Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Categorie: Curs online de iconografie ortodoxă

Icoane ale Schimbării la față a Domnului

  Lumina dumnezeiască se revarsă din persoana lui Hristos. Și ea îi umple și pe cei din veșnicie…cât și pe cei din istorie.

 Ea, lumina, nu poate fi creată…pentru că țâșnește din El în mod natural, în mod firesc, pentru că e a Lui.

 De aceea e necreată și veșnică. Dar ea transfigurează materia și întru ea stau Sfinții Moise și Ilie și văd vedenie dumnezeiască Sfinții Apostoli.

Deși cu toții sunt pe munte…Sfinții Apostoli sunt iconizați ca și cum s-ar afla la poalele Taborului.

Dar asta pentru că cele trei piscuri iconizate ale Taborului sunt, de fapt, indicarea veșniciei. Că Domnul vorbește cu Sfinții Săi în veșnicie și nu în istorie.

Pentru că Icoana Transfigurării Domnului e o vedenie. O vedenie copleșitoare.

Apostolii sunt copleșiți de vedenie…dar fiecare dintre ei, în modul său personal, vede vedenia.

Aceeași realitate extatică…dar văzută în mod personal.

Pentru că avem aici un extaz în grup și nu unul avut de o singură persoană. 

*

Albastru deschis alternând cu albastru închis.

Înțelegere și neînțelegere în vedenie.

Pentru că nu putem cuprinde tot ceea ce ni se dă să vedem în mod extatic ci vedem și înțelegem numai pe măsura noastră duhovnicească.

*

De ce nu au fost iconizați cu aureole Sfinții Apostoli? O eroare flagrantă…Adesea regăsibilă…

Căci cum poți să vezi pe Dumnezeu…fără harul Său? Cum poți să Îl vezi fără…sfințenie, fără curăție a vieții?

Fiindcă atât Profeții cât și Apostolii sunt Sfinții Lui.

De ce însă cei trei nu au aureole…atâta timp cât raza Dumnezeirii coboară până la fiecare în parte?

Căci chiar raza iconizată aici…arată că cei trei sunt Sfinți.

*

Însă aici avem parte doar de mandorle concentrice, 4 la număr și nu de două mandorle în formă de cerc, o mandorlă în romb și alta în pătrat stilizat…ca sus.

Sus numai piatră…Aici apare și vegetație ascetică, puțină…

Dacă sus predomină albastrul…în Icoana de față roșul e al Sfântului Ioan, iubirea, Sfântul Petru e în dreapta, credința și Sfântul Iacov în stânga, nădejdea.

Cele trei virtuți teologice sunt exprimate prin cei 3 Apostoli.

*

Însă în această veche Icoană grecească adevărul e restaurat: toți Sfinții au aureole.

Și Sfântul Petru e în stânga, Sfântul Ioan Evanghelistul, imberb, cel mai tânăr, e plin de curăția și fecioria albului, pentru că el nu a avut soție ci a trăit în curăție, iar Sfântul Iacov în dreapta.

Și poziționarea lor cu fața spre noi și nu spre Domnul…arată copleșirea lor de slava dumnezeirii Sale.

*

Doi văzători de Dumnezeu vorbesc cu El: Moise și Ilie.

Ce lecție mai mare de teologie mistică decât asta mai putem cere…când Domnul a îngăduit doar lor prezența în jurul Său…în vedenia celor 3 Apostoli?

Pentru că scopul vieții creștine e vederea Lui…și nu o asceză indiferentă la experiența mistică a prezenței, a revelării lui Dumnezeu.

Tot efortul nostru este pentru a vedea slava Lui, pentru a fi transfigurați de El, pentru a fi umpluți de El de vedenii și de slavă dumnezeiască.

Icoana: Parabola fiului curvar

La o prietenă din Grecia, de pe Facebook, am găsit icoana de față, care nu îmi place ca mod pictural…dar pe care o vom dezbate din punct de vedere teologic.

Titlul articolului de față al cursului nostru e cel…vechi…din traducerile românești. Așa se spunea: fiul curvar și nu fiul pierdut, deși, după cum vom vedea…și una și alta dintre numiri/ traduceri sunt bune, pentru că amândouă se îmbină în persoana lui.

Dacă citim  Lc. 15, 13, aflăm că fiul cel mic și-a risipit averea…dar trăia și în desfrânări/ în curvii. Sau, mai degrabă…tocmai de aceea a ajuns cu porcii de la v. 15, pentru că a trăit în desfrânări / curvii, adică cu femei. Îi plăcea să facă sex…mai pe 2010, și a ajuns la munca cea mai de jos, oribilă, pentru un evreu al vremii sale.

În titlul icoanei avem trei termeni: parabolă (ca pe românește) + asotos + fiu (ca pe românește).

Însă, dacă îl traducem pe asotos ăsta, corelativ cu latinescul perditus, ne dă: fără nicio nădejde de siguranță materială (= lefter, falit, sărac lipit pământului); abandonat, părăsit, fără nimeni pe lume; stricat, destrăbălat; nestăpânit, nestăvilit; risipitor, cheltuitor; degenerat, căzut; fără ajutor, fără bogăție.

Însă părinții noștri din vechime, traducătorii români bisericești l-au tradus cu curvar…pentru că au identificat înlănțuirile cauzale: poftă, bani, curvie, femei, sex nestăvilit, muritor de foame, te apuci de furat etc.

Și de aceea, pe baza lui Lc. 15, 13: fiul cel mic = fiul cel curvar.

Prima observație: icoana nu are evenimentele expuse diacronic, adică unul după altul, așa cum se face în revistele de povești desenate, ci evenimentele sunt suprapuse. Unele detalii lipsesc…și zona centrală e dedicată lui Lc. 15, 20: întâlnirea fiului pocăit, fostul curvar…cu Tatăl ceresc.

Și începem să citim parabola iconizată din partea stângă, sus.

Niște porci negrii, 12 la număr (după ochii mei) pasc în jurul unui copac (copacul autonomiei umane, fără roade, fără realizări, fără bucurii adevărate, cerești). Tânărul, în loc să stea pe lângă porci, cum i-ar sta bine unui paznic la porci (Lc. 15, 15) e cocoțat în copac…și privește spre răsărit, el fiind în apusul păcatului.

Adică fiind în vârful destrămării, singur cuc, în buna părere de sine, când începe să gândească puțin, adânc, revăzându-și just viața: adică ce am vrut…și unde am ajuns cu curviile mele…își vine în sine (Lc. 15, 17), intuiește ce trebuie să facă cu viața lui.

Muntele, vârful de munte stă între cum era el…și cum a devenit el, când a lăsat porcii în urmă și țara păcatului și s-a făcut călător, prin asceză (că rușinea e o mare asceză), spre Tatăl.

În copac are un baston…După muntele mare al păcatului, după ce își asumă că e o căzătură umană…în comparație cu omul Sfânt, adevăratul statut al omului, oricare ar fi el, omul, iconarul i-a pus în băț o eșarfă, un prosop…roșu. De ce? Pentru că e sângele împăcării Mielului lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate. Cu alte cuvinte: oricine se pocăiește…se pocăiește din și prin harul lui Hristos, datorită iconomiei mântuirii lui Hristos pentru noi și iertarea e un dar al lui Dumnezeu, spre care vii cu toată durerea și rănile și dorul tău de izbăvire.

Dacă în copac e ca gânditorul de la Hamangia, înegurat și visător, cu viața rea înainte…după munte, fiul care se pocăiește se uită înapoi, cu frică, cu părul cam zburlit, privind cu groază…și cu recunoștință în același timp, că a scăpat de acolo. Însă privește înapoi…pentru că pocăința e o privire înapoi cu groază…și o mergere înainte, în același timp, cu bucurie și încredere în Domnul și Stăpânul  vieții noastre.

E ce spune Sfântul David: păcatul meu înaintea mea este pururea (Ps. 50, 4). E înainte, în memoria mea, ca să nu uit niciodată ce am făcut, de unde vin, din ce m-a scos Dumnezeu…și pentru ca să îți treacă cheful de…chefuri.

În locul celor  3 bărbați și, parcă, o femeie…care sunt prinși în horă…ar fi trebuit să fie, după logica evenimentelor parabolice: fiul pocăit și Tatăl ceresc. Însă hora de la final, de la Lc. 15, 32: să ne veselim și să ne bucurăm…e mai înainte de primirea lui de către Tatăl, lucru care pare cam dandoaselea, după care vine iertarea, îmbrățișarea fiului de către Tatăl, de la Lc. 15, 20, apoi e masa veseliei în Împărăția cerească, de la Lc. 15, 24, pentru ca jos, în partea dreaptă, la final de icoană, să apară înjunghierea vițelului cel gras de la Lc. 15, 23.

Însă nimic nu e anapoda în Icoană!

Pentru că veselia din ceruri și masa din ceruri, adică hora și masa, sunt, ca și iertarea…venirea lui Dumnezeu și a Sfinților la noi: paradoxale.  Pentru că Dumnezeu Se bucură, împreună cu toți Sfinții, de viața, de venire la viață a fiecărui om mort prin păcate și El ne ajută, de la prima noastră tresărire spre bine…ca să ne venim deplin în fire.

El nu așteaptă vindecarea noastră integrală, ca să ne ajute (pentru că nu se poate face fără El)…ci iese spre noi! Iese…pentru că, fără El, nu putem face nimic. Iar hora Împărăției sau iubirea lui Dumnezeu pentru noi e din veci…și nu apare după ce ne pocăim noi.

De aceea, înainte de îmbrățișarea Tatălui…hora iertării era în toi, pentru că îl aștepta…și ne așteaptă.

Dumnezeu nu e gelos pe noi!

Nu e Marele Anonim, Care are ceva cu noi, Se ascunde de noi…și nu vrea să ne ia la Sine!

El vrea să ne ia și ne ia și ne arată lucruri de ne stă mintea în loc…dar noi putem primi ce ne arată El pe măsura noastră…nu pe măsura Lui!

Și iertarea Lui ne întrece orice gând, pentru că Lui…I se face milă de prostia noastră, ne dă iarăși haină, ne dă iarăși har, ne dă iarăși bucurie din belșug (Lc. 15, 22-23)…chiar dacă noi am fost rătutiți de tot felul de pofte o vreme…

Remarcați, vă rog, roșul de pe fiul pocăit și albastrul de pe trupul Tatălui! Fiul e iertat prin sângele Fiului lui Dumnezeu și Tatăl primește, fără gelozie, fără ranchiună, fără mânie, pe fiul pocăit. Albastru = serenitate, pace adâncă, covârșitoare.

Numai că, dacă luăm seama la fiul pocăit seamănă cu Hristos și…părul său din cap, cu o cunună cu spini. De ce? Pentru că noi am fost creați după chipul Chipului Tatăl, adică al lui Dumnezeu Cuvântul și El a luat chipul nostru, făcându-Se om, pentru ca pe noi, oamenii, să ne facă să ne îmbrățișăm în Sine și împreună cu Sine, cu Tatăl.

Și când fiul e primit de către Tatăl, e primit pentru Hristos, întru Duhul Sfânt.

Iar dacă Fiul întrupat Se îmbrățișează cu Tatăl, prin aceasta toată umanitatea se împacă cu Tatăl, prin Hristos, întru Duhul Sfânt.

Mult roșu, adică sânge răscumpărător. Negrul de la porci, adică păcatul, patimile. Rocă dură, munte, pentru că păcatul e un munte mare…care nu poate fi zdrobit decât de lacrimile de…pocăință.

Cerul…în loc de-albastru e galben: pentru că parabola e pentru mântuire și e făcută prin har, ca icoană spre îndreptarea noastră. Iar masa cinei e un fel de stat în jurul Sfintei Mese, pentru ca să ne bucurăm dumnezeiește.

Vițelul, profetic, e Hristos Cel răstignit pentru noi…și nu apare deloc fiul cel mare, ceea ce ne privează de Lc. 15, 25-31 și care…așa cum mai spuneam, e foarte prost înțeles, înțeles ca un arogant…când el avea o viață sfântă…dar nu cunoștea…cât de milos e Domnul cu păcătoșii. Nici Îngerii din ceruri nu știau taina cea mare a milostivirii lui Dumnezeu cu păcătoșii, taina cea străină și s-au cutremurat și s-au umplut de multă înțelepciune și sfințenie, văzând ce face Fiul lui Dumnezeu pentru făpturile mâinilor Sale.

Adică fiul cel mare sau bătrân trebuie văzut ca reprezentantul Puterilor cerești și a Sfinților din vechime, care cunoșteau că Dumnezeu e Sfânt și Drept…dar nu și că e atât de milos cu oamenii, până a Se face om, a Se pogorî la Iad pentru oameni și a urca umanitatea de-asupra Puterilor cerești.

Adică să fim mai largi, mai cuprinzători când e vorba de cuvintele Domnului…adică, prin Duhul, să înțelegem mult mai profund ce e dumnezeiesc, mai teologic.

Amănunte iconografice la o icoană a Botezului Domnului

În primul rând trebuie să observăm că transcendența Tatălui (forma stelată din partea de sus a icoanei) și a Duhului (sub forma porumbelului, Care vine în Fiul de la Tatăl) e în culoare închisă.

Întuneric fără margini = transcendența lui Dumnezeu, de necuprinsul ființei Preasfintei Treimi.

Toată ambianța icoanei e în galben, e plină de slava lui Dumnezeu.

Ambele capete muntoase sunt ca niște flăcări spre cer și apa dintre ele, în care Domnul se botează, e ca o strâmtoare. E calea cea strâmtă, pe care nu se calcă oricum…

Cu frică, robul (Sfântul Ioan Botezătorul) atinge creștetul Stăpânului. Sfântul Ioan e ascetic, e în acțiune, e plin de dinamism. Nimic nu stă, nu e încremenit în icoana aceasta.

Fiul Se botează de la Ioan dar El e în acțiune, pentru că voia Sa e voia Tatălui și a Duhului, e una cu a Lor. E plin de dor pentru mântuirea noastră.

În jurul coapselor Domnului e culoarea roșu…pentru că El e spre moarte, spre moartea de bunăvoie.

Acest lucru spune Ioan: Acesta e Mielul lui Dumnezeu…despre care profețise Isaia în Is. 53.

Patru Îngeri slujesc Domnului: unul privește către Domnul, altul către Tatăl și Duhul, al treilea către al patrulea iar al patrulea către Domnul, pentru că de la Tatăl, prin Fiul întru Duhul se desăvârșește întreaga iconomie a mântuirii oamenilor.

Priviri comunionale și iubitoare. Privirea e în comuniune, arată comuniunea. Când întorci capul de la fața lui Dumnezeu, când nu mai privești către El atunci…ești singur, ești în afara comuniunii, a vieții, a veșniciei.

Apa e închisă, pentru că e plină de har. E plină de transcendență. Ea ne duce de pe pământ la cer pentru că e Botezul nostru.

Un om căzut, cu aripi negre, în partea stângă, în modul cum privim spre icoană și el e…plin de roșu, de sângele lui Hristos, pentru că prin sângele Lui avem Botez și mântuire…pentru ca, în partea dreaptă, să îl avem pe șarpele cel vechi, pe Satana plin de sângele Mielului, legat, rușinat, abia răsuflând…

Adică vreți să vorbiți despre soteriologie? Vorbiți despre Hristos!

Vreți să vedeți cine sunteți? Raportați-vă la Hristos, Dumnezeu și om.

Vreți să vorbiți despre demonologie? Demonologia ține de hristologie, ține de ce a făcut Hristos pentru noi, care include și coborârea Sa în Iad.

Sub Sfântul Ioan e iconizat copacul…și securea care stă la rădăcina copacului. Cine e copacul? Omul, orice om. Iar copacul care nu face roade…e tăiat. E tăiat cu securea, adică moare, îl înghite Iadul.

În fresca Judecății Domnului, Iadul e ca o ditamai dihanie, un monstru cu gura mare, care tinde să înghită tot.

Aici, diavolul cel încuibat în apă e umilit, e dezarmat. Stă ca o fâță la mal, ca un mic pește, ca un slab răpitor, pe sub mal.

În centrul apei, adică al lumii, a venit singura Persoană, Care a personalizat umanitatea până la gradul cel mai de sus: Hristos, Dumnzeu și om. El e centrul lumii și al istoriei, pentru că Dumnezeu e centrul veșniciei și al existenței.

Din El vin toate și…în El, numai în El, întregul cosmos se poate odihni.

Teofania Domnului. Revelarea lui Dumnezeu, a  Celui care a luat chip de om, Care a devenit față pentru a privi pe om în față, de la proximă intimitate trupească și sufletească.

Și Cel care S-a făcut ca noi, afară de păcat…Se botează pentru noi, ca să facă din inima noastră de piatră…o inimă de carne, o inimă care să plângă, să se bucure, să se minuneze și nu să stea nefolositoare.

Botezul Domnului ne spune că suntem plin de apa harului, că suntem cu Dumnezeu și că trebuie să lucrăm cu multă însuflețire, cu multă dragoste, cu multă deșertare de sine în via  Domnului.

El e cu noi și nimeni împotriva noastră!

Teologia icoanei Schimbării la Faţă a Domnului [lecţia a 3-a]

Icoana Cincizecimii [lecţia a doua a cursului online de iconografie]

Înălţarea Domnului [lecţia 1 a cursului online de iconografie ortodoxă]

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén