Husi cel al lui Arahi [Χουσι ὁ τοῦ Αραχι][II Sam. 17, 15, LXX] este Husi, fiul lui Iemeni [υἱοῦ Ιεμενι] din Ps. 7, 1, LXX. Iar el i-a vestit Sfântului David ca să nu petreacă noaptea în Aravotul pustiului [ἐν Αραβωθ τῆς ἐρήμου][II Sam. 17, 16, LXX] și astfel i-a salvat viața. Și psalmul acesta l-a scris ca mulțumire pentru mântuirea lui. Tocmai de aceea se spune aici, în primul verset, că Sfântul David I l-a cântat Domnului. Căci Lui trebuie să Îi aducem mulțumire pentru toate binefacerile primite de la El în viața noastră.
În I Cron. 27, 33, LXX, Husi este „πρῶτος φίλος τοῦ βασιλέως [primul prieten al împăratului]” David. Iar Husi este חוּשַׁ֥י [Hușai] în ebraică [I Cron. 27, 33, WTT] și Chusi în latină [Ps. 7, 1, VUL] și înseamnă țărâne[1]. Pentru ca să ne aducem aminte cu toții, că, după trupul nostru, suntem din pământ și că trupul nostru se va întoarce în pământul din care a fost luat. O amintire continuă a morții noastre.
Iar Husi este prietenul lui David [דָּוִד], al celui iubit[2], pentru că toți suntem prietenii lui Dumnezeu, dacă recunoaștem păcătoșenia noastră înaintea Lui și ne pocăim pentru ea și devenim lucrători ai poruncilor Sale. Căci poruncile Lui, trăite în viața noastră, ne fac prietenii Săi: „Voi sunteți prietenii Mei [Ὑμεῖς φίλοι Μου ἐστέ], dacă aveți să faceți câte Eu vă poruncesc vouă [ἐὰν ποιῆτε ὅσα Ἐγὼ ἐντέλλομαι ὑμῖν]” [In. 15, 14, BYZ]. Pentru că Dumnezeu ne povățuiește în mod continuu spre a face voia Lui. Și orice luminare a Sa e o poruncă tainică față de noi, pentru ca să împlinim mereu voia Lui. Și poruncile Lui, cele din fiecare zi, le trăiesc în mod dumnezeiesc Sfinții Lui, cei care sunt învățați de către El continuu voia Sa.
Domnul este Dumnezeul nostru, Cel întru Care noi nădăjduim [7, 2]. Pentru că El este Cel cu care noi suntem intimi, atâta timp cât El ne-a scos pe noi din robia demonilor. Ne-a făcut ai Săi prin Botez, pentru că ne-a scos pe noi din robia Iadului și ne-a făcut ai Lui. Și când ne rugăm Lui să ne mântuie de cei care ne prigonesc, ne rugăm ca El să ne scape continuu de demoni și de moartea în păcate, de moartea pentru care nu ne-am pregătit duhovnicește. Cei care ne prigonesc sunt demonii și oamenii păcătoși, cei care ne invidiază și ne urăsc și ne vor moartea. Și a ne izbăvi de ei înseamnă ca El să lucreze în mod minunat la viața noastră trăită în pace. Căci pacea, sănătatea, bunăstarea, bucuria, încrederea sunt de la Dumnezeu și El ni le dăruie pentru ca să trăim viață cuvioasă întru El.
Satanas e cel care voiește mereu să apuce sufletul nostru ca leul [ὡς λέων] [7, 3], după cum leul își prinde prada. Însă Dumnezeul nostru, Cel care ne-a răscumpărat pe noi prin moartea Lui, ne și mântuie pe noi în mod continuu [7, 3]. Și Sfântul David îi compară pe demoni cu leii pentru ca să ne vorbească despre rapiditatea cu care ei înșfacă prada. Și sufletul nostru e prada lor ori de câte ori ne lăsăm convinși de ispitele lor.
Nu trebuie să avem nedreptatea [ἀδικία] în mâinile noastre [7, 4]. Nu trebuie să avem lucruri luate cu forța de la alții. Nici cu forța fizică sau militară, nici cu forța funcției. Pentru că ceea ce ia cineva cu arma, altul ia prin faptul că cere mită. Și cere mită, pentru că e într-un post de conducere pe care îl folosește ilegal. Nu să facă dreptate, ci nedreptate. Și nedreptatea e tot la fel de rea ca și răzbunarea. În Ps. 7, 5, LXX, răzbunarea este exprimată sub forma: „dacă am răsplătit celor care mi-au răsplătit mie cele rele [εἰ ἀνταπέδωκα τοῖς ἀνταποδιδοῦσίν μοι κακά]”. Dacă am făcut la fel cum mi-au făcut ei mie, dacă m-am răzbunat pe ei, am păcătuit. După cum păcătuiesc și dacă primesc sau le iau pe cele nedrepte, pe cele care nu mi se cuvin. Și când suntem nedrepți și răzbunători, atunci cădem în mâinile demonilor ca niște oameni deșerți, goi de fapte bune.
Cuvintele Sfântului David sunt acestea: „ἀποπέσοιμι ἄρα ἀπὸ τῶν ἐχθρῶν μου κενός [atunci să cad deșert de la vrăjmașii mei]” [Ps. 7, 5, LXX]. Și a cădea deșert înseamnă a cădea ca om păcătos în păcat. Căci și cei Sfinți păcătuiesc, din anumite motive, dar nu trăiesc tot timpul ca niște păcătoși. Pe când, cel care cade în păcat ca unul deșert, ca un păcătos notoriu, nu cade din virtute, ci se afundă tot timpul în aceleași păcate.
Adjectivul κενός folosit aici înseamnă gol în sensul propriu. Deșert, zadarnic, van, fără rost înseamnă la forma figurată, la forma interioară, arătând aici starea celui care păcătuiește tot timpul și nu se pocăiește. Căci păcatul e cel care ne golește de tot binele. Iar cine se îmbracă în păcate e gol, e sărac, n-are de niciunele, pentru că îmbrăcămintea omului e slava lui Dumnezeu.
Când păcătuim, vrăjmașul nostru ne vânează [7, 6], pentru că lucrăm cele ale sale, adică păcatele. Și când el ne prinde, atunci ne minte cu ademenirile sale și ne face să păcătuim. Și călcarea noastră la pământ înseamnă căderea în păcate cumplite. Și când demonii sălășluiesc slava noastră în țărână e atunci când trăim la propriu durerea imensă pentru păcatele noastre. Căci, în loc să stăm în binele lui Dumnezeu și să fim plini de slava Lui, noi, prin căderile noastre în păcate mușcăm țărâna, mușcăm moartea, simțim din plin decăderea noastră.
Numai că de aici, de jos, din căderea noastră cea mai mare, din durerea noastră cumplită, ne ridică Domnul, dacă strigăm către El! Și când El Se ridică în urgia [ἐν ὀργῇ] Sa [7, 7] împotriva demonilor e atunci când îi gonește de la noi, de la cei care ne pocăim cu amar. Iar hotarele vrăjmașilor noștri [7, 7] sunt îngâmfarea lor vizavi de noi. Căci ei se bucură să ne facă rău atunci când suntem la pământ, când suferim, când ne e greu. Dar când Dumnezeu Se ridică întru ajutorul nostru, ei, demonii, dau bir cu fugiții, pentru că Domnul e de partea noastră. Și când El poruncește întru porunca Lui, atunci adunarea de popoare a Îngerilor Lui Îl înconjură pe El [7, 7-8]. Pentru că toate Puterile cerești împlinesc voia Lui, ajutându-ne pe noi în lupta noastră cu demonii.
Însă, în sens hristologic, ca profeție, aici Sfântul David vestește că Biserica Lui va fi formată din mulțime de popoare. Și că, după ce va împlini pe pământ iconomia mântuirii Sale, Hristos Domnul Se va întoarce întru înălțime [εἰς ὕψος] [7, 8], întru înălțimea slavei Sale, de acolo de unde a și coborât la noi. De aceea, Domnul ne trage spre Sine, spre înălțimea Lui de necuprins, pe când demonii vor să ne arunce în Iad, unde ei se vor chinui veșnic.
În 7, 9, Sfântul David ne profețește Judecata de obște a Domnului, atunci când ne spune: „Domnul va judeca popoarele [Κύριος κρινεῖ λαούς]”. El va judeca pe orice om, din orice popor și din orice timp, dar va judeca și popoarele în funcție de realizările lor în istorie. Pentru că întreaga istorie va fi valorizată în cei Sfinți, pe când păcătoșii vor înțelege în mod cumplit că au trăit degeaba, că au trăit fără să se împlinească personal și comunitar.
Și Sfântul David era conștient de dreptatea [τὴν δικαιοσύνην] sa, de faptul că era un împlinitor al voii lui Dumnezeu, cât și de nerăutatea [τὴν ἀκακίαν] sa [7, 9]. Știa că nu dorește răul nimănui și că nu vrea să facă rău nimănui. Și el cerea ca Dumnezeu să îl judece în mijlocul vieții lui bune, cuvioase. Pentru că Îi cerea ca Domnul să vadă viața sa în credință și în ascultarea de El.
Virtuțile sunt în noi [7, 9], subliniază Sfântul David, și Dumnezeu judecă ceea ce suntem noi în lăuntrul nostru. Pentru că Domnul judecă ceea ce am ajuns noi în urma vieții noastre cu El. Și nu putem ajunge altceva, trăind cu El, decât Sfinți ai Lui. Pentru că ne schimbăm zilnic în mod duhovnicesc, umplându-ne de slava Lui cea veșnică.
Răutatea păcătoșilor [πονηρία ἁμαρτωλῶν][7, 10] e continua luptă a lor cu Dumnezeu. Și Sfântul David cere ca ea să se sfârșească. Și ea se va sfârși la Judecata cea de apoi, când demonii și cei păcătoși vor primi după faptele lor cele rele și vor fi aruncați pentru veșnicie în Iad. Pentru că Iadul este locul celor care s-au împotrivit tot timpul lui Dumnezeu. Care nu au vrut să se împlinească interior niciodată.
Însă, dacă păcătoșii nu se lasă îndreptați de Dumnezeu, cei Drepți se lasă mereu îndreptați de către El [7, 10]. Se lasă mereu călăuziți spre voia Lui. Pentru că Dumnezeu cercetează mereu inimile și rinichii [καρδίας καὶ νεφροὺς] noștri [7, 10], cercetează toată ființa și viața noastră, ca să vadă ce fel de viață ducem. Și cercetarea Lui continuă, atunci când trăim cu El, ne umple pe noi de multe virtuți dumnezeiești, pe când, dacă I ne împotrivim Lui, ne umple pe noi de mânia și de urgia Lui, pe care o simțim în toată ființa noastră. Și când ne simțim rău de la păcatele noastre e pentru că El ne cercetează cu durere, cu asprime, pentru ca noi să ne îndreptăm, pentru ca noi să ne pocăim.
Și ajutorul pe care îl primim de la Dumnezeu e drept, e unul care ne îndreaptă pe noi din păcat, pentru că El îi mântuie pe cei drepți cu inima [7, 11]. Și cei drepți cu inima sunt cei care doresc îndreptarea Lui continuă în viața lor.
[1] Cf. https://lexicon.katabiblon.com/index.php?lemma=χοῦς&diacritics=off.
[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/David.