Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Categorie: Evocări (Page 1 of 23)

Patriarhul României la timpul prezent

La 66 de ani, dacă e să-l identific cu realizările sale de seamă, Patriarhul Daniel Ciobotea, Patriarhul României, pentru mine înseamnă trei lucruri marcante: cel care a adus Biserica noastră, în mod instituțional, în online prin centrul mediatic Basilica, cel care a asigurat prezența cu brio a Bisericii Ortodoxe Române la Sfântul și Marele Sinod din Creta și cel care este ferventul constructor al Catedralei Naționale.

Catedrala crește văzând cu ochii și va un spațiu al evlaviei și al unității naționale. În 2018, cu siguranță, ea va fi punctul central în care ne vom trăi cei 100 de ani de unitate teritorială, lingvistică, culturală și religioasă.

Biserica noastră e prezentă online în termeni din ce în ce mai buni. De unde s-a pornit și unde s-a ajuns, pentru mine înseamnă progres și nu regres.

Iar Creta a însemnat un pas important spre normalitatea sinodală a Bisericii una. Pentru că Biserica trebuie să se întâlnească din ce în ce mai des și mai consistent în mod sinodal, atâta timp cât problemele noastre teologice și religioase nu sunt puține.

Însă Patriarhul nostru a ales să dea mai puține interviuri  și să ne vorbească, mai degrabă, prin predicile sale, prin pastorale și prin mesaje asumate. Prezența sa în societate e una discreta, dar se face evidentă în momentele principale prin care trece societatea românească. Cărțile sale se împart în două: cărți de autor și cărți făcute pe baza statutului său unic în Biserica noastră.

Dar oricât de mult mi-ar plăcea Catedrala Națională aflată în construcție, eu aștept de la Patriarhul României Dogmatica sa. Pentru că mai înainte de a fi Patriarh, Preafericirea sa este Profesor de Dogmatică. Iar eu prețuiesc mai mult cărțile decât clădirile, pentru că ele sunt mai rezistente decât betonul și cărămida și mai ziditoare decât orice altceva.

Din cărțile sale de autor se vede cu ochiul liber că nu are timp. Scrie rezumativ, fără multă aprofundare și muncă de cercetare. Dar scrie echilibrat, atent, prudent. Însă, cu siguranță, din cauza responsabilităților sale multiple și a cererilor multiple care îl vizează.

În cadru liturgic, Patriarhul Daniel promovează uniformizarea vestimentară, care mie îmi displace, dar pe care o înțeleg. Pentru că ea temperează excesele în materie de veșminte. Dar promovează și întoarcerea definitivă la modul de cântare bizantin, cât și predica amplă, care îmbină teologia cu problemele vieții de zi cu zi.

Deși, adesea, aud că Patriarhul Daniel e mai ales „un bun manager” decât un Părinte al Bisericii, eu văd lucrurile tocmai invers: mie mi se pare că e din ce în ce mai mult un Monah care vorbește teologic lumii de azi decât „un investitor” religios. Un Monah din ce în ce mai obosit și mai îmbătrânit de problemele de tot felul. Dar care se înconjoară de oameni care știu legile, care știu să construiască, care știu să situeze Biserica în firescul vieții de zi cu zi. Și e normal să fie așa! Pentru că nu poți construi de unul singur, ci cu ajutorul multora.

Deschiderea sa față de tineri și față de online pe mine mă bucură mult. Grija sa față de oamenii în vârstă și față de cei care suferă îmi face bine. A primit Biserica drept moștenire de la Patriarhul Teoctist, dar a arătat că ea se poate reforma din mers. Pentru că nu e nevoie să schimbi lucrurile bune, ci numai trebuie să le îndrepți pe cele cu lipsă.

Eu mi-aș dori ca Patriarhul Daniel să comunice tot mai mult și mai direct cu noi toți. Dacă și-ar asuma o creație online zilnică, pe o platformă proprie, ar fi un lucru revoluționar, dar cel mai firesc cu putință. Pentru că am trăi cu conștiința că Patriarhul e alături de noi mereu, că se pronunță pe diverse teme și nu are nevoie de purtători de cuvânt tot timpul, că înțelege prin ce trecem și recunoaște care sunt mizele momentului.

Căci dacă Patriarhul Daniel nu face pasul definitiv spre online, următorul Patriarh e nevoit să o facă. Asta e lumea noastră, ne îndreptăm spre o și mai mare și complexă comunicare și nu spre ghetoizare!

Papa Benedictus nu cred că a fost prea conștient de impactul mediatic pe care l-a avut, atunci când și-a făcut cont personal pe Twitter. Dar venirea sa în online a fost un câștig evident. Tot la fel, Basilica de acum 10 ani, care era stângace în comunicare și se îmbrăca mai tot timpul în haina vorbirii impersonale, nu mai seamănă cu cea de azi, chiar dacă a rămas un mijloc de informare în masă și nu a devenit un instrument academic.

Comunicarea online trebuie să meargă mână în mână cu cercetarea științifică în teologie și cu viața liturgică și de evlavie a Bisericii. Avem nevoie de o Scriptură ortodoxă tradusă științific după LXX și BYZ. Avem nevoie de cărți de cult retraduse din limba greacă. Avem nevoie de o colecție patristică de sute de volume. De Vieți ale Sfinților actualizate și extinse. De o viață liturgică și duhovnicească conștientă și plină de evlavie. De oameni de vocație în clerul Bisericii.

Pentru că patriarhatul actual are și mari realizări, dar și lucruri neîncepute încă. Și e onest să le punem pe toate pe aceeași foaie.

Da, e nevoie de mulți oameni capabili, foarte specializați și cu dor de nevoință pentru binele Bisericii! E nevoie să ne schimbăm cu toții! Însuși Părintele Patriarh Daniel, pe care l-am privit cu atenție (e drept: de la distanță!) în anii săi de patriarhat, s-a schimbat mult. Cu toții ne-am schimbat, pentru că societatea românească și lumea în ansamblu e în schimbare. Și ne-am dat seama cu toții că lucrurile fundamentale se fac împreună, prin multă trudă și înțelepciune.

Eu îi doresc Părintelui Patriarh Daniel să se bucure de roadele ostenelilor sale, cât și de respectul nostru, al tuturor! Și aștept de la Preafericirea sa catedrala Dogmaticii sale, de care cred că este în stare și cu care poate să ne bucure la modul fundamental.

Părintele Profesor Adrian Gabor

Mi-am dat seama că ceva s-a petrecut cu el…după numărul mare de căutări legate de numele său. Însă numai ieri seară, pe 4 iunie 2017, am căutat online numele său și mi-am dat seama că a adormit. Nu mă așteptam în niciun caz la așa ceva!…

Nu știu nimic despre modul în care a adormit.  Singura știre care a ajuns la mine a fost aceasta.  În care mi-au fost preluate cele două fotografii, care au înconjurat singurul interviu pe care i l-am luat. Și pe care l-am inclus în Interviuri de conștiință (vol. 1).

Părintele Adrian mi-a fost Profesor la Facultate, fără să fi avut vreo relație apropiată cu mine. După care, în timpului Masterului și a Doctoratului am devenit tot mai apropiați, el înțelegând dimensiunea teologică specială a muncii mele online și dorind să facă parte din ea. Tocmai de aceea a acceptat să îmi acorde interviul, stabiliserăm să facem și altele și nu știu ce s-a petrecut că a devenit ezitant…a început să amâne proiectul nostru comun…și nu l-am mai căutat.

Probabil trebuia să insist mai mult, însă eu nu am acest obicei. Pentru că îmi place ca cineva să facă lucruri cu mine de bună voie, de bucurie, și nu pentru că insist la nesfârșit pe lângă el.

…La finalul interviului mi-a spus că își amână proiectele editoriale după pensionare. Eu i-am spus că nu pot fi de acord cu așa ceva, pentru că o carte se scrie atunci când simți că trebuie să o scrii și nu când nu mai ai putere să o scrii. Dar el mi-a spus că adevăratele cărți încep să fie scrise de la 60 de ani încolo.

Fiind născut în 1960, Părintele Profesor Adrian Gabor a plecat dintre noi la 57 de ani. Nu a mai apucat pensionarea și nici să își scrie opera de după 60 de ani. Pentru că viața noastră nu e în mâna noastră, ci e darul lui Dumnezeu. Și tocmai de aceea nu trebuie să lăsăm pe mâine, ceea ce simțim că trebuie să facem azi, în clipa de față.

Era un om impetuos când pleda pentru o cauză în care credea. Avea un zâmbet inteligent, dar din ce în ce mai trist în ultimii ani. Ironiile sale te binedispuneau. Sărea imediat ca să te ajute. Simțeai că e prietenul tău, dacă te ajuta în vreun lucru anume. Fiind sfătos, îți povestea cu lux de amănunte despre o mulțime de lucruri.

Nu știu nimic despre familia sa, dar am înțeles grija lui pentru istoria Facultății de Teologie de la București. Pentru că arhiva unei facultăți trebuie pusă la punct și nu trebuie să aibă goluri inexplicabile de informație. Mi-a povestit la un moment dat un episod din viața sa la Strasbourg. Poate două. Despre care nu pot vorbi.

L-am avut ca Profesor fără reverendă, apoi l-am văzut cu reverendă, ca Diacon și Preot. Tocmai de aceea era mai apropiat de noi, cât timp eram studenți, povestindu-ne tot felul de lucruri de culise și picante. Ne-au folosit la timpul respectiv, dar iarăși nu sunt de divulgat pentru marele public.

Cred că i-am înțeles întrucâtva amărăciunea referitoare…la comunism. La căderile multora din cler. El dorea o separare clară a apelor. Adică să știm cine au fost turnătorii și cine au fost Mucenicii neamului românesc. Căci până la urmă istoria va spune adevărul cu toată gura. Degeaba încercăm noi să băgăm gunoiul sub preș, pentru că cei care au trăit din banii de turnătorii nu vor fi niciodată „îngeri”.

Era apropiat de tineri și iubea copiii. Îi plăceau lucrurile naturale, ca unul care era născut la țară. Nu i-am împărtășit însă câteva antipatii nepotrivite, din punctul meu de vedere, și nici nu eram pe aceeași lungime de undă când venea vorba de înțelegerea lui 1054, a marii schisme, și nici în alte aspecte ale istoriei bisericești universale, unde Părintele Adrian, așa mi s-a părut mie, era îmbâcsit de o perspectivă eterodoxă. Nici nu am căutat să fac caz de aceste diferențe de opinie în discuțiile mele private cu el.

Pentru că eu eram avid de vastele lui cunoștințe istoriografice. Iar Părintele Adrian, când începea să vorbească despre domeniul în care era specializat, era de neoprit. Îmi aduc aminte că am vorbit împreună o oră și ceva după Slujba de Înmormântare a Prof. Slușanschi. Am sărit de la una la alta, de la istorie la teologie, de la istorie veche la cea recentă…și mi-a făcut niște confidențe uluitoare. Pentru că nu mă așteptam să aibă atâta încredere în mine…

Îmi povestea lucruri dureroase…privind însă în jur cu teamă. Însă mie mi le spunea ca și cum s-ar fi spovedit în acea clipă. Și mi-am dat seama că mă citește online, pentru că numai cineva care mă citește și mă înțelege poate să fie atât de sincer cu mine. Și m-am bucurat mult în inima mea pentru asta. Acesta a fost motivul (nu i l-am mărturisit, însă îl spun acum), pentru care am făcut interviul cu el.  Pentru că am vrut și eu să îi mulțumesc pentru…sinceritatea cu care m-a bucurat.

Astăzi, la Dumnezeiasca Liturghie, l-am pomenit pentru prima dată la morți…Însă morții noștri sunt vii. Morții noștri nu mor cu adevărat niciodată. Tocmai de aceea, eu mă comport față de toți cei morți ca față de niște oameni vii, pentru că sufletul lor e viu și ei vor învia în ziua cea de apoi cu trupuri transfigurate, după preasfânta voie a lui Dumnezeu.

Părintele Adrian îmi rămâne, pe mai departe, un confident. Lucrurile vorbite împreună rămân în mine. Chipul său rămâne în mine. Regret însă că a publicat prea puțin din cât ar fi putut să publice. Poate au rămas lucruri în manuscris…și mă bucur să fie tipărite alte textele ale sale.

Îți mulțumesc pentru încredere și prietenie, Dragă Părinte Profesor! Dumnezeu să te ierte și să ne ierte pe toți!

Părintele Profesor Alexandru Stan: un suflet mare și avid de cunoaștere

Pr. Prof. Dr. Alexandru Stan

Pr. Valentin Stoica a anunțat adormirea sa pe 20 noiembrie 2016, la ora 17. 26. Pe Facebook. Știrea a fost preluată de un extremist ortodox, care a scris un articol în ziua de 21 noiembrie 2016, în care și-a exprimat „bucuria” că a murit. Pe Basilica, mesajul de condoleanțe al Patriarhului a apărut pe 23 noiembrie 2016. Lucru curios, pentru că, de obicei, mesajele patriarhale apar înainte de îngroparea celui adormit și nu după îngroparea lui. Și din el aflăm că Părintele Profesor Alexandru Stan a adormit în ziua de 17 noiembrie 2016.

Adică prima știre despre moartea sa a apărut la 3 zile de la moartea sa, iar mesajul patriarhal a fost publicat la 6 zile de la moartea sa și la 3 zile după îngropare.

Pe saitul Facultății de Teologie Ortodoxă din București nu apare nicio mențiune despre moartea sa. De obicei, facultatea noastră își elogia profesorii defuncți, așa cum e și firesc să o facă.

Mai pe scurt, Părintele Profesor Alexandru Stan a fost înmormântat duminică, 20 noiembrie 2016, Slujba sa de prohodire s-a făcut în Biserica Sfântul Andrei Parva din București, după cum aflăm din articolul de pe Basilica…și Înmormântarea sa s-a făcut în tăcere, fără ca să fie o știre publică. Pentru că știrea a devenit publică pe Facebook, după ce a fost înmormântat.

Însă, la propriu, nu știu nici până azi…unde e înmormântat.

Dar acestea sunt datele post-factum. Ceea ce contează e omul. Omul și opera lui.

*

L-am cunoscut pe Părintele Profesor Alexandru Stan mai întâi prin scrisul său. Mă bucurasem să citesc traducerea sa eclesiologică din Sfântul Ciprianus al Cartaginei, în Studii Teologice nr. 3-4/ 1982. E vorba de Liber de unitate Ecclesiae. O carte care m-a inspirat mult la acea dată.

Apoi l-a înlocuit la catedra de Drept canonic pe Părintele Profesor Nicolae Dură, care plecase la Constanța. Și l-am cunoscut atunci în calitate de Profesor erudit, care, cu multă vioiciune și cu ironie fină, ne punea să răspundem la lucruri delicate și dificile din punct de vedere canonic.

Spre exemplu, la un examen, ne-a încurcat în chip și fel la gradele de rudenie, pentru că acestea sunt neapărate în viața preoțească. De ce? Pentru că, pe baza lor, știm dacă putem să cununăm sau nu un cuplu. Dacă cei doi sunt frați, veri primari, veri de-al doilea sau rude duhovnicești, din punct de vedere canonic nu îi putem cununa. Și el a insistat la examen pe această problematică, punându-ne să răspundem la tot felul de cazuri posibile.

Pentru că dorea ca noi să învățăm să gândim din punct de vedere canonic și nu să repetăm canoanele pe de rost. Adică să facem legături fine și profunde între dumnezeieștile canoane ale Bisericii, să le înțelegem în actualitatea de azi a Bisericii și nu să le aplicăm anistoric și după bunul plac.

Și avea dreptate! Pentru că dumnezeieștile canoane ale Bisericii sunt pline de teologie și de experiență duhovnicească și ele nu pot fi înțelese oricum, ci numai integrate în întreaga teologie și experiență a Bisericii.

Am terminat facultatea, nu ne-am mai întâlnit…dar am intrat o dată în Biserica sa, împreună cu soția mea, în mica Biserică Sfântul Ștefan de pe Calea Călărașilor…și când m-a văzut, m-a recunoscut și am stat de vorbă peste o jumătate de oră.

Și pentru că i-am spus că am intrat la doctorat și că și soția mea e la doctorat, ne-a vorbit despre munca sa de cercetare. Despre ce lucra atunci și dorea să publice. Însă din ce ne-a spus el atunci erau proiecte de ani de zile și nu de câteva luni. Și nu știu cât a realizat din ele. Dar la final ne-a spus că munca sa îi este cenzurată de un lucru: îl dor foarte mult picioarele, pentru că stă mult la masa de scris ca să scrie și să traducă.

Iar noi, care sufeream de aceeași boală a scrisului de cărți…i-am dat dreptate. Și atunci mi-am dat seama că Părintele Alexandru e omul studiului și al scrisului…și nu al vorbitului fără muncă de cercetare. Și asta l-a ridicat mult în ochii mei.

După prima întâlnire cu omul care studiază, am mai avut două întâlniri hotărâtoare cu dumnealui. Una la elogierea Prof. Remus, când am mâncat unul lângă altul la masă, iar alta, la o altă conferință, aproape de București, unde, la fel, am mâncat unul lângă altul. Și mi-a vorbit despre manuscrisele vechi românești pe care le studia și despre ce a mai publicat.

Nu știu însă unde și-a publicat ultimele cărți și ce în tiraj. Eu nu am dat de niciuna până acum. Mi se pare că mi-a spus (nu sunt sigur dacă așa e) că predă la Târgoviște și la Pitești. Poate le-a publicat acolo, în tiraje interne, mici.

Însă din detaliile pe care mi le-a dat mi-am dat seama că a făcut niște descoperiri aparte pe tărâmul istoriei teologice românești. Și am rămas frustrat că nu le pot citi, că nu pot să le am față în față, ca să văd despre ce e vorba.

Cum a rămas în inima mea? Ca un om viu, ca un căutător continuu de sensuri, de profunzimi. Un suflet mare într-un trup mic, un om cu viziune de ansamblu. Un om care nu se mulțumește cu răspunsuri simple, ci merge și caută la surse. Vorbea limba engleză ca un lord și avea o limbă română plină de miez. Și fiind un om sfătos, ți-ar fi vorbit ore în șir, dacă doreai să îl asculți. Dar dacă doreai să vorbești despre tine cu nesimțire, avea o ironie plină de sagacitate, care îți tăia macaroana…în aer. Mai înainte ca să îți dai seama.

Și pentru că se simțea ancorat în cunoaștere, păzit de ceea ce știa, de aceea era insuportabil pentru cei care doreau să polemizeze cu el. Pentru că nu suporta să îi dea lecții cineva, care era…ageamiu la nivel de înțelegere teologică.

Avea opinii personale puternice, cu unele nu eram și nu sunt de acord, dar mă binedispunea întotdeauna erudiția lui vie, pofta sa de viață, complexitatea problemelor pe care ți le punea în față.

Pentru că Profesorul Stan știa să te pună în încurcătură, dar Părintele Alexandru era milostiv cu tine, dacă vedea că ești sincer și cinstit și dorești să înțelegi anumite lucruri. Iar el sta cu tine de vorbă, pe limba ta, fiind unul dintre profesorii mei care știau să vorbească cu toate clasele sociale fără niciun complex. Pentru că fiind om de la țară și ajuns erudit în mod organic, de aceea știa să vorbească și cu sărac și cu bogat și cu erudit și cu neșcolit.

Pentru Biserica noastră, pentru școala de teologie românească și pentru mine, personal, adormirea sa e o mare pierdere. De ce? Pentru că omul acesta era un om liber care gândea liber. Era un erudit, un cercetător, un om de bine. Un om pentru oameni. Și poate că asta deranja la el: se gândea mult la oameni, dar, în același timp, spunea adevărurile în care el credea, cu prețul de a deranja pe toată lumea.

Eu îl port pe Părintele Alexandru, alături de toți profesorii și mentorii mei, în rugăciunea și în inima mea. Pentru că mă bucur să învăț de la oamenii erudiți, complecși, buni, iubitori ai Bisericii și ai neamului românesc.

Însă am regretul viu că nu am înregistrat o bună parte din experiența sa. Că nu am făcut interviuri cu el. Cum îmi pare rău că nu fac sau nu am posibilitatea să fac interviuri cu mulți dintre oamenii buni ai Bisericii noastre…și experiența lor se pierde.

La 65 de ani

Patriarhul Romaniei 2016

Primul om care mi-a vorbit cu entuziasm despre Mitropolitul Daniel Ciobotea, Mitropolitul Moldovei, a fost Părintele Profesor Ștefan Buchiu. Eram la Master, într-o zi de vară, și mi-a spus că a fost impresionat de scrisul său. Căci, în ciuda faptului că nu are timp prea mult de scris, datorită îndatoririlor sale ca Mitropolit, totuși scrie teologie în mod concentrat. Și ideea de scris teologic concentrat mi-a plăcut, pentru că eram în căutarea teologilor actuali ai Bisericii, ca și azi.

Mai apoi, la Doctorat, cel care mi-a vorbit despre omul și despre caracterul viitorului Patriarh al României, a fost Părintele Profesor Dumitru Popescu. Adesea, în discuțiile noastre intime despre teologie și despre oamenii teologiei, mi-a vorbit despre perioada în care a slujit cu Lect. Dr. Dan Ilie Ciobotea la Geneva, pe când acesta profesa la Bossey. Și de la Părintele Dumitru am aflat, de fapt, că Patriarhul Daniel e un om care gândește teologic și care are o perspectivă proaspătă despre modul în care trebuie să se scrie teologie în prezent.

Când a fost ales Patriarh al României, platforma Teologie pentru azi a mediatizat momentul și a fost de partea noului Patriarh al României. Am fost unul dintre puținii oameni din online care am făcut acest lucru și de atunci am devenit și eu indezirabil.

Însă eu l-am cinstit pe noul Patriarh așa cum se cuvine, în mijlocul unei larme speciale făcute de acefalii sentimentali, care nu acceptau omul. La nivel online era o isterie rară împotriva noului Patriarh, după cum sunt acum împotriva Sfântului și Marelui Sinod din Creta, pentru că noul Patriarh era văzut ca „mason” și ca „vândut” străinilor. Iar acefalii sentimentali se așteptau ca Biserica Ortodoxă Română să se ducă de râpă în timpul slujirii Patriarhului Daniel. Între timp însă, majoritatea celor care erau atunci vehemenți, acum au relații amiabile cu Patriarhul. Asta nu înseamnă că și sincere

Însă, fiind ales Patriarh al României, eu am început să cunosc omul din cărțile și din predicile sale, și mi s-au confirmat cuvintele celor doi profesori: faptul că avem de-a face cu un teolog aparte în persoana Patriarhului României.

La nivel online am scris, în 12 articole, despre teza sa doctorală: Teologie și Spiritualitate. A se vedea: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12. Asta în 2009.

În 2013 am scris despre cartea sa Credință pentru fapte bune, apărută în 2010. Am scris, în același an, despre Foame și sete după Dumnezeu, despre Lumina Botezului și bucuria Familiei, despre Misiune pentru mântuire, despre Semne de speranță în vreme de suferință, despre Dăruire și dăinuire.

Predici, alocuțiuni și pastoralele sale le-am publicitat de fiecare dată cu bucurie. Pentru că mie îmi place să învăț de la teologi.

În 2015, în 12 articole, am scris despre cartea sa Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei. A se vedea 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12.

Și am scris nu pentru ca să obțin „favoruri” – după cum cred mulți, care consideră că sunt „omul Patriarhului” în online – ci pentru ca să-l cunosc pe cel care a scris cărțile. Pentru că eu cred, că pe un teolog îl cunoști din cărțile lui. Cea mai bună stare de spirit a lui e în cărțile sale. Iar dacă nu îl cunoști din ele, din cărțile sale, degeaba tragi cu urechea la ceea ce spun alții despre el.

Nu am trăit, din păcate, marea binecuvântare de a avea un dialog sau de a fi ucenicul Părintelui Patriarh. Lucru care mi-ar plăcea foarte mult. Asta pentru cei care cred că „joc dublu” în online…

Anul trecut, la 64 de ani, i-am urat Patriarhului României multă putere de muncă și de dăruire. Lucruri de care are nevoie în continuare, pentru a vedea în veșmânt de praznic Catedrala Națională și pentru a-și derula proiectele sale multiple.

Însă, de această dată, îi mulțumesc din inimă pentru modul în care ne-a reprezentat la Sinodul din Creta. Ar fi fost o mare greșeală neparticiparea Bisericii noastre la Marele Sinod. Însă modul cum a participat și modul în care am fost văzuți de Bisericile Ortodoxe surori participante, m-a bucurat și m-a umplut de entuziasm pentru viitorul teologiei românești.

Pentru că teologia ortodoxă românească nu trebuie să devină una extremistă, ci trebuie să fie tot mai plină de echilibru și de profunzime teologică și duhovnicească, o teologie în care să primeze munca de cercetare și perspectivele largi de reactualizare a Tradiției Bisericii. Teologia noastră trebuie să fie dialogică, trebuie să fie realistă, trebuie să fie clară, trebuie să îmbrățișeze în mod real pe omul de azi.

Și de aceea Marele Sinod din Creta e un început bun pentru Biserica lui Dumnezeu, pentru că e o continuare firească a vieții Bisericii de până acum. Teme din ce în ce mai actuale trebuie aduse la înălțimea discuțiilor sinodale și trebuie soluționate.

Sinodul Bisericii noastre, alături de teologi și de poporul credincios, trebuie să meargă înainte, spre Împărăția lui Dumnezeu și nu să intre într-un con de umbră. Căci extremismul ortodox și fuga de dialog nu vor duce la nimic bun, ci e nevoie de oameni care să gândească paradoxal și sintetic lucrurile, care să vadă lumea de azi în profunzimea ei.

La mulți ani, Preafericite Părinte Patriarh Daniel, și Dumnezeu să vă dăruiască mult har și bucuria de a vă împlini proiectele dumneavoastră, având pace și bună-înțelegere în Biserica noastră și cu toate Bisericile Ortodoxe surori!

About Felicitous Ilie the seer of God

When I first saw him, I saw a pillar of cloud from heaven and until in earth. In the place of him, I saw the glory of God as a pillar of cloud. I did not expect at such a miracle! I had gone to borrow a book from him. I was 17 years old at that time…

But I did not know that in this moment, of fact, God indicated me my ghostual Father. Between 1995-2005, for 10 years, what I was his apprentice, I understand that the miracle that was just the beginning of a long series of miracles. For that my Father was the greatest mystical theologian of the 20th century. Ie the one who is one of a nation, after the words of Saint Isaac the Syrian, that reaches to deify and to live, for days on end, in the divine light, seeing the overwhelming visions.

Only that the mode in which confided me his life and the divine mysteries on which he lived them was one how can be of natural. Therefore, the school of my ghostuality did not have the morgue of a course of theology but was a continuous humble confession of God’s gifts, a continuous outpouring of sincerity and grace, as long as he was speaking to me from the midst of sight and of feeling of God.

He had 76 years old when I met him. His dormition was at the age of 86 years, on May 4, 2005. And this is his tomb and of his wife, Florica. His daughter, Green, lives.

But where reached a married layman at a such state of deification? In prison! In a communist prison. For that, time of 12 years and 6 months, for the accusation of being legionnaire (though he was never part of the legionary movement) has been closed at Uranus, Jilava, Gherla, the lead mines Baia Sprie and Cavnic, the hospital T.B.C. from Târgu-Ocna and Aiud. He was closed in 1952 and there he began to pray with the prayer of Jesus.

After hundreds, thousands, and then tens of thousands of daily prayers and after multiple battles with the demons, in his being appeared the uncreated divine light of the Most Holy Trinity and it continuously expanded. And he saw the divine light in multiple colors, from white until violet, and entered into the Kingdom of God still of here, praying together with the Saints and the Angels.

The descriptions of these visions were given me in six books, plus a book in manuscript and the correspondence with his wife. And after what I transcribed all these, I reached to publish 9 books, on when the 10th book, of memories, I wrote it together with my wife, for that and she is his apprentice.

The 10 books dedicated to Divine Ilie are these from here. They are his gift for us. They are online, are in Romanian language, can be downloaded in gratuitous mode and have, in total, 2.429 pages.

Yes, would be a great ghostual benefit if they would be translated into English and would be known as many theologians and Orthodox Christians. For that they would see how after 11-12 years of prayer, in 1963-1964, Felicitous Ilie has lived divine visions frightful of holy into a carceral system isolated with all.

His life was an uninterrupted miracle. My apprenticeship was and is full of his miracles. For that through the books and the clothes and his things…but especially through his ghostual presence in our life…he makes with us wonders of unspeakable.

Therefore I pray as his mystical experience to bear fruit in all of us through his prayers.

Întâlnirea cu Stan V. Cristea [30 iunie 2014]

D-l Stan V. Cristea ne-a scris pe email pentru ca să ne facă un dar de suflet. Lucru care ne-a bucurat. I-am răspuns, am programat întâlnirea cu dumnealui, ne-am întâlnit cu bucurie și am primit din partea dumnealui două cărți:

1. Stan V. Cristea, Eminescu și Teleormanul, ed. a treia, revăzută și adăugită, Ed. Aius PrintEd, Craiova, 2014, 590 p. + XXIV (fotografii).

Stan 1Stan 2Stan 3Stan 4Stan 5Stan 6Stan 72. Stan V. Cristea, Fotografii la periscop. Secvențe de istorie literară, Ed. Aius PrintEd, Craiova, 2013, 200 p. + XX (fotografii).

Stan 8Stan 9Stan 10Stan 11Nu îl cunoșteam pe autor până la această dată…dar dumnealui ne citește online și în Eminescu și Teleormanul a scris, între p. 265-266, despre contribuția doamnei preotese la înțelegerea lui Mihail Eminescu. De aceea a dorit să ne dăruie un exemplar și să ne cunoască.

Îi mulțumim încă odată pentru gestul dumnealui generos și pentru prietenia pe care ne-a arătat-o!

*

CV Stan V. Cristea, cf. sursa.

Stan V. Cristea (16 martie 1950, Sfinţeşti, judeţul Teleorman) este un poet şi publicist. Este fiul Floarei (născută Mincă) şi al lui Vasile Cristea, ţărani. După studii gimnaziale la Sfinţeşti (1961-1965) şi liceale la Roşiori de Vede, este absolvent al Facultăţii de Filo­sofie-Istorie a Universităţii din Bucureşti (1981).

Funcţionează ca instructor şi instructor principal la Centrul Creaţiei Populare Teleorman (1980-1990) şi este, din 1995, consilier la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Teleorman. Secretar al Fundaţiei Culturale „Marin Preda” din Alexandria (din 1995), îndeplineşte şi funcţia de redactor-şef al revistei de cultură a judeţului Teleorman, „Meandre”, care apare la Alexandria din anul 1998.

Publică volumele de versuri Vârsta mă arde (1987) şi Străluminări (1996), însă demersul său constant şi fructuos trebuie căutat în domeniul reconstituirii tradiţiilor literare şi culturale ale Teleormanului, despre care a publicat, singur sau în colaborare, contribuţii importante: cataloagele bibliografice Publicaţii periodice roşiorene (1993), Publicaţii periodice alexăndrene (1994) şi, cu deosebire, Judeţul Teleorman. Dicţionar biobiblio­grafic (1996), tom masiv, care cuprinde exhaustive prezentări nu doar ale nativilor teleormăneni, ci şi ale celor care fie şi numai tangenţial au contribuit la literatura şi cultura acestui spaţiu.

Operă:

Vârsta mă arde, Bucureşti, 1987;

Publicaţii periodice roşiorene. 1894-1974 (în colaborare cu Gh. Sarău), Roşiori de Vede, 1993;

Publicaţii periodice alexăndrene. 1889-1994 (în colaborare cu Gh. Sarău), Alexandria, 1994;

Alexandria – 160 de ani (în colaborare cu I. Moraru, Ecaterina Ţânţăreanu, Gh. Popa, D. Avram, I. Spiru), Alexandria, 1994;

Străluminări, Alexandria, 1996;

Judeţul Teleorman. Dicţionar biobiblio­grafic, Alexandria, 1996;

Nelinişte şi fluturi, Alexandria, 1999;

Eminescu şi Teleormanul, Alexandria, 2000;

Introducere în istoria culturală a judeţului Teleorman, Alexandria, 2002.

Ediţii:

Paisprezece poeţi din Sud, Alexandria, 2001;

Unsprezece prozatori din Sud, Alexandria, 2001;

Şase publicişti din Sud, Alexandria, 2001.

Cuvinte pentru mine

Am recitit de curând un interviu cu Dan Horia Mazilu…și parcă unele cuvinte le-a spus în mod providențial. Cuvinte pe care doresc să le evoc pentru că reprezintă și crezul meu:

„Ideea recitirii textelor vechi mi se pare obligatorie si asta nu numai pentru scrisul vechi. Trebuie recitit tot!

De altfel, am convingerea ca este o datorie a tuturor generatiilor: a mea, a celor care vin, pentru ca ochii fiecarei generatii sunt altfel, mai curati pe masura ce ne indreptam catre cei tineri. Mai ales ca cercetarea le este mult usurata”.

Interviul a fost consemnat de Iolanda Malamen și a apărut aici.

Îl reproducem integral mai departe:

„In miez de vara, pe o canicula greu de suportat, m-am intalnit la ziua si ora convenita, in Gradina de Vara de la USR cu profesorul si scriitorul Dan Horia Mazilu. O intalnire al carei mobil a fost, bineinteles, dialogul ce urmeaza.

Timp de aproape doua ore, acest erudit iubitor de veacuri trecute, cunoscator profund de vieti, obiceiuri, sentimente, istorii culturale si morale, izbucniri pasionale, a povestit despre „vechii romani”, carora de multe decenii le-a dedicat toata truda sa intelectuala.

Pe langa cursurile pe care studentii de la Litere le asculta minunandu-se de „cei vechi”, gratie elocintei si imensei informatii pe care profesorul o revarsa cu bucurie, mai sunt cartile scrise de scriitorul Dan Horia Mazilu, minutios, cu rigoarea savantului, despre o lume pe care multi au crezut-o si inca o mai cred (din necunoastere), informa, precara si neconectata la Europa culturala a timpului.

Printre multe revelatii pe care le-ati trait studiind literatura romana veche a fost si aceea de-a fi reperat si detaliat „Barocul romanesc”. Ați fost fascinat sa (re)descoperiti literatura romana veche?

Este o iubire veche, pe care mi-a sadit-o cu multi ani in urma un profesor al meu pe care-l chema Coman – un excelent profesor al acelui liceu, pe atunci „Nicolae Balcescu”, din Pitesti. Acum se numeste din nou „Bratianu”, purtand numele celui care l-a zidit. Acest profesor m-a indemnat spre scrisul romanesc vechi si mi-a mai spus ceva: „Ca sa te poti descurca la literatura romana veche, tu trebuie sa faci slavistica”. L-am ascultat si m-am inscris la slavistica.

Care este principala specializare.

Da, dar ea nu m-a impiedicat, dimpotriva m-a ajutat de-a lungul primilor ani in activitatea de cercetare pe problemele literaturii romane vechi. In ’90, cu intamplarile de atunci era decan la Facultatea de Litere (acum si-a redobindit numele vechi), profesorul Cornea. Exista o singura facultate, inca nu se despartisera limbile straine de limba romana si m-a intrebat: „Nu vrei sa predai literatura romana veche?”. In urma pensionarii lui Ion Rotaru, postul ramasese vacant. Am acceptat cu bucurie.

V-ati ingrijit aceasta veche dragoste.

Da, am avut multa grija de ea. N-am pus-o intr-un colt, n-am parasit-o. Slavist fiind, m-au preocupat probleme de raporturi culturale romano-slave. Este bine ca un literat sa stie si ceva lingvistica. Incet, incet m-am apropiat de marile teme ale scrisului nostru vechi.

De atunci, participati la o mirabila aventura literara. Nu v-a fost usor, bineinteles, sa descifrati atatea nebulozitati, sa le limpeziti, si sa le dati un invelis logic.

Am gasit totul nu usor, fireste, ci treptat, deseori pe dibuite. Am ajuns la concluzia ca aceasta literatura n-a fost slujita, n-a fost servita doar de acei copisti care „transcriau in nestire” (cum se credea), in manastiri diverse „zbornice” pe care nu le intelegeau, ci dimpotriva, mersul ei a fost (pe cat s-a putut in imprejurarile acestea ale locului unde ne-a aruncat Dumnezeu), sincron. Sigur, cu abateri, cu decalaje, dar sincron cu ceea ce s-a petrecut macar in aceasta parte centrala a Europei si mai cu seama in partea ei de Sud-Est, cea de prelungire bizantina-lumea post-bizantina, acel „Bizant dupa Bizant”.

Cum l-a numit Iorga.

Da, foarte frumos. Gasirile acestea au venit cum spuneam, una dupa alta; multe din ele mi le-a prilejuit teza de doctorat, pe care am scris-o sub conducerea unui slavist remarcabil, consumat, bietul profesor Pantelie Olteanu (Dumnezeu sa-l odihneasca!), despre Udriste Nasturel. O figura ale carei dimensiuni nu mi s-au deslusit de la inceput, dar pe masura ce inaintam in cunoasterea lui, imi dadeam seama ca am sosit la intalnirea cu un om care a diriguit, mai din umbra, mai din primul plan, aproape tot ce s-a intamplat in cultura romaneasca, mai precis din Tara Romaneasca, in prima jumatate a veacului al XVII-lea, in timpul lui Matei Basarab.

A fost consilierul lui, logofat de taina, cumnat chiar, pentru ca Matei Basarab era insurat cu Doamna Irina, sora lui Udriste Nasturel. A fost o figura de prima marime, un om cu o pregatire carturareasca remarcabila. Incet, incet, „mi-a spus” ca nu a lucrat anapoda. Multe din elementele pe care el le-a pus la zidirea constructiilor sale, veneau dinspre Apus, dinspre Contrareforma, si mi-am dat seama ca acest om a iubit, a pretuit-o macar. Altfel nu am intelege de ce a tradus din latina in slavona faimoasa carte „De imitatione Christi”.

De ce nu a tradus-o in romaneste?

Pentru ca trebuia sa-i asigure o circulatie cat mai intinsa in acest Rasarit European. Am inteles apoi ca, versurile la stema, versurile acelea heraldice cu care si-a impodobit cartile tiparite de Matei Basarab, aveau un model, si acest model venea prin ucraineni, prin ucrainenii pe care-i diriguia spiritual la ora aceea Petru Movila, conationalul nostru. Veneau din Polonia, iar in Polonia venisera din Apusul Europei, propulsate, aduse acolo de curentul „Baroc”. Iata, cateva modalitati prin care poate fi definita patrunderea acestor idei literare baroce in literatura romana.

Sigur, au fost imprumuturi baroce in literatura romana, sigur de asemenea ca ele au fost imprumuturi numai la inceput, devenind apoi niste cresteri organice, daca ne gandim la Miron Costin cu „Viata Lumii” si cu meditatia lui asupra „sortii nestatornice” si a vremurilor care trec de necontrolat pentru oameni, ajungand stiu eu? pana la Antim Ivireanul, care-si ingaduie intr-o cazanie, intr-o predica, o omilie, o didahie (cum le-a zis el), sa comenteze in chip hermeneutic mobilele de pe stema Tarii Romanesti: sa compare soarele si luna care stau in stanga si in dreapta corbului cruciat, cu cei doi Sfinti Apostoli, al caror post abia l-am sfarsit: Petru si Pavel. In omilia aceea a lui, a facut literatura si inca literatura baroca de cea mai buna calitate.

Sunteti deci ferm convins de aceste semne de literatura baroca in literatura romana.

Sunt convins de existenta acestor semne si, la intrebarea: „Baroc fara Renastere?” care se pune de obicei, as spune: „Nu, Baroc cu Renastere”, insa cu Renastere rasariteana, asa cum s-a intamplat la noi, in aceste locuri si, mai cu seama definita cu ochii la Bizant. Eu, cand ma izbesc de cate o dificultate, cand nu inteleg ceva sau nu stiu ceva, ma duc la Iorga.

Va da infinite raspunsuri?

In chip obligatoriu. Iorga a scris despre toate, chiar daca nu a zabovit mult asupra unui subiect sau altul, macar a fulgurat, a explodat, a stralucit putin si acest lucru e destul. Iorga a spus: din aceasta parte a lumii, unde ne aflam noi, Europa asta, spre care tindem de atata timp, se vede nemaipomenit de bine. Se vede bine prin partea ei de Sud-Est, de aici de la noi, din lumea bizantina si post-bizantina, pentru ca Europa de aici a crescut. Daca nu era Bizantul, nu era Renasterea in Italia, nu erau multe din evolutiile din Apusul Europei.

Mai ales in pictura si muzica.

Fara indoiala. Marturie sunt programele iconografice care au mers la Venetia si s-au intors de acolo usor transformate, occidentalizate, pentru a fi puse pe perete, de pilda, de Constantinos Nahorez si Parvu Mutu in ctitoriile cantacuzinilor. Dar trebuie aceasta rabdare pentru a citi scrisul nostru vechi.

Rabdare pe care nu v-ati pierdut-o de-a lungul anilor.

Am fost fascinat pentru ca acest scris este plin de comori. Din pacate suntem acuma la inceputul celui de-a-l treilea mileniu, si cartile de literatura veche care sunt editate ca lumea pot fi numarate pe degetele de la cele doua maini.

Va rog sa zaboviti mai mult asupra acestor lucruri. Ce puteti spune, Dan Horia Mazilu, despre „Scrisoarea lui Neacsu de Campulung”?

Mi-am dat seama, citind-o de atatea ori, ca am in fata un text al unui om abilitat sa scrie asemenea compuneri. „Scrisoarea” nu era prima epistola pe care Neacsu o scria si, prin urmare, scrisul romanesc, macar in corespondenta privata incepuse cu mult inainte de 1521. Neacsu, cum se stie nu si-a datat scrisoarea. I-a datat-o insa Iorga.
Uitandu-se la evenimentele despre care este vorba in text, a cazut asupra acestui an.

Este controversata data?

Nu, nu! E o datare acceptata, certa. Este anul in care se stingea Neagoe Basarab, care ne-a lasat la Curtea de Arges, in piatra, de departe cea mai formidabila lucrare a Renasterii romanesti, pe hartie scrisa in slavoneste, fiindca a fost aceasta limba de cultura a fost folosita la noi, cum se stie, multa vreme.

Este cel mai important text al Renasterii romanesti?

De departe. Avem acolo definita incercarea tentativa oamenilor de carte de a se desprinde de medievalitate, de a-l redescoperi pe om, sufletul lui, aratand ca acest suflet nu este imobil cum ne invatasera medievalii, ci, dimpotriva se poate misca, insa pe acele trepte fixate de isihasti, si sa duca spre „starea de gratie” in care oamenii pot vorbi cu Dumnezeu. Nu era misticism, era lectia acelui Bizant (pentru ca isihasmul s-a nascut in Bizant), care le-a aratat ziceam, europenilor calea prin care pot iesi dincolo de Evul Mediu si pot intra in timpul Modern. Prin urmare, romanii nu au fost straini de lucrurile acestea, dar ele trebuie cunoscute si apoi talcuite in duhul acestor locuri.

Ati inceput aceasta „investigatie” culturala dintr-un anume nationalism si patriotism? Sau v-ati trezit patimas descoperitor, de trecut, numai din iubire pentru el?

Nationalismul a fost departe de mine; el razbate totusi prin unele cuvinte din cartile pe care le-am scris. Nu puteam fi animat si dominat de acest duh, pentru ca, va spuneam, am inceput ca tanar ce studia limbile straine, adica in cunoasterea celuilalt. Sa te apropii de el, sa-i stii obiceiurile, la ce Dumnezeu se roaga si toate celelalte lucruri…

Trebuie sa te cunosti bine pe tine insuti.

Evident, cunoscandu-te pe tine nu poti fi decat la o distanta prudenta de sentimentele acelea exacerbate care fac dintr-o comunitate sau dintr-un individ, un soi de „buric al pamantului”, inalienabil. Nu, incet insa, in mintea mea, un soi de mandrie s-a nascut pentru cei vechi ai nostri, mai ales cand le-am cunoscut performantele. Cand am inceput sa simt ca pot percepe aceste performante care nu sunt de ici de colo, nu sunt oarecare, am devenit mandru.

Sa ne gandim numai la Dimitrie Cantemir…

Tocmai. Nici nu poate avea literatura baroca europeana, un alt varf mai splendid ca el! Am ajuns la concluzia ca textele noastre vechi trebuie recitite. „Recitind literatura romana veche”, se cheama o carte a mea, la care tin foarte mult. Ea a aparut din pacate in trei volume (este o lucrare masiva) si vreau sa o retiparesc acum intr-un singur volum, daca se va putea si daca voi gasi intelegerea unei edituri. A aparut la editura Universitatii, fiindca a crescut din cursurile tinute studentilor, iar editura este in afara retelelor de difuzare, cartile vanzandu-se doar in holul Facultatii de Istorie, la stand. Cine le vede acolo si le cumpara, bine. Cine nu, asta e.

Ideea recitirii textelor vechi mi se pare obligatorie si asta nu numai pentru scrisul vechi. Trebuie recitit tot! De altfel, am convingerea ca este o datorie a tuturor generatiilor: a mea, a celor care vin, pentru ca ochii fiecarei generatii sunt altfel, mai curati pe masura ce ne indreptam catre cei tineri. Mai ales ca cercetarea le este mult usurata.

La indemana lor sunt alte instrumente cu care pot intra in text. Ei au acum pe mentalisti (istoricii mentalitatilor), care le indica alte cai de patrundere. Pe imagologi , pe multi, multi altii care au nascocit aceste discipline. Ei au ambitia sa le spuna chiar stiinte. Poate sunt. Ele ii ajuta pe cercetatori sa desfoaie altfel textul si sa-l infatiseze altfel cititorului. Din acest punct de vedere, privite, ele sunt veritabile tezaure.

Sunteti printre cei care sustin ca cei vechi stiau multa carte.

Nu poti ajunge la alta incheiere, daca citesti un rand de Miron Costin: „…dat-a Bunul Dumnezeu iscusita oglinda mintii omenesti, scrisoarea”… E in latineste ce spunea Miron Costin aici, dar e pus in romaneste, pastrand absolut toate elementele… acelui. Asta inseamna ani lungi de studiu, ani multi de carte. Costin a invatat intr-un colegiu iezuit, din Bar, unde a facut probabil primele trei clase.

Atunci, clasa nu insemna un an. Clasa de retorica avea trei ani. Primul an se numea infima, al doilea media, al treilea suprema sau sintactica. La sfarsitul acestor trei ani de gramatica, „spudeul”, cum se numea elevul, studentul unui asemenea colegiu, trebuia sa scrie curent in limba latina. Abia apoi trecea in clasa de retorica ce putea sa tina si ea un an sau doi. La urma, pe cei inscrisi la Bar ii astepta clasa de dialectica ce se numea pe vremea veche, logica. Era o introducere in filozofie, in stiinta aceasta a gandirii coerente.

Altfel il privim pe un absolvent al unei asemenea scoli. De curand, examenul de definitivat (vorbesc numai de limba romana), a aratat ca profesorii s-au umplut de note catastrofale, nereusind decat cu mici exceptii sa-l treaca. Mai putem vorbi de latina, de greaca, de logica, de retorica? Fenomenul se repeta. Anul trecut s-a intamplat la fel. Profesorii n-au izbutit sa treaca de examenul de titularizare. Profesori care sunt fostii studenti de la Litere. Profesori care sunt de altfel, absolventii nostri. Da, din nefericire sunt studentii cu care noi am lucrat in facultati.

Ceea ce faceti, Dan Horia Mazilu, cercetarea minutioasa, acribia cu care studiati, nu v-au dat cateodata sentimentul ca vorbiti si scrieti intr-un anume gol?

N-am fost departe uneori, de acest sentiment al zadarniciei. Am incercat insa, sa aflu, sa gasesc solutii spre a ma indeparta de el si solutiile acestea au stat tot in niste vorbe care aveau la inceputuri prefixul „re”: recitire, reinterpretare, refolosire. In timpul asta ati publicat cateva carti importante.

Pentru cativa ani (nu stiu cat va dura perioada asta), m-am indepartat oarecum de telurile mele prime si am scris niste carti care pot fi asezate si pe alte rafturi ale exegeticii romanesti. Pe cel al istoriei mentalitatilor, pe cel al istoriei vietii private, al imagologiei, pe cel al istoriei femeilor, daca ma gandesc la cartea la care lucrez acum. Gaura in cer nu am facut, mi-am luat tot fisele mele de literatura veche, le-am intors putin pe partea cealalta. Am incercat sa scriu niste carti care (n-as spune spre surpriza mea), ci spre placerea mea, s-au vandut. „Istoria blestemului” este una din ele.

Am scris-o mai mult din suparare. Imi trebuia in momentele acelea ceva despre negativ. M-am invartit printre cartile invatatilor nostri si n-am gasit asa ceva. M-am hotarat s-o scriu eu. Acuma, fireste as fi scris-o altfel. Pentru o vreme (nu prea lunga), cartea m-a facut cunoscut. Cand ma intalneam cu cineva in vreun cerc, imediat se spunea: „A, Mazilu, cel cu „Blestemul”. „Dar, am scris si lucruri mai interesante”, replicam. „Nu, asta mi-a placut mie”, mi se raspundea.

Am scris imagologie, incercand sa-i vad pe cei vechi in raport cu cei aflati in apropierea lor: „Noi, despre ceilalti” sau cealalta carte: „Noi, printre ceilalti”, lucrari in care vechile texte incercau sa fie valorificate din alte unghiuri de vedere. Am scris o carte despre viata privata a celor din elitele sociale: „Voievodul dincolo de Sala Tronului”, in care am incercat sa vad ce facea Voda cand nu sedea in Sala Divanului si nu conducea tara, ci se afla la bucatarie, la toaleta chiar, in dormitor, in drum spre cimitir sau in alte parti si imprejurari. Am ajuns si la „Lege si faradelege in lumea romaneasca veche”. Vorbesc imediat despre ea.

Lucrez acum la un fel de adunare de istorii despre vaduve. Mi s-a parut ca acest grup mahnit, indurerat, grup in negru al femeilor, a fost usor nedreptatit in lucrarile de istorie a femeilor si am vrut sa indrept aceasta lipsa de atentie.

Dan Horia Mazilu, citim cu mare interes traduceri ale unor carti care seamana mult cu recuperarile fascinante si avizate pe care le faceti. Sunt carti care aduc la lumina veacuri indepartate, carti de initiere intr-un timp de cele mai multe ori greu de descifrat. Credeti ca, odata traduse in alte limbi, cartile pe care le scrieti, n-ar interesa? Nu este necunoasterea lor o pierdere culturala?

Poate ar trebui facut mai mult in aceasta privinta. Cred ca si noi suntem de vina. La un moment dat, cei de la „Polirom” mi-au spus ca apusenii erau interesati de traducerea „Istoriei blestemului”. A murit ideea. Nu am mai auzit nicio consoana spusa despre asta. N-am dezertat, am continuat sa-mi indrum condeiul spre asemenea lucrari, si am ajuns la „Lege si faradelege…”, cartea de care ati amintit. Aproape in chip natural am ajuns la ea.

O lectura fascinanta, pasionanta. E o carte care ne arata iarasi, la fel ca „Ceilalti din jurul nostru”, pe romanii din veacul de mijloc, condusi cam de aceleasi idei guvernante, avand cam aceleasi deprinderi ca si contemporanii lor de prin alte parti ale continentului. Este o carte despre violenta. Pe scurt, am incercat o carte despre violenta. Nu este ea mereu declarata, dar e imprastiata prin carte. O violenta de care omul nu scapa nici azi si n-a scapat nici atunci. Doar formele sunt altele. Ea ne inconjoara, ne apasa; sa ne gandim numai la ceea ce se intampla acum in toata lumea! E destul, ca sa nu ma indoiesc de dreptatea spuselor mele. Conta viata mai putin atunci, ca astazi?

S-ar putea, sa fie un unghi de analiza profitabil. Cred insa, ca maniera in care erau facute rafuielile, inimicitiile sau problemele conflictuale, era mult mai directa. Se ajungea atunci la rezolvarile pe care le stim. Nu pentru a edulcora, ci pentru a incerca o comunicare cu codul ideologic dominant, am asezat sectiunile din acea carte sub niste titluri luate din cele „Zece porunci”, care l-au indrumat sau au incercat sa-l indrume pe om catre o viata morala, vreme indelungata. O sectiune importanta se cheama: „Sa nu furi!”, a doua „Sa nu ucizi!”, iar a treia „Sa nu fii desfranat!”.

Trei sectiuni asezate intre niste pagini despre tentativele de a instaura legea: legea bisericii intai, apoi legea statului, tentative de-a instaura ordinea, niciodata reusite. Acea ordine dupa care umblau si care a insemnat mult pentru medievalitate, dar care nu au fost niciodata castigata, atinsa. In toate cele trei sectiuni de care spuneam, e vorba de fapt despre violenta. Suprimarea vietilor intra intr-o practica cotidiana.

Cititorul va vedea ca acord destul spatiu intre cei aflati in fruntea statului, adica dintre voievozi si supusii lor, mai cu seama dintre voievozi si boieri. Desfranarea, sexualitatea exacerbata aveau de foarte multe ori la temelie aceeasi violenta. Nu ma refer numai la viol, ci si la alte forme de calcare a regulilor de convietuire.

Vorbiti adesea despre eforturile Bisericii de-a opri aceasta continua violenta.

M-am aplecat e adevarat, de multe ori in paginile acestei carti asupra eforturilor Bisericii, de a stavili cumva, de a frana, de a calma pe cat se poate climatul, dar am fost nevoit sa constat ineficienta acestor eforturi. Aproape niciodata, poruncile institutiei care ideologic indruma si domina catre cai guvernate de morala, n-au fost incununate de succes. Oamenii atunci, ca si acum, gaseau modalitati de-a eluda poruncile, gaseau mijloace de-a se impaca cu sine si cu Cel pe care-L recunosteau drept stapan absolut, zidind o biserica, facand o donatie, infiind un prunc fara parinti s.a.m.d.

Toate lucrurile acestea sunt niste portite care pot fi folosite, prin care se poate patrunde in mental. In mentalitatea romaneasca medievala, care este o mentalitate europeana. Se poate patrunde spre acel palier adanc, unde zac marile deprinderi, cele care ne guverneaza existenta si care se schimba foarte greu.

Pentru mine, cat de cat informat in legatura cu lucrarile mentalistilor francezi, toate astea mi-au fost sugerate si insusite riguros, de regretatul Alexandru Dutu, prin cartile lui de dinainte de ’89, care sunt lucrari remarcabile. Stiind lucrurile acestea, clamarile de dupa ’90: „Schimbam mentalitatea!”, imi starneau zambete, pe care nu ma cazneam sa le explic, pentru ca nu era momentul. In profunzime, cum spuneam, schimbarile se produc foarte greu.

In care din veacurile trecute romanesti, v-ar fi placut sa traiti?

In vremea lui Brancoveanu, cu siguranta.

Inseamna ca v-ar fi durut foarte mult, cumplitul lui destin.

Fara discutie! Eu ma gandesc insa la un timp al lui Brancoveanu, aflat pana in ziua de Sfanta Marie a anului 1714, cand capul Slavitului si capetele copiiilor lui cad la Istanbul. Ma gandesc la timpul de pana atunci, la cei 26 de ani ai domniei, pe care Iorga, iarasi Iorga, i-a numit: „Monarhia culturala romaneasca”. Se ridicau palate si lacase de inchinaciune, a aparut prima noastra Cale Regala, de la Curtea Domneasca prin Mogosoaia, prin Targoviste si inapoi, a aparut prima noastra universitate in 1694, careia i-a facut Stolnicul programul de studii, si acest program, n-am nicio indoiala ca semana cu programul de la Padova, chiar daca era servit de profesori greci. Brancoveanu a adus toata floarea savanteriei din Levant.

L-a adus aici pe Sevastos Kiminitis cel din Trebizonda, pe Marco Porfiropoulus, Ioan Comnen, tot ce era mai glorios in materie de gand, de idee, in lumea post-bizantina. Erau adusi de Brancoveanu, pe bani grei. Mi-ar fi placut sa traiesc atunci, fiindca Stolnicul si-a inceput „Istoria Tarii Romanesti”. A inceput-o probabil, cand pe Tron era ambitiosul lui frate Serban, cel care se visa imparat al Bizantului.

Imaginati-va, ce inseamna ca, un Voievod de la Bucuresti, din coltul asta amarat de Europa, sa se doreasca pe Tronul Bazileilor din Constantinopole! Ambitiile lui erau pe de alta parte indreptatite: Cantacuzinii sustineau, si nu fara dreptate, ca sunt coboratori din Ioan al VI-lea Cantacuzin, imparatul bizantin din veacul al XIV-lea. Mi-ar fi placut sa traiesc atunci, pentru ca atunci au scris marii nostri cronicari munteni. Cel nenumit al Cantacuzinilor, pe care Iorga, uitandu-se cum avea el obiceiul prin epoca, dupa unul care stia carte si se putea potrivi cu situatia data, a ajuns la concluzia ca este Stoica Ludescu. El chiar spune in cronica: „Am fost sluga batrana in casa Cantacuzinilor”, facandu-ne sa-i dam dreptate lui Iorga.

Atunci a scris Radu Greceanu, cel care a indeplinit porunca Voievodului si in 1693 s-a apucat sa scrie istoria domniei maritului Principe, instituind pentru prima data la noi, un lucru pe care-l gasesti rar si in literatura europeana: instituirea unui timp interior. Uitati-va din curiozitate la Cronica si veti constata, ca Radu Greceanu nu numara anii de la Facere sau de la Nasterea Mantuitorului, cum era obiceiul pe-atunci, ci de la urcarea pe Tron al Lui Brancoveanu. „In primul an al domniei Tale”, „In al doilea an al domniei Tale”…s.a.m.d.

Un timp dinastic, un timp interior, un timp al acestui Voievod, neatent la curgerea vectoriala a timpului, era o vreme suficienta pentru ceea ce ea adapostea. Un timp in care a scris si anonimul Brancovenesc, poate cel mai talentat dintre cronicarii munteni. O vreme in care lucrau nu mai putin de sase tipografii in Tara Romaneasca, toate cu banii lui Voda.

O vreme in care Brancoveanu a construit intr-o aripa a Palatului Domnesc niste incaperi, in care dupa cum graieste o inscriptie de atunci, acolo trebuia sa fie „Biblioteca de suflet folositoare”. Vroia Brancoveanu sa infiinteze nici mai mult nici mai putin decat un depozit national; fiecare din tipografiile sale avea obligatia sa trimita doua exemplare din fiecare carte tiparita la Hurezi si sa constituie acest depozit al natiei.

E o vreme splendida, o vreme pe care nu o putem numi insa exceptionala, in sensul de exceptie, de aratare nemaipomenita, pentru ca, dincolo de Milcov il avem pe Cantemir. In 1711 Cantemir a fugit la rusi, si, pe Tronul de la Iasi , dupa infrangerea de la Stanilesti, a venit Nicolae Mavrocordat. In 1716, Stefan Cantacuzino si taica-sau, Marele Stolnic, au cazut rapusi la Constantinopol si pe Tronul Tarii Romanesti sa vina acelasi Nicolae Mavrocordat, caruia i-a fost dat sa inceapa domniile fanariote si in Moldova si in Tara Romaneasca si aceste domnii fanariote vor tine un veac si mai bine.

Negati aceasta perioada din istoria Romaniei?

Departe de mine gandul de-a le boscorodi. Nu sunt in tabara celor care cred, cum s-a spus la noi ca veacul fanariot a fost „un veac al intunericului”. Prostie mai mare, nu exista. A fost un veac in care pe acest pamant a venit multa carte, e adevarat in greceste, a venit multa stiinta, au venit ideile Luminilor pentru Tara Romaneasca si Moldova prin aceleasi carti grecesti ale fanariotilor, dar programele pe care le facusera „din cutite si pahara” printul Cantemir si printul Brancoveanu, se prabusisera. Romanitatea a trebuit sa o ia de la capat. Ganditi-va doar la ce inseamna pentru literatura noastra, „Istoria Ieroglifica”!

Ei, „Istoria Ieroglifica „a stat ascunsa intr-o lada, pana tarziu. In ea, limbajul epic romanesc era construit. Construit, ma rog, in felul lui Cantemir, putin savant, putin latinizant, dar era. Romanii nu l-au stiut. La fel s-a intamplat peste un veac si ceva cu „Tiganiada” lui Budai-Deleanu. Si ea ascunsa mult timp. A stat in lazile armenilor de la Lvov, pana tarziu, cand Gheorghe Asachi a reusit sa o aduca cu bani multi in tara. In „Tiganiada, limbajul epic romanesc era a doua oara constituit si romanii iarasi nu l-au stiut. Au fost nevoiti sa-l astepte pe Eminescu, sa scrie ca el. Departe de mine gandul ca e un pacat sa scrii ca Eminescu, dar cat timp s-a pierdut!

Sunteti un autor de carti, ce seduc intens cititorul, ii starnesc curiozitatea intelectuala..
Nu vreau sa fiu invinuit de pacatul trufiei, care, dupa cum se stie, este unul grav. Cu el incepea „Septenarul”, cele sapte pacate capitale. Antim ii zice intr-un rand trufie, altundeva uita si-i spune mandrie, dar e acelasi lucru. Abia dupa trufie vin: iubirea de arginti si celelalte deraieri de la norma.

Incheiem dialogul cu trufia. Randul viitor vom vorbi despre iubirea de arginti. Acum, va rog, sa va trufiti!

Imi ingadui sa ma trufesc, pentru ca mica mea trufie sta pe multi ani, petrecuti aici, aproape de locul in care ne aflam (Dan Horia Mazilu, arata cu mana inspre Academia Romana), unul dintre cele mai pretioase documente ale mersului gandului romanesc prin timp, adica hrisoavele si manuscrisele de la Biblioteca Academiei. Cum spuneam si mai inainte, ele trebuie citite odata si inca odata, pentru ca sunt pline de surprize, de lucruri care nu ne pot decat imbogati, umplandu-ne sufletul de mandrie.

Erau buni cei vechi ai nostri! Performanti, invatati, scoliti. Au facut, cat au fost de grele vremurile, scoli, scolisoare, scolite, pe unde s-a putut: in pridvoare bisericesti, la umbra copacilor… Oriunde se putea adaposti dascalul cu cei cativa ucenici ai lui, se invata carte. O obsesie mea a fost sa-i scot de sub incidenta acelui calificativ nenorocit: „umili” sau „modesti”. Erau departe acei oameni de „a copia in prostie” niste carti neintelese; cartile pe care le copiau, sa ne gandim la Ioan Hrisostomul, la Vasile Cel Mare, erau carti grele de filozofie pe care nu le puteau copia mecanic”.

Page 1 of 23

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort