Între căutarea Împărăţiei şi grijile veacului

Mt. 6, 33 ne atenţionează, că primordial în viaţa noastră trebuie să fie căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi a dreptăţii, a sfinţeniei, pentru că celelalte sunt adăugate în viaţa noastră de către Dumnezeu Însuşi. Cel care e absorbit de iubirea lui Dumnezeu, de viaţa cu Dumnezeu este sub purtarea de grijă a Sa într-un mod evident şi constant. Cel care caută Împărăţia în mijlocul grijilor de tot felul şi a cotidianităţii nu o primeşte despărţit de viaţa sa curentă ci în mijlocul tumultului vieţii trăieşte din plin bucuria Împărăţiei.

Grija pentru ziua de mâine e socotită de Mt. 6, 31 drept o obsesie a necredinţei, a unei vieţi păgâne, care consideră stabilitatea personală ca rezidând exclusiv în stabilitatea financiară. Însă grija nu e tot una cu căutarea Împărăţiei ci ne direcţionează dinspre cer spre pământ. Grija este obsesia care ne scoate din asceză, din lupta cu noi înşine. Căutarea Împărăţiei presupune darea noastră cu totul lui Dumnezeu, ca voia Sa să se facă în noi.

Căutarea Împărăţiei e o trecere de la stabilitatea instabilă a grijii şi a proprietăţii, pentru darurile lui Dumnezeu şi pentru o viaţă paradoxală împreună cu El. Lăsarea în dragostea lui Dumnezeu, concentrarea muncii noastre şi a vieţii noastre spre a fi plăcuţi Lui, ne fac să avem o viaţă şi o etică a muncii care despătimeşte. Dacă simpla muncă ne aducea numai beneficii materiale şi un efort care păstrează trupul într-o gimnastică proprie, munca cu Dumnezeu, munca văzută ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu ne aduce împlinire duhovnicească şi materială.

Roadele muncii sunt văzute, în perspectiva intimităţii cu Dumnezeu, ca roade ale binecuvântării Sale şi ca daruri care trebuie împărţite cu alţii. Darul lui Dumnezeu devine bucuria noastră prin care ne dăruim altora iubirea. Noi nu facem decât să ne pum amprenta pe darurile lui Dumnezeu dăruindu-le mai departe. Dacă grija pentru ziua de mâine este văzută cu ponderaţia pe care o aduce aşteptarea şi rugăciunea, atunci grija nu e nocivă.

Omul care doreşte să muncească pentru ca să facă şi milostenie, omul care vrea să facă lucruri bune pentru alţii are grija de a face binele. Grija de a face binele, grija muncii pentru a fi bun prin muncă, nu este o grijă împovărătoare ci despovărătoare. Grija de care ne fereşte Domnul e grija care ne închide orizontul aşteptării în frică. Grija care face bine, este cea care ne deschide inima pentru toţi şi ne face să vedem în toţi şi în toate mesajul dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

Eficienţa reală a muncii este eficienţa care vine din bucuria de a munci pentru bine. Am asistat la bucuria unei parohii de a-şi zidi Biserica şi de a o picta. Toţi aduceau mâncare pentru zidari, apoi pentru pictori, îşi dădeau concursul. Era o bucurie reală, o bucurie care îi împlinea. Ca să apară o carte duhovnicească trebuie ca scriitorul, corectorul, editorul, tipograful, distribuitorul să colaboreze. Oriunde există un bine al muncii pentru alţii se observă că munca nu e grijă ci jubilaţie, fericire.

Şi aceasta pentru că munca e scoasă din grijă, din panică. Munca fără griji deşarte e munca duhovnicească. Dacă te temi pentru ziua de mâine, atunci n-ai înţeles ce puternic e Dumnezeu şi ce milostiv este El, Care are grijă de toate gâzele, de toate animalele, de născuţi şi de nenăscuţi şi care aranjează toate lucrurile cu mult mai înainte, din veşnicie. Cumperi astăzi cartea care îţi va trebuie în ziua X într-un mod minunat. Întâlneşti astăzi pe un om prin care îţi va veni mântuirea şi viaţa ta se va schimba radical. Acumulezi nişte cunoştinţe, nişte date pe care le vei folosi, într-un mod incredibil de bine, într-o zi, când acele date acumulate de tine îşi văd adevărata lor utilitate personală.

Căutarea Împărăţiei este golirea de griji mărunte, de obsesia vieţii stabile şi umplerea noastră de certitudini. Certitudinile alungă supoziţiile, grijile, ideile panicarde ale demonilor. Tocmai de aceea grija e o nebunie în domeniul praxeologiei, pentru că ea este o concentrare monomană într-un punct şi nu o traiectorie degajată spre toate punctele din faţa ta. Grija e ca o oprire numai la standul de fructe, deşi în supermarket există alte o sută de standuri. Însă tu te opreşti la ceea ce crezi că e bine, numai la un fel de bine, fără a lua în calcul că nu poţi să mănânci numai fructe.

Nevoile omului sunt diverse şi grija e o împotmolire în drum. Dacă vezi grija de suflet ca fiind superioară grijilor de tot felul, nu faci decât să pleci cu maşina mai departe, să o scoţi din gropa grijilor şi să-ţi îndrepţi maşina fiinţei tale spre noi orizonturi. Întrebările care te secătuiesc, grijile care te cocoşează, fricile care te fac să vibrezi la orice pas, nu au rolul de a ne dinamiza ci de a ne bloca aspiraţiile spre veşnicie.

De ce să închizi geamul, dacă poţi să respiri aer proaspăt? De ce să rămâi prizonierul propriei tale imaginaţii, populării minţii tale cu fantasme şi să nu mergi, fără griji, în faţa zilei de mâine? Mâine este mereu o minune dacă nu îţi faci din viitor un program. Programul e o stagnare. Entuziasmul căutării, al lucrului bun este cel care ne face să fim plini de harul Împărăţiei.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Cerul nou şi pământul nou al eshatologiei

Apoc. 21, 1 ne propune amănuntele unei vederi extatice a Sfântului Ioan, cu privire la ceea ce va fi lumea reînnoită, lumea transfigurată a vieţii veşnice: „Şi-am văzut un cer nou şi un pământ nou, fiindcă cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut, iar marea nu mai este” ( cf. ed. BOR 2001, ediţia ÎPS Bartolomeu). Vederea lui Ioan are conţinut asemănător cu cea a lui Isaia de la Is. 65, 17: „va fi cerul nou şi pământul nou, iar ei nu-şi vor mai aminti de cele ce-au fost”. Observăm acelaşi lucru şi la Is. 66, 22 şi la II Petr. 3, 13.

Astfel, potrivit Scripturii şi Tradiţiei, Biserica Ortodoxă aşteaptă restaurarea,reînnoirea prin slava lui Hristos, a întregii creaţii. „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”, din Crezul nostru, arată că aşteptăm învierea morţilor pe acest pământ transfigurat de har, unde va coborî, potrivit Apoc. 21, 2: „cetatea cea sfântă, noul Ierusalim…gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei”.

Astăzi, terminând de tradus Împotriva tuturor ereziilor ( o carte de peste 500 de pagini) a Sfântului Irineu al Lyonului, am găsit în ultimul capitol din cartea a cincia, în capitolul 36, faptul că Sfântul Irineu a primit tradiţia de la un Prezbiter al Bisericii, de la un Ierarh al Bisericii ( nu ştim dacă contemporan cu el sau care a trăit cu puţin înaintea lui), că In. 14, 2 trebuie înţeles astfel: unii Sfinţi vor moşteni cerurile, alţii Paradisul iar alţii cetatea noului Ierusalim de pe pământul transfigurat. „Multele locaşuri” ale Tatălui sunt pentru Sfântul Irineu gradele diferite de sfinţenie ale Sfinţilor şi, implicit, sălăşluiri diferite în intimitatea lui Dumnezeu.

Apoc. 21, 1, ca şi celelalte trei texte scripturale care se ocupă cu acest amănunt eshatologic, prezintă în mod concis o vedere extatică largă. Lucrul pe care îl subliniază însă Ioan e acela că învierea morţilor presupune o revenire la viaţă a oamenilor, în trupuri transfigurate şi că această înviere se va face într-o lume înnoită, că ea presupune schimbarea lumii de acum, o transfigurare a ei şi nu o anihilare, o nimicire a ei.

Va trece chipul acestei lumi (I Cor. 7, 31), nu lumea! Şi Sfântul Irineu spune că va trece păcatul şi va pieri moartea de pe pământ, adică ceea ce nu fusese în creaţia de la început, zidită de către Dumnezeu. Dacă la II Cor. 5, 1, Sfântul Pavel vorbea despre mutarea noastră, prin moarte, din cortul trupului nostru, în casa nefăcută de mână, în casa veşnică a noastră din ceruri, la Apoc. 22, 1, cetatea cea sfântă a lui Dumnezeu e văzută ca pogorându-se pe noul pământ.

Şi ce poate să fie altceva această cetate a noului Ierusalim, decât Sfinţii Săi şi Împărăţia lui Dumnezeu, Ierusalim, care în tălmăcire românească înseamnă: oraşul păcii? Căci Împărăţia Drepţilor sau Împărăţia lui Dumnezeu este moştenirea întregii creaţii de către Sfinţi. „Noul Ierusalim” sau „Biserica celor întâi născuţi” [Evr. 12, 23] este una şi aceeaşi, pentru că reprezintă unitatea şi comuniunea tuturor Sfinţilor din toate veacurile, care au păstrat aceeaşi credinţă şi aceeaşi încredere în Stăpânul Atotţiitorul.

În comentariul la Apocalipsă al Fericitului Averchie ( ediţia Icos, 2000, p. 229), acesta asimilează Apoc. 21, 1 cu Rom. 8, 21 şi Ps. 101, 27, când vorbeşte despre schimbarea făpturii şi izbăvirea ei de stricăciune şi înţelege că marea va dispărea, ca una „a cărei fire este nestatornică şi zbuciumată” ( cf. Ibidem), preluând literal finalul de la Apoc. 22, 1.

În vieţile Sfinţilor şi în ierminiile ortodoxe ale existenţei în lumea nouă, transfigurată, se vorbeşte de existenţa unei vegetaţii noi, care rodeşte într-un mod minunat, despre păsări minunate, despre pomi şi flori duhovniceşti şi despre o supunere a întregii creaţii celor Sfinţi, ca la începutul creaţiei. În cartea Sfântului Irineu de care vă vorbeam, am citit despre credinţa sa fermă, că în lumea transfigurată vor exista şi animale sălbatice şi domestice, dar că ele nu vor mai mânca carne ci vor deveni vegetariene, ca la început, cf. Fac. 1, 30: „Şi tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se târăsc pe pământ şi care au suflare de viaţă [le dau] toată iarba verde ca hrană”.

Sfântul Irineu citează în acest sens, Is. 11, 7: „boul şi ursul împreună vor paşte şi puii lor vor fi laolaltă, iar leul întocmai ca boul se va hrăni cu paie”. Hrănirea cu paie a leului e înţeleasă literal de Sfântul Irineu ( care a trăit în secolule II-III, martirizat la 202 d. Hr.) şi Prea Sfinţia sa se întreabă: Ce fel de grâu minunat va fi acela, care va creşte din pământul transfigurat, de va putea să hrănească un leu?

Is. 11, 6-9 este reluat în mod concentrat în Is. 65, 25. În ediţia pe care o avea Sfântul Irineu, la Is. 65, 25 se vorbea despre faptul că şarpele va mânca pâine, atunci când leul va paşte paie împreună cu boul. În ediţia ÎPS Bartolomeu a Scripturii, varianta textuală e următoarea: „Atunci lupii şi mieii vor paşte împreună şi leul întocmai ca boul va mânca paie şi şarpele pământ precum pâine”. Din varianta BOR 2001, putem înţelege pe acest precum cu sensul: mănâncă pământ ca şi când ar fi pâine sau mănâncă pământ precum noi am mânca pâine.

Conform ediţiilor americane se observă faptul că avem de-a face cu varianta: pământul va fi pâinea pe care o va mânca şarpele, adică prima accepţiune literală dată de către noi. Rămâne să cercetăm variantele greceşti ale textului, cât şi pe cele latine, pentru o abordare mult mai nuanţată.

Apoc. 21, 3 vorbeşte de intimitatea lui Dumnezeu cu Sfinţii pe pământul transfigurat şi de faptul că poporul lui Dumnezeu sunt Sfinţii.Sintagma poporul lui Dumnezeu apare în Estera 10, 3; Înţelep. 18, 13; Evr. 11, 25; I Petr. 2, 10. Cf. ultimei citaţii scripturale poporul lui Dumnezeu s-a format din cei care nu erau un popor şi s-a format prin miluirea lor de către Dumnezeu: „voi, cei ce odinioară nu eraţi popor, dar care acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi, cei ce odinioară nu aveaţi parte de milă, dar acum sunteţi miluiţi”.

Poporul lui Dumnezeu există în Biserica Sa, aici e poporul Său. Numai că la Judecata Sa nu vor fi poporul Său toţi cei botezaţi, ci numai cei care vor fi găsiţi vrednici de cămara de nuntă a Stăpânului. Poporul lui Dumnezeu sunt Sfinţii şi aceasta e o noţiune eclesialo-eshatologică. Poporul lui Dumnezeu e Biserica, însă, aşa cum spune Pavel, moştenirea Împărăţiei este a acelei Bisericii a Sfinţilor, care va fi „Biserică slăvită, fără să aibă pată sau creţuri sau altceva de acest fel, ci… sfântă şi fără prihană” [Efes. 5, 27].

Sfinţirea Bisericii, a membrilor Bisericii se face prin baia Botezului şi prin mărturisirea credinţei celei mântuitoare [Efes. 5, 26], însă trebuie să trăim exigenţele lepădării continue de Satana şi de păcatele pe care el ni le sugerează, ca să fim moştenitorii Bisericii slăvite, a celei care e formată din fiii Împărăţiei. Însă Biserica e mereu deschisă Împărăţiei şi este poarta spre Împărăţie, pentru că e trupul tainic, mistic al lui Hristos, întru care învăţăm să avem o viaţă divino-umană, adică plină de har şi de voia lui Dumnezeu.

Sfântul Andrei al Cezareei, în comentariul său la Apocalipsă, spune că Noul Ierusalim sunt Sfinţii, cf. cap. 65, apud. Fericitul Averchie, ed. cit., p. 230. Sfinţii vor fi, împreună cu Hristos Dumnezeu, stăpânitori ai pământui transfigurat şi în această lume nouă nu va mai fi plângere, păcat, moarte sau durere, cf. Apoc. 21, 4. Viaţa Sfinţilor pe pământul reînnoit va fi o viaţă care se hrăneşte din izvorul apei vieţii, cf. Apoc. 21, 6. Această realitatate reapare la Ps. 35,9 şi la In. 7, 38, şi, conform In. 7, 39, apa vieţii este Sfântul Duh, harul dumnezeiesc, din care se vor hrăni Sfinţii în veacul viitor.

Tocmai de aceea hrana Sfinţilor în veşnicie va fi duhovnicască, va fi lumina dumnezeiască şi nu o hrană trupească. În vieţile Sfinţilor sunt prezentate de multe ori extaze de zile, luni sau chiar ani, în care Sfinţii au stat fără să mănânce, răpiţi fiind la vederea celor veşnice, hrana lor fiind lumina divină. Asta înseamnă să trăieşti într-o lume transfigurată: într-o lume în care slava lui Dumnezeu va cuprinde toate şi se va vedea prin toate şi unde noi vom avea o viaţă duhovnicească, în trupuri transfigurate. Lumea de acum va fi transfigurată prin har şi nu vom avea o lume cu totul nouă, după ce aceasta ar fi distrusă printr-un cataclism. Potenţele acestei lumi sunt nebănuite, atâta timp cât această lume şi cerul de acum vor fi transfigurate de slava Dumnezeirii.

În teologia adventă, texte ca cel de la II Petr. 3, 12: „venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi!” au fost înţelese naturalist şi de aceea concep transfigurarea lumii ca pe un sfârşit total al acestei lumi prin foc. Filmele holywoodiene, care propun un sfârşit al lumii printr-o catastrofă planetară sunt inspirate de o astfel de eshatologie catastrofică eterodoxă. Însă lumea de acum, creată la început ca foarte bună de către Dumnezeu, are nevoie să îi fie şterse petele stricăciunii din ea, urmările păcatului şi nu să fie desfiinţată total. Pentru că nimic din ce a creat Dumnezeu ca bun nu poate fi distrus, dar toate au nevoie să se prefacă, să se schimbe, să se înnoiască prin slava Sa, din cauza căderii omului.

Şi cum Hristos, luând firea noastră umană, de la Sfântul Duh şi din Prea Curata Fecioară, a transfigurat-o şi a înălţat-o la ceruri, ca să şadă de dreapta Tatălui şi nu a desfiinţat-o prin asumarea ei în ipostasul Său cel veşnic, tot la fel şi lumea va fi transfigurată prin slava care va curge la sfârşitul veacurilor din trupul transfigurat al lui Hristos, cum învaţă Fericitul Dumitru Stăniloae, urmând Părinţilor Bisericii. Dacă vorbim de o distrugere a lumii şi de inaugurarea unei alte lumi, total nouă, care să nu aibă nimic de-a face cu lumea istoriei, atunci trebuie să vorbim monofizit despre asumarea firii umane de către Hristos. Iar cei care vorbesc despre o catastrofă nimicitoare a lumii vorbesc de fapt în numele unei hristologii monofizite, unde natura umană nu este luată pentru a fi reînnoită, ci e luată pentru a fi distrusă la contactul ei cu dumnezeirea.

Învierea morţilor, subiect comic pentru atenienii care nu aveau nădejde de mântuire [F. Ap. 17, 32], este un subiect central pentru Biserică şi ea este generală: este „şi a drepţilor şi a nedrepţilor” [F. Ap. 24, 15]. Numai că, „cei ce au făcut cele bune vor ieşi [cu sensul de: vor învia] spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei”[In. 5, 29]. Învierea Sfinţilor va fi o înviere a trupului, în care vor trăi ca fiinţe transfigurate bogăţia de viaţă veşnică a Treimii, pe când cei păcătoşi vor învia cu trupul, cu trupuri transfigurate, dar nu pentru a se bucura, ci pentru a trece la un chin şi mai mare.

Bucuria şi chinul veşnic vor fi trăite, după Judecata de apoi, de către oameni transfiguraţi, cu trupuri şi suflete care nu mai mor niciodată.Veşnicia nu este o ipostază a nefiinţei ci o etapă a existenţei personale cu două feluri de existenţă veşnică: fericită sau chinuită. De aceea „cei fricoşi [care nu au vrut să trăiască o viaţă autentic creştină, ca să nu sufere neplăceri] şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi vrăjitori şi închinători la idoli şi toţi cei mincinoşi [care au pervertit credinţa născând tot felul de biserici suspecte], partea lor este iezerul care arde cu foc şi pucioasă, care este moartea cea de-a doua” [Apoc. 21, 8], adică moartea de după moarte, chinul veşnic după chinul suferit în Iad până la învierea morţilor.

Alegorizarea Iadului sau a Raiului naşte exegeze care nu sunt proprii Bisericii. Pentru Biserica Ortodoxă Raiul şi Iadul sunt realităţi existenţiale, obiective, în care oameni se bucură sau suferă chinuri cumplite. Dacă încercăm să considerăm abordarea Scripturii drept mitologică aruncăm în aer orice încercare autentică de a teologhisi despre eshatologie. Eshatologia nu are finalitate dacă nu vorbim de Rai şi de Iad ca despre două existenţe veşnice, paralele, în care oamenii vor trăi sau suferi în integralitatea fiinţei lor după Judecata finală.

Sintagma cerul nou şi pământul nou se transformă într-o aşteptare ireală, utopică, dacă nu există înviere a trupurilor, dacă nu există transfigurare a creaţiei în integralitatea sa, dacă Raiul şi Iadul nu sunt veşnice şi dacă în ele nu sunt oameni care se bucură sau se chinuie veşnic. În Apoc. 20, 11-14, se vorbeşte despre învierea generală a morţilor, despre judecata tuturor potrivit faptelor personale, despre aruncarea morţii şi a Iadului în iezerul de foc ( a se vedea v. 14) şi despre faptul că acest iezer de foc este moartea a doua, adică condamnarea definitivă, cum comentează ÎPS Bartolomeu, cf. n. i, p. 1771.

Lumea transfigurată va fi moştenirea Drepţilor – acesta este sensul aşteptării eshatologice a Bisericii – şi când chemăm să vină Împărăţia Sa, dorim de fapt ca toate să se facă noi, să se umple de lumina slavei Sale celei veşnice. Aşteptarea Bisericii nu este moartea ci viaţa, zorii veşnici ai Împărăţiei. Cei care se înnoiesc continuu în fiinţa lor, care se schimbă în cele dinlăuntru, se pregătesc pentru revelarea întru slavă a fiilor lui Dumnezeu [Rom. 8, 19].

Dacă Biserica pare că tace, ea întotdeauna se roagă cu suspine negrăite. Dacă Biserica pare că e veche ea este întotdeauna nouă în cele de taină ale celor ce se mântuiesc. Iar dacă Biserica pare că e absorbită de lume şi de grijile veacului, se va dovedi la sfârşit, când Domnul ei va veni, cine sunt mădularele ei şi ce a făcut fiecare pentru transfigurarea acestei lumi.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Sfântul Isaac Sirul şi iertarea lui Dumnezeu ( Isaac III, 6, 32)

„Căci El iartă atât ce este mare, cât şi ce este mic. Şi chiar dacă cei care primesc iertarea nu sunt la înălţimea ei, o primesc totuşi deopotrivă. Fiindcă pentru El amândouă acestea sunt egale, pentru că nu Se oboseşte să socotească: când îl iartă pe cel ce a greşit mai mult, nu Se mâhneşte şi nu-I e mai greu decât atunci când iartă pe cel ce a păcătuit mai puţin. Fiindcă El îi iubeşte pe oameni, şi nu iubeşte dreptatea despărţită de milă. Căci spune: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre. Şi căile Mele nu sunt căile voastre: Eu sunt un Dumnezeu milostiv!” [Is. 55, 8; 22, 26; Ier. 3, 12].”, cf. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici. Partea a III-a, recent găsită, cuvânt înainte, introducere şi text Sabino Chiala, trad. în rom. de Diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2005,p. 78.

Avem în textul de faţă al Sfântului Isaac iertarea lui Dumnezeu privită din perspectiva lui Dumnezeu şi nu a oamenilor. Dacă la oameni păcatul e mic sau mai mare, grav şi foarte grav, la Dumnezeu orice păcat este iertabil, dacă există pocăinţă pentru el din partea oamenilor.

Iertarea lui Dumnezeu, ne spune Sfântul Isaac, este iertare ca a unui Dumnezeu şi nu ca a unui om. În faţa Sa orice păcat e tot la fel de uşor de iertat. Însă iertarea Sa noi o primim în măsura în care încercăm o anume pocăinţă, fără ca iertarea Sa să fie pe măsura pocăinţei noastre. Pentru că Dumnezeu iartă orice păcat pocăit, chiar dacă, cei care primesc iertarea Sa, cei care se pocăiesc, nu sunt întru totul la înălţimea pocăinţei pe care o cer păcatele pe care le-au făcut.

Pocăinţa omului este după puterea şi gândul omului. Iertarea lui Dumnezeu este iertare a lui Dumnezeu, ca a unui Dumnezeu, care întrece orice putere de înţelegere umană. Dar iertarea Sa e reală, e simţită de către noi, chiar dacă noi abia am început să ne pocăim. Primim deopotrivă, şi Sfinţi şi păcătoşi, iertarea lui Dumnezeu, primim iertare ca din partea lui Dumnezeu, chiar dacă viaţa noastră e diferită de la persoană la persoană. Cu alte cuvinte nu există standarde egale de pocăinţă şi nici de dreptate pentru ca să primeşti mila lui Dumnezeu.

Pocăinţa, ca virtute, ca oricare dintre virtuţi de altfel, ţine de relaţia dintre om şi Dumnezeu, de intimitatea cu El şi este pe măsura a cât poate omul să cuprindă şi să lucreze cu Dumnezeu la sfinţirea sa. Dumnezeu nu cere din partea omului un anume nivel al pocăinţei ca să îl ierte, ne spune Sfântul nostru ierarh, ci El iartă dacă există pocăinţă pe măsura noastră.

În faţa Sa, că iartă un păcat mare sau mic, spune Sfântul Isaac, e tot una. Pentru că iertarea Sa, umplerea noastră de harul Său e umplere pe măsura pocăinţei, a deschiderii noastre către El. Iar dacă noi avem potirul sufletului de o anume mărime, nu putem să îl avem de toate mărimile. De aceea noi nu putem să fim ca toţi Sfinţii la un loc, în acelaşi timp, ci putem să fim doar cât putem să fim noi, în relaţia noastră cu Dumnezeu şi la vârsta duhovnicească pe care o avem. Aşa cum nu ne putem transcende vârsta anilor şi să gândim la douăzeci de ani ca la 80, tot la fel nu putem să trăim experienţe duhovniceşti mai presus de puterea noastră de creştere duhovnicească.

Dumnezeu iubeşte făptura Sa, lucrul mâinilor Sale şi la El dreptatea pedepsirii pentru păcat nu e despărţită de milostivirea pentru pocăinţă. Cineva tânăr greşeşte, păcătuieşte cu ceva, fără ca să îşi dea seama de gravitatea păcatului făcut. În faţa lui Dumnezeu păcatul nu e socotit păcat în mod general şi nu e judecat ca atare, ci în mod particular, după puterea de înţelegere a celui care l-a făcut. De aceea, cu mare înţelepciune duhovnicească avem prescripţia din Molitfelnic pentru duhovnici, în care suntem povăţuiţi ca să judecăm pe cei ce se spovedesc nu în funcţie de vârsta pe care o au, de vârsta fizică, ci de gradul de conştientizare a păcatului şi de sănătata trupească şi mintală pe care o au sau au avut-o în acea perioadă.

Că poate să vină cineva care a făcut de toate şi pentru el să nu fie păcat ce e pentru toţi păcat, ci păcate să fie considerate doar lucruri colaterale. Scrupulozitatea conştiinţei apare în măsura în care conştientizezi multiplele păcate, sutele de păcate reale pe care le-am făcut şi care se constituie în abisul decadenţei noastre interioare.

Mila lui Dumnezeu nu este după mintea omului şi nici nu se potriveşte cu ea. El, Care ştie adâncul inimii, dă numaidecât iertarea Sa celor care păcătuiesc împotriva iubirii Sale. Căci dacă El iartă, cum am putea să nu iertăm noi, pe cei pe care El îi iartă? Şi cei pe care El îi iartă se disting imediat de alţii, pentru că sunt atenţi, vigilenţi la viaţa lor, nu suportă păcatul în viaţa lor ci vin repede la spovedanie şi la împărtăşirea cu Domnul, şi se arată nişte oameni ai cuviinţei şi ai liniştirii.

Dumnezeul nostru este Dumnezeul păcii şi al milostivirii. Iertarea lui Dumnezeu este izvorâtoare de pace şi de împăcare, de seninătate. De ea te bucuri sau nu te bucuri. Iar dacă te bucuri de ea nu vrei să convingi pe nimeni, cu forţa, că tu ai dreptate.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

A patra rugăciune a canonului împărtăşirii ( partea a IV-a)

După cum am observat anterior, rugăciunea Sfântului Simeon Metafrastul este o revărsare totală în faţa lui Dumnezeu, o arătare expresă a neputinţei şi a păcătoşeniei proprii, dar cu o încredere neclintită în primirea iertării şi a milei dumnezeieşti. Mărturisirea sacramentală a păcatelor merge mână în mână cu pocăinţa zilnică, de fiecare clipă, cu conştientizarea şi străpungerea păcatelor proprii.

Sfântul Isaia spunea: „Risipit-am păcatele tale ca pe un nor şi fărădelegile tale ca pe o negură. Întoarce-te către Mine, că Eu te-am mântuit!” [Is. 44, 22], prorocind despre mântuirea universală prin Hristos. Însă Hristos a eliberat omenirea de norul şi de negura păcatului care ne făcea să nu vedem slava Sa, măririle lui Dumnezeu. Dacă întru El avem viaţă, prin patima Sa, atunci trebuie să ne întoarcem mereu spre El, pentru a ne spune neputinţele proprii.

Biserica lui Dumnezeu nu cunoaşte o iertare a păcatelor în afara Sfintei Taine a Pocăinţei şi a ascezei personale. Iertarea păcatelor este un dar eclesial şi el vine în viaţa acelui om care se căieşte de păcatele ce le-a făcut. Dacă în această rugăciune pocăinţa este o expresie copleşitoare a raportului nostru personal cu Dumnezeu e din cauză că, pocăinţa e înţeleasă ca o realitate interioară a omului, ca o spunere integrală în faţa lui Dumnezeu pentru a primi mila Sa.

Dumnezeu, Sinceritatea totală, vrea din partea noastră să ne deşertăm înaintea Lui pentru a primi totala Sa alinare, iertare, sinceritate. Şi acolo unde există golire de sine, renunţare la voia noastră, denigrare de sine, denigrare ca vedere a păcatelor proprii, acolo există o cavitate proprie coborârii milei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu coboară pe munţi, pe munţii mândriei ci îi smereşte, ci El coboară în văile smereniei. Căci pe munţi, pe înălţimile luciferice ale minţii noastre se tămâiază dumnezei străini şi Dumnezeu este un Dumnezeu zelos, Căruia nu îi place să fie înlocuit cu închipuiri omeneşti şi demonice.

Şi Simeon cere ca Dumnezeu să îl miluiască nu cu milă umană, ci după mila Sa, după mulţimea milei Sale: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi să nu-mi răsplăteşti mie după faptele mele” [Liturghier, Ed. IBMBOR, ed. 2000, p. 327]. El nu cere milă conformă cu faptele sale ci manifestarea plenară, totală, a Treimii în viaţa lui. El cere ca Dumnezeu să fie Dumnezeul milei, să Se manifeste ca Mult Milosârd în viaţa sa. Această manifestare a lui Dumnezeu în noi ne face să nu fim răsplătiţi după fapte, ci pocăinţa noastră să fie răsplătitiă după marea şi neînţeleasa milostivire a lui Dumnezeu.

Căci numai când experiem mila Sa ştim că mila Sa e şi judecată a noastră. Fiindcă în loc să fim judecaţi noi simţim milă din belşug şi asta, o ştim prea bine, nu pentru că noi am fi făcut fapte bune, ci pentru că nu am făcut, ci ne-am pocăit şi noi puţin, omeneşte. Dumnezeu nu răsplăteşte ca omul: adică, cât I-ai dat atât îţi dă. Ci tu faci puţin, infim, iar El îţi dă tot.

Dumnezeu Se arată copleşitor în milă cât şi în judecata Sa. Nu poţi să vii în faţa Lui şi să spui că El nu ţi-a dat destul. El ţi-a dat mai mult decât sperai vreodată. Însăşi viaţa, sănătatea, iubirea şi aprecierea unora faţă de noi sunt daruri atât de mari, pe care, dacă le-am gândi bine, n-am mai scoate ochii din pământ ca să ne lamentăm.

Se îmbolnăveşte omul şi dă milioane de lei pentru o singură boală. Dar dacă am fi bolnavi în toate mădularele noastre? Ce ne-am face atunci? Când omul stă în faţa morţii atunci înţelege ce ar fi trebuit să facă. Iar dacă cineva se întoarce din moarte ( şi există enorm de mulţi oameni care au înviat din morţi în istoria Bisericii), oamenii trăiesc cu mare groază ce au văzut în Iad, unde au fost şi cât de greu e acolo şi îşi îndreptează viaţa.

Există un Sfânt Părinte din vechime, care a văzut Iadul, murind câteva zile, şi când a înviat din morţi, din iconomia lui Dumnezeu, s-a închis în chilie, s-a zidit în chilie şi şi-a plâns păcatele până a murit iarăşi, fără să mai scoată vreun cuvânt. Toţi monahii mănăstirii doreau să ştie ce a văzut în Iad, de ce este aşa înspăimântat dar el nu a scos niciun cuvânt ci era plin de lacrimi şi de cutremur.

Într-un asemenea context fiind privite lucrurile, înţelegem rostul adânc al strigătului simeonian, ca Dumnezeu să nu ne răsplătească după faptele noastre. Căci e cataclism dacă se întâmplă asta. Să ne amintim numai potopul, Sodoma şi Gomora sau înghiţirea de către pământ a celor neevlavioşi. Aceste semne drastice ale dreptăţii lui Dumnezeu sunt şi trebuie să fie pentru noi icoane ale propriei noastre vieţi, pentru că nu suntem cu nimic mai presus decât cei care au pierit atunci în mod groaznic. Când facem păcate şi nu ştim ce am merita pentru ele, atunci să ne aducem amainte că merităm cele mai groaznice pedepse ale Iadului şi că numai mila lui Dumnezeu ne iartă îndelung şi ne păsuieşte ca să ne pocăim.

De aceea pocăinţa nu e un lux, ci însăşi condiţia noastră zilnică de a exista. Căci, aşa cum spune Scriptura, viaţa omului nu e fără de păcat, chiar dacă ar fi şi numai o singură zi. Pentru acest lucru Simeon strigă către Dumnezeu: „ci, întorcându-mă, sprijineşte-mă, izbăveşte sufletul meu de relele ce au crescut într-însul şi de agonisirile lui cele cumplite” [Ibidem].

Adică întoarce-mă spre fapte bune, spre pocăinţă cu mila Ta, arătându-mi mila Ta infinită, sprijineşte-mă să fac fapte de pocăinţă, ca să scap de relele, de patimile ce au crescut în mine, ca buruienile în lanul de grâu, căci aceste patimi sunt agonisirile mele cele rele, care mă chinuiesc cumplit. Patimile mele sunt cele care mă conduc iar eu sunt un rob plecat al lor. Eu nu sunt liber dacă am astfel de buruieni în mine, astfel de stăpâni nemiloşi.

„Miluieşte-mă pentru mila Ta” şi nu pentru faptele mele. Miluieşte-mă tocmai pentru acest motiv: că în mine „s-a înmulţit păcatul” şi eu nu pot să mai fac doi paşi fără Tine. În mine, întru care păcatul şi-a făcut sălaş, fă să prisosească, să existe şi să fie din destul harul Tău, ca să mă facă din bodegă a dracilor, biserică sfinţită a Stăpânului. Şi aici e îndrăzneala credinţei neclinitite! Că Simeon se ştie păcătos dar ştie că Dumnezeul care l-a făcut pe El este Dumnezeu puternic în milă, a cărui milă e puternică să restaureze pe om în har, să îl facă să se simtă din nou al Stăpânului, pentru că iubirea Lui e milostivă dar şi dreaptă.

Avem astfel o milă dreaptă şi o iubire care ne judecă. Căci Cel drept ne umple de milă, dar ea nu este pentru dreptatea noastră, pentru faptele noastre, ci pentru marea Lui dreptate şi milă, pe când iubirea Lui este copleşitoare, dar ea ne judecă păcatele şi faptele, pentru că viaţa noastră e plină de iubirea Lui faţă de noi, care cere din partea noastră slujire iubitoare şi recunoştinţă cu revărsare mare de inimă.

Şi când prisoseşte în mine mila Ta, Doamne, atunci pot „să Te laud şi să Te slăvesc în toate zilele vieţii mele”. Pentru că nu poţi să lauzi pe Hristos decât în Duhul şi nu poţi să spui, cu adevărat, că trăieşti cu Hristos, dacă nu simţi în tine şi pe Duhul care face viu, căci niciodată nu e Hristos fără Duhul şi fără Tatăl. Nu poţi să spui că eşti nepătimitor când în tine colcăie patimile. Nu poţi să spui că eşti fără de păcat, pentru că te dovedeşti un mincinos: pentru că omul păcătuieşte în chip şi fel în fiecare zi. Şi de aici nevoia de iertarea şi de dezlegarea preoţească. Nevoia de pocăinţă. Nevoia de faptă bună şi de rugăciune neîncetată. Nevoia de ajustare continuă de sine.

„Că Tu eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc şi Mântuitorul celor ce greşesc”: cuvinte de adâncă nădejde pentru omul schilodit de păcat, desfigurat de patimi. Dacă aude că Dumnezeu e Dumnezelor celor ce se pocăiesc cu adevărat şi că El mântuieşte pe cei greşiţi, pe cei care greşesc mereu, atunci omul vine cu inimă iubitoare faţă de Dumnezeul nostru şi îşi varsă înaintea Lui tot focul inimii. Căci pocăinţa e recunoaştere a păcatelor dar şi încredinţare în ajutorul şi iertarea Lui. Că nu poţi să vii să primeşti iertare fără să crezi că o vei şi primii. E ca şi cum ai merge la magazin să cumperi lapte,adică la Biserică, ai bani, adică ai putere să te pocăieşti, dar nu crezi că poţi să şi cumperi lapte, adică să primeşti iertarea lui Dumnezeu.

A cere înseamnă a fi încredinţat că primeşti. De aceea ne spune Domnul că atunci când ne rugăm trebuie să fim încredinţaţi că vom şi primi ceea ce Îi cerem. Adică să fim convinşi că rugăciunea noastră va fi ascultată. Rugăciunile care nu sunt ascultate şi care nu ne aduc folos sunt cele în care necredinţa, îndoiala, insensibilitatea e prezentă.

„Ţie slavă înălţăm”, Hristoase, Dumnezeul meu, „împreună şi Părintelui celui fără de început şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!” Te slăvim pe Tine, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi împreună cu Tine, nedespărţiţi de Tine, Îi slăvim pe Tatăl şi pe Duhul. Ecfonisele ortodoxe sunt mai mereu trinitare, sunt doxologico-trinitare. Pentru că rugăciunea trebuie să înceapă în faţa Treimii şi să se termine ca preaslăvire a Ei. Rugăciunea e punere în faţa lui Dumnezeu şi încredinţarea că de la Dumnezeu vine şi ajutorul şi că El trebuie lăudat oricând, şi înainte, şi în şi după primirea ajutorului.

Când avem intimitate cu cineva şi îi cerem o anume faptă de dragoste faţă de noi, când ne despărţim de el îi mulţumim anticipat pentru fapta pe care o să ne-o facă, bazându-ne pe iubirea şi conştiinţa lui. Ne încredinţăm lui, aşteptând ca el să lucreze potrivit cu sentimentele sale faţă de noi. Cu atât mai mult în faţa Prea Sfintei Treimi punem lauda mai înaintea oricărui lucru sau arătare a milei Sale, pentru că noi suntem încredinţati că Dumnezeu ascultă pe cel ce se roagă Lui cu inimă bună.

Dacă nu avem o intimitate reală cu El nu putem să îi cerem ceva cu îndrăzneală. Ştim din Vieţile Sfinţilor noştri, că Sfinţii, adevăraţi ortodocşi, autenticii ortodocşi au faţă de Dumnezeu o încredere zdrobitoare. Unul se roagă să învie mortul şi el învie. Altul intră în foc şi nu îl arde focul, unul e aruncat la lei şi leii se gudură pe lângă el. Sau când oamenii credincioşi merg la Sfinţii încă în viaţă, la Părinţii plin de har care trăiesc acum pe pământ şi cer tot felul de vindecări, ajutorări, sfaturi, primesc de la ei nişte îndrumări şi tămăduiri uluitoare, pe care, aceia, le receptează ca venind din partea lui Dumnezeu.

Hristos e Mântuitorul celor ce greşesc, pentru că nu a venit să cheme pe cei Drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Tatăl e fără de început, e principiul Treimii. Tatăl e fără de început, însă El naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt. Nu există două principii în Treime, ci numai unul: Tatăl. Iar Sfântul Duh e Preasfântul Duh al lui Dumnezeu, e o persoană a Treimii, unul din Treime şi nu o emanaţie, nu o forţă impersonală, nu reprezintă feminitatea în Dumnezeu şi nici nu e o personificare a înţelepciunii lui Dumnezeu. Prea Sfântul Duh, spune Simeon aici este Duhul lui Dumnezeu, Cel bun şi de viaţă făcător.

Căci în psalmul introductiv al Vecerniei avem pasajul: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului”[Ps. 103, 31]. Dacă vine Duhul Tău, pe care duminică Îl sărbătorim, Îi sărbătorim pogorârea Sa peste prima comunitate creştină, atunci se zideşte casa sufletului şi se înnoieşte pământul inimii. Dacă vine Duhul lui Dumnezeu, Cel ce sfinţeşte toate, atunci totul se înnoieşte, se curăţeşte, căci El aduce iertarea, frumuseţea, podoaba, înţelepciunea, puterea şi răbdarea în viaţa noastră.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Rom. 8, 13-14: între extremismul ascetic şi viaţa duhovnicească

„Căci dacă trăiţi după trup ( kata sarka) atunci veţi muri. Iar dacă, prin Duhul, omorâţi faptele trupului ( tas praxis tu somatos), veţi fi vii. Căci, câţi sunt mânaţi/conduşi de Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fiii lui Dumnezeu”, cf. NT, ed. Nestle-Aland, Stuttgart, 1998.

Un astfel de text paulin e înţeles cel mai adesea extremist, într-un spaţiu unde nu se cunoaşte interioritatea vieţii duhovniceşti reale. Trăirea după trup, este uşor de interpretat, şi este înţeleasă mai mult sau mai puţin grosier, punându-se semnul egal între marile patimi şi păcate şi viaţa după trup. Însă problemele apar când e vorba de omorârea, de mortificare faptelor trupului, înţelese ca o răzbunare pe trup şi pe suflet, adică pe ceea ce ne facem să fim vii şi făpturi ale lui Dumnezeu. Confundându-se patimile noastre cu trupul sau răul cu gândirea, cu voinţa sau cu iubirea noastră, se trece foarte uşor la o luptă nu cu patimile, ci cu sănătatea şi puterile sufleteşti ale omului.

Nu este aşa că cunoaşteţi profilul omului care confundă asceza, care trebuie să îl curăţească de patimi şi o transformă într-o îmbolnăvire a trupului şi a minţii? Însă aici, avem particula salvatoare: „prin Duhul”; prin Duhul omorâţi gândurile şi poftele trupului. Numai dacă Duhul Sfânt este în noi, dacă suntem cu Duhul mereu, învăţăm cum să înţelegem gândurile Satanei, cum să le dejucăm, învăţăm care sunt mişcările trupului şi ale minţii noastre şi care sunt patimile şi gândurile insuflate de către demoni.

Prezenţa Sfântului Duh, a harului, trebuie să fie ceva evident în noi, o realitate dumnezeiască pe care să o receptăm mereu, clipă de clipă ca ceva din slava lui Dumnezeu, din prezenţa lui Dumnezeu care ne acomodează, ne învaţă cu modul de a gândi şi a simţi al lui Dumnezeu.

Harul nu se confundă cu senzaţiile umane, cu inteligenţa noastră, cu modul de a gândi asupra unui lucru sau cu entuziasmul nostru de a face ceva anume. Harul dumnezeiesc este energia veşnică a lui Dumnezeu, lucrarea veşnică a lui Dumnezeu, necreată, care iradiază din Dumnezeu în fiinţa noastră şi ne face să gândim şi să vorbim după voia lui Dumnezeu. Oricine trăieşte în Duhul ştie că viaţa lui Dumnezeu din el este un dar, o continuă iradiere dumnezeiască şi că ea se pierde prin păcate şi gânduri neconforme cu smerenia lui Dumnezeu.

Harul nu locuieşte în oameni trupeşti, în eretici, în destrăbălaţi sau păgâni, ci el vine acolo unde se crede drept în Dumnezeu şi se face voia lui Dumnezeu cu smerenie. Pentru că harul pecetluieşte adevărul credinţei, aşa cum, la Cincizecime, Sfinţii Apostoli şi Maica lui Dumnezeu şi cei care erau cu ei, credincioşii Lui, au primit pe Duhul lui Dumnezeu din plin, ca o confirmare a credinţei lor drepte. Harul pecetluieşte credinţa autentică şi nu erezia!

Prezenţa harului în noi este conştientizată cel mai fidel, în modul cel mai propriu, pentru că este lumina care ne poartă, e lumina lui Dumnezeu care ne scoate din întunericul patimilor, din plasele tuturor ereziilor, din năvoadele demonilor, din cursele tuturor, pentru a face voia Lui.

Cei care au pe Duhul în ei sunt mânaţi, conduşi, orientaţi non-stop spre ceea ce este bun şi curat şi sfânt. A te purta Dumnezeu nu înseamnă a te purta ca pe un obiect, ci a te lăsa purtat prin voinţa ta, care consimte mereu Duhului. Dacă ne plecăm, dacă ne robim prin propria noastră voinţă Duhului, înţelegem ce înseamnă cuvintele Stăpânei noastre, că e Roabă a Domnului. Eşti robul Lui când te dai cu toată inima Duhului, pentru ca Duhul să te înveţe pe cele ale Fiului, căci El ne luminează cuvintele Fiului şi pentru a ne duce prin Fiul la Tatăl, căci Tatăl a trimis pe Fiul, ca lumea viaţă să aibă şi încă din destul.

Viaţă duhovnicească ai, paradoxal, când mori; când mori pentru patimi şi pentru o mentalitate telurică, pământească; când simţi în tine mişcând Duhul, Duhul vieţii, în pântecele inimii tale şi al fiinţei tale, în toate mădularele tale, care te face viu. Omul când se naşte se naşte mort, se naşte om nerenăscut. Noi primim adevărata viaţă, viaţa reală, viaţa lui Dumnezeu, viaţa Duhului, în pântecele cristelniţei, în pântecele Botezului.

De aceea nu poţi să fii al lui Hristos dacă nu eşti botezat, dacă nu trăieşti tainic, în fiinţa ta, moartea şi învierea Lui. De fapt întreaga noastră viaţă duhovnicească nu e decât o reactualizare continuă a morţii şi a învierii Lui, ca şi a tuturor evenimentelor din viaţa Lui în trup. Ca să înţelegi cum Duhul a coborât şi a rămas în trupul lui Hristos la Botez ( deşi Duhul era cu Fiul din veci; dar asta a fost evidenţiere, revelare concretă, ca să vadă oamenii şi să creadă) trebuie să te botezi şi să devii făptură nouă; trebuie să te mirungi şi să primeşti pe Duhul;trebuie să te împărtăşeşti cu Hristos şi să te întăreşti în viaţa dumnezeiască.

Faptele trupului sau poftele trupului nu se pot omorî exclusiv prin acte de voinţă! Ai nevoie de puterea lui Dumnezeu din Sfintele Taine, ai nevoie de Duhul din Tainele Bisericii pentru a curăţi templul trupului. Ca trupul cel vechi să fie dărâmat şi să avem simţiri noi trebuie să ne botezăm dumnezeieşte, în Biserica lui Dumnezeu, fără de care nu putem vorbi de viaţă dumnezeiască.

Trăiesc o durere imnesă ori de câte ori văd un eterodox vorbind despre mântuire şi viaţă duhovnicească. Aud prin ei pe dracul făcând teologie. Nu degeaba Biserica porunceşte celor mai slabi în credinţă să nu aibă părtăşie, prietenie cu ereticii şi cu păgânii pentru ca să nu se lipească de ei aceiaşi demoni care îi consiliază pe aceia. Şi bisericile eretice se cunosc prin aceea că nu primesc întreaga învăţătură a Bisericii, ci rămân la ce vor, la ce le place, la opinii particulare şi hulitoare, spre marea lor deznădejde.

Filocalia şi alte cărţi care nu sunt cuprinse în această colecţie, arată datele reale ale curăţirii noastre de patimi, detalii punctuale. Sfinţi Părinţi extrem de luminaţi au detaliat multiplele şiretlicuri ale demonilor şi ale ereticilor prin care robesc mintea oamenilor. Nu există cărţi similare în alte religii sau culte pentru că nu există adevărata călăuzire a Duhului în viaţa acelora. A ajunge fiu al lui Dumnezeu nu înseamnă a te proclama fiu sau mântuit, ci înseamnă a crea, prin multă trudă, în fiinţa ta, împreună cu harul Treimii, un palat plin de smerenie şi de curăţie Stăpânirii celei în trei impostasuri.

E uşor să o dai cu sfinţenia când nu ştii ce imensitate este. Omorârea cugetului trupesc, a gândirii rele presupune o renunţare la tot ceea ce Duhul ne luminează că este păcat. Şi primul dintre păcate este a nega ceva din ceea ce Biserica Ortodoxă ţine, prin Sfinţii Săi, ca drept şi autentic. Adică, de ce mă rog, receptăm doar trei sau patru Sinoade Ecumenice şi nu şapte, câte sunt de fapt? De ce nu cinstim pe Maica lui Dumnezeu, pe Sfinţi, Sfintele Icoane, când Sfinţii lui Dumnezeu le-au cinstit? De ce nu receptăm întreaga învăţătură a Bisericii, despre mântuirea ca asceză, despre puterea Sfintei Cruci, Sfânta Liturghie şi slujbele Bisericii, modul teologic al vieţii duhovniceşti?

Nu merge cu jumătăţi de măsură! Dacă Biserica a decăzut în vreo perioadă a ei, atunci nu există nicio Biserică. E ca şi când am spune că a existat soarele, s-a stins vreo câteva secole şi s-a aprins la loc. Dacă Biserica, ale cărei porţi nu pot fi biruite nici de draci şi nici de eretici sau păgâni, a avut vreo eclipsă, atunci Dumnezeu e slab şi mincinos. Pentru că El a spus că Biserica nu poate fi târâtă în nefiinţă şi Pavel a spus că Biserica sunt toţi cei care, au intrat prin Botez în comuniune cu El, ca mădulare ale Sale.

Ceea ce este ironic în istoria bisericilor şi a sectelor creştine e aceea că ele se ceartă cu dreapta credinţă, când nu dreapta credinţă a născut ereziile şi schismele de astăzi. Ereticii amendaţi de primele 7 Sinoade Ecumenice au pierit; organizaţiile lor parareligioase s-au spulberat sau modificat într-un anume fel. Ceea ce vine după căderea romano-catolicismului de la Biserica lui Dumnezeu nu are nimic de-a face cu Biserica Ortodoxă, ci cu mentalitatea romano-catolică.

Adică discutăm după 1054 despre emanaţii şi prefaceri ale unei mentalităţi şi ale unui mod de viaţă eretic, a-haric, care se rupe voit de Biserică, pentru ca să ne întâlnim în secolul XX, la masa unui fals dialog, când ar fi vorba de o întoarcere a fiilor risipitori acasă. Cum poate Biserica lui Dumnezeu să trateze credinţa, tezaurul credinţei, pe picior de egalitate cu ereticii? Noi vedem discuţiile ecumenice ca pe nişte moduri iconomice de a lucra ale Bisericii, în situaţia istorică actuală.

Nu putem să acceptăm Biserica decât în termenii Crezului ecumenic: că Biserica e una, e sfântă, este sobornicească şi apostolică; că ea are continuitate istorică şi harică până astăzi. Dacă avem nevoie de un melanj al tuturor bisericilor pentru a vedea Biserica, atunci nimeni nu are o Biserică şi realitatea Bisericii e de domeniul viitorului sau impreciziei. Iar dacă nu există Biserică decât în aparenţă, nu există nici mântuire şi nici Sfinţi, nicio Taină şi nicio Împărăţie.

Cei care sunt mânaţi însă de Duhul lui Dumnezeu, care sunt conduşi spre ceea ce Duhul vrea să facem, nu au nedumeriri în ceea ce priveşte Biserica şi istoria ei şi nu o caută în Biserica filosofiei dezumanizate romano-catolice, nici în Biserica discreţionarismului falsei reforme şi cu atât mai mult mai târziu. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur a trăit în Biserica lui Luther sau în cea a luiToma de Aquino, eu mă fac deodată, peste noapte, ecumenist. Dar dacă Biserica în care el s-a sfinţit este cea în care şi eu trăiesc astăzi, atunci prefer Biserica tuturor veacurilor, Biserica Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Augustin, Biserica apusului şi răsăritului ortodox până la dramatica schismă din 1054, în care nu mă tem de niciun gând şi de nicio minciună.

Fiii lui Dumnezeu trebuie să arate ca fiii lui Dumnezeu şi nu ca nişte mumii ambulante şi nici ca inventatori în materie de credinţă. Am postat ieri un capitol din marea lucrare, în cinci cărţi, a Sfântului Irineu al Lyonului, care în secolul doi după Hristos, a scris unui prieten al său, o carte de 600 de pagini, ca să îi explice pe îndelete toate aberaţiile pe care le susţineau la acea dată maniheii, dochetiştii şi gnosticii. Şi ei se credeau moştenitorii ai unor dogme şi filosofii aparte ca şi ereticii de astăzi!

Şi pe atunci trupul era considerat de către eretici un rău, mintea era sursa răului, desfrânarea nu era căutată în voinţa de a alege perversiunea ci îi găseau sediul în organele sexuale, se vorbea despre o altfel de Treime, se vorbea de o creaţie pe care ar fi făcut-o un Dumnezeu, Cel al Vechiului Testament, Care ar fi fost altul decât Cel propovăduit în Noul Testament de Fiul, despre miununi şi prorocii demonice care păreau sfinte şi de penticostali avant le temps, care erau posedaţi de demoni dar se credeau conduşi de Duhul Sfânt.

După studiile de caz pe care le-am făcut pe ereticii intraţi sub colbul istoriei, trebuie să îi dăm dreptate părintelui profesor Petru I. David, că ereticii actuali nu sunt decât nişte reactualizatori epigonici ai unor idei demonice înfăşurate în uitarea istoriei. Satana iubeşte faptul, ca din când în când, să facă aceeaşi ie cu aceeaşi pălărie, adică să dea de muncă unor cugetători liber profesionişti, care nu au nimic de-a face cu Tradiţia Bisericii şi cu viaţa Sfinţilor Apostoli.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

A patra rugăciune a canonului împărtăşirii ( partea a III-a)

Am ajuns la pasajul în care, Sfântul Simeon Metafrastul aminteşte de cei care au venit în ceasul al 11-lea, invocând astfel Mt. 20, 9. Şi cei care s-au mântuit în ultima clipă a vieţii lor, venind la credinţa ortodoxă sau care s-au pocăit pe patul morţii, ortodocşi fiind, sunt primiţi de Dumnezeu tot ca cei care s-au sfinţit toată viaţa, pentru că primesc tot un dinar, adică tot Împărăţia Sa.

Spune Sfântul Simeon:”precum ai primit pe cei ce au venit în ceasul al unsprezecelea, care nimic vrednic n-au lucrat, aşa mă primeşte şi pe mine, păcătosul”, cf. Ed. IBMBOR, ed. 2000, p. 325. Adică să îl primească şi pe el, pocăinţa lui puţină, insignifiantă, ca bună, ca mântuitoare, deşi el nu are faptele Sfinţilor.

Sfinţii se smeresc şi se văd fără nicio faptă bună.E tulburătoare şi greu de înţeles situaţia cum un om plin de har se declară cel mai păcătos om al pământului iar un păcătos se crede drept. Numai că cel Sfânt se declară un păcătos absolut în comparaţie cu sfinţenia lui Dumnezeu şi nu cu faptele lui bune.

Pregătirea pentru împărtăşirea euharistică cu Hristos trece aşadar prin faza recunoaşterii adâncii nimicnicii personale, a păcătoşeniei proprii, care se îmbină cu Sfânta Spovedanie. Deşi mărturisirea sacramentală a păcatelor durează puţin şi este primirea iertării lui Dumnezeu prin dezlegarea preoţească de păcate, pocăinţa ca mărturisire în faţa lui Dumnezeu a păcătoşeniei proprii este o activitate interioară continuă.

Sfântul Simeon vrea să fie primit ca ultimul care a lucrat pocăinţa, care şi-a lucrat îndreptarea din păcate. El ştie că a greşit mult în faţa lui Dumnezeu, că s-a spurcat cu totul prin patimile sale. El are conştiinţa că a scârbit pe Duhul lui Dumnezeu întru care ne-am pecetluit în Taina Sfintei Mirungeri şi că a mâniat milostivirea cea iubitoare de oameni a lui Dumnezeu în diferite moduri: „cu fapta, cu cuvântul şi cu gândul, nopatea şi ziua, pe faţă şi într-ascuns, cu voie şi fără de voie”, cf. Idem, p. 326.

Însă aici se ating două probleme fundamentale pentru viaţa ortodoxă:1. prezenţa Sfântului Duh în noi şi 2. raportul dintre faptele noastre şi lucrarea lui Dumnezeu cu noi. Orice păcat este o scârbire a Duhului Sfânt din noi, o alungarea a harului din noi, o insesizare a Lui în noi. Spovedania şi pocăinţa, mărturisirea păcatelor în Taina Sfintei Pocăinţe şi pocăinţa de fiecare clipă sunt cele care pregătesc venirea harului în noi, împăcarea noastră cu Duhul Sfânt.

Dacă simţim în noi harul lui Dumnezeu care ne dă certitudinea credinţei şi arvuna mântuirii, care ne fereşte de ispite, de demoni şi de erezii, de înşelări şi de confuzie atunci e semn că pentru păcatele noastre, pe care le conştientizăm imediat ce le-am făcut, cerem iertare de la Dumnezeu şi ne spovedim pentru ele. Pacea inimii nu se dobândeşte în afara ascezei şi a vieţii ortodoxe şi nici conştiinţa curată nu se poate cumpăra cu o şedinţă de terapie în grup sau cu un control psihiatric.

Pacea inimii şi conştiinţa bună e prezenţa Sfântului Duh în noi, a harului Treimii în noi, fapt pentru care suntem mulţumitori pentru milostivirea lui Dumnezeu, pentru mila lui Dumnezeu prin care iubeşte pe oameni.

După cum observăm avem de-a face cu o milă iubitoare de oameni a lui Dumnezeu, cu o milă care e iubire şi vorbim despre o scârbire a Duhului prin păcatele noastre dar şi de o odihnă în noi a Duhului şi a lui Hristos, a Treimii, unde Treimea vine în noi şi Îşi face locaş în noi.

Simeon stă în faţa lui Dumnezeu ca la Judecata din urmă: „Şi ştiu că vei pune înaintea mea păcatele mele, în acelaşi chip, în care le-am făcut, şi mă vei întreba de cele ce cu ştiinţă, fără de iertare, am greşit”, cf. Ibidem. Hristos, Judecătorul tuturor va pune înaintea lui păcatele de o viaţă ale lui Simeon şi judecata este întrebare despre păcatele făcute conştient, cu conştienţă. Tocmai de aceea pentru Simeon aceste păcate făcute cu bună ştiinţă de către el sunt neiertabile, le socoteşte de neiertat, nu şi le poate ierta el însuşi, tocmai pentru că sunt făcute deliberat de către Simeon.

Cu alte cuvinte, Tu, Doamne, mă vei întreba de acele păcate de care nici eu nu mă iert, pentru că le-am făcut cu bună ştiinţă! Păcatele sunt greşeli, căderi din dreapta cugetare, sunt abateri de la mila lui Dumnezeu şi sunt îndurerări ale Duhului Sfânt. Deşi a păcătuit, deşi, el, ca om credincios şi suplu duhovniceşte, cu o conştiinţă clară a nevredniciei sale nu îşi poate ierta păcatele şi nici nu şi le justifică, nu cade în deznădejde, ci cade la mila lui Dumnezeu care poate să ierte şi să şteargă din om şi lucrurile pe care omul nu şi le poate ierta.

Continuarea rugăciunii ne duce la credinţa profundă, devastatoare pentru o minte înceată, a lui Simeon: „Ci, Doamne, nu cu judecata Ta cea dreaptă, nici cu mânia Ta să mă mustri pe mine şi nici cu urgia Ta să mă pedepseşti. Miluieşte-mă, Doamne, că nu sunt numai neputincios, ci şi zidirea Ta sunt”, cf. Ibidem. Credinţa lui e devastatoare, e debusolantă, pentru unul care dă bir cu fugiţii când păcătuieşte ceva. Simeon se crede mama fărădelegii, cel mai negru dintre toţi, cel mai păctos dintre toţi şi fără să epateze. El se simte cel mai păcătos. Cel care are conştiinţa de sine în regulă nu se poate considera decât cel mai păcătos, primul din Iad şi singurul.

Şi într-o astfel de stare interioară el vine ca să se împreuneze cu Hristos euharistic, spunându-I că e vrednic de judecata, de pedeapsa lui Dumnezeu, că e cu totul neputincios, dar e zidirea Lui, zidirea din iubire, făcută din iubire, de Tată prin Fiul în Sfântul Duh, atunci când Treimea a zis: Să facem om. Eu sunt spurcat şi am scârbit ( cuvinte tari dar reale!) Duhul Tău, iubirea Ta, mila Ta, însă vin la Tine ca zidire a Ta, ca rob al Tău, ca să mă împărtăşesc cu Hristosul inimii mele.

Pentru această unire îndumnezeitoare cu Hristosul şi Dumnezeul meu eu mă simt cu totul gol de fapte bune, cu totul spurcat, însă cred nemişcat în mila Ta. Simeon pune neputinţa sa în balanţă cu faptul că e zidirea lui Dumnezeu şi câştigă faptul că este zidire a lui Dumnezeu. Această rugăciune preadumnezeiască pe mine mă înfioră de fiecare dată pentru că este un strigăt nealterat de timp, al unei inimi care nu poate admite că mila lui Dumnezeu nu e mai puternică, infinit mai puternică, decât netrebnicia proprie. Acesta e strigătul acelei credinţe care a biruit lumea şi o biruie: a credinţei Apostolilor, a Mucenicilor, a Părinţilor, a Maicilor şi a Mărtusitorilor Bisericii lui Dumnezeu până astăzi.

Inima Sfântului Simeon se revarsă. Noi discutăm aici o rugăciune de taină a unui Sfânt, pe care el a scris-o şi noi beneficiem de ea astăzi. Adică este o iconomie a lui pentru noi, pentru ca noi să învăţăm cum să ne rugăm şi cum să simţim ortodox pe Dumnezeu, relaţia Lui cu noi. Ce spune el în continuare? „Că Tu, Doamne, ai întărit peste mine frica Ta, dar eu am făcut răutate înaintea Ta. Ţie unuia am greşit; dar Te rog să nu intri la judecată cu robul Tău. Că, de vei căuta la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea să stea înaintea Ta? Că eu sunt adâncul păcatului şi nu sunt vrednic, nici în stare a căuta şi a privi înălţimea cerului, din pricina mulţimii păcatelor mele, celor fără de număr”, cf. Ibidem.

Păcatele mele au făcut ca Tu să întăreşti, să înmulţeşti în mine frica de Iad, frica de pedeapsa cea veşnică pentru ele. Pe măsură ce Tu mă îngrozeai cu frică, pe măsură ce Tu îmi făceai inima şi conştiinţa să mă irite, să mă bântuie tot timpul, să mă cocoşeze cu atâtea dureri şi mustrări, eu, făceam păcate de zor, ca să dovedesc că sunt puternic. Adică eu, postmodernul, mă credeam supraom şi puternic înaintea Ta, pe când Tu înmulţeai frica, nesiguranţa, îndoiala în mine, îndoiala şi frica de mine şi de veşnicia mea, ca să mă întorci la pocăinţă.

Însă când mi-am văzut păcatele am înţeles că eu sunt adâncul păcatului, abisul fărădelegilor. Vederea păcatelor proprii este una din caracteristicile fundamentale ale vieţii ortodoxe. Şi dacă eu sunt abisul păcatelor ( şi toţi trebuie să conştientizăm acest lucru, fiecare în parte, în fiinţa lui) atunci Te rog să nu Te judeci cu mine, că nu am nimic bun, căci sunt cu totul stricăciune, deşi m-am umplut de Duhul Tău şi L-am scârbit cu păcatele mele.

Şi Simeon îşi arată încă odată păcatele şi de zeci de ori înaintea Lui: „că toate lucrurile şi închipuirile şi meşteşugirile diavoleşti, toată răutatea iadului, îndemnurile spre păcat, dezmierdările şi ale patimi nenumărate n-au lipsit de la mine. Căci,cu ce fel de păcate nu m-am stricat? De care rele n-am fost prins? Tot păcatul l-am făcut, toată desfătarea neiertată am lăsat să intre în sufletul meu. Netrebnic m-am făcut înaintea Ta, Dumnezeul meu, şi înaintea oamenilor. Cine mă va ridica pe mine, cel ce am căzut în atâtea păcate rele?”.

Durerea, dezgustul de păcatele sale, dorinţa de viaţa veşnică, iubirea, credinţa lui puternică, lipsa lui de deznădejde, încrederea neţărmurită în iertarea lui Dumnezeu se îmbină în această rugăciune pentru că sunt expresia unei inimi dumnezeieşti. El se autodenunţă, se judecă pe sine, se autocaracterizează la modul negativ absolut, nu se cruţă ( cruţarea de sine e un păcat care apare prea rar în spovedaniile noastre), nu se autoiluzionează religios. El nu se crede mântuit ci pierdut, deşi era de o sfinţenie tulburătoare. El nu se autoadulează.

El se pune la zid în faţa lui Dumnezeu dar ştie, că deşi este netrebnic în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, totuşi mila lui Dumnezeu întrece orice logică, orice păcat şi orice neputinţă a sa.

După şirul păcatelor vine şirul de cuvinte ale nădejdii: „Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine nădăjduiesc. De mai este pentru mine nădejde de mântuire, de biruieşte iubirea Ta de oameni mulţimea fărădelegilor mele, fii mie Mântuitor şi, după îndurările şi milele Tale, slăbeşte, lasă, iartă-mi toate câte am greşit Ţie; că s-a umplut de multe rele sufletul meu şi nu aflu în mine nădejde de mântuire”.

De la faptele mele nu am nădejde de mântuire, dar ştiu că Tu ierţi şi ne slăbeşti sarcina cea grea a păcatelor noastre şi dărâmi muntele fărădelegilor din spatele nostru. Adică Simeon nu se vede pe sine cu nimic bun şi tocmai prin aceasta se umple de tot binele. Smerenia şi golirea de sine, golirea de încredere în sine, de adulare de sine, de precupeţire de sine, de preţuire de sine egoistă ne umple de harul lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

A patra rugăciune a canonului împărtăşirii ( partea a II-a)

Păcatele au întinat simţurile/simţirile şi mădularele noastre, continuă Simeon, şi le-au făcut netrebnice. Netrebnicia noastră constă în aceea că ne-am făcut „cu totul sălaş diavolului” ( Liturghier, Ed. IBMBOR, ed. 2000, p. 325). Ne-am făcut o peşteră de tâlhari, a tâlharilor spirituali care sunt demonii. Conştiinţa netrebniciei personale e vie la Sfântul Simeon Metafrastul şi aşa trebuie să fie şi la noi, cei care ne împărtăşim.

Însă conştiinţa păcătoşeniei proprii, conştientizarea păcatelor nu trebuie să devină deznădejde. În greaca veche cuvântul care exprimă deznădejdea este o sintagmă şi s-ar traduce: „în afara minţii, a judecăţii” drepte. Cel care cade în deznădejde trece peste raţiune, devine ilogic. A vedea cine eşti e un lucru normal, dar a crede că nu mai e nimic de făcut, că trebuie să te spânzuri, să te omori, asta e ilogic, pentru că întotdeauna există o scăpare.

Vederea păcatelor, această conştientizare a Iadului din noi este pentru a pune început pocăinţei continue, a ne situa mereu în pocăinţă şi nu pentru a da bir cu fugiţii. Deznădejdea şi sinuciderea este o ieşire din răbdare şi din smerenie; o scurtătură lungă, care nu ne aduce decât un chin şi mai mare, pe cel veşnic. A te sinucide e ca şi când ai sări din puţ în ocean ca să scapi de înec.

Dacă te vezi bine în fiinţa ta, atunci spui Domnului: „ştiu, Doamne, că fărădelegile mele au covârşit capul meu, dar mulţimea îndurărilor Tale este neasemănată, şi mila bunătăţilor Tale cea fără de răutate este nespusă şi nu este niciun păcat care să biruiască iubirea Ta de oameni” ( Ibidem). Vederea păcatelor, adevărata vedere a păcatelor nu e despărţită niciodată de nădejde, de încredere în mila şi în iertarea lui Dumnezeu. Adevărata vedere a păcatelor duce la pocăinţă, la iertare şi la bucurie, niciodată la depresie, la nebunie şi la sinucidere!

Deşi păcatele ne-au covârşit prin puterea, prin avântul pe care l-au luat în noi, deşi ne-au zdrobit, totuşi, puţinătatea noastră şi păcatele noastre cele multe, covârşitor de multe, nu biruie iubirea lui Dumnezeu. Îndurările cele infinite ale lui Dumnezeu, mila Lui plină de bunătate, de înţelegere, de condescendeţă biruie tot păcatul din noi dacă vede în noi, declanşat, focul pocăinţei.

Păcatul care ne biruie este biruit de iubirea lui Dumnezeu care e atotputernică, care biruie totul. Iubirea lui Dumnezeu care biruie orice minte. Iubirea lui Dumnezeu care face din vrăjitori, din curve şi beţivi, din tâlhari la drumul mare şi din răzvrătiţi notorii mieluşei blânzi, monumente de sfinţenie şi de candoare. Iubirea lui Dumnezeu care nu e uragan ci e vânt subţire, care nu fărâmă feştila, nu te strânge de gât ca să crezi ci vine la tine lin, ca cea mai frumoasă şi pătrunzătoare candoare şi te biruie prin nevinovăţia şi smerenia ei.

Nu dictatorii conduc lumea, ci armele lor şi poziţia în care sunt îi fac pe oameni să se supună! Însă adevăraţii conducători ai lumii sunt cei care te fac să amuţeşti când îi vezi şi să vrei să mergi după ei, care te înving prin iubirea şi măreţia conştiinţei lor, prin bunătatea, prin largheţea de inimă, prin bunul simţ, prin măreţia unei inimii frumoase. Sfinţii conduc lumea şi ei o biruie! Pentru că rămâne în istorie ca un reper fundamental nu cel care devastează, ci cel care crează, care zideşte oameni.

Nu e niciun păcat, Dumnezeule, pe care Tu să nu poţi să îl ierţi, dacă omul se pătrunde de durere pentru el! Păcatul împotriva Sfântului Duh e păcatul de care nu te scuturi, de care nu te lepezi. Iertarea lui Dumnezeu e înspăimântătoare şi tot cel care a fost iertat mult poate da mărturie că aşa este.

Nu e niciun păcat care să biruiască iubirea Ta de oameni. Pentru că iubirea Ta ţine lumea, pentru că lumea a fost creată prin iubirea Ta. Şi de aceea nimic nu poate să biruie iubirea lui Dumnezeu, pentru că fără ea întreaga existenţă s-ar întoarce în neexistenţă.

Din Simeon vorbeşte iubirea. El nu e un păcăros oarecare, ci unul care iubeşte nespus de mult pe Dumnezeu. Una e să spovedeşti un om Sfânt şi alta e să spovedeşti un om care nici nu ştie ce e păcatul, ce trebuie să îţi spună la spovedanie. Spovedania omului sporit, căderile lui sunt de alt ordin decât ale unuia neştiutor. El cade din îngăduinţa lui Dumnezu în păcat, ca să se smerească şi mai mult, din iubire pentru oameni, din neatenţie, din ispită satanică, din multa oboseală, din multa asceză. Nu poţi să te uiţi la păcatele unui om înduhovnicit ca la ale unuia care învaţă acum abecedarul pocăinţei.

De aceea conştiinţa păcatelor lui Simeon este veridică, e înaltă, e profundă, nu are nimic grosier. El se arată imediat păcătos, chiar dacă a păcătuit chiar şi o clipă cu gândul. O astfel de conştiinţă au oamenii sporiţi, Sfinţii şi nu unul care se spovedeşte o dată pe an. El vorbeşte despre o cunoaştere a păcatelor prin luminarea Sfântului Duh, de o vedere prin har a păcatelor proprii şi nu pe baza unei auto-analize psihologice.

Aici e mai mult decât introspecţie: este vedere duhovnicească. Şi tocmai pentru că e multă sfinţenie şi iubirea şi nădejdea lui sunt mari. Deşi se simte blocat, stăpânit de păcat, asuprit de rău, de patimi, el are o nădejde nebiruită în iubirea lui Dumnezeu şi o pocăinţă, după cum ştiţi, extrem de poetică, de frumoasă, pentru că pocăinţa lui e mărturisire şi slavoslovie.

„Preaminunate Împărate, fără de răutate Doamne, fă minunate milele Tale spre mine păcătosul”, se roagă Simeon. Împăratul Hristos e preaminunat, plin de măreţie şi de milă şi e fără de răutate. Milele lui Dumnezeu, aşa cum e în greacă, mile în sensul de multe fapte ale milei dumnezeieşti. Cei care nu cunosc şi nu au simţul limbilor vechi, ca ebraica, greaca, latina, slavona…nu cunosc pentru ce mile ale lui Dumnezeu şi pentru ce sori şi pentru ce milosârdie şi pentru ce slavoslovie / doxologie e vorba în limbajul nostru bisericesc. Limba română veche era plină de profunzime melodică, de dulceaţă a limbii. Numai în cărţile de cult a mai rămas această prospeţime a limbii cuvioase, smerite, a limbii dulci a românilor.

El, Sfântul Simeon, cere mila lui Dumnezeu şi o primeşte. Cere ca El să îi arate lui „puterea bunătăţii Tale…tăria milostivirii Tale celei îndurate”. Cei care cunoaşteţi limbajul eclesial romano-catolic, protestant sau neoprotestant puteţi să faceţi comparaţie între asemenea fraze pline de farmec, de realism şi de profunzime ale rugăciunilor ortodoxe şi imnologia acestora searbădă, secătuită din cauza aportului imens de neologisme în cult, de o seriozitate trucată, ţeapănă.

Aici vedem cum bunătatea e puternică, cum bunătatea lui Dumnezeu e puternică să vindece şi cum milostivirea şi îndurarea au tărie, putere, pentru că aduc în omul care se pocăieşte întărirea duhovnicească. Mila lui Dumnezeu e o primire la El. Primirea noastră de către Domnul e o întoarcere a noastră la El. Şi aici se dau exemplele evanghelice ale fiului pierdut şi înviat din moartea păcatului şi a rătăcirii, tâlharul cel bun de pe cruce, care intră primul în Rai şi desfrânata căreia i se iartă mult pentru că iubeşte mult mila lui Dumnezeu.

Convertirea, metanoia, pocăinţa, întoarcerea: toate aceste cuvinte vorbesc despre reorientarea ontologică şi existenţială a fiinţei noastre către mila lui Dumnezeu, către harul Său. Simeon cere primire a lui de către Domnul pentru că el se întoarce, el revine, revine ca un alt om. Şi pentru aceasta vrea să fie primit ca cel care a greşit peste măsură lui Dumnezeu, ca unul care „Ţi-am greşit şi cu cuvântul şi cu fapta şi cu pofta cea fără cale şi cu gândul cel întunecat”.

Pofta fără cale e pofta păcătoasă care nu duce la niciun lucru bun şi care e o luare pe mirişti. Când pofta, dorinţa noastră are cale, când e bună, atunci e îndreptată către Domnul şi ea e dor, e iubire, e recunoştinţă. Dar când pofta, puterea noastră de a dori devine lipită de desfrânare, de bani, de rău atunci e fără cale. Nu mai merge pe autostrada binelui ci ajunge în spaţiile păcatului.

Iar gândul întunecat e tot gândul care nu linişteşte pe om dacă îl pune în practică; e tot gândul păcătos care ne viciază existenţa.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

1 19 20 21 22 23