Ai grăit prin mâna lor

Traducând cartea Sfântului Baruh, mi-am dat seama de importanța duhovnicească a unei ziceri a Dumnezeieștii Scripturi, pe care și el a folosit-o. În capitolul al 2-lea, Sfântul Baruh a folosit-o de 3 ori:

1. „precum ai grăit prin mâna slujitorilor Tăi [καθάπερ ἐλάλησας ἐν χειρὶ τῶν παίδων Σου], a Profeților [τῶν Προφητῶν]” [Baruh 2, 20],

2. „pe care le-ai grăit prin mâinile slujitorilor Tăi [οὓς ἐλάλησας ἐν χερσὶν τῶν παίδων Σου], ale Profeților [τῶν Προφητῶν]” [Baruh 2, 24],

3. „precum ai grăit prin mâna slujitorului tău Moisis [καθὰ ἐλάλησας ἐν χειρὶ παιδός Σου Μωυσῆ]” [Baruh 2, 28].

Bineînțeles, Sfinții au grăit cu gurile lor către popor și au scris cu mâinile lor. Dar când Dumnezeiasca Scriptură ne spune că Dumnezeu a grăit prin mâinile Sfinților Lui, ea ne spune că El ne-a grăit personal, ne-a grăit plin de iubire, pentru că ne-a grăit prin mâinile celor care ne-au îmbrățișat și ne-au vorbit și ne-au grăit cele ale Sale. Dumnezeu ne-a vorbit prin Sfinții care ne îmbrățișează pe noi pururea, prin cei care au slujit iubirii Sale față de noi.

Tocmai de aceea, când traducem Sfintele Cărți ale Scripturii, noi primim cu bucurie ceea ce mâinile lor ne-au scris, ceea ce mâinile lor ne-au dăruit cu bucurie sfântă. Pentru că de aceste cuvinte dumnezeiești ține toată viața noastră de acum și cea veșnică. Și nu ne îndoim de ceea ce au scris Sfinții Lui, pentru că ne umplem din plin de sfințenia cea mare a cuvintelor Sale. Căci cuvintele Lui, deși sunt  transcrise de oameni, deși sunt puse de oameni în modul lor de a vorbi, ne umplu de viața Lui cea veșnică, pentru că ne vorbesc cu totul despre El.

Ecteniile Bisericii. Comentariu teologic [3]

A 13-a rugăciune a ecteniei mari e cea mai extinsă, e una mariologică, dar care se termină hristologic. Pentru că sensul mariologiei este hristologic, atâta timp cât Născătoarea de Dumnezeu ni-L indică pe Fiul ei ca singura paradigmă existențială: „Orice are să vă zică vouă, faceți [Ὅ τι ἂν λέγῃ ὑμῖν, ποιήσατε]!” [In. 2, 5, BYZ].

Conținutul rugăciunii e acesta: „A atotsfintei, a curatei, a preabinecuvântatei [Τῆς παναγίας, ἀχράντου, ὑπερευλογημένης], a slăvitei, a stăpânei noastre, a de Dumnezeu Născătoarei [ἐνδόξου δεσποίνης ἡμῶν, Θεοτόκου] și a pururea Fecioarei Maria [καὶ ἀειπαρθένου Μαρίας] împreună cu toți Sfinții să o pomenim [μετὰ πάντων τῶν Ἁγίων μνημονεύσαντες], [iar] pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră [lui] Hristos [ἑαυτοὺς καὶ ἀλλήλους καὶ πᾶσαν τὴν ζωὴν ἡμῶν Χριστῷ], Dumnezeului [nostru], să o dăm [τῷ Θεῷ παραθώμεθα]”[1].

Și avem aici o vorbire concentrată despre Născătoarea de Dumnezeu. Pentru că avem la un loc toate însușirile ei unice. Mai întâi de toate ea este παναγίαν [panaghian], adică atotsfântă, în toată ființa ei sfântă. Pentru că Însuși Stăpânul Hristos S-a coborât în ea în mod ființial și a sfințit-o în mod desăvârșit, curățind-o de păcatul strămoșesc. Dar ea este și ἀχράντος [ahrantos] sau fără de pată, adică curată, cu totul curată de orice păcat, pentru că nu a săvârșit niciun păcat în viața ei. Și cea fără de pată și cu totul sfântă e preabinecuvântată și slăvită de toate Puterile cerești, de toți Sfinții lui Dumnezeu și de întreaga Lui Biserică. Pentru că toți cei ai lui Dumnezeu o laudă și o cinstesc nespus de mult pe cea mai sfântă decât întreaga creație a lui Dumnezeu.

Și ea, Maria, este Stăpâna [Δεσποίνη] întregii creații prin sfințenia ei cea prea mare și prin curăția ei cea copleșitoare, pentru că e singura Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară. E Stăpână a întregii creații, pentru că e singura care s-a învrednicit să fie cu adevărat proprie lui Dumnezeu, în așa fel încât El să binevoiască să Se întrupeze din sângiurile ei. Și e pururea Fecioară, pentru că ea L-a născut mai presus de fire pe Fiul Tatălui, fără ca El să strice fecioria ei. Și e singura Născătoare de Dumnezeu, pentru că doar ea este Maica lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru.

Și toate aceste mari adevăruri personale sunt spuse despre Născătoarea de Dumnezeu pentru a se arăta unicitatea persoanei și a sfințeniei sale. Însă, în același timp, se subliniază faptul că ea este pomenită de noi împreună cu toți Sfinții lui Dumnezeu, implicit și cu toți Îngerii Lui, pentru că împreună sunt locuitori ai Împărăției lui Dumnezeu.

Dar Împărăția lui Dumnezeu nu e separată de viața noastră, pentru că și noi dorim să fim moștenitori ai Împărăției Sale. Conținutul și sensul vieții noastre este Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că toată credința și viața noastră sunt îndreptate spre Dumnezeu și spre Împărăția Lui, Împărăție formată din Preacurata Născătoare de Dumnezeu, toate Puterile cerești și toți Sfinții Lui. De aceea, pe noi înșine trebuie să ne dăruim lui Dumnezeu și să căutăm să aducem la El cât mai mulți confrați ai noștri. Pentru că viața noastră bisericească, care e una comunională, e o școală continuă de sfințire și de catehizare și de predicare a vieții cu Dumnezeu. Și ceea ce trăim noi cu Dumnezeu trebuie să arătăm și altora, pentru ca să îmbiem pe cât mai mulți la viața cu El.

Însă Liturghierul românesc, separând rugăciunea mariologică de sensul ei hristologic prin împărțirea rugăciunii în două, a tăiat de fapt consecințele directe ale pomenirii Sfinților și ale Îngerilor Săi în viața noastră bisericească. Pentru că noi ne dăruim lui Dumnezeu nu oricum, nu la întâmplare, ci tocmai pentru că îi pomenim pe Sfinții Lui și învățăm de la Sfinții Lui această dăruire totală a noastră lui Dumnezeu. Fiind alipiți în rugăciune de Născătoarea de Dumnezeu și de toți Sfinții și Îngerii Lui, noi putem să ne dăruim lui Dumnezeu și să chemăm și pe alții la comuniunea cu El.

Dar ca să fii plin de evlavie față de Sfinți trebuie să le cunoști Viețile, minunile, prezența lor activă în viața Bisericii și a lumii întregi. Aghiologia și anghelologia sunt constitutive mântuirii noastre, pentru că noi nu trebuie doar să știm despre Născătoarea de Dumnezeu și despre Sfinții și Îngerii Lui, ci trebuie să trăim tot timpul în comuniune cu ei. Pentru că, învățând comuniunea de la membrii Împărăției, noi o putem trăi acum, în Biserică, și putem convinge și pe alții de sfințenia lui Dumnezeu, pentru că îi putem chema și pe ei la viața de sfințenie.

Așadar trebuie să ne întoarcem la a 13-a rugăciune a ecteniei mari, la cea nedivizată, pentru că trebuie să ne trăim viața bisericească în comuniune cu Sfinții Lui și învățând mereu de la Sfinții Lui ce înseamnă viața de sfințenie. Pentru că altfel, prin indiferența noastră față de Sfinți și prin nedorirea de a învăța de la ei viața sfântă, noi trăim un surogat de viață religioasă, adică o viață bisericească după mintea noastră. Și putem observa această dramă peste tot în Biserică: sunt nespus de mulți oameni botezați care vin la Biserică, dar, pentru că nu știu cum să se nevoiască ortodox și cum să trăiască interior cu Dumnezeu, trăiesc viața ortodoxă în mod fantezist, după propriile lor presupuneri, viața lor interioară neexistând de fapt. Și nu există, pentru că exclud teologia Bisericii din viețile lor, exclud Viețile Sfinților, exclud experiență mistică, reală, profundă a vieții ortodoxe, învățată de la cei care o trăiesc, și care te sfințește în mod zilnic.

Căci atunci când te dărui lui Dumnezeu cu adevărat, atunci trăiești cu adevărat ortodox. A te dărui Lui cu totul înseamnă a te lăsa condus de El în fiecare clipă. Și când te conduce Dumnezeu, El te umple de slava Lui și îți dă să cunoști minunea sfințirii tale în fiecare clipă a vieții.

Orice ectenie, orice rugăciune îndelungă a Bisericii, se termină cu un ἐκφώνως [ecfonos]. Cu o mărturisire despre Dumnezeul nostru treimic. Și această mărturisire triadologică se face ἐκ [cu] φώνως [voce], cu voce tare, solemnă, mărturisitoare, pentru că e o vestire bucuroasă despre Dumnezeul nostru. Iar ecfonosul – sau ecfonisul, așa cum l-am românizat noi – , ecteniei mari este acesta: „Că ție [Ție Ți] se cuvine toată slava, cinstea și închinarea [Ὅτι πρέπει σοι πᾶσα δόξα, τιμὴ καὶ προσκύνησις], Tatălui și Fiului și sfântului [Sfântului] Duh [τῷ Πατρὶ καὶ τῷ Υἱῷ καὶ τῷ ἁγίῳ Πνεύματι], acum și pururea și întru vecii vecilor [νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων]”[2].

Se cuvine sau trebuie ca noi să facem asta: să aducem toată slava, cinstea și închinarea noastră Dumnezeului nostru treimic. Pentru că toți membrii Împărăției lui Dumnezeu asta fac: Îi aduc Lui toată slava, cinstea și închinarea lor. Se cuvine să le urmăm lor. Trebuie să le urmăm lor, pentru ca să fim ca ei.

Și Îi aducem Lui toată slava, atunci când Îi slujim Lui cu conștiința de robi nevrednici ai Săi. Când conștientizăm că tot cultul Bisericii e slava și cinstirea și închinarea noastră aduse Lui. Iar când numai El este lăudat și cinstit și dorit de către inima noastră, atunci El este Cel care ne stăpânește în mod deplin ființa noastră. Pentru că El ne stăpânește prin slava Lui pe care o coboară în noi. Și stăpânirea Lui în noi e împlinirea noastră de acum și pentru veșnicie, pentru că noi dorim să ne supunem cu totul voii Sale celei sfinte și mântuitoare.

După ectenia mare urmează ectenia mică. După mai mult mai puțin. Și ectenia mică e o sinteză a celei mari. Ea începând cu rugăciunea: „Încă și încă în pacea Domnului să ne rugăm [Ἔτι καὶ ἔτι ἐν εἰρήνῃ τοῦ Κυρίου δεηθῶμεν]!”[3]. Însă „ἔτι καὶ ἔτι [eti che eti]” sau „încă și încă” ne vorbește despre faptul că rugăciunea Bisericii e neîncetată. A adăuga mereu rugăciune la rugăciune înseamnă a te ruga neîncetat. Pentru că în pacea Domnului, în slava Lui, noi trebuie să ne rugăm neîncetat. Și rugăciunea noastră este despre ce face slava Lui în noi: ne apără, ne mântuie, ne miluiește și ne păzește pe noi întotdeauna.

Prima rugăciune a ecteniei mici e prima rugăciune a ecteniei mari. Însă ea se continuă cu a 12-a și a 13-a rugăciune a ecteniei mari, fiecare ectenie mică având un ecfonos propriu. Iar la Liturghie, primul ecfonos al ecteniei mici este „Că a ta [Ta este] stăpânirea [τὸ κράτος], și a ta [Ta] este împărăția [ἡ βασιλεία] [Împărăția] și putere și slava [καὶ ἡ δύναμις καὶ ἡ δόξα], a Tatălui și a Fiului și a sfântului [Sfântului] Duh, acum și pururea și întru vecii vecilor”[4].

Stăpânirea, Împărăția, puterea și slava sunt comune persoanelor treimice, adică Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Dumnezeului nostru treimic. Pentru că El împărățește peste întreaga Sa creație și din ființa Lui izvorăște slava Lui cea necreată, care e viața întregii existențe.


[1]  ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Ἔκ. ADEE, Ἀθήνα, 2009, p. 112.

[2] Idem, p. 113.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 114.

Ecteniile Bisericii. Comentariu teologic [2]

În al 5-lea rând ne rugăm pentru Arhiepiscopul nostru[1]. În Liturghierul românesc avem Patriarhul, Mitropolitul, Arhiepiscopul sau Episcopul nostru[2]. Și Întâistătătorul Bisericii locale e însoțit de toți cei din cinstita Preoție și din cea în[tru] Hristos Diaconie cu care împreună-slujește, fiind pomenită aici întreaga Biserică, adică tot clerul și poporul [παντός τοῦ κλήρου καί τοῦ λαοῦ] cel binecredincios. Când spunem cler, care vine de la κλῆρος [cliros], desemnăm prin acest cuvânt toată ierarhia sacramentală a Bisericii. Pe când poporul binecredincios e format din toți Mirenii, dar și din toți Monahii Bisericii. Pentru că cei hirotoniți dintre Monahi fac parte din clerul Bisericii.

Însă laic vine de la λαός [laos], care înseamnă popor. Și laicatul sau poporul cel binecredincios e cel care a intrat în Biserică prin Botez și s-a făcut părtaș vieții celei duhovnicești. Ca să treci din rândul poporului în rândul ierarhiei sacramentale trebuie să fii hirotonit de către Episcop, adică umplut de harul Preoției. Căci κλῆρος indică faptul că cineva a fost făcut părtaș slujirii sacramentale a Bisericii.

Și ne rugăm pentru întreaga Biserică a lui Dumnezeu, atât pentru cler, cât și pentru credincioși, pentru că rugăciunea ne ține împreună și rugăciunea ne ajută pe toți să ne facem părtași vieții celei dumnezeiești.

În a 6-a rugăciune a ecteniei mari ne rugăm pentru Ieromonahul nostru și pentru toată frățimea cea în Hristosul nostru. Și această rugăciune e pusă între paranteze roșii, pentru că e pentru Monahi[3]. În Liturghierul românesc ea e indicată la subsol, unde ni se spune: „În Mănăstiri și Schituri, aici se adaugă cererea în care sunt pomeniți Starețul (Stareța) sau Egumenul (Egumena), cu obștea monahală, după rânduială”[4]. Și, la fel ca la rugăciunea pentru întreaga Biserică, e pomenit mai întâi Părintele slujitor al Bisericii, Ieromonahul, sau Starețul sau Stareța Mănăstirii sau a Schitului, apoi întreaga frățime sau obște. Pentru că toți, de la cei mai mari și până la cei mai mici, formează Biserica și Biserica e în rugăciune pentru întreaga Biserică și pentru întreaga creație a lui Dumnezeu.

A 7-a rugăciune are următoarea formă: „Pentru a evlaviosului nostru neam [Ὑπὲρ τοῦ εὐσεβοῦς ἡμῶν ἔθνους], [pentru] a toată începătoria și puterea [care este] în el [πάσης ἀρχῆς καὶ ἐξουσίας ἐν αὐτῷ] și [pentru] cea de pe uscat, [din] mare și [din] aer a noastră iubitoare de Hristos armată [καὶ τοῦ κατὰ ξηράν, θάλασσαν καὶ ἀέρα φιλοχρίστου ἡμῶν στρατοῦ], a Domnului să ne rugăm [τοῦ Κυρίου δεηθῶμεν]”[5].

Neamul sau poporul este indicat prin cuvântul ἔθνος [etnos]. Ești de etnie română, pentru că aparții poporului sau neamului românesc. Dar când rugăciunea vorbește despre evlavia neamului nostru românesc, nu se referă la credința oricărui român, ci la credința și evlavia românului ortodox. Ale celui botezat, ale celui care face parte din Biserica lui Dumnezeu. Iar toată începătoria și puterea din poporul nostru înseamnă toate persoanele de conducere din statul român și din administrația centrală și locală. Pe când armata cea iubitoare de Hristos e cea formată din oamenii credincioși ai Bisericii. Care luptă pe uscat, pe apă și în aer pentru binele Bisericii și al țării.

În a 8-a rugăciune a ecteniei mari ne rugăm pentru orașul, Mănăstirea, țara sau insula noastră și pentru toată Mănăstirea, toată cetatea și toată țara și pentru toți cei care locuiesc în ele cu credință [πίστει][6].  Ne rugăm pentru toți fiii cei credincioși ai Bisericii, care locuiesc în țara lor în mod evlavios și responsabil. În Liturghierul românesc s-a reformulat această rugăciune și în ea ne rugăm pentru locașul în care slujim, pentru țara noastră și pentru toate orașele și satele[7]. Originalul grecesc nu conține cuvântul sat [κώμη], ci numai cuvântul oraș [πόλις]. Însă Dumnezeiasca Liturghie se săvârșește și la oraș și la sat. Pentru că „Iisus străbătea toate orașele și satele [περιῆγεν ὁ Ἰησοῦς τὰς πόλεις πάσας καὶ τὰς κώμας], învățând în sinagogile lor și vestind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința din popor” [Mt. 9, 35, BYZ]. Căci Biserica trebuie să cuprindă pe tot omul care vine în lume, pe tot cel care se naște pe fața acestui pământ.

În a 9-a rugăciune avem G. pl. ἀέρων. Pentru că ne rugăm pentru εὐκρασίαν ἀέρων [buna-amestecare a văzduhurilor][8], adică a vânturilor și a norilor, ca ele să fie benefice pentru viața noastră. Al doilea substantiv al rugăciunii, compus cu particula εὐ, este εὐφορίας. Și εὐφορία înseamnă bună-purtare[9]. Și buna-purtare a roadelor pământului de către pământ înseamnă ducerea lor cu bine spre coacere. Pentru că noi nu avem nevoie de niște roade anemice, stricate, ci de niște roade care se dezvoltă bine și care pot să fie culese la vremea lor.

Bunele văzduhuri sunt în relație cu buna rodire a pământului. Clima influențează în mod marcant recoltele noastre și, implicit, și viețile noastre. De aceea, când în cele din urmă ne rugăm pentru vremuri cu pace, ne rugăm pentru o pace statală și o liniște socială durabile. Pentru relații profund umane între noi, pentru buna conviețuire a oamenilor în interiorul unui stat și pentru relații principiale între statele lumii.

Deși, anterior, armata țării lupta și în aer, în a 10-a rugăciune sunt pomeniți doar cei care călătoresc pe apă și pe uscat. După care ne rugăm pentru cei bolnavi, pentru cei osteniți și pentru cei aflați în robie. Iar pentru călători, pentru cei bolnavi, pentru cei osteniți și pentru cei robiți, noi cerem mântuirea [σωτηρίαν] lor de la Domnul[10]. Pentru că numai El poate să ne mântuie pe noi toți.

În a 11-a rugăciune a ecteniei mari verbul fundamental este ῥύομαι, folosit aici la aorist infinitiv pasiv (ῥυσθῆναι)[11]. Pentru că cerem să fim izbăviți „de tot necazul, urgia, primejdia și nevoia [ἀπὸ πάσης θλίψεως, ὀργῆς, κινδύνου καὶ ἀνάγκης]”[12]. Liturghierul românesc vorbește despre mânia[13] și nu despre urgia lui Dumnezeu. Însă Dumnezeiasca Scriptură vorbește deopotrivă despre mânia și urgia lui Dumnezeu, folosind pentru mânie substantivul θυμός [timos], iar pentru urgie pe ὀργή [orghi].

Necazul e toată supărarea pe care o trăim din cauza pierderii sau a fărâmării unui anume lucru important. Pe când urgia lui Dumnezeu vine asupra noastră datorită păcatelor noastre nepocăite. Și urgia Lui ne atinge pe noi, pe cei din jurul nostru și tot ceea ce avem noi. Suntem în primejdie oricând stăm sub amenințarea unei calamități, iar nevoile noastre fundamentale sunt nevoia noastră reală. Și când cerem izbăvirea de toate acestea, cerem ca ele să nu se petreacă în viața noastră sau să fim vindecați cât mai repede de durerea lor. Pentru că viața plină de bucurie și de pace e aceea în care nu avem nicio problemă dureroasă.

A 12-a rugăciune: „Apără, mântuie[14], miluiește și ne păzește pe noi [Ἀντιλαβοῦ, σῶσον, ἐλέησον καὶ διαφύλαξον ἡμᾶς], Dumnezeu[le], [cu] harul tău [ὁ Θεός, τῇ σῇ χάριτι] [Tău]”[15]. Prin harul sau slava Sa cea veșnică, Dumnezeu ne apără, ne mântuie, ne miluiește și ne păzește pe noi de toate cele rele. Pentru că El coboară slava Sa în noi care ne apără de ispite și necazuri, ne mântuie de păcatele noastre, ne umple de mila Sa și ne păzește pe noi în pacea Sa cea sfântă. Căci verbele rugăciunii ne arată că Dumnezeu e mereu prezent și activ în viața noastră duhovnicească.


[1] Cf. ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Ἔκ. ADEE, Ἀθήνα, 2009, p. 112.

[2] Cf. Liturghier, Ed. IBMO, București, 2012, p. 136.

[3] Cf. ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Ἔκ. ADEE, Ἀθήνα, 2009, p. 112.

[4] Cf. Liturghier, Ed. IBMO, București, 2012, p. 136, a doua n. *.

[5] Cf. ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Ἔκ. ADEE, Ἀθήνα, 2009, p. 112.

[6] Ibidem.

[7] Liturghier, Ed. IBMO, București, 2012, p. 136.

[8] ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Ἔκ. ADEE, Ἀθήνα, 2009, p. 112.

[9] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/euphoria.

[10] ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Ἔκ. ADEE, Ἀθήνα, 2009, p. 112.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Liturghier, Ed. IBMO, București, 2012, p. 137.

[14] Cf. https://www.conjugare.ro/romana.php?conjugare=mântui.

[15] ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Ἔκ. ADEE, Ἀθήνα, 2009, p. 112.

Ecteniile Bisericii. Comentariu teologic [1]

Ectenie vine de la adj. ἐκτενής, care înseamnă extinsă[1], îndelungă, și înseamnă rugăciunea intensă și stăruitoare a Bisericii către Dumnezeu pentru diverse nevoi punctuale. Și ecteniile sunt întrețesute în Slujbele Bisericii împreună cu psalmii, rugăciunile, cântările, citirile și predicile liturgice, toate la un loc formând cultul Bisericii. Iar ectenia e începută de Slujitorul Bisericii, adică de Episcop, Preot sau Diacon, și la ea răspunde întreaga comunitate liturgică. Pentru că întreaga Biserică are nevoie de rugăciune, atâta timp cât trăim bisericește, creștem în credință și ne înduhovnicim continuu prin rugăciunea Bisericii.

Ectenia mare, cu care începe Dumnezeiasca Liturghie, e formată dintr-o sumă de rugăciuni esențiale pentru viața noastră. Și prima rugăciune a ei e aceasta: Ἐν εἰρήνῃ τοῦ Κυρίου, δεηθῶμεν· [În pacea Domnului, să ne rugăm!][2]. E vorba de un dativ, de care se prinde un genitiv pe portativul lingvistic, după care urmează forma de imperativ. Și noi nu suntem chemați să ne rugăm într-o pace a zgomotelor, într-o liniște exterioară, ci în pacea Domnului, în pacea Domnului din lăuntrul nostru. Pentru că pacea Domnului este slava Lui cea dumnezeiască. Și noi în slava Lui suntem chemați să ne rugăm, în slava Lui care a coborât în noi la Botez și prin care ne-a făcut fii și moștenitori ai Împărăției Sale.

Ni se cere să ne rugăm, semn că știm să facem acest lucru. Și cine ne-a învățat pe noi să ne rugăm? Dumnezeu! Pentru că, în relația cu El, Acesta ne învață pe noi cum să stăm interior înaintea Lui și cum să I ne rugăm Lui cu cuviință și cu smerenie.

În toată ectenia mare, prepoziția de început este ὑπέρ. Din punct de vedere literal, ὑπέρ înseamnă peste, deasupra[3]. Însă Friberg Greek Lexicon ne avertizează că ὑπέρ „[was] used only in a nonliteral sense in the NT”[4]. Iar cultul Bisericii l-a preluat pe ὑπέρ nonliteral din Noul Testament, folosindu-l aici cu sensul al doilea din dicționar: „after expressions relating to prayer [with the meaning of] for, in behalf of (Mt. 5, 44)”[5]. Așa că ὑπέρ înseamnă pentru în ectenia mare a Bisericii.

Numai că în textul original al ecteniei, în cel grecesc, prepoziția ὑπέρ e urmată de un substantiv la genitiv și nu la acuzativ, cum e în traducerea noastră sinodală. Pentru că numai la G. prepoziția ὑπέρ înseamnă pentru, căci la Ac. ea înseamnă „exceeding, above, more than”[6].

Iar dacă traducem cu genitivul, ca în textul grecesc, avem următorul text, care este intolerabil pentru un vorbitor de limbă română:

„Pentru a păcii de sus [Ὑπὲρ τῆς ἄνωθεν εἰρήνης] și a mântuirii sufletelor noastre [καὶ τῆς σωτηρίας τῶν ψυχῶν ἡμῶν], a Domnului [τοῦ Κυρίου]  să ne rugăm.

Pentru a păcii a toată lumea [Ὑπὲρ τῆς εἰρήνης τοῦ σύμπαντος κόσμου], a statorniciei sfintelor lui Dumnezeu Biserici [εὐσταθείας τῶν ἁγίων τοῦ Θεοῦ Ἐκκλησιῶν] și a unirii tuturor [καὶ τῆς τῶν πάντων ἑνώσεως], a Domnului să ne rugăm [τοῦ Κυρίου δεηθῶμεν].

Pentru a sfintei casei acesteia [Ὑπὲρ τοῦ ἁγίου οἴκου τούτου] și cei [care] cu credință [καὶ τῶν μετὰ πίστεως], evlavie și frica lui Dumnezeu intră în ea [εὐλαβείας καὶ φόβου Θεοῦ εἰσιόντων ἐν αὐτῷ], a Domnului să ne rugăm [τοῦ Κυρίου δεηθῶμεν]”[7] etc.

Ce facem în această situație? Ca traducător de limbă greacă veche ești nevoit să corectezi textul sursă, textul grecesc, și să traduci totul la Ac., așa cum s-a procedat și în textul sinodal românesc. Numai că cititorul român, care nu cunoaște textul grecesc, crede că așa e textul și în limba greacă. Însă, în limba greacă, e la G., așa cum am prezentat mai sus, pe când în limba română trebuie să corectăm textul grecesc și să îl redăm la Ac și să adăugăm alte elemente lingvistice, puse între paranteze drepte, pentru ca textul să fie fluent. Și avem:

„Pentru pacea de sus și [pentru] mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm!

Pentru pacea a toată lumea, [pentru] statornicia Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și [pentru] unirea tuturor, Domnului să ne rugăm!

Pentru Sfânta Casă aceasta și [pentru] cei [care] cu credință, evlavie și frica lui Dumnezeu intră în ea, Domnului să ne rugăm!”.

Iar în traducerea Scripturii și a cultului Bisericii ești nevoit adesea să corectezi textul sursă, textul grecesc, dar în același timp și să adaugi elemente care să facă textul curgător pentru un cititor de limbă română. Tocmai de aceea, în paralel cu edițiile științifice ale textelor sfinte, în care am textul sursă cu toate imperfecțiunile sale, eu am și edițiile liturgice ale cărților, cele în care am adus textul într-o prezentare acurată pentru credinciosul român.

Pacea de sus e pacea Domnului. E odihna sfântă în slava Lui cea veșnică, pe care o trăim încă de acum. Și când cerem mântuirea sufletelor noastre de la Dumnezeu, cerem, în mod implicit, și mântuirea trupurilor noastre. Pentru că sufletul nostru este într-o legătură ontologică continuă, nestricată, cu trupul nostru. Iar mântuirea trupurilor noastre se vede în Sfintele Moaște care rămân după noi. Pentru că îndumnezeirea noastră se vede în nestricarea trupului nostru după adormirea noastră, pentru că el e plin de slava lui Dumnezeu în care noi am trăit toată viața.

Cu alte cuvinte, în primele două rugăciuni ale ecteniei mari, noi cerem mântuirea și sfințirea noastră prin slava lui Dumnezeu. Și dacă avem în noi pacea lui Dumnezeu, adică slava Lui care ne umple de pace dumnezeiască, atunci cerem ca toată lumea să se umple de această pace dumnezeiască, de pacea adusă de slava Lui în cei credincioși.

Dacă lumea se umple de pacea Lui, adică oamenii cei credincioși, atunci și Bisericile lui Dumnezeu sunt statornice. Corelativele lui εὐσταθεία sunt steadfastness și steadiness[8]. Sfintele Biserici sunt ale lui Dumnezeu, adică Sfintele Locașuri în care noi ne rugăm Domnului. Iar statornicia lor în timp, rămânerea lor în timp, ține de statornicia lor în dreapta credință și în dreapta slujire a lui Dumnezeu. Numai dacă rămânem în Biserică, în credința, slujirea și viața Bisericii, suntem cu Dumnezeu. Și unirea tuturor se face numai în Biserica lui Dumnezeu, pentru că unirea [ενώσεως] pe care noi o cerem aici e duhovnicească, e interioară, și ea are loc numai când trăim cu toții în simțirea vie, interioară, a slavei lui Dumnezeu.

În al 4-lea rând ne rugăm pentru Biserica noastră în care slujim, numită în ectenie Sfântă Casă. Pentru că așa s-a numit Biserica și în Vechiul Testament: Casa Domnului [Οἶκον Κυρίου] [Ieș. 23, 19; Lev. 27, 14; Deut. 23, 19; I Sam. 1, 7; Ps. 22, 6, LXX etc.]. Iar cei care intră în Biserica lui Dumnezeu ca să Îi slujească Lui trebuie să fie plini de credință, de evlavie și de frica lui Dumnezeu [φόβου Θεοῦ]. „[Căci] începutul înțelepciunii [este] frica lui Dumnezeu [ἀρχὴ σοφίας φόβος Θεοῦ], iar înțelegerea [este] bună tuturor celor care o fac pe ea” [Par. lui Sal. 1, 7, LXX]. Iar frica lui Dumnezeu păstrează credința și evlavia față de El nealterate, tocmai de aceea ea este începutul înțelepciunii.


[1] Friberg Greek Lexicon, 8.791, în BW 10.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[3] Cf. Friberg Greek Lexicon, 27.392, în BW 10.

[4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem.

[7] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[8] Cf. https://lsj.gr/wiki/εὐστάθεια.

Psalmul 5. Comentariu teologic

Psalmul Sfântului David este „pentru cea care moștenește [ὑπὲρ τῆς κληρονομούσης]” [v. 1], pentru Biserica lui Dumnezeu. Pentru că ea e moștenirea lui Dumnezeu, e moștenitoarea Împărăției Sale. Și El ascultă cuvintele rugăciunii noastre, pentru că înțelege strigarea inimii noastre [v. 2]. Căci la baza rugăciunilor noastre stă o anumită nevoie duhovnicească, o strigare a întregii noastre ființe.  Și El se uită în mod fundamental la ce strigare avem noi, la ce strigare suntem noi față de El. Pentru că nevoia reală te face o strigare unitară, o strigare din toată ființa ta. Și aceasta e rugăciunea reală: cea care cere lucruri fundamentale de la Dumnezeu, cea care cere lucruri care ne împlinesc cu adevărat.

„Ia aminte glasului rugăciunii mele [πρόσχες τῇ φωνῇ τῆς δεήσεώς μου]!” [v. 3]. Căci rugăciunea reală, cea cu toată ființa noastră, e spusă cu o anumită stare duhovnicească, cu un anumit ton evlavios. Și glasul rugăciunii e modul evlavios în care noi ne rugăm și Îi cântăm Domnului. Modul evlavios în care Îi slujim Lui. Pentru că, dacă nu avem glasul pocăinței, glasul care e una cu adâncul ființei noastre, toată rugăciunea noastră e falsă. Și de ce e falsă? Pentru că nu ne reprezintă! Glasul rugăciunii, modul în care noi ne rugăm, trebuie să fie identic cu starea noastră interioară. Dacă rugăciunea și cântarea noastră nu reprezintă adâncul ființei noastre, ele nu înseamnă nimic pentru noi. Pentru că slujirea noastră trebuie să fie o exteriorizare a adâncului nostru duhovnicesc, interior. Și când noi spunem ceea ce gândim și simțim și trăim cu toată ființa noastră, atunci vorbim, ne rugăm și Îi slujim lui Dumnezeu cu adevărat.

„Împăratul meu și Dumnezeul meu [ὁ Βασιλεύς μου καὶ ὁ Θεός μου]” [v. 3] ești Tu! Ești Împăratul meu, pentru că împărățești în inima mea peste mine, peste tot sufletul și trupul meu. Pentru că una e să credem că El e Împăratul tuturor, pentru că împărățește peste toți, și altceva e să trăim continuu starea preafrumoasă de împărățire a Lui în noi prin slava Sa. Însă El, Împăratul întregii creații, prin intimizarea noastră cu El, ajunge Împăratul nostru și Dumnezeul nostru, adică al fiecăruia dintre noi. Pentru că El asta și dorește: ca să Se facă Intimul nostru, Apropiatul nostru, împreună-Locuitor cu noi. Căci vrea să fie iubit și cunoscut de noi nu de la distanță, ci din intimitatea Lui cu noi. Vrea să fie iubit de către noi din relația noastră continuă cu noi, din împreună-locuirea cu noi în ființa noastră.

Și dacă El e Dumnezeul nostru, Cel pe care noi Îl iubim, de aceea către El ne rugăm: „Că[ci] către Tine mă voi ruga [ὅτι πρὸς Σὲ προσεύξομαι], Doamne [Κύριε]!” [v. 3]. Către [πρὸς], pentru că rugăciunea înseamnă a sta în fața lui Dumnezeu, a vorbi cu El față către față. Iar când nu mai avem conștiința că stăm în fața lui Dumnezeu, că vorbim cu El, atunci e semn că ni s-a stricat încrederea în El și evlavia față de El, pentru că începem să monologăm, în loc să dialogăm cu El. Fiindcă în relația cu Dumnezeu trebuie să recunoaștem mereu cine suntem și ce facem. Și când nu mai  recunoaștem starea noastră interioară înaintea Lui, atunci nu mai privim către El, ci ne închidem în noi înșine.

Pravila rugăciunii de dimineață apare în versetul al 4-lea: „Dimineața vei auzi glasul meu [τὸ πρωὶ εἰσακούσῃ τῆς φωνῆς μου], dimineața voi sta înaintea Ta și mă vei vedea [τὸ πρωὶ παραστήσομαί Σοι καὶ ἐπόψομαι]”. Pentru că stăm înaintea Lui în rugăciune. Dimineață ne rugăm Domnului și suntem cu totul deschiși către El. De aceea, El ne vede deschiderea noastră totală față de Sine. Ne vede sinceritatea și dorința de a-I sluji Lui în mod neîncetat.

Și slujirea noastră începe din prima clipă de când ne-am trezit din somn. Pentru că noi stăm mereu înaintea Lui, cu fața către El, ca unii care suntem în relație dialogică continuă cu Dumnezeu. Stăm către El, pentru că așteptăm ca El să ne lumineze mereu spre a face voia Sa.

Dumnezeu nu voiește fărădelegea [v. 5], pentru că El e curat de orice păcat. De aceea, cel care face rău nu va pribegi înaintea lui Dumnezeu [v. 5]. El nu va locui ca un străin binecuvântat înaintea lui Dumnezeu, ci ca un păcătos care nu se pocăiește. Pentru că cei fărădelege nu vor rămâne împotriva sau înaintea ochilor [κατέναντι τῶν ὀφθαλμῶν] [v. 6] Săi. Dacă înțelegem prepoziția κατέναντι ca pe corelativul lui împotriva, atunci cei fărădelege nu vor rămâne împotriva Sa, nu vor rămâne luptând la nesfârșit înaintea ochilor Săi sau împotriva Sa, pentru că ei vor muri. Dacă îl înțelegem ca pe un corelativ al lui înainte, atunci cei fărădelege nu vor sta înaintea ochilor Săi, înaintea atenției Sale în mod veșnic, pentru că El Se odihnește numai în cei care Îl iubesc pe El.  

Despre raportarea Domnului la cei păcătoși, Sfântul David afirmă: „Urât-ai pe toți cei care lucrează fărădelegea [ἐμίσησας πάντας τοὺς ἐργαζομένους τὴν ἀνομίαν]. Pierde-vei pe toți cei care spun minciuna [ἀπολεῖς πάντας τοὺς λαλοῦντας τὸ ψεῦδος]. Pe omul sângiurilor [ἄνδρα αἱμάτων] și pe cel înșelător [δόλιον] îl [îi] urăște Domnul” [Ps. 5, 6-7, LXX]. O formă de trecut [ai urât] și alta de viitor [vei pierde]. Însă cei care au lucrat, lucrează și vor lucra fărădelegea vor fi urâți de Dumnezeu, pentru că El nu Se poate odihni întru ei. Tot la fel, în orice parte a istoriei, Domnul îi pierde pe cei care trăiesc din minciună. Pentru că nu numai că spun minciuni, dar și profită de pe urma lor. Omul sângiurilor e omul ucigaș, criminalul, cel care omoară oameni cu răutate. Iar înșelătorul cel mai rău e cel care te minte în materie de teologie și de viață creștină, adică ereticul. Tot cel care minte, care înșală, care se preface, care corupe e urât de Dumnezeu. Pentru că El urăște păcatele noastre și nu pe noi, căci noi suntem creația Lui.

Din ce trăim noi? Din mulțimea milei [ἐν τῷ πλήθει τοῦ ἐλέους] lui Dumnezeu [v. 8]! Pentru că El ne arată multă milă în relația Sa cu noi. Și noi, cei plini de mila Lui, cei pe care mila Lui îi învață mereu bunătatea lui Dumnezeu, intrăm în Casa Domnului, în Biserica Lui, și ne închinăm către Templul cel Sfânt al Lui, adică către El, Cel din cer, întru frica Lui [v. 8]. Pentru că frica Domnului e plină de evlavia față de El. Frica cea duhovnicească e raportarea noastră smerită față de El, față de Stăpânul întregii creații.

Templul cel Sfânt al lui Dumnezeu, amintit în versetul al 8-lea, e și o vorbire tainică despre umanitatea asumată de Hristos Dumnezeu în persoana Sa cea veșnică. Pentru că avem aici o profeție despre întruparea Sa și despre înălțarea Domnului, cu umanitatea Sa cea cu totul îndumnezeită, în sânul Preasfintei Treimi.

Cine I se închină Domnului cu evlavie, cu frică de Dumnezeu, acela cere povățuirea Lui, îndrumarea Lui spre tot lucrul cel bun. Cere povățuire și îndreptare de la Dumnezeu: „Doamne, povățuiește-mă pe mine în[tru] dreptatea Ta [Κύριε, ὁδήγησόν με ἐν τῇ δικαιοσύνῃ Σου]! Din cauza vrăjmașilor mei, îndreaptă înaintea mea calea Ta [ἕνεκα τῶν ἐχθρῶν μου κατεύθυνον ἐνώπιόν μου τὴν ὁδόν Σου]!” [v. 9].

Povățuirea Domnului este numai întru dreptatea Lui, întru sfințenia Sa. Pentru că El ne povățuiește pe noi ca să trăim o viață sfântă. Orice poruncă a Lui urmărește același lucru: sfințirea noastră. De aceea, poruncile Lui sunt poruncile sfințeniei. Tot ceea ce voiește Dumnezeu e lucru drept, e potrivit dreptății Sale. Iar vrăjmașii noștri sunt demonii. Și ei, cei care ne atacă permanent, vor să ne depărteze de Dumnezeu. De aceea, e nevoie mereu de îndreptarea Lui. Calea lui Dumnezeu e dreaptă, e întotdeauna dreaptă, e singura dreaptă, dar e nevoie ca și noi să o vedem dreaptă. Pentru că demonii vor să ne convingă că nu e „bună” calea lui Dumnezeu. De aceea, noi avem nevoie de Dumnezeu ca să îndrepte mereu în sufletul nostru calea Lui. E nevoie ca El să ne lumineze, pentru ca noi să vedem cât de dreaptă și de bună e calea Lui. Și cum ea, calea Lui, trebuie să fie singura cale a vieții noastre.

Înaintea noastră, adică mereu, e calea lui Dumnezeu. Și El trebuie să ne îndrepte pe noi, pentru ca să vedem că singura cale bună și împlinitoare e calea Lui.

Adevărul nu e în gura lor [v. 10], a celor păcătoși, cum nu e nici în a demonilor. Și inima lor e deșartă [v. 10], pentru că e plină de deșertăciuni. Gâtul lor e mormânt deschis [v. 10], pentru că e plin de murdăria patimilor. Pentru că cei păcătoși se înșală și îi înșală și pe alții [v. 10].

Dumnezeu e Cel care ne judecă pe toți. Și El îi face pe cei păcătoși să cadă din sfaturile lor cele ele. Pentru că El îi izgonește pe oameni pe măsura faptelor lor de neevlavie [v. 11]: „După mulțimea neevlaviilor lor [κατὰ τὸ πλῆθος τῶν ἀσεβειῶν αὐτῶν]” [Ps. 5, 11, LXX].  Orice faptă păcătoasă e o neevlavie la adresa lui Dumnezeu, adică o lipsă de evlavie față de El. Și dacă neevlaviile noastre sunt o mulțime, sunt foarte multe, e pentru că El ne rabdă-îndelung păcatele noastre până ce ne lovește pentru ele. Și El ne rabdă-îndelung insolența noastră, nesimțirea noastră, chiar dacă prin ea Îl amărâm pe El. Verbul παραπικραίνω înseamnă a produce cuiva amărăciune interioară. Multă durere sufletească. Și cum poți mâhni profund pe cineva? Prin aceea că atentezi la iubirea lui față de tine! De aceea, El ne izgonește de la Sine pe măsura amărăciunii pe care i-o provoacă păcatele noastre. Căci nu El e de vină că ne alungă de la Sine, ci noi suntem cei care Îl rănim pe El cu multa noastră nesimțire, cu multa noastră bădărănie interioară.

Însă Sfinții Lui se veselesc de Domnul pentru că ei nădăjduiesc în El. Și ei se vor bucura întru veac [εἰς αἰῶνα], se vor bucura veșnic, pentru că Domnul Se va sălășlui întru ei [Ps. 5, 12, LXX]. El Se va sălășlui întru Sfinții Săi, pentru că va fi în ei prin slava Lui. Și cei care Îl iubesc pe El se vor lăuda în Domnul [Ibidem], pentru că El este toată comoara lor. Și Domnul îi va binecuvânta pe Drepții [v. 13] și pe Sfinții Lui, pentru că El Își găsește toată odihna și plăcerea în ei. Și El ne încununează pe noi prin arma buneivoiri, pentru că orice faptă a sfințeniei e una care se face în mod liber, din dragoste de Dumnezeu și de oameni.

Sfântul Chirillos al Alexandriei, referindu-se la dimineața [τὸ πρωὶ] din Ps. 5, 4, LXX, ne spune că ea „poate fi înțeleasă și ca timpul venirii Mântuitorului. Căci atunci vor fi primite toate rugăciunile”[1] noastre. La care Sfântul Dumitru Teologul adaugă: „Venirea Mântuitorului aduce începutul timpului nou, din urmă, [care este] deschis veșniciei. Dumnezeu va veni foarte aproape [de noi] și cererile [noastre] de iertare vor fi ascultate pentru Jertfa lui Hristos…Care din iubire [pentru noi] S-a făcut unul dintre noi, cu deplină înțelegere”[2] a nevoilor noastre[3].


[1] Sfântul Chiril al Alexandriei, Tâlcuire la Psalmi, cu trad. din limba gr. veche și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Dragoș Mîrșanu, [cu fragmente noi introduse în carte, traduse din gr. veche de Monahia Parascheva Enache], Ed. Doxologia, Iași, 2021, p. 42.

[2] Idem, p. 42, n. 30.

[3] Terminat la 15. 22, în zi de miercuri, pe 31 martie 2021.

Crezul Bisericii. Comentariu teologic [3]

Teologia lui Dumnezeu Duhul Sfânt, după teologia Tatălui și a Fiului, împlinește dogma triadologică. Iar credința întru Duhul Sfânt e mărturisită astfel: „Și întru Duhul Sfânt, Domnul, Făcătorul de viață, Care din Tatăl a fost purces [Καὶ εἰς τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον, τὸ Κύριον, τὸ Ζωοποιόν, τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον], Care împreună cu Tatăl și [cu] Fiul [este] împreună-închinat și împreună-slăvit [τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον], Care a vorbit prin Profeți [τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν Προφητῶν]”.

Iar Duhul Sfânt e unul, deși nu se precizează acest lucru în Crezul Bisericii. După cum unul este Tatăl și unul este Fiul. Și când s-a precizat că Tatăl e unul și că Fiul e unul, s-a spus că fiecare dintre ei este o persoană dumnezeiască, după cum e și Duhul Sfânt. Iar Dumnezeu Duhul Sfânt este Domnul nostru, cum și Fiul este Domnul nostru, pentru că Amândoi conlucrează la mântuirea noastră și Ei stăpânesc în noi, dimpreună cu Tatăl, prin slava Lor cea veșnică. Iar faptul că Duhul este τὸ Ζωοποιόν [Făcător de viață] e în relație cu ceea ce se spune despre Fiul: „prin Care toate s-a[u] făcut [δι’ Οὐ τὰ πάντα ἐγένετο]”. Pentru că Tatăl prin Fiul întru Duhul e Făcător de viață, atâta timp cât întreaga Treime a făcut, face și va face întreaga viață, întreaga existență a creației Sale. Pentru că Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt creează întreaga viață a oamenilor și a tuturor viețuitoarelor, dar tot Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt ne umple pe noi, cei credincioși și pe Îngerii Săi, de toată slava Lui. Iar slava Lui e viața Lui cea veșnică, de care noi ne împărtășim în Biserica slavei Sale.

În In 15, 26, BYZ avem forma ἐκπορεύεται [purcede], cea de indicativ prezent medio-pasiv, persoana a III-a singular. În Crezul Bisericii avem forma ἐκπορευόμενον a verbului ἐκπορεύω, cea de participiu medio-pasiv. Și ἐκπορευόμενον a fost pus în relație cu γεννηθέντα, pentru ca să se arate că Duhul a fost purces din Tatăl, așa după cum Fiul a fost născut din Tatăl[1].

Iar purcederea Duhului din Tatăl, ca și nașterea Fiului din Tatăl, ne arată că Ei sunt deoființă cu Tatăl. Tocmai de aceea, Duhul Sfânt e împreună-închinat și împreună-slăvit cu Tatăl și cu Fiul. Pentru că noi ne închinăm întregii Treimi și pe Ea o slăvim neîncetat, pentru că Dumnezeul treimic e Dumnezeul mântuirii noastre. Iar precizarea aceasta, că Duhul a vorbit prin Profeți, ne mărturisește faptul că toate profețiile Scripturii sunt dumnezeiești. Dar Duhul Sfânt, Cel care a vorbit prin Sfinții Profeți, a vorbit și prin Sfinții Apostoli și prin toți Sfinții de până la noi, dar vorbește și va vorbi și prin toți Sfinții de azi și de mâine. Pentru că Dumnezeul Cel viu Se revelează neîncetat în viața robilor Săi, în viața Bisericii Sale.

Cum e Biserica lui Dumnezeu? Adjectivele Bisericii sunt scrise cu majusculă în textul grecesc [Εἰς Μίαν, Ἁγίαν, Καθολικὴν καὶ Ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν]. Eu cred însă că numai Biserică trebuie să rămână cu majusculă: „Întru una, sfântă, catolică și apostolică Biserică”. Și mărturisirea despre viața Bisericii nu s-a terminat aici, ci abia a început! Pentru că: „Întru una, sfântă, catolică și apostolică Biserică, mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor [ὁ μολογῶ ἐν Βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν], aștept învierea morților [προσδοκῶ ἀνάστασιν νεκρῶν] și viața veacului celui viitor [καὶ ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος]. Amin [Ἀμήν]!”.

În Biserica lui Dumnezeu, eu mărturisesc că este un singur Botez și că prin el se primește toată bogăția de har a Bisericii. Pentru că Botezul e ușa sacramentală de intrare în Biserică. Primirea Botezului înseamnă începutul primirii tuturor Tainelor și a Slujbelor Bisericii. Pentru că, dacă primești Botezul, primești împreună cu el toată rânduiala sacramentală a Bisericii. Iar viața în Biserică e o viață duhovnicească, care ne face să așteptăm teologic viitorul și veșnicia. Așteptăm învierea morților, pentru că Domnul ne-a vorbit despre ea, dar așteptăm și viața veacului celui viitor, adică Împărăția Lui cea veșnică, pentru care ne-am pregătit în viața noastră eclesială. Însă învierea de obște a tuturor celor adormiți va avea loc la a doua Lui venire întru slavă. Iar cei Sfinți ai Săi vor moșteni veacul cel viitor, adică veșnica Împărăție a lui Dumnezeu.

Dar pentru a te sfinți trebui să trăiești în Biserica lui Dumnezeu. Care e una și e sfântă, pentru că e „trupul Său extins în noi”[2] și, în același timp, e apostolică, pentru că a fost lățită peste tot în lume de Sfinții Săi Apostolii, dar e și catolică, pentru că în ea trebuie să intre toate popoarele lumii. Adjectivul καθολικὴν la feminin s-a format din adverbul καθόλου + sufixul ικὴν. Iar καθόλου înseamnă în întregime, cu totul, în mod complet, în mod total. Pentru că Biserica trebuie să se extindă în întreaga lume și să cuprindă pe toți oamenii și, în același timp, toți trebuie să ne îmbisericim viața noastră. Pentru ca în mod deplin să trăim ca mădulare vii ale lui Hristos Dumnezeu, ca Sfinți ai Lui.

Și astfel, cu corecturile care se cuvin, avem următorul text al Crezului Bisericii în greacă și în română:

Πιστεύω εἰς ἕνα Θεόν, Πατέρα, Παντοκράτορα, Ποιητὴν οὐρανοῦ καὶ γῆς, ὁρατῶν τε πάντων καὶ ἀοράτων.

Καὶ εἰς ἕνα Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν, τὸν Υἱόν τοῦ Θεοῦ τὸν Μονογενῆ, τὸν ἐκ τοῦ Πατρὸς γεννηθέντα πρὸ πάντων τῶν αἰώνων. Φῶς ἐκ Φωτός, Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ, γεννηθέντα, οὐ ποιηθέντα, ὁμοούσιον τῷ Πατρί, δι’  Οὐ τὰ πάντα ἐγένετο. Τὸν, δι’ ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν, κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου καὶ ἐνανθρωπήσαντα. Σταυρωθέντα τε ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου καὶ παθόντα καὶ ταφέντα. Καὶ ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρᾳ κατὰ τάς Γραφάς καὶ ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανοὺς καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός. Καὶ πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς, Οὗ τῆς βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος.

Καὶ εἰς τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον, τὸ Κύριον, τὸ Ζωοποιόν, τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον, τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον, τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν Προφητῶν.

Εἰς μίαν, ἁγίαν, καθολικὴν καὶ ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν, ὁμολογῶ ἐν Βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν,  προσδοκῶ ἀνάστασιν νεκρῶν καὶ ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος. Ἀμήν·

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, și al tuturor celor văzute și nevăzute.

Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel unul-născut, Care din Tatăl a fost născut mai înainte de toate veacurile. Lumina din Lumină, Dumnezeul cel adevărat din Dumnezeul cel adevărat, [Cel care] a fost născut, nu făcut, Cel deoființă [cu] Tatăl, prin Care toate s-a[u] făcut. Care, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, coborându-Se din ceruri și întrupându-Se din Duhul Sfânt și [din] Maria Fecioara și făcându-Se om. Și a fost răstignit pentru noi sub Pontios Pilatos și pătimind și a fost îngropat. Și a înviat [în] a treia zi după Scripturi și S-a înălțat întru ceruri și șezând [în] cele de-a dreapta Tatălui. Și iarăși venind cu slavă să judece viii și morții, a Cărui Împărăție nu va fi [va avea] sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, Domnul, Făcătorul de viață, Care din Tatăl a fost purces, Care împreună cu Tatăl și [cu] Fiul [este] împreună-închinat și împreună-slăvit, Care a vorbit prin Profeți.

Întru una, sfântă, catolică și apostolică Biserică, mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor, aștept învierea morților și viața veacului celui viitor. Amin[3]!


[1] Pr. Sorin Șelaru (coord.), Viorel Coman, George Gherga, Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, ed. cit., p. 93, n. 20.

[2] Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. cit., p. 129.

[3] Terminat la 18. 30, în zi de marți, pe 9 martie 2021.

Psalmul 4. Comentariu teologic

„Întru sfârșit [εἰς τὸ τέλος], în psalmi [ἐν ψαλμοῖς], cântarea lui David [ᾠδὴ τῷ Δαυιδ]” [Ps. 4, 1, LXX]. Pentru că psalmii sunt întotdeauna împlinirea noastră. Mulțumirea adusă lui Dumnezeu e împlinirea noastră. Și cu toții trebuie să ne dorim ca sfârșitul [τέλος] vieții noastre să fie în rugăciune, în pace, plini fiind de slava lui Dumnezeu.

„Când Te-am chemat, m-ai auzit pe mine, Dumnezeul dreptății mele [ἐν τῷ ἐπικαλεῖσθαί με εἰσήκουσέν μου ὁ Θεὸς τῆς δικαιοσύνης μου] [v. 2]. Rugăciunea auzită de Dumnezeu e aceea care e plină de dreptatea Lui, de sfințenia Sa. El ne aude și ne împlinește rugăciunea noastră, când noi suntem împlinitori reali ai poruncilor Sale. Pentru că Dumnezeu ne ajută mereu să ne curățim viața noastră.

El ne aude imediat, dacă și noi Îl auzim imediat. Și când El ne ajută, atunci ne scoate din necazul nostru. De aceea și Sfântul David spune: „În necaz mi-ai lărgit mie [ἐν θλίψει ἐπλάτυνάς μοι]” [v. 2]. Mi-ai dat lărgime interioară, mi-ai dat să respir, m-ai eliberat de apăsarea necazului meu.

„Milostivește-te de mine și ascultă rugăciunea mea [οἰκτίρησόν με καὶ εἰσάκουσον τῆς προσευχῆς μου]!” [Ps. 4, 2, LXX], se roagă Profetul Domnului. Și a ne fi ascultată rugăciunea înseamnă a primi de la El mila Sa. Pentru că El Se milostivește de cel care I se roagă Lui cu pocăință, cu multă părere de rău pentru păcatele sale. Tocmai de aceea, noi trebuie să ne concentrăm pe vederea păcatelor noastre și pentru ele să cerem iertarea Domnului. A privi spre păcatele altora înseamnă a le minimaliza pe ale tale. Dar când privești la alte tale, atunci nu te bucuri că ai păcătuit, ci te rogi lui Dumnezeu pentru iertarea ta.

Fiii oamenilor [υἱοὶ ἀνθρώπων], cei care trăiesc omenește și nu dumnezeiește pe pământ, sunt cei grei la inimă [βαρυκάρδιοι] [v. 3]. Pentru că greutatea inimii e păcatul. O inimă despovărată de păcate e o inimă ușoară, veselă, care se bucură duhovnicește. Și cine e cu inima grea de păcate, împovărată, acela iubește deșertăciunea și caută minciuna [v. 3]. Iar deșertăciune e tot ce e trecător, pe când minciună e tot ceea ce nu are de-a face cu Dumnezeu. Păcatele nu au de-a face cu Dumnezeu, pentru că sunt minciuni, sunt mințiri de sine. Și cine se minte pe sine, acela crede că lucrurile trecătoare sunt veșnice.

Însă, în comparație cu cei păcătoși, Domnul îl face minunat pe cel Cuvios al Său [v. 4]. Pentru că îl umple de slava Lui și îl face să fie făcător de minuni. Dar Domnul ne face minunați în ochii tuturor dacă strigăm neîncetat către El [v. 4]. Strigarea către El e rugăciunea neîncetată față de El.

„Urgisiți-vă și nu păcătuiți [ὀργίζεσθε καὶ μὴ ἁμαρτάνετε]!” [v. 5]. Dacă vă umpleți de multă mânie pe cineva anume, nu păcătuiți cu cuvântul sau cu fapta împotriva lui! Și aici Domnul ne învață să nu punem în act păcătuirea noastră interioară. Să nu transformăm gândul în faptă. Pentru că, pe măsură ce exteriorizăm păcatul din noi înșine, pe atât îi îmbolnăvim și pe alții cu păcatul nostru.

Trebuie să omorâm păcatul în noi înșine. Trebuie să nu ne facem prilejuri de păcătuire pentru alții. Iar dacă am păcătuit cu ceva anume, atunci trebuie să ne pocăim imediat înaintea Domnului. „Ziceți în inimile voastre [λέγετε ἐν ταῖς καρδίαις ὑμῶν] și pe paturile voastre străpungeți-vă [κατανύγητε] [inima]!” [v. 5]. Pentru că pocăința noastră se face în inima noastră. Acolo trebuie să strigăm către Domnul. Și a te pocăi înseamnă a te străpunge la inimă de durere pentru păcatele săvârșite de tine însuți. Și pentru ca să ne arate că pocăința nu e o realitate doar a zilei, Sfântul David ne spune că și în pat, noaptea, când vrem să dormim, trebuie să ne pocăim, pentru că pocăința e continuă.

Imperativul κατανύγητε [străpungeți-vă!], din Ps. 4, 5, e unic în Psalmi, dar și în LXX. Însă străpungerea duhovnicească a inimii e realitatea pe care o trăiesc toți cei care se pocăiesc cu adevărat. Pentru că durerea pentru păcatele săvârșite vine din înțelegerea profundă a răutății lor. Și păcatele noastre ne dor, pentru că trăim în mod profund răutatea lor.

Însă cine nădăjduiește în Domnul, acela jertfește jertfa dreptății [θυσίαν δικαιοσύνης], a sfințeniei interioare [v. 6]. Pentru că tot ceea ce se face în curăție și sfințenie e o jertfă curată adusă lui Dumnezeu. Și când noi ne jertfim cu adevărat Domnului, atunci le primim pe cele bune [τὰ ἀγαθά] de la El, adică darurile și harismele Sale cele dumnezeiești [v. 7]. Iar primirea slavei Sale este însemnarea luminii feței Sale în noi [v. 7]. Pentru că slava Lui ne pătrunde întreaga noastră ființă și ne-o curățește, ne-o luminează și ne-o sfințește.

În Ps. 4, 7 se vorbește despre fața [πρόσωπον] lui Dumnezeu. Iar fața indică faptul că Dumnezeu e personal. „Fiul e fața mai ascunsă și mai tainică a lui Dumnezeu și Tatăl, iar Duhul trimis de la El la noi este lumină”[1]. Pentru că slava Treimii ne umple pe noi și se scrie în noi. De aceea, veselia cea dumnezeiască a inimii e veselia întru Tainele Domnului. Grâul și vinul sunt Euharistia Domnului, pe când uleiul este Maslul milei Sale [v. 8]. Iar dacă le privim ca înmulțire la noi a toată bunăstarea materială și spirituală, atunci ele au fost înmulțite [ἐπληθύνθησαν] la noi de către Dumnezeu. Și când Dumnezeu înmulțește înseamnă că El ne-a binecuvântat pe noi. Și El ne binecuvântă, pentru că Se bucură de noi și de viața noastră.

„În pace [ἐν εἰρήνῃ], în aceasta voi fi culcat [de Tine] și voi dormi [ἐπὶ τὸ αὐτὸ κοιμηθήσομαι καὶ ὑπνώσω]” până la a doua Ta venire întru slavă, pentru că Tu mă locuiești pe mine și îmi dai să am nădejde în Tine [v. 9][2].


[1] Sfântul Chiril al Alexandriei, Tâlcuire la Psalmi, cu trad. din limba gr. veche și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Dragoș Mîrșanu, [cu fragmente noi introduse în carte, traduse din gr. veche de Monahia Parascheva Enache], Ed. Doxologia, Iași, 2021, p. 39-40.

[2] Terminată la 12. 55, în zi de marți, pe 9 martie 2021. Soare, 8 grade.