Categorie: Comentarii teologice

E psalmul Sfântului David și el începe cu cuvintele tainice: „Întru sfârșit [εἰς τὸ τέλος], pentru teascuri [ὑπὲρ τῶν ληνῶν]” [8, 1, LXX]. Iar Sfântul Teodoritos al Cirrosului spune că „întru sfârșit” se referă la Dumnezeu, la Cel care a dus războiul cu demonii până la sfârșit și ne-a eliberat pe noi din robia lor, pe când teascurile sunt Bisericile lui Dumnezeu din toată lumea[1]. Pentru că întru ele suntem tescuiți pentru Dumnezeu prin viața ascetică, ca să fim vinul cel bineplăcut al Domnului.

Până la sfârșit trebuie să ne nevoim, până în clipa morții noastre! Căci pocăința e cea care ne tescuiește mereu pentru Dumnezeu. Pocăința e cea care ne simplifică mereu pentru El.

Numele Domnului e minunat [θαυμαστὸν] în tot pământul [8, 2], adică în tot cel credincios Lui. Și Domnul Se arată preaminunat în fiecare dintre noi prin minunile Sale pe care le face în viața noastră. Și marea-cuviință [μεγαλοπρέπειά] a Domnului s-a ridicat mai presus de ceruri [Ibidem], pentru că El a ridicat umanitatea Sa mai presus de toate Puterile cele cerești, adică în sânul Treimii. Pentru că umanitatea Sa cea îndumnezeită este veșnic asumată în persoana Sa.

De aceea, oamenii cei minunați și mari ai pământului sunt aceia care au în ei continua pomenire a Domnului și slava Lui. Pentru că, în tăcerea lor, aceștia sunt mereu rugăciune și simțire și vedere dumnezeiască, fiindcă se bucură de intimitatea cu Domnul. Și marea Lui cuviință este în ei, pentru că El Se sălășluiește în ei prin slava Lui. Și unde e slava Lui e curăție, bunătate, atenție, frumusețe, sfințenie. Pentru că El e cu ei și în ei și sporește tot binele în aceștia.

Versetul al 3-lea e profetic, dar se petrece tot timpul cu noi. Pruncii și cei care sug L-au primit cu laude pe Domnul la intrarea Sa în Ierusalim, dar fiecare dintre noi putem să ne facem prunci ai lui Dumnezeu, care să Îl lăudăm mereu pe El. Și noi trebuie să pregătim mereu lauda lui Dumnezeu, prin aceea că trebuie să ne pregătim mereu pentru a-L lăuda pe El, pentru a-I sluji Lui, pentru a ne lăsa povățuiți de El ce să facem.

Și Domnul S-a întrupat și a lucrat toată iconomia cea pentru noi împotriva vrăjmașilor noștri, a demonilor, pentru ca să îi nimicească pe vrăjmașii noștri, pe cei care se răzbună pe noi [8, 3]. Însă, în același timp, a lucrat-o pentru a ne îndumnezei pe noi, pe cei care ne-a scos din robia demonilor. Pentru că, pe măsură ce ne-a eliberat de demoni, El ne-a dăruit tuturor puterea de a ne sfinți continuu viața noastră. Și ne-a dat slava Lui, ca, în interiorul nostru, în adâncul nostru, să biruim din fașă toată ispita demonică.

Vrăjmașul [ἐχθρός] nostru este și cel care se răzbună pe noi, este răzbunătorul [ἐκδικητής][v. 3] fără scrupule. Satanas e vrăjmașul nostru, pentru că el se răzbună pe liniștea noastră, pe dorința noastră de bine, pe încrederea noastră în oameni. Și face tot posibilul ca noi să fim răniți, să fim îndurerați, să fim părăsiți, să fim omorâți. Și ἐχθρός [vrăjmașul] e, deopotrivă, cel care urăște voia lui Dumnezeu și cel care I se împotrivește continuu. Și continua lui răzvrătire este și continua lui neliniște. Pentru că el păcătuiește în cunoștință de cauză, știind ce face și știind că îl așteaptă chinul cel veșnic. Căci păcatele nu îi liniștesc vreodată pe demoni, ci le sporesc chinul în mod continuu.

Iar noi, când păcătuim, nu avem liniște, pentru că nu ne odihnim în slava lui Dumnezeu. Singura noastră odihna e voia lui Dumnezeu, pentru că ea ne umple de slava Lui care ne odihnește desăvârșit. Fără slava Lui nu avem nicio clipă de liniște și de împlinire interioară, pentru că ne zidim în mod fals pe noi înșine și nu pe voia lui Dumnezeu, care trebuie să fie voia noastră.

Cerurile de la v. 4 sunt Puterile cele cerești. Le vedem în vedenie și le vom vedea pe toate în Împărăția Sa. Și ele sunt lucrurile degetelor lui Dumnezeu, sunt creația Lui, după cum creația Lui sunt și planetele și omul și întreaga creație a lui Dumnezeu.

El, Dumnezeu, le-a făcut pe toate, El le-a întemeiat pe toate!  Pentru că toate stau în slava Lui. Și trebuie să le privim pe toate ca pe lucrarea Lui, ca pe lucrarea Lui cea plină de rațiunile Sale, de gândurile Sale, de frumusețea Sa cea veșnică. Căci ceea ce vedem e o icoană a lui Dumnezeu. Și icoana creației Sale ne trimite la El, la Cel mai presus de orice înțelegere a noastră. Căci frumusețea Sa este de negrăit și El e preaplin de viața Sa, revărsându-ne din ea la nesfârșit, fără ca să piardă ceva din ea. Pentru că viața Lui e viața noastră cea veșnică, cea care ne îndumnezeiește în mod veșnic.

Deși omul e mic, când îl privești de afară [v. 5], cu toate acestea Domnul privește spre el și S-a întrupat pentru el. Pentru că Domnul ne pomenește și ne cercetează pe noi. Dar omul, deși micșorat cu puțin față de Îngeri, pentru că acum are trupul de carne, care îl trage în jos, va fi încununat cu slavă și cu cinste de Dumnezeu [v. 6]. Pentru că El va transfigura toate trupurile noastre, ale celor muritori, la învierea cea de obște, și ne va face și pe noi duhovnicești.

Pe omul duhovnicesc, Domnul îl pune peste lucrurile mâinilor Sale, pentru că le supune pe toate sub picioarele sale [v. 7]. Și le stăpânește pe toate, prin aceea că el le înțelege și le prețuiește duhovnicește pe toate. Căci nu lucrurile trebuie să te stăpânească, ci tu trebuie să le stăpânești pe ele. Și le stăpânești, numai atunci când nu ești lipit în mod pătimaș de ele. Iar versetele 8-9, detaliind întreaga creație, ne spun în mod tainic că el, omul Sfânt, le stăpânește și le conduce pe toate, pentru că acceptă voia lui Dumnezeu cu toate acestea. Fiindcă el vede frumusețea și rațiunea lui Dumnezeu în toată creația Lui și se bucură de faptul că Dumnezeu Își face voia Sa în fiecare creatură a Sa.

[1] Theodoret of Cyrus, Commentary on the Psalms. Psalms 1-72, translated by Robert C. Hill, in col. The Fathers of the Church. A New Translation, vol. 101, Pub. The Catholic University of America Press, Washington, D. C., 2000, p. 82.

Textul rugăciunii e acesta: „Δέσποτα, Κύριε, ὁ Θεὸς τῶν Πατέρων ἡμῶν, Ὁ τοῖς ἐν τῇ κιβωτῷ τοῦ Νῶε περιστερὰν ἀποστείλας, κάρφος ἐλαίας ἔχουσαν ἐπὶ τοῦ στόματος, καταλλαγῆς σύμβολον, σωτηρίας τε τῆς ἀπὸ τοῦ κατακλυσμοῦ, καὶ τὸ τῆς χάριτος μυστήριον δι’ ἐκείνων προτυπώσας· Ὁ καὶ τῆς ἐλαίας τὸν καρπὸν εἰς πλήρωσιν τῶν Ἁγίων Σου Μυστηρίων χορηγήσας, Ὁ δι’ αὐτοῦ καὶ τοὺς ἐν νόμῳ Πνεύματος Ἁγίου πληρώσας καὶ τοὺς ἐν χάριτι τελειῶν· Αὐτὸς εὐλόγησον καὶ τοῦτο τὸ ἔλαιον, τῇ δυνάμει καὶ ἐνεργείᾳ καὶ ἐπιφοιτήσει τοῦ Ἁγίου Σου Πνεύματος, ὥστε γενέσθαι αὐτὸ χρίσμα ἀφθαρσίας, ὅπλον δικαιοσύνης, ἀνακαινισμὸς ψυχῆς καὶ σώματος, πάσης διαβολικῆς ἐνεργείας ἀποτρόπαιον, εἰς ἀπαλλαγὴν κακῶν, πᾶσι τοῖς χριομένοις αὐτὸ ἐν πίστει, ἢ καὶ μεταλαμβάνουσιν ἐξ αὐτοῦ. Εἰς δόξαν Σήν, καὶ τοῦ μονογενοῦς Σου Υἱοῦ, καὶ τοῦ Παναγίου καὶ ἀγαθοῦ καὶ ζωοποιοῦ Σου Πνεύματος, νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν”[1].

În traducerea mea, textul e acesta: „Stăpâne, Doamne, Dumnezeul Părinților noștri, Care celor [care erau] în chivotul lui Noe le-ai trimis porumbița, fărâma de măslin având în gură, semnul împăcării și al mântuirii celei din potop, și, prin acelea, mai înainte ai închipuit taina harului; Care ai dat și rodul măslinului spre plinirea Sfintelor Tale Taine, Care, prin el, i-ai umplut de Duhul Sfânt și pe cei [care erau] în lege, iar pe cei [care sunt] în har [îi faci] desăvârșiți, Însuți binecuvântă și acest ulei [cu] puterea și [cu] lucrarea și [cu] venirea Sfântului Tău Duh! Astfel încât să se facă acesta ungere de nestricăciune, armă a dreptății, înnoire a sufletului și a trupului, îndepărtare a toată lucrarea diavolească, spre eliberarea de cele rele, tuturor celor care se ung cu credință [cu] acesta sau se vor și împărtăși din el, spre slava Ta și a Unuia-născut Fiului Tău și a Atotsfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și întru vecii vecilor. Amin!”.

Dumnezeul Părinților noștri, al Sfinților noștri Părinți, este Domnul și Stăpânul vieții noastre. E Cel care ne-a eliberat pe noi din robia demonilor și ne conduce mereu spre Împărăția Sa cea veșnică. Și când se amintește de chivotosul Sfântului Noe, rugăciunea se referă la Fac. 8, 11, LXX, unde porumbița [περιστερὰν], spre seară, a venit în gura ei cu „o fărâmă de frunză de măslin [φύλλον ἐλαίας κάρφος]”. Și acesta e semnul împăcării lui Dumnezeu cu oamenii și al încetării potopului, pentru că apele începeau să se retragă de pe pământ. Dar cele petrecute atunci, la potop, vorbeau tainic despre mântuirea prin harul lui Dumnezeu. Vorbeau mai înainte despre Biserica lui Dumnezeu și despre cum ne umplem noi acum de harul Său în Biserică.

Căci Dumnezeu se folosește de uleiul pe care Episcopul sau Preotul îl binecuvântă, pentru ca să ne dăruie nouă harul Său. Uleiul este un mediu al harului dumnezeiesc pentru mântuirea noastră. Pentru că atât în legea veche, cât și acum, prin ulei se dăruie slava Lui cea veșnică. Însă, în Vechiul Testament, prin ulei se dăruia slava Duhului Sfânt, pe când acum, prin el, se desăvârșesc în sfințenie cei care sunt credincioși ai Lui.

Și Dumnezeu binecuvântă, prin Episcop sau Preot, uleiul de la Botez și îl sfințește pe el. Pentru că în acest ulei vine slava Sfântului Duh și ni se dăruie nouă. Și slava lui Dumnezeu e aceea care îl umple de nestricăciune pe cel care se botează. Căci slava Lui e prezentă în trupul nostru de la Botez și Sfintele Moaște nu sunt altceva decât nestricăciunea dumnezeiască pe care noi o primim prin Dumnezeiescul Botez.

Slava Lui e armă a dreptății pentru noi, căci ne ajută să săvârșim tot binele care ne mântuie. Slava Lui ne înnoiește interior, pentru că ea sfințește sufletul și trupul nostru. Și slava Lui, venind în noi, îndepărtează de la noi toată lucrarea diavolească, pentru că ne eliberează din robia demonilor. Și cu acest ulei sfânt se unge trupul celui care se botează, pentru ca slava Lui să inunde atât sufletul, cât și trupul său. Dar din el putem să și mâncăm, folosindu-l la mâncare, pentru ca să ne sfințim prin el.

Căci ungerea cu el și folosirea lui la mâncare, noi o facem spre slava lui Dumnezeu. Iar rugăciunea aceasta este adresată lui Dumnezeu Tatăl și pe El Îl lăudăm noi, dimpreună cu Fiul și Duhul Său. Căci Fiul e unicul Său Fiu, iar Sfântul Duh e cu totul sfânt și bun și făcător de viață. Iar noi Îl vom lăuda pe Dumnezeul nostru treimic nu numai aici, ci și în veșnicie. Pentru că Îl vom lăuda pe El la nesfârșit.

[1] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html. Am corectat textul rugăciunii.

Sfântul Iacov a fugit din casa socrului său, dimpreună cu toată casa sa, fără ca să știe acesta [Fac. 31, 21, LXX]. Pentru că Dumnezeu i-a poruncit să facă acest lucru: „Așadar, acum ridică-te și ieși din pământul acesta și mergi întru pământul nașterii tale [τὴν γῆν τῆς γενέσεώς σου] și voi fi împreună cu tine [καὶ ἔσομαι μετὰ σοῦ]!” [Fac. 31, 13, LXX]. Iar Sfântul Iacov L-a ascultat pe Dumnezeu și a fugit spre pământul nașterii sale. Pentru că fiecare dintre noi trebuie să ne întoarcem spre nașterea noastră cea duhovnicească, spre slava Lui primită la Botez, pentru ca să fim cu Dumnezeu, trăind în slava Lui. Și el a trecut râul Iordanis și s-a grăbit spre muntele Galaad [Γαλαάδ] [Fac. 31, 21, LXX]. Și Galaad vine de la Gilâad [גִּלְעָד], care înseamnă movila mărturiei[1]. Pe când Iordanis înseamnă în ebraică coborâtor[2]. Și trebuie să te smerești continuu pentru ca să dai mărturia cea bună în fața lui Dumnezeu.

Dar când Laban Sirosul l-a urmărit, Dumnezeu a venit la Laban în timpul nopții, în vis, și i-a spus: „Păzește-te pe tine [φύλαξαι σεαυτόν], ca nu cumva să grăiești cu Iacov cele rele [μήποτε λαλήσῃς μετὰ Ιακωβ πονηρά]!” [Fac. 31, 24, LXX]. Și ceea ce i-a spus lui Laban, Dumnezeu ne spune și nouă! Căci și noi trebuie să ne păzim întru toate, să ne ferim în tot ceea ce facem de păcat. Trebuie să fim atenți la noi înșine. Trebuie să fim atenți la toate mișcările noastre interioare și exterioare. Căci nu trebuie să-i îndurerăm pe oameni cu cuvintele și faptele noastre. De aceea, atenția la cuvinte, la gesturi, la fapte înseamnă o continuă împlinire a voii lui Dumnezeu.

Însă, când l-a prins Laban, Sfântul Iacov „și-a ridicat cortul său în munte” [Fac. 31, 25, LXX]. Și l-a ridicat pe voia lui Dumnezeu, care e piatra cea neclintită. Și Laban îi mărturisește vedenia lui din timpul somnului, dar se disociază interior de Dumnezeu, spunându-i lui Iacov că e doar Dumnezeul tatălui său [Fac. 31, 29, LXX]. Pentru că el, de la Iacov, își dorea dumnezeii lui [Fac. 31, 30, LXX]. Când Sfânta Rahil i i-a furat, Sfântul Moisis, scriitorul cărții Facerea, i-a numit idoli [τὰ εἴδωλα] [Fac. 31, 19, LXX]. Dar Laban îi numește „τοὺς θεούς μου [dumnezeii mei]” [Fac. 31, 30, LXX], pentru că era lipit cu sufletul de ei. Însă Sfânta Rahil, fiica lui, luminată de Dumnezeu și nemaislujind idolilor, îi considera ceea ce erau: niște obiecte oarecare. Fapt pentru care, „Rahil a luat idolii [ἔλαβεν τὰ εἴδωλα] și i-a aruncat pe ei întru samarele  cămilei [καὶ ἐνέβαλεν αὐτὰ εἰς τὰ σάγματα τῆς καμήλου] și a șezut [de-asupra] lor [καὶ ἐπεκάθισεν αὐτοῖς]” [Fac. 31, 34, LXX]. Pentru că ei nu merită cinstea noastră, fiindcă toată viața noastră trebuie să I-o dăm numai lui Dumnezeu.

[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Gilead.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jordan_River.

Rugăciunea din spatele amvonului[1]

Textul rugăciunii e acesta: Ὁ εὐλογῶν τοὺς εὐλογοῦντάς Σε, Κύριε, καὶ ἁγιάζων τοὺς ἐπὶ Σοὶ πεποιθότας, σῶσον τὸν λαόν  Σου καὶ εὐλόγησον τὴν κληρονομίαν Σου. Τὸ πλήρωμα τῆς Ἐκκλησίας Σου φύλαξον. Ἁγίασον τοὺς ἀγαπῶντας τὴν εὐπρέπειαν τοῦ οἴκου Σου. Σὺ αὐτοὺς ἀντιδόξασον τῇ θεϊκῇ Σου   δυνάμει καὶ μὴ ἐγκαταλίπῃς ἡμᾶς τοὺς ἐλπίζοντας ἐπὶ Σέ. Εἰρήνην τῷ κόσμῳ Σου δώρησαι, ταῖς Ἐκκλησίαις Σου, τοῖς ἱερεῦσι, τοῖς ἄρχουσιν ἡμῶν, τῷ στρατῷ καὶ παντὶ τῷ λαῷ Σου.  Ὅτι πᾶσα δόσις ἀγαθὴ καὶ πᾶν δώρημα τέλειον ἄνωθέν ἐστι,  καταβαῖνον ἐκ Σοῦ, τοῦ Πατρός τῶν φώτων, καὶ Σοὶ τὴν δόξαν καὶ εὐχαριστίαν καὶ προσκύνησιν ἀναπέμπομεν, τῷ Πατρὶ καὶ τῷ Υἱῷ καὶ τῷ Ἁγίῳ Πνεύματι, νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν[2].

Iar, în traducerea mea, textul e acesta: „Cel care îi binecuvânți pe cei care Te binecuvântă pe Tine, Doamne, și îi sfințești pe cei care au nădăjduit în[tru] Tine, mântuie poporul Tău și binecuvântă moștenirea Ta! Plinătatea Bisericii Tale o păzește! Sfințește-i pe cei care iubesc bunăcuviința casei Tale! Tu pe aceștia slăvește-i [cu] dumnezeiasca Ta putere și nu ne lăsa pe noi cei care nădăjduim în[tru] Tine! Pace lumii Tale dăruie, Bisericilor tale, preoților, stăpânitorilor noștri, armatei și [la] tot poporul Tău! Că toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit de sus este, coborând de la Tine, Părintele luminilor, și Ție slavă și mulțumire și închinare înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și întru vecii vecilor. Amin!”.

Și în rugăciunea aceasta a Dumnezeieștii Liturghii, noi aflăm că Dumnezeu ne binecuvântă pe noi în măsura în care noi Îl binecuvântăm pe El în toate zilele vieții noastre. Binecuvântarea lui Dumnezeu coboară în noi în rugăciunea, în slujirea, în starea noastră înaintea Sa. Și binecuvântarea Lui e tot binele duhovnicesc pe care El îl revarsă în noi și care ne bucură nespus. Iar dacă ne-am pus nădejdea în El, dacă El este singura noastră nădejde, atunci Dumnezeu ne sfințește pe noi. Ne sfințește pe noi, pe cei care Îl binecuvântăm pe El neîncetat. Ne sfințește prin slava Lui. Căci sfințirea noastră înseamnă coborârea slavei Lui în noi înșine, pe măsura ascezei noastre, a împlinirii poruncilor Sale. Și cei pe care îi sfințește, Domnul îi mântuie, pentru că ei sunt ai Săi. Ei sunt poporul Său și moștenirea Sa. Și El binecuvântă veșnic moștenirea Sa, căci aceștia sunt Sfinții Lui. Cei care veșnic vor fi cu El.

Dumnezeu păzește plinătatea Bisericii Sale, totalitatea ei, adică ne păzește pe fiecare în parte și pe toți la un loc. Substantivul πλήρωμα e folosit de Sfântul Pavlos în Efes. 4, 13 pentru a vorbi despre vârsta plinătății lui Hristos. Căci fiecare dintre noi suntem chemați de El la desăvârșire. Și când creștem în vârsta desăvârșirii duhovnicești, atunci ne gândim la plinătatea Bisericii, la întreaga Biserică precum la noi înșine. Pentru că atunci conștientizăm tot mai mult faptul că e nevoie de mântuirea tuturor. Adevărata perspectivă soteriologică este eclesială, pentru că e o perspectivă catolică. Catolicitatea Bisericii înseamnă plinătatea ei, universalitatea ei. Și perspectiva eclesială a mântuirii e comunională, deși ne mântuim fiecare în parte. Dar ne mântuim fiecare în parte în Biserică și în comuniune cu întreaga Biserică a lui Dumnezeu.

Căci Dumnezeu ne sfințește aici, în Biserica slavei Sale, pentru că iubim bunăcuviința Bisericii Sale. Și Biserica Lui e cu totul plină de cuviință întru ale sale, pentru că e plină de teologie și de evlavie și de sfințenie. Biserica stă în revelația Lui, în slujirea Lui, în slava Lui. Biserica e una cu Hristos Domnul, pentru că e unită veșnic cu El. Și El ne sfințește pe noi din interiorul nostru, pentru că El e unit cu noi de la Botezul nostru, din prima clipă a vieții noastre bisericești. Toată viața și slujirea Bisericii e o continuă sfințire a noastră. De aceea, noi nu putem minimaliza nicio Slujbă și rugăciune a Bisericii, pentru că prin toate Slujirile Bisericii noi primim slava Lui.

Și când El ne slăvește, atunci ne umple de slava Lui. Căci El ne umple de slava Lui, slăvindu-ne pe noi, făcându-ne pe noi duhovnicești. Ne slăvește cu puterea Sa cea dumnezeiască, pentru că slava Lui e plină de putere sfântă, de curăție, de luminare și de sfințenie dumnezeiască. Și când omul are putere duhovnicească întru el, atunci el are slava Lui, care ne sfințește pe noi. Și El nu ne lasă pe noi niciodată, pentru că trăim întru nădejdea ajutorului Său celui dumnezeiesc.

Dumnezeu dăruie pacea Sa lumii Sale, pacea Sa cea duhovnicească, adică slava Lui. De la El e pacea lumii, pentru că El dăruie pacea Sa Bisericilor Sale, Preoților, stăpânitorilor, armatei și la tot poporul Său. Și dacă pacea noastră, a tuturor, e de la El, atunci suntem chemați cu toții la comuniune, la viața în comuniune duhovnicească.

Darea cea bună e toată binefacerea lui Dumnezeu pe care noi o primim în viața noastră. Iar darul cel desăvârșit, cel care vine de sus, de la Dumnezeu, e toată harisma Lui cea dumnezeiască. Pentru că tot binele și toată sfințenia coboară de la Dumnezeu prin slava Lui, iar El e Părintele luminilor, adică al tuturor Sfinților și al Îngerilor Lui, care sunt luminile cele raționale ale Împărăției lui Dumnezeu. Și noi Îi aducem slavă Dumnezeului nostru treimic, Îi aducem mulțumire și Lui I ne închinăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh Dumnezeu, acum și în toată veșnicia.

[1] Așa se numește rugăciunea în limba greacă: Εὐχή οπισθάμβωνος, cf. ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Ed. ADEE, Atena, 2009, p. 145.

[2] Preluat de aici, cu corecturile mele: https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.