Confesiunea de la Craiova, 29 noiembrie 2022
Iubiții mei confrați,
în articolul meu, trimis coparticipanților la acest Simpozion, am început cu afirmația că mi-am făcut Teza Doctorală ca pe o lucrare autobiografică. Și am lăsat lucrul acesta neexplicat. Pentru că, luminat de Dumnezeu, atunci când am scris-o, mi-am zis: „Hai să fiu confesiv!…Căci acolo și așa n-o să fie niciunul care să zică lucrurilor pe nume”. Adică, vă rog să ne urcăm în cer!
Și am să vă vorbesc despre 4 vederi dumnezeiești ale mele pentru a face acest lucru: pentru a ne urca în cer, de unde vine fundamentul teologiei. Prima: de la 17 ani, a doua: de la 18 ani, iar a 3-a și a 4-a din ziua de 17 septembrie 2005, când am fost făcut Preot, apoi Duhovnic.
Prima, cea de la 17 ani, s-a petrecut așa: După ce devorasem biblioteca Profesoarei mele de Biologie, ea mi-a zis: „Vrei să te duc la cineva interesant pentru tine?”. Și eu i-am zis: „Cum să nu!”. Și mă trimite la un fost deținut politic, închis în mai multe închisori comuniste, unde și-a sfințit viața, pentru ca să vorbesc cu el. Și Profesoara mea m-a trimis la casa lui – căci el avea și casă și apartament – și eu ajung la el la poartă…Iar Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu – cel care îmi va fi Părintele meu duhovnicesc pentru 10 ani de zile, eu fiind singurul lui ucenic și moștenitorul operei sale manuscrise –, a ieșit din casă…Și eu eram la distanța de nici 10 metri de el. Și, în locul lui, din cer și până în pământ, am văzut un stâlp de lumină dumnezeiască, care m-a zdrobit cu totul. Căci eu eram la poartă, cu nesimțirea mea și cu ideea că „am” cunoaștere teologică, pentru că eram seminarist „tare” de 17 ani, și vederea aia m-a făcut ghem…Pentru că mi-am dat seama că în fața acestui om dumnezeiesc, eu nu trebuie să am niciodată nesimțirea să cred că știu lucruri teologice în fața lui. Căci mi-am dat seama că acest om dumnezeiesc, dacă Dumnezeu mi l-a descoperit în felul acesta atât de copleșitor, mi l-a arătat pentru ca eu să-i fiu un ucenic credincios întru toate. Asta s-a întâmplat la 17 ani!
Datorită sfintelor lui rugăciuni, la 18 ani, am avut o altă vedenie, despre care am să vă vorbesc. Iar pentru mine ucenicia a însemnat comentarii pe texte. Dânsul era Profesor de Engleză. Iar noi amândoi, în Academia duhovnicească de la Turnu Măgurele, adică în aceea din casa sa, în comparație cu Școala de la Păltiniș, noi am făcut comentarii pe Dumnezeiasca Scriptură, pe opera lui, pe care am publicat-o integral, și are 2.429 de pagini în ediția TPA, pe Sfinții Părinți, pe filosofi, pe artiști, pe toată lumea mare, atâta timp cât eu, pe atunci, scriam poezie și proză, citeam mult, mă nevoiam ascetic la modul extenuant, dar, în același timp, eram un banal seminarist la Turnu Măgurele…
Și, la 18 ani, pe când citeam Filocalia a 2-a, pe Sfântul Maximos Mărturisitorul, într-o mizeră cameră de cămin, unde eram vreo 5-6 în cameră, stând la masă și citind, am avut o vedere extatică, care nu știu cât a durat, dar nimeni din cameră n-a sesizat nimic. Deci n-am căzut de pe scaun, pentru că citeam la masă, pe scaun, nici nu s-a petrecut ceva aparte în exteriorul meu, pentru că nimeni n-a remarcat nimic. Așa că puteam să tac din gură, că tot filosof rămâneam, pentru că nu s-a prins nimeni. Și atunci am văzut Împărăția lui Dumnezeu ca pe o mare de oglinzi dumnezeiești! În care am simțit și am înțeles dumnezeiește, imediat ce am început să le văd, că acele oglinzi dumnezeiești erau Sfinții Îngeri și Sfinții lui Dumnezeu. Și ei comunicau cu mine într-un mod direct în vedenie, fără cuvinte, fără nimic, pentru că mă încredințau tainic, interior, despre cine sunt ei. Căci aceste oglinzi preasfinte îmi vorbeau interior, fără cuvinte, și mă străluceau dumnezeiește, învățându-mă lucruri dumnezeiești. Iar când am ieșit din această vedenie, care nu știu cât a durat, cineva din cameră mi-a zis: „Băi, trebuie să mergem la masă!”. Era vorba de masa la cantină, pentru că era pe la prânz. Și când am ieșit din starea extatică, nu mi-am dat seama că avusesem o vedenie și că ea s-a terminat. Numai după vreo 20 de minute am înțeles această minune ce s-a petrecut cu mine. Pentru că eram atât de vesel și de ușor în toată ființa mea, fiind sfințit și întărit dumnezeiește de slava lui Dumnezeu care coborâse în mine.
Însă vederea extatică de la 18 ani am văzut-o numai pentru rugăciunile Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, ale Părintelui meu duhovnicesc, care s-a rugat pentru mine. Și numai el putea să îmi dea o asemenea harismă prin sfintele lui rugăciuni.
De la vârsta de 18 trecem la vârsta de 27 de ani! Ca să vorbim despre cele două vedenii din ziua de 17 septembrie 2005, pe când scriam Teza Doctorală despre Sfântul Simeon Noul Teolog. Însă, pe acestea două din urmă le-am trăit pentru rugăciunile Dumnezeiescului meu Episcop, ale Preasfințitului Galaction Stângă. Iar Episcopul mă cheamă și îmi zice ziua. Căci m-a hirotonit Diacon ÎPS Irineu Popa, la Roșiori de Vede, pentru că era în vizită și Preasfințitul Galaction a zis: „Hirotoniți-l dumneavoastră!”, iar PS Galaction Stângă m-a hirotonit Preot și m-a hirotesit Duhovnic la Alexandria.
Iar când ÎPS Irineu Popa, pe atunci Episcop, m-a hirotonit Diacon în curtea Bisericii, afară, unde s-a slujit Dumnezeiasca Liturghie, era să mă sugrume acolo, jos, unde m-a hirotonit. Pentru că, dânsul stând în cârjă, a uitat că la hirotonie, gâtul ăstuia de jos, de la picioarele sale, e mai firav…Și s-a lăsat pe capul meu, abia am respirat, s-a terminat hirotonia cu bine și m-am împărtășit pentru prima oară cu întregul Dumnezeiesc Potir, umplându-mă de sfințenia de foc a Domnului.
Iar, după două săptămâni, am fost chemat pentru hirotonia întru Preot. Bineînțeles, nu îmi spusese Dumnezeu mai înainte ce surprize are să reverse întru mine. La Alexandria mă hirotonește Preot! Fără nicio așteptare, când mă aflam jos, la colțul Sfintei Mese, am prima vedere dumnezeiască. În care Dumnezeu îmi arată adâncul de taină al Dumnezeieștii Preoții. Și atunci am văzut o mare de lumină dumnezeiască, care m-a încredințat că Dumnezeiasca Preoție e dăruire plină de iubire, de gingășie, de paternitate și de maternitate duhovnicească în același timp față de toți. Și că eu, cât timp voi fi Preot de aici încolo, trebuie să fiu foarte iubitor și să îmi asum întreaga umanitate vie și adormită, trecută și viitoare, în rugăciunea mea. Pentru că toți sunt confrații mei și, dacă vrei să intri în Împărăția lui Dumnezeu, trebuie să îți placă toți și să te rogi pentru toți.
La câteva minute după mă hirotesește Duhovnic. Hirotesia întru Duhovnic, după cum știți, e în fața poporului. Pentru că Duhovnicul asta manageriază: sufletele oamenilor. Și, când eram acolo, sub mâinile Sfântului meu Episcop – căci cele două vedenii ale acelei zile sunt datorită sfintelor lui rugăciuni – am văzut o mare de foc dumnezeiesc, prin care am înțeles că așa arată harul curățitor de păcate. Căci el trece prin mâinile mele, ale nevrednicului și ale păcătosului Preot Duhovnic, dar îl curățește, îl luminează și îl sfințește pe omul care se spovedește cu căință și cu inimă sinceră.
Și acestea sunt cele care înseamnă pentru mine experiență dumnezeiască. Nu vă mai vorbesc și despre altele, ci v-am vorbit despre astea, pentru că deja le-am făcut publice cumva în predicile mele online. Și iată, pe 6 decembrie 2022, împlinesc 16 ani de creație online, ceea ce înseamnă, în pagini de carte, 55.986 de pagini de carte, după cum o să vedeți în predica din acea zi dedicată acestui eveniment. Și aceste cărți sunt darul meu pentru dumneavoastră și pentru copiii dumneavoastră și pentru viitorime, plus câteva mii de articole pe platforma noastră Teologie pentru azi.
Iar datorită acestor experiențe dumnezeiești și a uceniciei mele față de cel mai mare Sfânt mistic al secolului al 20-lea, față de Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, pe numele lui mirenesc: Ilie Mocanu, care a trăit câteva luni de zile în lumina dumnezeiască, în mod neîntrerupt, și auziți unde: la Gherla, în închisoare, am putut să scriu despre Sfântul Simeon, Părintele nostru. Căci cineva, ieri, spunea că numai unul dintr-o generație are vedenii dumnezeiești. Da, unul ca ăsta, ca Sfântul Ilie al meu, e unul dintr-o generație! Căci el a ajuns la treapta cea mai înaltă a rugăciunii, care este vederea dumnezeiască neîntreruptă. Adică aceea de a sta zile întregi în vedere dumnezeiască și a vedea lucrurile preamari ale lui Dumnezeu. Despre ăsta spunea Sfântul – despre care Părintele Ică jr. spune că e „nestorian”, dar despre care eu spun că e ortodox – Isaac Sirul. Și despre unul ca acesta spunea Dumnezeiescul Isaac, Părintele nostru, că e unul la o generație și care stă în lumina lui Dumnezeu, încă de aici, zile în șir.
Și d-aia am scris Teza mea…Iar când am început eu să o scriu, Sfântul Simeon, după cum v-am spus și ieri, era bun pentru Spiritualitate, pentru Morală, pentru chestiuni adiacente, dar nu pentru Dogmatică. Căci mai nimeni nu îl considera Teolog la București. Și n-am văzut niciun teolog român până acum, care să aibă inima plină față de Sfântul Simeon Noul Teolog, pentru că mai toți îi impută una sau alta. Însă eu n-am nimic să-i imput, pentru că îl iubesc deplin.
Și vă mai fac o singură indiscreție! Aici, împreună cu mine, de-a dreapta și de-a stânga mea, stau Sfântul Simeon Noul Teolog și Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părinții noștri. Aici, când eu vă vorbesc! Indiscrețiile duhovnicești, pe care, în fața unor oameni duhovnicești, nu le-aș fi făcut, pentru că oamenii duhovnicești se înțeleg din priviri, căci nu mai trebuie să zică mai multe, acum vi le-am spus, pentru că dumnealor mi-au spus să vă spun toate astea…
Îmi cer iertare dacă par impertinent! Sunt, când vine vorba despre adevăr. Și am o impertinență maximă. Vă rog s-o practicați și dumneavoastră! Dar eu practic impertinența asta, în primul rând, față de mine. Se numește, în termeni duhovnicești, certare, judecare și admonestare de sine. Eu mă admonestez continuu, lucru pe care îl făcea și Sfântul Simeon Noul Teolog. Pe mine însumi mă mustru, mă cert întotdeauna pentru patimile mele, care sunt multe și grele și sunt foarte evidente, pe lângă aceste vederi dumnezeiești. Căci nu sunt nepătimitor, am multe patimi, mi le asum, le văd, și sunt tranșant și cu patimile mele, dar și cu câte nu facem pentru teologia românească. Căci teologia românească e teologie ecumenică, adică pentru întreaga lume, pentru întreaga Biserică. Vă mulțumesc pentru răbdare și îmi cer iertare pentru sincerități, dar n-am avut încotro!