Categorie: Comentarii teologice

Punându-și problema de ce a fost nevoie de o stea pentru Magi, pentru cei care au venit să Îl caute pe Domnul, Sfântul Ierarh Petrus Chrysologus[1] afirmă: „Ca prin Hristos însăși materia rătăcirii să devină astfel prilej de mântuire, așa cum prin Hristos pricina morții a devenit pricina vieții. A-l birui pe vrăjmaș cu propria lui sabie este însemnul singular al vitejiei. Greșeala Magilor era neștiința, nu voința; de acuzat nu era pornirea, ci rătăcirea lor. A-L căuta pe Dumnezeu și a nu ști să cauți este mai degrabă neputință decât învinuire. Deci se cuvenea ca Dumnezeu să ofere [prilejul] de a fi descoperit de cei ce-L căutau și să pună vinovăția pe seama greșelii [și nu pe seama oamenilor]”[2].

Domnul i-a călăuzit pe Sfinții Magi spre El, pentru ca astrologia lor, încrederea lor în stele, să le fie prilejul spre a se mântui. Așa după cum Domnul a murit pentru noi și a transformat moartea Lui în învierea Lui și a noastră, a tuturor. El i-a chemat pe Magi la Sine, pentru ca ei să nu mai fie lucrători ai lui Satanas, ci Slujitorii Lui. Orice chemare a lui Dumnezeu e o ieșire din viața noastră păcătoasă. El nu ne cheamă pentru ca să rămânem la fel, ci pentru a ne schimba continuu în relația cu Sine.

Chemarea foștilor vrăjitori și închinători la idoli la slujirea Lui a făcut din aceștia mari propovăduitori ai credinței. Pentru că acești oameni s-au depărtat de demoni în cunoștință de cauză, atâta timp cât le slujiseră lor o viață. Și ei ne ajută și pe noi să înțelegem cursele cele de multe feluri ale demonilor.

Cei 3 Sfinți Magi, subliniază Sfântul Petrus, greșeau din neștiință. Ei aveau nevoie să știe adevărul. Și Dumnezeu, prin steaua cea minunată, despre care Sfântul Ioannis Hrisostomos spunea că era un Sfânt Înger, i-a condus la El, i-a călăuzit spre El, pentru că El ne oferă tuturor prilejuri de convertire, de pocăință.

Dumnezeu ne dă mereu prilejul de a-L descoperi în marea Sa bunătate față de noi. Fiecare zi e un prilej, e o ocazie teologică de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a ne cunoaște pe noi înșine. Căci cunoașterea Lui ne oferă reala cunoaștere despre noi înșine.

---

[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Peter_Chrysologus.

[2] Dragoș Boicu, Predicile Sfântului Petru Hrisologul la Epifanie (CLVI-CLX), în Revista Teologică, 105 (2024), nr. 1, p. 95. A se vedea tot textul aici: https://www.revistateologica.ro/wp-content/uploads/RT-1-2024-Predicile-Sfantului-Petru-Hrisologul-la-Epifanie-CLVI-CLX.pdf.

În Scrisoarea a X-a a Sfântului Sfințit Mucenic Cyprianus al Cartaginei[1], el numea Sfânta Biserică drept Mama[2] noastră, pentru că ea ne naște pentru viața cu Dumnezeu. Căci Dumnezeu ne naște duhovnicește în Biserica Sa și Biserica e cea care ne crește duhovnicește în toate zilele vieții noastre. Și această scrisoare fiind adresată Sfinților Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii din acele vremuri[3], Sfântul Cyprianus sublinia că i-a aflat, pe toți cei care pătimeau atunci pentru Domnul, „însuflețiți în a purta lupta cu o neostoită și împărtășită căldură a bărbăției”[4].  Se referea la bărbăția duhovnicească a creștinilor care sufereau chinuri pentru Domnul.

Dar cu cine se luptau și se luptă în primul rând Sfinții Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii? Cu ei înșiși! Pentru că trebuie să se biruie mereu pe ei înșiși pentru ca să Îl mărturisească pe Domnul. Trebuie să nu le fie frică de chinuri atunci când Îl mărturisesc, trebuie să nu se uite la chinuri, să le suporte pe toate cu bărbăție dumnezeiască, umplându-se cu totul de slava Lui, pentru ca să fie biruitori până la sfârșit.

Cu alte cuvinte, a fi bărbat înseamnă a dovedi că ești bărbat. Și dovedești că ești bărbat nu atunci când te lauzi cu puterea ta fizică sau cu poziția ta socială, ci atunci când iubirea ta pentru Dumnezeu e mărturisitoare. Când iubirea ta pentru Dumnezeu te oțelește interior atât împotriva chinurilor, cât și a ispitelor și a compromisurilor de tot felul. Pentru că alegem mereu, în fiecare clipă, ce vrem să facem. Vrem să fim creștini de fațadă sau creștini care ne sfințim mereu viața noastră. Și Maica noastră, Biserica, ne ajută mereu să avem toate la îndemână, toate pentru sfințirea noastră. Dar noi trebuie să dovedim mereu bărbăție duhovnicească în toate prilejurile vieții noastre. Bărbăția de a trăi cu Dumnezeu în ciuda tuturor invidioșilor de tot felul.

---

[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ciprian_de_Cartagina.

[2] Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei, Scrisori, trad. din lb. lat. de Prof. Ion Diaconescu și de Prof. Dr. Ovidiu Pop, cu prefață de Prof. Ion Diaconescu, Ed. Sofia, București, 2011, p. 52.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Comentarii teologice

(vol. 1)

*

Sfântul David l-a scris „pentru cele ascunse ale fiului [ὑπὲρ τῶν κρυφίων τοῦ υἱου]” său (v. 1), pentru păcatele sale. Căci și noi ne rugăm ca Dumnezeu să ne curățească de cele ascunse ale noastre, de păcatele noastre cele mari și foarte rușinoase. Pentru că păcatele nu sunt lucruri „bucuroase” pentru noi, ci marea noastră durere.

Mărturisirea adevărată, cea făcută înaintea Domnului, este cea „din toată inima [ἐν ὅλῃ καρδίᾳ]” (v. 2), pentru că păcatele noastre trebuie mărturisite desăvârșit. Și cine se bucură de Dumnezeu, mărturisește toate minunile lui Dumnezeu cu el și cu întreaga lume (v. 2). Pentru că atunci când vestim minunile Lui, noi ne arătăm recunoscători, dar și responsabili pentru cunoașterea lui Dumnezeu. Pentru că oamenii Îl cunosc prin mărturia noastră, prin ceea ce spunem noi despre faptele Sale cu lumea. A transmite o perspectivă deformată asupra relației lui Dumnezeu cu lumea e o hulă la adresa Sa, dar, în același timp, este și o stricare a relațiilor oamenilor cu Dumnezeu. Pentru că oamenii încep să se raporteze la Dumnezeu în mod păcătos, fără starea de profundă pocăință pe care trebuie să o avem înaintea lui Dumnezeu.

Dar dacă ne umplem de pocăință înaintea Lui și creștem în mod continuu în viața cu El, ajungem să ne veselim și să ne bucurăm întru Domnul (v. 3). Și când Sfântul Profet David spune întru Domnul, nu se referă la ființa Lui, ci la slava Lui. Pentru că toți ne bucurăm și ne veselim întru slava Lui, simțind în noi slava Lui cea dumnezeiască.

Sfântul David Îl numește Cel Preaînalt pe Domnul (v. 3), pentru că El e mai presus de toate cele pe care El le-a creat. Și Îi făgăduiește Lui că va cânta numelui Său (v. 3), că Îl va lăuda pe El neîncetat în viața sa. Pentru că doxologia adusă Domnului e bucuria noastră de fiecare zi și împlinirea noastră.

Vrăjmașul este diavolul și el se întoarce întru cele dinapoi ale noastre (v. 4), pentru că ne luptă cu obiceiurile noastre pătimașe. Ne luptă cu trecutul nostru păcătos care este încă viu în noi, pentru că patimile noastre sunt vii. Dar ei, demonii care se luptă cu noi, „vor slăbi și vor pieri de la fața Ta [ἀσθενήσουσιν καὶ ἀπολοῦνται ἀπὸ προσώπου Σου]” (v. 4). Căci niciun demon și niciun om păcătos nu pot sta înaintea feței Sale, pentru că nu suportă slava Lui.

Dumnezeu face judecata [τὴν κρίσιν] noastră (v. 5). Prin încercările Lui, El ne judecă mereu, pentru a ne îndrepta mereu. Judecata Lui e continuă, El ne judecă mereu în viața noastră, tocmai de aceea și dreptatea mea [τὴν δίκην μου] e de la El (v. 5).  Pentru că Cel ce mă îndreaptă pe mine, Cel care mă umple mereu de slava Lui, e Cel care mă umple de dreptatea Sa, e Cel care mă face Drept. Pentru că sfințenia Lui e sfințenia mea. El mă sfințește, prin aceea că mă judecă neîncetat și nu mă lasă în păcatele mele și mă ridică neîncetat din ele.

Domnul a șezut pe tronul Său, pentru că El e Cel ce judecă cu dreptate (v. 5). El e Judecătorul nostru, al tuturor și Judecata Lui va fi mai presus de orice greșeală. Va fi desăvârșită, va fi dreaptă, va fi după mila Sa cu noi. Pentru că Judecata Lui va fi expresia vie a stării noastre interioare. El va spune în sentința Sa ceea ce suntem noi înșine cu adevărat. Pentru că El va da un verdict veșnic, care e în acord cu realitatea noastră interioară.

Domnul mustră neamurile gândurilor păcătoase (v. 6). El ne mustră în conștiința noastră și noi știm când păcătuim. De aceea, când ne pocăim, piere neevlaviosul (v. 6), piere omul păcătos și ne umplem de mila Lui, de slava Lui cea veșnică. Și când Dumnezeu șterge numele păcatelor noastre întru veac și întru veacul veacului (v. 6), El nu Își mai aduce aminte de ele. Pentru aceea trebuie să ne mărturisim păcatele în Sfânta Taină a Mărturisirii cu pocăință și cu durere, pentru ca să ne despărțim pentru totdeauna de ele.

Săbiile vrăjmașului (v. 7) sunt ispitele prin care el ne momește neîncetat și, când le acceptăm în noi, ele ne rănesc de moarte. Însă Dumnezeu rupe săbiile lui și dărâmă cetățile (v. 7) patimilor din noi, pentru că ne ajută pe noi duhovnicește. Și când ne rugăm Domnului neîncetat, piere pomenirea lor cu sunet (v. 7), sunt alungați demonii de la noi, pentru că Domnul rămâne întru veac în noi (v. 8), pentru că Se sălășluiește în noi prin slava Lui.

Din nou despre Judecata Lui, pentru că El „a pregătit în[tru] judecată tronul Său [ἡτοίμασεν ἐν κρίσει τὸν θρόνον Αὐτοῦ]” (v. 8). Pe de o parte, lumea, în timp, își trăiește viața, iar, pe de altă parte, Domnul, din veșnicie, are deja pregătit tronul Judecății Sale. Pentru că faptele umanității trebuie judecate, căci pe baza lor se stabilește ce fel de veșnicie va avea fiecare om în parte. Și aceasta ne arată că faptele noastre sunt ceea ce suntem noi. Pentru că tot ceea ce facem noi aici, pe pământ, are urmări veșnice pentru noi.

Pentru că El va judeca lumea întru dreptate și pe fiecare popor întru dreptate (v. 9). Va judeca lumea în integralitatea ei, fiecare popor în parte, dar și fiecare persoană în parte. Pentru ca fiecare să primească după dreptate cele ale sale.

E pe glasul al 4-lea [ἦχος δ’] și textul său e acesta: Ἀνελήφθης ἐν δόξῃ Χριστὲ, ὁ Θεὸς ἡμῶν, χαροποιήσας τοὺς Μαθητάς τῇ ἐπαγγελίᾳ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος, βεβαιωθέντων αὐτῶν διὰ τῆς εὐλογίας, ὅτι Σὺ εἶ ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ, ὁ Λυτρωτὴς τοῦ κόσμου[1]. Iar, în traducerea mea, textul este următorul: „Înălțatu-Te-ai în[tru] slavă Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcând Ucenicilor [cu] făgăduința Sfântului Duh, încredințându-se ei prin binecuvântare, că Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Răscumpărătorul lumii”.

Și Hristos Dumnezeu Se înalță întru slava Sa cea veșnică, adică în sânul Dumnezeieștii Treimi, de unde nu S-a depărtat niciodată după ființa Lui, Cel ce este deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și El i-a umplut de bucurie pe Sfinții Săi Apostoli la înălțarea Sa întru slavă, pentru că le-a făgăduit că le va da lor pe Duhul Sfânt, adică slava Duhului în ei înșiși [Lc. 24, 49, BYZ]. Și prin binecuvântarea Lui [Lc. 24, 50, BYZ], aceștia s-au încredințat de faptul că El este Fiul lui Dumnezeu, Cel care ne-a răscumpărat pe noi din robia demonilor. Pentru că, Cel care ne-a scos pe noi din robia Iadului, acum ne ridică la cer prin umanitatea Sa, ca toți să ne facem fiii lui Dumnezeu după har.

---

[1] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/3611/sxsaintinfo.aspx.

Pe Născătoarea de Dumnezeu o lăudăm cu toții ca pe un templu însuflețit [ὡς ἔμψυχον ναόν]. Ca pe o biserică vie a lui Dumnezeu. Pentru că Domnul a locuit în pântecele său. Și El a sfințit-o și a slăvit-o pe Maica Lui și ne-a învățat pe toți să o slăvim teologic. De aceea, noi o considerăm cortul [σκηνὴ] lui Dumnezeu Cuvântul. O considerăm Sfânta cea mai mare [μείζων] decât toți Sfinții Lui. Ea este chivotul cel poleit cu Duhul lui Dumnezeu, adică cea plină de slava Lui. Stăpâna noastră e comoara vieții celei duhovnicești. Ea este diadema cea cinstită [τίμιον διάδημα] a Împăraților celor evlavioși și lauda cea cinstită [καύχημα σεβάσμιον] a Preoților celor cuvioși. Pentru că nădăjduiesc fără îndoială în ajutorul ei de Maică a Stăpânului nostru.

Născătoarea de Dumnezeu este turnul cel neclintit al Bisericii [τῆς Ἐκκλησίας ὁ ἀσάλευτος πύργος]. Turnul sfințeniei și al credinței celei neîndoielnice. Ea este zidul cel nebiruit al Împărăției [τῆς Βασιλείας τὸ ἀπόρθητον τεῖχος] lui Dumnezeu. Pentru că nu s-a despărțit și nu se desparte niciodată de Dumnezeu. Și ne întărește și pe noi să biruim neîncetat și să moștenim Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu.

De aceea, ea este cea prin care ridicăm biruințele cele duhovnicești, căci ea este cea prin care cad vrăjmașii noștri cei sufletești, adică demonii. Stăpâna noastră este vindecarea [θεραπεία] trupului nostru și mântuirea [σωτηρία] sufletului nostru. Și vindecarea trupului nu exclude mântuirea sufletului, pentru că reala mântuire a omului e în integralitatea sa.

Ultimul condac al Acatistului o numește pe Născătoarea de Dumnezeu Maică atotlăudată. Atotcinstită de Îngeri și de oameni. Pentru că ea ni L-a născut nouă pe Cuvântul Cel Preasfânt. Și Acatistul nostru este darul [προσφοράν] nostru către Stăpâna noastră, pentru ca ea să ne izbăvească pe noi de toată nenorocirea [συμφορᾶς], de toată reaua întâmplare de acum, și să ne răscumpere de la pedepsele cele viitoare, cu referire la chinurile cele veșnice ale Iadului. Și pe toate acestea le împlinește prin rugăciunile sale cele preasfinte pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Ultimul cuvânt al Acatistului este Ἀλληλούια. Și transliterarea lui corectă este Alliluia, așa cum am arătat în traducerea Psaltirii.

Toată firea Îngerilor [Πᾶσα φύσις Ἀγγέλων], adică toate Puterile cele cerești, s-au uimit de lucrul cel mare al întrupării Domnului, căci pe El, Cel neapropiat [τὸν ἀπρόσιτον] ca Dumnezeu, L-au văzut om apropiat [προσιτὸν ἄνθρωπον] tuturor. Pentru că, prin umanitatea Sa, El S-a făcut propriu tuturor, ca Unul care a trăit cu noi pe pământ. De aceea, ritorii cei mult vorbitori [ρήτορας πολυφθόγγους] sunt ca peștii fără de glas [ὡς ἰχθύας ἀφώνους] în ceea ce privește întruparea Sa. Pentru că nu pot înțelege cum Stăpâna noastră a rămas Fecioară, dar, în același timp, ea L-a născut pe Domnul. Însă noi ne minunăm de taina întrupării Sale și o lăudăm pe Stăpâna noastră.

Căci ea este purtătoarea înțelepciunii lui Dumnezeu, ca cea care e plină de înțelepciunea Lui, și cămara proniei [προνοίας ταμεῖον] Sale, a purtării Sale de grijă față de noi. Ea îi arată pe filosofi neînțelepți [ἀσόφους] și pe cei meșteri la cuvânt necuvântători [ἀλόγους]. Și aceasta, pentru că nu știu să vorbească despre tainele lui Dumnezeu. Prin Stăpâna noastră au înnebunit întrebătorii cei cumpliți, cei cărora le plăceau dezbaterile nesfârșite despre cunoaștere, iar făcătorii de mituri s-au veștejit. S-au rupt răsucirile [τὰς πλοκὰς] atenienilor, discursurile lor cu multe falduri, și s-au umplut năvoadele Pescarilor, ale Sfinților Săi Apostoli. Pentru că Sfinții Apostoli i-au introdus pe oameni în Biserica lui Dumnezeu.

Stăpâna noastră ne-a tras pe noi din adâncul necunoașterii [βυθοῦ ἀγνοίας] de Dumnezeu și ne luminează în cunoașterea noastră pentru ca să credem în El. De aceea, ea este corabia [ὁλκὰς] celor care vor să se mântuie și limanul [λιμὴν] celor ce plutesc pe marea vieții acesteia.

Împodobitorul celor a toate [ὁ τῶν ὅλων Κοσμήτωρ] S-a întrupat, dându-Se pe Sine nouă, pentru că voiește să mântuie lumea. El, Care ca Dumnezeu este Păstorul nostru, S-a arătat pe Sine om ca noi, ca, prin asemănarea cu noi, să ne cheme pe noi la Sine. Iar Născătoarea de Dumnezeu s-a arătat ca un zid pentru fecioare, ca o apărătoare a lor, dar și a tuturor celor care aleargă către ea. Căci Făcătorul cerului și al pământului S-a sălășluit în uterul ei, al Preacuratei Stăpâne.

De aceea, Preacurata Stăpână e stâlpul fecioriei și ușa mântuirii pentru noi. Căci curăția sufletească și trupească e cea care ne mântuie. Ea este începătoarea reînnoirii celei mintale [ἀρχηγὲ νοητῆς ἀναπλάσεως], pentru că a dorit viața cu Dumnezeu și ne înnoiește duhovnicește și mintea noastră.  De aceea este dăruitoarea bunătății celei dumnezeiești [θεϊκῆς ἀγαθότητος] în viața noastră.

Stăpâna noastră ne naște din nou pe noi, cei zămisliți întru rușine. Întru rușinea păcatului. Și anume prin Botezul Bisericii. Ea îi mustră pe cei lipsiți de minte [τοὺς συληθέντας τὸν νοῦν], pe cei care și-au pierdut mințile datorită păcatelor lor. Care păcătuiesc mereu și s-au depărtat de la adevărata cugetare a omului credincios. Stăpâna noastră îl strică pe cel care ne strică gândurile noastre. Strică planurile demonilor vizavi de noi. Planurile lor de a ne face rău.

Pentru că ea L-a născut pe Semănătorul curăției [τὸν Σπορέα τῆς ἁγνείας], pe Cel care seamănă în noi curăția cea dumnezeiască, fiind cămara de nuntă a nunții celei fără de sămânță [παστάς ἀσπόρου νυμφεύσεως]. Pentru că întru curăție dumnezeiască L-a născut pe Cel care nu a stricat fecioria ei.

Stăpâna noastră este cea care ne armonizează [ἁρμόζουσα]/ ne unește pe noi, cei credincioși, cu Domnul nostru. Și face acest lucru prin sfintele sale rugăciuni cele pentru noi, pentru mântuirea noastră. Ea este cea frumoasă între fecioare, cea mai frumoasă dintre toate, care L-a hrănit pe Domnul. Pentru că este Fecioară și Maică în același timp. Și ea este însoțitoarea sufletelor Sfinților [ψυχῶν νυμφοστόλε Ἁγίων] spre Împărăția lui Dumnezeu, așa cum domnișoara de onoare o însoțește pe mireasă la Nuntă.

Stăpâna noastră este luminătorul cel primitor de Lumină, pentru că L-a născut pe Cel ce e Lumina lumii. Pe Cel care ne luminează duhovnicește pe noi spre a face voia Lui. De aceea, ea ne călăuzește spre cunoașterea cea dumnezeiască [γνῶσιν θεϊκὴν], spre relația mistică cu Dumnezeu. Pentru că ea este raza Soarelui celui înțelegător [ἀκτὶς νοητοῦ Ἡλίου], ca una ce e plină de slava Lui. Este săgeata Luminii celei nepătrunse [βολὶς τοῦ ἀδύτου Φέγγους], ca cea care ne rănește cu dragostea de Dumnezeu. Stăpâna noastră este fulgerul [ἀστραπὴ] care ne luminează sufletele noastre, căci rapidă, imediată este luminarea ei cea duhovnicească.

Născătoarea de Dumnezeu este ca tunetul [ὡς βροντὴ] pentru vrăjmașii noștri, pentru că îi umple de groază. Și ea ni L-a născut nouă pe Cel care este Luminarea [Φωτισμόν] noastră, pe Cel care ne umple pe noi de multa Sa lumină veșnică și necreată. Ea ne-a revărsat nouă Râul [Ποταμόν] mântuirii noastre, pentru că s-a făcut chip al colimvitrei, al cristelniței în care noi ne botezăm. Stăpâna noastră ne ridică murdăria păcatului de la noi, pentru că ni L-a născut nouă pe Cel care ne curățește de toate păcatele noastre în apa Botezului nostru. De aceea, ea este cada [λουτὴρ] care ne spală conștiința și potirul care ne dă gustul bucuriei. Stăpâna noastră este mirosul cel de bună mireasmă al lui Hristos [ὀσμὴ τῆς Χριστοῦ εὐωδίας] și viața bunei-voiri celei tainice [ζωὴ μυστικῆς εὐωχίας]. Căci cel care dorește să trăiască cu Dumnezeu, acela  trăiește în mod tainic/ mistic cu El, pentru că voiește ceea ce voiește și Dumnezeu: adică tot binele Lui cel mântuitor.

În mâinile Sfântului Simeon, Domnul S-a dat pe Sine ca Prunc [ὡς Βρέφος], dar el L-a cunoscut pe Domnul ca Dumnezeu desăvârșit [Θεὸς τέλειος]. De aceea, Sfântul Simeon s-a uimit de înțelepciunea cea nespusă [τὴν ἄρρητον σοφίαν] a Domnului. Căci Făcătorul nostru, întrupându-Se pentru noi, ni S-a arătat pe Sine ca făptură nouă [νέαν κτίσιν], pentru că ni S-a arătat nouă ca Dumnezeu și om. Pentru că El a odrăslit [βλαστήσας] din pântece fără de sămânță bărbătească și l-a păzit pe acesta nestricat [ἄφθορον]. De aceea, Stăpâna noastră este floarea nestricăciunii [τὸ ἄνθος τῆς ἀφθαρσίας] și cununa înfrânării [τὸ στέφος τῆς ἐγκρατείας].  Pentru că s-a păzit fără de păcat în întreaga ei viață pământească.

Ea a strălucit chipul învierii [ἀναστάσεως τύπον], al învierii celei de obște, pentru că ne arată încă de acum slava celor înviați, slava Sfinților Lui. Și aceasta, pentru că în viața ei ne-a arătat nouă viața Îngerilor [τῶν Ἀγγέλων τὸν βίον] Lui, pentru că a trăit îngerește pe pământ. Stăpâna noastră este pomul cel cu rod luminos [δένδρον ἀγλαόκαρπον] din care se hrănesc cei credincioși, pentru că se umplu de slava ei neîncetat atunci când se roagă ei. Dar, totodată, ea este pomul cel înfrunzit cu bună umbră [ξύλον εὐσκιόφυλλον], sub care, în zilele ispitelor, stau mulți la umbra ei cea dumnezeiască.

Născătoarea de Dumnezeu L-a purtat în pântece pe Călăuzitorul celor rătăciți [Ὁδηγὸν πλανωμένοις], pentru că El ne scoate din rătăcirile noastre și ne aduce pe calea Lui. Și rătăcirea e orice păcat și orice patimă și orice idee greșită a noastră. Ea L-a născut pe Răscumpărătorul celor robiți [Λυτρωτὴν αἰχμαλώτοις], pentru că Domnul ne-a scos pe noi din robia demonilor. Căci pe noi, prin Botez, ne eliberează de robia demonilor și ne face robi ai Săi și fiii Săi duhovnicești.

Stăpâna noastră este îmblânzirea Dreptului Judecător [Κριτοῦ Δικαίου δυσώπησις], pentru că se roagă pentru iertarea noastră neîncetat. Ea este iertarea [συγχώρησις] noastră, a celor ce greșim foarte mult. Stăpâna noastră este veșmântul celor goi de îndrăzneală [στολὴ τῶν γυμνῶν παρρησίας]. De îndrăzneală duhovnicească înaintea Domnului. Pentru că ea se roagă Domnului pentru noi, pentru mântuirea noastră. Căci ea este dorul care biruie toată dragostea [στοργὴ πάντα πόθον νικῶσα]. Pentru că e plină de dorul de Dumnezeu care întrece orice dragoste pământească.

Nașterea Domnului din Fecioară este naștere străină [ξένον τόκον], mai presus de firea umană. Și această naștere a Lui pentru noi ne învață să ne înstrăinăm de lume, de patimile lumii, pentru ca să ne mutăm mintea întru cer, adică în slava Lui cea veșnică. Căci scopul Dumnezeului Celui Preaînalt, când a venit pe pământ și S-a arătat om smerit [ταπεινὸς ἄνθρωπος], a fost acela să ne tragă către înălțime [ἑλκύσαι πρὸς τὸ ὕψος]. Către slava Lui cea veșnică.

Însă, când El S-a întrupat, cu totul era în[tru] cei de jos [ὅλως ἦν ἐν τοῖς κάτω], iar de cei de sus nicidecum nu S-a depărtat Cuvântul cel necuprins [καὶ τῶν ἄνω οὐδόλως ἀπῆν ὁ ἀπερίγραπτος Λόγος]. Căci era cu noi după umanitatea Sa, dar împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt după dumnezeirea Lui, Cel care nu S-a despărțit niciodată de Tatăl și de Duhul. Pentru că nașterea Lui a fost coborâre dumnezeiască [συγκατάβασις θεϊκή], a fost smerire negrăită a Lui pentru noi, dar nu mutare din loc [οὐ μετάβασις τοπικὴ] după dumnezeirea Sa.

De aceea, Născătoarea de Dumnezeu este locul, casa sau țara [χώρα] Dumnezeului celui neîncăput [Θεοῦ ἀχωρήτου]. Este locașul cel rațional al Dumnezeului celui necuprins. Ea este ușa tainei celei de cinste [σεπτοῦ μυστηρίου θύρα], căci prin ea a intrat în lume Fiul lui Dumnezeu. Ea este auzirea cea îndoielnică a celor necredincioși [τῶν ἀπίστων ἀμφίβολον ἄκουσμα], pentru că nu știu taina vieții Preacuratei Stăpâne și de aceea se îndoiesc de ea, dar este lauda cea neîndoielnică a celor credincioși [τῶν πιστῶν ἀναμφίβολον καύχημα], care știu marea ei grijă față de noi.

Stăpâna noastră este carul cel atotsfânt al Celui de pe Heruvimi [ὄχημα πανάγιον τοῦ ἐπὶ τῶν Χερουβείμ] și sălașul cel cu totul bun al Celui de pe Serafimi [οἴκημα πανάριστον τοῦ ἐπὶ τῶν Σεραφείμ]. Pentru că ea L-a purtat în pântece pe Stăpânul a toate. Însă, prin întruparea Sa din Fecioară, Stăpâna noastă a adunat întru sine pe cele contrare [ἡ τἀναντία], căci ea a înjugat fecioria [ἡ παρθενίαν] cu nașterea [λοχείαν]. A rămas Fecioară, deși a născut, fapt pentru care ea este Fecioară și Maică în același timp.

Prin Născătoarea de Dumnezeu a fost dezlegată călcarea legii [ἐλύθη παράβασις]. Căci ea L-a născut pe Cel care ne dezleagă de păcatele noastre. Și tot prin ea a fost deschis Paradisul [ἠνοίχθη Παράδεισος] pentru toți. Căci, în ziua învierii Sale, Domnul a deschis Paradisul pentru toți Sfinții Săi pe care i-a scos din Iad și pentru toți cei care vor crede întru El.

Stăpâna noastră este cheia Împărăției lui Hristos [ἡ κλεὶς τῆς Χριστοῦ Βασιλείας], pentru că ea este cea care se roagă pentru noi neîncetat și ne întărește în relația noastră cu El, și este nădejdea bunurilor celor veșnice [ἐλπὶς ἀγαθῶν αἰωνίων], pentru că, prin mijlocirile sale cele pentru noi, vom moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că noi nu ne încredem în credința și în faptele noastre, dar ne încredem în mila Stăpânei noastre față de noi, în rugăciunea sa de Maică a Stăpânului.