Categorie: Cuvinte duhovnicești

Într-un interviu recent despre providența dumnezeiască, Părintele George Remete considera că trebuie să fim onești cu familia îndurerată, atunci când trebuie să predicăm la moartea copilului lor. Să mărturisim că nu știm pentru ce Dumnezeu le-a luat copilul și să purtăm împreună cu ei suferința lor. Dar dacă știm pentru ce a murit copilul lor? Dacă știm, din luminarea lui Dumnezeu, adevăruri profunde despre ei, despre cei care acum sunt îndurerați în mod real, dar nu sunt niște „Sfinți”. Că marea problemă a îndureraților e că ei nu își asumă, adesea, niciun păcat. Copilul moare, ei sunt îndurerați, dar Dumnezeu nu greșește niciodată!

Spre exemplu, ai o malformație sau ai un defect din naștere, pentru că părinții tăi n-au fost atenți la tine în pântece și nici după aceea. Boala ta e neatenția sau neștiința lor. Boala se vede, e evidentă în tine, pentru că tu ai retard. Dar dacă păcatele lor nu sunt văzute de către toți, asta nu înseamnă că ele nu există. Malformația e vizibilă, dar și păcatul e vizibil pentru ochi duhovnicești. Și când tu vezi păcatele lor în ei înșiși, dar în același timp ei se dau de „nevinovați”, nu explicații le trebuie pentru moartea copilului lor, ci pocăință. Căci Dumnezeu nu face greșeli niciodată, ci numai noi facem.

Așa că problema morții premature sau a marii suferințe nu e o „eroare” din partea lui Dumnezeu, ci e o școală a maturizării. E o invitație la ieșirea din mințirea de sine. Dumnezeu Se atinge de tine și de casa ta, te umple de suferință, nu pentru că e „sadic”, nu pentru că „Îi place să te vadă suferind”, ci pentru ca să te facă să ieși din minciuna ta la o reală viață cu El. Pentru că viața de sfințenie e reala viață a ta, a omului, și reala viață pe care El o cere de la noi toți.

…este un pelerinaj de suflet. Pentru că mergi, ca Preot, să vestești praznicul Nașterii Domnului întregii comunități, să îl vestești teologic. Pentru că integrezi astfel întreaga comunitate în bucuria sărbătorii, în bucuria prăznuirii.

De dimineață și până seara cânt troparul Nașterii Domnului, salut, binecuvânt, mă rog, stau de vorbă cu oamenii, transpir abundent, stau la masă, mă bucur. Dar dincolo de toate mă împlinesc duhovnicește. Pentru că întâlnirea cu oamenii e o întâlnire bucuroasă, e o întâlnire de suflet și la fel sunt și discuțiile noastre.

Am trăit acest pelerinaj sfânt de copil, pe când eram ajutorul Părintelui Ștefan Cimpoeru, iar mai apoi ca Preot. Și din ambele ipostaze m-am bucurat la fel de mult de oameni, de bucuria oamenilor. Pentru că în fața Sfintei Icoane a Nașterii Domnului cu toții devenim copii, cu toții avem altă inimă, pentru că ne pătrundem de starea de a fi colindătorii lui Dumnezeu.

Omul credincios simte că a venit Dumnezeu la el acasă atunci când îl primește pe Preot. Pentru că simte harul lui Dumnezeu în el însuși. Primirea Preotului e primirea lui Dumnezeu în casa lui, pentru că el îl primește pe cel care i-L vestește pe El.

Și anul trecut s-a petrecut acest lucru și acum doi ani și acum trei ani…Însă de fiecare dată venirea Preotului e alta și inima ta e alta. Pentru că omul crește în vârstă, dar și în credința lui. Și de fiecare dată venirea Preotului și primirea lui e un eveniment benefic, e un eveniment bisericesc, pentru că Dumnezeu e prezent, e cu noi și va fi cu noi.

Și rămânerea noastră în credință înseamnă creșterea noastră în viața cu Dumnezeu, pentru ca în fiecare zi să avem noi înțelegeri despre El și despre noi și despre întreaga existență.

Când un câine te iubește, el te ascultă. Și stă mereu cu urechile ascuțite, atente la tine și la mișcările din jurul tău. Pentru că a te iubi înseamnă a te apăra.

Dar și noi facem același lucru când iubim: suntem mereu atenți, suntem protectori, suntem mereu lângă cei pe care îi iubim.

Și a fi cu ei nu înseamnă a-i înlocui, nu înseamnă a le purta bolile sau necazurile, ci a-i sprijini în toate acestea. Înseamnă a fi martorul vieții lor, dar și încurajarea continuă în tot ceea ce fac.

Pentru că fiecare trebuie să biruie de unul singur. Fiecare are propria lui Cruce, propria lui asceză mântuitoare. Dar tu, fratele și iubitul lor, îi ajuți pentru că ești mereu cu ei, pentru că îți pasă de ei, pentru că nu te imaginezi fără ei.

Și când unul pleacă mai înainte, ceilalți îl poartă pe mai departe în ei. Se roagă pentru el, dau milostenie pentru el, sunt cu el. Pentru că nimic nu ne desparte de cei pe care îi iubim. Absolut nimic.

Cu oamenii grabei nu am fost și nu pot fi niciodată prieten. Pentru că eu nu mă grăbesc interior. Și nu mă grăbesc în munca mea, pentru că știu că lucrurile mari, reale, autentice, nu pot fi grăbite. Cei care se grăbesc nu au nimic clar în mintea lor. Și te grăbesc și pe tine, crezând că astfel rezolvă rapid lucrurile. Dar lucrurile nu se rezolvă în grabă, ci doar cu multă atenție! Și atenția cărții e atenția pe care o are scriitorul, care știe că lucrurile se fac la timpul lor, fără grabă.

Oamenii se grăbesc pentru că nu au liniște interioară. Omul liniștit se scufundă în cuvinte, se bucură să vorbească, se bucură să îmbrățișeze, se bucură să se dăruie. Cărțile nu se pot naște decât din liniște, decât din multă pace interioară, și la fel și oamenii duhovnicești. Trebuie să ai ce transmite și să te simți bine făcând asta. Trebuie să te împlinească scrisul, să vezi cum faci pași mari, enormi în înțelegerea de sine și a lumii, cum urci mereu spre înțelegeri tot mai mari.

Predica, referatul științific, cartea, munca de corectură se nasc din liniște, din libertate interioară, din bucurie. Ca să te bucuri trebuie să dărui bucurie. Ca să scrii bine, împlinitor, trebuie să dărui pacea, bucuria, așezarea ta interioară. Pentru că acestea trec dincolo de cuvinte: în omul care te citește, care te aude cu sufletul lui.

Fac pași mari, nervoși, se pierd în detalii, se agită interior, uită și o iau de la capăt, pentru că nu sunt ei înșiși. Nu le fac pe toate cu atenție, cu stăpânire de sine, cu eleganță, cu dexteritate, cu profesionalism. Însă, dacă faci toată ziua ceva anume, lucrurile vin de la sine. Sunt în firescul vieții tale. Dar dacă te apropii rar și foarte rar sau deloc de munca scrisului și a editării lucrurile ți se par fenomenal de grele. Dar mintea ta e îngreunată, e leneșă, nu știe ce să facă! Pentru că, dacă ai lucra cu mintea ta zilnic, mâinile tale ar zbârnâi pe taste. Scrisul profesionist e aidoma cântatului la pian: nu te mai uiți pe ce apeși, ci la ce gândești. Te gândești la fraze și nu la literele pe care le apeși.

Dar asta nu e grabă, ci scris! Așa se scrie: cu atenție la gândurile tale. Și la fel se merge și pe stradă: cu atenție la gânduri, la gesturi, la priviri și nu la pașii pe care îi faci.

Oamenii grabei sunt oamenii pierderii timpului.

Oamenii grabei nu îmi sunt prieteni, pentru că nici lor nu își sunt prieteni.

Lucrurile cele mai greu de suportat sunt cele care se termină brusc, deodată, fără atenționare. Și mulți caută rațiunile acestor lucruri, dar ele stau în Dumnezeu și nu în oameni. Dumnezeu rânduiește astfel lucrurile! Noi ne lamentăm și ne tot întrebăm de ce a trebuit să moară soția mea la vârsta asta, de ce a murit în accident fiica mea, de ce, de ce? Însă doar El știe de ce! Noi speculăm în lipsa unei luminări de la Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu ne-ar lumina și am cunoaște cu adevărat pentru ce a murit cineva în floarea vârstei sau în mod neașteptat, atunci am vedea că logica lui Dumnezeu este imbatabilă. Pentru că El a vrut binele omului, binele lui real, și nu răul lui.

Însă omul credincios știe că Dumnezeu are întotdeauna dreptate. Și el nu se îndoiește de voia Lui, ci doar vrea să înțeleagă. Și Dumnezeu ne luminează să înțelegem lucrurile grele, care țin de noi și de alții, dacă ele ne sunt de folos. Pentru că Dumnezeu voiește ca noi să trăim în pace, împăcați cu El și cu toți. El voiește să nu ne tulburăm, ci să ne bucurăm duhovnicește în viața noastră, pentru că noi îi putem ajuta mereu pe cei adormiți ai noștri prin ceea ce facem pentru ei.

Căci cei morți sunt vii prin sufletele lor. Nimeni nu e uitat de Dumnezeu! Toți suntem înaintea Lui și pentru toți ne putem ruga, ne putem ruga pentru mântuirea tuturor. De aceea, întrebările se transformă în rugăciune când aștepți să înțelegi voia lui Dumnezeu. Lupta cu Dumnezeu nu e rezolvarea necunoscutelor din viața noastră, ci aruncarea noastră în Iad. Căci răspunsurile noastre sunt de la El, El are toate răspunsurile de care avem nevoie, dar tot El e mântuirea tuturor. Și dacă ne pasă de cei care au plecat în mod neașteptat de lângă noi, atunci pe El trebuie să Îl rugăm pentru mântuirea lor. Pentru că El poate să-i mântuie pe toți oamenii.

Când m-am trezit din somnul ideologic, mi-am dat seama că trebuie să o iau de la capăt, că trebuie să reînvăț toate lucrurile. Aveam 12 ani și trezirea mea s-a produs odată cu convertirea mea. Pentru că am trecut de la ce mă învățaseră oamenii la ce mă va învăța Dumnezeu.

Manualele școlare erau și sunt ideologice. Fără bibliografie, fără pluralitate, fără dezbatere, ele par atotștiutoare, când ele sunt confecționate de niște autori cu priviri înguste, pe care nimeni nu îi trage la răspundere. Iar eu am început de la 12 ani greul drum de a verifica toate lucrurile, de a lua totul de la capăt, mai ales în domeniul cunoașterii.

Cititul înseamnă pentru mine verificare. Nu mă interesează ce spune manualul, cartea, tratatul, ci sursele citate. Eu mă duc și verific ce hram poartă autorul. Dacă e corect, dacă citează sursele, atunci e un prieten al adevărului și al meu. Dacă e plagiator, dacă fură cum respiră, n-am ce discuta cu el și cartea lui e maculatură, pierdere a timpului.

Și de la 12 ani până acum, când am să împlinesc 47 de ani, a citi înseamnă a verifica. Pentru că numai lucrurile veridice sunt adevărurile de care ai nevoie.

Ideologia își face treaba cu tine. Te minte pentru că nu o interesează de mântuirea ta. Pe ea o interesează proștii docili, cei care cred tot ce li se spune. Dacă vrei să ieși din turma îndoctrinării e nevoie să verifici informațiile, să faci experiențe în mod direct. Ca să vezi dacă borcanul cu mâncare e așa cum ți se spune și să înțelegi că virtuțile n-au nimic de-a face cu viciile.

Dau slavă lui Dumnezeu neîncetat pentru trezirea mea din somn. Aș fi rămas un mințit peren, care nu m-aș fi interesat niciodată de adevăr. Aș fi mâncat, aș fi băut, m-aș fi distrat prostește, stricându-mi sănătatea, și aș fi murit în mod banal. Însă acum trăiesc cu El și pentru El, mă bucur mereu de sfințenia Lui, pentru că El, Viața lumii, e și Viața mea. Pentru că am consimțit să trăiesc cu El și nu în mințire de sine continuă.

Graba face parte din lumea noastră, pentru că trăim în lumea vitezei accelerate. Suntem nevoiți să ne grăbim, pentru ca să nu pierdem ritmul vieții cotidiene. Dar graba exterioară n-are nimic de-a face cu viața duhovnicească, cu viața noastră intimă, unde tăcerea, liniștea, atenția, lipsa de grabă înseamnă odihna noastră continuă. Pentru că, dacă te grăbești trupește și mental, dar nu și duhovnicește, le faci pe toate rapid, cu profesionalism, dar fără a te împrăștia interior.

Și am să vă spun cum se face acest lucru! Știu că mâine trebuie să slujesc Dumnezeiasca Liturghie și apoi am o Înmormântare sau o Nuntă. Dacă știu că până la ora 14 sau 16 sunt plecat la Biserică, nu îmi impun alt program interior, ci sunt cu totul acolo. Și mă odihnesc duhovnicește în slujire, în cântare, în rugăciune. Dacă am momente de respiro, mai discut, mai citesc, mai scriu, mai sfătuiesc pe cineva, pentru că am timp pentru asta. Dar eu pot să stau la Slujbă sau să aștept o Slujbă, pentru că nu mă agit interior, nu îmi cer să fac interior altceva decât fac. Pentru că știu că atunci când termin cu statul la Biserică, eu trebuie să mă întorc acasă, unde am munca mea de scriitor și treburi casnice. Și trebuie să ajung întărit duhovnicește, adunat în mine însumi, pentru ca să le fac și pe cele de acasă.

Căci oboseala noastră multă nu vine din muncă în primul rând, ci din împrăștierea minții și din lipsa de odihnă duhovnicească. Dacă la muncă ne-am vedea de ceea ce muncim, dar și de odihna noastră interioară, rugându-ne când și când, cugetând la cele dumnezeiești, n-am veni acasă moleșiți, ci întăriți. Pentru că pacea, iubirea, iertarea, recunoștința, mulțumirea adusă lui Dumnezeu sunt aripile cu care zburăm peste toate grijile și necazurile.

Da, demonii ne învăluie cu griji și frici deșarte, cu lucruri imaginare! Ne fac să ne ocupăm mintea cu probleme care nu țin de noi, cu lucruri care nu se vor petrece în viața noastră. Visările noastre păcătoase și certurile interioare cu alții sunt oboseala noastră propriu-zisă. De aceea, rugăciunea e secera care taie visările și luptele interioare, pentru că ea ne oprește gândurile. Și când te rogi lui Dumnezeu cum poți și cum simți, atunci ieși din lumea paralelă a gândurilor și stai înaintea Lui. Stai cu tot ceea ce ești. Și în marea chemare a Lui și smerire în fața Sa, noi primim toată pacea Lui, toată bunătatea, toată încrederea, pentru că El e cu noi.

Și pacea interioară e împreuna noastră viață cu Dumnezeu, care nu ne oprește din obligațiile noaste cotidiene, ci ne susține din interior. Ea e taina noastră, e puterea muncii noastre, e atenția noastră la toate detaliile vieții. Căci noi le facem pe toate împreună cu Dumnezeu, cu Stăpânul vieții noastre, de aceea toate au rost, au legătură interioară, au coerență.

Ca să muncești bine trebuie să mănânci bine. Și când mănânci bine, sănătos, calitativ, atunci înțelegi logica interioară a creației. Pentru că marea creație are nevoie de un aport sporit de mâncare bună. Dar, când postești, atunci înțelegi logica dumnezeiască a ascezei: simplificarea interioară. Căci, pe lângă slăbirea trupească și întinerirea interioară, postul ne simplifică mental și duhovnicește, umplându-ne de slava lui Dumnezeu. Postul e tasarea duhovnicească a sufletului, așa cum se tasează asfaltul ca să fie lin, să fie o șosea de viteză. Și când simți că ești tot mai slăbit trupește din cauza postului și mintea ți se aprinde de rugăciune, atunci simți duhovnicește cât de mic, cât de neputincios, cât de infim ești. Și toată greutatea ascezei se prăbușește peste tine ca un camion peste un gândac și te umple de umilință, de smerenie, de abisala conștiință a păcătoșeniei tale.

Căci, la urma urmei, asceza nu e pentru ca să te îngrași interior cu bune păreri despre tine însuți, ci să te strivești interior, să te cobori în adâncul tău, să recunoști cine nu ești tu. Și în adâncul recunoașterii de sine Se coboară Dumnezeu întru slava Lui, ca să fie în noi și cu noi. Și El, marea noastră taină și împlinire, e odihna și lipsa noastră de grabă, deși, în aparență, și noi ne grăbim ca toți ceilalți. Dar graba noastră e o adâncă afundare în pace. Graba noastră e o eficiență enormă bazată pe o întărire dumnezeiască enormă. Căci noi ne grăbim ca lumea, ca lumea noastră, dar stăm pe loc, cu Dumnezeul nostru, Cel care ține toate și mișcă toate. Nu ne grăbim interior, adică nu ne pierdem în gânduri, în visări, în lupte interioare cu alții, ci omorâm orice grabă în noi, ca să fim mereu cu El. Și mintea noastră zbârnâie, mâinile noastre sunt agile, ne mișcăm repede, dar nu ieșim din odihna noastră. Ci în ea trăim clipă de clipă, dimpreună cu Dumnezeul nostru, Care e rădăcina întregii noastre vieți duhovnicești.