Ioșca [7]

Cristian Fulaș, Ioșca (roman), Ed. Polirom, Iași, 2021, 405 p.

*

Ilona pleacă acasă de la Spital fără îngrijorarea morții, p. 318. Dar, pe drum, începe să înțeleagă în mod treptat că va muri, p. 318. Pentru că își dă seama că „viitorul [ei] e moartea”, p. 318-319. De aceea, până va muri, ea vrea „să trăiască doar clipa prezentului”, p. 319, pentru că moartea este ucigașul care pune capăt vieții noastre, p. 319. Și acolo, în câmp, femeia simți nevoia să plângă, „să plângă singură, cum plâng oamenii care știu că mor și nu au curajul să le spună celor din jur ce se întâmplă cu ei”, p. 319.

Plânge și se roagă pentru izbăvirea ei, p. 320. Și le privea pe toate, din alergarea mașinii, pentru ca să concentreze în aceste priviri ale ei viața și fericirea pe care nu le mai avea, p. 321. Merge acasă și face baie, p. 321, pentru ca să se iubească pe ea însăși (eufemism pentru masturbare), p. 322. Vine Ioșca și îi spune că a fost cu Lisaveta la oraș și că va muri, p. 323. Pentru că are cancer, p. 324. Și Ilona îi spune lui Ioșca faptul că nu vrea să moară, pentru că îi e frică să moară, p. 324.

Bărbatul iese afară să bea și să privească în gol, p. 326, timp în care „Ioșca devenea propria memorie, se transforma în amintire”, p. 326. Fiecare cu durerea lui, dar amân- doi având aceeași durere, p. 326. Află și Vasile despre boala femeii, p. 329-330. Ioșca pleacă în sălbăticie, dar Vasile îl urmează, p. 331.

Locul unde s-a sinucis Sile și Nelu, p. 333, și unde murise Ghiță în accident de mașină, p. 333-334. Dar, pe măsură ce boala tot creștea în trupul Ilonei, femeia devenea „tot mai frumoasă și mai focoasă”, p. 334, încât Preotul înțelese că „frumusețea femeii sucea mințile bărbaților și‑i împingea, mistuiți de focul unei iubiri nespuse și de o dorință vecină cu nebunia, să‑și pună capăt zilelor”, p. 335. Pe fiecare seară Ilona făcea baie și avea un apetit sexual tot mai mare, p. 337. Tânărul care îi privea făcând dragoste se masturba în ritmul lor, p. 338. Însă femeia se arunca în sexualitatea aceasta epuizantă în fiecare noapte, pentru că îi era frică de moarte, p. 338.

În noaptea când cei doi au făcut dragoste și mai abitir, tânărul care se masturba la geamul lor face atac de cord: „o mână de fier l‑a apucat de piept și l‑a strâns cu toată puterea ei, l‑a zguduit în spasme de vreo câteva ori și a scurs din el tot ce mai putea da trupul lui ostenit peste măsură de atâta plăcere și, cu ultimele puteri, a urlat și s‑a prăbușit la pământ. Mort”, p. 339. Ilona îi aude urletul, iese afară, își dă seama de ce a murit tânărul, și cu „un zâmbet i‑a încununat lacrimile ce încă‑i șiroiau pe față”, p. 339-340. Dar gustă din sperma mortului…și „gustul morții i‑a stăruit o vreme în minte”, p. 340.

Însă, când a tras zăvorul ușii, Ilona a fost cuprinsă de o durere enormă și s-a prăbușit pe podea, p. 340. Începe să curgă sânge din ea, p. 340. Îl aduce pe Vasile și pe Doctor, p. 341-342. Îi face injecții cu calmante, p. 342. Ioșca dorea să moară primul, pentru ca să nu-și vadă femeia moartă, p. 343.

Vine Preotul și se roagă pentru Ilona, p. 346. Fragment din Ps. 50, p. 346-347. Despre bărbații care compătimesc cu cei doi: „tăcerea îi unea mai mult decât orice cuvinte”, p. 348. Iar Preotul, acum, se temea mai mult pentru Ioșca, pentru că vedea că acela își pierde mințile, p. 348. Ioșca merge la vale însoțit de către Preot, p. 348. Și, când cei doi s-au oprit, „stăteau amândoi ca două stane de piatră în noapte, în jurul lor nu mișca aproape nimic, doar apa râului, apa limpede și neagră în care privirea lui Ioșca părea să se fi scufundat cu totul”, p. 348.

Între timp, Ilona este inconștientă sau doarme. Și Ioșca vine și o vede „Liniștită. Ca o icoană, [cum] Ilona dormea somnul celor fericiți”, p. 349. Toți, lângă patul ei, erau în nemișcare, p. 349. Și acolo, lângă ea, ei erau „separați, dar uniți”, p. 349. Preotul începe să rostească Ps. 33, p. 349. Însă, deodată, Ilona are dureri mari, p. 350. Soțul ei o sărută pe frunte, p. 350-351. Când era să moară, Ilona a văzut „o lumină mare”, p. 353, Preotul i-a pus o lumânare în mâini, p. 353, și femeia moare având o față liniștită, p. 354.

Începe prima rânduială a Slujbei Înmormântării, p. 355. Și Preotul avea „în mâinile lui cădelnița și crucea, semnele trecerii”, p. 356, ale morții și Înmormântării. Rugăciunea Ecteniei morților, p. 356, pe când trupul ei era înveșmântat în lumină, p. 356, în lumina soarelui. Preotul îi învață ce să facă, p. 357-358, apoi trimite oameni pentru a pregăti Înmormântarea și pentru a-i aduce pe invitați, p. 359.

Ileana simte că și sufletul ei a murit pentru lume, p. 361. Începe să îi taie unghiile celei moarte și să o curețe, p. 361. I-a spălat părul, în timp ce o bocea, apoi a pieptănat-o și i-a prins părul în coc, p. 362. Și-a tăiat și ea unghiile și s-a spălat în apa moartei și și-a strâns părul în conci, p. 361-362. Trupul Ilonei e spălat de femei, el îmbătrânise deodată, „doar chipul îi rămăsese tânăr și lucitor și aproape viu”, p. 363. O îmbracă în haine noi și o pun pe pat, p. 363.

În tot acest timp, Ioșca „era cel mai singur dintre oameni”, p. 364, pentru că simțea în el durerea ca gol în suflet, p. 364. Dar ea, cea moartă, era vie în sufletul lui, p. 364. Se întoarce acasă, pentru ca să o vadă pe Ilona, și găsește totul pregătit, p. 364-365. Cele două zile de până la Înmormântare, p. 365, în care Ioșca albește cu totul și se gârbovește de tot, p. 366. Și bărbatul, la Înmormântarea soției sale, „era numai durere, o suferință care mergea prin lume, o umbră, nimeni”, p. 366.

Permanența lucrurilor din mintea lui Ioșca, p. 366. Și copilul lor participă la Înmormântarea mamei sale, p. 367. Cortegiul mortuar, p. 367. Ilona e îmbrăcată în sicriu în năframă și voal, p. 368. Fragmente din Slujba Înmormântării, p. 371. Ioșca urlă de durere în timpul Slujbei, p. 371. Alte fragmente ale Slujbei, p. 376, 377. Muțenia devenise forma lui de a vorbi, p. 377. Sărutarea cea mai de pe urmă, p. 378, și se vede și pe sine mort în locul soției sale, p. 378. Și când a ieșit din Biserică, a ieșit în urma tuturor, „încruntat și senin în același timp, gata să coboare‑n groapă”, p. 378.

Sicriul e băgat în mormânt și acoperit, p. 378. Preotul răstoarnă cenușa cădelniței în mormânt, p. 379. Ioșca rămâne la mormântul soției sale, p. 379. Ioșca, băiatul lui și prietenii săi, p. 381. Ileana simte să se întoarcă în sălbăticie, p. 382. Ioșca, singur, pe lavița din fața casei, p. 383. Prima baie a bărbatului de după îngroparea soției sale, p. 383-384, și prima lui masturbare, p. 384. Ileana, după pomană, a plecat spre sălbăticie, p. 386. Renunță la haine, p. 387, și începe să fie rănită de pietre și crengi, p. 387.

Ieșirea din coșmar, p. 392. Ioșca nu vorbește nimic timp de două săptămâni, p. 392. Însă, când a fost dus la Ospiciu, peste o lună „și-a recăpătat darul vorbirii”, p. 394. La Ospiciu sunt cei condamnați politic, p. 394-395, dar autorul nu ne spune acest lucru în mod explicit. Și aceștia, acolo, se temeau, pentru că „zidurile sunt ființe care aud și toate ferestrele sunt transparențe”, p. 395.

Lângă camera lui Ioșca, la Ospiciu, era camera fotografului, p. 396. Și acesta, fotograful, știa că „numai frumosul poartă în sine sufletul”, p. 396. Că numai frumosul exprimă adevărata realitate a sufletului nostru. Însă fotograful era un criminal plin de sadism: când fotografia pe un om frumos, el „intra în casa aceluia cu chip frumos și‑i scurta zilele și‑i lua chipul. Cu migală, cu o neobișnuită și [de] nicăieri învățată pricepere, desfăcea de pe mușchii și oasele feței chipul acelui om și‑l lua cu sine, conservându‑l cum numai el știa și fotografiindu‑l pe măsură ce‑și pierdea din el viața, făcându‑l să fie chip fără chip, frumusețe”, p. 397.

Dar acolo era și femeia care îi sărutase pe toți la venire, cântând un cântec vesel din copilăria ei, p. 397. Și aceea era „fericită”, pentru că mânca organele sexuale ale iubiților ei. Le tăia și le mânca în fața lor, aceia fiind vii și în chinuri, p. 397. Apoi a început să mănânce organele sexuale ale femeilor, după care și pe sine, p. 398.

Peste tot, autorul ne-a prezentat imagini tari, crude, răvășitoare sau dezgustătoare, alături de imagini pline de dinamism, de poeticitate și de spiritualitate. Însă dincolo de toate imaginile șocante ale lui, romanul e plin de pace și de tăcere abisală. E un roman profund religios și profund uman, care dă încredere oamenilor în viață. Pentru că e un roman care pledează în mod profund pentru viață, pentru viața împlinită în dragoste.

Ioșca se îmbăiază și se masturbează și la Ospiciu, masturbarea fiind „acel lucru rușinos”, despre care Doctorul nu vorbea și despre care le interzicea pacienților săi să vorbească, p. 398. Ioșca mai vorbea doar cu Ileana, p. 398. Despre coșmarurile lui Ioșca, p. 400. Fericirile evanghelice, p. 402. Își povestește coșmarurile Ileanei, p. 403, și, în timp ce făcea acest lucru, Ioșca se vindecă, p. 403, vrând să meargă acasă, p. 404. S-a îmbrăcat în hainele sale, și-a pus horincă și a ieșit pe lavița din fața casei, p. 404.

Vine Doctorul la el și constată că e vechiul Ioșca, p. 404. Și se ridică și pleacă spre Schit, „cu aceeași liniște cu care lumina strălucește în lume”, p. 405. Și tace, la mormântul soției sale, dimpreună cu prietenii săi, p. 405. Și finalul, plin de pace al romanului, e acesta: „Ieșit din chilia lui, preotul s‑a apropiat de cei trei bărbați și a tăcut împreună cu ei”, p. 405. Pentru că această tăcere e plină de pace și de prietenie. De înțelegere.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [19]

Când Sfântul Ilie spune „Măreață și fantastică e viața!”, el nu se referă la viața trăită în mod tumultos-păcătos, la senzațiile tari pe care le caută mulți în ziua de astăzi și le-au căutat mulți și în trecut (chiar dacă nu le-au numit astfel), ci la măreția dumnezeiască ascunsă în toate detaliile existenței, la ceea ce doar harul lui Dumnezeu îți dă cu adevărat să simți că este darul existenței, al ființării.

Iar aici, mai mult, Sfântul Ilie vorbește despre viața dumnezeiască, viața în lumina lui Dumnezeu, în Împărăția cerurilor, căci spune mai departe: „Din orice punct, noiane de scântei!”. Nu doar străluciri, sclipiri și scânteieri ale luminii dumnezeiești, ci „noiane de scântei”!

Și iarăși mă gândesc că, dacă pe noi, strălucirile razelor soarelui prin frunzișul pomilor sau pe valurile mării ori pe unde de râuri sau izvoare ne fură și ne bucură atât de mult, cum trebuie să fie bucuria Sfinților când contemplă „noiane de scântei” pline de frumusețe și de lumină preacurată necreată!

Dar pentru a vedea și a simți această frumusețe de negrăit, despre care Sfântul Pavlos spunea că este peste simțirea și închipuirea omenească și că nu poate fi descrisă în cuvinte, Sfântul Ilie (și toți Sfinții) au dus o luptă înfricoșătoare cu patimile și cu demonii: „Sunt clipele ca flacăra, ca gheața,/ Când ne luptăm la limitele ei!”.

Această luptă preaînțeleaptă pentru curățirea de patimi „pare nebunie/ Și neghiobie ființelor din glod…”. Pentru că oamenii trupești, care privesc numai spre pământ și spre desfătarea lor la nivel biologic, nu au cum să înțeleagă de ce asceții (atleții lui Dumnezeu) se lipsesc singuri de multe plăceri ale vieții și aleg să trăiască în chinuri, necazuri și suferințe, marginalizați și defăimați, urmăriți, persecutați sau chiar uciși (în toate epocile, nu numai în cele de prigoană fățișă din partea autorităților), pentru a păzi poruncile lui Dumnezeu și pentru a nu se transforma în porci cu chip de om, ci în Îngeri cu trup.

Finalul poeziei este în același timp un îndemn și o concluzie firească, având în vedere cele susținute de autor în versurile sale: „Năvală fii! Spre ceruri să învie,/ Din putrezirea morții, veșnic rod!”.

Dacă „ființele de glod” vor să rămână în nămolul din care nu se vede niciodată cerul, considerând că viața veșnică e un basm care nu merită atenție, cei care nu pot să accepte minciunile ideologiilor ateiste și iluziile viciilor trebuie „să năvălească” spre a cuceri Împărăția lui Dumnezeu. Căci „din zilele lui Ioannis Botezătorul [și] până acum Împărăția Cerurilor se ia prin tărie/ putere/ silire/ străduință și puternicii/ înflăcărații/ nevoitorii o iau pe ea” (Mt. 11, 12).

De când a înviat Mântuitorul, moartea a fost omorâtă, desființată. Deci, „Spre ceruri să învie,/ Din putrezirea morții, veșnic rod!” al nevoinței pentru Hristos. Rodul cel veșnic este învierea și viața veșnică în Împărăția Sa.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [27]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

II. Cartea a doua a Exaimeronului

II. 1. „Și a despărțit Dumnezeu între apa” [din apă] o parte care era „deasupra tăriei”[1]. „Și a fost așa”[2]. „Și a numit Dumnezeu tăria cer. Și a văzut Dumnezeu că [este] bine”[3].

Spune-mi: de ce era nevoie a face acest al doilea cort, atmosfera, numit tărie? Cu adevărat, primul cer era de ajuns pentru așezarea soarelui și a lunii și a stelelor ca să lumineze pământul[4]. Și dacă era neapărat nevoie ca să se întâmple aceasta, atunci de ce acest al doilea cer, la fel ca și primul, nu a rămas legat de pământ? Dar Dumnezeu l-a înălțat departe de pământ și umezeala lui ca dintr-o țară străină[5].

Mi se pare că firea cerului de sus[6] ne arată un chip neînțeles al nevăzutei și neînțelesei dumnezeiri a Cuvântului. Dar tăria, care s-a ridicat de jos[7], ne arată un chip al umanității și al trupului lui Hristos.

Apa s-a ridicat cu ea de jos și a fost închisă între primul și adevăratul cer  și tăria de dedesubt[ul lui][8]. Aceasta ne înfățișează o preînchipuire: la fel cum cele două ceruri înalte reprezintă nevăzutul și văzutul, la fel și neîntinatul Său suflet lucrează ca mijlocitor între dumnezeirea Sa și realitatea grea a trupului Său.

2. Gregorios de Nazianz, care a fost mare în lucruri dumnezeiești, ne-a mărturisit această tâlcuire. El a zis că sufletul stăpânitor al Domnului mijlocește între dumnezeire și asprimea trupului. Iar despre suflet și apă se zice a fi simboluri ale vieții, conform Sfintei Scripturi.

Iată: cerul de sus și nevăzut , prin firea sa, dintru început, a fost numit și este „cer”[9], așa cum cum Dumnezeu Cuvântul, prin firea Sa, fără început, este și va fi [pururea] Dumnezeu[10]. Dar tăria, cea materială, cea care s-a ridicat de jos, nu a fost prin firea sa, de la început, „cer”[11]. Numai după ce a fost unită cu cerul care era nevăzut prin fire, a fost și ea apoi numită „cer”.

Sfântul trup al lui Hristos, devenind unit și dumnezeiesc, este numit „Dumnezeu”; dar nu era astfel prin fire. Astfel Pavlos, care a grăit dumnezeiește, a spus că trupul cu totul neîntinat al lui Hristos era o catapeteasmă[12]. Astfel fiind, nu mi se poate reproșa că aduc înainte tipologia despre care am vorbit, iar nu o explicație fizică a lucrurilor.


[1] Fac. 1, 7.

[2] Fac. 1, 6.

[3] Fac. 1, 8.

[4] Cf. Fac. 1, 15-17.

[5] Cf. In. 12, 32.

[6] Cf. Fac. 1, 1.

[7] Cf. Fac. 1, 6-7.

[8] Cf. Fac. 1, 7.

[9] Cf. Fac. 1, 1.

[10] Cf. In. 1, 1.

[11] Cf. Fac. 1, 6-8.

[12] Cf. Evr. 10, 20.

Psalmul al 121-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Mă veselesc de vestea ce-mi vine,
de mă-mbie Drepții cu sine:
„Să intrăm către Dumnezeu în casă,
în curtea cea sfântă și-aleasă!”.

Eram oarecând stând în mulțime,
în curțile tale, Ierusalime!
Ci și de-acum încă ne-om sui
dacă Dumnezeu ne va spori.
Cu moștenitorii Tăi, cărora le-ai dat parte,
unde Te zidești ca o cetate.

Acolo să ne suim, gloate,
din semințiile Domnului toate,
după testamentul ce-l are Israilul,
spre a se mărturisi din tot neamul.
Și toți credincioșii ce sunt în lume
Îți vor mărturisi sfântul nume.

Acolo vor fi așezate tronurile spre judecăți,
neluând seama la cei bogați,
în casa lui David cea sfântă,
când va veni Domnul cu slavă multă.

Pentru-aceea, să vă rugați pentru viață
și pacea Ierusalimului, într-a harului dulceață,
pentru ca în pace și bunăstare să petreacă,
iar pe cei ce-l iubesc, bunăstarea să nu-i treacă!

Să-ți dea Dumnezeu în puterea ta pace,
și-n turnuri bunăstare, cum îți place!
Pentru frații mei, prieteni și rudă,
ți-am urat pace fără trudă,
și pentru casa ce-o are-n tine Domnul,
ți-am dorit de bine către tot omul!

Predică la sinaxa Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și a tuturor Sfintelor, Netrupeștilor și Cereștilor Puteri [8 noiembrie 2021]

Iubiții mei[1],

Ștefana[2] a pictat un Înger într-o Biserică deasupra a două ferestre mari. Și a început cu capul Îngerului, având părul în două ape și față tânără, căci prin capul său iconizat se exprimă faptul că Îngerul e o persoană rațională și relațională, iar fața lui e tânără, pentru că el e nemuritor. Și după ce a terminat cu capul a început să picteze aripile Îngerului, care arată modul său rapid de deplasare, dar, în primul rând, că el ascultă cu înfocare de toate poruncile lui Dumnezeu. Pentru că El îi trimite pe Sfinții Săi Îngeri să slujească la mântuirea oamenilor [Evr. 1, 14, BYZ[3]].

Și ei ne acoperă cu aripile lor cele sfinte, care sunt un acoperământ duhovnicesc pentru noi[4]. Ne acoperă împotriva demonilor și a accidentelor de tot felul, mântuindu-ne pe noi de diverse păcate, de boli și de moartea cea neașteptată. Căci ei doresc ca noi să trăim în pace și în sfințenie, împlinind cu râvnă voia lui Dumnezeu, așa cum o împlinesc și ei.

Însă, în primul rând, Dumnezeieștii Îngeri slujesc împreună cu noi în Biserică, pentru că fac parte din Biserica lui Dumnezeu, din Împărăția Lui cea veșnică. De aceea, prima miridă a Proscomidiei este a lor: a „Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și a tuturor cereștilor și netrupeștilor Puteri”[5], ca unii care au fost zidiți de El înaintea noastră, a oamenilor. Și Puterile cerești – care sunt așezate în ceruri de Dumnezeu spre liturghia [εἰς λειτουργίαν]/ slujirea slavei Sale[6], adică pentru a-I sluji Lui neîncetat –,  „împreună-slujesc [cu] noi și împreună-slăvesc [συλλειτουργούντων ἡμῖν καὶ συνδοξολογούντων]”[7] pe Dumnezeu.

Însă, în iconografia Bisericii, ni se dezvăluie Liturghia cerească a Puterilor cerești, care se întrepătrunde cu Liturghia noastră, a celor care o slujim pe pământ. Toate Puterile cerești slujesc înaintea Domnului și împreună cu El, dar, în același timp, sunt și împreună cu noi în Biserică, slujind și ajutându-ne în slujirea noastră liturgică.

Dar noi avem cunoașterea mistică, reconfirmată de mulți Sfinți ai lui Dumnezeu, că nu numai Îngerii Lui sunt cu noi, ci și Domnul Însuși este împreună cu ei și cu noi la Liturghia Bisericii. Pentru că Îl primim pe Împăratul tuturor la noi, pe Cel care este în mod nevăzut înconjurat [ἀοράτως δορυφορούμενον] de Puterile cele cerești ca o armată duhovnicească a Lui[8]. Pentru că unde este Stăpânul tuturor, acolo sunt și Îngerii Lui. Și noi ne alăturăm lor, Sfinților Îngeri, în slujirea și în viața noastră, pentru că avem același Stăpân cu ei, pe Dumnezeul treimic, pe Făcătorul întregii creații.

Dar când textul liturgic folosește adverbul ἀοράτως [în mod nevăzut], pentru a indica modul în care Puterile cerești Îl înconjură pe Domnul, el nu exclude faptul că noi putem avea vederea duhovnicească a Puterilor cerești care Îl înconjură pe Domnul. Căci, pentru oamenii neînduhovniciți, pentru cei care nu sunt văzători de Dumnezeu, Puterile cerești sunt nevăzute. Dar cei care trăiesc întru slava Lui încă de aici, aceia îi văd deja pe membrii Împărăției cerurilor. Pentru ei, Împărăția nu este acoperită ca pentru noi, cei păcătoși și orbi duhovnicește, ci e deschisă, pentru că ei o văd și trăiesc în ea încă de aici, pentru că sunt plini de slava lui Dumnezeu.

Din Molitfelnicul Bisericii înțelegem că nu are tot omul un Înger păzitor, ci doar creștinul. Căci, la Botez, după ce pruncul este exorcizat, adică după ce demonii sunt alungați din ființa lui de către slava lui Dumnezeu, care se sălășluiește în el, acesta primește „un Înger luminos [Ἄγγελον φωτεινόν]”[9], adică un Sfânt Înger  păzitor al vieții sale. Pentru că cel curățit, luminat și sfințit de către Dumnezeu prin Botez trebuie să fie păzit de un Sfânt Înger al lui Dumnezeu, care să îl învețe mereu voia lui Dumnezeu. Dar rugăciunea aceasta a Botezului, care ne indică venirea Sfântului Înger la noi, ne spune că acesta, Îngerul lui Dumnezeu, este împreună-înjugat cu viața noastră de aici încolo. Că el este mereu cu noi, este mereu împreună cu noi. Pentru că aici, Episcopul sau Preotul se roagă astfel: „Împreună-înjugă [cu] viața sa pe Îngerul cel luminos [Σύζευξον τῇ ζωῇ αὐτοῦ Ἄγγελον φωτεινόν], [ca] să-l izbăvească pe el de toată viclenia celui potrivnic [ῥυόμενον αὐτόν ἀπὸ πάσης ἐπιβουλῆς τοῦ ἀντικειμένου], de încercarea celui rău [ἀπὸ συναντήματος πονηροῦ], de demonul cel de la amiază [ἀπὸ δαιμονίου μεσημβρινοῦ], de nălucirile cele rele [ἀπὸ φαντασμάτων πονηρῶν]!”[10].

Și trebuie să reținem verbul συζεύγνυμι [sizefgnimi], care înseamnă a împreună-înjuga, pentru că e un cuvânt fundamental pentru viața noastră! Căci pe el nu îl găsim doar la Botez, ci și la Nuntă! Căci atunci, la Nuntă, femeia este împreună-înjugată bărbatului ei spre ajutorul său și ei sunt împreună-înjugați la o viață comună, la o viață sfântă împreună, motiv pentru care trebuie să aibă amândoi o singură minte și o singură inimă. Căci ne rugăm așa la Nuntă: „Împreună-înjugă-i pe ei într-o singură minte [Σύζευξον αὐτοὺς ἐν ὁμοφροσύνῃ]! Încununează-i pe ei într-un singur trup [στεφάνωσον αὐτοὺς εἰς σάρκα μίαν]!”[11].

Căci așa cum Îngerul Domnului, la Botezul nostru sacramental, e împreună-înjugat cu noi de către Dumnezeu, ca să ne ajute pe noi întru mântuirea noastră, tot la fel, la Nunta noastră, noi am fost împreună-înjugați duhovnicește pentru ca să ne mântuim împreună cu Domnul nostru. Și împreuna-înjugare a noastră cu Îngerul nostru păzitor și cu soția noastră înseamnă alipirea noastră interioară, duhovnicească, de Îngerul nostru păzitor și de soția noastră. Pentru că, prin slava Lui, Domnul ne-a unit interior cu Îngerul nostru păzitor, dar și cu soția noastră, făcându-ne o unitate duhovnicească.

Și el, Îngerul lui Dumnezeu, cel trimis nouă la Botez, ne păzește pe noi de toate cele rele, pentru ca să ne mântuim. Ne luminează, ne ajută, ne călăuzește în tot lucrul cel bun. Și el merge împreună cu noi tot timpul, pentru că rolul lui în viața noastră e să ne aducă curați și sfinți lui Dumnezeu. Dar pentru ca acest lucru să se petreacă, noi trebuie să conlucrăm cu el la mântuirea noastră, așa cum conlucrăm cu Dumnezeu, cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Însă relația noastră cu Îngerul nostru păzitor ne pregătește de pe acum pentru viața noastră cea cerească și pentru viața noastră de ființe cu totul înduhovnicite după învierea cea de obște. Căci noi trăim aici puțin timp, după cum știm foarte bine, dar viața noastră adevărată e în veșnicie. Și el, Îngerul lui Dumnezeu, ne învață de pe acum cu veșnicia lui Dumnezeu, cu starea în Împărăția Lui, dacă îl ascultăm în toate luminările sale cele dumnezeiești. Pentru că, prin tot ceea ce el ne învață, ne învață să fim cu totul curați și sfinți în sufletele și în trupurile noastre.

Prin Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul, Dumnezeiescul ucenic al Sfântului Apostol Pavlos, Dumnezeu ne-a revelat faptul că Sfintele Puteri cerești sunt create și rânduite de El în 9 Ierarhii: Serafimii, Heruvimii, Tronurile, Domniile, Puterile, Stăpânirile, Începătoriile, Arhanghelii și Îngerii[12], lucru pe care îl putem regăsi în literatura patristică și în cultul Bisericii din destul. Pentru că atunci când se vorbește despre Ierarhiile cerești, se citează opera fundamentală, pentru teologia Bisericii, a Sfântului Dionisios.

Toate Puterile cerești sunt numite Îngeri în Scriptură[13], dar fiecare Ierarhie are numele ei. Și fiecare Ierarhie cerească, așa după cum ne-o luminează Sfântul Dionisios, e plină de iubire și de ascultare de Dumnezeu și fiecare primește luminările lui Dumnezeu pentru a le dărui celor de după ele. Căci „toată lucrarea ierarhică se împarte în primirea și comunicarea sfântă de curăție, de lumină dumnezeiască și de cunoștință desăvârșitoare”[14]. Primesc pe măsura lor și dăruie mai departe celorlalte Ierarhii, apoi și nouă, după măsura noastră duhovnicească.

Sfinții Arhangheli sunt în Ierarhia a 8-a de sus în jos, din care fac parte Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, cei pomeniți nominal în această zi. Și referindu-se la Începătorii, Arhangheli și Îngeri, Sfântul Dionisios ne spune că aceste Ierarhii cerești „călăuzesc ierarhiile omenești”[15]. Raportându-se la cartea Sfântului Profet Daniil, Sfântul Dionisios certifică faptul că Sfântul Arhanghel Mihail este Îngerul păzitor al lui Israil și că toate neamurile pământului au un Înger păzitor al lor[16]. Iar Îngerii lui Dumnezeu li s-au arătat în diverse moduri Sfinților lui Dumnezeu de-a lungul timpului, pentru ca să îi învețe lucrurile cele de taină ale lui Dumnezeu, cele de care aceia au avut nevoie ca să se mântuie, dar și să ne lase nouă mărturii absolut importante despre Împărăția lui Dumnezeu. Căci toate adevărurile mântuirii noastre s-au făcut prin vedere dumnezeiască și prin revelare sfântă. Sfinții Profeți au fost umpluți de vederi și de luminări dumnezeiești, pe care Domnul, mai apoi, le-a autentificat prin revelarea Lui deplină în trup. Iar acum, El îi autentifică mereu pe Sfinții Lui prin harismele și minunile pe care li le dăruie. Căci El e mereu cu ei și lucrează prin ei toate cele ale mântuirii noastre.

Sfântul Arhanghel Mihail este iconizat cu sabia în mâna dreaptă, luptând împotriva celor potrivnici lui Dumnezeu, pe când Sfântul Arhanghel Gavriil este iconizat cu o suliță cu Cruce, arătând tuturor că prin Crucea Lui Domnul a biruit Iadul. Însă toate Puterile cerești sunt cu noi, cu cei care Îl iubim pe Dumnezeu, și ne ajută pe calea mântuirii noastre. De aceea, când ne rugăm Sfinților Îngeri, noi ne rugăm celor care ne ajută pe noi să ne mântuim și ei vin degrabă în ajutorul nostru.

Mamaia Floarea Picioruș a adormit acum 9 ani, de ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, în timpul Sfintei Liturghii, având deasupra capul ei Sfânta lor Icoană. Și ei au păzit-o ca să aibă o moarte cuvioasă, așa cum ea și-a dorit toată viața: în patul ei, fiind îmbrăcată și spălată, dar, mai ales, pregătită duhovnicește pentru moarte. Pentru că nu dorea să fie o povară pentru nimeni. Și noi am venit și am uns-o cu miruri și am pus-o în tronul ei cu pace, pentru că ea își făcuse toate pregătirile necesare prin luminarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.

De aceea, iubiții mei, când ne rugăm pentru a avea un sfârșit creștinesc al vieții noastre [χριστιανὰ τὰ τέλη τῆς ζωῆς ἡμῶν], adică o moarte fără de durere [ἀνώδυνα], nerușinată [ἀνεπαίσχυντα] de demoni și în pace [εἰρηνικά][17], noi ne dorim o moarte ușoară și mântuitoare. Ușoară, în sensul de a fi fără multe dureri și fără ispitiri ale demonilor, și care să ne facă să plecăm în pace și întru slava Lui de aici, de pe pământ, la Domnul. Pentru că adormirea bună, cuvioasă, este adormirea sfântă, cea de care avem cu toții nevoie. Și pentru ca să adormim întru sfințenie, trebuie să adormim în pocăință și în împăcarea cu toți, spovediți și împărtășiți, rugându-ne și dăruind toate cu inimă bună, smerită. Pentru ca și alții, după noi, să ne pomenească cu dragoste și să ne poarte în rugăciunile lor totdeauna.

Nimeni nu este ca Dumnezeu, ne spune numele Sfântului Mihail[18]! Pe când numele Sfântului Gavriil ne spune că puterea noastră este Dumnezeu[19]. Căci nimeni nu e puterea noastră ca Dumnezeu, pentru că numai întru El putem să ne mântuim.

Domnul să ne întărească pe toți, pentru rugăciunile Sfinților Săi Îngeri și ale tuturor Sfinților Săi, ca viață dumnezeiască să trăim pe pământ și, prin moartea noastră cuvioasă, să trecem la fericirea noastră cea veșnică! Căci acolo, în Împărăția lui Dumnezeu, vom vedea cât de importante pentru noi au fost toate lucrurile bune și sfinte pe care le-am făcut pe acest pământ. Amin!


[1] Începută la 18. 27, în zi de vineri, pe 5 noiembrie 2021. Cer înnorat, 19 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Are cont pe TikTok: stefana470. Am văzut cele descrise într-o filă video a ei.

[3] În traducerea mea: „Nu sunt toți duhuri liturghisitoare/ slujitoare [Οὐχὶ πάντες εἰσὶν λειτουργικὰ πνεύματα], întru slujire trimițându-se [εἰς διακονίαν ἀποστελλόμενα], pentru cei care vor a moșteni mântuirea [διὰ τοὺς μέλλοντας κληρονομεῖν σωτηρίαν]?”.

[4] Aluzie la fragmentul din troparul praznicului: σκέπῃ τῶν πτερύγων τῆς ἀΰλου ὑμῶν δόξης, cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1123/sxsaintinfo.aspx.

[5] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 120.

[6] Cu aluzie la fragmentul liturgic: ὁ καταστήσας ἐν οὐρανοῖς τάγματα καὶ στρατιὰς Ἀγγέλων καὶ Ἀρχαγγέλων, εἰς λειτουργίαν τῆς σῆς δόξης, cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[7] Ibidem.

[8] Am citat un fragment din cântarea: Ὡς τὸν Βασιλεία τῶν ὅλων ὑποδεξόμενοι, ταῖς ἀγγελικαῖς ἀοράτως δορυφορούμενον τάξεσιν. Ἀλληλούϊα. Ἀλληλούϊα. Ἀλληλούϊα, cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Lit_with_Deacon.html.

[9] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html.

[10] Ibidem.

[11] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Euch/Wedding.html.

[12] Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, cu trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Constanța Costea, în col. Colecția cărților de seamă, Ed. Paideia, București, 1996, p. 23-29.

[13] Idem, p. 22. [14] Idem, p. 24.  [15] Idem, p. 28. [16] Ibidem.

[17] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Basil_Liturgy.html.

[18] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Arhanghelul_Mihail.

[19] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Arhanghelul_Gabriel.

Ieremias, cap. 24, cf. LXX

1. Mi-a arătat mie Domnul două coșuri de smochine [δύο καλάθους σύκων], stând către fața templului Domnului, după [ce] l-a [i-a] înstrăinat Nabuhodonosor [Ναβουχοδονοσορ], împăratul Babilonului, pe Iehonias [Ἰεχονίας], fiul lui Ioachim [Ἰωακίμ], împăratul Iudasului, și pe stăpânitori și pe meșteșugari și pe cei legați și pe cei bogați din Ierusalim, și i-a adus pe ei întru Babilon.

2. Un coș de smochine [era cu smochine] bune foarte ca smochinele cele dintâi, iar coșul cel de-al doilea de smochine [era cu smochine] rele foarte, [și] care nu va fi mâncat [nu vor fi mâncate] din cauza răutății lor.

3. Și a zis Domnul către mine: „Ce vezi tu, Ieremia [Ιερεμια]?”. Și am zis: „Smochinele cele bune [sunt] bune foarte, iar cele rele [sunt] rele foarte, [și] care nu va fi mâncat [nu vor fi mâncate] din cauza răutății lor”.

4. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicând:

5. „Acestea zice Domnul, Dumnezeul lui Israil: «Ca smochinele cele bune, [ca] acestea, așa îi voi cunoaște pe cei care au fost înstrăinați ai lui Iudas, pe care i-am trimis din locul acesta întru pământul haldeilor spre cele bune.

6. Și voi întări ochii Mei spre ei întru cele bune [καὶ στηριῶ τοὺς ὀφθαλμούς Μου ἐπ᾽ αὐτοὺς εἰς ἀγαθὰ] și îi voi înapoia pe ei întru pământul acesta întru cele bune. Și îi voi rezidi pe ei și nu am să-i dărâm, și îi voi sădi pe ei și nu îi [voi] sco[a]t[e] afară.

7. Și le voi da lor inimă [ca] să [Mă] cunoască ei pe Mine [καὶ δώσω αὐτοῖς καρδίαν τοῦ εἰδέναι αὐτοὺς Ἐμὲ], că[ci] Eu sunt Domnul. Și Îmi vor fi Mie întru popor, iar Eu le voi fi lor întru Dumnezeu, că[ci] vor fi întorși [se vor întoarce] spre Mine din toată inima lor.

8. Și ca pe smochinele cele rele, [și] care nu va fi mâncat [nu vor fi mâncate] din cauza răutății lor», acestea zice Domnul, «așa îi voi da pe Sedechias, pe împăratul Iudasului, și pe cei mari ai săi și pe rămășița Ierusalimului, pe cei care au rămas în pământul acesta, și pe cei care locuiesc în Egiptos.

9. Și îi voi da pe ei spre risipire întru toate împărățiile pământului și vor fi [aceștia] spre ocară și spre parabolă/ pildă și spre ură și spre blestem în tot locul în care i-am alungat pe ei acolo.

10. Și voi trimite la ei foamete și moarte și sabie, până ce are să se sfârșească [ei] din pământul pe care li l-am dat lor»”.

Epistola către Evrei, cap. 6, cf. BYZ

1. Pentru aceea, lăsând cuvântul începutului lui Hristos, în[tru] desăvârșire să ne aducem [ἐπὶ τὴν τελειότητα φερώμεθα], nu punând iarăși temelia pocăinței de la lucrurile cele moarte și a credinței în Dumnezeu,

2. a învățăturii Botezurilor și a punerii mâinilor[1] și a învierii morților și a Judecății celei veșnice.

3. Și aceasta avem să facem, pe care are să o îngăduie Dumnezeu.

4. Căci cu neputință [este ca] cei care odată au fost luminați [τοὺς ἅπαξ φωτισθέντας][2] și au gustat darul cel ceresc [γευσαμένους τε τῆς δωρεᾶς τῆς ἐπουρανίου][3] și părtași s-au făcut Duhului Sfânt [καὶ μετόχους γενηθέντας Πνεύματος Ἁγίου][4]

5. și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu [καὶ καλὸν γευσαμένους Θεοῦ ῥῆμα][5] și puterile veacului ce va să vină [δυνάμεις τε μέλλοντος αἰῶνος][6],

6. și [apoi] au scăzut [καὶ παραπεσόντας][7], iarăși a se înnoi întru pocăință [πάλιν ἀνακαινίζειν εἰς μετάνοιαν], răstignindu-L [întru] ei înșiși pe Fiul lui Dumnezeu [ἀνασταυροῦντας ἑαυτοῖς τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ] și disprețuindu-L [καὶ παραδειγματίζοντας].

7. Căci pământul, care a băut ploaia, cea [care] vine adesea peste el, și naște iarba cea folositoare acelora, pentru care se și lucrează, se împărtășește de binecuvântare de la Dumnezeu [μεταλαμβάνει εὐλογίας ἀπὸ τοῦ Θεοῦ].

8. Dar scoțând spini și ciulini, nefolositor [este] și aproape de blestem, al căruia [este] sfârșitul întru ardere [ἧς τὸ τέλος εἰς καῦσιν].

9. Și ne-am încredințat[8] pentru voi, iubiților, [cu] cele mai bune și ținând [care țin] de mântuire, dacă așa și grăim.

10. Căci Dumnezeu nu [este] nedrept [ca] să uite lucrul vostru și osteneala dragostei pe care ați arătat-o întru numele Său [καὶ τοῦ κόπου τῆς ἀγάπης ἧς ἐνεδείξασθε εἰς τὸ ὄνομα Αὐτοῦ], [ca unii] slujind [care ați slujit] Sfinților [διακονήσαντες τοῖς ἁγίοις] și slujind [καὶ διακονοῦντες] [care le slujiți lor].

11. Și dorim fiecăruia [dintre] voi aceasta: a arăta râvnă [ἐνδείκνυσθαι σπουδὴν] către plinătatea nădejdii[9] până la sfârșit [πρὸς τὴν πληροφορίαν τῆς ἐλπίδος ἄχρι τέλους][10].

12. Ca nu leneși să vă faceți, ci imitatorii [μιμηταὶ] acelora [care], prin credință și îndelungă-răbdare [διὰ πίστεως καὶ μακροθυμίας], moștenind [moștenesc] făgăduințele [κληρονομούντων τὰς ἐπαγγελίας].

13. Căci lui Avraam făgăduind [I-a făgăduit] Dumnezeu, când pe nimeni [nu] avea mai mare [ca] Să se jure, [că] S-a jurat pe Sine Însuși [ὤμοσεν καθ᾽ Ἑαυτοῦ],

14. zicând: „Cu adevărat, binecuvântând Te voi binecuvânta și înmulțindu-te Te voi înmulți[!]”.

15. Și așa, îndelung-răbdând, a dobândit făgăduința.

16. Căci oamenii pe cel mai mare se jură și sfârșitul a toată cearta lor, întru adeverire [εἰς βεβαίωσιν], [este] jurământul.

17. În[tru] care[11], Dumnezeu [cu] mult mai mult voind să arate moștenitorilor[12] făgăduinței neschimbarea sfatului Său [τὸ ἀμετάθετον τῆς βουλῆς Αὐτοῦ], a chezășuit [cu] jurământ [ἐμεσίτευσεν ὅρκῳ],

18. ca prin cele două lucruri neschimbate, în[tru] care cu neputință [este] să mintă Dumnezeu [ἐν οἷς ἀδύνατον ψεύσασθαι Θεόν], mângâiere tare să avem [ἰσχυρὰν παράκλησιν ἔχωμεν] [noi], cei care am scăpat [οἱ καταφυγόντες][13], [pentru ca] să ținem de nădejdea care ne este pusă înainte [κρατῆσαι τῆς προκειμένης ἐλπίδος].

19. Pe care, ca o ancoră, o avem sufletului [ἣν ὡς ἄγκυραν ἔχομεν τῆς ψυχῆς] [nostru], întărită și adeverită, și intrând întru cea mai dinăuntru a catapet[e]asmei [καὶ εἰσερχομένην εἰς τὸ ἐσώτερον τοῦ καταπετάσματος],

20. unde [ὅπου], [ca] Înaintemergător pentru noi [Πρόδρομος ὑπὲρ ἡμῶν], a intrat Iisus [εἰσῆλθεν Ἰησοῦς], după rânduiala lui Melhisedec [κατὰ τὴν τάξιν Μελχισεδὲκ], Arhiereu făcându-Se întru veac [Ἀρχιερεὺς γενόμενος εἰς τὸν αἰῶνα].


[1] A hirotoniilor.

[2] Botezați.

[3] S-au împărtășit cu Sfânta Euharistie.

[4] Prin Taina Mirungerii.

[5] Cărora li s-a propovăduit cuvântul adevărat al lui Dumnezeu, în Biserica Sa.

[6] Au cunoscut în mod extatic, prin slava lui Dumnezeu, pe cele veșnice ale lui Dumnezeu.

[7] Au apostaziat de la credință.

[8] Ne-am făcut vrednici de credința voastră, de încrederea voastră.

[9] Având toată nădejdea în Dumnezeu.

[10] Până la sfârșitul vieții voastre.

[11] Prin jurământ.

[12] Moștenitorilor Împărăției Sale.

[13] Din robia demonilor.

1 2