Categorie: Cuvinte duhovnicești

Sfântul Simeon avea 360 de ani când L-a primit în brațele Sale pe Domnul, pe când Sfânta Anna avea 84 de ani. Cu alte cuvinte, nu ești niciodată atât de bătrân încât să nu poți să-L primești pe Domnul în tine însuți.

Saint Simeon was 360 years old when he received the Lord into his arms, while Saint Anna was 84. In other words, you are never too old to receive the Lord into yourself.

San Simeon aveva 360 anni quando accolse il Signore tra le sue braccia, mentre Sant’Anna ne aveva 84. In altre parole, non si è mai troppo vecchi per accogliere il Signore in sé.

San Simeón tenía 360 años cuando recibió al Señor en sus brazos, mientras que Santa Anna tenía 84. En otras palabras, nunca eres demasiado viejo para recibir al Señor en ti mismo.

Sanctus Simeon trecentos sexaginta annos natus erat cum Dominum in ulnas suas accepit, Sancta autem Anna octoginta quattuor. Aliis verbis, numquam nimis senex es ad Dominum in te recipiendum.

Ο Άγιος Συμεών ήταν 360 ετών όταν δέχτηκε τον Κύριο στην αγκαλιά του, ενώ η Αγία Άννα ήταν 84. Με άλλα λόγια, ποτέ δεν είσαι πολύ μεγάλος για να δεχτείς τον Κύριο μέσα σου.

Și dacă Îl primești în tine, El este pacea și bucuria Ta, e mântuirea Ta cea veșnică. Και αν Τον δεχτείς μέσα σου, Αυτός είναι η ειρήνη και η χαρά σου, Αυτός είναι η αιώνια σωτηρία σου. And if you receive Him into yourself, He is your peace and joy, He is your eternal salvation.

Într-un interviu recent despre providența dumnezeiască, Părintele George Remete considera că trebuie să fim onești cu familia îndurerată, atunci când trebuie să predicăm la moartea copilului lor. Să mărturisim că nu știm pentru ce Dumnezeu le-a luat copilul și să purtăm împreună cu ei suferința lor. Dar dacă știm pentru ce a murit copilul lor? Dacă știm, din luminarea lui Dumnezeu, adevăruri profunde despre ei, despre cei care acum sunt îndurerați în mod real, dar nu sunt niște „Sfinți”. Că marea problemă a îndureraților e că ei nu își asumă, adesea, niciun păcat. Copilul moare, ei sunt îndurerați, dar Dumnezeu nu greșește niciodată!

Spre exemplu, ai o malformație sau ai un defect din naștere, pentru că părinții tăi n-au fost atenți la tine în pântece și nici după aceea. Boala ta e neatenția sau neștiința lor. Boala se vede, e evidentă în tine, pentru că tu ai retard. Dar dacă păcatele lor nu sunt văzute de către toți, asta nu înseamnă că ele nu există. Malformația e vizibilă, dar și păcatul e vizibil pentru ochi duhovnicești. Și când tu vezi păcatele lor în ei înșiși, dar în același timp ei se dau de „nevinovați”, nu explicații le trebuie pentru moartea copilului lor, ci pocăință. Căci Dumnezeu nu face greșeli niciodată, ci numai noi facem.

Așa că problema morții premature sau a marii suferințe nu e o „eroare” din partea lui Dumnezeu, ci e o școală a maturizării. E o invitație la ieșirea din mințirea de sine. Dumnezeu Se atinge de tine și de casa ta, te umple de suferință, nu pentru că e „sadic”, nu pentru că „Îi place să te vadă suferind”, ci pentru ca să te facă să ieși din minciuna ta la o reală viață cu El. Pentru că viața de sfințenie e reala viață a ta, a omului, și reala viață pe care El o cere de la noi toți.

…este un pelerinaj de suflet. Pentru că mergi, ca Preot, să vestești praznicul Nașterii Domnului întregii comunități, să îl vestești teologic. Pentru că integrezi astfel întreaga comunitate în bucuria sărbătorii, în bucuria prăznuirii.

De dimineață și până seara cânt troparul Nașterii Domnului, salut, binecuvânt, mă rog, stau de vorbă cu oamenii, transpir abundent, stau la masă, mă bucur. Dar dincolo de toate mă împlinesc duhovnicește. Pentru că întâlnirea cu oamenii e o întâlnire bucuroasă, e o întâlnire de suflet și la fel sunt și discuțiile noastre.

Am trăit acest pelerinaj sfânt de copil, pe când eram ajutorul Părintelui Ștefan Cimpoeru, iar mai apoi ca Preot. Și din ambele ipostaze m-am bucurat la fel de mult de oameni, de bucuria oamenilor. Pentru că în fața Sfintei Icoane a Nașterii Domnului cu toții devenim copii, cu toții avem altă inimă, pentru că ne pătrundem de starea de a fi colindătorii lui Dumnezeu.

Omul credincios simte că a venit Dumnezeu la el acasă atunci când îl primește pe Preot. Pentru că simte harul lui Dumnezeu în el însuși. Primirea Preotului e primirea lui Dumnezeu în casa lui, pentru că el îl primește pe cel care i-L vestește pe El.

Și anul trecut s-a petrecut acest lucru și acum doi ani și acum trei ani…Însă de fiecare dată venirea Preotului e alta și inima ta e alta. Pentru că omul crește în vârstă, dar și în credința lui. Și de fiecare dată venirea Preotului și primirea lui e un eveniment benefic, e un eveniment bisericesc, pentru că Dumnezeu e prezent, e cu noi și va fi cu noi.

Și rămânerea noastră în credință înseamnă creșterea noastră în viața cu Dumnezeu, pentru ca în fiecare zi să avem noi înțelegeri despre El și despre noi și despre întreaga existență.

Când un câine te iubește, el te ascultă. Și stă mereu cu urechile ascuțite, atente la tine și la mișcările din jurul tău. Pentru că a te iubi înseamnă a te apăra.

Dar și noi facem același lucru când iubim: suntem mereu atenți, suntem protectori, suntem mereu lângă cei pe care îi iubim.

Și a fi cu ei nu înseamnă a-i înlocui, nu înseamnă a le purta bolile sau necazurile, ci a-i sprijini în toate acestea. Înseamnă a fi martorul vieții lor, dar și încurajarea continuă în tot ceea ce fac.

Pentru că fiecare trebuie să biruie de unul singur. Fiecare are propria lui Cruce, propria lui asceză mântuitoare. Dar tu, fratele și iubitul lor, îi ajuți pentru că ești mereu cu ei, pentru că îți pasă de ei, pentru că nu te imaginezi fără ei.

Și când unul pleacă mai înainte, ceilalți îl poartă pe mai departe în ei. Se roagă pentru el, dau milostenie pentru el, sunt cu el. Pentru că nimic nu ne desparte de cei pe care îi iubim. Absolut nimic.

Cu oamenii grabei nu am fost și nu pot fi niciodată prieten. Pentru că eu nu mă grăbesc interior. Și nu mă grăbesc în munca mea, pentru că știu că lucrurile mari, reale, autentice, nu pot fi grăbite. Cei care se grăbesc nu au nimic clar în mintea lor. Și te grăbesc și pe tine, crezând că astfel rezolvă rapid lucrurile. Dar lucrurile nu se rezolvă în grabă, ci doar cu multă atenție! Și atenția cărții e atenția pe care o are scriitorul, care știe că lucrurile se fac la timpul lor, fără grabă.

Oamenii se grăbesc pentru că nu au liniște interioară. Omul liniștit se scufundă în cuvinte, se bucură să vorbească, se bucură să îmbrățișeze, se bucură să se dăruie. Cărțile nu se pot naște decât din liniște, decât din multă pace interioară, și la fel și oamenii duhovnicești. Trebuie să ai ce transmite și să te simți bine făcând asta. Trebuie să te împlinească scrisul, să vezi cum faci pași mari, enormi în înțelegerea de sine și a lumii, cum urci mereu spre înțelegeri tot mai mari.

Predica, referatul științific, cartea, munca de corectură se nasc din liniște, din libertate interioară, din bucurie. Ca să te bucuri trebuie să dărui bucurie. Ca să scrii bine, împlinitor, trebuie să dărui pacea, bucuria, așezarea ta interioară. Pentru că acestea trec dincolo de cuvinte: în omul care te citește, care te aude cu sufletul lui.

Fac pași mari, nervoși, se pierd în detalii, se agită interior, uită și o iau de la capăt, pentru că nu sunt ei înșiși. Nu le fac pe toate cu atenție, cu stăpânire de sine, cu eleganță, cu dexteritate, cu profesionalism. Însă, dacă faci toată ziua ceva anume, lucrurile vin de la sine. Sunt în firescul vieții tale. Dar dacă te apropii rar și foarte rar sau deloc de munca scrisului și a editării lucrurile ți se par fenomenal de grele. Dar mintea ta e îngreunată, e leneșă, nu știe ce să facă! Pentru că, dacă ai lucra cu mintea ta zilnic, mâinile tale ar zbârnâi pe taste. Scrisul profesionist e aidoma cântatului la pian: nu te mai uiți pe ce apeși, ci la ce gândești. Te gândești la fraze și nu la literele pe care le apeși.

Dar asta nu e grabă, ci scris! Așa se scrie: cu atenție la gândurile tale. Și la fel se merge și pe stradă: cu atenție la gânduri, la gesturi, la priviri și nu la pașii pe care îi faci.

Oamenii grabei sunt oamenii pierderii timpului.

Oamenii grabei nu îmi sunt prieteni, pentru că nici lor nu își sunt prieteni.

Lucrurile cele mai greu de suportat sunt cele care se termină brusc, deodată, fără atenționare. Și mulți caută rațiunile acestor lucruri, dar ele stau în Dumnezeu și nu în oameni. Dumnezeu rânduiește astfel lucrurile! Noi ne lamentăm și ne tot întrebăm de ce a trebuit să moară soția mea la vârsta asta, de ce a murit în accident fiica mea, de ce, de ce? Însă doar El știe de ce! Noi speculăm în lipsa unei luminări de la Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu ne-ar lumina și am cunoaște cu adevărat pentru ce a murit cineva în floarea vârstei sau în mod neașteptat, atunci am vedea că logica lui Dumnezeu este imbatabilă. Pentru că El a vrut binele omului, binele lui real, și nu răul lui.

Însă omul credincios știe că Dumnezeu are întotdeauna dreptate. Și el nu se îndoiește de voia Lui, ci doar vrea să înțeleagă. Și Dumnezeu ne luminează să înțelegem lucrurile grele, care țin de noi și de alții, dacă ele ne sunt de folos. Pentru că Dumnezeu voiește ca noi să trăim în pace, împăcați cu El și cu toți. El voiește să nu ne tulburăm, ci să ne bucurăm duhovnicește în viața noastră, pentru că noi îi putem ajuta mereu pe cei adormiți ai noștri prin ceea ce facem pentru ei.

Căci cei morți sunt vii prin sufletele lor. Nimeni nu e uitat de Dumnezeu! Toți suntem înaintea Lui și pentru toți ne putem ruga, ne putem ruga pentru mântuirea tuturor. De aceea, întrebările se transformă în rugăciune când aștepți să înțelegi voia lui Dumnezeu. Lupta cu Dumnezeu nu e rezolvarea necunoscutelor din viața noastră, ci aruncarea noastră în Iad. Căci răspunsurile noastre sunt de la El, El are toate răspunsurile de care avem nevoie, dar tot El e mântuirea tuturor. Și dacă ne pasă de cei care au plecat în mod neașteptat de lângă noi, atunci pe El trebuie să Îl rugăm pentru mântuirea lor. Pentru că El poate să-i mântuie pe toți oamenii.

Când m-am trezit din somnul ideologic, mi-am dat seama că trebuie să o iau de la capăt, că trebuie să reînvăț toate lucrurile. Aveam 12 ani și trezirea mea s-a produs odată cu convertirea mea. Pentru că am trecut de la ce mă învățaseră oamenii la ce mă va învăța Dumnezeu.

Manualele școlare erau și sunt ideologice. Fără bibliografie, fără pluralitate, fără dezbatere, ele par atotștiutoare, când ele sunt confecționate de niște autori cu priviri înguste, pe care nimeni nu îi trage la răspundere. Iar eu am început de la 12 ani greul drum de a verifica toate lucrurile, de a lua totul de la capăt, mai ales în domeniul cunoașterii.

Cititul înseamnă pentru mine verificare. Nu mă interesează ce spune manualul, cartea, tratatul, ci sursele citate. Eu mă duc și verific ce hram poartă autorul. Dacă e corect, dacă citează sursele, atunci e un prieten al adevărului și al meu. Dacă e plagiator, dacă fură cum respiră, n-am ce discuta cu el și cartea lui e maculatură, pierdere a timpului.

Și de la 12 ani până acum, când am să împlinesc 47 de ani, a citi înseamnă a verifica. Pentru că numai lucrurile veridice sunt adevărurile de care ai nevoie.

Ideologia își face treaba cu tine. Te minte pentru că nu o interesează de mântuirea ta. Pe ea o interesează proștii docili, cei care cred tot ce li se spune. Dacă vrei să ieși din turma îndoctrinării e nevoie să verifici informațiile, să faci experiențe în mod direct. Ca să vezi dacă borcanul cu mâncare e așa cum ți se spune și să înțelegi că virtuțile n-au nimic de-a face cu viciile.

Dau slavă lui Dumnezeu neîncetat pentru trezirea mea din somn. Aș fi rămas un mințit peren, care nu m-aș fi interesat niciodată de adevăr. Aș fi mâncat, aș fi băut, m-aș fi distrat prostește, stricându-mi sănătatea, și aș fi murit în mod banal. Însă acum trăiesc cu El și pentru El, mă bucur mereu de sfințenia Lui, pentru că El, Viața lumii, e și Viața mea. Pentru că am consimțit să trăiesc cu El și nu în mințire de sine continuă.