Discursuri de acum 150 de ani la 150 de ani de la unirea Principatelor Române

de-theodor-amanAstăzi, 24 ianuarie 2009,  se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional marchează aniversarea marelui act istoric de la 24 ianuarie 1859, de la Bucureşti, prin reproducerea celor mai importante documente de epocă privind Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia, extrase din lucrarea „Cuza Vodă România” editată de istoricul Stelian Neagoe.

Discursul rostit de deputatul Vasile Boerescu, în şedinţa secretă a Adunării Elective a Munteniei

Bucureşti, 24 ianuarie 1859

Domnilor deputaţi,

Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri? Pentru ce ne numim noi şi voi? Ori nu suntem toţi români? Ori nu avem toţi aceeaşi patrie? Ori nu suntem toţi fiii aceleaşi mame? Pentru ce să zicem noi şi voi? De ce să nu zicem noi, românii? Nu avem toţi aceeaşi amoare comună? Care este cauza diviziunii noastre? Care este mărul de discordie dintre noi?

Acest măr de discordie, să nu-l ascundem, el este Domnia. Cine va fi Domnitorul? Fiecare îşi are convicţiile sale, fiecare îşi are simpatiile sale personale; fiecare din noi crede că ţara va fi mai fericită având de Domnitor pe cutare şi pe cutare.

Dar discordia există; căci nu toţi cugetăm asemenea. Din astă discordie rezultă discreditul Camerei, discreditul nostru. Nimeni nu mai are credinţă la noi; anarhia nu e departe şi inamicul e la porţile noastre. Cum să respingem anarhia? Cum să oprim pe străini? Făcând să piară discordia, făcând să piară punctul care ne desparte.

Noi (partida naţională) declarăm că nu avem nici un candidat; dumneavoastră (partida conservatoare) aveţi vreunul? Se poate. Însă nici unul din noi toţi nu cred că a venit aici cu hotărârea a face să fie candidatul lui cu orice preţ. Toţi suntem români şi nimeni nu voieşte răul ţării sale, nimeni nu ar voi ca candidatul său să ajungă la Tron pe urme de sânge sau sprijinit de străini. Ar fi o ofensă pentru ţară de a crede că ea a putut trimite la Cameră asemenea oameni.

Ca să ne unim toţi asupra aceluiaşi candidat, este posibil? Cred că nu; fiindcă am zis, fiecare îşi are credinţa sa. Dar a ne uni asupra unui principiu, ne putem uni; mai cu seamă când acest principiu este cel mai mare al naţionalităţii noastre. Acest principiu este al Unirii.

Mulţi din dumneavoastră, acum un an, au reprezentat ţara în această Cameră şi au susţinut cu căldură Unirea. Prinţul Bibescu, fostul Domnitor, a fost între alţii cel mai elocvent şi ardent apărător al Unirii. S-ar putea oare estimp ca aceste persoane să se contrazică? Aceasta nu se poate crede. Să ne unim cu toţii asupra principiului de Unire, acestui mare principiu ce are să reînvieze naţionalitatea noastră!

Să ne dăm mâna ca fraţii, să cugetăm că suntem muritori, că avem să mai trăim câţiva ani şi că copiii şi strănepoţii noştri au să moştenească un viitor glorios, creat de noi! A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, Domnul Moldovei! Să ne unim ca fraţi asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa naţională va fi împăcată că ne-am îndeplinit cu religiozitate o datorie sfântă.

Mesajul adresat Adunării Elective a Ţării Româneşti

10 februarie 1859

Domnilor deputaţi ai Ţării Româneşti,

Actul de înalt patriotism care a întrunit în unanimitate asupra mea voturile dumneavoastră este demn de admirarea lumii. El este şi va fi în ochii istoriei mai mult decât înălţarea pe Tron a unui om devotat cauzei naţionale, el este triumful unui principiu mântuitor şi înălţarea unei naţii întregi. Onoare domniilor voastre domnilor reprezentanţi ai Ţării Româneşti, căci aţi ştiut a realiza dorinţa cea vie a naţiei române: Unirea Tronurilor Româneşti!

Aceste Tronuri glorioase ne sunt oferite nouă prin voinţa unanimă a românilor din Principatele Unite. Mândri de a ne sui pe ele, noi vom avea cea mai sacră datorie de a redobândi şi păstra vechea lor demnitate.

În împlinirea acestei frumoase chemări, vom fi fericiţi să ne putem răzima pe energicul, luminatul dumneavoastră patriotism.

Primiţi, domnilor deputaţi, mulţumirile sincere ale Domnului ales de domniile voastre şi a cărui deviză este şi va fi: binele Principatelor Unite în toate şi înainte de toate.

Alexandru Ioan I

Contrasemnaţi: Ioan Al. Filipescu, Barbu Catargiu, Nicolae Golescu,Ioan C. Cantacuzino, Barbu Vlădoianu, Grigore Filipescu, Dumitru C. Brătianu.
Anul 1859, februarie 10.

***

Noi Alexandru Ioan I. cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională domnitor al Principatelor Unite, Ţara Românească şi Moldova

La toţi de faţă şi viitori, sănătate!
Români din Ţara Românească,

Găsim de datorie a vă arăta a noastră vie mulţumire pentru patriotica voastră purtare înainte de actul Învestiturii, atunci pe când ambiţiile personale cutezau încă a hrăni oarecare sperări deşarte şi tot de odată pentru demnitatea şi liniştea ce aţi păstrat la 28 septembrie, în faţa unei încercări nesocotite a unor oameni rătăciţi, afară din drumul legalităţii.

Ne place a crede că şi în viitor veţi fi vrednici de admirarea ce aţi insuflat Europei prin actul glorios de la 24 Ianuarie şi că bunul-simţ românesc va lumina pe toţi a se pătrunde de adevărul că o naţie se măreşte şi se întăreşte atunci numai când ea are conştiinţa îndatoririlor sale către patrie, către Guvern şi către legi.

Puterile garante au înzestrat pe ambele ţări surori cu o Convenţie ce cuprinde în sine toate elementele de o fericită propăşire. De la noi atârnă acum ca să profităm de dânsele, dezvoltându-le cu un chip potrivit stării de faţă a societăţii române şi aducând cu toţii partea noastră de activitate, de lumini şi de devotament la măreaţa lucrare a renaşterii.

Spre acest sfârşit, arătând mai întâi a noastră deplină mulţumire Ministerului trecut pentru serviciile ce a desăvârşit în folosul binelui general, şi care acum s-a retras de buna sa voinţă pentru a face loc unei nouă combinări ministeriale, am format un Cabinet menit de a susţine cu energie principiile noastre constituţionale şi spre a da mai mare garanţie de menţinerea ordinului legal, de care sunt legate înflorirea comerţului şi întemeierea creditului public, am luat în persoană comanda superioară a oştirii din ambele Principate.

A sosit acum timpul pentru tot românul de a se apropia de altarul Patriei cu mintea liberă de orice gând îndoielnic şi cu inima curată de orice patimă dezbinătoare; căci neîncrederile, defăimările, urile şi împerecherile sunt unelte fatale care aduc pieirea neamurilor.

Destulă învrăjbire au produs până acum luptele politice între români! Cauza acelor lupte lipsind astăzi, lipsească totodată şi trista dezbinare dintre ei.

Prezentul şi viitorul României o reclamă aceasta prin glasul nostru, care vă cheamă la înfrăţire, românilor! Căci, precum de la suirea noastră pe Tronurile Moldovei şi Munteniei noi nu am mai cunoscut în aceste ţări nici moldoveni, nici munteni, ci numai români, asemenea nu voim a vedea între români nici partide, nici clase înduşmănite, ci numai fii ai aceleaşi mume şi fraţi de acelaşi sânge.

În ochii noştri toţi românii sunt buni; în inima noastră sunt toţi iubiţi deopotrivă, deşi chiar unii din ei, rătăciţi de patimi violente, se expun a fi înfrânaţi şi a cădea sub asprimea legilor. Ne adresăm dar către toţi, ca adevărat Principe român, care liber de orice înrâuire voieşte prosperitatea ţării prin aplicarea înţeleaptă a Convenţiei şi mărirea Naţiei prin sincera înfrăţire a celor ce au onorul de a face parte din ea.

Mărginească-se fiecare individ sau corp social în cercul drepturilor şi îndatoririlor sale bine înţelese; pătrundă-se cu toţii de respectul ce se cuvine legilor, şi fie ţara întreagă bine încredinţată că noi vom şti menţinea ordinul legal înăuntru şi demnitatea naţională în afară.

Alexandru Ioan I
Contrasemnat: Ministrul secretar de Stat la Departamentul Afacerilor Străine, Vasile Alecsandri
Nr. 451, anul 1859, octombrie 12

Proclamaţie către Naţiunea Română

Români!

Unirea este îndeplinită! Naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante, şi s-a înscris în datinile naţiilor.

Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu Ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus naţia către un falnic viitor.

În zilele de 5 şi 24 ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domnitor. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.

Vă iubiţi Patria, veţi şti dar a o întări!

Să trăiască România!

Dat în Iaşi, la 11 decembrie 1861.

Alexandru Ioan I
Dimitrie Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri din Ţara Românească şi ministru Dinăuntru
Apostol Arsachi, ministrul Trebilor din Afară.
Alexandru Plagino, ministrul de Finanţe.
Ioan Gr. Ghica, ministrul de război.
Gheorghe Văleanu, ministrul Controlului.
Scarlat Fălcoianu, ministrul Justiţiei.
Alexandru C. Moruzi, preşedintele Consiliului de Miniştri din Moldova şi ministru al Finanţelor.
Ioan N. Cantacuzino, ministru de Interne şi ad-interim la Justiţie.
Alexandru A. Cantacuzino, ministrul Cultelor şi Instrucţiei Publice.
Leon Ghica, ministrul Trebilor din Afară.
Constantin N. Şuţu, ministrul Lucrărilor Publice.

Discursul deputatului Barbu Catargiu, rostit în Adunarea Electivă a Munteniei

Bucureşti, 11 decembrie 1861

Domnilor deputaţi,

Sunt în viaţa oamenilor evenimente de acelea în care limba omenească e în neputinţă de a exprima sentimentele ce mişcă inimile.

Evenimentul zilei de astăzi e din acelea ce nu se exprimă; toţi îl pricepem în acest minut în adâncul inimii noastre.

Unirea e săvârşită, ni s-a zis. Acest cuvânt e un cuvânt înalt; el cuprinde făgăduinţa mântuirii şi viitorul ţării. De aceea, el a circulat ca o scânteie electrică în inimile noastre ale tuturor, şi sunt încredinţat că, dacă există nemurirea sufletelor, după cum religia ne încredinţează, strămoşii noştri au simţit şi ei acea înfiorare şi cu lacrimi de bucurie ne binecuvântează din înălţimea cerurilor.

Unirea s-a făcut. Această Unire este simţită de aceste două popoare de mai mult timp decât ne putem aduce noi aminte; dar, de au simţit-o, nu s-a făcut sau, de s-a făcut, n-a ţinut decât un moment. În adevăr, încă din veacurile trecute, fură bărbaţi, care încercară împreunarea naţiilor despărţite în două. Dar fu în zadar; şi de ce aceasta, e lesne de înţeles.

Pricina neizbutirii lor fură mijloacele ce întrebuinţară. Aceste mijloce erau în duhul veacurilor lor, era conchista, puterea materială. Puterea veacului în care trăim este puterea morală, a înţelepciunii, a cuvântului, a înfrăţirii, pentru unirea naţionalităţilor.

Unirea noastră dar de astăzi se face sub scutul înţelepciunii şi înfrăţirii; şi înţelepciunea ne vine de la Dumnezeu; înfrăţirea între oameni este unul dintre cele mai de căpetenie comandamente ale religiei noastre. Să zicem dar ca biserica noastră: „ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu mai îndrăznească a mai despărţi”; nu. Dar, ca să ne asigurăm contra unei asemenea primejdii, nu este destul Unirea între ţările surori; ne trebuie şi unirea între fiii ei.

Aşa numai, vom consolida pentru veacuri marele fapt de astăzi; aşa numai, vom păstra locul nostru între naţiile Europei, unde ne aflăm de astăzi înscrişi. Ba din contră, acea binecuvântare a străbunilor noştri ce ne privesc din sânul veşniciei se va preface într-un blestem şi sunt în drept de a zice că acel ce

va îndrăzni de astăzi înainte a mai arunca tăciunele discordiei între noi, să aibă blestemul nostru şi al urmaşilor noştri, el va avea hula şi blestemul chiar al naţiilor ce ne privesc.

24 Ianuarie fu o zi asemenea de înfrăţire între noi; dar din nenorocire nu eram încă pregătiţi: de aceea o şi văzurăm sfâşiată a doua zi.

Atunci ne lipsea încrederea. Mai multe împrejurări ce trebuie să le dăm uitării slujiseră încă a întemeia între noi acea neîncredere. De aceea, având aceeaşi dorinţă, aceeaşi ţintă, ne aflam cu toate acestea în neunire; temerea unora şi îndrăzneala prea mare a altora se pretălmăceau într-un fel nepăstuitor, şi de aci răul dezbinării mergea crescând.

Acum ne cunoaştem mai bine. Până aci voiam toţi acelaşi lucru, numai mijloacele de a ajunge ne despărţeau.

Acum, pe drapelul nostru, înaintea căruia să fim toţi îngenunchiaţi, să scriem astăzi; „Totul pentru ţară, nimic pentru noi!”

Să trăiască România!

Să trăiască Puterile ce priveghează fericirea ţării noastre!

Să trăiască Domnitorul nostru, care sigur prin a sa stăruinţă ne-a dat mijlocul de a striga iarăşi:

Să trăiască România!

Să trăiască Domnitorul veşnic şi nedespărţit de noi!

• (Reprodus din ziarul Independenţa, Bucureşti, 12 decembrie 1861)

Proclamaţie către sătenii clăcaşi

Sătenilor!

Îndelungata voastră aşteptare, marea făgăduinţă dată vouă de Înaltele Puteri ale Europei prin art. 46 al Convenţiei, interesul patriei, asigurarea proprietăţii funciare şi dorinţa mea cea mai vie s-au îndeplinit.

Claca (boierescul) este desfiinţată pentru de-a pururea, şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpânii voastre, în întinderea hotărâtă prin legile în fiinţă.

Megeţi dar, mai înainte de toate, la poalele Altarului şi, cu genunchii plecaţi, mulţămiţi Atotputernicului Dumnezeu, pentru că prin ajutorul Său în sfârşit aţi ajuns a vedea această zi frumoasă pentru voi, scumpă inimii mele şi mare pentru viitorul României.

De astăzi, voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre; voi aveţi o părticică de pământ, proprietate şi moşie a voastră; de astăzi, voi aveţi o patrie de iubit şi de apărat.

Şi, acum, după ce, cu braţul Celui de Sus, am putut săvârşi o asemenea mare faptă, Mă întorc către voi, spre a vă da un sfat de Domnitor şi de Părinte, spre a vă arăta calea pe care trebuie să o urmaţi, de voiţi să ajungeţi la adevărata îmbunătăţire a soartei voastre şi a copiilor voştri.

Claca şi toate celelalte legături silite între voi şi stăpânii voştri de moşii sunt desfiinţate prin plata unei drepte despăgubiri.

De acum înainte, voi nu veţi mai fi cu dânşii în alte legături decât acelea ce vor izvorî din interesul şi buna primire a unora şi a altora. Aceste legături însă vor fi pururea neapărate pentru ambele părţi. Faceţi dar ca ele să fie întemeiate pe iubire şi încredere. Mulţi şi foarte mulţi din proprietari au dorit îmbunătăţirea soartei voastre.

Mulţi din ei au lucrat cu toată inima ca să ajungeţi la această frumoasă zi, pe care voi astăzi o serbaţi. Părinţii voştri şi voi aţi văzut de la mulţi stăpâni de moşii ajutor la nevoile şi trebuinţele voastre.

Uitaţi, dar zilele grele prin care aţi trecut; uitaţi toată ura şi toată vrajba; fiţi surzi la glasul acelora care vă vor întărâta în contra stăpânilor de moşii, şi, în legăturile de bună voie ce veţi mai avea de aici încolo cu proprietarii, nu vedeţi în ei decât pe vechii voştri sprijinitori şi pe viitorii voştri amici şi buni vecini. Au nu sunteţi toţi fii ai aceleeaşi ţări? Au pământul României nu este muma care vă hrăneşte pe toţi?

Stăpâni liberi pe braţele şi pe ogoarele voastre, nu uitaţi mai înainte de toate că sunteţi plugari, că sunteţi muncitori de pământ. Nu părăsiţi această frumoasă meserie, care face bogăţia ţării, şi dovediţi şi în România, ca pretutindenea, că munca liberă produce îndoit decât munca silită. Departe de a vă deda trândăviei, sporiţi încă hărnicia voastră, şi ogoarele voastre îndoit să fie mai bine lucrate, căci de acum aceste ogoare sunt averea voastră şi moşia copiilor voştri.

Îngrijiţi-vă asemenea de vetrele satelor voastre, care, de astăzi, devin comune neatârnate, şi lăcaşuri statornicite ale voastre, din care nimeni nu vă mai poate izgoni.

Siliţi-vă dar a le îmbunătăţi şi a le înfrumuseţa; faceţi-vă case bune şi îndestulătoare; înconjuraţi-le cu grădini şi cu pomi roditori.

Înzestraţi-vă satele cu aşezăminte folositoare vouă şi urmaşilor voştri. Statorniciţi mai ales şi pretutindenea şcoli, unde copiii voştri să dobândească cunoştinţele trebuitoare pentru a fi buni plugari şi buni cetăţeni. Actul din 2 Mai v-a dat la toţi drepturi; învăţaţi dar pe copiii voştri de a le preţui şi a le bine întrebuinţa.

Şi, mai presus de toate, fiţi şi în viitor ceea ce aţi fost şi până acum, şi chiar în timpurile cele mai rele, fiţi bărbaţi de pace şi de bună rânduială; aveţi încredere în Domnitorul vostru, care vă doreşte tot binele; daţi, ca şi până acum, pilda supunerii către legile Ţării, la a cărora facere aveţi şi voi de acum a lua parte; şi, în toată întâmplarea, iubiţi România, care, de astăzi, este dreaptă pentru toţi fiii săi.

Şi, acum, iubiţilor mei săteni, bucuraţi-vă şi păşiţi la munca de bună voie, care înalţă şi îmbogăţeşte; şi Dumnezeul părinţilor noştri să binecuvânteze sămânţa ce veţi arunca pe prima brazdă liberă a ogoarelor voastre.

Alexandru Ioan I

M. Kogălniceanu, N. Creţulescu, N. Rosetti Bălănescu, generalul S. Manu
Nr. 1015, la 14 august 1864

Cf. sursa.

Discursul lui Barack Obama de la învestirea sa ca al 44-lea preşedinte al USA

juramantul

My fellow citizens,

I stand here today humbled by the task before us, grateful for the trust you have bestowed, mindful of the sacrifices borne by our ancestors. I thank President Bush for his service to our nation, as well as the generosity and cooperation he has shown throughout this transition.

Forty-four Americans have now taken the presidential oath. The words have been spoken during rising tides of prosperity and the still waters of peace. Yet, every so often, the oath is taken amidst gathering clouds and raging storms. At these moments, America has carried on not simply because of the skill or vision of those in high office, but because We the People have remained faithful to the ideals of our forebearers, and true to our founding documents.

So it has been. So it must be with this generation of Americans.

That we are in the midst of crisis is now well understood. Our nation is at war, against a far-reaching network of violence and hatred. Our economy is badly weakened, a consequence of greed and irresponsibility on the part of some, but also our collective failure to make hard choices and prepare the nation for a new age.

Homes have been lost; jobs shed; businesses shuttered. Our health care is too costly; our schools fail too many; and each day brings further evidence that the ways we use energy strengthen our adversaries and threaten our planet.

These are the indicators of crisis, subject to data and statistics. Less measurable but no less profound is a sapping of confidence across our land — a nagging fear that America’s decline is inevitable, and that the next generation must lower its sights.

Today I say to you that the challenges we face are real. They are serious and they are many. They will not be met easily or in a short span of time. But know this, America: They will be met.

On this day, we gather because we have chosen hope over fear, unity of purpose over conflict and discord.

On this day, we come to proclaim an end to the petty grievances and false promises, the recriminations and worn-out dogmas, that for far too long have strangled our politics.

We remain a young nation, but in the words of Scripture, the time has come to set aside childish things. The time has come to reaffirm our enduring spirit; to choose our better history; to carry forward that precious gift, that noble idea, passed on from generation to generation: the God-given promise that all are equal, all are free, and all deserve a chance to pursue their full measure of happiness.

In reaffirming the greatness of our nation, we understand that greatness is never a given. It must be earned. Our journey has never been one of shortcuts or settling for less. It has not been the path for the fainthearted — for those who prefer leisure over work, or seek only the pleasures of riches and fame. Rather, it has been the risk-takers, the doers, the makers of things — some celebrated, but more often men and women obscure in their labor — who have carried us up the long, rugged path toward prosperity and freedom.

For us, they packed up their few worldly possessions and traveled across oceans in search of a new life.

For us, they toiled in sweatshops and settled the West; endured the lash of the whip and plowed the hard earth.

For us, they fought and died, in places like Concord and Gettysburg; Normandy and Khe Sahn.

Again and again, these men and women struggled and sacrificed and worked till their hands were raw so that we might live a better life. They saw America as bigger than the sum of our individual ambitions; greater than all the differences of birth or wealth or faction.

This is the journey we continue today. We remain the most prosperous, powerful nation on Earth. Our workers are no less productive than when this crisis began. Our minds are no less inventive, our goods and services no less needed than they were last week or last month or last year. Our capacity remains undiminished. But our time of standing pat, of protecting narrow interests and putting off unpleasant decisions — that time has surely passed. Starting today, we must pick ourselves up, dust ourselves off, and begin again the work of remaking America.

For everywhere we look, there is work to be done. The state of the economy calls for action, bold and swift, and we will act — not only to create new jobs, but to lay a new foundation for growth. We will build the roads and bridges, the electric grids and digital lines that feed our commerce and bind us together. We will restore science to its rightful place, and wield technology’s wonders to raise health care’s quality and lower its cost.

We will harness the sun and the winds and the soil to fuel our cars and run our factories. And we will transform our schools and colleges and universities to meet the demands of a new age. All this we can do. And all this we will do.

Now, there are some who question the scale of our ambitions — who suggest that our system cannot tolerate too many big plans. Their memories are short. For they have forgotten what this country has already done; what free men and women can achieve when imagination is joined to common purpose, and necessity to courage.

What the cynics fail to understand is that the ground has shifted beneath them — that the stale political arguments that have consumed us for so long no longer apply. The question we ask today is not whether our government is too big or too small, but whether it works — whether it helps families find jobs at a decent wage, care they can afford, a retirement that is dignified.

Where the answer is yes, we intend to move forward. Where the answer is no, programs will end. And those of us who manage the public’s dollars will be held to account — to spend wisely, reform bad habits, and do our business in the light of day — because only then can we restore the vital trust between a people and their government.

Nor is the question before us whether the market is a force for good or ill. Its power to generate wealth and expand freedom is unmatched, but this crisis has reminded us that without a watchful eye, the market can spin out of control — and that a nation cannot prosper long when it favors only the prosperous.

The success of our economy has always depended not just on the size of our gross domestic product, but on the reach of our prosperity; on our ability to extend opportunity to every willing heart — not out of charity, but because it is the surest route to our common good.

As for our common defense, we reject as false the choice between our safety and our ideals. Our Founding Fathers, faced with perils we can scarcely imagine, drafted a charter to assure the rule of law and the rights of man, a charter expanded by the blood of generations.

Those ideals still light the world, and we will not give them up for expedience’s sake. And so to all other peoples and governments who are watching today, from the grandest capitals to the small village where my father was born: Know that America is a friend of each nation and every man, woman and child who seeks a future of peace and dignity, and that we are ready to lead once more.

Recall that earlier generations faced down fascism and communism not just with missiles and tanks, but with sturdy alliances and enduring convictions. They understood that our power alone cannot protect us, nor does it entitle us to do as we please. Instead, they knew that our power grows through its prudent use; our security emanates from the justness of our cause, the force of our example, the tempering qualities of humility and restraint.

We are the keepers of this legacy. Guided by these principles once more, we can meet those new threats that demand even greater effort — even greater cooperation and understanding between nations. We will begin to responsibly leave Iraq to its people, and forge a hard-earned peace in Afghanistan.

With old friends and former foes, we will work tirelessly to lessen the nuclear threat, and roll back the specter of a warming planet. We will not apologize for our way of life, nor will we waver in its defense, and for those who seek to advance their aims by inducing terror and slaughtering innocents, we say to you now that our spirit is stronger and cannot be broken; you cannot outlast us, and we will defeat you.

For we know that our patchwork heritage is a strength, not a weakness. We are a nation of Christians and Muslims, Jews and Hindus — and nonbelievers. We are shaped by every language and culture, drawn from every end of this Earth; and because we have tasted the bitter swill of civil war and segregation, and emerged from that dark chapter stronger and more united, we cannot help but believe that the old hatreds shall someday pass; that the lines of tribe shall soon dissolve; that as the world grows smaller, our common humanity shall reveal itself; and that America must play its role in ushering in a new era of peace.

To the Muslim world, we seek a new way forward, based on mutual interest and mutual respect. To those leaders around the globe who seek to sow conflict, or blame their society’s ills on the West: Know that your people will judge you on what you can build, not what you destroy. To those who cling to power through corruption and deceit and the silencing of dissent, know that you are on the wrong side of history; but that we will extend a hand if you are willing to unclench your fist.

To the people of poor nations, we pledge to work alongside you to make your farms flourish and let clean waters flow; to nourish starved bodies and feed hungry minds. And to those nations like ours that enjoy relative plenty, we say we can no longer afford indifference to suffering outside our borders; nor can we consume the world’s resources without regard to effect. For the world has changed, and we must change with it.

As we consider the road that unfolds before us, we remember with humble gratitude those brave Americans who, at this very hour, patrol far-off deserts and distant mountains. They have something to tell us today, just as the fallen heroes who lie in Arlington whisper through the ages.

We honor them not only because they are guardians of our liberty, but because they embody the spirit of service; a willingness to find meaning in something greater than themselves. And yet, at this moment — a moment that will define a generation — it is precisely this spirit that must inhabit us all.

For as much as government can do and must do, it is ultimately the faith and determination of the American people upon which this nation relies. It is the kindness to take in a stranger when the levees break, the selflessness of workers who would rather cut their hours than see a friend lose their job which sees us through our darkest hours. It is the firefighter’s courage to storm a stairway filled with smoke, but also a parent’s willingness to nurture a child, that finally decides our fate.

Our challenges may be new. The instruments with which we meet them may be new. But those values upon which our success depends — hard work and honesty, courage and fair play, tolerance and curiosity, loyalty and patriotism — these things are old. These things are true. They have been the quiet force of progress throughout our history.

What is demanded then is a return to these truths. What is required of us now is a new era of responsibility — a recognition, on the part of every American, that we have duties to ourselves, our nation and the world; duties that we do not grudgingly accept but rather seize gladly, firm in the knowledge that there is nothing so satisfying to the spirit, so defining of our character, than giving our all to a difficult task.

This is the price and the promise of citizenship.

This is the source of our confidence — the knowledge that God calls on us to shape an uncertain destiny.

This is the meaning of our liberty and our creed — why men and women and children of every race and every faith can join in celebration across this magnificent Mall, and why a man whose father less than 60 years ago might not have been served at a local restaurant can now stand before you to take a most sacred oath.

So let us mark this day with remembrance, of who we are and how far we have traveled. In the year of America’s birth, in the coldest of months, a small band of patriots huddled by dying campfires on the shores of an icy river. The capital was abandoned. The enemy was advancing. The snow was stained with blood. At a moment when the outcome of our revolution was most in doubt, the father of our nation ordered these words be read to the people:

“Let it be told to the future world … that in the depth of winter, when nothing but hope and virtue could survive… that the city and the country, alarmed at one common danger, came forth to meet [it].”

America. In the face of our common dangers, in this winter of our hardship, let us remember these timeless words. With hope and virtue, let us brave once more the icy currents, and endure what storms may come.

Let it be said by our children’s children that when we were tested, we refused to let this journey end, that we did not turn back, nor did we falter; and with eyes fixed on the horizon and God’s grace upon us, we carried forth that great gift of freedom and delivered it safely to future generations.