Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu a fost inclus în Dicționarul Prof. Gheorghe Sarău

În Gheorghe Sarău, Dicționar cu personalități și publicații din Turnu Măgurele, Ed. Vatra Veche, Târgu-Mureș, 2021, p. 105-106:

MOCANU, Ilie – profesor, mărturisitor al Bisericii Ortodoxe în temnițele comuniste, poet mistic ortodox, memorialist, nevoitor isihast, „cel mai mare Sfânt mistic ortodox român al secolului al XX-lea”, după cum ne încredințează editorul său, preotul Picioruș.

Ilie Mocanu s-a născut pe 20 iulie, de Sfântul Ilie/ stil nou: pe 3 august 1919, la Turnu Măgurele – m. în 4 mai 2005, la Turnu Măgurele).

După clasele primare, parcurse, între 1926-1930, la Galicea Mare și Braniște, în județul Dolj (unde tatăl lui era plutonier-major, în Jandarmerie), Ilie Mocanu frecventează clasele a V-a – a VIII-a și, în continuare, Liceul teoretic ,,Sf. Haralambie” din Turnu Măgurele (1930-1939). Tatăl său a rămas cu serviciul în Dolj, o vreme, iar copilul și mama au revenit la Turnu Măgurele, locuind împreună cu bunica.

Copilul Ilie era o fire poetică, meditativă și contemplativă, spre deosebire de fratele său, mai mic cu șase ani, Ion. Părinții lui Ilie Mocanu erau Stan Mocanu și Petra Pârlitu, și locuiau la Turnu Măgurele, pe str. Fântânii, la nr. 28. După frecventarea, vreme de un an, a Facultății de Litere și Filosofie din București (1939-1940), după o școală militară pentru ofițeri în rezervă, făcută la Bacău (1940-1941), Ilie Mocanu ia parte la război, timp de patru ani (1941-1944), dorindu-și să moară pe front pentru țara lui, străbătând tot traseul până la Stalingrad și apoi până la Berlin, în ciuda rănilor pe care le avea și slujindu-și patria ca plutonier și sublocotenent al Armatei Române.

Abia după război, Ilie Mocanu își continuă studiile universitare (1945-1947). În acest răstimp, corespondează cu Florica Ivan din Turnu Măgurele (str. Griviţei, nr. 67), care îi devine soție, în decembrie 1946 – ianuarie 1947, și, împreună, au o fetiță, Green, născută pe 11 septembrie 1947.

După obținerea licenței în Litere și Filosofie, Ilie Mocanu revine, în luna mai 1947, acasă, la Turnu Măgurele, unde avea să fie profesor de Limba și Literatura Română, la Liceul ,,Sf. Haralambie” din Turnu Măgurele (1947- 1948). Între 1950-1951, el este inspector în Inspectoratul școlar al județului Teleorman (făcând naveta zilnic de la Turnu Măgurele la Roșiori de Vede), după care continuă ca profesor la Liceul mixt din Turnu Măgurele (1951-1952).

Aici, Ilie Mocanu avea să fie urmărit de „binevoitori” și de „vigilenți”, de serviciile secrete, fapt pentru care a fost întemnițat, în noaptea de 12 ianuarie 1952, până în 1964, suspectat a fi legionar, ceea ce nu a fost, trecând, astfel, prin șapte centre de detenție (Uranus, Jilava, Gherla, Minele de plumb Baia Sprie și Cavnic, dar și prin Spitalele T.B.C. din Târgu-Ocna și Aiud).

„Însă, în același timp, ajunge la o asemenea înduhovnicire, prin rugăciunea isihastă neîncetată, încât a avut nespus de multe vederi dumnezeiești, ajungând să stea zile în șir în vederea slavei celei necreate și veșnice a lui Dumnezeu, pentru că a învățat rugăciunea inimii, acolo, în închisoare, de la un ucenic al Sfântului Arsenie Boca, iar revelațiile sale le-a încifrat în poeme, pe care le-a învățat pe de rost și le-a rescris în libertate” – ne spunea, recent, editorul și ucenicul său, Părintele Picioruș.

Eliberat de regimul ceaușist, mireanul Ilie Mocanu devine operator pentru calcularea salariilor la IGO (Întreprinderea de Gospodărire Orășenească), din Turnu Măgurele (1964-1968) și lucrează, în continuare, ca translator de limba engleză la CIC Turnu Măgurele (Combinatul de îngrășăminte chimice), între 1968-1972, ca, în sfârșit, „reabilitat”, să redevină profesor, dar de limba engleză, la Liceul Teoretic din Turnu Măgurele (din anul școlar 1971-1972 și până la pensionarea sa, în 1976).

După 1990, Ilie Mocanu începe să-și sistematizeze tristele amintiri și suferințe, însoțite de versurile sale, plăsmuite în perioada detenției, și publică, în timpul vieții, doar două cărți (Lumina nevăzută care se creează, Ed. Cultura, Pitești, 1997, 125p. și Din suferință și întuneric țâșnește lumina, [Ed. Roza Vânturilor], [București], 1998, 148 p.), care l-au nemulțumit mult prin redactarea și grafica lor defectuoasă.

Între anii 1992-1997, elevul seminarist Dorin Octavian Picioruș, studiind la Seminarul teologic din Turnu Măgurele, are ocazia să-l cunoască pe Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, pe credinciosul vizionar care suferise atât de mult în mod nedrept, și îi devine ucenic duhovnicesc, editor și custode al operei sale. Acesta i-a încredințat, înainte să adoarmă întru Domnul, teologului în devenire, șase caiete manuscriptice, pe care Preotul și cărturarul teolog Dorin Octavian Picioruș i le publică, alături de întreaga sa operă, între anii 2010-2012, în 10 volume editate online și disponibile spre accesare liberă. Întreaga sa operă a fost editată sub titlul Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de către ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, texte postate pe platforma Teologie pentru azi (https://www.teologiepentruazi.ro/).

Soția Fericitului Ilie, Florica Mocanu, a decedat pe 9 decembrie 2003, iar el – doi ani mai târziu, la vârsta de 86 de ani. Au locuit la Turnu Măgurele, pe strada Griviței, la nr. 93.

Într-una din rugăciunile sale, Fericitul Ilie spunea: „Doamne, iertate să fie păcatele celor care ne-au nedreptățit și torturat, pentru că, prin faptele acestor «vase stricate», cum spunea Apostolul Pavel, noi ne-am apropiat și mai mult de Tine!”.

A se vedea și Stan V. Cristea, Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni, Ed. Rocriss, Alexandria, 2005, p. 285 și Gheorghe Boja, Oameni de școală. Publiciști născuți în Județul Teleorman. Dicționar biobibliografic, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2018, p. 92-93.

Patriarhul României la timpul prezent

La 66 de ani, dacă e să-l identific cu realizările sale de seamă, Patriarhul Daniel Ciobotea, Patriarhul României, pentru mine înseamnă trei lucruri marcante: cel care a adus Biserica noastră, în mod instituțional, în online prin centrul mediatic Basilica, cel care a asigurat prezența cu brio a Bisericii Ortodoxe Române la Sfântul și Marele Sinod din Creta și cel care este ferventul constructor al Catedralei Naționale.

Catedrala crește văzând cu ochii și va un spațiu al evlaviei și al unității naționale. În 2018, cu siguranță, ea va fi punctul central în care ne vom trăi cei 100 de ani de unitate teritorială, lingvistică, culturală și religioasă.

Biserica noastră e prezentă online în termeni din ce în ce mai buni. De unde s-a pornit și unde s-a ajuns, pentru mine înseamnă progres și nu regres.

Iar Creta a însemnat un pas important spre normalitatea sinodală a Bisericii una. Pentru că Biserica trebuie să se întâlnească din ce în ce mai des și mai consistent în mod sinodal, atâta timp cât problemele noastre teologice și religioase nu sunt puține.

Însă Patriarhul nostru a ales să dea mai puține interviuri  și să ne vorbească, mai degrabă, prin predicile sale, prin pastorale și prin mesaje asumate. Prezența sa în societate e una discreta, dar se face evidentă în momentele principale prin care trece societatea românească. Cărțile sale se împart în două: cărți de autor și cărți făcute pe baza statutului său unic în Biserica noastră.

Dar oricât de mult mi-ar plăcea Catedrala Națională aflată în construcție, eu aștept de la Patriarhul României Dogmatica sa. Pentru că mai înainte de a fi Patriarh, Preafericirea sa este Profesor de Dogmatică. Iar eu prețuiesc mai mult cărțile decât clădirile, pentru că ele sunt mai rezistente decât betonul și cărămida și mai ziditoare decât orice altceva.

Din cărțile sale de autor se vede cu ochiul liber că nu are timp. Scrie rezumativ, fără multă aprofundare și muncă de cercetare. Dar scrie echilibrat, atent, prudent. Însă, cu siguranță, din cauza responsabilităților sale multiple și a cererilor multiple care îl vizează.

În cadru liturgic, Patriarhul Daniel promovează uniformizarea vestimentară, care mie îmi displace, dar pe care o înțeleg. Pentru că ea temperează excesele în materie de veșminte. Dar promovează și întoarcerea definitivă la modul de cântare bizantin, cât și predica amplă, care îmbină teologia cu problemele vieții de zi cu zi.

Deși, adesea, aud că Patriarhul Daniel e mai ales „un bun manager” decât un Părinte al Bisericii, eu văd lucrurile tocmai invers: mie mi se pare că e din ce în ce mai mult un Monah care vorbește teologic lumii de azi decât „un investitor” religios. Un Monah din ce în ce mai obosit și mai îmbătrânit de problemele de tot felul. Dar care se înconjoară de oameni care știu legile, care știu să construiască, care știu să situeze Biserica în firescul vieții de zi cu zi. Și e normal să fie așa! Pentru că nu poți construi de unul singur, ci cu ajutorul multora.

Deschiderea sa față de tineri și față de online pe mine mă bucură mult. Grija sa față de oamenii în vârstă și față de cei care suferă îmi face bine. A primit Biserica drept moștenire de la Patriarhul Teoctist, dar a arătat că ea se poate reforma din mers. Pentru că nu e nevoie să schimbi lucrurile bune, ci numai trebuie să le îndrepți pe cele cu lipsă.

Eu mi-aș dori ca Patriarhul Daniel să comunice tot mai mult și mai direct cu noi toți. Dacă și-ar asuma o creație online zilnică, pe o platformă proprie, ar fi un lucru revoluționar, dar cel mai firesc cu putință. Pentru că am trăi cu conștiința că Patriarhul e alături de noi mereu, că se pronunță pe diverse teme și nu are nevoie de purtători de cuvânt tot timpul, că înțelege prin ce trecem și recunoaște care sunt mizele momentului.

Căci dacă Patriarhul Daniel nu face pasul definitiv spre online, următorul Patriarh e nevoit să o facă. Asta e lumea noastră, ne îndreptăm spre o și mai mare și complexă comunicare și nu spre ghetoizare!

Papa Benedictus nu cred că a fost prea conștient de impactul mediatic pe care l-a avut, atunci când și-a făcut cont personal pe Twitter. Dar venirea sa în online a fost un câștig evident. Tot la fel, Basilica de acum 10 ani, care era stângace în comunicare și se îmbrăca mai tot timpul în haina vorbirii impersonale, nu mai seamănă cu cea de azi, chiar dacă a rămas un mijloc de informare în masă și nu a devenit un instrument academic.

Comunicarea online trebuie să meargă mână în mână cu cercetarea științifică în teologie și cu viața liturgică și de evlavie a Bisericii. Avem nevoie de o Scriptură ortodoxă tradusă științific după LXX și BYZ. Avem nevoie de cărți de cult retraduse din limba greacă. Avem nevoie de o colecție patristică de sute de volume. De Vieți ale Sfinților actualizate și extinse. De o viață liturgică și duhovnicească conștientă și plină de evlavie. De oameni de vocație în clerul Bisericii.

Pentru că patriarhatul actual are și mari realizări, dar și lucruri neîncepute încă. Și e onest să le punem pe toate pe aceeași foaie.

Da, e nevoie de mulți oameni capabili, foarte specializați și cu dor de nevoință pentru binele Bisericii! E nevoie să ne schimbăm cu toții! Însuși Părintele Patriarh Daniel, pe care l-am privit cu atenție (e drept: de la distanță!) în anii săi de patriarhat, s-a schimbat mult. Cu toții ne-am schimbat, pentru că societatea românească și lumea în ansamblu e în schimbare. Și ne-am dat seama cu toții că lucrurile fundamentale se fac împreună, prin multă trudă și înțelepciune.

Eu îi doresc Părintelui Patriarh Daniel să se bucure de roadele ostenelilor sale, cât și de respectul nostru, al tuturor! Și aștept de la Preafericirea sa catedrala Dogmaticii sale, de care cred că este în stare și cu care poate să ne bucure la modul fundamental.

Părintele Profesor Adrian Gabor

Mi-am dat seama că ceva s-a petrecut cu el…după numărul mare de căutări legate de numele său. Însă numai ieri seară, pe 4 iunie 2017, am căutat online numele său și mi-am dat seama că a adormit. Nu mă așteptam în niciun caz la așa ceva!…

Nu știu nimic despre modul în care a adormit.  Singura știre care a ajuns la mine a fost aceasta.  În care mi-au fost preluate cele două fotografii, care au înconjurat singurul interviu pe care i l-am luat. Și pe care l-am inclus în Interviuri de conștiință (vol. 1).

Părintele Adrian mi-a fost Profesor la Facultate, fără să fi avut vreo relație apropiată cu mine. După care, în timpului Masterului și a Doctoratului am devenit tot mai apropiați, el înțelegând dimensiunea teologică specială a muncii mele online și dorind să facă parte din ea. Tocmai de aceea a acceptat să îmi acorde interviul, stabiliserăm să facem și altele și nu știu ce s-a petrecut că a devenit ezitant…a început să amâne proiectul nostru comun…și nu l-am mai căutat.

Probabil trebuia să insist mai mult, însă eu nu am acest obicei. Pentru că îmi place ca cineva să facă lucruri cu mine de bună voie, de bucurie, și nu pentru că insist la nesfârșit pe lângă el.

…La finalul interviului mi-a spus că își amână proiectele editoriale după pensionare. Eu i-am spus că nu pot fi de acord cu așa ceva, pentru că o carte se scrie atunci când simți că trebuie să o scrii și nu când nu mai ai putere să o scrii. Dar el mi-a spus că adevăratele cărți încep să fie scrise de la 60 de ani încolo.

Fiind născut în 1960, Părintele Profesor Adrian Gabor a plecat dintre noi la 57 de ani. Nu a mai apucat pensionarea și nici să își scrie opera de după 60 de ani. Pentru că viața noastră nu e în mâna noastră, ci e darul lui Dumnezeu. Și tocmai de aceea nu trebuie să lăsăm pe mâine, ceea ce simțim că trebuie să facem azi, în clipa de față.

Era un om impetuos când pleda pentru o cauză în care credea. Avea un zâmbet inteligent, dar din ce în ce mai trist în ultimii ani. Ironiile sale te binedispuneau. Sărea imediat ca să te ajute. Simțeai că e prietenul tău, dacă te ajuta în vreun lucru anume. Fiind sfătos, îți povestea cu lux de amănunte despre o mulțime de lucruri.

Nu știu nimic despre familia sa, dar am înțeles grija lui pentru istoria Facultății de Teologie de la București. Pentru că arhiva unei facultăți trebuie pusă la punct și nu trebuie să aibă goluri inexplicabile de informație. Mi-a povestit la un moment dat un episod din viața sa la Strasbourg. Poate două. Despre care nu pot vorbi.

L-am avut ca Profesor fără reverendă, apoi l-am văzut cu reverendă, ca Diacon și Preot. Tocmai de aceea era mai apropiat de noi, cât timp eram studenți, povestindu-ne tot felul de lucruri de culise și picante. Ne-au folosit la timpul respectiv, dar iarăși nu sunt de divulgat pentru marele public.

Cred că i-am înțeles întrucâtva amărăciunea referitoare…la comunism. La căderile multora din cler. El dorea o separare clară a apelor. Adică să știm cine au fost turnătorii și cine au fost Mucenicii neamului românesc. Căci până la urmă istoria va spune adevărul cu toată gura. Degeaba încercăm noi să băgăm gunoiul sub preș, pentru că cei care au trăit din banii de turnătorii nu vor fi niciodată „îngeri”.

Era apropiat de tineri și iubea copiii. Îi plăceau lucrurile naturale, ca unul care era născut la țară. Nu i-am împărtășit însă câteva antipatii nepotrivite, din punctul meu de vedere, și nici nu eram pe aceeași lungime de undă când venea vorba de înțelegerea lui 1054, a marii schisme, și nici în alte aspecte ale istoriei bisericești universale, unde Părintele Adrian, așa mi s-a părut mie, era îmbâcsit de o perspectivă eterodoxă. Nici nu am căutat să fac caz de aceste diferențe de opinie în discuțiile mele private cu el.

Pentru că eu eram avid de vastele lui cunoștințe istoriografice. Iar Părintele Adrian, când începea să vorbească despre domeniul în care era specializat, era de neoprit. Îmi aduc aminte că am vorbit împreună o oră și ceva după Slujba de Înmormântare a Prof. Slușanschi. Am sărit de la una la alta, de la istorie la teologie, de la istorie veche la cea recentă…și mi-a făcut niște confidențe uluitoare. Pentru că nu mă așteptam să aibă atâta încredere în mine…

Îmi povestea lucruri dureroase…privind însă în jur cu teamă. Însă mie mi le spunea ca și cum s-ar fi spovedit în acea clipă. Și mi-am dat seama că mă citește online, pentru că numai cineva care mă citește și mă înțelege poate să fie atât de sincer cu mine. Și m-am bucurat mult în inima mea pentru asta. Acesta a fost motivul (nu i l-am mărturisit, însă îl spun acum), pentru care am făcut interviul cu el.  Pentru că am vrut și eu să îi mulțumesc pentru…sinceritatea cu care m-a bucurat.

Astăzi, la Dumnezeiasca Liturghie, l-am pomenit pentru prima dată la morți…Însă morții noștri sunt vii. Morții noștri nu mor cu adevărat niciodată. Tocmai de aceea, eu mă comport față de toți cei morți ca față de niște oameni vii, pentru că sufletul lor e viu și ei vor învia în ziua cea de apoi cu trupuri transfigurate, după preasfânta voie a lui Dumnezeu.

Părintele Adrian îmi rămâne, pe mai departe, un confident. Lucrurile vorbite împreună rămân în mine. Chipul său rămâne în mine. Regret însă că a publicat prea puțin din cât ar fi putut să publice. Poate au rămas lucruri în manuscris…și mă bucur să fie tipărite alte textele ale sale.

Îți mulțumesc pentru încredere și prietenie, Dragă Părinte Profesor! Dumnezeu să te ierte și să ne ierte pe toți!

Părintele Profesor Alexandru Stan: un suflet mare și avid de cunoaștere

Pr. Prof. Dr. Alexandru Stan

Pr. Valentin Stoica a anunțat adormirea sa pe 20 noiembrie 2016, la ora 17. 26. Pe Facebook. Știrea a fost preluată de un extremist ortodox, care a scris un articol în ziua de 21 noiembrie 2016, în care și-a exprimat „bucuria” că a murit. Pe Basilica, mesajul de condoleanțe al Patriarhului a apărut pe 23 noiembrie 2016. Lucru curios, pentru că, de obicei, mesajele patriarhale apar înainte de îngroparea celui adormit și nu după îngroparea lui. Și din el aflăm că Părintele Profesor Alexandru Stan a adormit în ziua de 17 noiembrie 2016.

Adică prima știre despre moartea sa a apărut la 3 zile de la moartea sa, iar mesajul patriarhal a fost publicat la 6 zile de la moartea sa și la 3 zile după îngropare.

Pe saitul Facultății de Teologie Ortodoxă din București nu apare nicio mențiune despre moartea sa. De obicei, facultatea noastră își elogia profesorii defuncți, așa cum e și firesc să o facă.

Mai pe scurt, Părintele Profesor Alexandru Stan a fost înmormântat duminică, 20 noiembrie 2016, Slujba sa de prohodire s-a făcut în Biserica Sfântul Andrei Parva din București, după cum aflăm din articolul de pe Basilica…și Înmormântarea sa s-a făcut în tăcere, fără ca să fie o știre publică. Pentru că știrea a devenit publică pe Facebook, după ce a fost înmormântat.

Însă, la propriu, nu știu nici până azi…unde e înmormântat.

Dar acestea sunt datele post-factum. Ceea ce contează e omul. Omul și opera lui.

*

L-am cunoscut pe Părintele Profesor Alexandru Stan mai întâi prin scrisul său. Mă bucurasem să citesc traducerea sa eclesiologică din Sfântul Ciprianus al Cartaginei, în Studii Teologice nr. 3-4/ 1982. E vorba de Liber de unitate Ecclesiae. O carte care m-a inspirat mult la acea dată.

Apoi l-a înlocuit la catedra de Drept canonic pe Părintele Profesor Nicolae Dură, care plecase la Constanța. Și l-am cunoscut atunci în calitate de Profesor erudit, care, cu multă vioiciune și cu ironie fină, ne punea să răspundem la lucruri delicate și dificile din punct de vedere canonic.

Spre exemplu, la un examen, ne-a încurcat în chip și fel la gradele de rudenie, pentru că acestea sunt neapărate în viața preoțească. De ce? Pentru că, pe baza lor, știm dacă putem să cununăm sau nu un cuplu. Dacă cei doi sunt frați, veri primari, veri de-al doilea sau rude duhovnicești, din punct de vedere canonic nu îi putem cununa. Și el a insistat la examen pe această problematică, punându-ne să răspundem la tot felul de cazuri posibile.

Pentru că dorea ca noi să învățăm să gândim din punct de vedere canonic și nu să repetăm canoanele pe de rost. Adică să facem legături fine și profunde între dumnezeieștile canoane ale Bisericii, să le înțelegem în actualitatea de azi a Bisericii și nu să le aplicăm anistoric și după bunul plac.

Și avea dreptate! Pentru că dumnezeieștile canoane ale Bisericii sunt pline de teologie și de experiență duhovnicească și ele nu pot fi înțelese oricum, ci numai integrate în întreaga teologie și experiență a Bisericii.

Am terminat facultatea, nu ne-am mai întâlnit…dar am intrat o dată în Biserica sa, împreună cu soția mea, în mica Biserică Sfântul Ștefan de pe Calea Călărașilor…și când m-a văzut, m-a recunoscut și am stat de vorbă peste o jumătate de oră.

Și pentru că i-am spus că am intrat la doctorat și că și soția mea e la doctorat, ne-a vorbit despre munca sa de cercetare. Despre ce lucra atunci și dorea să publice. Însă din ce ne-a spus el atunci erau proiecte de ani de zile și nu de câteva luni. Și nu știu cât a realizat din ele. Dar la final ne-a spus că munca sa îi este cenzurată de un lucru: îl dor foarte mult picioarele, pentru că stă mult la masa de scris ca să scrie și să traducă.

Iar noi, care sufeream de aceeași boală a scrisului de cărți…i-am dat dreptate. Și atunci mi-am dat seama că Părintele Alexandru e omul studiului și al scrisului…și nu al vorbitului fără muncă de cercetare. Și asta l-a ridicat mult în ochii mei.

După prima întâlnire cu omul care studiază, am mai avut două întâlniri hotărâtoare cu dumnealui. Una la elogierea Prof. Remus, când am mâncat unul lângă altul la masă, iar alta, la o altă conferință, aproape de București, unde, la fel, am mâncat unul lângă altul. Și mi-a vorbit despre manuscrisele vechi românești pe care le studia și despre ce a mai publicat.

Nu știu însă unde și-a publicat ultimele cărți și în ce tiraj. Eu nu am dat de niciuna până acum. Mi se pare că mi-a spus (nu sunt sigur dacă așa e) că predă la Târgoviște și la Pitești. Poate le-a publicat acolo, în tiraje interne, mici.

Însă din detaliile pe care mi le-a dat mi-am dat seama că a făcut niște descoperiri aparte pe tărâmul istoriei teologice românești. Și am rămas frustrat că nu le pot citi, că nu pot să le am față în față, ca să văd despre ce e vorba.

Cum a rămas în inima mea? Ca un om viu, ca un căutător continuu de sensuri, de profunzimi. Un suflet mare într-un trup mic, un om cu viziune de ansamblu. Un om care nu se mulțumește cu răspunsuri simple, ci merge și caută la surse. Vorbea limba engleză ca un lord și avea o limbă română plină de miez. Și fiind un om sfătos, ți-ar fi vorbit ore în șir, dacă doreai să îl asculți. Dar dacă doreai să vorbești despre tine cu nesimțire, avea o ironie plină de sagacitate, care îți tăia macaroana…în aer. Mai înainte ca să îți dai seama.

Și pentru că se simțea ancorat în cunoaștere, păzit de ceea ce știa, de aceea era insuportabil pentru cei care doreau să polemizeze cu el. Pentru că nu suporta să îi dea lecții cineva, care era…ageamiu la nivel de înțelegere teologică.

Avea opinii personale puternice, cu unele nu eram și nu sunt de acord, dar mă binedispunea întotdeauna erudiția lui vie, pofta sa de viață, complexitatea problemelor pe care ți le punea în față.

Pentru că Profesorul Stan știa să te pună în încurcătură, dar Părintele Alexandru era milostiv cu tine, dacă vedea că ești sincer și cinstit și dorești să înțelegi anumite lucruri. Iar el sta cu tine de vorbă, pe limba ta, fiind unul dintre profesorii mei care știau să vorbească cu toate clasele sociale fără niciun complex. Pentru că fiind om de la țară și ajuns erudit în mod organic, de aceea știa să vorbească și cu sărac și cu bogat și cu erudit și cu neșcolit.

Pentru Biserica noastră, pentru școala de teologie românească și pentru mine, personal, adormirea sa e o mare pierdere. De ce? Pentru că omul acesta era un om liber care gândea liber. Era un erudit, un cercetător, un om de bine. Un om pentru oameni. Și poate că asta deranja la el: se gândea mult la oameni, dar, în același timp, spunea adevărurile în care el credea, cu prețul de a deranja pe toată lumea.

Eu îl port pe Părintele Alexandru, alături de toți profesorii și mentorii mei, în rugăciunea și în inima mea. Pentru că mă bucur să învăț de la oamenii erudiți, complecși, buni, iubitori ai Bisericii și ai neamului românesc.

Însă am regretul viu că nu am înregistrat o bună parte din experiența sa. Că nu am făcut interviuri cu el. Cum îmi pare rău că nu fac sau nu am posibilitatea să fac interviuri cu mulți dintre oamenii buni ai Bisericii noastre…și experiența lor se pierde.

La 65 de ani

Patriarhul Romaniei 2016

Primul om care mi-a vorbit cu entuziasm despre Mitropolitul Daniel Ciobotea, Mitropolitul Moldovei, a fost Părintele Profesor Ștefan Buchiu. Eram la Master, într-o zi de vară, și mi-a spus că a fost impresionat de scrisul său. Căci, în ciuda faptului că nu are timp prea mult de scris, datorită îndatoririlor sale ca Mitropolit, totuși scrie teologie în mod concentrat. Și ideea de scris teologic concentrat mi-a plăcut, pentru că eram în căutarea teologilor actuali ai Bisericii, ca și azi.

Mai apoi, la Doctorat, cel care mi-a vorbit despre omul și despre caracterul viitorului Patriarh al României, a fost Părintele Profesor Dumitru Popescu. Adesea, în discuțiile noastre intime despre teologie și despre oamenii teologiei, mi-a vorbit despre perioada în care a slujit cu Lect. Dr. Dan Ilie Ciobotea la Geneva, pe când acesta profesa la Bossey. Și de la Părintele Dumitru am aflat, de fapt, că Patriarhul Daniel e un om care gândește teologic și care are o perspectivă proaspătă despre modul în care trebuie să se scrie teologie în prezent.

Când a fost ales Patriarh al României, platforma Teologie pentru azi a mediatizat momentul și a fost de partea noului Patriarh al României. Am fost unul dintre puținii oameni din online care am făcut acest lucru și de atunci am devenit și eu indezirabil.

Însă eu l-am cinstit pe noul Patriarh așa cum se cuvine, în mijlocul unei larme speciale făcute de acefalii sentimentali, care nu acceptau omul. La nivel online era o isterie rară împotriva noului Patriarh, după cum sunt acum împotriva Sfântului și Marelui Sinod din Creta, pentru că noul Patriarh era văzut ca „mason” și ca „vândut” străinilor. Iar acefalii sentimentali se așteptau ca Biserica Ortodoxă Română să se ducă de râpă în timpul slujirii Patriarhului Daniel. Între timp însă, majoritatea celor care erau atunci vehemenți, acum au relații amiabile cu Patriarhul. Asta nu înseamnă că și sincere

Însă, fiind ales Patriarh al României, eu am început să cunosc omul din cărțile și din predicile sale, și mi s-au confirmat cuvintele celor doi profesori: faptul că avem de-a face cu un teolog aparte în persoana Patriarhului României.

La nivel online am scris, în 12 articole, despre teza sa doctorală: Teologie și Spiritualitate. A se vedea: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12. Asta în 2009.

În 2013 am scris despre cartea sa Credință pentru fapte bune, apărută în 2010. Am scris, în același an, despre Foame și sete după Dumnezeu, despre Lumina Botezului și bucuria Familiei, despre Misiune pentru mântuire, despre Semne de speranță în vreme de suferință, despre Dăruire și dăinuire.

Predici, alocuțiuni și pastoralele sale le-am publicitat de fiecare dată cu bucurie. Pentru că mie îmi place să învăț de la teologi.

În 2015, în 12 articole, am scris despre cartea sa Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei. A se vedea 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12.

Și am scris nu pentru ca să obțin „favoruri” – după cum cred mulți, care consideră că sunt „omul Patriarhului” în online – ci pentru ca să-l cunosc pe cel care a scris cărțile. Pentru că eu cred, că pe un teolog îl cunoști din cărțile lui. Cea mai bună stare de spirit a lui e în cărțile sale. Iar dacă nu îl cunoști din ele, din cărțile sale, degeaba tragi cu urechea la ceea ce spun alții despre el.

Nu am trăit, din păcate, marea binecuvântare de a avea un dialog sau de a fi ucenicul Părintelui Patriarh. Lucru care mi-ar plăcea foarte mult. Asta pentru cei care cred că „joc dublu” în online…

Anul trecut, la 64 de ani, i-am urat Patriarhului României multă putere de muncă și de dăruire. Lucruri de care are nevoie în continuare, pentru a vedea în veșmânt de praznic Catedrala Națională și pentru a-și derula proiectele sale multiple.

Însă, de această dată, îi mulțumesc din inimă pentru modul în care ne-a reprezentat la Sinodul din Creta. Ar fi fost o mare greșeală neparticiparea Bisericii noastre la Marele Sinod. Însă modul cum a participat și modul în care am fost văzuți de Bisericile Ortodoxe surori participante, m-a bucurat și m-a umplut de entuziasm pentru viitorul teologiei românești.

Pentru că teologia ortodoxă românească nu trebuie să devină una extremistă, ci trebuie să fie tot mai plină de echilibru și de profunzime teologică și duhovnicească, o teologie în care să primeze munca de cercetare și perspectivele largi de reactualizare a Tradiției Bisericii. Teologia noastră trebuie să fie dialogică, trebuie să fie realistă, trebuie să fie clară, trebuie să îmbrățișeze în mod real pe omul de azi.

Și de aceea Marele Sinod din Creta e un început bun pentru Biserica lui Dumnezeu, pentru că e o continuare firească a vieții Bisericii de până acum. Teme din ce în ce mai actuale trebuie aduse la înălțimea discuțiilor sinodale și trebuie soluționate.

Sinodul Bisericii noastre, alături de teologi și de poporul credincios, trebuie să meargă înainte, spre Împărăția lui Dumnezeu și nu să intre într-un con de umbră. Căci extremismul ortodox și fuga de dialog nu vor duce la nimic bun, ci e nevoie de oameni care să gândească paradoxal și sintetic lucrurile, care să vadă lumea de azi în profunzimea ei.

La mulți ani, Preafericite Părinte Patriarh Daniel, și Dumnezeu să vă dăruiască mult har și bucuria de a vă împlini proiectele dumneavoastră, având pace și bună-înțelegere în Biserica noastră și cu toate Bisericile Ortodoxe surori!

About Felicitous Ilie the seer of God

When I first saw him, I saw a pillar of cloud from heaven and until in earth. In the place of him, I saw the glory of God as a pillar of cloud. I did not expect at such a miracle! I had gone to borrow a book from him. I was 17 years old at that time…

But I did not know that in this moment, of fact, God indicated me my ghostual Father. Between 1995-2005, for 10 years, what I was his apprentice, I understand that the miracle that was just the beginning of a long series of miracles. For that my Father was the greatest mystical theologian of the 20th century. Ie the one who is one of a nation, after the words of Saint Isaac the Syrian, that reaches to deify and to live, for days on end, in the divine light, seeing the overwhelming visions.

Only that the mode in which confided me his life and the divine mysteries on which he lived them was one how can be of natural. Therefore, the school of my ghostuality did not have the morgue of a course of theology but was a continuous humble confession of God’s gifts, a continuous outpouring of sincerity and grace, as long as he was speaking to me from the midst of sight and of feeling of God.

He had 76 years old when I met him. His dormition was at the age of 86 years, on May 4, 2005. And this is his tomb and of his wife, Florica. His daughter, Green, lives.

But where reached a married layman at a such state of deification? In prison! In a communist prison. For that, time of 12 years and 6 months, for the accusation of being legionnaire (though he was never part of the legionary movement) has been closed at Uranus, Jilava, Gherla, the lead mines Baia Sprie and Cavnic, the hospital T.B.C. from Târgu-Ocna and Aiud. He was closed in 1952 and there he began to pray with the prayer of Jesus.

After hundreds, thousands, and then tens of thousands of daily prayers and after multiple battles with the demons, in his being appeared the uncreated divine light of the Most Holy Trinity and it continuously expanded. And he saw the divine light in multiple colors, from white until violet, and entered into the Kingdom of God still of here, praying together with the Saints and the Angels.

The descriptions of these visions were given me in six books, plus a book in manuscript and the correspondence with his wife. And after what I transcribed all these, I reached to publish 9 books, on when the 10th book, of memories, I wrote it together with my wife, for that and she is his apprentice.

The 10 books dedicated to Divine Ilie are these from here. They are his gift for us. They are online, are in Romanian language, can be downloaded in gratuitous mode and have, in total, 2.429 pages.

Yes, would be a great ghostual benefit if they would be translated into English and would be known as many theologians and Orthodox Christians. For that they would see how after 11-12 years of prayer, in 1963-1964, Felicitous Ilie has lived divine visions frightful of holy into a carceral system isolated with all.

His life was an uninterrupted miracle. My apprenticeship was and is full of his miracles. For that through the books and the clothes and his things…but especially through his ghostual presence in our life…he makes with us wonders of unspeakable.

Therefore I pray as his mystical experience to bear fruit in all of us through his prayers.

Întâlnirea cu Stan V. Cristea [30 iunie 2014]

D-l Stan V. Cristea ne-a scris pe email pentru ca să ne facă un dar de suflet. Lucru care ne-a bucurat. I-am răspuns, am programat întâlnirea cu dumnealui, ne-am întâlnit cu bucurie și am primit din partea dumnealui două cărți:

1. Stan V. Cristea, Eminescu și Teleormanul, ed. a treia, revăzută și adăugită, Ed. Aius PrintEd, Craiova, 2014, 590 p. + XXIV (fotografii).

Stan 1Stan 2Stan 3Stan 4Stan 5Stan 6Stan 72. Stan V. Cristea, Fotografii la periscop. Secvențe de istorie literară, Ed. Aius PrintEd, Craiova, 2013, 200 p. + XX (fotografii).

Stan 8Stan 9Stan 10Stan 11Nu îl cunoșteam pe autor până la această dată…dar dumnealui ne citește online și în Eminescu și Teleormanul a scris, între p. 265-266, despre contribuția doamnei preotese la înțelegerea lui Mihail Eminescu. De aceea a dorit să ne dăruie un exemplar și să ne cunoască.

Îi mulțumim încă odată pentru gestul dumnealui generos și pentru prietenia pe care ne-a arătat-o!

*

CV Stan V. Cristea, cf. sursa.

Stan V. Cristea (16 martie 1950, Sfinţeşti, judeţul Teleorman) este un poet şi publicist. Este fiul Floarei (născută Mincă) şi al lui Vasile Cristea, ţărani. După studii gimnaziale la Sfinţeşti (1961-1965) şi liceale la Roşiori de Vede, este absolvent al Facultăţii de Filo­sofie-Istorie a Universităţii din Bucureşti (1981).

Funcţionează ca instructor şi instructor principal la Centrul Creaţiei Populare Teleorman (1980-1990) şi este, din 1995, consilier la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Teleorman. Secretar al Fundaţiei Culturale „Marin Preda” din Alexandria (din 1995), îndeplineşte şi funcţia de redactor-şef al revistei de cultură a judeţului Teleorman, „Meandre”, care apare la Alexandria din anul 1998.

Publică volumele de versuri Vârsta mă arde (1987) şi Străluminări (1996), însă demersul său constant şi fructuos trebuie căutat în domeniul reconstituirii tradiţiilor literare şi culturale ale Teleormanului, despre care a publicat, singur sau în colaborare, contribuţii importante: cataloagele bibliografice Publicaţii periodice roşiorene (1993), Publicaţii periodice alexăndrene (1994) şi, cu deosebire, Judeţul Teleorman. Dicţionar biobiblio­grafic (1996), tom masiv, care cuprinde exhaustive prezentări nu doar ale nativilor teleormăneni, ci şi ale celor care fie şi numai tangenţial au contribuit la literatura şi cultura acestui spaţiu.

Operă:

Vârsta mă arde, Bucureşti, 1987;

Publicaţii periodice roşiorene. 1894-1974 (în colaborare cu Gh. Sarău), Roşiori de Vede, 1993;

Publicaţii periodice alexăndrene. 1889-1994 (în colaborare cu Gh. Sarău), Alexandria, 1994;

Alexandria – 160 de ani (în colaborare cu I. Moraru, Ecaterina Ţânţăreanu, Gh. Popa, D. Avram, I. Spiru), Alexandria, 1994;

Străluminări, Alexandria, 1996;

Judeţul Teleorman. Dicţionar biobiblio­grafic, Alexandria, 1996;

Nelinişte şi fluturi, Alexandria, 1999;

Eminescu şi Teleormanul, Alexandria, 2000;

Introducere în istoria culturală a judeţului Teleorman, Alexandria, 2002.

Ediţii:

Paisprezece poeţi din Sud, Alexandria, 2001;

Unsprezece prozatori din Sud, Alexandria, 2001;

Şase publicişti din Sud, Alexandria, 2001.

1 2 3 23