În Viețile Sfinților avem, aproape în fiecare zi, Sfinți Mucenici și Sfinte Mucenice din primele secole, care au suferit cumplit și au fost omorâți pentru că au refuzat să se închine idolilor.
În majoritatea cazurilor, e vorba de zeii greci și romani cărora Sfinții refuză să se închine (în Persia, însă, li se cerea să se închine la sore și la foc).
Iar zeii greci și romani nu sunt alții decât aceia care își aveau originea în miturile lui Homer, cele care par multora, astăzi, niște povești frumoase și cu totul inofensive.
Însă, pentru aceste basme „inofensive”, milioane de creștini au suferit torturi înfiorătoare și moarte în primele veacuri creștine.
Cel mai adesea, în Viețile Sfinților, ni se spune că cei ce refuzau să se închine idolilor îi considerau lemne și pietre cioplite de mâini omenești, care, fiind ei înșiși lucrați de către oameni, nu aveau cum să fie asemănați cu Făcătorul vieții și al universului. Totodată, ei spuneau că idolii sunt diavoli.
De aceea, Sfinții mărturiseau că ei se închină la Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele care sunt în ele, la Dumnezeu care S-a făcut om și a pătimit și a murit de bunăvoie pentru păcatele oamenilor, dar care a înviat a treia zi și îi va aduce și pe ei în Raiul Său.
Sfinții erau acuzați că nu respectă cultul strămoșilor și că sunt atei, pentru că refuză să se închine zeilor. Pe baza acestor acuzații, însă, ei nu erau doar condamnați la moarte, ci foarte adesea erau supuși unor umilințe și chinuri greu de imaginat, asemenea sau chiar mai mult decât tâlharii și criminalii cei mai răi.
Și, prin aceasta, chinuitorii dădeau dovadă că nu erau interesați atât de impunerea sau de respectarea legii, cât mai degrabă erau satanizați de ură, lucru pe care Sfinții îl constatau și îl dezvăluiau adesea.
Și despre acest lucru aflăm o mărturie în viața Sfântului Mucenic Codrat din Nicomidia (10 martie), care a pătimit în timpul împăratului roman Deciu. Lui i se cere să se închine zeilor și el răspunde că nu există mai mulți dumnezei, ci „unul este Dumnezeu, Tatăl, de la Care sunt toate. […] Unul este Stăpânul, Unul este Împăratul și Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos”[1]. Și că el este rob al lui Hristos.
Antipatul care îl judeca este intrigat și enervat de răspuns și încearcă să nu se lase mai prejos. Vom reproduce deci dialogul care a avut loc între cei doi:
„Antipatul a zis: «Oare n-ai auzit ce zice Homer despre Poseidon? A împreunat norii, a tulburat vânturile, a acoperit cerul, a tunat cumplit tatăl dumnezeilor, căci s-a înălțat Poseidon ca să ia pământul; iată, ai auzit vitejia lui Poseidon». Iar Fericitul Codrat a zis: «Adevărul spune oare Homer și ceilalți asemenea cu el, făcători de stihuri, despre dumnezeii voștri su nu?». Răspuns-a antipatul: «Adevărul».
A zis Sfântul: «Dacă adevăr spun, apoi oare nu povestesc ei cum că zeii voștri au fost desfrânați, nesățioși de amestecarea cea necurată, peste fire făcând cele oprite? Cu adevărat mă rușinez de voi, că vă închinați la niște zei ca aceia, pentru ale căror fapte rele acum judecați și pedepsiți pe oameni. Căci sunteți judecători ai celor ce fac fărădelegile cele de rușine și totuși cinstiți pe zeii care au fost lucrători de rușine cu fărădelege. Oare nu s-ar fi căzut [cuvenit] vouă să judecați pe zeii voștri și să-i pedepsiți, pentru cele atât de multe și de mari fapte de rușine ce s-au făcut de dânșii? Pe oamenii cei ce fac fărădelege nu-i cruțați, iar pe zeii ce au nelegiuit îi lăudați și-i cinstiți»”[2].
Cu alte cuvinte, păgânii cinsteau drept zei pe unii care, conform propriilor mituri, făcuseră de nenumărate ori păcate și crime pe care chiar legile romane le pedepseau.
La un moment dat, ni se dezvăluie chiar, într-o hagiografie, că Zeus însuși fusese un om, un mag/ vrăjitor (asemenea lui Simon magul sau Elimas vrăjitorul), că mormântul lui era cunoscut de greci și, cu toate acestea, fusese considerat zeu tocmai pentru că oamenilor răi și pătimași, ca și el, le-a fost pe plac să-și zeifice în el propriile patimi.
O mărturie asemănătoare găsim și în viața Sfinților Mucenici Hrisant și Daria (19 martie):
„A zis Sfântul Hrisant: «Pe cine închipuiesc idolii cei ciopliți? Să cercetăm și să socotim. Oare sunt vrednici de dumnezeiasca cinste aceia ai căror idoli se pun în picioare? Nu se poate numi Dumnezeu, acela care nu are toată sfințenia, toată dreptatea și dumnezeiasca slavă. Căci ce fel de sfințenie, de dreptate și dumnezeiască slavă are purtătorul de seceră Cronos al vostru, care mânca pe ai săi fii ce se nășteau, precum au scris ai lui slujitori? Sau ce lucru vrednic de laudă vei afla în Dia [Zeus], care, câte zile a trăit, atâtea fărădelegi, atâtea desfrânări, atâtea ucideri a făcut, fiind tatălui său prigonitor, pierzător fiilor săi, preadesfrânat cu femei măritate, bărbat al surorii sale, tiran al împărăției, lucrător de farmece, de moarte mijlocitor și cu atâtea fărădelegi și necurății era cuprins, încât nici nu este cu putință a le auzi. Atât erau de rușinoase și necurate lucrurile lui.
Pe un om necurat ca acela oare îl crezi tu a fi Dumnezeu? Iar că ei [zeii] au fost astfel, mărturisesc chiar ai voștri scriitori de cărți, care au scris că împărații cei tari în războaie s-au numit zei de oamenii cei fără de minte. Dar toți în vremea lor au pierit.
Arată-mi ce faptă bună a făcut Dia [Zeus] al vostru, care până la moarte a fost vrăjmaș a toată curăția și cinstea, încât chiar văzduhul a întinat cu răpirea pruncului Ganimid și pământul a necinstit cu siluirea surorilor sale. Apoi și în Ermis [Hermes] al vostru, ce fel de dumnezeire vei afla? […] Acela, cu meșteșugul vrăjitoresc, afla aur ascuns în pământ; apoi, cu farmece și cu toiag de vrăjitorie, potolea veninul cel de șarpe. El făcea aceasta cu ajutorul diavolilor, cărora în toate zilele le aducea ca jertfă un porc sau un cocoș.
Dar ce fel de sfințenie a fost și în Ieraclie [Heracles], care, ucigând pe vecinii săi, după ce s-a ostenit, singur – cu [din] dumnezeiască voie – s-a aruncat în foc și a ars ticălosul cu pielea și cu părul pe care-l purta? Ce bunătate vei afla și în Apolon? Și încă să mai pomenim și de împărăteasa Ira [Hera], sora și femeia lui Dia, de nebuna Palada [Palas-Atena] și de Venera [Afrodita] cea fără de rușine, care, sfădindu-se între ele și pizmuindu-se și mâniindu-se una asupra alteia și certându-se pentru frumusețea feței, care dintre dânsele ar fi mai frumoasă decât alta, au avut trebuință de judecată»”[3].
De asemenea, Sfântul Sfințit Mucenic Valentin (care era Preot) răspunde acuzatorului său, care l-a întrebat ce părere are despre Die și Hermes, astfel:
„Eu nu socotesc altceva de ei că sunt decât numai aceasta, că au fost oameni ticăloși și spurcați, care în zilele vieții lor au petrecut numai în necurății și desfătări trupești. Chiar și tu, de-mi vei arăta neamul și faptele lor, vei vedea cât de spurcați au fost”[4].
Iar Sfântul Mare Mucenic Procopios (8 iulie) spune:
„Iar pe aceia pe care voi îi numiți zei fără de moarte, întâi Die [Zeus], mai marele zeilor, ucigașul de tată și bărbatul surorii sale, oare nu petrecea în Creta și nu se vede acolo până astăzi mormântul lui? Dar Poseidon al vostru nu era mai marele tâlharilor, răpitor și pierzător și mormântul lui nu se află în Calabria? Deci cum ziceți voi că zeii voștri sunt fără de moarte, când ei au murit ca niște oameni și mormânturile lor se văd și toate lucrurile lor rele le știu bine scriitorii de cărți grecești și latinești?”[5].
Sfântul Mucenic Leontios (10 iulie) zice, de asemenea:
„Dacă Joe [Zeus] este drept, apoi nu a izgonit el din împărăție pe tatăl său, Cron[os]? Dacă este curat și fără de păcat, apoi de ce a luat de soție pe Ira [Hera], sora sa cea de un pântece cu el și a necinstit multe femei străine? El a necinstit nu numai partea femeiască, dar și partea bărbătească și cu ei a făcut multe spurcăciuni. Deci, cum putea să fie Dumnezeu un așa păcătos? Dacă dumnezeul vostru era păcătos, apoi el avea nevoie pentru îndreptarea sa de un alt Dumnezeu fără de păcat! […]
Oare nu sunt legi puse oamenilor, ca nimeni să nu aibă ceva cu femeia străină, nici să ia pe soră de soție, nici să facă strâmbătate și nici să ucidă? […] Deci zeii voștri, fiind oameni, erau plini de toate răutățile și fărădelegile, stricați și ucigași de oameni; cu un cuvânt, sunt vinovați de o groaznică judecată și vrednici de multe pedepse de moarte. […] Dumnezeul nostru S-a răstignit pentru noi și noi lăudăm Crucea Lui, iar zeii voștri se cutremură, temându-se de Dumnezeul nostru Cel răstignit și fug departe de puterea Crucii. Dumnezeul nostru a pătimit răstignire de voie, iar zeii voștri au pierit cu moarte amară”[6].
Prin urmare, cei care erau socotiți zei și pentru care milioane de creștini au fost omorâți, pentru că au refuzat să se închine lor, fuseseră niște oameni ale căror vieți erau cunoscute în societatea antică, ca vieți pline de multe și mari păcate, de care ei nu s-au pocăit niciodată.
Și aceste mituri sunt asociate cu…„miturile biblice”, în era noastră modernă, de către cei care sunt raționaliști, dar nu și…raționali.
[1] Viețile Sfinților pe luna martie, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, p. 158.
[2] Idem, p. 158-159. [3] Idem, p. 274-275.
[4] Viețile Sfinților pe luna iulie, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 102.
[5] Idem, p. 123. [6] Idem, p. 217.
