Meseria de romancier [7]

Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere din limba japoneză și note de Andreea Sion, Ed. Polirom, 2016, 288 p.

Prejudecățile pe care le au oamenii despre scriitori, p. 161-164.  Multe feluri de scriitori, p. 167. Kafka a murit la 40 de ani și a lăsat impresia unui om iritat și bolnăvicios, „însă în realitate se pare că n‑a fost așa: Kafka se preocupa foarte mult de condiția sa fizică. Era vegetarian, vara înota zilnic câte o milă (1.600 de metri) în râul Moldau și făcea mereu gimnastică. Mi‑ar fi plăcut să‑i văd fața serioasă, în timp ce făcea exerciții de gimnastică”, p. 170.

Nu i-a plăcut școala, p. 171 ș. u. „În primul rând, pentru că școala mi se părea plictisitoare și nu mă atrăgea. Erau multe lucruri pe lume mult mai interesante decât școala. Cum ar fi cititul, muzica, mersul la film, înotatul în mare, baseballul, joaca cu pisicile… apoi, când m‑am făcut mai mare, mahjong‑ul cu prietenii până noapte târziu sau întâlnirile cu fetele… Prin comparație, învățatul pentru școala era foarte neinteresant. Dacă stau să mă gândesc, nici nu e de mirare”, p. 173. De ce nu e de mirare?

Autorul spune că nu se laudă, pare că e ceva negativ, însă, în definitiv, reiese că e un lucru pozitiv. Problema e că se pot naște mari confuzii din asemenea afirmații. Pentru că mulți vin și spun că nu le-a plăcut nici lor școala, dar nu pentru că le-ar fi plăcut cărțile și muzica și legarea prieteniilor, ci pierderea timpului, ocuparea cu tot felul de răutăți și prostii. Și pare că nu e nimic rău în asta, dacă și oamenii de carte zic că nu le-a plăcut școala…

Defăimarea școlii a luat o amploare extrem de mare în ultimul timp, pare că ea e „împotriva vieții” (sau cel puțin așa e prezentată). Iar copiii și tinerii – ajutați și de părinții lor, cărora nu le-a plăcut, nici lor, școala – au o tot mai mare aversiune față de educație și cultură. Iar consecința inevitabilă este scăderea drastică a coeficientului de inteligență, depravarea și decadența morală și culturală tot mai mari, ale noilor generații.

Însă autorul nostru nuanțează: „În adâncul meu, înțelesesem că a citi, a te cufunda în muzică – și, de ce nu, a te împrieteni cu fetele – erau lucruri importante și țineau de învățătura personală. […] Totuși, dacă întâlneam la școală vreun subiect care mă interesa, îl aprofundam”, p. 173-174.

Din păcate, nici intelectualii nu înțeleg, uneori, să facă diferența între anumite aspecte imediate care țin de școlarizare (unele imputabile sistemului, altele inevitabile), care ne displac, și rolul cu tot semnificativ și profund al școlarizării în sine.

Începe să citească multe cărți în engleză, în liceu, pentru a avea acces la original, p. 175-176.

„Ce vreau eu de la școală este «să nu ucidă imaginația bogată a copiilor» și nimic mai mult”, p. 194. Depinde în ce sens e folosită. Imaginație bogată au și criminalii, delicvenții, dictatorii etc.

În general, nu are modele reale pentru personaje, p. 195. Deși cred că se referă la modele reale în totalitate. Pentru că în altă parte a spus că experiențele sale l-au ajutat foarte mult în construirea romanelor.

…„de crearea personajelor se ocupă „auto‑piticii“ din subconștientul meu. Chiar acum muncesc pentru mine (şi tot comentează, bineînțeles). Eu doar transpun în scris, la repezeală. Sigur, nu integrez totul pe loc în lucrare, ci abia după un număr de revizuiri și modificări, pe care nu le fac automat, ci conștient și logic. Dar schițarea personajelor este mai degrabă o activitate inconștientă și instinctivă. Nu poate fi altfel”, p. 197. Seamănă cu dicteul automat al suprarealiștilor. Însă nu își pune problema cine dictează sau de unde vin acești „auto-pitici”.

„Așa cum pentru a putea scrie romane, trebuie să fi citit cât mai mult, tot așa, pentru a putea descrie oameni, trebuie să fi cunoscut cât mai mulți”, p. 198. Deci realitatea e, până la urmă, modelul…

„Pentru a cunoaște oameni nu e neapărat nevoie să‑i înțelegem”, ibidem. Fals…

Romanul ca refugiu din lumea reală, p. 199.

Personajele secundare, p. 200-201.

Confundarea scriitorului cu personajul, p. 202.

Alternanța persoanei I cu a III-a în narațiune, resimțită ca necesitate, p. 202-203. Care ține de tehnica narativă dar care mie nu mi se pare esențială. Iarăși un accent pe tehnicitate.

Dificultatea de a da nume personajelor, p. 204. În comparație cu sportivii, scriitorii se pot dezvolta și la vârste înaintate, p. 205-206.

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal [5]

Ion D.[ esideriu] Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, introd. de Eugen Simion, Ed. Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013, 1268 p.

*

Vrea să divorțeze, dar nu găsește casă unde să se mute, p. 120. Prozatorii, constată el, au timp și spațiu, p. 121, în cărțile lor. Pe 16 aprilie 1953 îl vizitează pe Ion Agârbiceanu și îl găsește „vesel, viu, intuiește lucrurile în esență”, p. 121. Autorul n-a trăit niciodată printre țărani, p. 121. Consideră orga un instrument divin, p. 125.

„glumește din bâtă”, p. 125-126. Glumește bădăran; cozile de topor, p. 129; de trei săptămâni nu mai era băutură în oraș și doar la amiază se vindea bere pentru o jumătate de oră. Și atunci era „moarte de om”, p. 131.

Citește din Odiseea, p. 135; salată de măcriș cu slănină, p. 135; cei care i-au trădat viața, p. 136; „foametea ia proporții groaznice”, p. 141. „Și în mine se coace o ură groaznică, o ură de moarte împotriva celor ce m-au părăsit, după ce ani de zile m-au mințit”, p. 141.

„totala imbecilizare de furnicar”, p. 141, a României și destrămarea ei interioară în comunism, p. 141; o părere proastă despre poezia epică: „poezia mi se pare un adaos inutil al narațiunii. Narațiunea trebuie să fie frumoasă – ea nu are nevoie de înfrumusețare specială”, p. 142.

Vlahuță a adulmecat în poezie pe Eminescu și în proză pe Caragiale, p. 142. Vera e ca o șampanie, pentru că are „o inconstanță fertilă a imaginației”, p. 143. Ochii Verei „sunt de o strălucitoare frumusețe” la 46 de ani, p. 144.

„Extraordinar de frumos cerul proiectat pictural peste perspectiva severă a stâlpilor de telegraf”, p. 148. Pentru că nu contează unde ești, ci ceea ce vezi. Ce înțelegi din lucrurile care îți stau înainte.

Cele mai importante lucruri din cărți rămân în mine. Aici îmi notez locurile unde găsesc ceea ce aș putea căuta la un moment dat. Întoarcerile la carte sunt prin aceste note.

„nu e frumoasă, dar e tânără”, p. 148; „Coadă la pâine, coadă la orez, coadă la bere. Foametea ia proporții. Am primit alaltăieri salariul, am achitat datoriile, și azi nu mai avem niciun ban în casă. Și până la chenzina cealaltă mai sunt 14 zile”, p. 149.

Monopolul verde era o băutură scârboasă, p. 149; moartea de foame și de plictis, p. 149. Jorge Luis Borges, în Cartea de nisip, traducere de Cristina Hăulică, Ed. Univers, București, 1983, p. 148, a spus că umorul e un gen oral și nu poate fi inclus în scris, p. 157.

„Politica e un medicament amar, nu poate fi înghițită fără umor și ironie”, p. 158. Personajul Olimpia consideră că un popor se apără prin trei lucruri: prin pământ, prin țăran și prin limba lui, p. 158. A merge vine de la lat. emergere care înseamnă a te pierde, a te scufunda, a dispărea din vedere, p. 160-161.

Trestiile turnătoare, p. 167, erau turnătorii la Securitate. Adică se pleacă regimului, dar nu se frâng în modul în care parvin.

În timp ce americanii se încruntau, rușii încercau să fie drăguți, să râdă, p. 168. Însă „și unii și alții nu reușesc decât un fel de rânjet intermediar între zâmbet și încruntătură. Se întâlnesc undeva pe calea de mijloc: în ipocrizia reciproc mincinoasă”, p. 168. Lucrurile sunt neschimbate!

Dincolo de nisipuri [1]

Fănuș Neagu, Dincolo de nisipuri. Povestiri, Ed. Semne, București, 2002, 388 p.

*

Prima povestire se numește: Ningea în Bărăgan, p. 7.  Popa Răgălie, p. 7. Chivu Căpălău, când s-a trezit din somn, „a dat iar pe gât o moșoaică de vin”, p. 7. Iar moșoaica e oala de lut[1]. Nadoleanca era la bucătărie, p. 8, și era „bătrână, mărunțică, groasă, cu fața tuciurie”, p. 8, iar în vârful nasului avea „un neg cât bobul de fasole”, p. 8. Dar pe bătrânul Căpălău „îl râma la inimă să facă scandal”, p. 8.

Pentru ca să taie curcanul, două săptămâni l-au îndopat cu grăunțe și mămăligă caldă, p. 9. Babalete avea urechile „cât foaia de lipan, [de] nu-i încăpeau în căciulă”, p. 9. Babalete e porecla, că pe el îl cheamă Niță, p. 10.

Vraniță, p. 10, = poartă de scânduri sau de nuiele împletite[2]. Îl uluiește îndrăzneala și sângele rece ale nurorii sale, p. 12. Chinuirea câinilor sau darea lor în jujău[3], p. 13. În paralel cu baterea femeii pentru a o cuminți, p. 15. O numește pe noră paceaură[4].

Îl pune pe fiul lui să o facă pilaf pe nevasta sa, p. 16, adică să o bată foarte tare. Onică o sărută pe Vica, pe cea adusă pentru fratele lui, 19. Iar tatăl lui vrea să îl căsătorească cu fata lui Lache Trufașu, p. 20.

„Țipă carnea pe ea”, p. 22. Cu sensul că are nevoie de sex. Strigarea olelie, p. 23, de la lăsatul secului. Când se strigau fetele nemăritate, p. 23. „Ce-are fata lui Ghisas?/ Are muci, daʼ n-are nas”, p. 24.

Vica și-a părăsit potențialul soț, p. 26. Iar Onică, amantul ei, a plecat după ea la gară, p. 26.

A doua povestire: Tutunul, p. 27. Luș, p. 27. Didinei îi spuneau Turcoaica pentru că bea cafele, p. 27; dârlău, p. 28, = flăcău[5]. Titi Torofleacă, p. 29. Ascultarea de cei bătrâni, p. 29. Amintindu-și de coana Vărasca, femeia se roagă: „Dumnezeu s-o odihnească-n pace blândă!”, p. 29.

Frații care își fac necazuri reciproc, p. 30. Băiatul era „ros de dorul ei”, p. 31, al vecinei sale. Și era „chinuit de îndoială”, p. 31, din cauza ei. Agud, p. 31, = dud[6]. Gutuile puse la păstrare sub șură, p. 32. Tutunul e în pod și trebuie dat jos, p. 34. Astâmpăratul de pe lume, p. 35, = moarte.

Băutul din damigeană, p. 37. Ard tutunul, p. 40. Și pentru Luș, care se aștepta să primească bani pentru el, asta a fost „cea dintâi suferință adevărată”, p. 41.


[1] Cf. https://dexonline.ro/definitie/moșoaică.

[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/vraniță.

[3] Cf. https://dexonline.ro/definitie/jujeu.

[4] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/paceaură.

[5] Cf. https://dexonline.ro/definitie/dârlău.

[6] Cf. https://dexonline.ro/definitie/agud.

Brâncuși. Un studiu asupra sculpturii [2]

Sidney Geist, Brâncuși. Un studiu asupra sculpturii, trad. de Andrei Brezianu, Ed. Meridiane, București, 1973, 198 p. + fotografii cu operele sale.

*

Copilul adormit e din marmură și e finisat pe ambele lui laturi și simetric, p. 47. Femeie privind în oglindă e un bust din marmură în mărime naturală, p. 48. Despre care autorul spune că e „sculptura cea mai ambițioasă realizată de Brâncuși” până la acea dată, p. 48.

Făcea mulaje în ghips și bronz, p. 51; Pe Narcis l-a sculptat în alabastru, p. 51. „Sărutul lui Brâncuși e fără îndoială un tur de forță de raționalitate”, p. 51. Sculptează în marmură pe Margit Pogány[1], o artistă tânără maghiară, pe care a cunoscut-o într-o pensiune, p. 52.

Pasărea măiastră e pasărea care i-a arătat drumul lui Făt Frumos. E făcută în marmură albă, p. 52-53. Pentru Prometeu, modelul a fost un român, care a ajuns Doctor, p. 54. Măiastra are 4 versiuni turnate în bronz, p.57. Și orice mulaj din bronz e cu puțin mai mic decât originalul pentru că bronzul se contrage la răcire, p. 58.

A cioplit în lemn două Cariatide, p. 63, dar și pe Fiul risipitor, p. 64. În 1916 a creat Prințesa X, p. 67; Vrăjitoarea e cioplită în lemn, p. 69. Are o sculptură neterminată numită Adam, p. 72. Cioplește în lemn Coloana fără sfârșit, p. 73. Torsul de tânără femeie e din onix, p. 75. În 1920, Brâncuși sculptează o Coloană fără sfârșit pentru grădina lui Eduard Steichen din Voulangis, din împrejurimile Parisului, p. 79.

Regele regilor e cea mai mare sculptură independentă făcută de Brâncuși[2]”, p. 80. O mână „pare să întruchipeze mai puțin membrul anatomic, cât simțul însuși al mângâierii”, p. 81. Opera Adam și Eva e din 1921, p. 83.

Are o variantă a Sărutului din piatră brună. Lucrată cu dalta, pila și ciocanul, p. 84. Peștele e „făurit de Brâncuși dintr-o lamă de marmură lunguiață, cioplită eliptic și ascuțită la una din extremități”, p. 85.

A făcut o versiune din ghips a Păsării galbene și a pus-o pe un piedestal de marmură, p. 86. În 1923 termină lucrarea Socrate, p. 86. Are un Pește din bronz polizat, p. 89, și altul din marmură albastră, p. 105. Are și o versiune în bronz a Cocoșului, p. 111.

În iunie 1937, Brâncuși vine la Târgu Jiu pentru monumentul închinat Eroilor români, p. 113. Și în parcul din Târgu Jiu el „avea să realizeze prima sa operă de concepție publică”, p. 113. Masa tăcerii și scaunele au fost cioplite în 1938, p. 113. Poarta Sărutului a fost făcută în 1938 de un asistent al lui Brâncuși după desenele sale de 1/ 1, p. 113.

Masa tăcerii are înălțimea de 76 cm și diametrul de 295 cm, p. 113. Scaunele sunt înalte de 55 cm și cu diametrul de 45 de cm, p. 113. Scaunele sunt două jumătăți de portocală, p. 114. Poarta sărutului are înălțimea de 527 cm și lățimea de 658 de cm, p. 114. Și pe ea avem de 20 de ori imaginea sărutului, p. 114. În iulie 1937, Brâncuși merge la Petroșani pentru a începe lucrările Coloanei fără sfârșit, p. 115. Coloana fără sfârșit are 29, 33 metri, p. 116. Și, la început, Coloana a fost „acoperită în 1938 cu un strat de alamă galben-aurie, metalul topit fiind așternut prin împroșcare cu ajutorul unui pistol cu presiune”, p. 116.

În 1966, Coloana a fost acoperită cu un strat de vopsea de bronz, p. 116. El a creat 6 variante ale Cocoșului, p. 126, spunând la un moment dat că el e Cocoșul, p. 127. El e strigătul unei noi lumi.

Începând cu Rugăciunea, în 1907, Brâncuși merge mai departe de influența lui Rodin, p. 129. O spusă a lui Brâncuși: „Când nu mai suntem copii, suntem ca și morți”, p. 131. Când nu ne mai bucurăm și nu mai sperăm ca ei suntem morți.

El își numea sculpturile obiecte, p. 136. Pentru Brâncuși, realul este esența lucrurilor, p. 136. Multe din operele sale dau impresia „de imediat și de întreg”, p. 137. „Pe lângă Platon, Brâncuși mai citea și din alți clasici greci; biblioteca lui cuprindea lucrări de Rabelais, Renan, Panait Istrati, un număr de cărți românești”, p. 138. Avea dicționare în mai multe limbi, 138.

Brâncuși lucra în starea de bucurie, p. 143. Spunea el: „Lozinca mea a fost: totul sau nimic”, p. 147. Pentru că a căutat mereu perfecțiunea în artă.

Simțea că Dumnezeu Se exprimă prin arta lui, p. 147. Tot el a spus: „esteții nutresc aversiune față de biografic”, p. 148. Pentru că arta lor nu le exprimă viața.

După ce a sculptat în piatră, Brâncuși a sculptat în marmură, p. 151. A purtat ochelari și aceștia apar într-o singură fotografie, p. 158. Considera că opera de artă trebuie construită ca o crimă perfectă, p. 159. Lucra foarte repede, executând totul dintr-o singură suflare, după ce le gândise temeinic, p. 160. O altă zicere a sa: „Truda sculptorului e lentă și solitară”, p. 160.

Atelierul lui Brâncuși era făcut expre pentru a fi vizitat, p. 161. A creat ideea de atelier de artist, p. 161. Altă zicere a sa: „Frumusețea e echitatea deplină”, p. 165.

Brâncuși a plecat din România la 27 de ani, p. 173. Către sfârșitul vieții, el spunea că se simte desprins de propriul lui trup, aflându-se cu sufletul său printre lucrurile esențiale, p. 173-174. Avea conștiința faptului că lucrarea sa de la Târgu Jiu, Coloana fără sfârșit, va fi una din minunile lumii, p. 175.

În 1910 a fost la Florența, în 1921 a fost la Milano, Napoli, Praga, Belgia, p. 188. În 1925 a fost în Anglia, iar în 1926 în America, la New York, p. 188. În ianuarie 1938 a fost în Egipt, p. 189. A locuit în 6 locuri la Paris, p. 190. Cu cine a lucrat Brâncuși, p. 190-191. Autorul are 106 cărți la bibliografie, p. 198.

Din p. 201 încep fotografiile personale și reproducerile operelor de artă. Și prima fotografie e Brâncuși la 28 de ani. Cu mustață și barbă, p. 201.

Sărutul, din piatră, din 1907-1908, are 28 de cm, p. 210. Cumințenia pământului, tot din piatră, din 1908, are 50, 5 cm. înălțime, p. 211. Sărutul din Cimitirul parizian, din 1909, din piatră, are 89, 5 cm. înălțime, p. 215.

Regele regilor are 300 de cm. înălțime și e făcută din lemn de stejar, p. 236.


[1] A se vedea: https://www.oszuta.ro/reportaje/iubirea-dincolo-de-granite-constantin-brancusi-si-margit-pogany/.

[2] Aici: https://www.piatraonline.ro/noutati/muzeul-guggenheim-esenta-lucrarilor-lui-constantin-brancusi.

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal [4]

Ion D.[ esideriu] Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, introd. de Eugen Simion, Ed. Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013, 1268 p.

*

Consideră Patul lui Procust „cel mai bun și mai matur roman citadin al nostru”, p. 85; viața din închisoarea comunistă, p. 86; în Petrila s-au adus 830 de prizonieri de război ca să lucreze în mină, p. 88. Cum arătau denunțurile în timpul dictaturii comuniste, p. 92.

Ce face evreul când discuți cu el, p. 92-93; „gradul de mortificare a sufletelor e prezent ca o vietate mitică în cetate”, p. 94; pleda pentru o literatură realist metafizică, p. 94.

Comunismul românesc: „Niciodată omul nu a căzut atât de jos, niciodată crima n‑a fost mai largă și mai absurdă, niciodată jertfa mai inutilă, niciodată durerile atât de variate și ucigătoare”, p. 94.

„m‑am maturizat lângă rana deschisă a lumii acesteia. Nu pot să uit nici mirosul sângelui, nici putoarea hoiturilor”, p. 95.

Despre Biserică în timpul comunismului: „sunt convins că «instituția» pământeană a ortodoxiei noastre a pregătit terenul pentru comunism; că Biserica ei nu a fost la înălțime (ba, din contră!); că a lovit și s‑a degradat murdărindu‑se peste măsură. Dar mă îndoiesc că – istoric – această biserică poate fi înlăturată sau «reformată». Degradarea instituțiilor merge paralel (rămân psiholog) cu degradarea calității membrilor ei. O societate își are, cred, biserica și preoții pe care și‑i merită”, p. 98-99.

Vorbește cu prietenul lui care a fost la închisoare timp de 5 ani, p. 101. Leafa lui pe o zi era de 18 lei, soția lui câștiga 9 lei, adică 27 amândoi, p. 101. Un kg de carne 10 lei, 10 lei și zahărul, un vin prost 16 lei, orezul 12 lei, 100 grame de cafea 16, 2 lei litrul de lapte, un ou 1, 5 lei, la fel și o halbă de bere, o masă la restaurant 12 lei, abonamentul radio pe 3 luni era 50 de lei, biletul la cinema 1, 5 lei, o bicicletă 760 de lei, un palton bun 18.000 de lei, o noapte la un hotel prost 40 de lei, p. 102.

Logica nebunului, p. 107. Frica denunțurilor, p. 107. Moare Stalin, p. 109. Negoițescu era romano-catolic, p. 110. „Stalin – geniul anticultural, omul care a urât și ucis Apusul în oameni, cenzura‑cenzurilor, tiranul‑tiranilor e îngropat cu muzica celor mai uriași europeni”, p. 112.

Cum simțea lumea lui: „Legea noastră e legea junglei: singurătatea agresivă și cinică”, p. 113. Blaga i-a spus: „Când vrei să scrii, iei totul de la început”, p. 116. Pentru că trebuie să înveți tot ceea ce presupune scrisul.

Untul ajunsese 60 de lei, p. 119. Regretul său: „Am 34 ani și încă nu am reușit să am: un paraplui [o umbrelă][1], o bicicletă, un pardesiu, un portofeliu cumsecade, un toc rezervor bun, o valiză nouă. Atât îmi doresc. Da – și sandale”, p. 120.


[1] Cf. https://dexonline.ro/definitie/parapleu.

Brâncuși. Un studiu asupra sculpturii [1]

Sidney Geist, Brâncuși. Un studiu asupra sculpturii, trad. de Andrei Brezianu, Ed. Meridiane, București, 1973, 198 p. + fotografii cu operele sale.

*

E după ediția a doua, cea din 1967, de la Grossman Publihers. Iar autorul este sculptor și critic de artă american, p. 7, 9. Și el a venit de mai multe ori în România ca să se familiarizeze cu locurile unde a trăit Brâncuși, p. 7. Cartea a apărut în aprilie 1964 la New York, p. 9. Prefața e din 1972, p. 11.

Constantin Brâncuși s-a născut pe 19 februarie 1876 la Hobița, în jud. Gorj, p. 20, și el a mărturisit că viața lui „a fost un șir de fapte minunate”, p. 20. La 11 ani își părăsește familia, p. 20, trăiește la Târgu Jiu din diverse munci umile, iar în 1892 era la Craiova, p. 20. Face Școala de Arte și Meserii, de 3 ani, pe care o termină cu succes în 1898, p. 21. Dulgherie și sculptură, p. 21.

Pleacă la București și se înscrie la Școala Națională de Arte Frumoase, p. 21. Absolvă peste 3 ani cu un studiu anatomic în mărime naturală, p. 21. Călătorește la Viena, p. 21, și mai bine de un an în Europa, în mare parte pe jos, iar în 1904 ajunge la Paris și se înscrie la École des Beaux-Arts, p. 21. Spală vase într-un restaurant și e Cântăreț bisericesc la Paris, p. 21.

În 1906 e lăudat de Rodin, p. 21. În 1907 începe să sculpteze Rugăciunea, p. 22. Expune la New York în 1913, după care la Londra, în același an, p. 22. În 1914 expune la Praga, p. 22. I-a cunoscut pe Modigliani, Matisse, Picasso, p. 23. În 1918 și-a rupt un picior, p. 23. În 1921 vizitează Corsica, p. 24.

Brâncuși considera că „în artă nu există străini”, p. 24. În 1933 el vinde 3 Păsări în văzduh, p. 26. Tot în 1933 expune la New York 58 de sculpturi care cântăreau 24 de tone, p. 26. În noiembrie 1937, Brâncuși e la Târgu Jiu, fiind de față la primele operații de asamblare ale Coloanei fără sfârșit, înaltă de aproape 30 de metri, p. 26.

În același an pleacă în India, p. 26, unde trăiește aproape o lună, p. 27. Aici se împrietenește cu un elefant și lucrează la șlefuirea finală a două Păsări din marmură, p. 27. A fost în Egipt și în Olanda, p. 27. Creează Cocoșul în 1924, p. 27. Adoarme în ziua de 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, lăsându-și atelierul, prin testament, Franței, p. 27. Și a fost îngropat în Cimitirul Montparnasse[1], p. 27.

Brâncuși a trăit 70 de ani la oraș, p. 28. Iubea florile, era un bun bucătar, bea vin, fuma, nu era deosebit de rezistent și se îmbolnăvea adesea, citea mult și cu pasiune, își fotografia sculpturile, p. 28.

A suferit mult înainte de moarte, p. 29, dar „toți cei care-i călcau pragul au rămas impresionați de sculpturile și atelierul lui, de prezența, de cuvintele și de tăcerea lui”, p. 29. A considerat Sărutul din Cimitirul Montparnasse o revelație, drumul lui spre Damasc, p. 29.

Până a ajuns în Franța n-a mai putut să sculpteze un an și jumătate, p. 34. Un sărut refuzat pare a sta la baza sculpturii Orgoliu, p. 36. Folosea dalta plată și zimțată, p. 41. Rugăciunea a început să o lucreze în 1907 și a expus-o în 1910, p. 43. Când a făcut Cap de fată a spus că e prima lui sculptură cioplită direct în piatră, p. 43. Despre această sculptură, autorul spune că este „o operă de absolută originalitate”, p. 44.

Sărutul are atemporalitate, p. 44. Cumințenia pământului are forța blândeții, p. 45. Pentru Dubla cariatidă a lucrat cu pila pentru a netezi, p. 45-46.


[1] Cum arată mormântul său: https://www.artindex.ro/2014/03/19/unde-se-odihneste-brancusi/.