Psalmul 8. Comentariu teologic

E psalmul Sfântului David și el începe cu cuvintele tainice: „Întru sfârșit [εἰς τὸ τέλος], pentru teascuri [ὑπὲρ τῶν ληνῶν]” [8, 1, LXX]. Iar Sfântul Teodoritos al Cirrosului spune că „întru sfârșit” se referă la Dumnezeu, la Cel care a dus războiul cu demonii până la sfârșit și ne-a eliberat pe noi din robia lor, pe când teascurile sunt Bisericile lui Dumnezeu din toată lumea[1]. Pentru că întru ele suntem tescuiți pentru Dumnezeu prin viața ascetică, ca să fim vinul cel bineplăcut al Domnului.

Până la sfârșit trebuie să ne nevoim, până în clipa morții noastre! Căci pocăința e cea care ne tescuiește mereu pentru Dumnezeu. Pocăința e cea care ne simplifică mereu pentru El.

Numele Domnului e minunat [θαυμαστὸν] în tot pământul [8, 2], adică în tot cel credincios Lui. Și Domnul Se arată preaminunat în fiecare dintre noi prin minunile Sale pe care le face în viața noastră. Și marea-cuviință [μεγαλοπρέπειά] a Domnului s-a ridicat mai presus de ceruri [Ibidem], pentru că El a ridicat umanitatea Sa mai presus de toate Puterile cele cerești, adică în sânul Treimii. Pentru că umanitatea Sa cea îndumnezeită este veșnic asumată în persoana Sa.

De aceea, oamenii cei minunați și mari ai pământului sunt aceia care au în ei continua pomenire a Domnului și slava Lui. Pentru că, în tăcerea lor, aceștia sunt mereu rugăciune și simțire și vedere dumnezeiască, fiindcă se bucură de intimitatea cu Domnul. Și marea Lui cuviință este în ei, pentru că El Se sălășluiește în ei prin slava Lui. Și unde e slava Lui e curăție, bunătate, atenție, frumusețe, sfințenie. Pentru că El e cu ei și în ei și sporește tot binele în aceștia.

Versetul al 3-lea e profetic, dar se petrece tot timpul cu noi. Pruncii și cei care sug L-au primit cu laude pe Domnul la intrarea Sa în Ierusalim, dar fiecare dintre noi putem să ne facem prunci ai lui Dumnezeu, care să Îl lăudăm mereu pe El. Și noi trebuie să pregătim mereu lauda lui Dumnezeu, prin aceea că trebuie să ne pregătim mereu pentru a-L lăuda pe El, pentru a-I sluji Lui, pentru a ne lăsa povățuiți de El ce să facem.

Și Domnul S-a întrupat și a lucrat toată iconomia cea pentru noi împotriva vrăjmașilor noștri, a demonilor, pentru ca să îi nimicească pe vrăjmașii noștri, pe cei care se răzbună pe noi [8, 3]. Însă, în același timp, a lucrat-o pentru a ne îndumnezei pe noi, pe cei care ne-a scos din robia demonilor. Pentru că, pe măsură ce ne-a eliberat de demoni, El ne-a dăruit tuturor puterea de a ne sfinți continuu viața noastră. Și ne-a dat slava Lui, ca, în interiorul nostru, în adâncul nostru, să biruim din fașă toată ispita demonică.

Vrăjmașul [ἐχθρός] nostru este și cel care se răzbună pe noi, este răzbunătorul [ἐκδικητής][v. 3] fără scrupule. Satanas e vrăjmașul nostru, pentru că el se răzbună pe liniștea noastră, pe dorința noastră de bine, pe încrederea noastră în oameni. Și face tot posibilul ca noi să fim răniți, să fim îndurerați, să fim părăsiți, să fim omorâți. Și ἐχθρός [vrăjmașul] e, deopotrivă, cel care urăște voia lui Dumnezeu și cel care I se împotrivește continuu. Și continua lui răzvrătire este și continua lui neliniște. Pentru că el păcătuiește în cunoștință de cauză, știind ce face și știind că îl așteaptă chinul cel veșnic. Căci păcatele nu îi liniștesc vreodată pe demoni, ci le sporesc chinul în mod continuu.

Iar noi, când păcătuim, nu avem liniște, pentru că nu ne odihnim în slava lui Dumnezeu. Singura noastră odihna e voia lui Dumnezeu, pentru că ea ne umple de slava Lui care ne odihnește desăvârșit. Fără slava Lui nu avem nicio clipă de liniște și de împlinire interioară, pentru că ne zidim în mod fals pe noi înșine și nu pe voia lui Dumnezeu, care trebuie să fie voia noastră.

Cerurile de la v. 4 sunt Puterile cele cerești. Le vedem în vedenie și le vom vedea pe toate în Împărăția Sa. Și ele sunt lucrurile degetelor lui Dumnezeu, sunt creația Lui, după cum creația Lui sunt și planetele și omul și întreaga creație a lui Dumnezeu.

El, Dumnezeu, le-a făcut pe toate, El le-a întemeiat pe toate!  Pentru că toate stau în slava Lui. Și trebuie să le privim pe toate ca pe lucrarea Lui, ca pe lucrarea Lui cea plină de rațiunile Sale, de gândurile Sale, de frumusețea Sa cea veșnică. Căci ceea ce vedem e o icoană a lui Dumnezeu. Și icoana creației Sale ne trimite la El, la Cel mai presus de orice înțelegere a noastră. Căci frumusețea Sa este de negrăit și El e preaplin de viața Sa, revărsându-ne din ea la nesfârșit, fără ca să piardă ceva din ea. Pentru că viața Lui e viața noastră cea veșnică, cea care ne îndumnezeiește în mod veșnic.

Deși omul e mic, când îl privești de afară [v. 5], cu toate acestea Domnul privește spre el și S-a întrupat pentru el. Pentru că Domnul ne pomenește și ne cercetează pe noi. Dar omul, deși micșorat cu puțin față de Îngeri, pentru că acum are trupul de carne, care îl trage în jos, va fi încununat cu slavă și cu cinste de Dumnezeu [v. 6]. Pentru că El va transfigura toate trupurile noastre, ale celor muritori, la învierea cea de obște, și ne va face și pe noi duhovnicești.

Pe omul duhovnicesc, Domnul îl pune peste lucrurile mâinilor Sale, pentru că le supune pe toate sub picioarele sale [v. 7]. Și le stăpânește pe toate, prin aceea că el le înțelege și le prețuiește duhovnicește pe toate. Căci nu lucrurile trebuie să te stăpânească, ci tu trebuie să le stăpânești pe ele. Și le stăpânești, numai atunci când nu ești lipit în mod pătimaș de ele. Iar versetele 8-9, detaliind întreaga creație, ne spun în mod tainic că el, omul Sfânt, le stăpânește și le conduce pe toate, pentru că acceptă voia lui Dumnezeu cu toate acestea. Fiindcă el vede frumusețea și rațiunea lui Dumnezeu în toată creația Lui și se bucură de faptul că Dumnezeu Își face voia Sa în fiecare creatură a Sa.


[1] Theodoret of Cyrus, Commentary on the Psalms. Psalms 1-72, translated by Robert C. Hill, in col. The Fathers of the Church. A New Translation, vol. 101, Pub. The Catholic University of America Press, Washington, D. C., 2000, p. 82.

Rugăciunea la sfințirea uleiului de la Botez. Comentariu teologic

Textul rugăciunii e acesta: „Δέσποτα, Κύριε, ὁ Θεὸς τῶν Πατέρων ἡμῶν, Ὁ τοῖς ἐν τῇ κιβωτῷ τοῦ Νῶε περιστερὰν ἀποστείλας, κάρφος ἐλαίας ἔχουσαν ἐπὶ τοῦ στόματος, καταλλαγῆς σύμβολον, σωτηρίας τε τῆς ἀπὸ τοῦ κατακλυσμοῦ, καὶ τὸ τῆς χάριτος μυστήριον δι’ ἐκείνων προτυπώσας· Ὁ καὶ τῆς ἐλαίας τὸν καρπὸν εἰς πλήρωσιν τῶν Ἁγίων Σου Μυστηρίων χορηγήσας, Ὁ δι’ αὐτοῦ καὶ τοὺς ἐν νόμῳ Πνεύματος Ἁγίου πληρώσας καὶ τοὺς ἐν χάριτι τελειῶν· Αὐτὸς εὐλόγησον καὶ τοῦτο τὸ ἔλαιον, τῇ δυνάμει καὶ ἐνεργείᾳ καὶ ἐπιφοιτήσει τοῦ Ἁγίου Σου Πνεύματος, ὥστε γενέσθαι αὐτὸ χρίσμα ἀφθαρσίας, ὅπλον δικαιοσύνης, ἀνακαινισμὸς ψυχῆς καὶ σώματος, πάσης διαβολικῆς ἐνεργείας ἀποτρόπαιον, εἰς ἀπαλλαγὴν κακῶν, πᾶσι τοῖς χριομένοις αὐτὸ ἐν πίστει, ἢ καὶ μεταλαμβάνουσιν ἐξ αὐτοῦ. Εἰς δόξαν Σήν, καὶ τοῦ μονογενοῦς Σου Υἱοῦ, καὶ τοῦ Παναγίου καὶ ἀγαθοῦ καὶ ζωοποιοῦ Σου Πνεύματος, νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν”[1].

În traducerea mea, textul e acesta: „Stăpâne, Doamne, Dumnezeul Părinților noștri, Care celor [care erau] în chivotul lui Noe le-ai trimis porumbița, fărâma de măslin având în gură, semnul împăcării și al mântuirii celei din potop, și, prin acelea, mai înainte ai închipuit taina harului; Care ai dat și rodul măslinului spre plinirea Sfintelor Tale Taine, Care, prin el, i-ai umplut de Duhul Sfânt și pe cei [care erau] în lege, iar pe cei [care sunt] în har [îi faci] desăvârșiți, Însuți binecuvântă și acest ulei [cu] puterea și [cu] lucrarea și [cu] venirea Sfântului Tău Duh! Astfel încât să se facă acesta ungere de nestricăciune, armă a dreptății, înnoire a sufletului și a trupului, îndepărtare a toată lucrarea diavolească, spre eliberarea de cele rele, tuturor celor care se ung cu credință [cu] acesta sau se vor și împărtăși din el, spre slava Ta și a Unuia-născut Fiului Tău și a Atotsfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și întru vecii vecilor. Amin!”.

Dumnezeul Părinților noștri, al Sfinților noștri Părinți, este Domnul și Stăpânul vieții noastre. E Cel care ne-a eliberat pe noi din robia demonilor și ne conduce mereu spre Împărăția Sa cea veșnică. Și când se amintește de chivotosul Sfântului Noe, rugăciunea se referă la Fac. 8, 11, LXX, unde porumbița [περιστερὰν], spre seară, a venit în gura ei cu „o fărâmă de frunză de măslin [φύλλον ἐλαίας κάρφος]”. Și acesta e semnul împăcării lui Dumnezeu cu oamenii și al încetării potopului, pentru că apele începeau să se retragă de pe pământ. Dar cele petrecute atunci, la potop, vorbeau tainic despre mântuirea prin harul lui Dumnezeu. Vorbeau mai înainte despre Biserica lui Dumnezeu și despre cum ne umplem noi acum de harul Său în Biserică.

Căci Dumnezeu se folosește de uleiul pe care Episcopul sau Preotul îl binecuvântă, pentru ca să ne dăruie nouă harul Său. Uleiul este un mediu al harului dumnezeiesc pentru mântuirea noastră. Pentru că atât în legea veche, cât și acum, prin ulei se dăruie slava Lui cea veșnică. Însă, în Vechiul Testament, prin ulei se dăruia slava Duhului Sfânt, pe când acum, prin el, se desăvârșesc în sfințenie cei care sunt credincioși ai Lui.

Și Dumnezeu binecuvântă, prin Episcop sau Preot, uleiul de la Botez și îl sfințește pe el. Pentru că în acest ulei vine slava Sfântului Duh și ni se dăruie nouă. Și slava lui Dumnezeu e aceea care îl umple de nestricăciune pe cel care se botează. Căci slava Lui e prezentă în trupul nostru de la Botez și Sfintele Moaște nu sunt altceva decât nestricăciunea dumnezeiască pe care noi o primim prin Dumnezeiescul Botez.

Slava Lui e armă a dreptății pentru noi, căci ne ajută să săvârșim tot binele care ne mântuie. Slava Lui ne înnoiește interior, pentru că ea sfințește sufletul și trupul nostru. Și slava Lui, venind în noi, îndepărtează de la noi toată lucrarea diavolească, pentru că ne eliberează din robia demonilor. Și cu acest ulei sfânt se unge trupul celui care se botează, pentru ca slava Lui să inunde atât sufletul, cât și trupul său. Dar din el putem să și mâncăm, folosindu-l la mâncare, pentru ca să ne sfințim prin el.

Căci ungerea cu el și folosirea lui la mâncare, noi o facem spre slava lui Dumnezeu. Iar rugăciunea aceasta este adresată lui Dumnezeu Tatăl și pe El Îl lăudăm noi, dimpreună cu Fiul și Duhul Său. Căci Fiul e unicul Său Fiu, iar Sfântul Duh e cu totul sfânt și bun și făcător de viață. Iar noi Îl vom lăuda pe Dumnezeul nostru treimic nu numai aici, ci și în veșnicie. Pentru că Îl vom lăuda pe El la nesfârșit.


[1] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html. Am corectat textul rugăciunii.

Psalmul 7, 12-18, LXX. Comentariu teologic

Dumnezeul nostru, Dumnezeul mântuirii noastre, este Judecătorul cel drept [Κριτὴς δίκαιος] [7, 12]. Cel care judecă cu dreptate pe fiecare om în parte, pentru că știe toate cele ale omului. Și El este tare [ἰσχυρὸς] împotriva tuturor potrivnicilor noștri și îndelung-răbdător [μακρόθυμος] [7, 12] cu noi, oamenii. Pentru că așteaptă îndelung pocăința noastră, întoarcerea noastră la El. Și El e drept întru răbdarea Lui, pentru că nu pedepsește imediat păcatul nostru, ci ne rabdă în mod pedagogic. Pentru ca noi să înțelegem consecințele păcatelor noastre și să ne îndreptăm viața noastră. De aceea, Sfântul David ne spune aici că Dumnezeu nu aduce urgia Sa peste noi în toată ziua [7, 12]. El nu ne pedepsește ori de câte ori păcătuim, pentru că așteaptă întoarcerea noastră. Pedepsele Lui sunt pedagogice și nu exterminatoare! Căci El ne pedepsește pentru a ne îndrepta viața noastră și nu pentru a ne omorî.

Însă, împotriva celor care nu se întorc la El prin pocăință, Domnul Își pregătește sabia și arcul Său [7, 13]. Adică Își pregătește pedeapsa Lui finală. Pentru că, în arcul urgiei Sale, Domnul pregătește uneltele de moarte [σκεύη θανάτου] [7, 14] pentru aceia. Căci El îl rabdă-îndelung pe păcătos, însă, dacă el nu se îndreaptă, Domnul îl dă morții. Iar săgețile Lui cele de moarte sunt pentru cei care ard [7, 14] în continuu din cauza păcatelor lor. Fiindcă arderea interioară a păcatului atrage moartea.

În 7, 15, Sfântul David ne vorbește despre evoluția interioară a păcatului în viața noastră. Naștem nedreptatea în chinuri, pentru că ne rănim de moarte sufletul și trupul nostru atunci când suntem nedrepți cu alții. Zămislim durerea în noi înșine, dar și în alții, pentru că naștem fărădelegi prin fiecare păcat al nostru. Și Sfântul David ne spune în mod explicit aici că păcatele ne rănesc pe noi în primul rând, apoi pe alții. Căci păcatele ne distrug interior pe toți. Pentru că păcatul distruge din interior firea noastră, atâta timp cât noi suntem creați de Dumnezeu pentru a ne împlini prin slujirea Lui.

Ne săpăm groapa morții în sufletul și în trupul nostru și o adâncim pe ea prin fiecare păcat al nostru. De aceea, cădem [7, 16] și rămânem în groapa păcatelor noastre, dacă nu ne pocăim pentru ele. Pentru că durerea pe care o provocăm altora se întoarce în capul nostru și pe creștetul nostru se întoarce nedreptatea noastră [7, 17]. Cuvântul πόνος înseamnă muncă, trudă, durere[1]. De aici îl avem pe ponos din română, care înseamnă necaz, nemulțumire, supărare[2]. Și când îl superi pe altul, pe tine te superi în primul rând, pentru că păcatul pe tine te distruge mai întâi.

Noi, cei care păcătuim, suntem sediul păcatului și păcatele noastre îi ating și pe alții mai mult sau mai puțin. Dar pe noi ne distrug în primul rând. Pentru că noi suntem cei care le facem.

Care e soluția Sfântului Împărat David pentru cei care păcătuiesc? Mărturisirea păcatelor! Pentru că el alege să se mărturisească Domnului [7, 18], să Îi spună Lui păcatele sale, căci e drept să facem acest lucru. Căci dreptatea Lui cere să facem asta. Și, când trăim mila Lui, când trăim iertarea Lui sacramentală, noi ne bucurăm de Dumnezeul mântuirii noastre și Îi cântăm Lui cu bucurie [7, 18]. Cântăm numele Domnului Celui Preaînalt [7, 18], pentru că ne bucurăm întru El.


[1] Friberg Greek Lexicon, 22. 585, apud BW10.

[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/ponos/definitii.

Psalmul 7, 1-11, LXX. Comentariu teologic

Husi cel al lui Arahi [Χουσι ὁ τοῦ Αραχι][II Sam. 17, 15, LXX] este Husi, fiul lui Iemeni [υἱοῦ Ιεμενι] din Ps. 7, 1, LXX. Iar el i-a vestit Sfântului David ca să nu petreacă noaptea în Aravotul pustiului [ἐν Αραβωθ τῆς ἐρήμου][II Sam. 17, 16, LXX] și astfel i-a salvat viața. Și psalmul acesta l-a scris ca mulțumire pentru mântuirea lui. Tocmai de aceea se spune aici, în primul verset, că Sfântul David I l-a cântat Domnului. Căci Lui trebuie să Îi aducem mulțumire pentru toate binefacerile primite de la El în viața noastră.

În I Cron. 27, 33, LXX, Husi este „πρῶτος φίλος τοῦ βασιλέως [primul prieten al împăratului]” David. Iar Husi este חוּשַׁ֥י [Hușai] în ebraică [I Cron. 27, 33, WTT] și Chusi în latină [Ps. 7, 1, VUL] și înseamnă țărâne[1]. Pentru ca să ne aducem aminte cu toții, că, după trupul nostru, suntem din pământ și că trupul nostru se va întoarce în pământul din care a fost luat. O amintire continuă a morții noastre.

Iar Husi este prietenul lui David [דָּוִד], al celui iubit[2], pentru că toți suntem prietenii lui Dumnezeu, dacă recunoaștem păcătoșenia noastră înaintea Lui și ne pocăim pentru ea și devenim lucrători ai poruncilor Sale. Căci poruncile Lui, trăite în viața noastră, ne fac prietenii Săi: „Voi sunteți prietenii Mei [Ὑμεῖς φίλοι Μου ἐστέ], dacă aveți să faceți câte Eu vă poruncesc vouă [ἐὰν ποιῆτε ὅσα Ἐγὼ ἐντέλλομαι ὑμῖν]” [In. 15, 14, BYZ]. Pentru că Dumnezeu ne povățuiește în mod continuu spre a face voia Lui. Și orice luminare a Sa e o poruncă tainică față de noi, pentru ca să împlinim mereu voia Lui. Și poruncile Lui, cele din fiecare zi, le trăiesc în mod dumnezeiesc Sfinții Lui, cei care sunt învățați de către El continuu voia Sa.

Domnul este Dumnezeul nostru, Cel întru Care noi nădăjduim [7, 2]. Pentru că El este Cel cu care noi suntem intimi, atâta timp cât El ne-a scos pe noi din robia demonilor. Ne-a făcut ai Săi prin Botez, pentru că ne-a scos pe noi din robia Iadului și ne-a făcut ai Lui. Și când ne rugăm Lui să ne mântuie de cei care ne prigonesc, ne rugăm ca El să ne scape continuu de demoni și de moartea în păcate, de moartea pentru care nu ne-am pregătit duhovnicește. Cei care ne prigonesc sunt demonii și oamenii păcătoși, cei care ne invidiază și ne urăsc și ne vor moartea. Și a ne izbăvi de ei înseamnă ca El să lucreze în mod minunat la viața noastră trăită în pace. Căci pacea, sănătatea, bunăstarea, bucuria, încrederea sunt de la Dumnezeu și El ni le dăruie pentru ca să trăim viață cuvioasă întru El.

Satanas e cel care voiește mereu să apuce sufletul nostru ca leul [ὡς λέων] [7, 3], după cum leul își prinde prada. Însă Dumnezeul nostru, Cel care ne-a răscumpărat pe noi prin moartea Lui, ne și mântuie pe noi în mod continuu [7, 3]. Și Sfântul David îi compară pe demoni cu leii pentru ca să ne vorbească despre rapiditatea cu care ei înșfacă prada. Și sufletul nostru e prada lor ori de câte ori ne lăsăm convinși de ispitele lor.

Nu trebuie să avem nedreptatea [ἀδικία] în mâinile noastre [7, 4]. Nu trebuie să avem lucruri luate cu forța de la alții. Nici cu forța fizică sau militară, nici cu forța funcției. Pentru că ceea ce ia cineva cu arma, altul ia prin faptul că cere mită. Și cere mită, pentru că e într-un post de conducere pe care îl folosește ilegal. Nu să facă dreptate, ci nedreptate. Și nedreptatea e tot la fel de rea ca și răzbunarea. În Ps. 7, 5, LXX, răzbunarea este exprimată sub forma: „dacă am răsplătit celor care mi-au răsplătit mie cele rele [εἰ ἀνταπέδωκα τοῖς ἀνταποδιδοῦσίν μοι κακά]”. Dacă am făcut la fel cum mi-au făcut ei mie, dacă m-am răzbunat pe ei, am păcătuit. După cum păcătuiesc și dacă primesc sau le iau pe cele nedrepte, pe cele care nu mi se cuvin. Și când suntem nedrepți și răzbunători, atunci cădem în mâinile demonilor ca niște oameni deșerți, goi de fapte bune.

Cuvintele Sfântului David sunt acestea: „ἀποπέσοιμι ἄρα ἀπὸ τῶν ἐχθρῶν μου κενός [atunci să cad deșert de la vrăjmașii mei]” [Ps. 7, 5, LXX]. Și a cădea deșert înseamnă a cădea ca om păcătos în păcat. Căci și cei Sfinți păcătuiesc, din anumite motive, dar nu trăiesc tot timpul ca niște păcătoși. Pe când, cel care cade în păcat ca unul deșert, ca un păcătos notoriu, nu cade din virtute, ci se afundă tot timpul în aceleași păcate.

Adjectivul κενός folosit aici înseamnă gol în sensul propriu. Deșert, zadarnic, van, fără rost înseamnă la forma figurată, la forma interioară, arătând aici starea celui care păcătuiește tot timpul și nu se pocăiește. Căci păcatul e cel care ne golește de tot binele. Iar cine se îmbracă în păcate e gol, e sărac, n-are de niciunele, pentru că îmbrăcămintea omului e slava lui Dumnezeu.

Când păcătuim, vrăjmașul nostru ne vânează [7, 6], pentru că lucrăm cele ale sale, adică păcatele. Și când el ne prinde, atunci ne minte cu ademenirile sale și ne face să păcătuim. Și călcarea noastră la pământ înseamnă căderea în păcate cumplite. Și când demonii sălășluiesc slava noastră în țărână e atunci când trăim la propriu durerea imensă pentru păcatele noastre. Căci, în loc să stăm în binele lui Dumnezeu și să fim plini de slava Lui, noi, prin căderile noastre în păcate mușcăm țărâna, mușcăm moartea, simțim din plin decăderea noastră.

Numai că de aici, de jos, din căderea noastră cea mai mare, din durerea noastră cumplită, ne ridică Domnul, dacă strigăm către El! Și când El Se ridică în urgia [ἐν ὀργῇ] Sa [7, 7] împotriva demonilor e atunci când îi gonește de la noi, de la cei care ne pocăim cu amar. Iar hotarele vrăjmașilor noștri [7, 7] sunt îngâmfarea lor vizavi de noi. Căci ei se bucură să ne facă rău atunci când suntem la pământ, când suferim, când ne e greu. Dar când Dumnezeu Se ridică întru ajutorul nostru, ei, demonii, dau bir cu fugiții, pentru că Domnul e de partea noastră. Și când El poruncește întru porunca Lui, atunci adunarea de popoare a Îngerilor Lui Îl înconjură pe El [7, 7-8]. Pentru că toate Puterile cerești împlinesc voia Lui, ajutându-ne pe noi în lupta noastră cu demonii.

Însă, în sens hristologic, ca profeție, aici Sfântul David vestește că Biserica Lui va fi formată din mulțime de popoare. Și că, după ce va împlini pe pământ iconomia mântuirii Sale, Hristos Domnul Se va întoarce întru înălțime [εἰς ὕψος] [7, 8], întru înălțimea slavei Sale, de acolo de unde a și coborât la noi. De aceea, Domnul ne trage spre Sine, spre înălțimea Lui de necuprins, pe când demonii vor să ne arunce în Iad, unde ei se vor chinui veșnic.

În 7, 9, Sfântul David ne profețește Judecata de obște a Domnului, atunci când ne spune: „Domnul va judeca popoarele [Κύριος κρινεῖ λαούς]”. El va judeca pe orice om, din orice popor și din orice timp, dar va judeca și popoarele în funcție de realizările lor în istorie. Pentru că întreaga istorie va fi valorizată în cei Sfinți, pe când păcătoșii vor înțelege în mod cumplit că au trăit degeaba, că au trăit fără să se împlinească personal și comunitar.

Și Sfântul David era conștient de dreptatea [τὴν δικαιοσύνην] sa, de faptul că era un împlinitor al voii lui Dumnezeu, cât și de nerăutatea [τὴν ἀκακίαν] sa [7, 9]. Știa că nu dorește răul nimănui și că nu vrea să facă rău nimănui. Și el cerea ca Dumnezeu să îl judece în mijlocul vieții lui bune, cuvioase. Pentru că Îi cerea ca Domnul să vadă viața sa în credință și în ascultarea de El.

Virtuțile sunt în noi [7, 9], subliniază Sfântul David, și Dumnezeu judecă ceea ce suntem noi în lăuntrul nostru. Pentru că Domnul judecă ceea ce am ajuns noi în urma vieții noastre cu El. Și nu putem ajunge altceva, trăind cu El, decât Sfinți ai Lui. Pentru că ne schimbăm zilnic în mod duhovnicesc, umplându-ne de slava Lui cea veșnică.

Răutatea păcătoșilor [πονηρία ἁμαρτωλῶν][7, 10] e continua luptă a lor cu Dumnezeu. Și Sfântul David cere ca ea să se sfârșească. Și ea se va sfârși la Judecata cea de apoi, când demonii și cei păcătoși vor primi după faptele lor cele rele și vor fi aruncați pentru veșnicie în Iad. Pentru că Iadul este locul celor care s-au împotrivit tot timpul lui Dumnezeu. Care nu au vrut să se împlinească interior niciodată.

Însă, dacă păcătoșii nu se lasă îndreptați de Dumnezeu, cei Drepți se lasă mereu îndreptați de către El [7, 10]. Se lasă mereu călăuziți spre voia Lui. Pentru că Dumnezeu cercetează mereu inimile și rinichii [καρδίας καὶ νεφροὺς] noștri [7, 10], cercetează toată ființa și viața noastră, ca să vadă ce fel de viață ducem. Și cercetarea Lui continuă, atunci când trăim cu El, ne umple pe noi de multe virtuți dumnezeiești, pe când, dacă I ne împotrivim Lui, ne umple pe noi de mânia și de urgia Lui, pe care o simțim în toată ființa noastră. Și când ne simțim rău de la păcatele noastre e pentru că El ne cercetează cu durere, cu asprime, pentru ca noi să ne îndreptăm, pentru ca noi să ne pocăim.

Și ajutorul pe care îl primim de la Dumnezeu e drept, e unul care ne îndreaptă pe noi din păcat, pentru că El îi mântuie pe cei drepți cu inima [7, 11]. Și cei drepți cu inima sunt cei care doresc îndreptarea Lui continuă în viața lor.


[1] Cf. https://lexicon.katabiblon.com/index.php?lemma=χοῦς&diacritics=off.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/David.

Fuga Sfântului Iacov de la Laban. Comentariu teologic

Sfântul Iacov a fugit din casa socrului său, dimpreună cu toată casa sa, fără ca să știe acesta [Fac. 31, 21, LXX]. Pentru că Dumnezeu i-a poruncit să facă acest lucru: „Așadar, acum ridică-te și ieși din pământul acesta și mergi întru pământul nașterii tale [τὴν γῆν τῆς γενέσεώς σου] și voi fi împreună cu tine [καὶ ἔσομαι μετὰ σοῦ]!” [Fac. 31, 13, LXX]. Iar Sfântul Iacov L-a ascultat pe Dumnezeu și a fugit spre pământul nașterii sale. Pentru că fiecare dintre noi trebuie să ne întoarcem spre nașterea noastră cea duhovnicească, spre slava Lui primită la Botez, pentru ca să fim cu Dumnezeu, trăind în slava Lui. Și el a trecut râul Iordanis și s-a grăbit spre muntele Galaad [Γαλαάδ] [Fac. 31, 21, LXX]. Și Galaad vine de la Gilâad [גִּלְעָד], care înseamnă movila mărturiei[1]. Pe când Iordanis înseamnă în ebraică coborâtor[2]. Și trebuie să te smerești continuu pentru ca să dai mărturia cea bună în fața lui Dumnezeu.

Dar când Laban Sirosul l-a urmărit, Dumnezeu a venit la Laban în timpul nopții, în vis, și i-a spus: „Păzește-te pe tine [φύλαξαι σεαυτόν], ca nu cumva să grăiești cu Iacov cele rele [μήποτε λαλήσῃς μετὰ Ιακωβ πονηρά]!” [Fac. 31, 24, LXX]. Și ceea ce i-a spus lui Laban, Dumnezeu ne spune și nouă! Căci și noi trebuie să ne păzim întru toate, să ne ferim în tot ceea ce facem de păcat. Trebuie să fim atenți la noi înșine. Trebuie să fim atenți la toate mișcările noastre interioare și exterioare. Căci nu trebuie să-i îndurerăm pe oameni cu cuvintele și faptele noastre. De aceea, atenția la cuvinte, la gesturi, la fapte înseamnă o continuă împlinire a voii lui Dumnezeu.

Însă, când l-a prins Laban, Sfântul Iacov „și-a ridicat cortul său în munte” [Fac. 31, 25, LXX]. Și l-a ridicat pe voia lui Dumnezeu, care e piatra cea neclintită. Și Laban îi mărturisește vedenia lui din timpul somnului, dar se disociază interior de Dumnezeu, spunându-i lui Iacov că e doar Dumnezeul tatălui său [Fac. 31, 29, LXX]. Pentru că el, de la Iacov, își dorea dumnezeii lui [Fac. 31, 30, LXX]. Când Sfânta Rahil i i-a furat, Sfântul Moisis, scriitorul cărții Facerea, i-a numit idoli [τὰ εἴδωλα] [Fac. 31, 19, LXX]. Dar Laban îi numește „τοὺς θεούς μου [dumnezeii mei]” [Fac. 31, 30, LXX], pentru că era lipit cu sufletul de ei. Însă Sfânta Rahil, fiica lui, luminată de Dumnezeu și nemaislujind idolilor, îi considera ceea ce erau: niște obiecte oarecare. Fapt pentru care, „Rahil a luat idolii [ἔλαβεν τὰ εἴδωλα] și i-a aruncat pe ei întru samarele  cămilei [καὶ ἐνέβαλεν αὐτὰ εἰς τὰ σάγματα τῆς καμήλου] și a șezut [de-asupra] lor [καὶ ἐπεκάθισεν αὐτοῖς]” [Fac. 31, 34, LXX]. Pentru că ei nu merită cinstea noastră, fiindcă toată viața noastră trebuie să I-o dăm numai lui Dumnezeu.


[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Gilead.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jordan_River.

Rugăciunea din spatele amvonului. Comentariu teologic

Rugăciunea din spatele amvonului[1]

Textul rugăciunii e acesta: Ὁ εὐλογῶν τοὺς εὐλογοῦντάς Σε, Κύριε, καὶ ἁγιάζων τοὺς ἐπὶ Σοὶ πεποιθότας, σῶσον τὸν λαόν  Σου καὶ εὐλόγησον τὴν κληρονομίαν Σου. Τὸ πλήρωμα τῆς Ἐκκλησίας Σου φύλαξον. Ἁγίασον τοὺς ἀγαπῶντας τὴν εὐπρέπειαν τοῦ οἴκου Σου. Σὺ αὐτοὺς ἀντιδόξασον τῇ θεϊκῇ Σου   δυνάμει καὶ μὴ ἐγκαταλίπῃς ἡμᾶς τοὺς ἐλπίζοντας ἐπὶ Σέ. Εἰρήνην τῷ κόσμῳ Σου δώρησαι, ταῖς Ἐκκλησίαις Σου, τοῖς ἱερεῦσι, τοῖς ἄρχουσιν ἡμῶν, τῷ στρατῷ καὶ παντὶ τῷ λαῷ Σου.  Ὅτι πᾶσα δόσις ἀγαθὴ καὶ πᾶν δώρημα τέλειον ἄνωθέν ἐστι,  καταβαῖνον ἐκ Σοῦ, τοῦ Πατρός τῶν φώτων, καὶ Σοὶ τὴν δόξαν καὶ εὐχαριστίαν καὶ προσκύνησιν ἀναπέμπομεν, τῷ Πατρὶ καὶ τῷ Υἱῷ καὶ τῷ Ἁγίῳ Πνεύματι, νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν[2].

Iar, în traducerea mea, textul e acesta: „Cel care îi binecuvânți pe cei care Te binecuvântă pe Tine, Doamne, și îi sfințești pe cei care au nădăjduit în[tru] Tine, mântuie poporul Tău și binecuvântă moștenirea Ta! Plinătatea Bisericii Tale o păzește! Sfințește-i pe cei care iubesc bunăcuviința casei Tale! Tu pe aceștia slăvește-i [cu] dumnezeiasca Ta putere și nu ne lăsa pe noi cei care nădăjduim în[tru] Tine! Pace lumii Tale dăruie, Bisericilor tale, preoților, stăpânitorilor noștri, armatei și [la] tot poporul Tău! Că toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit de sus este, coborând de la Tine, Părintele luminilor, și Ție slavă și mulțumire și închinare înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și întru vecii vecilor. Amin!”.

Și în rugăciunea aceasta a Dumnezeieștii Liturghii, noi aflăm că Dumnezeu ne binecuvântă pe noi în măsura în care noi Îl binecuvântăm pe El în toate zilele vieții noastre. Binecuvântarea lui Dumnezeu coboară în noi în rugăciunea, în slujirea, în starea noastră înaintea Sa. Și binecuvântarea Lui e tot binele duhovnicesc pe care El îl revarsă în noi și care ne bucură nespus. Iar dacă ne-am pus nădejdea în El, dacă El este singura noastră nădejde, atunci Dumnezeu ne sfințește pe noi. Ne sfințește pe noi, pe cei care Îl binecuvântăm pe El neîncetat. Ne sfințește prin slava Lui. Căci sfințirea noastră înseamnă coborârea slavei Lui în noi înșine, pe măsura ascezei noastre, a împlinirii poruncilor Sale. Și cei pe care îi sfințește, Domnul îi mântuie, pentru că ei sunt ai Săi. Ei sunt poporul Său și moștenirea Sa. Și El binecuvântă veșnic moștenirea Sa, căci aceștia sunt Sfinții Lui. Cei care veșnic vor fi cu El.

Dumnezeu păzește plinătatea Bisericii Sale, totalitatea ei, adică ne păzește pe fiecare în parte și pe toți la un loc. Substantivul πλήρωμα e folosit de Sfântul Pavlos în Efes. 4, 13 pentru a vorbi despre vârsta plinătății lui Hristos. Căci fiecare dintre noi suntem chemați de El la desăvârșire. Și când creștem în vârsta desăvârșirii duhovnicești, atunci ne gândim la plinătatea Bisericii, la întreaga Biserică precum la noi înșine. Pentru că atunci conștientizăm tot mai mult faptul că e nevoie de mântuirea tuturor. Adevărata perspectivă soteriologică este eclesială, pentru că e o perspectivă catolică. Catolicitatea Bisericii înseamnă plinătatea ei, universalitatea ei. Și perspectiva eclesială a mântuirii e comunională, deși ne mântuim fiecare în parte. Dar ne mântuim fiecare în parte în Biserică și în comuniune cu întreaga Biserică a lui Dumnezeu.

Căci Dumnezeu ne sfințește aici, în Biserica slavei Sale, pentru că iubim bunăcuviința Bisericii Sale. Și Biserica Lui e cu totul plină de cuviință întru ale sale, pentru că e plină de teologie și de evlavie și de sfințenie. Biserica stă în revelația Lui, în slujirea Lui, în slava Lui. Biserica e una cu Hristos Domnul, pentru că e unită veșnic cu El. Și El ne sfințește pe noi din interiorul nostru, pentru că El e unit cu noi de la Botezul nostru, din prima clipă a vieții noastre bisericești. Toată viața și slujirea Bisericii e o continuă sfințire a noastră. De aceea, noi nu putem minimaliza nicio Slujbă și rugăciune a Bisericii, pentru că prin toate Slujirile Bisericii noi primim slava Lui.

Și când El ne slăvește, atunci ne umple de slava Lui. Căci El ne umple de slava Lui, slăvindu-ne pe noi, făcându-ne pe noi duhovnicești. Ne slăvește cu puterea Sa cea dumnezeiască, pentru că slava Lui e plină de putere sfântă, de curăție, de luminare și de sfințenie dumnezeiască. Și când omul are putere duhovnicească întru el, atunci el are slava Lui, care ne sfințește pe noi. Și El nu ne lasă pe noi niciodată, pentru că trăim întru nădejdea ajutorului Său celui dumnezeiesc.

Dumnezeu dăruie pacea Sa lumii Sale, pacea Sa cea duhovnicească, adică slava Lui. De la El e pacea lumii, pentru că El dăruie pacea Sa Bisericilor Sale, Preoților, stăpânitorilor, armatei și la tot poporul Său. Și dacă pacea noastră, a tuturor, e de la El, atunci suntem chemați cu toții la comuniune, la viața în comuniune duhovnicească.

Darea cea bună e toată binefacerea lui Dumnezeu pe care noi o primim în viața noastră. Iar darul cel desăvârșit, cel care vine de sus, de la Dumnezeu, e toată harisma Lui cea dumnezeiască. Pentru că tot binele și toată sfințenia coboară de la Dumnezeu prin slava Lui, iar El e Părintele luminilor, adică al tuturor Sfinților și al Îngerilor Lui, care sunt luminile cele raționale ale Împărăției lui Dumnezeu. Și noi Îi aducem slavă Dumnezeului nostru treimic, Îi aducem mulțumire și Lui I ne închinăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh Dumnezeu, acum și în toată veșnicia.


[1] Așa se numește rugăciunea în limba greacă: Εὐχή οπισθάμβωνος, cf. ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Ed. ADEE, Atena, 2009, p. 145.

[2] Preluat de aici, cu corecturile mele: https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

Rugăciunea Ecteniei celor adormiți. Comentariu teologic

Textul rugăciunii e acesta: „Ὁ Θεὸς τῶν πνευμάτων καὶ πάσης σαρκός, Ὁ τὸν θάνατον καταπατήσας, τὸν δὲ διάβολον  καταργήσας καὶ ζωὴν τῷ κόσμῳ Σου δωρησάμενος· Αὐτός, Κύριε, ἀνάπαυσον τὴν ψυχὴν τοῦ κεκοιμημένου δούλου Σου (τοῦ δε), ἐν τόπῳ φωτεινῷ, ἐν τόπῳ χλοερῷ, ἐν τόπῳ ἀναψύξεως, ἔνθα ἀπέδρα ὀδύνη, λύπη καὶ στεναγμός. Πᾶν ἁμάρτημα τὸ παρ᾿ αὐτοῦ πραχθὲν ἐν λόγῳ ἢ ἔργῳ ἢ διανοίᾳ, ὡς ἀγαθὸς καὶ φιλάνθρωπος Θεὸς συγχώρησον· ὅτι οὐκ ἔστιν ἄνθρωπος, ὃς ζήσεται καὶ οὐχ ἁμαρτήσει· Σὺ γὰρ μόνος ἐκτὸς ἁμαρτίας ὑπάρχεις· ἡ δικαιοσύνη Σου, δικαιοσύνη εἰς τὸν αἰῶνα, καὶ ὁ νόμος Σου ἀλήθεια.

Ὅτι Σὺ εἶ ἡ ἀνάστασις, ἡ ζωὴ καὶ ἡ ἀνάπαυσις τοῦ κεκοιμημένου δούλου Σου (τοῦ δε), Χριστὲ, ὁ Θεὸς ἡμῶν, καὶ Σοὶ τὴν δόξαν ἀναπέμπομεν, σὺν τῷ ἀνάρχῳ Σου Πατρί, καὶ τῷ Παναγίῳ, καὶ ἀγαθῷ, καὶ ζωοποιῷ Σου Πνεύματι, νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν”[1].

Iar, în traducerea mea, rugăciunea e aceasta: „Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Care ai călcat moartea, iar pe diavolul l-ai doborât și ai dăruit viață lumii Tale, Însuți, Doamne, odihnește sufletul adormitului robului Tău (acesta) în locul cel luminat, în locul cel înverzit, în locul de odihnă, de unde a[u] fugit durerea, întristarea și suspinul! [Și] tot păcatul cel săvârșit de către el cu cuvântul sau [cu] lucrul sau [cu] mintea, ca Dumnezeul Cel bun și iubitor de oameni, iartă-l!  Că nu este om, care va fi viu și nu va păcătui. Căci Tu singur ești fără de păcat. [Și] dreptatea Ta, dreptate [este] întru veac, iar legea Ta [este] adevărul.

Că Tu ești învierea, viața și odihna adormitului robului Tău (acesta), Hristoase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă Îți înălțăm, împreună [și] Celui fără de început al Tău Părinte și Atotsfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și întru vecii vecilor. Amin!”.

Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeul duhurilor și a tot trupul [Ὁ Θεὸς τῶν πνευμάτων καὶ πάσης σαρκός], pentru că El i-a creat pe Îngeri, dar și sufletele și trupurile noastre. Și aici ne rugăm Lui ca Făcătorului a toată lumea. Și El a călcat moartea tuturor prin moartea Sa cea pentru noi, când l-a doborât pe diavolul. Când a stricat Iadul și a biruit puterea demonilor pe care o avea asupra noastră. Căci El, răscumpărându-ne pe noi din mâinile demonilor, ne-a dăruit nouă din belșug viața Sa cea veșnică. Iar lumea Lui e lumea pe care El a mântuit-o, pe care a umplut-o de slava Sa. De aceea, când Îi cerem Domnului să îl odihnească pe cel adormit, noi Îi cerem să îl ierte și să îl umple de slava Lui pe cel adormit. Căci odihna în Împărăția lui Dumnezeu nu e o stare de inactivitate, de somnolență, ci una de un dinamism extraordinar, pentru că e o odihnă duhovnicească. Fiindcă noi, în Împărăția Sa cea veșnică, ne odihnim activ în slava Lui, ne bucurăm veșnic împreună cu El, slujindu-I Lui neîncetat.

Cum este Paradisul lui Dumnezeu? E locul cel luminat, cel plin de slava lui Dumnezeu, e locul cel înverzit, cel plin de verdeață dumnezeiască, văzută de mulți în mod extatic, e locul plin de odihnă duhovnicească. E locul unde trăiesc veșnic și se bucură și se veselesc Sfinții lui Dumnezeu și unde nu au parte de nicio durere și tristețe pământească. Căci durerea, întristarea și suspinul caracterizează viața de aici, iar nu viața din Împărăția lui Dumnezeu.

Dar ca să ajungi în Împărăția Sa trebuie să fii iertat de El de tot păcatul pe care l-ai săvârșit în viața aceasta. Căci tot păcatul este potrivnic lui Dumnezeu. Și păcatele, aici, sunt prezentate pe 3 categorii: cele făcute cu gura, prin intermediul cuvântului, cele făcute cu lucrul, prin faptele noastre, și cele interioare, neverbalizate, pe care le-am făcut în mintea noastră. Iar διάνοια înseamnă minte, gând, înțelegere[2]. Pentru că în minte plănuim relele, cu mintea spunem hulele, în minte greșim când ne rugăm sau când gândim ceva anume. Iar noi trebuie să mărturisim toate păcatele noastre, adică și pe cele văzute de oameni, dar și pe cele știute numai de noi înșine.

Și noi ne rugăm lui Dumnezeu, ca Cel ce e bun și iubitor de oameni, să îi ierte toate păcatele sale. Apelăm la iubirea Lui față de noi. Căci El e iubitor de oameni, tocmai pentru că e cu totul bun și iubitor față de întreaga Sa creație. Și, noi, în comparație cu Domnul nostru, suntem oameni păcătoși, căci numai El e fără de păcat. Iar dreptatea Lui e veșnică și legea [ὁ νόμος] Sa e adevărul. Pentru că toate cuvintele Sale față de noi sunt adevărate.

Iar ecfonisul rugăciunii e triadologic, pentru că Îl slăvim în el pe Dumnezeul nostru treimic. Hristos Domnul e învierea celui adormit, pentru că El îl va învia pe acesta la învierea cea de obște și ne va învia și pe noi toți. El e viața lui cea veșnică și odihna lui cea veșnică, pentru că El i le dăruie. Și noi Îl slăvim pe Fiul dimpreună cu Tatăl Său și cu Duhul Său Cel Sfânt. Iar Tatăl e fără de început, e veșnic, dar și Fiul și Duhul sunt fără de început, deși Fiul Se naște din Tatăl și Duhul purcede din Tatăl. Duhul e cu totul sfânt și bun și făcător de viață, dar și Tatăl și Fiul sunt astfel. Pentru că Dumnezeul treimic are în comun toate cele ale Sale, fiindcă persoanele dumnezeiești trăiesc perihoretic. Și noi Îl slăvim pe Dumnezeul nostru treimic și acum, dar și veșnic, pentru că El e slava noastră cea veșnică.


[1] Cf. http://users.uoa.gr/~nektar/orthodoxy/prayers/funeral_translation.htm. Pe care l-am corectat și pe care îl voi cita aici.

[2] Friberg Greek Lexicon, 6.383, apud Bible Works 10.