Rev. Glasul Bisericii, nr. 1-6, 2017

Rev. Glasul Bisericii, anul LXXVI (2017), nr. 1-6 (ianuarie-iunie), București, 391 p.

*

Patriarhul Daniel Ciobotea, Pictura bizantină – expresie liturgică vizuală a credinței ortodoxe și a vieților sfinților, p. 13-16.

„iconografia ortodoxă este teologie în imagini și culori”, p. 14. Și ea nu este „o artă naturalistă…ci arta realităților transfigurate” de lumina lui Dumnezeu, p. 14.

*

În Pastorala Sfântului Sinod din 2017, de la Duminica Ortodoxiei, se spune că „omul este icoana vie făcută de Dumnezeu după chipul Fiului Său”, p. 23. Pe când în pastorala sa de Paști, din 2017, Patriarhul Daniel amintește că Sfinții Protopărinți Adam și Eva, în Icoana Învierii Domnului, sunt pictați fără aureole, p. 30. Numai că aceasta e o eroare gravă a iconografilor recenți la această icoană fundamentală a Bisericii. Pentru că în Icoana autentică a Învierii Domnului sau a Coborârii Sale la Iad ei sunt pictați cu aureole, iar în Slujbele Bisericii ei sunt pomeniți ca Sfinții Protopărinți ai neamului omenesc, pe care Domnul i-a scos din Iad în ziua învierii Sale din morți. Așa că nu pot fi pictați Sfinții Protopărinți Adam și Eva fără aureole, pe când ceilalți Sfinți ai Vechiului Testament să fie pictați cu aureole, pentru că toți Sfinții lui Dumnezeu în Ortodoxie sunt pictați cu aureole. Falsificarea Icoanelor Bisericii ține de neștiință crasă teologică sau de răutate ideologică. Pentru că Sfinții Iconari ai Bisericii, ca și Sfinții Imnografi ai Bisericii, sunt foarte atenți la detaliile teologice, atâta timp cât sunt foarte profunzi teologi ai Bisericii.

*

PS Ambrozie Meleacă în pastorala sa de Paști, din 2017, referindu-se la căsătoriile homosexuale, afirmă faptul că ele sunt inadmisibile. Pentru că nu putem legifera o stare de păcat ca pe o normalitate, p. 87. Și tot în aceeași scriere, autorul spune că „a fi creștin ortodox nu este o rușine, ci cea mai mare cinste pe care o poate avea persoana umană”, p. 89.

*

Pr. Dr. Florin Șerbănescu, O falsă dilemă: biserici mari sau biserici mici? Biserici adaptate la funcțiuni!, p. 99-110. Și el e de părere că „o lungime de circa 30 [de] metri este corespunzătoare unei biserici destul de mari”, p. 101. În timpul stăpânirii otomane, Țările Române au avut interdicția de a ridica Biserici de mari dimensiuni, p. 102. Fapt pentru care avem din acea perioadă Biserici „în general de mici dimensiuni, cu cupole joase, fără turle, cu nivelul de călcare coborât chiar sub nivelul terenului din jur (adică semiîngropate)”, p. 102.

*

Pr. Conf. Dr. Petre Comșa, Folosirea operei Sfântului Ioan Gură de Aur în propovăduire, p. 111-119. Amintește de Catehezele baptismale și maritale ale Sfântului Ioannis în traducerea Părintelui Marcel Hancheș, cf. p. 112, n. 6 și 7. Care a făcut o traducere atentă și plină de înțelegere duhovnicească. Însă autorul consideră că a avea „o minte firească” e altceva decât a avea „o minte duhovnicească”, p. 114. Însă a avea o minte potrivit firii sau firească înseamnă a avea o minte duhovnicească. Pentru că omul a fost creat de Dumnezeu duhovnicesc, plin de har și a fi duhovnicesc e starea firească a omului. Starea nefirească a lui e cea în care omul e plin de patimi. Așadar, a avea minte trupească înseamnă a avea o minte nefirească, păcătoasă, nerațională. Pe când a avea o minte firească înseamnă a avea o minte rațională, nepătimașă, o minte duhovnicească.

Nevoia de a predica și despre teologia Apostolului zilei, p. 116.

*

Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Dimensiunea apofatică a icoanei ortodoxe, p. 267-276.

Cultul Sfintelor Icoane „a facilitat și stimulat elaborarea unei teologii a persoanei, a persoanei integrate în comuniune”, p. 269.

„aspectul pnevmatic [al icoanei]  dezvăluie și învăluie tainica legătură dintre orice icoană și prototipul ei, care se află în cer”, p. 271.

„Tot ceea ce este mai bun, mai curat, mai luminos și mai netrecător în om se arată în icoana ortodoxă, revelatoarea umanului pnevmatizat și îndumnezeit”, p. 273.

În p. 275 autorul folosește sintagma „lumina taborică”. Care este o sintagmă nefericită, ce induce ideea că lumina dumnezeiască „e legată” cumva de Tabor. Însă slava lui Dumnezeu a fost și va fi văzută extatic oriunde Dumnezeu dorește să Se reveleze celor credincioși Lui. De aceea nu poate fi numită „taborică”.

Iisus Hristos Pantocratorul ne vorbește despre El ca Învățător și Arhiereu al nostru, p. 276, dar și ca „Împărat al veacurilor sau al istoriei, dar și al veșniciei, al veșniciei divine, Care irumpe acum și aici, sfințind și deschizând timpul spre orizontul infinit al eternității. De aceea, icoana poate fi considerată un chip al eternității, când Hristos va fi totul în toate”, p. 276.

*

Între p. 327-330 avem mesajul Patriarhului Daniel Ciobotea din 2016 despre Sfântul și Marele Sinod din Creta. Numit: Un pas important în practica sinodalității ortodoxe universale – Semnificația liturgică, pastorală și misionară a Sinodului din Creta.

„nu se poate realiza comuniunea euharistică fără mărturisirea împreună a dreptei credințe”, p. 327.

„Sfântul și Marele Sinod din Creta a fost un eveniment major al Ortodoxiei, care…a dezbătut, amendat și aprobat documente semnificative pentru viața și misiunea Bisericii Ortodoxe”, p. 328.

Rev. Glasul Bisericii, nr. 7-12, 2017

Rev. Glasul Bisericii, anul LXXVI (2017), nr. 7-12 (iulie-decembrie), București, 505 p.

*

Pastorala Sfântului Sinod din 2017 începe în p. 237. Și în ea se amintește decretul 410, din 28 octombrie 1959, „care a dat o grea lovitură vieții monahale prin desființarea multor mănăstiri și schituri și prin reducerea semnificativă a numărului monahilor și monahiilor în cele lăsate să funcționeze”, p. 241.

„peste 2.000 de preoți ortodocși…au fost arestați și anchetați, aruncați în închisori sau trimiși la muncă forțată și de exterminare la Canalul Dunăre-Marea Neagră, [iar] câțiva chiar [au fost] deportați în Siberia, [pentru că au fost] considerați periculoși pentru noul regim”, p. 241.

La Târgșor era închisoare pentru copii și tineri, pe când la Mislea era una pentru femei, p. 242. Ambele sunt în jud. Prahova.

*

Pr. Conf. Dr. Gheorghe Holbea, Transfigurarea suferinței în temnițele comuniste. Mărturii, p. 265-286.

„comunismul a rămas în istorie drept ideologia modernă care a provocat cea mai mare suferință” în lume, p. 267. Căci el a militat pentru „abolirea proprietății private…[și] a pus bazele unei guvernări care a atentat la siguranța socială și s-a manifestat prin despotism, crimă, suferință și persecuții”, p. 267-268.

„Partidul Comunist din România a preluat și a implementat modelul sovietic de penitenciar, celebrul gulag, mai ales pentru deținuții politici, organizând 44 de închisori și 72 de lagăre de muncă silnică”, p. 268-269. Și aceste închisori „ale gulagului românesc au fost împărțite în: penitenciare de anchetă (Rahova, Malmaison și Uranus), penitenciare de tranzit (Jilava și Văcărești), închisori pentru femei (Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc și Dumbrăveni), locuri de detenție pentru minori (Târgșor, Mărgineni și Cluj), locuri de detenție pentru deținuții bolnavi (spitalele Târgu Ocna și Văcărești), lagăre de muncă silnică (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Valea Neagră-Peninsula, Poarta Albă, Salcia, Periprava, Constanța, Midia, Capul Midia, Cernavodă și Balta Brăilei), lagăre de reeducare (Suceava, Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Târgșor, Brașov, Ocnele Mari, Peninsula) și lagăre de exterminare (Sighet, Râmnicu Sărat, Galați, Aiud, Craiova, Brașov, Oradea și Pitești)”, p. 269.

Autocritica, p. 270.

„Comunismul este o caricatură a istoriei, care imită și maimuțărește Biserica, încercând să o sfideze și să o blameze”, p. 271. Însă comunismul a fost „o încercare pe care Dumnezeu a dat-o poporului român nu pentru a-i slăbi credința, ci, dimpotrivă, pentru a o pune în valoare”, p. 272.

„Nu există libertate în rău. Toate formele de manifestare a libertății sunt valoroase numai în Adevăr”, p. 273-274.

Trebuie să le arătăm oamenilor că îi iubim, p. 280, n. 48. Părintele Gherasim Iscu, Starețul Mănăstirii Tismana, p. 281. A murit la Târgu Ocna pe 26 decembrie 1951, p. 282.

*

Pr. Nicolae Bordașiu, Mărturisitori creștini în temnițele comuniste, p. 287-293.

„Acolo, la Pitești, era cu adevărat iad. Într-o zi, de Florii, când se serba Intrarea Domnului în Ierusalim, au primit ordin să se dezbrace de toate hainele și pe un măgar să meargă Iisus prefigurat de teologul Roman Braga. Și întreg alaiul a trebuit, sub lovituri cu cozi de mătură, papuci de lemn, urlete și răcnete, să treacă pe coridorul închisorii, prin fața celulelor, de unde toți erau obligați să-l scuipe și să-l batjocorească pe cel călare pe măgar, pe teologul Roman Braga. Și acest fapt nu l-a putut uita niciodată. Mi l-a spus cu durere, ca într-o tristă spovedanie”, p. 291-292.

*

Textelor preluate în revistă li se indică sursa online. E pentru prima oară când observ acest lucru. Adaptare la realitate.

*

Sfântul Cuvios Pafnutie (Pârvu Zugravul) a trăit între 1657-1735, p. 411. Proclamarea solemnă a canonizării s-a făcut la Mănăstirea Robaia, în jud. Argeș, pe 6 august 2017, p. 413. Și e pomenit pe 7 august, p. 414. Tomosul sinodal al canonizării e publicat între p. 417-419.

*

Interviul televizat al Patriarhului Daniel Ciobotea, la 10 ani de Patriarhat, realizat cu Andrei Victor Dochia, a fost transcris între p. 443-464. Și poartă titlul: Slujirea Bisericii – jertfelnicie și bucurie. El a fost revăzut de autor în ianuarie 2018. Inițial a fost difuzat la TV pe 24 decembrie 2017, cf. p. 443, n. *.

„o biserică mai intensă în sufletele oamenilor”, p. 445.

Patriarhul Daniel a afirmat aici că sintagma „mântuirea neamului” îl folosește pe mântuire nu în sens teologic, ci patriotic, p. 445. Însă mântuirea reală e doar în sens teologic. Căci atunci când Dumnezeu mântuie poporul într-un război sau într-o calamitate sau de-a lungul timpului e tot mântuire teologică. Scăparea lui Israil din Egiptos a fost o mântuire teologică și nu națională, lucru subliniat de multe ori în Dumnezeiasca Scriptură. Căci nu există decât mântuire teologică, adică mântuire de la Dumnezeu. Căci El e Cel ce ne mântuie.

„Noi rămânem oamenii Bisericii chiar și atunci când cooperăm cu statul. Și statul are autonomia lui: este neutru din punct de vedere religios, dar nu este indiferent” religios, p. 447.

„dacă ne întărim în credință, suportăm criticile”, p. 449.

„65% din salariul unui profesor de liceu este sprijinul financiar pe care îl dă statul român unui preot de la noi”, p. 455.

„Și aici aș dori să subliniez un aspect alarmant, și anume că preoții noștri din mediul rural, din satele îmbătrânite, unde trăiesc mai mult persoane vârstnice decât tineri, sunt aproape muritori de foame”, p. 455.

„secularizarea sufletelor”, p. 456.

„este nevoie să arătăm că putem fi ortodocși fără să fim fanatici”, p. 459.

*

PS Timotei Aioanei a publicat în 2017 o carte despre Părintele Benedict Ghiuș, p. 481.

Pr. Dima Adrian a publicat tot în 2017 o monografie a Bisericii din Dobreni, jud. Giurgiu, p. 502.

Nașterea Maicii Domnului. Cele mai frumoase predici

Nașterea Maicii Domnului. Cele mai frumoase predici, vol. îngrijit de Marius Vasileanu, Ed. Lumea credinței, București, 2019, 160 p., format mic.

*

Arhim. Cleopa Ilie: Anul bisericesc începe și se sfârșește cu un praznic mariologic, pentru că „prin mijlocirea Maicii Domnului, Preamilostivul Dumnezeu a binevoit a începe și a termina planul mântuirii neamului omenesc”, p. 50.

Arhim. Serafim Man: „Iubirea Maicii Domnului este iubire adâncită și sporită de Dumnezeu, încât ea nu cunoaște margini în putere și mărire. Iubirea tuturor mamelor este asemenea unor izvoare sfinte, ce uneori pot fi tulburate și secate, pe când iubirea Maicii Domnului este oceanul cel nepătruns de ochiul omenesc, a cărui bogăție de apă nu se poate măsura spre a fi cunoscută, ea nu poate fi tulburată sau secată”, p. 68-69.

„Maica Domnului mai are niște fii pe care îi plânge în chip îndoit, îi plânge pentru că ei au părăsit Sfânta Biserică, au ieșit din staulul mântuirii, din așezământul întemeiat de Fiul lui Dumnezeu, în care neîncetat se oficiază [se slujește] Jertfa mântuirii din [prin] puterea și lucrarea Sfântului Duh. Dar nu numai că au ieșit din Biserică, ci o [și] hulesc”, p. 72.

Pr. Constantin Necula: numește praznicul drept ziua bunicilor lui Hristos, p. 78.

„Ioachim forțează mâna lui Dumnezeu să facă minuni”, p. 80.

„în taina bunicilor [e] ceva din taina cerului”, p. 87.

Arhim. Teofil Părăian: „Maica Domnului nu L-a purtat pe Domnul Hristos numai în pântecele ei, ci și în inima ei; niciodată Domnul Hristos nu S-a despărțit de inima ei și nu Se va despărți niciodată”, p. 103.

ÎPS Antonie Plămădeală: „Numai Dumnezeu creează răspunderea [personală]. Dacă nu există Dumnezeu, nu există răspundere [personală]”, p. 117.

Arhim. Iachint Unciuleac: a adormit pe 23 iunie 1998, în timp ce spovedea, p. 145.

„Fecioara Maria nu s-a născut pentru sine. Ea s-a născut pentru alții, pentru toată lumea”, p. 155.

Rev. Biserica Ortodoxă, nr. 2, 2018

Rev. Biserica Ortodoxă (revista Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului), anul XX, nr. 2, iulie-decembrie, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2018, 211 p.

*

Ecaterina Țânțăreanu, Pagini din istoria satelor teleormănene: Merișani și Dobrotești în sec. XVI-XIX, p. 38-53.

Dobrotești de la Dobrotă/ Doage, p. 38. Merișani: de la merii pădureți numiți meriș, p. 39. Albu, Naica, Vișa, fiii lui Butea, p. 39. Ohabă = moșie ereditară, p. 39; ocină = moșie, p. 39. Satul Păpușari, astăzi dispărut, era situat între Merișani și Tecuci, p. 39, n. 6.

Dreptul de protimisis [întâietate][1] = vecinătate de hotar, p. 40. Bărcan din Merișani, p. 40. Gherghe, p. 40. Sanda, Arghira, p. 42. Zalhana = abator pentru oi, p. 44. În sec. al 19-lea, Dobroteștiul și Plopii erau Doagele de Sus, iar Doagele de Jos erau Boboceștiul și Beuca, p. 45.

Cătunul Cotorca era la vest de Merișani, p. 47. În 1831 el era sat, cu doi proprietari: Schitul Didești și Costache Filitis, p. 47, n. 61.

Ioan Spiru, Arheologie și numismatică în județul Teleorman. Articole, studii și note, vol. îngrijit de Pavel Mirea, Ed. Ordessos, Pitești, 2014, 218 p. în PDF[2].

Pantele Georgescu, Dicționarul geografic, statistic, economic și istoric al județului Teleorman, Ed. Stabilimentul Grafic I. V. Socec, București, 1897[3].

Ecaterina Berindei, p. 52.

*

Pr. Marius Dincă, Post…de mamă, p. 187-197.

„îl răsturnam cu troacă cu tot”, p. 187. Cu albie cu tot. De aici și troaca porcilor.

Nicu lu’ Vesticu’, p. 188. Pătrăchiță, p. 189.

„Vine încet pe șosea. Trupul lui uscățiv se contopește cu umbra de pe asfalt”, p. 189.

„făcute dân puțân”, p. 191, din sărăcie.

„am făcut o năsărâmbă”, p. 192, o prostie.


[1] A se vedea: Valentin Al. Georgescu, Preemțiunea în istoria dreptului românesc: dreptul de protimisis în Țara Românească și Moldova, cf. http://toread.bjbraila.ro/opac/bibliographic_view/145710;jsessionid=987A167AAE81FB4D9DD9ACEB5C2840AE.

[2] Cf. http://www.muzeulteleorman.ro/files/Volum%20in%20memoriam_IOAN%20SPIRU_WEB.pdf.

[3] Cf. http://cacheprod.bcub.ro/webopac/FullBB.csp?WebAction=ShowFullBB&RequestId=743572_1&Profile=Default&OpacLanguage=rum&NumberToRetrieve=50&StartValue=3&WebPageNr=1&SearchTerm1=.2.161620&SearchT1=&Index1=Uindex05&SearchMethod=Find_2&ItemNr=3.

Amprentă locală

Rev. Biserica Ortodoxă, anul XX, nr. 1, ianuarie-iunie, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2018, 244 p.

Pr. Marius Dincă, Mărturisirea, p. 207-224.

„răsturna mămăliga pe capac”, p. 208.

„sorbecăiau mai departe din lapte”, p. 208.

„părintele dădea repede cu sare la locul înțepăturii” de albină, p. 208.

„lu’ bărba-su i s-a rupt și crucea-n cimitir de când e mort”, p. 211.

„bate din picere”, p. 212, din picioare.

„geanta parohială”, p. 213. Geanta Preotului cu care merge în parohie pentru Slujbe.

„în devla mea”, p. 213, în capul meu.

„când termenați”, p. 222, când terminați.

*

Rev. Glasul Bisericii, anul LXXV (2016), nr. 7-12 (iulie-decembrie), București, 442 p.

Asist. Dr. Sebastian Nazâru, Martiriul Sfântului Antim Ivireanul. O nouă lectură a surselor istorice, p. 97-198.

Cu referire la umilirea lui prin tichia roșie: „Tot simbolică era și acoperirea capului celui batjocorit cu o tichie roșie, culoare asociată cu vrăjitoria și satanismul”, p. 157.

Safta Crețulescu, p. 173.

Caterisirea nedreaptă a Sfântului Antim Ivireanul a avut loc în ziua de 9 august 1716, p. 195. Și ea a fost anulată pe 10 martie 1966 de Patriarhul Atenagoras I al Constantinopolului, p. 196. Adică după 250 de ani.

Sfântul Antim a fost canonizat în ziua de 20 iunie 1992, p. 196.

Pr. Prof. Dr. Ioan Moldoveanu, Activitatea tipografică a Sfântului Antim Ivireanul. Semnificațiile acesteia pentru întărirea Ortodoxiei răsăritene și pentru românizarea cultului liturgic, p. 279-293.

„Antim Ivireanul a imprimat personal 38 de cărți dintre cele 63 care au ieșit cu totul de sub teascurile tiparnițelor aflate sub conducerea sa. Din acestea, 24 sunt în limba greacă, iar una [este] greco-română”, p. 290.

„39 sunt lucrate chiar de mâna sa[, a Sfântului Antim], ornate cu arabescuri, flori stilizate, viniete, gravuri. După limbă, 30 sunt în greacă, 22 în română, una slavonă, 9 bilingve (6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română) și una trilingvă (greco-slavo-română). 21 de cărți au apărut la București (între acestea, una la Mănăstirea Tuturor Sfinților), 15 la Snagov, 9 la Râmnic și 18 la Târgoviște. Au fost cărți de slujbă, cărți de comentarii pe marginea Sfintei Scripturi, cărți de doctrină, cuvântări, cărți de învățătură pentru preoți ori lucrări de filosofie sau cărți populare. Un anume gen literar poate să-l constituie și Așezământul mitropolitului, adică testamentul privitor la ctitoria sa, Mănăstirea Tuturor Sfinților din București”, p. 290-291.

În 2016, Patriarhul Daniel Ciobotea publica la Basilica o carte de predici intitulată Evanghelia slavei lui Hristos. Predici la Duminicile de peste an, p. 425.

*

Rev. Biserica Ortodoxă Română, seria a IV-a, anul VI (133), ianuarie-aprilie 2015, București, 311 p.

Diac. Ștefan Sfarghie, Aniversarea a 25 de ani de slujire arhierească a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (1 martie), p. 128-136.

E vorba de 1 martie 2015, p. 128. În acea zi, Patriarhul Daniel Ciobotea a afirmat faptul că Sfintele Icoane „sunt o invitație la rugăciune”, p. 128.

Mesajul Patriarhului Daniel la Înmormântarea Părintelui Arhiierodiacon Sebastian Barbu-Bucur a fost transmis pe 3 aprilie 2015, p. 149.

Mitropolitul Antonie Plămădeală, un om al dialogului. Un interviu al Drd. Alexandru Briciu cu Prof. Univ. Dr. Remus Rus, p. 226-237.

ÎPS Antonie Plămădeală s-a numit ca mirean Leonida și a adormit pe 29 august 2005, fiind înmormântat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, din jud. Brașov, p. 226.

Prof. Remus l-a cunoscut în Anglia, pe când era Ieromonah, p. 226.

„Tot el, împreună cu părintele Dumitru Stăniloae, a făcut prima vizită la Roma. Părintele Stăniloae a fost un dogmatist formidabil, a pus teologia noastră pe temelii patristice, extraordinar de benefice, iar Antonie, după vizita de la Roma, a fost cel care a susținut încă o dată necesitatea dialogului cu romano-catolicii”, p. 230.

Dacă nu ar fi fost făcut Mitropolit, „moștenirea lui teologică ar fi fost mult mai bogată și mai interesantă”, p. 231.

„Deși a zis că nu are vocație de martir, a fost un martir prin însăși activitatea lui mărturisitoare într-o vreme în care a da mărturie pentru Hristos, cel puțin în România, nu era un lucru ușor. Acest lucru l-a făcut ierarhul Antonie”, p. 235.

Vițelul pregătit la proțap pentru Billy Graham, p. 236.

Pr. Drd. Ion Bălăceanu, Principii pastorale în opera «Cartea Regulei Pastorale» a Sfântului Grigore cel Mare și actualitatea lor, p. 299-311.

„Un sfat bun este o faptă bună”, p. 305.

„viața păstorului trebuie să fie o predică vie și permanentă”, p. 308.

Viața Sfântului Ioan din Kronstadt

Pr. Ioan Andronic, Viața Sfântului Ioan din Kronstadt, Ed. Doxologia, Iași, 2013, format mic, 108 p.

*

Iar pe antepagina de titlu se spune: „volumul reproduce un manuscris aflat în arhiva Bibliotecii Dumitru Stăniloae din Iași”. Însă cine este autorul? Și după ce surse a întocmit-o?

Viața Sfântului Ioann [Иоанн][1] începe în p. 5. S-a născut la 19 octombrie 1829 din părinții Ilie și Teodora, p. 5. Și pentru că era firav, Sfântul Ioann a fost botezat imediat, în ziua nașterii, p. 5. Ascultător față de părinții săi, p. 6. Mama sa a murit în 1871, deasupra mormântului ei zidindu-se un Paraclis în 1880, p. 6.

La 6 ani nu putea să învețe, p. 6. Dar, rugându-se, a primit luminare și ajutor de la Dumnezeu, putând să citească ușor și să înțeleagă, p. 7. A terminat Seminarul în 1851, pe când avea 22 de ani, fiind cel mai bun elev al Seminarului și a fost trimis cu bursă la Academia Teologică din Petersburg, unde a studiat timp de 4 ani, p. 8.

Și-a visat Biserica din Kronstadt înainte de a fi hirotonit Preot, p. 9. S-a căsătorit în 1855 cu Preoteasa Elisabeta și la 12 decembrie 1855 a fost hirotonit Preot pe seama Catedralei din Kronstadt, p. 9.

Cuvintele sale: „Oamenii răi sunt oameni bolnavi, iar pe cei bolnavi trebuie să-i compătimim mai mult decât pe cei sănătoși”, p. 11. Își împărțea și hainele și încălțările, p. 13. Își împărțea tot salariul, p. 14.

Preotul când se roagă, spunea el, „trebuie să aibă convingerea că tot ce gândește și zice se împlinește”, p. 21.

În 1857 a devenit Profesor de Religie la gimnaziu, p. 21, iar din 1862 a predat la liceu, p. 22.

„Părintele avea o voce sonoră, clară. Citirea lui era însuflețită și plină de viață”, p. 24.

Neînțeles și vorbit de rău, p. 32.

Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul a adormit pe 6 ianuarie, p. 34. El spunea despre Sfântul Ioann: „Părintele Ioan din Kronstadt este o minune dumnezeiască a timpurilor noastre”, p. 34.

„Ochii Părintelui s-au aprins ca un foc, care nu o dată îi făcea pe mulți să tremure. […] [Și i-a spus:] «Eu vorbesc după conștiința mea de Preot»”, p. 35.

E considerat în mod nedrept un fanatic religios, p. 36.

Sfântul Ioann a primit bederniță, mitră, a fost Protoiereu, apoi Mare Eclesiarh al Catedralei după 40 de ani de Preoție, p. 36.

În 1894 a primit decorația Sfânta Ana, gradul I, cu Cruce împodobită cu briliante, p. 37. În 1899 a primit decorația bulgară gradul II, steaua și Crucea cu pietre scumpe, cât și decorațiile Sfântul Vladimir, gradul IV și III, p. 37. În 1899, Sfântul Sinod i-a dat mitră, iar în 1907 a devenit membru al Sfântului Sinod permanent, p. 37.

Fericitul Ilarion a trimis-o pe Fericita Parascheva Covrighina la Kronstadt, la Sfântul Ioann, ca să-i slujească acestuia, p. 38-39. Datorită ei a început să facă convorbiri religioase în case și familii respectabile, p. 40.

De la cinstitorii săi, Sfântul Ioann a primit o Cruce preoțească la împlinirea a 25 de ani de Preoție, p. 41.

În 1885, Sfântul Ioann a împlinit 30 de ani de Preoție, p. 45. Și la îndemnul Stareței Parascheva s-a făcut jubileul de 30 de ani și a primit încă o Cruce de la credincioși, p. 45. Fericita Parascheva a adormit pe 24 septembrie 1886, p. 46-47.

În 1890 s-au împlinit 35 de ani de Preoție, p. 48. Și la predica din acea zi a spus: „Preoția mea și a tuturor Preoților este Preoția lui Hristos. Adevăratul, veșnicul Preot, este unul, Hristos. El în persoana noastră săvârșește cele preoțești în veci”, p. 48. Dar și: „Eu însă doresc cu toată inima să câștig sfințenie și să ajung la desăvârșire și mă voi sili cu ajutorul lui Dumnezeu”, p. 49.

Biserica unde el a slujit avea hramul Sfântul Apostol Andreas, p. 48.

Sfântul Ioann s-a rugat și pentru musulmani, p. 52, 80. Sfântul Ioann a fost martor ocular la moartea Împăratului Alexandru al III-lea al Rusiei[2], p. 55.

Sfântul Ioann se trezea la 4 dimineața, p. 56. Spovedea și împărtășea mulți oameni, p. 59. Ce spunea cineva despre el: „Vorbește lumea despre minunile Părintelui Ioan, dar, după convingerea mea, viața Părintelui Ioan, plină de atâtea osteneli și încordare, este cea mai mare minune. Dacă ar încerca cineva să trăiască după chipul Părintelui Ioan, fără îndoială că s-ar îmbolnăvi și ar muri înainte de vreme. Numai un om plin de dar este în stare să ducă o asemenea viață”, p. 61.

La Liturghiile sale se aduceau la altar de la 3000 până la 5000 de prescuri, p. 66. Când se îmbrățișa cu ceilalți Preoți, el spunea: „Hristos în mijlocul nostru, Cel viu și lucrător”, p. 67.

S-a rugat pentru mai mulți evrei și i-a vindecat de boală, p. 80-81. Într-o predică, Sfântul Ioann mărturisește că în Catedrala unde el slujea, veneau câte 5000 de oameni, p. 95. Și împărțea zilnic pâine la o mie de săraci, p. 96. Dar nu da milostenie bețivilor și cerșetorilor, p. 96. Vindeca demonizați, p. 96. Binecuvânta zeci de mii de oameni, p. 99.

Nosce te ipsum [Cunoaște-te pe tine însuți]!, spunea Sfântul Ioann, „formează conținutul vieții mele. Eu și astăzi nu încetez a mă cerceta și a mă cunoaște pe mine însumi. Această cercetare mă face să-mi cunosc neputința mea și mă smerește”, p. 105-106.

Tot Sfântul Ioann: „Rugăciunea este cu adevărat respirația sufletului”, p. 108.

E incompletă. Pentru că nu vorbește și despre adormirea și preaslăvirea lui. Însă stilul e captivant. Cartea e bine scrisă.


[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_de_Kronstadt.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_al_III-lea_al_Rusiei.

Divino-umanitatea lui Hristos și îndumnezeirea omului în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul

† Teofan [Savu][1], Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Divino-umanitatea lui Hristos și îndumnezeirea omului în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul[2], Ed. Doxologia, Iași, 2019, 367 p.

*

E vorba de teza sa doctorală. Cartea începe cu Cuprinsul și are 5 capitole. Urmează Abrevieri, iar Introducerea cărții e între p. 11-16. Teza a fost susținută la Institutul Sfântul Serghie, la Paris, p. 11. Îndrumătorii săi: Părintele Boris Bobrinskoy[3] și Olivier Clément[4], p. 15. Prima parte a Introducerii a fost scrisă în 1990, la Paris, cea mai mare parte a paginii a 16-a a fost scrisă în 2019, la Iași. Autorul și-a tradus în mod personal teza în română din franceză și a reactualizat unele note de subsol, p. 16.

Cap. 1 începe în p. 17 și are titlul: Hristos, Dumnezeu-Omul, în teologia scripturistică și patristică anterioară Sfântului Maxim Mărturisitorul. Iar cap. 1 al cărții e între p. 17-63.

Autorul scrie „om”, „taină”, „persoană”, „ipostas” cu referire la persoana Domnului cu majuscule. Însă prin aceasta nu subliniază nimic, pentru că toată lumea înțelege despre cine e vorba.

ÎPS Teofan îl consideră pe Orighenis un „precursor al monofizitismului”, p. 27.

„Specificitatea formulei de la Calcedon constă în faptul de a căuta unitatea lui Hristos nu în raport cu firile înseși, ci cu unicul Ipostas”, p. 52, al Domnului. Iar Ipostas trebuia scris cu minusculă, așa cum a scris și „firile”, pentru că se referă la o realitate generală și nu la o persoană.

Cap. al 2-lea: Perihoreza firilor în Hristos, p. 65-111.

„Sfântul Maxim Mărturisitorul pare să fi folosit pentru prima oară în hristologie termenul de «perihoreză» (περιχώρησις)”, p. 66. Cf. G. L. Prestige, God in Patristic Thought[5] și a Lexiconului lui Lampe (p. 66, n. 196).

„Sfântul Maxim insistă mai mult asupra termenului de περιχώρησις decât asupra celui de ἀντίδοσις”, p. 67. Iar ἀντίδοσις înseamnă comunicare, p. 67.

„Mântuirea lumii a fost voită și lucrată de Hristos atât ca Dumnezeu, cât și ca Om”, p. 79-80. „Om” trebuia scris fără majusculă. Pentru că se referă la umanitatea Lui, la firea Sa umană, și nu la o persoană numită „Om”.

„Așa cum în chenoza extremă [a Fiului întrupat], caracterul neschimbător al firii dumnezeiești nu este alterat, în același fel, în procesul îndumnezeirii celei mai desăvârșite, firea umană a lui Hristos nu-și pierde realitatea sa cea mai profundă, nu iese din definiția sa”, p. 87.

Am remarcat cu bucurie faptul că autorul a folosit în mod constant expresia „Unul din Treime” pentru Fiul. Asta în comparație cu mulți teologi români de astăzi care numără în mod subordinațianist, eretic, persoanele Treimii.

Cap. 3. Perihoreza celor două lucrări în Hristos, p. 113-177.

Origenismul și monofizitismul „se întâlnesc în negarea caracterului pozitiv al lumii create, precum și a realității Întrupării Fiului lui Dumnezeu”, p. 128. „Întruparea” trebuia scrisă fără majusculă.

Pentru Sfântul Maximos, „Dumnezeu este izvorul lumii materiale și al mișcării creației”, p. 130.

„Pentru Sfântul Maxim natura este o realitate vie, [este] plenitudine de viață, manifestată prin energia și voința sa proprie”, p. 137.

„Argumentația Sfântului Maxim este foarte clară: deoarece în Sfânta Treime lucrarea este una singură rezultă că aceasta depinde de natură, nu de ipostas. Transpunând această realitate trinitară în context hristologic, Sfântul Maxim conclude că, în conformitate cu cele două naturi al căror ipostas este, Hristos are două energii (lucrări)”, p. 140-141.

Cap. 4. Perihoreza celor două voințe ale lui Hristos, p. 179-245.

„Marele Mărturisitor a realizat faptul că monotelismul nu este, în cele din urmă, decât un monoenergism ascuns”, p. 189.

„Fiind din două firi desăvârșite, fără micșorare, Hristos are și două voințe, corespunzăto[a]r[e] celor două firi ale Sale. Aceasta este condiția indispensabilă a realității Sale dumnezeiești și omenești”, p. 194, a realității Sale divino-umane.

„Între cele două voințe ale lui Hristos nu poate exista opoziție sau dezacord, pentru că voința gnomică (în care Sfântul Maxim, după cum vom remarca mai departe, descoperă izvorul oricărei contrarietăți și posibilități de păcat) nu există în Hristos”, p. 201.

„calea irațională a autodistrugerii”, p. 206.

„Teama în fața morții nu este rea în sine. […] [Căci] firea omenească, adusă din neființa la ființă, posedă, prin însăși creația sa[,] o putere înnăscută de a se atașa existenței și, în niciun caz[,] non-existenței”, p. 218.

„Făcând experiența fricii în fața morții, Hristos a arătat deplinătatea omenității Sale, liberă de orice «aparență» (φαντασία) dochetă”, p. 220.

„Prin biruința asupra morții, Hristos a parcurs, în sens invers, aceeași cale. Din «starea cea mai de jos» (τὸ ἔσχατον) a firii noastre, unde a coborât din iubire de oameni, Fiul lui Dumnezeu a întărit din interior umanitatea căzută. A făcut-o printr-o asiduă lucrare asupra ei, redându-i capacitatea de a accepta ea însăși, omenește, moartea, pentru ca, în cele din urmă, umanitatea să fie încoronată, prin înviere, de aureola nestricăciunii și a veșniciei”, p. 225.

„firea omenească a lui Hristos nu a fost eliberată de «pătimirea» sa firească printr-o acțiune dumnezeiască, atotputernică, venită din exterior [în umanitatea Sa]. Totul s-a împlinit printr-o biruință dobândită omenește în interiorul firii [Sale omenești]. [Căci] omenitatea lui Hristos nu a fost un instrument pasiv lipsit de libertate reală. Ea nu a fost o «marionetă» ale cărei mișcări să fie conduse necondiționat de către divinitate, ci o realitate vie, înzestrată cu lucrare și voință proprii”, p. 233-234.

Cap. 5. Unirea nedespărțită și neamestecată a omului cu Dumnezeu, p. 247-319.

„Prin extazul iubirii”, p. 272, o sintagmă a Sfântului Maximos. Prin vedere dumnezeiască vezi pe cele dumnezeiești. De aceea, „fericirea veșnică de a fi în Dumnezeu [prin vedere extatică] nu se arată numai în unirea nedespărțită prin iubire, ci și în unirea neamestecată care prețuiește libertatea umană”, p. 275.

„Omul conștientizează faptul că ceea ce el contemplă nu este propria sa minte, ci prezența tainică a lui Dumnezeu, realitatea dumnezeiască absolută și atotputernică la care este unit și participă prin har, nu prin fire”, p. 302.

Concluzii. Taina teandrică a mântuirii, p. 321-325.

La Sfântul Maximos, dumnezeirea și umanitatea lui Hristos „lucrează împreună în mod dinamic și contribuie liber la mântuirea lumii”, p. 324.

Indicele scriptural, p. 327-329, Indicele lucrărilor Sfântului Maximos, p. 330-338, Indicele onomastic, p. 339-342, Bibliografia cărții, p. 343-367.

E o teză bună de dogmatică, care se ocupă în mod punctual de temă. M-am bucurat să o citesc și să recitesc prin intermediul ei teologia Sfântului Maximos Mărturisitorul, a cărui Viață extinsă o voi edita în Viețile Sfinților (vol. 2). Primul volum e aici.  https://www.teologiepentruazi.ro/2018/03/16/vietile-sfintilor-vol-i/.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Teofan_Savu.

[2] Cartea e aici: https://edituradoxologia.ro/divino-umanitatea-lui-hristos-si-indumnezeirea-omului-gandirea-sfantului-maxim-marturisitorul.

[3] A se vedea: https://orthodoxwiki.org/Boris_Bobrinskoy.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Olivier_Clément.

[5] Idem: http://gen.lib.rus.ec/book/index.php?md5=602E1D9351F52A792ACF29839F9F75B0.