Copacii tămăduitori

În predica sa la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu[1], Părintele Dorin a evocat și episodul în care Preacurata Stăpână s-a urcat să se roage în Muntele Măslinilor, având în mână stâlparea din Rai adusă ei de Înger. Iar toți măslinii/ pomii de acolo s-au închinat în fața ei care purta o ramură din Rai. Pentru că și în rândul vegetației există ierarhie, iar măslinii aceștia pământești au recunoscut întâietatea și superioritatea pomului din Rai.

Recitind, deci, acest episod, mi-am adus aminte că în Viețile Sfinților există mai multe mărturii în care se vorbește despre o vegetație care se comportă mai presus de firea ei, prin care se fac minuni sau asupra căreia s-au transferat puteri tămăduitoare, cu harul lui Dumnezeu și cu rugăciunile Sfinților. Și m-am gândit să mă opresc la două exemple.

Astfel, pe 10 iulie prăznuim și „Aducerea cinstitului veșmânt al Domnului nostru Iisus Hristos din Persia la Moscova”. Și ni se spune că

„pe vremea răstignirii Domnului a fost un ostaș oarecare din părțile Ivirului, care a luat veșmântul Domnului și l-a dus în Iviria, țara sa. El l-a dat ca dar mare surorii sale după trup și a spus tuturor cele ce s-au făcut în Ierusalim pentru Iisus Hristos. Fecioara aceea, sora sa, auzind cele povestite, a iubit acel veșmânt al Domnului și-l păzea cu cinste. După puțină vreme, sosind sfârșitul vieții ei, când era aproape să moară, a poruncit ca în locul rânduielilor de îngropare, să-i înfășoare trupul în acel veșmânt al Domnului. Așa s-a și făcut.

Apoi, după câtăva vreme, a crescut deasupra mormântului acelei fecioare un copac mare și foarte frumos. Pe vremea marelui Constantin, împăratul grecilor și al romanilor, când țara Iviriei a primit Sfântul Botez, atunci din copacul acela a curs mir cu miros plăcut și tămăduitor. Cu acel mir se ungeau cei cuprinși de diferite neputințe și boli și se tămăduiau”[2].

Un alt exemplu aflăm pe 27 mai, în viața Sfântului Sfințit Mucenic Terapon, Episcopul Sardelor. Spre sfârșitul martiriului său, chinuitorul l-a

„întors gol cu fața la pământ și, legând patru pari înfipți în pământ, l-a bătut atât de mult, încât i-a căzut pielea de pe trup și de pe oase, iar pământul s-a adăpat cu sângele lui. Parii de care era legat au înverzit, au scos ramuri și frunze și au crescut copaci mari; deci, cu frunzele lor se tămăduiau toate neputințele și toate bolile omenești”[3].

Știu că mulți consideră lucrurile acestea povești. Și ceea ce este foarte dramatic e că inclusiv cercetătorii care se consideră creștini-ortodocși sau chiar teologi au început să le disprețuiască și să le nege autenticitatea. Și fac aceasta nu (doar) pentru că nu ar exista manuscrise din vremea aceea, și cu semnătura autorului, dacă s-ar putea, ci pentru că doresc să tăgăduiască cât mai mult minunile în favoarea unui așa-zis raționalism care e, de fapt, lipsit de sens.

Pentru că, dacă tăgăduim aceste minuni, pentru că ni se par „extravagante”, cum putem să spunem că acceptăm ca adevărat ce ne propovăduiește Biserica sau ce se scrie în Sfânta Scriptură?

Dacă nu credem că dintr-un copac sau dintr-o Icoană poate să curgă mir și să tămăduiască oamenii, de ce am crede că s-a despicat Marea Roșie sau că umbra Sfântului Petros a vindecat bolnavi?

Raționalismul „reformist” nu și-a văzut și nu își vede prea bine satanismul. Și, din păcate, mulți dintre teologii sau mirenii studioși ai Bisericii noastre se pun de acord cu această situație, luptându-se cu propria tradiție sfântă, pentru a fi acceptați lesne în cercuri științifice mai largi. Dar și pentru că e mai ușor să împrumuți opiniile altora și să capeți o recunoaștere rapidă, decât să faci muncă de cercetare onestă și istovitoare, pentru care poți să fii scuipat la sfârșit în loc de a ți se recunoaște osteneala și cinstea. Sau pot să vină alții să spună că ei de mult știau ceea ce tu ai scos la lumină muncind ani de zile…

Însă în felul acesta nu ne demonstrăm creștinismul vieții și ortodoxia faptelor, ci cu totul altceva…


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/08/13/predica-la-adormirea-nascatoarei-de-dumnezeu-15-august-2018/.

[2] Viețile Sfinților pe luna iulie, Ed. Episcopiei Romanului, 1997, p. 237.

[3] Viețile Sfinților pe luna mai, Ed. Episcopiei Romanului, 1996, p. 454.

Țăranii cei Sfinți

În viața Sfântului Cuvios Simeon cel nebun pentru Hristos (prăznuit pe 21 iulie), acesta îi spune Sfântului Diacon Ioan:

„Te rog însă pe tine, frate, ca pe nimeni din cei săraci, mai ales din monahi, să nu-i defăimezi, nici să-i ocărăști. Deci, să știe dragostea ta, că mulți dintre dânșii, prin pătimirea cea rea [prin viața în mare sărăcie, plină de supărări și necazuri], sunt curățiți și strălucesc ca soarele înaintea lui Dumnezeu. Asemenea și între oamenii cei proști simpli, care viețuiesc prin sate și lucrează pământul și care petrec în nerăutate și în dreptatea inimii lor și pe nimeni nu hulesc și nici nu năpăstuiesc, ci din osteneala mâinilor lor își mănâncă pâinea întru sudoarea feței. Între unii ca aceștia mulți sunt Sfinți mari, pentru că i-am văzut venind în cetate și împărtășindu-se cu Trupul și cu Sângele lui Hristos și făcându-se ca aurul cel curat”[1].

Despre Sfântul Cuvios Simeon cel nebun pentru Hristos, ni se spune că era originar din Siria și a trăit în vremea Sfântului Împărat Iustinian, adică în sec. al VI-lea.

O mărturie asemănătoare am găsit însă și la Sfântul Ioan de Kronstadt:

„Am fost în sate și am văzut cum trăiesc țăranii. Ce sărăcie pretutindeni, ce zdrențe cu nenumărate petice! Ce fețe trase din pricina mâncării neîndestulătoare! Ce fețe necăjite! Dar ce, sunt copii vitregi, nu sunt fii ai lui Dumnezeu? Bogații nici nu vor să se uite la ei, nu vor să îi îmbrace, să îi hrănească, să îi mângâie! Ce suflet mai are și bogatul! Cât este de potrivnic lui Dumnezeu și oamenilor acest suflet! Nu-l ferici pe bogat, nu-l linguși, nu-l pizmui, ci plângi pentru el ca pentru cel mai jalnic om. […]

Ia aminte mai bine la țăran: băutura lui este apa, ceaiul câteodată și nu la toți, ci numai la cei mai cu dare de mână; avutul – două-trei vite, un cal și câteodată oi pentru mâncare și îmbrăcăminte. Iar dacă e să luăm în socoteală neîncetatele incendii, care ard totul până la temelii în sat, vei ajunge să te minunezi cum mai trăiesc bieții țărani. Orășenii se îneacă în bogăție, satul se îneacă în foc și sărăcie. Locuitorii de la țară sunt Mucenici, oameni pururea necăjiți. Mulți dintre ei vor fi cei dintâi în veacul care va să vină”[2].

Desigur, situația țăranilor noștri nu e pe de-a-ntregul asemănătoare cu ceea ce se descrie mai sus. Însă mai există și la noi, astăzi, mulți oameni care se chinuie să trăiască onest, din munca lor, fără să fure de la alții și fără să năpăstuiască pe cineva. Pe aceștia, cel mai adesea, nu-i vede și nu-i ajută nimeni.


[1] Viețile Sfinților pe luna iulie, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 439.

[2] Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia, București, 2002, p. 139, 144.

Mărturii de la păgâni despre Hristos

Din Pătimirea Sfântului Mare Mucenic Procopie (prăznuit pe 8 iulie)[1], aflăm că Sfântul a fost crescut de mama sa în credința păgână, idolească, învățând cu râvnă toată filosofia elină. El a fost convertit apoi de Hristos însuși, precum Sfântul Pavlos, pe când era trimis de împărat ca să îi prindă și să îi omoare pe creștini.

Când a venit vremea pătimirii lui, fiind adus la judecată, el L-a mărturisit pe Hristos Dumnezeu adevărat, adăugând și mărturii de la păgâni:

„Nu știi oare pe Hermes al vostru, cel numit Trismeghistos, adică întreit de mare? Asemenea și pe Socrat? Aceștia spun că unul este Dumnezeu, iar nu mulți. Mai întâi ascultă pe Hermes, care scrie astfel către doctorul Asclepie: «Stăpânul și Ziditorul tuturor, pe care Îl numim Dumnezeu, a zidit lumea aceasta văzută și simțită. Dar de vreme ce a văzut pe cea nevăzută, care este singură zidită preafrumoasă și preaplină de toate bunătățile, s-a minunat de dânsa și a iubit-o foarte mult, ca pe o făptură a Sa».

O, ighemoane, vezi din acestea că Hermes al vostru nu mărturisește că ar fi mulți dumnezei, ci unul; căci dacă ar fi fost mai mult dumnezei, atunci n-ar fi fost o singură fire a dumnezeirii, ci mai multe firi care devin în timp! Voi ziceți că unii din zei sunt mai dinainte, iar alții mai pe urmă. Dar voi numiți pe unul, zeul cerului; pe altul, al mării, iar pe alții, ai altor lucruri ce se văd pe pământ. Oare nu pentru aceasta a fost osândit de atenieni ca să bea otravă Socrate al vostru, fiindcă lepăda pe zeii cei mulți? […]

[Hristos] S-a născut din femeie și S-a răstignit. Deci, ascultă despre Dânsul tainele care se găsesc și în cărțile voastre. O prorociță a voastră, care se numește Sibila, ale cărei cărți le-a cumpărat cu mare preț Taroviniu, împăratul Romei, a scris în cartea sa a doua, despre întruparea lui Hristos din Preacurata Fecioară, astfel: «Pe Cuvântul lui Dumnezeu, când Îl va naște Fecioara, într-o zi însemnată, se va arăta o stea de la Răsărit, vestind oamenilor muritori acea mare minune. Atunci va veni la dânșii Fiul Dumnezeului Celui mare, purtând trup ca și al celor de pe pământ. Aceluia filosofii [magii] îi vor aduce daruri: aur, smirnă și tămâie și toate acestea vor fi plăcute».

Asemenea și despre Crucea lui Hristos, tot aceeași Sibilă grăiește: «O, fericite lemn, pe care va fi întins Dumnezeu, tu ești vrednic nu pământului, ci cerului!» Apoi grăiește încă și despre a doua venire: «Împăratul cel mare, Care stăpânește toți vecii, va veni din cer, voind singur să judece tot trupul și toată lumea. Credincioșii și necredincioșii Îl vor vedea că este Dumnezeu, căci va sta pe un scaun înalt și va răsplăti fiecăruia după faptele sale».

Dacă vei mai voi să auzi și oarecare vestiri [profeții] ale lui Apolon Pitiul și al lui Amonie cel din Libia și ale lui Dodonie și Pegramen, citește cu luare aminte cărțile lor și vei ști că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost vestit de dânșii mai înainte. El are să vină spre mântuirea și înnoirea neamului omenesc, căci Iason, boierul Agonaviților, ce întreba pe Apolon din Delfi despre capiștea [templul] ce era zidită mai întâi în Atena, zicea: «Proorocule Apolon, cel cu chip de soare, spune-ne al cui va fi lăcașul acesta în neamurile cele de pe urmă?» Apolon a răspuns: «Faceți toate cele ce vă îndeamnă spre cinstire, iar eu vă spun că un Dumnezeu este Care împărățește întru cei de sus și al Cărui Cuvânt nepieritor se va zămisli într-o Fecioară Curată. El, Care dintr-un arc de foc va pleca ca o săgeată și va trece prin mijlocul a toată lumea, prinzându-i pe toți și aducându-i spre darul Tatălui. Maica Lui va fi această Biserică și numele ei va fi Maria».

Iar când Vatos a întrebat pe Apolon, i-a răspuns: «Un bărbat ceresc îmi aduce primejdie asupra mea. Acela va pătimi, fiind Dumnezeu, dar nu va pătimi dumnezeirea, că amândouă vor fi în El, având de la Tatăl nemurire, viață și putere. După maică El va avea moarte, cruce și mormânt. Din ochii Lui vor curge lacrimi fierbinți și va sătura cinci mii de oameni cu cinci pâini, pentru care tot omul va zice: „Dumnezeul meu este Cel ce S-a răstignit, a murit, dar a înviat din mormânt și la cer S-a înălțat”»”[2].

Sfântul Mare Mucenic Procopios este cel care l-a ajutat și pe Sfântul Ștefan cel Mare în bătălii, alături de Sfântul Mare Mucenic Dimitrios. Grigore Ureche scrie că, în războiul de la Râmnic (1481),

„au biruit Ștefan vodă cu mila lui Dumnezeu și cu ruga Preacistii și a tuturor Sfinților și cu ajutorul Sfântului și a Marelui Mucenic al lui Hristos Procopie. […] Zic să să fie arătat  lui Ștefan vodă Sfântul Mucenicu Procopie, umblând deasupra războiului călare și într-armatu ca un viteazu [ostaș], fiind într-ajutoriu lui Ștefan vodă și dându vâlhvă [slavă/ putere] oștii lui. Ci ieste de a-l și crederea acestu cuvântu, că dacă s-au întorsu Ștefan vodă cu toată oastea sa, cu mare pohfală, ca un biruitoriu, la scaunul său, la Suceava, au zidit biserică pre numele Sfântului Mucenicu Procopie, la satu la Badeuți, unde trăiește și pănă astăzi”[3].


[1] Viețile Sfinților pe luna iulie, Editura Episcopiei Romanului, 1997.

[2] Idem, p. 123-124.

[3] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită de P. P. Panaintescu, repere istorico-literare alcătuite de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, București, 1987, p. 48-49.

Amănunte despre Evanghelia Sfântului Matteos, în secolul întâi

În Viața, nevoințele și pătimirea Sfântului Apostol Vartolomeu, prăznuit pe 11 iunie, ni se spune că, după ce propovăduit în mai multe părți ale lumii,

„Sfântul Vartolomeu s-a dus în părțile Indiei și a zăbovit acolo, ostenindu-se multă vreme, umblând și propovăduind cuvântul Domnului prin cetăți și sate și tămăduind pe cei neputincioși, cu numele lui Hristos. Apoi, luminând pe mulți și făcându-le biserici, le-a dat Evanghelia Sfântului Matei ce o purta la sine, tălmăcind-o în limba lor; iar pe cea în limba evreiască a lăsat-o la ei, care, după o sută de ani și mai mult, a fost adusă în Alexandria de Panten, filosoful creștin. După ce a ieșit din India, Sfântul Vartolomeu s-a dus în Armenia cea mare”[1].

Așadar, Sfântul Apostol Vartolomeos a tradus Evanghelia Sfântului Apostol Matteos în limba indiană, în primul secol creștin. Dar le-a lăsat indienilor și Evanghelia în ebraică, pe care o purta cu sine și despre care aflăm că a fost dusă ulterior în Alexandria.

În aceeași zi este prăznuit și Sfântul Apostol Varnavas. Și acesta, fiind în Cipru și sosind vremea pătimirii sale, ni se spune că și el

„avea cu dânsul Evanghelia de la Matei, scrisă [copiată] de mâna sa; deci a poruncit să o ia Sfântul [Apostol și Evanghelist] Marcu și să o îngroape împreună cu dânsul”[2].

După pătimirea și adormirea sa,

„Sfântul Marcu cu alți câțiva frați, mergând în taină, au luat întreg trupul Apostolului…și l-au îngropat într-o peșteră care era departe de cetate [Salamina] ca la cinci stadii, punând pe pieptul lui Sfânta Evanghelie, după cum poruncise Apostolul”[3].

Iar după mai bine de patru secole, în timpul celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, au fost descoperite în mod minunat Sfintele sale Moaște. Și

„împăratul [Sfântul Flavius Marcianus[4]] a cerut să i se dea acea Evanghelie care s-a găsit pe pieptul Apostolului, și, luând-o, a împodobit-o cu aur și cu pietre scumpe de mult preț și a pus-o în Biserica împărătească din palatul său [din Constantinopol]”[5].


[1] Viețile Sfinților pe luna iunie, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 171.

[2] Idem, p. 183. [3] Ibidem.

[4] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Marcian_(împărat).

[5] Viețile Sfinților pe luna iunie, op. cit., p. 186.

Cum răspundeau Sfinții Apostoli Domnului

Noi știm că Domnul îi întâmpina pe Sfinții Săi Apostoli cu salutarea: Pace vouă! Dar nu știm cum Îi răspundeau ei.

În Viața și pătimirea Sfântului Apostol Marcu, ni se spune că, înainte de a fi mucenicit, rugându-se el (care fusese unul din cei 72), „Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dânsul în chipul acela, când era cu ucenicii Săi, mai înainte de cruce și de îngropare, și a zis către dânsul: Pace ție, Evanghelistul Meu! Iar Sfântul Marcu a răspuns zicând: Pace și Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase![1].


[1] Viețile Sfinților pe luna aprilie, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, p. 316.

Cum este Iadul și cum este sufletul…

Pe 28 martie, în Viețile Sfinților, există și o Povestire despre ostașul Taxiot, care a înviat din morți. De aici aflăm despre un bărbat din Cartagina Africii, care a trăit în păcate, dar apoi s-a pocăit. Însă iarăși a căzut în desfrânare, a murit și a fost dus în Iad, unde a stat câteva ore și apoi a fost înviat de Dumnezeu pentru a se pocăi și pentru acel din urmă păcat al lui.

Iar el, după ce a înviat, trăind încă 40 de zile și pocăindu-se, a relatat succint cum arată Iadul: „desfăcându-se pământul, m-am pogorât, fiind purtat prin niște intrări înguste și prin oarecare crăpături strâmte și necurate, până la cele mai dedesubt temnițe ale Iadului, unde sufletele păcătoșilor sunt încuiate în întunericul cel veșnic și unde nu este viață oamenilor, ci muncă veșnică și plâns nemângâiat și nespusă scrâșnire a dinților”[1].

Iar când Îngerii i-au scos sufletul din Iad și l-au readus la trupul lui, i-au spus: „Nu se poate să te pocăiești, decât numai cu trupul cu care ai greșit”. Atunci „am văzut sufleteasca mea fire ca un mărgăritar strălucind, iar trupul cel mort era ca niște tină neagră și mă îngrețoșam să intru în el”[2].

De unde înțelegem că sufletul e legat de trupul lui, cu care a făcut fapte bune sau a păcătuit, iar pocăința o poate face numai omul integral, trup și suflet, și nu o poate face sufletul separat.

Sufletul e în strânsă legătură cu trupul lui, care va învia la Judecata de obște și împreună cu care va moșteni fie Raiul, fie Iadul, după faptele omului.

Dar înțelegem și că firea sufletului, așa cum a zidit-o Dumnezeu, este bună și frumoasă în veci. Însă acest lucru nu îl salvează pe om de la întunericul cel veșnic, nici nu îi aduce vreo ușurare în Iad, dacă el nu vrea să creadă și să se pocăiască pentru păcatele sale.


[1] Viețile Sfinților pe luna martie, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, p. 403-404.

[2] Idem, p. 404.

Despre zei…

În Viețile Sfinților avem, aproape în fiecare zi, Sfinți Mucenici și Sfinte Mucenice din primele secole, care au suferit cumplit și au fost omorâți pentru că au refuzat să se închine idolilor.

În majoritatea cazurilor, e vorba de zeii greci și romani cărora Sfinții refuză să se închine (în Persia, însă, li se cerea să se închine la sore și la foc).

Iar zeii greci și romani nu sunt alții decât aceia care își aveau originea în miturile lui Homer, cele care par multora, astăzi, niște povești frumoase și cu totul inofensive.

Însă, pentru aceste basme „inofensive”, milioane de creștini au suferit torturi înfiorătoare și moarte în primele veacuri creștine.

Cel mai adesea, în Viețile Sfinților, ni se spune că cei ce refuzau să se închine idolilor îi considerau lemne și pietre cioplite de mâini omenești, care, fiind ei înșiși lucrați de către oameni, nu aveau cum să fie asemănați cu Făcătorul vieții și al universului. Totodată, ei spuneau că idolii sunt diavoli.

De aceea, Sfinții mărturiseau că ei se închină la Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele care sunt în ele, la Dumnezeu care S-a făcut om și a pătimit și a murit de bunăvoie pentru păcatele oamenilor, dar care a înviat a treia zi și îi va aduce și pe ei în Raiul Său.

Sfinții erau acuzați că nu respectă cultul strămoșilor și că sunt atei, pentru că refuză să se închine zeilor. Pe baza acestor acuzații, însă, ei nu erau doar condamnați la moarte, ci foarte adesea erau supuși unor umilințe și chinuri greu de imaginat, asemenea sau chiar mai mult decât tâlharii și criminalii cei mai răi.

Și, prin aceasta, chinuitorii dădeau dovadă că nu erau interesați atât de impunerea sau de respectarea legii, cât mai degrabă erau satanizați de ură, lucru pe care Sfinții îl constatau și îl dezvăluiau adesea.

Și despre acest lucru aflăm o mărturie în viața Sfântului Mucenic Codrat din Nicomidia (10 martie), care a pătimit în timpul împăratului roman Deciu. Lui i se cere să se închine zeilor și el răspunde că nu există mai mulți dumnezei, ci „unul este Dumnezeu, Tatăl, de la Care sunt toate. […] Unul este Stăpânul, Unul este Împăratul și Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos”[1]. Și că el este rob al lui Hristos.

Antipatul care îl judeca este intrigat și enervat de răspuns și încearcă să nu se lase mai prejos. Vom reproduce deci dialogul care a avut loc între cei doi:

„Antipatul a zis: «Oare n-ai auzit ce zice Homer despre Poseidon? A împreunat norii, a tulburat vânturile, a acoperit cerul, a tunat cumplit tatăl dumnezeilor, căci s-a înălțat Poseidon ca să ia pământul; iată, ai auzit vitejia lui Poseidon». Iar Fericitul Codrat a zis: «Adevărul spune oare Homer și ceilalți asemenea cu el, făcători de stihuri, despre dumnezeii voștri su nu?». Răspuns-a antipatul: «Adevărul».

A zis Sfântul: «Dacă adevăr spun, apoi oare nu povestesc ei cum că zeii voștri au fost desfrânați, nesățioși de amestecarea cea necurată, peste fire făcând cele oprite? Cu adevărat mă rușinez de voi, că vă închinați la niște zei ca aceia, pentru ale căror fapte rele acum judecați și pedepsiți pe oameni. Căci sunteți judecători ai celor ce fac fărădelegile cele de rușine și totuși cinstiți pe zeii care au fost lucrători de rușine cu fărădelege. Oare nu s-ar fi căzut [cuvenit] vouă să judecați pe zeii voștri și să-i pedepsiți, pentru cele atât de multe și de mari fapte de rușine ce s-au făcut de dânșii? Pe oamenii cei ce fac fărădelege nu-i cruțați, iar pe zeii ce au nelegiuit îi lăudați și-i cinstiți»”[2].

Cu alte cuvinte, păgânii cinsteau drept zei pe unii care, conform propriilor mituri, făcuseră de nenumărate ori păcate și crime pe care chiar legile romane le pedepseau.

La un moment dat, ni se dezvăluie chiar, într-o hagiografie, că Zeus însuși fusese un om, un mag/ vrăjitor (asemenea lui Simon magul sau Elimas vrăjitorul), că mormântul lui era cunoscut de greci și, cu toate acestea, fusese considerat zeu tocmai pentru că oamenilor răi și pătimași, ca și el, le-a fost pe plac să-și zeifice în el propriile patimi.

O mărturie asemănătoare găsim și în viața Sfinților Mucenici Hrisant și Daria (19 martie):

„A zis Sfântul Hrisant: «Pe cine închipuiesc idolii cei ciopliți? Să cercetăm și să socotim. Oare sunt vrednici de dumnezeiasca cinste aceia ai căror idoli se pun în picioare? Nu se poate numi Dumnezeu, acela care nu are toată sfințenia, toată dreptatea și dumnezeiasca slavă. Căci ce fel de sfințenie, de dreptate și dumnezeiască slavă are purtătorul de seceră Cronos al vostru, care mânca pe ai săi fii ce se nășteau, precum au scris ai lui slujitori? Sau ce lucru vrednic de laudă vei afla în Dia [Zeus], care, câte zile a trăit, atâtea fărădelegi, atâtea desfrânări, atâtea ucideri a făcut, fiind tatălui său prigonitor, pierzător fiilor săi, preadesfrânat cu femei măritate, bărbat al surorii sale, tiran al împărăției, lucrător de farmece, de moarte mijlocitor și cu atâtea fărădelegi și necurății era cuprins, încât nici nu este cu putință a le auzi. Atât erau de rușinoase și necurate lucrurile lui.

Pe un om necurat ca acela oare îl crezi tu a fi Dumnezeu? Iar că ei [zeii] au fost astfel, mărturisesc chiar ai voștri scriitori de cărți, care au scris că împărații cei tari în războaie s-au numit zei de oamenii cei fără de minte. Dar toți în vremea lor au pierit.

Arată-mi ce faptă bună a făcut Dia [Zeus] al vostru, care până la moarte a fost vrăjmaș a toată curăția și cinstea, încât chiar văzduhul a întinat cu răpirea pruncului Ganimid și pământul a necinstit cu siluirea surorilor sale. Apoi și în Ermis [Hermes] al vostru, ce fel de dumnezeire vei afla? […] Acela, cu meșteșugul vrăjitoresc, afla aur ascuns în pământ; apoi, cu farmece și cu toiag de vrăjitorie, potolea veninul cel de șarpe. El făcea aceasta cu ajutorul diavolilor, cărora în toate zilele le aducea ca jertfă un porc sau un cocoș.

Dar ce fel de sfințenie a fost și în Ieraclie [Heracles], care, ucigând pe vecinii săi, după ce s-a ostenit, singur – cu [din] dumnezeiască voie – s-a aruncat în foc și a ars ticălosul cu pielea și cu părul pe care-l purta? Ce bunătate vei afla și în Apolon? Și încă să mai pomenim și de împărăteasa Ira [Hera], sora și femeia lui Dia, de nebuna Palada [Palas-Atena] și de Venera [Afrodita] cea fără de rușine, care, sfădindu-se între ele și pizmuindu-se și mâniindu-se una asupra alteia și certându-se pentru frumusețea feței, care dintre dânsele ar fi mai frumoasă decât alta, au avut trebuință de judecată»”[3].

De asemenea, Sfântul Sfințit Mucenic Valentin (care era Preot) răspunde acuzatorului său, care l-a întrebat ce părere are despre Die și Hermes, astfel:

„Eu nu socotesc altceva de ei că sunt decât numai aceasta, că au fost oameni ticăloși și spurcați, care în zilele vieții lor au petrecut numai în necurății și desfătări trupești. Chiar și tu, de-mi vei arăta neamul și faptele lor, vei vedea cât de spurcați au fost”[4].

Iar Sfântul Mare Mucenic Procopios (8 iulie) spune:

„Iar pe aceia pe care voi îi numiți zei fără de moarte, întâi Die [Zeus], mai marele zeilor, ucigașul de tată și bărbatul surorii sale, oare nu petrecea în Creta și nu se vede acolo până astăzi mormântul lui? Dar Poseidon al vostru nu era mai marele tâlharilor, răpitor și pierzător și mormântul lui nu se află în Calabria? Deci cum ziceți voi că zeii voștri sunt fără de moarte, când ei au murit ca niște oameni și mormânturile lor se văd și toate lucrurile lor rele le știu bine scriitorii de cărți grecești și latinești?”[5].

Sfântul Mucenic Leontios (10 iulie) zice, de asemenea:

„Dacă Joe [Zeus] este drept, apoi nu a izgonit el din împărăție pe tatăl său, Cron[os]? Dacă este curat și fără de păcat, apoi de ce a luat de soție pe Ira [Hera], sora sa cea de un pântece cu el și a necinstit multe femei străine? El a necinstit nu numai partea femeiască, dar și partea bărbătească și cu ei a făcut multe spurcăciuni. Deci, cum putea să fie Dumnezeu un așa păcătos? Dacă dumnezeul vostru era păcătos, apoi el avea nevoie pentru îndreptarea sa de un alt Dumnezeu fără de păcat! […]

Oare nu sunt legi puse oamenilor, ca nimeni să nu aibă ceva cu femeia străină, nici să ia pe soră de soție, nici să facă strâmbătate și nici să ucidă? […] Deci zeii voștri, fiind oameni, erau plini de toate răutățile și fărădelegile, stricați și ucigași de oameni; cu un cuvânt, sunt vinovați de o groaznică judecată și vrednici de multe pedepse de moarte. […] Dumnezeul nostru S-a răstignit pentru noi și noi lăudăm Crucea Lui, iar zeii voștri se cutremură, temându-se de Dumnezeul nostru Cel răstignit și fug departe de puterea Crucii. Dumnezeul nostru a pătimit răstignire de voie, iar zeii voștri au pierit cu moarte amară”[6].

Prin urmare, cei care erau socotiți zei și pentru care milioane de creștini au fost omorâți, pentru că au refuzat să se închine lor, fuseseră niște oameni ale căror vieți erau cunoscute în societatea antică, ca vieți pline de multe și mari păcate, de care ei nu s-au pocăit niciodată.

Și aceste mituri sunt asociate cu…„miturile biblice”, în era noastră modernă, de către cei care sunt raționaliști, dar nu și…raționali.


[1] Viețile Sfinților pe luna martie, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, p. 158.

[2] Idem, p. 158-159. [3] Idem, p. 274-275.

[4] Viețile Sfinților pe luna iulie, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 102.

[5] Idem, p. 123. [6] Idem, p. 217.