Religie și poezie

Literatura și chiar istoria literaturii nu pot fi imaginate în afara religiei (subl. n.), cu care prima se confundă într-o epocă îndepărtată a existenței sale, și chiar a spiritului religios, a misterului, a misticii, a revelației și a altor noțiuni care – în parte și în anumite situații – sunt comune celor două domenii.

O lungă interdicție a acestui subiect, de peste patruzeci de ani, a lăsat o mulțime de pete albe în discuția literaturii noastre; nici măcar literatura veche […] n-a fost scutită de această cenzură absurdă și s-a putut astfel vedea o antologie de literatură română veche, din secolele XVI și XVII, cuprinzând texte care dezvoltau teme biblice și puneau în scenă personaje biblice, din care erau excluse (prin obișnuitele croșete) toate referințele biblice, inclusiv apelativele sfânt, sfântă, mucenic, etc. și, mai presus de orice, numele Domnului, încât o pagină din această carte, într-adevăr antologică, numără și câte douăzeci de croșete sau pasaje lipsă.

Cum s-ar fi putut pune problema de a discuta, fie și numai sub raport strict tematic, prezența elementului religios în literatura modernă? (subl. n.)

Așa se face că singurele încercări de abordare a subiectului au venit numai din străinătate […], iar noi nu putem astăzi nici măcar propune o listă de autori și de probleme ale domeniului, pentru a-l circumscrie și a-l evalua”[1].


[1] Mircea Anghelescu, Clasicii noștri, Ed. Eminescu, 1996, p. 221.

Titlul articolului de față este, de fapt, titlul unui capitol din cartea citată.

Gânduri de scriitor

Tabloul de mai sus, pictat de Mantegna, e celebru, din cauza… ereziei pe care o propune/expune: trupul Domnului văzut ca umanitate goală și singură, schingiuită, lipsită de har și despărțită de Dumnezeirea Sa – fapt care nu s-a petrecut nici în scurtul timp al despărțirii sufletului Său de trup, cât a fost în mormânt. Problema pe care o pune este însă spinoasă și care-i preocupă deopotrivă pe filosofi, pe artiști și pe teologii creștini neortodocși: cea a umanității noastre părăsite de Dumnezeu.

***

Sunt sătul să mai scriu fără speranța că mă voi putea vreodată depăși, că voi putea să-mi sar peste umbră. E drept, până la un punct am fost cinstit cu mine, în singurul fel posibil pentru un artist, adică am vrut să spun despre mine totul, absolut totul. Dar cu atât mai amară a fost iluzia, căci literatura nu e mijlocul potrivit prin care poți spune ceva, cât de cât, real despre tine.

De la primele rânduri pe care le așterni pe pagină, în mâna care ține stiloul intră, ca într-o mănușă, o mână străină, batjocoritoare, iar imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate părțile ca argintul viu… .

Din păcate nu am fost niciodată, cu toate eforturile mele, credincios, nu am avut crize de îndoială sau tăgadă. Poate că ar fi fost mai bine să fiu, pentru că scrisul cere dramă și drama se naște din lupta chinuitoare între speranță și deznădejde, unde credința are un rol, îmi închipui, esențial.

După ce voi muri, cavoul meu, ungherul meu, va continua să plutească în ceața neagră și solidă, ducând niciunde foile astea ca să le citească nimeni.

Uneori sunt plin de fericirea gândului că poate nu există Dumnezeu. Ceea ce în urmă cu câțiva ani mi se părea un paradis sângeros (viața mea de atunci îmi apare într-un „raccourci” verzui, asemenea Cristului lui Mantegna), acum mi se pare un iad eufemizat de uitare, dar nu mai puțin posibil, și deci terifiant.

Am vrut să arunc paginile astea adunate aici atât de fără sens. Dar ce poate face un om care a scris toată viața literatură? Cum poate ieși din arcanele stilului? Cum, cu ce instrumente poți așterne pe-o pagină o mărturie pură, eliberată din carcerele convenției artisitice? Să mă adun și să am curajul să recunosc: în niciun fel. Am știut asta de la început, dar, în viclenia mea de animal încolțit, am ascuns jocul meu, miza mea, pariul meu, de privirile tale. Pentru că, în cele din urmă, am mizat tot pe literatură.

Dar există un loc în lume, unde imposibilul e posibil, și anume în ficțiune… .

Așa îmi închei și eu crucea și giulgiul meu de cuvinte, sub care voi aștepta să revin la viață, ca Lazăr, când voi auzi vocea ta puternică și clară, cititorule. Închei pentru ca lespedea să aibă un epitaf și cercul să se închidă, cu versurile lui Eliot, pe care atât le iubesc:

Dăruiește, Doamne, pacea Israelului
Celui care are optzeci de ani și niciun viitor pe pământ.

Mircea Cărtărescu, Ruletistul

În primul rând, sublinierile din textul autorului îmi aparțin.

În al doilea rând: nu luați rândurile de mai sus drept confesiune, ci drept ceea ce sunt, adică literatură postmodernă, cu  intertextualitatea și metanarațiunea pe care le presupune.

Și totuși, cu toată intertextualitatea de rigoare, ne hazardăm să bănuim că n-ar fi chiar totul chiar numai o convenție artistică, fiindcă, dacă ar fi chiar așa, paginile ar fi dedicate neantului, de la bun început, și de autor, și de cititori, și de critică.

E literatura postmodernă numai intertextualitate și colaj? Dacă mă întrebați pe mine, e într-o foarte mare măsură (și mă refer mai ales la cea românească), dar nu întotdeauna. Și chiar în modul intertext-relaționării…se vede altceva, intenția unui mesaj, construit non-tradițional, dar tot mesaj și… cu aceleași vechi obsesii. Vorba lui Cărtărescu: nu scăpăm de convenția artistică, oricât de moderni, postmoderni și post-post-post-moderni am fi. Eu așa am citit…

Literatura ne transmite drama, și credința autorului e de bun augur în reliefarea ulterioară a valorii operei, pentru că – nu-i așa? – valoarea operei depinde de valoarea sufletului, de mărimea lui, de capacitatea lui de a-și asuma tragedii umane, începând cu propria, de a le topi în sine și de a le reflecta.

Credința autorului naște o literatură de valoare! Sau măcar notațiile autorului, zbuciumându-se, arghezian, pe drumul credinței. Iată o afirmație interesantă (scriitorii postmoderni fac și critică literară, printre rânduri?), pentru vernisajul de idei al postmodernității care desacralizează și obscenizează galopant tot ce apucă.

Miza pe literatură e un reloaded după Noica și Liiceanu, adică după miza pe cultură. Încep să mă plictisesc. Am mai scris o dată despre asta.

Fericirea gândului că poate nu există Dumnezeu. În ce ar consta fericirea? Înseamnă că înainte te-ai gândit că există Dumnezeu și ai fost…nefericit. Cine și de ce e nefericit pentru că există Dumnezeu? Ești nefericit pentru că altcineva există? Umanitar vorbind, n-ai voie. Umanitar vorbind, n-ai voie să fii nefericit pentru că există Dumnezeu. Dar ce te poate face, atunci nefericit, pentru că El există? Oare…o conștiință care doare?

Și mușchiul conștiinței se relaxează și nu te mai doare dacă…nu există Dumnezeu?

Pentru cât timp?

Ce poate face un om care a scris toată viața literatură? Chiar, ce poate face? Literatura e vreun fel de ghips din care nu mai poți să mai ieși?

Dar există un loc în lume, unde imposibilul e posibil, și anume în ficțiune. Ăsta chiar e loc comun, foarte comun. Dacă autorul și-a propus să-l reestetizeze, cred că cel mai bun lucru pe care l-a reușit a fost să demonstreze cât e de fals și de aberant. Însă fraza de mai sus e de pus pe frontispiciul ideologiei literare a secolului XX: mândria secolului.

Prinde literatura ceva din viață sau viața noastră e argint viu care scapă convenției artistice? Dacă te doare atât de mult capul de stil și convenție artistică, atunci viața e argintul viu pe care nu poți să-l prinzi în niciun fel, pentru că scapă intenției neumane de a o introduce în cadre care vor nu să o conserve și să o perpetueze, ci să o ucidă.

Ce caută obsesia religioasă în viața și scrisul unor autori care se declară necredincioși? Dacă eu nu cred în Buddha sau în Mahomed, nu stau să-i pomenesc toată ziua, să-i înjur toată ziua, să-i neg toată ziua, să-i blasfemiez toată ziua.

Ce aveți cu însemnele și cu simbolurile religioase, dacă vă sunt indiferente? Ce are Cărtărescu cu învierea din morți și de ce trebuie să-și conceapă credința în scris sub o formă recognoscibilă religioasă – chiar dacă ar considera-o ca o simplă metaforă mitologică – , dacă nu crede în Dumnezeu?

De fapt, nu ne-a spus nicăieri că nu crede în Dumnezeu, aici n-avem decât un narator oarecare folosit ca paravan confesiv.

Dar totuși, de ce se luptă scriitorii, pe ascuns, în lucrările lor, cu Dumnezeu? De ce se bucură de valoarea literară care e dată de acest zbucium lăuntric autentic, dacă nu mărturisesc public adevărata temă a neliniștii lor, creatoare de opere?

Oare, e mai benefic să te lupți cu Dumnezeu și…să iasă premiul Nobel, sau măcar un premiu al Uniunii Scriitorilor, fără ca să afișezi conflictul tău interior…medieval?

O să te ardă Uniunea Scriitorilor, ca odinioară Inchiziția, dacă mărturisești că…crezi în Dumnezeu…sau măcar că ești tentat?

Doamne ferește!

Comentarii la un prolog de istoria poeziei

În a sa Istorie a poeziei românești, Mircea Scarlat face, în prolog, mai multe precizări, dintre care cel puțin două mi s-au părut esențiale. Ele pot fi ușor nereperate într-o lectură grăbită, dar cred că de aceste confesiuni (și de oricare de acest fel) trebuie să fie conștient și să țină seama atât criticul, cât și știința criticii viitoare (dacă mai are viitor și dacă nu ne facem toți tinichigii). Sunt la fel de importante ca și cunoașterea ingredientelor dintr-o mâncare, dacă vrei să știi ce mănânci.

Prima este aceea că:

„La baza Istoriei acesteia stă tentația înnăscută a autorului spre călătorii, spre explorări. Neavând ocazia, până la 29 de ani, să străbat întinse spații geografice, m-am aventurat cu voluptate în spații fictive și în trecutul literaturii. […] investigarea sistematică a devenirii poeziei românești mi-a oferit plăceri și surprize comparabile cu cele pe care le-aș fi putut găsi într-o lungă călătorie” (Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. I, Ed. Minerva, București, 1982, p. 11).

A doua precizare pe care eu o socotesc fundamentală este aceea că Mircea Scarlat a fost „atras în primul rând de literatura care se naște sub ochii noștri” (era oarecum normal, având în vedere vârsta tânără a autorului care, de altfel, a murit la 36 de ani), scriind o istorie a poeziei pentru că, pe cea contemporană „n-o pot aborda ca entitate independentă” (idem, p. 16).

Eu nu iau aceste confesiuni drept comparații metaforice, ci ca pe niște imagini născute dintr-o nevoie vitală de explicație – ca și pe cele care stabilesc că un istoric literar trebuie dublat/triplat de un cartograf și un geolog (idem, p. 13).

Metaforele acestea din zona expedițiilor și a explorărilor geografice au pentru interiorul meu spiritual o rezonanță aparte, pentru că, intenționat sau nu, ele aparțin unei concepții asupra cunoașterii manifestată în spațiul distanțelor concrete, care i-a propulsat pe alte meridiane pe Magellan și Cristofor Columb. Nu știu însă dacă criticul literar român trebuie să fie Cristofor Columb.

Apreciind onestitatea autorului, nu-i pot refuza, în niciun caz, opțiunea critică. Optica sa, ca lector și critic,  care își asumă rigorile meseriei, este o chestiune de alegere privată, de care, repet, cititorul și istoria ulterioară a criticii trebuie doar să fie conștienți.

Nu pot însă să nu remarc (și cred că am și eu dreptul acesta) că perspectiva asupra literaturii și a poeziei ca o aventură alternativă (debușeu în lipsa unor expediții reale), precum și purcederea într-un demers critic extins numai din nevoia de a contextualiza istoric un segment de literatură (și Călinescu și-a scris Istoria pentru a-l pune pe Eminescu în ramă) sunt puncte de vedere limitative care aparțin, totuși, unui parcurs itinerant al criticii înseși. (Cam în același fel își explica și N. Manolescu pasiunea pentru roman, prin – la origini – dragostea pentru poveștile cu aventuri).

Sigur că se pot scrie istorii literare și din această perspectivă. Însă din această poziție critică nu sunt sigură că se pot vedea și înțelege foarte bine cutele de intenție și de mentalitate, ba chiar și de literaturitate ale unor generații precum cele medievale, preromantice și romantice și, într-o anumită măsură, chiar moderne, care nu priveau lucrurile în felul acesta și nu scriau ca să-și umple timpul sau ca să-și exerseze talentul.

Receptarea literaturii ca un substitut, inferior, al călătoriilor, în absența posibilităților de a explora geografic Terra, mi se pare chiar o perspectivă aparținând unei mentalități cu totul străină de idealismul dominant, totuși, în literatura și mai ales în poezia românească, privită per ansamblu.

Problema pentru care insist cu această discuție vizează corectitudinea concluziilor. Și îmi aduc aminte instantaneu că, în primele sale studii, despre cronicari și despre Antim Ivireanul, E. Negrici începea prin a acuza privirea retrospectivă care se instalează cu ostentație în retrospecție (precum și criteriul strict estetic, la care a aderat mai târziu fără rest), arogându-și virtuțile viitorimii distanțate.

În fine, subscriu la multe dintre afirmațiile pe care le face Mircea Scarlat în prologul amintit, însă problematica menționată nu poate să nu mă intrige, atâta timp cât eu însămi încerc să mă dumiresc asupra dedesupturilor literare și critice, pe care, de multe ori, unele studii le-au cosmetizat, după voie și necesități.

Recunosc însă, fără rezerve, că Istoria poeziei românești, a lui Mircea Scarlat, este unul dintre cele mai oneste studii critice și poate cea mai onestă istorie literară dintre toate.

Despre Marin Preda la prezent

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=hSpP5Jb5zvo]

Marin Preda

Stiloul său a refuzat – la propriu! – să scrie după ce el a plecat… Numai el ştia cum să-l facă s-aştearnă cerneala pe hârtie. Pentru el, a nu scrie, însemna a nu trăi, a nu respira. A trăit toată viaţa cu dezamăgirea că meseria lui nu exista.

Reţeta „cum să fii scriitor profesionist” o inventase el şi foarte puţini au fost norocoşii care au avut acces la ea. Preţul plătit de Marin Preda pentru a termina „Cel mai iubit dintre pământeni” a fost unul mare. Cel mai mare. Dar a apucat să trăiască fericirea generată de succesul cărţii lui. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e” este concluzia la care a ajuns Marin Preda la capătul drumului, prin vocea personajului său principal, Victor Petrini.


  • Jurnalul Naţional: Mulţi critici consideră „Cel mai iubit dintre pământeni” romanul total. Alţii, o scriere monumentală. L-aţi citit de mai multe ori, bănuiesc. Cum vi s-a părut de fiecare dată când aţi întors ultima filă?

Alexandru Preda: Este foarte greu pentru mine să susţin sau să infirm această afirmaţie. Evident, îmi place să cochetez cu ideea, dar numai din pură mândrie. Îmi place să emit pretenţii, dar din păcate acestea sunt susţinute numai de elemente subiective.

„Monumental, grandios, roman total” sunt expresii care evident îmi fac o deoasebită plăcere, cu atât mai mult cu cât ele vin din gura unor oameni cu greutate literară şi nu în ultimul rând cu atât mai mult cu cât romanul care a câştigat aceste atribute este unul scris de tatăl meu. Mă feresc însă să comentez aceste afirmaţii. Îmi este teamă să pun etichete sau să aduc argumente pe care nu sunt sigur ca le pot sustine. Cartea este superbă, merită citită şi paracitită. Este o viaţă de om între două coperte.

Am citit „Cel mai iubit dintre pământeni” de mai multe ori în diferite perioade ale vieţii mele. Evident, impactul a fost de fiecare dată altul. Cred că aveam 15-16 ani când am deschis-o prima dată, vârsta la care citesti mai mult din ambiţie decât din plăcere şi iniţial am fost speriat de numărul mare de pagini – trei volume groase aşteptau pe noptiera mea, peste o mie de pagini. Era culeasă cu un corp de literă mic şi redactată înghesuit.

Rândurile păreau multe, prea multe pentru răbdarea mea. Dar ceea ce m-a „speriat” cel mai mult a fost faptul că nu existau liniuţe de dialog. Romanul nu avea dialoguri, iar senzaţia că nimeni nu vorbeşte cu nimeni în cartea aceea era din ce în ce mai pregnantă. Am avut o ezitare şi am închis copertele. „N-o pot citi, mi-am spus, este prea grea pentru mine şi sigur n-am să înţeleg nimic „. Şi am renunţat .

Dar nu a fost să fie aşa. Voiajul meu literar alături de personajele acestui roman avea să înceapă mult mai repede decât mă aşteptam. Dorinţă şi curiozitate aveam, dar ceea ce-mi lipsea în momentul acela era curajul de a începe o carte care simţeam că o să mă copleşească şi pe care nu ştiam dacă o pot asimila. Şi – trebuie să recunosc – curajul a venit dintr-o direcţie neaşteptată.

Am lăsat „Cel mai iubit…” deoparte pe masă, am început „Război şi pace”, iar cele cinci volume ale acesteia mi-au arătat că nu contează câte pagini ai de parcurs. Deşi pare un pic ciudat, pot spune că Tolstoi mi-a dat curaj să citesc Preda.

Fără nici o îndoială… tata ar fi avut motive să se bucure. Scriitorul rus era unul dintre preferaţii lui. La puţin timp după ce am terminat „Război şi pace” am început „Cel mai iubit dintre pământeni”. Am citit-o pe nerăsuflate. Nu pot spune că după prima lectură am înţeles mare lucru, dar eram tare mândru de realizarea mea. Aveam 16 ani şi citisem „Cel mai iubit dintre pământeni”! Cine mai era ca mine?

  • Cum scria Marin Preda? Era stilul febril sau poate ordonat? Dorea să fie lăsat în pace? Cerea sfaturi? Făcea multe corecturi? Rupea foile pe care nu era mulţumit ce citea? Era fericit când scria?

Aş fi tentat să răspund simplu la întrebarea asta. Cum scria Marin Preda? – Cu stiloul pe hârtie. N-am să răspund apa.

Marin Preda scria greu. El era un meticulos, un împătimit al scrisului. Pentru el, ideea de a aşterne cuvinte pe hârtie reprezenta ţelul lui în viaţă, era scopul suprem al existenţei lui. Era sensul de a trăi. Era cunoscut ca fiind un ipohondru – teama permanentă de a nu se îmbolnăvi şi de a nu muri avea însă altă rădăcină.

Nu frica de moarte era înspăimântătoare la Marin Preda… ci gândul că nu-şi va putea termina romanele. Odată, la Mogoşoaia, într-o după-amiază, a simţit că nu-şi mai poate mişca mâna dreaptă… Mama era alături de el şi încerca să-l îmbărbăteze. Tata în schimb era disperat. Mulţi ani după aceea mama mi-a povestit întâmplarea şi mi-a descris groaza pe care o citea în ochii lui. „Măicuţă, îi spunea mamei, nu-mi mai pot mişca mâna. Ce fac dacă rămân paralizat?…

Eu cu stânga nu pot sa scriu, cum o să-mi mai termin cărţile?”. A avut noroc, pareza, probabil „crampa scriitorului” a dispărut după două ore, dar spaima că nu-şi va putea scrie cărţile nu l-a părăsit, lucru ce l-a făcut ca la scurt timp după aceea să-şi cumpere un casetofon cu microfon (lucru foarte greu de găsit la acea vreme). Acesta era semnul că incidentul lăsase urme adânci şi se gândise la o rezolvare – dacă nu putea să mai scrie, cel puţin putea să se înregistreze şi să scrie altcineva în locul lui.

Laboratorul de creaţie al lui Marin Preda îmi e oarecum necunoscut. Ştiu că lucra mult, în salturi, alternând perioadele de creaţie cu cele de odihnă. Către sfârşitul vieţii, perioadele de relaxare au devenit din ce în ce mai scurte şi mai rare. Scria mărunt, atent la caligrafie şi niciodată nu arunca foile, chiar dacă erau greşite. Folosea pagina pe tot cuprinsul ei, fiecare colţişor se dovedea bun pentru a mai aduce o îmbunătăţire. Am văzut pagini de manuscris în care erau şterse toate rândurile, mai puţin ultimul.

Revenea de multe ori asupra textului, aducând în permanenţă îmbunătăţiri. Manuscrisele lui dovedesc minuţiozitatea şi meticulozitatea cu care aşternea cuvinte pe hârtie. Întotdeauna spunea că pentru a fi un bun scriitor trebuie să ai „oase tari”. Probabil că le avea. Pentru el scrisul era un lucru cu care nu te poţi juca şi pe care trebuie să-l faci cu toată seriozitatea. Era un adevărat „ritual”: hârtia albă, stiloul, cerneala, masa de scris. Scria aşezat pe scaun, cu coatele pe masă, ca un elev. Niciodată nu scria în pat sau aiurea.

Era cunoscut faptul că Nichita Stănescu de exemplu, scria pe ce apuca, pe ce găsea la îndemână, bucăţi de hârtie, plicuri etc. Pentru Preda acest lucru era greu de digerat. „Cum adică monşer, se mira de fiecare dată când cineva aducea vorba, să scrii pe şerveţele, cum vine asta? Cum se poate aşa ceva? „. Stiloul, hârtia, cerneala, manuscrisele erau părţi integrante ale universului lui fără de care nu putea să trăiască.

Este cunoscută farsa pe care i-au făcut-o unii colegi de breaslă când i-au ascuns servieta în care avea un manuscris. Gluma ce se voia siropoasă şi de lungă durată s-a terminat repede. Starea de panică pe care a trăit-o Preda pe tot parcursul farsei a fost mult prea mare şi geanta a fost „găsită” degrabă.

Marin Preda scria de mână. Niciodată nu a putut să scrie la maşina de scris, cu toate că în acele vremuri mulţi scriitori adoptaseră această modă. O pagină de manuscris Marin Preda este un calvar pentru orice dactilografă. Este extraordinar de greu să descifrezi firul naraţiunii, unde începe şi unde se termină fraza.

Doamna Stănescu, secretara lui Marin Preda, era singura specialistă în descifrarea manuscriselor lui. Nu am apucat să vorbesc cu dumneaei de mult timp. Ar fi trebuit. Sunt sigur că aş fi aflat multe lucruri interesante.

Niciodată nu scria cu pixul sau creionul. Stiloul (un superb model de aur) era principala ustensilă de scris. De sub peniţa acelui stilou au ieşit multe romane, inclusiv „Cel mai iubit dintre pământeni”. După moartea lui Marin Preda, acel stilou nu a mai funcţionat niciodată. Nimeni nu ştia să scrie cu el.

În anii ce au trecut, am încercat de multe ori să scriu cu el, l-am spălat, i-am pus cerneala, dar… nimic. Mai mult zgâria hârtia decât să aştearnă cerneală. M-am uitat la peniţă… era tocită mai mult pe o parte. Ca să scrii cu ea trebuia să ştii să o ţii în mână, să ştii în ce poziţie să apleci stiloul. Altfel nu mergea. Iar singurul om care ştia cum se ţine acel stilou în mână plecase demult…

  • Câţi ani aveaţi când tatăl dumneavoastră scria acest roman? Ce vă amintiti de pe vremea aceea?

Aveam opt ani când s-a tipărit prima dată „Cel mai iubit dintre pământeni”. Practic, nu ştiam mare lucru despre lume, habar n-aveam despre cărţi, scriitori, lume literară. Ştiam că tata este scriitor şi cu mândrie o spuneam la toată lumea.

De multe ori răspunsul ăsta era suficient, dar odată ţin minte că cineva m-a întrebat mai mult… „Zici că e scriitor… mă interpela el, şi ce scrie, mă, tac-tu?”. Nu mă aşteptam la întrebarea asta… Era nouă şi nu ştiam ce să răspund. „Păi dacă e scriitor, ce mă mai întrebi ce scrie?, am gândit şi răspunsul a venit scurt, superior şi arogant. „Ce scrie? Cărţi scrie!”, i-am spus mândru.

Un răspuns pe care îl credeam suficient. Însă personajul nu s-a lasat convins şi m-a întrebat în continuare „Şi ce ce cărţi scrie?”. Bineînţeles că nu am ştiut ce să-i răspund… Ce cărţi scria tata… de unde să ştiu, eram un copil, dacă voia să afle ce cărţi scrie, de ce nu-l întreba pe el?

Am multe amintiri din perioada aceea, îmi petreceam vacanţele la casa de creaţie de la Mogoşoaia, unde alergam toata ziua prin superbul parc. Era intotdeauna lume multă acolo, scriitori, poeţi, poetese, domni, doamne, copii, căţei… o lume pestriţă şi plină de energie. Discuţiile erau întotdeauna aprinse, iar resaturantul (principalul loc de adunare) era mereu în efervescenţă. Nu înţelegeam eu mare lucru atunci, era lumea oamenilor mari pe care însă o percepeam ca fiind una simplă…

Nenea Fănuş se certa azi cu nenea Micu vorbeau tare şi urât, dar a doua zi se împăcau ca şi cum nu s-ar fi certat niciodată. Nenea Pucă ne povestea despre zmeie şi ne desena pe şerveţele cum trebuia legate beţişoarele ca monstrul de hârtie să zboare, dar nu vorbea cu nenea Dinescu, care ne făcea pe toţi să râdem de ne dureau burţile…

Lumea cânta, cărţile erau scrise, poeziile recitate, oamenii erau veseli şi creativi. Peste toţi şi peste toate trona ca o regină a polonicului tanti Florica de la bucătărie, care avea grijă să ne fugărească prin sala de mese, agitând registrul în care trebuia să scriem ce vrem să mâncăm a doua zi. Timpul trecea însă repede la Mogoşoaia, iar vacanţele păreau din ce în ce mai scurte. Şi acum le duc dorul.

  • Criticul literar Tudor Vianu spunea: „Fără Eminescu am fi fost mai săraci şi mai altfel”. Alexandru Preda ce părere are: fără Marin Preda cum am fi fost?

După ce citeşti romanele lui Preda ţi-e mai greu să-ţi imaginezi lumea literară fără el. Moromete, Surupăceanu, Paul Ştefan, Petrini… Sunt personaje care, deşi imaginare, nu am nici o îndoială că au existat şi în realitate. Probabil că în fiecare sat exista un Moromete şi în fiecare oraş exista un Petrini, o Matilda sau un Bacaloglu.

Preda nu a fabricat aceste personaje. Preda le-a dat viaţă. Ilie Moromete este în realitate Tudor Călăraşu, tatăl scriitorului şi probabil că şi celelate personaje ale cărţilor lui au corespondenţi în realitate. Lumea lui Preda exista şi înainte de Preda.

El însă a descoperit-o şi ne-a arătat-o. Talentul lui literar a făcut ca aceste personaje să prindă viaţă şi să le vedem între copertele cărţilor. Întrebat odată despre David, Michelangelo a răspuns: „Nu eu l-am creat pe David… El exista… Eu numai l-am scos din piatra unde statea ascuns”. Aşa cred că a făcut şi Marin Preda. Personajele lui existau… El numai ni le-a arătat. Fără Marin Preda am fi fost mai distanţi şi mai indiferenţi. Mai putin atenţi cu ceilalţi şi probabil mult mai egoişti. Am fi fost mai altfel…

  • Întrebat dacă pentru romanul „Moromeţii” a avut surse de inspiraţie în ceea ce priveşte personajele, Marin Preda spunea că Ilie Moromete este tatăl său. Pentru „Cel mai iubit dintre pământeni” care au fost persoanele reale transformate în personaje literare de Marin Preda? Mai precis, a existat un Victor Petrini în viaţa familiei Preda?

În romanele lui Marin Preda, majoritatea personajelor lui au corespondenţi în realitate. De exemplu, Ilie Moromete este tatăl scriitorului, Nilă şi Paraschiv sunt fraţii lui. Ilinca, sora. Cocoşilă, Iocan, Dumitru lui Nae, oameni care au existat în realitate. Îmi aduc aminte de o întâmplare (povestirea aparţine mamei mele) care iniţial s-a vrut comică, dar care s-a dovedit că nu prea era.

Apare romanul „Moromeţii”… şi la un timp după aceea, Preda ajunge prin satul natal. Este întâmpinat însă cu o răceală şi o duşmănie făţişă, pe care iniţial prozatorul nu a înţeles-o. Priviri încărcate de duşmănie îl ţintuiau de printre ulucile gardurilor şi nimeni din sat nu vorbea cu el.

Ce se întâmplase? La un moment dat, vine cineva şi spune că trebuie să vorbească cu Marin Preda neapărat, că e foarte important şi că trebuie să i se plătească o sumă mare de bani cu titlul de drepturi de autor, pentru că i-a fost folosit numele în carte. „Ce nume ţi-am folosit în carte?, îl întreabă Preda pe respectivul”.

„Păi cutare nume, răspunde omul”. „Păi în carte nu e numele tău, replică Preda, de unde ştii ca eşti tu?”, „Nu e numele meu în carte, răspunde omu’, dar mi-am dat seama că io sunt”. „Şi de unde ţi-ai dat seama?, întrebă Preda”. „Păi ştiu… tu în carte m-ai descris aşa cum sunt în realitate, uite ograda, gardul, funia de tutun… toate sunt la fel! Pentru că ai scris de mine, trebuie să-mi dai drepturi de autor”.

Ulterior, Preda şi-a dat seama că nemulţumirea consăteanului nu este una singulară. Mulţi oameni din sat erau supăraţi pe el că a îndrăznit să scrie despre ei în carte. Şi evident dacă a scris înseamnă că s-a umplut de bani pe seama lor. „Să le dea drepturile de autor”…

Multe personaje ale lui Preda au corespondenţi în realitate. Celebrul ziarist la care se duce Ştefan „ca la un tată” a existat în realitate. Era un ziarist foarte cunoscut al vremii. La fel şi alte personaje din alte cărţi ale lui, nume mari ale vremii ascunse sub condeiul prozatorului. Preda le-a dat o altă viaţă, le-a făurit o existenţă paralelă, i-a făcut nemuritori. Exemple sunt multe.

„Cel mai iubit dintre pământeni” abundă în personaje care trăiesc sau au trăit în realitate. De exemplu, celebrul Vintilă, personajul care îl iniţiaza pe Victor Petrini în tainele deratizării. Nu este nici pe departe Savu Dumitrescu (şoferul lui Marin Preda), aşa cum multă vreme s-a crezut şi cum însuşi acesta îşi făcuse un obicei să spună. Vintilă este nea Costel, mecanicul editurii Cartea Românească, un om plin de farmec. Timpul mi-a oferit ocazia să-l cunosc pe nea Costel. Nu ştiu ce mai face în momentul ăsta… probabil că e pensionar.

Personajele din” Cel mai iubit…” pot exista în fiecare dintre noi. Dramele, iubirile, împlinirile, dezamăgirile eroului cărţii parcă le-am trăit şi noi odată. Fiecare am avut sau avem o „Braserie” unde ne ducem cu prietenii să facem şi să desfacem lumea. Fiecare am avut sau avem un prieten mai mult sau mai puţin sincer, fiecare dintre noi am iubit şi am fost iubiţi, am dezamăgit şi am fost dezamăgiţi.

S-a întâmplat să recitesc „Cel mai iubit…” într-o perioadă aprinsă a tinereţii mele… eram îndrăgostit-lulea, aveam şi eu Matilda mea… pe care încercam s-o înţeleg. Nu eram sigur… dacă mă iubeşte sau nu… eu speram că da, ea… nu stiu ce spera. Pe măsură ce parcurgeam paginile cărţii, descopeream în drama personajului Petrini frânturi din povestea mea de dragoste, suişurile şi coborâşurile unei iubiri aprinse şi pasionale.

Cu „Matilda” mea nu a fost să fie… ne-am despărţit… furtunos, suferinţa şi dezamăgirea mea a fost însă lungă şi chinuitoare. Dar la multe dintre întrebările care mă măcinau în acea perioadă am găsit răspunsurile în „Cel mai iubit…”. Era o descoperire mare… Ceea ce trăisem eu, eşecul meu nu era unic… iată, se putea întâmpla şi altora. Această descoperire m-a ajutat să trec mai uşor peste.

  • „Dacă aş şti că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa, mi-aş lua măsurile de siguranţă pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură, hotărâtoare, de a renunţa la scris, nu aş lua-o”, spunea Marin Preda. Să fi fost moartea preţul acestui roman? Poate al întregii sale opere?

Citatul reprezintă chintesenţa gândirii lui Marin Preda referitor la meseria de scriitor. Preda se consideră un scriitor profesionist. Trăia pentru scris, care era esenţa vieţii şi existenţei lui. Pentru el, „a nu scrie” însemna a nu trăi, a nu respira. S-a luptat multă vreme pentru a trece meseria de scriitor în nomenclatorul meseriilor acceptate şi recunoscute de regimul comunist. Din nefericire, nu a reuşit şi am senzaţia că a trăit toată viaţa cu dezamăgirea că meseria lui nu exista.

Preda cunoştea micile secrete ale romanului de succes. Acele mici ingrediente care fac diferenţa între slab, mediocru şi bun. Reţeta „cum să fii scriitor profesionist” o inventase el şi foarte puţini au fost norocoşii care au avut acces la ea. Am fost foarte impresionat când am citit pentru prima dată citatul pe care îl menţionaţi şi întrebarea pe care mi-am pus-o a fost următoarea: cât de mult poţi să-ţi iubeşti meseria astfel încât să fii dispus să-ţi dai viaţa pentru ea?

N-am ştiut să răspund atunci, dar o dată cu anii, am realizat că nu există un răspuns pentru aşa ceva. Există oameni care se nasc, trăiesc şi mor pentru un singur scop. Dorinţa lui Preda de a deveni scriitor a fost uriaşă şi l-a copleşit încă din copilărie. În romanul „Viaţa ca o pradă”, scriitorul povesteşte cum a descoperit că vrea să fie scriitor. Romanul autobiografic începe superb: „Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă, când o anumită întâmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist.” Aşa s-a născut un scriitor.

Preţul plătit de Marin Preda pentru a termina „Cel mai iubit dintre pământeni” a fost unul mare. Efortul fizic şi intelectual s-a întins pe o perioadă de aproape trei ani, epuizandu-l. Marin Preda de la apariţia cărţii era diferit de cel cunoscut cu trei ani mai devreme. Prozatorul slăbise foarte mult, urmele nopţilor nedormite se vedea pe faţa lui. Preda recunoaşte în faţa unui cerc de prieteni că efortul scrierii acestei cărţi a fost unul foarte mare care l-a şi doborât într-ul final.

Era slăbit, epuizat, dar cei care l-au cunoscut au observat bucuria şi fericirea pe care o trăia alături de succesul cărţii lui. Era totodată neîncrezător… succesul era uriaş şi părea neverosmil. Întreba pe toată lumea… „Cum ţi se pare cartea, ai citit-o, e bună?” Era conştient că a creat o capodoperă, dar încă nu-i venea să creadă.

Înainte să dea cartea în tipar, s-a întâlnit cu un foarte bun prieten, un critic literar în care avea mare încredere şi l-a rugat pe acesta să-i citeasca romanul. După lectură, la o nouă întâlnire, criticul sugerează elegant: „Maestre, cartea este impresionantă, dar parca volumul trei nu are aceeaşi sustinere, e mai slab… Poate ar fi mai bine să renunţaţi la el. ” Cum să renunţ la el, moncher?”, a replicat Preda, nu am cum… doar l-am scris cu mâna mea”.

A avut încredere în flerul şi în cartea lui şi ” Cel mai iubit dintre pământeni” a văzut lumina tiparului în trei volume. Succesul a fost uriaş. Primul tiraj s-a epuizat în cateva zile, a mai urmat unul care s-a terminat la fel de repede. Cartea se vindea ca pâinea caldă. După epuizarea tirajelor, romanul circula sub formă de copie xerox… Preda jubila, era încununarea lui ca scriitor profesionist. Era moştenirea pe care o lăsa în urmă.

  • Alt citat: ” (…) am amânat <>, volumul doi, pentru că mi-am dat seama că dacă nu scriu acum această carte, adică trilogia care a ieşit, s-ar putea să n-o mai scriu niciodată”. Era vorba despre o inspiraţie care trebuia aşternuta imediat pe hârtie sau poate era un presentiment sumbru?

Cred că era vorba nu de inspiraţie, cât de certitudinea lucrului făcut la timpul lui. După „Viaţa ca o pradă”, e adevărat, toată lumea aştepta cu sufletul la gură „Delirul” volumul doi… Preda însă a simţit altfel, iar timpul a dovedit că „Cel mai iubit…” a fost cartea care a trebuit scrisă în locul „Delirului”.

Laboratorul de creaţie al unui creator este foarte complicat, iar maşinile care îl pun în mişcare funcţionează după reguli ştiute numai de autor. Deşi pare oarecum ciudat, actul de creaţie nu este unul independent… Libertatea de care avem nevoie pentru a crea ceva este într-adevar obligatorie, dar nu suficientă şi este în strânsă concordanţă cu elemente care depind mai mult sau mai puţin de noi.

Actul de creaţie este dependent de multe. Motivaţia, dorinţa sunt numai câteva dintre ele. Timpul este însă, de cele mai multe ori, stăpân peste noi, el hotărăşte „când”. El apasă pe butonul nostru lăuntric şi ne eliberează energia creatoare. Noi trebuie numai să-l ascultăm şi să-l respectăm.

Îmi vine în minte exemplul romanului „Moromeţii”. Istoria acestui roman se întinde pe o perioadă de zece ani, poate şi mai mult. Preda povesteşte în „Viaţa ca o pradă” cum a lăsat romanul în sertar 10 ani. Probabil că „timpul” acelei cărţi nu venise, dar asta cu siguranţă nu avem de unde să ştim. Nimeni nu poate spune ce s-ar fi întâmplat cu „Moromeţii” dacă ar fi apărut cu 10 ani mai devreme. Un lucru însă am înţeles din asta… Toate trebuie făcute la timpul lor, fără grabă. Timpul are răbdare cu oamenii.

Pesemne că dorinţa de a scrie o carte care să iasă din „tiparul” moromeţian a fost foarte mare şi acest lucru a fost „buturuga” care a „deturnat” cursul literar al prozatorului. Marin Preda a fost atât de dornic să scrie această carte, încât nimic nu a mai contat. Timpul acestei cărţi venise.

  • Desele referiri la filosofi şi la istoria filosofiei, pe tot parcursul romanului, au pălit în faţa unei singure replici, care a rămas vie în mintea cititorilor: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Citat biblic, preluat şi de alţi scriitori. De ce tocmai această referire la un concept divin? Ce însemna dragostea pentru Marin Preda? Poate dorinţa ascunsă de a fi… cel mai iubit dintre scriitori? Sau poate ca Marin Preda ERA dragoste?

Este un citat din Biblie. Iniţial, romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” se termina altfel (şi puţini cunosc acest lucru), celebrul citat fiind adăugat de scriitor la a doua corectură pe spalturi. Norocul a făcut să pot recupera, cu ajutorul unei bune prietene de familie, pagina în care Preda face celebra corectura.

„Dacă dragoste nu e, nimic nu e” este concluzia la care a ajuns Marin Preda la capătul drumului, prin vocea personajului sau principal, Victor Petrini. „Şi atîta timp cât aceste trepte urcate şi coborâte de mine vor mai fi urcate şi coborâte de nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricînd: …dacă dragoste nu e, nimic nu e!…

Dragostea înseamnă pentru Marin Preda ceea ce probabil înseamnă pentru mulţi oameni. Iubire, echilibru, dăruire, ataşament… Lucruri pentru care merită să trăieşti, să scrii şi de ce nu … să mori.

Cf. sursa.