteos înseamnă cel care îl cinstește pe Dumnezeu[4]. Și el, cinstitorul de Dumnezeu, în ucenicia sa față de Sfântul Pavlos, i-a urmat învățăturii, dar și vieții acestuia [v. 10]. Pentru că nu poți să preiei învățătura cuiva, fără să îți asumi și viața lui duhovnicească. Avem aici relația de mare intimitate dintre Părintele duhovnicesc și ucenicul său cel iubit. Părintele îl învață pe ucenic dreapta învățătură, ceea ce a înțeles și a trăit el în relația sa cu Dumnezeu, însă ucenicul nu primește numai învățătura Părintelui său, ci și viața acestuia.

Am tradus διδασκαλία [v. 10] prin învățătură. Învățătura lui Pavlos a fost primită de Timoteos cu toată inima. A fost primită și urmată de acesta. Trăită în viața lui. Dar odată cu învățătura Părintelui său duhovnicesc, Sfântul Timoteos a primit și modul de-a fi al Sfântului Pavlos. L-am tradus pe ἀγωγή [v. 10] cu purtare. Înțelegând prin purtare comportamentul lui în lume, modul lui de viețuire.

Ucenicul a făcut în viața sa ceea ce l-a văzut făcând pe Învățătorul său. Pentru că nu putem separa didascalia, învățătura predicată, de viața intimă, personală. Învățătura adevărată e una cu viața ta și ea te sfințește pe tine. De aceea, Sfântul Timoteos a urmat învățăturii acestuia, dar și purtării lui. A urmat vieții lui, dar și scopului vieții sale. Și l-am tradus pe πρόθεσις prin scop, care din punct de vedere morfematic înseamnă ceea ce e pus înainte, înaintea noastră. Pentru că scopul mântuirii e năzuința noastră zilnică.

Învățătura Bisericii e cea care ne clădește interior și ne dă să avem scopul mântuirii. Pentru că ea ne dă să avem în fața noastră doar acest gând, doar această împlinire: mântuirea și sfințirea noastră.

Învățătura, viața și scopul vieții noastre e totuna cu credința noastră. Iar credința în Dumnezeu te face să rabzi îndelung toate greutățile, toate șicanele, toate ispitele, să îi iubești pe oameni și să stărui în slujirea și în învățarea oamenilor [v. 10].

Îndelunga-răbdare [μακροθυμία] în toate lucrurile vieții noastre, iubirea [ἀγάπη], iubirea duhovnicească față de oameni, și l-am tradus aici pe ὑπομονή prin stăruință, deși îl traduc adesea prin răbdare. Pentru că ὑπομονή înseamnă răbdare, stăruință, îngăduință, dar și statornicie, fermitate, stabilitate, tărie, dârzenie interioară.

Rabzi toate pentru Domnul și stărui în slujirea Lui. Dar dacă stărui în slujirea Lui trebuie să te aștepți și la faptul să fii prigonit. De către cine? De către cei care nu te acceptă! Care nu acceptă modul tău de-a fi și învățătura ta. Sfântul Pavlos nu vorbește aici de o singură prigonire a lui, ci de prigonirile sale [v. 11]. Sfântul Timoteos a urmat prigonirilor [τοῖς διωγμοῖς], dar și pătimirilor [τοῖς παθήμασιν] Învățătorului său.

Când vine vorba de Patimile [τα Παθήματα] Domnului nu folosesc varianta „Pătimirile” Domnului, pentru că aceasta e varianta liturgică și patristică a Bisericii. Patimile Lui sunt toate suferințele Lui pe care le-a trăit pentru mântuirea noastră. Dar când avem cazul de aici, când e vorba de suferințele cuiva, pentru ca să nu se înțeleagă că vorbesc de patimile lui, de viciile sale, folosesc forma pătimiri, pentru ca să precizez în mod clar ceea ce vreau să spun.

Multele prigoniri și pătimiri ale Sfântului Apostol Pavlos! Pavlos, care vine de la Paulus, care înseamnă cel mic[5]. Pentru că atunci când s-a făcut creștin și Apostol al Domnului, el s-a crezut pe sine cel mai mic dintre toți. Numele său evreiesc era שָׁאוּל [Șaul] – transpus în greacă ca Σαούλ – și el înseamnă cel care a cerut pentru cineva, cel care s-a rugat pentru cineva anume[6].

În Antiohia, în Iconion, în Listra și în alte locuri ale lumii, Sfântul Apostol Pavlos, propovăduind oamenilor adevărul lui Dumnezeu, a fost prigonit și el le-a purtat pe toate cu multă răbdare, le-a răbdat [v. 11] în inima lui pe toate. Avem aici aoristul activ ὑπήνεγκα al verbului ὑποφέρω, care înseamnă a purta pe sub, a purta pe dedesubt. Pentru că toți ne purtăm suferința pe sub haine, dincolo de carnea trupului nostru, adică în sufletul nostru. Suferim toate în tăcerea inimii noastre. Dar suferim toate, pentru că știm că toate ale noastre sunt văzute de Dumnezeu. Și suferința îndurată în credință e o suferință mântuitoare, sfințitoare pentru noi și nu una care ne doboară, care ne demoralizează, care ne umple de deznădejde.

Și când răbdăm împreună cu Dumnezeu, El ne izbăvește pe noi din toate necazurile noastre [v. 11]. „Și din toate m-a izbăvit pe mine Domnul [καὶ ἐκ πάντων με ἐρρύσατο ὁ Κύριος]” [II Tim. 3, 11, BYZ]. Sau: „Și Domnul m-a izbăvit pe mine din toate” relele vieții mele. Din toate prigonirile și necazurile mele suportate în credință.

M-a izbăvit, m-a scos din ele, m-a mântuit de ele. Pentru că verbul ῥύομαι înseamnă a izbăvi, a elibera, a scăpa, a mântui pe cineva. Domnul ne scoate din toate necazurile pe care le trăim datorită Lui, datorită credinței în El, pentru că El ne mântuie. Și când Domnul e prezentat ca Mântuitor al nostru, asta nu Îi exclude pe Tatăl și pe Duhul de la lucrarea mântuirii noastre, ci Îi presupune. Pentru că Dumnezeul nostru treimic e Domnul și Mântuitorul vieții noastre.

„Toți cei care vor a trăi evlavios în Hristos Iisus [πάντες οἱ θέλοντες εὐσεβῶς ζῇν ἐν Χριστῷ Ἰησοῦ]” [v. 12], adică toți creștinii, „vor fi prigoniți [διωχθήσονται]” [II Tim. 3, 12, BYZ]. Toți cei care trăiesc în sfințenie vor fi prigoniți. Viitorul Bisericii nu va arăta altfel decât prezentul și trecutul Bisericii, pentru că ieri, cât și azi, creștinii au fost și sunt prigoniți peste tot. Sunt prigoniți de demoni, dar și de oameni. Și sunt prigoniți, pentru că nu sunt doriți. Iar prigonirile sunt diverse. Sunt subtile sau grosolane. Sunt la vedere sau neștiute. Pentru că nu știi cine te urăște, cine nu te suportă, cine nu îți vrea binele.

Însă profețirea acestor prigoniri de către Sfântul Pavlos nu trebuie să ne facă paranoici. Pentru că oricine ne-ar prigoni, noi trebuie să fim pregătiți pentru necazuri, pentru supărări, pentru prigoniri.

Oamenii cei răi [πονηροὶ] și vrăjitorii [γόητες] vor înainta în rău, în faptele cele rele [v. 13]. E vorba de o involuție umană, de o desfigurare umană, chiar dacă aici προκόπτω are sensul de a înainta, a progresa. Substantivul γόης înseamnă vrăjitor sau magician. Acesta e sensul primar al cuvântului! Al doilea sens al său e acela de escroc, de impostor. Pentru că vrăjitorii sunt impostori. Ei te aruncă în brațele demonilor în timp ce te mint că îți fac „bine”. Numai că „binele” lor e răul, pentru că ei avansează în rău.

– Cum ajunge cineva un om rău?

– Prin aceea că alege să facă în mod constant răul, adică pe cele potrivnice voii lui Dumnezeu. Noi învățăm răul de la demoni și de la oameni, adică păcatele și patimile de tot felul, și ele sunt cele care ne distrug interior.

Cei răi și vrăjitorii trăiesc înșelându-i [πλανῶντες] tot timpul pe ceilalți, pentru că ei, la rândul lor, sunt înșelați [πλανώμενοι] de către demoni [v. 13]. Înșelarea lor demonică constă în aceea că ei consideră răul drept „un bine”, drept „un mod de viață care îi împlinește”. Numai că răul nu împlinește niciodată pe nimeni! Răul nu îi împlinește pe demoni și nici pe cei păcătoși. Oricine săvârșește cele rele e un om pierdut, pentru că e un om care trăiește în înșelarea lui, în mințirea lui de sine.

Însă Sfântul Pavlos îl sfătuiește pe Sfântul Timoteos ca să rămână în cele învățate de la el și despre care a fost încredințat prin experiență directă [v. 14]. Pentru că poruncile lui Dumnezeu, odată trăite de către noi, ne aduc și încredințarea lor interioară. Ne aduc schimbările cele sfinte în viața noastră. Poruncile, trăite de către noi, ne duc pe calea mântuirii, încredințându-ne de faptul că aceasta e adevărata viață umană: viața în ascultarea de Dumnezeu.

Iar dacă ai un Părinte duhovnicesc, care te-a născut pe tine prin slava și prin adevărul lui Dumnezeu, atunci știi foarte bine, atunci cunoști cu adevărat de la cine ai învățat viața cu Dumnezeu [v. 14]. Pentru că el a fost izvorul de cunoaștere și de viață al vieții tale. Tu de la el ai primit învățătura lui Dumnezeu, el ți-a explicat-o, și viața lui a devenit viața ta, pentru că te-a luminat și te-a încălzit pe tine ca un soare duhovnicesc al vieții tale. Tocmai de aceea, nimeni nu ne poate despărți de Părintele nostru duhovnicesc, prin care ne-a venit nouă mântuirea de la Dumnezeu.

Sfântul Timoteos a cunoscut din pruncie [ἀπὸ βρέφους] Sfintele Scripturi [τὰ Ἱερὰ Γράμματα] [II Tim. 3, 15, BYZ]. Le-a cunoscut de mic, a crescut cu ele. Și dacă le-a cunoscut, atunci a avut cine să îl învețe cele ale lui Dumnezeu. Educația teologică a copiilor începe cu prima lor zi de viață. Ei trebuie să audă, să vadă, să guste, să miroasă, să atingă viața ortodoxă. Au nevoie să audă cuvintele Scripturii, ale rugăciunilor, ale Slujbelor Bisericii. Trebuie să ne audă pe noi rugându-ne și vorbindu-le despre Dumnezeu și binecuvântându-i pe ei. Au nevoie să vadă Sfintele Icoane și modul evlavios de viață al creștinilor. Au nevoie să guste apa sfântă a Bisericii și Dumnezeiasca Euharistie a Domnului. Au nevoie să miroasă tămâia Bisericii și mirul Bisericii. Au nevoie să atingă Sfintele Moaște și Sfintele Icoane ale Bisericii și toate cele ale Bisericii, ca să vadă că ele au concretețe. Au nevoie, pe scurt, să trăiască creștinește.

Sfântul Timoteos cunoștea Sfintele Scripturi ale Vechiului Testament, adică cărțile Vechiului Testament. Și ele sunt sfinte pentru revelația dumnezeiască pe care o conțin și pe care ne-o dăruie nouă prin citire și prin auzire. Și cărțile Scripturii, ale Noului și ale Vechiului Testament, alături de toate cărțile Bisericii ne înțelepțesc pe noi spre mântuire, ne învață pe noi cum să ne mântuim, dacă credem în Iisus Hristos, Domnul nostru [v. 15], și în Tatăl Său și în Duhul Sfânt, Cel care din Tatăl purcede, adică în Dumnezeul nostru treimic.

Dumnezeiasca Scriptură și întreaga Dumnezeiască Tradiție a Bisericii nu se citesc prin excludere reciprocă și în afara Bisericii, ci în Biserică, curățindu-ne mereu de patimile noastre, și ajutați mereu de luminarea cea sfântă a lui Dumnezeu. Înțelegem pe măsura noastră, adică pe măsura curățirii, a luminării și a sfințirii noastre de către Dumnezeu. Iar ceea ce ne depășește trebuie să păstrăm în tăcere, cu smerenie și cu multă evlavie, așteptând luminarea Lui pentru toate acestea[7].


[1] În traducerea mea:

„10. Dar tu ai urmat învățăturii mele, [cât și] purtării, țelului, credinței, îndelungii-răbdări, dragostei, stăruinței,

11. prigonirilor, pătimirilor [mele], care mi s-au făcut mie în Antiohia, în Iconion, în Listra, [și în] câte prigoniri am răbdat; și din toate m-a izbăvit pe mine Domnul.

12. Dar [nu numai eu sunt prigonit, ci] vor fi prigoniți și toți cei care voiesc a trăi evlavios în Hristos Iisus.

13. Iar oamenii răi și vrăjitori vor merge [din rău] în [mai] rău, [trăind] înșelând și [ca unii] înșelați [de demoni].

14. Iar tu rămâi în [cele] pe care le-ai învățat și [de care învățături] te-ai încredințat, știind [foarte bine] de la cine le-ai învățat,

15. și [aceasta, pentru] că din pruncie știi Sfintele Scripturi, care pot să te înțelepțească întru mântuire, prin credința cea în Hristos Iisus”.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Timothy.

[3] Cf. https://www.oca.org/saints/lives/2013/01/22/100262-apostle-timothy-of-the-seventy.

[4] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Τιμόθεος_(επίσκοπος).

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_(given_name).

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saul.

[7] Terminat la 22. 13, în zi de sâmbătă, pe 20 februarie 2021.

Rugăciunea Sfântului Ieremias [Ier. 39, 17-25, LXX]

Rugăciunea sa[1] de după cumpărarea câmpului lui Anameil [Αναμεηλ][Ier. 39, 7-12]. În WTT, numele său este חֲנַמְאֵ֥ל [Hanameel] [Ier. 23, 9, WTT] și înseamnă „căruia Dumnezeu i-a dat [ajutorul Său] cu milă” (Smith’s Bible Dictionary) sau „harul care vine de la Dumnezeu” (Hitchcock’s Names Dictionary)[2]. Pentru că Dumnezeu i-a dat mila Lui celui care și-a vândut câmpul Profetului Său.

Rugăciunea Sfântului Ieremias e plină de intimitatea sa cu Dumnezeu. E un suspin înaintea Lui. O descărcare a sufletului înaintea Sa, atâta timp cât el își începe rugăciunea cu „O [ὦ], Doamne [Κύριε]!” [Ier. 39, 17]. Și Cine este Domnul? E Cel care a făcut cerul și pământul întru tăria Sa cea mare, făcând toate prin Fiul Său, prin brațul Său cel înalt și ridicat [v. 17], întru Duhul Sfânt. Pentru că întreaga creație e lucrarea dumnezeiască a Dumnezeului nostru treimic. Și El știe toate câte există, pentru că nimic nu e ascuns de la ochii Săi [v. 17]. De atotvederea lui Dumnezeu ține întreaga noastră viață.

El face milă spre mii [v. 18], spre milioane și miliarde de oameni care Îi cer ajutorul, pentru că e atotmilostiv. Însă, Cel plin de milă, răsplătește păcatele părinților întru sânu- rile copiilor lor [v. 18]. Când? Atunci când copiii le urmează părinților lor în viața lor cea rea. Când copiii sunt o oglindă a răutății părinților lor. Pentru că Dumnezeu îi pedepsește doar pe cei care păcătuiesc fără se pocăiască.

El este „Dumnezeul cel mare și cel tare” [v. 18]. Și e mare, pentru că face lucruri pe care nimeni altul nu le poate face și e tare, pentru că minunile Sale sunt de neoprit și ating profund sufletele noastre. Sfatul cel mare al Treimii apare în v. 19, în sintagma: „Domnul sfatului celui mare [Κύριος μεγάλης βουλῆς]”. Și în sfatul cel veșnic al Treimii s-a hotărât iconomia mântuirii noastre prin Fiul. Tocmai de aceea, El, Fiul întrupat, e Domnul care duce la îndeplinire sfatul cel mare al Dumnezeului nostru treimic. Căci Iisus Hristos, Domnul nostru, e Domnul sfatului celui mare al Treimii.

Domnul e puternic întru lucruri [v. 19], întru lucrurile Sale, adică în faptele Sale. Pentru că ἔργον înseamnă lucru, dar și faptă. Și când vorbim despre lucrurile lui Dumnezeu, vorbim despre ceea ce El a creat, a făptuit, a zidit. Dumnezeul cel mare este Cel care ține toate în palma Sa. E Domnul cel cu nume mare, cu nume mai presus de orice nume [v. 19]. Și Atotțiitorul are ochii Săi îndreptăți spre căile oamenilor, pentru ca să răsplătească fiecăruia după calea sa [v. 19], după viața sa. Atotvederea lui Dumnezeu e în relație cu faptul că El este Judecătorul cel drept al tuturor oamenilor. Căci Cel care ne vede și ne știe cu adevărat este Cel care ne judecă cu adevărat. Tocmai de aceea, judecata Sa e dreaptă și cuvântul judecății Sale e adevărul. Pentru că verdictul judecății Sale e adevărul vieții noastre.

Fiecare om are calea sa, are viața lui, are modul lui de-a fi. Și Dumnezeu dă fiecăruia „după calea sa [κατὰ τὴν ὁδὸν αὐτοῦ]”, după adevărul profund al vieții sale.

Domnul a făcut semne și minuni în pământul Egiptosului, atunci când l-a scos pe Israil din robie [v. 20]. Tot la fel, când ne-a scos pe noi din robia demonilor, Domnul a făcut minuni nenumărate, pentru ca mai apoi să moară pentru noi și să coboare în Iad și să scoată de acolo pe Sfinții Lui. Dumnezeu face mereu semne și minuni spre mântuirea noastră. Tocmai de aceea, în fiecare dintre noi, El Își face nume mare [v. 20] prin mila Sa și prin ajutorul Său cel grabnic față de noi. Căci așa cum l-a scos pe Israil din robie, așa ne scoate și pe noi din multe dureri și necazuri ale vieții noastre. Ieșirea lui Israil din Egiptos a făcut-o Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt [v. 21]. A făcut-o prin multe semne și minuni, pentru că oamenii lui Dumnezeu au văzut vederi mari, mari vedenii dumnezeiești [v. 21].

Substantivul ὅραμα înseamnă vedere. Dar vedere ca un echivalent al vedeniei. Sintagma „ὁράμασιν μεγάλοις [vederile cele mari]” înseamnă vedeniile cele mari ale lui Dumnezeu. Și vederile Lui cele preasfinte se văd prin slava Lui cea dumnezeiască.

Dumnezeu i-a dat lui Israil pământul său, potrivit jurământului făcut de El părinților săi celor sfinți [v. 22]. Și pământul făgăduit e pământul în care curge lapte și miere [v. 22]. Sfântul Chirillos, Patriarhul Alexandriei, a spus că acest pământ făgăduit, în care curge lapte și miere, e o vorbire tainică despre Dumnezeul nostru treimic. Pentru că din Tatăl Se naște Fiul și purcede Duhul Sfânt, Fiul fiind laptele care ne hrănește pe noi și Duhul Sfânt fiind mierea care ne îndulcește pe noi. Căci pământul i s-a dat spre ascultare de Dumnezeu. Însă ei „au intrat [în pământul făgăduit] și l-au luat pe el [în posesie], dar nu au ascultat glasul Tău și în poruncile Tale nu au umblat” [v. 23].

Dumnezeu Și-a împlinit făgăduința Sa, dar nu și oamenii! Și când ei nu au ascultat, Dumnezeu a adus asupra lor pe cele rele [τὰ κακὰ] [Ier. 39, 23, LXX]. Cele rele sunt pedepsele lui Dumnezeu. Pentru că oamenii le simt ca „rele” în viața lor, când ele, de fapt, sunt medicamentele pentru vindecarea de păcatele lor.

Mulțimea [ὄχλος] demonilor vine spre cetatea aceasta, spre noi înșine, vrând să ne ia din nou pe noi în stăpânirea lor [v. 24]. Mâinile haldeilor sunt mâinile demonilor. Căci ei sunt cei care se războiesc cu noi continuu. Și noi vedem, Doamne, că tot ce ai zis, aia ai și făcut cu noi și faci și vei face [v. 24]! Fără Tine cădem în mâinile lor [v. 25], ale celor care ne robesc pe noi și ne vor răul, răul pentru veșnicie[3].


[1] Textul rugăciunii, în traducerea mea, e acesta:

„17. „O, Doamne, Tu ai făcut cerul și pământul [cu] tăria Ta cea mare și [cu] brațul Tău cel înalt și ridicat! Nimic nu are să se ascundă de Tine.

18. Făcând milă spre mii [ποιῶν ἔλεος εἰς χιλιάδας] și răsplătind păcatele părinților întru sânurile copiilor lor [cei] după ei [καὶ ἀποδιδοὺς ἁμαρτίας πατέρων εἰς κόλπους τέκνων αὐτῶν μετ᾽ αὐ- τούς]. [Tu ești] Dumnezeul cel mare și cel tare,

19. Domnul sfatului celui mare și Cel puternic [întru] lucruri. [Tu ești] Dumnezeul cel mare, Atotțiitorul, și Domnul cel cu nume mare [μεγαλώνυμος]. Ochii Tăi [sunt] întru căile fiilor oamenilor [οἱ ὀφθαλμοί Σου εἰς τὰς ὁδοὺς τῶν υἱῶν τῶν ἀνθρώπων], [ca] să dai fiecăruia după calea sa [δοῦναι ἑκάστῳ κατὰ τὴν ὁδὸν αὐτοῦ].

20. Care ai făcut semne și minuni în pământul Egiptosului [și], până [în] ziua aceasta, și în Israil, și în[tre] cei muritori. Și Ți-ai făcut Ție nume ca [în] ziua aceea

21. și l-ai scos pe poporul Tău, pe Israil, din pământul Egiptosului, cu semne și cu minuni și în[tru] brațul cel înalt și cu vederile cele mari [καὶ ἐν ὁράμασιν μεγάλοις].

22. Și le-ai dat lor pământul acesta, pe care l-ai jurat părinților lor, pământul curgând lapte și miere [γῆν ῥέουσαν γάλα καὶ μέλι].

23. Și au intrat și l-au luat pe el, dar nu au ascultat glasul Tău și în poruncile Tale nu au umblat. Toate câte le-ai poruncit lor nu le-au făcut, iar [Tu] ai făcut să le vină lor împreună toate relele acestea.

24. Iată, mulțimea vine spre cetatea aceasta [ca] să o ia pe ea! Și cetatea a fost dată întru mâinile haldeilor, a celor care se războiesc [cu] ea de la fața sabiei și a foametei. [Iar] cum ai zis, așa s-a făcut.

25. Și Tu zici către mine: «Câștigă-ți ție câmp pe argint!». Și am scris carte și am pecetluit-o și am adeverit [cu] martori, dar cetatea a fost dată întru mâinile haldeilor…”.

[2] Cf. http://www.kingjamesbibledictionary.com/Dictionary/Hanameel.

[3] Terminat la ora 20.00, în zi de vineri, pe 19 februarie 2021.

Psalmul 2. Comentariu teologic

Cine se semețește, cine crede lucruri mari și neadevărate despre el însuși, acela gândește cele deșarte [Ps. 2, 1, LXX]. Cugetarea deșartă e cugetarea păcătoasă. Visarea păcătoasă. Și cugetarea cea deșartă e la polul opus al dreptei cugetări, al cugetării la Dumnezeu ziua și noaptea. Cine se împotrivește Tatălui și Unsului Său, adică Fiului Său [Ps. 2, 2, LXX], și Duhului Sfânt, se împotrivește lui Dumnezeu. Fiul întrupat este Hristosul sau Unsul Tatălui, pentru că El a primit ungerea cea dumnezeiască pentru noi. Și ungerea Lui cea dumnezeiască este umplerea umanității Sale de slava Sa, pe care a îndumnezeit-o deplin. Pentru ca să ne dăruie și nouă, tuturor celor credincioși, din slava Lui, prin care să ne sfințim și noi viața noastră.

Ce vor toată ziua cei păcătoși? Să rupă legăturile poruncilor, cele prin care noi ne legăm duhovnicește de Dumnezeu, și să lepede jugul cel bun al credinței [Ps. 2, 3, LXX]! Tocmai de aceea, Dumnezeu, Cel care locuiește în ceruri [ὁ κατοικῶν ἐν οὐρανοῖς], râde de ei și îi batjocorește pe ei [Ps. 2, 4, LXX]. Pentru că nu poți să ajungi în cer prin păcate, ci numai prin legăturile poruncilor și prin jugul cel bun al credinței, al ascezei dumnezeiești.

Dumnezeu va râde de cei păcătoși, îi va batjocori și „va vorbi către ei în urgia Lui [ἐν ὀργῇ Αὐτοῦ] și în mânia Lui [ἐν τῷ θυμῷ Αὐτου]” [Ps. 2, 5] la Judecata Sa cea dreaptă. Și aceasta „îi va tulbura pe ei [ταράξει αὐτούς]” [Ps. 2, 5, LXX] veșnic, pentru că pedeapsa lor va fi veșnică.

Însă cel Sfânt al lui Dumnezeu e pus de El împărat peste Sion, peste muntele cel sfânt al Lui [Ps. 2, 6]. Sfântul lui Dumnezeu e primit în Împărăția lui Dumnezeu. Și Împărăția Lui cea veșnică este ca un munte înalt și sfânt, pentru că e câștigată prin sfințenie și prin multă osteneală, iar nu prin lene și prin destrăbălare.

Muntele Sion [Σιων] este în ebraică Har Țiiion [הַר צִיּוֹן‎] și are 765 de metri[1]. Și în Sion e mormântul Sfântului Profet David, dar și locul Cinei celei de Taină[2]. Pentru că trebuie să fii Sfânt ca să le înțelegi pe cele sfinte ale lui Dumnezeu.

Însă Împăratul [Βασιλεὺς] de la Ps. 2, 6, LXX, este Hristos Domnul, Cel care ne-a vestit nouă porunca Domnului [Ps. 2, 7, LXX]. Și Tatăl ne vorbește în mod explicit despre Fiul Său, Cel născut din El din veșnicie [Ps. 2, 7, LXX], și El este Cel care stăpânește tot pământul [Ps. 2, 8]. Și Hristos este Păstorul Bisericii, Cel care păstorește cu toiag de fier, pentru că îi zdrobește pe cei păcătoși [Ps. 2, 9].

Ca să fii împărat peste tine însuți trebuie să înțelegi voia lui Dumnezeu. Pentru că nu putem judeca în mod drept, dacă nu învățăm voia lui Dumnezeu [Ps. 2, 10]. Iar viața cea duhovnicească e aceasta: în care Îi slujim lui Dumnezeu cu frică și ne bucurăm de El cu cutremurare dumnezeiască [Ps. 2, 11, LXX]. Frica de Dumnezeu ne umple de cutremurare dumnezeiască. Frica Lui e plină de bucuria Lui. Iar cei care au o viață evlavioasă, în mod paradoxal, trăiesc frica de El împreunată cu bucuria față de El.

Dacă nu luăm învățătura Lui și nu ne sfințim viața în comuniune cu Dumnezeu, de aceea trăim urgia Lui [Ps. 2, 12]. Urgia și mânia Lui se manifestă în viața noastră. Mânia Lui se aprinde degrabă [Ps. 2, 12, LXX], pentru că Îl mânie păcatele noastre pentru care nu ne pocăim. Și păcatele noastre ne pot omorî, pentru că, datorită lor, Dumnezeu ne nimicește din calea cea dreaptă [Ps. 2, 12, LXX], adică nu ne mai dă timp de pocăință și de mântuire. Dar cei care nădăjduiesc în Dumnezeu sunt fericiți [Ps. 2, 12, LXX], pentru că nădejdea lor e plină de pace și de bucurie. Ei nădăjduiesc în răsplata cea veșnică a lui Dumnezeu, pentru că deja sunt cu El și se bucură împreună cu El[3].


[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Mount_Zion. [2] Ibidem.

[3] Terminat la 14. 43, în zi de vineri, pe 19 februarie 2021.