Carlo Maria Martini și Umberto Eco, În ce cred cei care nu cred?

Carlo Maria Martini și Umberto Eco, În ce cred cei care nu cred? Cu participarea lui Emanuele Severino, Manlio Sgalambro, Eugenio Scalfari, Indro Montanelli, Vittorio Foa, Claudio Martelli, trad. de Dragoș Zămosteanu, Ed. Polirom, Iași, 2011, 163 p.

Carlo Maria Martini a fost cardinal[1], iar Eco[2] a fost profesor de semiotică și scriitor. Și și-au scris unul altuia. Consumismul iresponsabil, p. 13. Prima scrisoare, a lui Eco, e din martie 1995, p. 17. Cardinalul vorbește despre „viitorul metaistoric” al umanității, p. 23. „Experiența demonstrează că nu ne căim decât pentru ceva ce am întrevăzut că se poate face mai bine”, p. 25-26.

Eco: „eu cred că nașterea unui copil este un lucru minunat”, p. 28. Tot el: „Dimensiunea etică ia naștere când intră în scenă celălalt”, p. 85.

Comentariile încep din p. 97, pentru că dialogul celor doi s-a terminat. Emanuele Severino nu crede în etica absolută a Bisericii, p. 102. Manlio Sgalambro vrea un Dumnezeu care să nu aibă o natură divină, p. 110-111, adică unul care să nu existe, pentru că, spune el, „binele poate fi doar gândit, nu și făcut”, p. 111. Și termină cu nesimțirea că „Dumnezeu…e însăși moartea”, p. 112.

Eugenio Scalfari consideră că normele moralei sunt schimbătoare, p. 121, pentru că e necredincios. În termenii lui: „Eu nu cred în acel Absolut care dictează comandamente heteronome și produce instituții menite să le aplice, să le sfințească și să le interpreteze”, p. 121.

Ei sunt cei care neagă totul, dar nu afirmă nimic, și își văd mai departe de viața lor libertină și egoistă. Pentru că nu cred în ceea ce spun. Pentru ei discuțiile principiale sunt ipocrizie nesimțită.

Indro Montanelli se consideră stoic, p. 124, dar se simte falimentar din cauza necredinței sale, p. 126.

Vittorio Foa consideră că nu există o confruntare între credincioși și necredincioși, ci „între felul în care credem și felul în care nu credem”, p. 128. După care recunoaște faptul că rădăcinile urii și ale rasismului sunt adânci, p. 130.

Traducătorul îi numește în mod greșit pe liberi cugetători sau atei „laici”, când laicii sunt credincioșii Bisericii. Pentru că laic vine de la λαός [laos][3], de la popor.

Claudio Martelli consideră că „iluminismul” e „creștin”, p. 134, când el s-a făcut în dispreț față de Biserică. Și spune această inepție, pentru ca să susțină și o alta: „iluminismul” este încercarea de „a purifica” etosul creștin „de absurdități și de fanatism”, p. 135. Neagă învățământul religios, p. 137, dar se consideră „un bun iluminist creștin”, p. 137. Consideră Creștinismul „cel mai mare umanism”, p. 137, dar Creștinismul e „un mit”, p. 138, pentru el.

Ultimul cuvânt îi e dat Cardinalului, începând cu p. 151. Și ne spune că etica „conduce omul către o viață bună și reușită, către plenitudinea unei libertăți responsabile”, p. 157. Apoi indexul și cuprinsul.


[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Carlo_Maria_Martini.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Umberto_Eco.

[3] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/λαός.

Eric R. Kandel, Mintea tulburată [5]

Eric R. Kandel, Mintea tulburată. Ce ne spun ciudățeniile creierului despre noi înșine, trad. [din lb. engl.] de Lucia Popovici, Ed. Polirom, Iași, 2020, 367 p.

Stresul posttraumatic este „o reacție extremă la teamă”, p. 225. Charles Darwin a fost primul care a studiat biologia emoției, p. 225. Și el a considerat că la copii emoțiile sunt în formă pură și puternică, p. 225. Psihologul american William James[1], într-un eseu din 1884, și-a dat seama că creierul nostru comunică cu trupul nostru, dar și că trupul nostru comunică cu creierul nostru, p. 226.

Emoția e formulată de hipotalamus, amigdală, corpul striat și cortextul prefrontal, p. 228. Și autorul consideră că teama noastră este inconștientă și conștientă în același timp, p. 229. Odată cu Darwin a început studierea cobailor pentru a înțelege bolile umane, pe premisa falsă că noi „ne tragem” din animale, p. 231. Șocurile electrice pe animale pentru a detecta frica lor, p. 232.

Emoțiile ne afectează comportamentul, dar și deciziile pe care le luăm, p. 239. Cocaina sporește dopamina, adică plăcerea, p. 256. Adicția/ patima este o boală cronică la fel ca diabetul, p. 258. Depresia micșorează plăcerea, p. 261. „nicotina pregătește creierul pentru dependența de cocaină”, p. 264. Obezitatea se răspândește prin contagiune ca și fumatul, p. 266. „dependența de droguri este o formă de memorie pe termen lung”, p. 267.

Dependența de heroină e mai puternică decât dependența de metadonă, p. 268. Autorul separă identitatea de gen de identitatea de sex, p. 271, lucru cu care eu nu sunt de acord. E de acord cu transsexualitatea, p. 282, cu care nu pot fi de acord.

Autorul numește conștiința „starea de vigilență, luciditatea”, p. 298. Benjamin Libet[2] „a arătat că activitatea din creier precedă conștientizarea”, p. 311. Iar concluzia autorului e că fiecare avem un creier personalizat, pentru că învățarea și experiența modifică legăturile neuronilor din creier, p. 324. Concluziile se termină în p. 325, din p. 327 încep notele. Indexul începe în p. 345.


[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/William_James.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Benjamin_Libet.

Eric R. Kandel, Mintea tulburată [4]

Eric R. Kandel, Mintea tulburată. Ce ne spun ciudățeniile creierului despre noi înșine, trad. [din lb. engl.] de Lucia Popovici, Ed. Polirom, Iași, 2020, 367 p.

„Creativitatea are o bază biologică”, p. 173, dar nu exclusiv biologică. Îl analizează pe artistul Chuck Close[1], care era dislexic, iar în copilărie nu putea să facă multe lucruri, p. 175. Iar Chuck suferea și de prozopagnozie, adică de boala în care recunoști un chip ca fiind un chip de om, dar nu îl poți asocia cu o anume persoană, p. 175.

Alois Riegl, Ernst Kris și Ernst Gombrich au considerat că fiecare dintre noi vedem o operă de artă în mod diferit, p. 177-178. Autorul nu crede în geniul izolat, considerându-l un mit, p. 179, ci numai în geniul care comunică. Pentru autor, momentele epifanice ale creativității nu apar datorită luminării noastre de către slava lui Dumnezeu, ci ele apar din relația dintre inconștientul și conștientul nostru, p. 180. În termenii lui: „Întrucât gândirea inconștientă este mai liberă și mai asociativă – este caracterizată de imagini, nu de concepte abstracte –, ea facilitează momentele Evrika! ce încurajează noi combinații și asocieri de idei”, p. 180. Căci perspectiva lui e materialistă.

„O trăsătură frecventă a artei schizofrenicilor este juxtapunerea unor elemente fără legătură”, p. 189, iar „o altă trăsătură o reprezintă imaginile halucinatorii și delirante”, p. 189. Artiștii psihotici i-au influențat pe artiștii suprarealiști, p. 191. Desenul automat a fost introdus de psihiatrii din sec. al 19-lea, p. 191. Salvador Dali a creat metoda paranoico-critică, p. 191.

Boala Alzheimer nu te oprește din faptul de a picta, p. 196-197. Demența frontotemporală duce la afazie, p. 197. „unele aspecte ale creativității artistice și muzicale izvorăsc…din emisfera dreaptă a creierului”, p. 197. Și autorul spune un mare adevăr, atunci când afirmă faptul că „creativitatea nu izvorăște din boala mintală”, p. 199. După care sune că „creativitatea nu are legătură cu coeficientul de inteligență. Mulți oameni cu un coeficient de inteligență ridicat nu sunt creativi, și invers. Majoritatea oamenilor creativi sunt deștepți, dar, după cum spune și Andreasen, nu trebuie să fie «extraordinar de deștepți»”, p. 199.

Creativii gândesc diferit, p. 201. În finalul p. 202, autorul spune că „conștiința este ultimul mare mister al creierului uman”. Numai că conștiința nu e a creierului, ci a sufletului nostru. Dacă ar fi a creierului, ea ar pieri odată cu moartea noastră fizică. Însă sufletul e conștient de sine și de ceilalți.

„Sistemul motor [al trupului nostru] controlează peste 650 de mușchi”, p. 204. Charles Sherrington[2] a descoperit că „fiecare dintre neuronii motori din măduva spinării trimite semnale unuia sau mai multora dintre cei 650 de mușchi din corp. Mai multe decât atât, și-a dat seama că, pe lângă faptul că inițiază și execută mișcări, creierul are nevoie de feedback legat de performanța corpului”, p. 205.

Boala Parkinson apare pe la vârsta de 60 de ani, p. 207. A fost descoperită în 1817 de medicul britanic James Parkinson[3], pe care el o numea „paralizie tremurătoare”, p. 207. Arvid Carlsson[4] a sugerat în 1958 că dopamina[5] are legătura cu boala Parkinson, p. 209, iar mai apoi, în studiile sale, a arătat că „dopamina este esențială pentru reglarea mișcării musculare”, p. 209. După care a descoperit că „simptomele timpurii ale bolii Parkinson sunt provocate de moartea neuronilor din substantia nigra ce produc dopamină”, p. 209.

Heroina sintetică distruge celulele din creier care produc dopamină, p. 210.

Boala Huntington[6] apare pe la 40 de ani, p. 212-213. A fost descoperită în 1872 de George Huntington[7].

Și boala Huntington este ereditară, p. 214.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Chuck_Close.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Scott_Sherrington.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/James_Parkinson.

[4] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Arvid_Carlsson.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dopamină.

[6] Idem: https://www.medlife.ro/glosar-medical/afectiuni-medicale/boala-huntington-cauze-simptome-tratament.

[7] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/George_Huntington.

Eric R. Kandel, Mintea tulburată [3]

Eric R. Kandel, Mintea tulburată. Ce ne spun ciudățeniile creierului despre noi înșine, trad. [din lb. engl.] de Lucia Popovici, Ed. Polirom, Iași, 2020, 367 p.

Schizofrenia ne face „să pierdem complet contactul cu realitatea și să ne sabotăm independența și conștiința de sine”, p. 118. La începutul schizofreniei sale, Profesoara de Drept Elyn Saks a văzut cum cuvintele cărții săreau din pagini, p. 119, apoi, ieșind afară din biblioteca unde studia, și mergând la căminul ei, avea capul plin de zgomote și simțea că nu poate să gândească, p. 120.

Schizofrenia are forme foarte variate, p. 121. „Multor oameni cu schizofrenie severă le este greu să stabilească sau să mențină relații personale, să muncească sau chiar să ducă un trai independent. Pe de altă parte, unii oameni cu forme mai ușoare ale acestei tulburări…au…cariere însemnate. Simptomele lor sunt ținute în mare parte sub control prin intermediul tratamentului cu medicamente și psihoterapie”, p. 121.

Primul medicament pentru schizofrenie a apărut accidental în anul 1950 și s-a numit Thorazine, care era pentru alergii, p. 122.

„creierul unui copil de trei ani conține de două ori mai multe sinapse decât creierul unui adult”, p. 130.

Schizofrenia pornește de la un defect anatomic, pentru că anumite circuite neuronale nu se dezvoltă corect, p. 131. „tații mai bătrâni riscă mai mult decât tații tineri să aibă copii care dezvoltă schizofrenie”, p. 134. Și aceasta, pentru că mutațiile care au loc în sperma taților în vârstă sunt mai mari, p. 134.

Autismul, schizofrenia și tulburarea bipolară au variații genetice comune, p. 135. Defectele cromozomiale stau la baza buzei de iepure, a despicăturii palatine, a tulburărilor cardiovasculare, a carențelor cognitive, p. 136. Psihoterapia modifică fizic creierul nostru, la fel cum o fac medicamentele, p. 143.

Un copil s-a rănit la cap la vârsta de 9 ani și rana la cap i-a produs epilepsie, p. 147. A fost operat pe creier, a scăpat de epilepsie, dar a căpătat tulburări severe de memorie, p. 148. Uita toate persoanele pe care le cunoscuse după operație, p. 148.

S-a ajuns la concluzia că avem o memorie explicită și o alta implicită, p. 150. Ivan Pavlov a înțeles că învățarea implică nu numai o asociere de idei, ci și asocierea unui stimul cu comportamentul nostru, p. 151-152. Squire a înțeles că memoria noastră e înmagazinată în regiuni diferite ale creierului, p. 152, iar „fiecare formă de înmagazinare a memoriei” produce „anumite schimbări în creier”, p. 153. Însă numai „memoria pe termen lung produce schimbări anatomice în creier, în vreme ce memoria pe termen scurt nu face acest lucru”, p.153.

Uitarea normală începe de la vârsta de 40 de ani, p. 154. Autorul, împreună cu colegii lui, au făcut experimente pe șoareci și au constatat că șoarecii nu fac Alzheimer[1], dar că își pierd memoria odată cu vârsta, p. 155. O a doua concluzie: boala Alzheimer începe în altă parte a creierului decât pierderea memoriei asociată cu vârsta, p. 156. Osteocalcinul și îmbunătățirea memoriei, p. 157.

Îmbătrânirea aduce o scădere a masei osoase, iar reducerea osteocalcinului[2] din trupul nostru are de-a face cu pierderea memoriei asociate cu vârsta, p. 157. Mintea ne este sănătoasă la bătrânețe dacă mâncăm sănătos, dacă facem mișcare și avem relații reale cu oamenii, p. 158. Boala Alzheimer a fost descoperită în 1906 de Psihiatrul german Alois Alzheimer, p. 159. Iar când a autopsiat-o pe Auguste D., pe pacienta pe baza căreia a descoperit boala, și-a dat seama că creierul ei se micșorare și se atrofiase, că avea plăci de amiloid și gheme neurofibrilare, p. 159-160.

Boala Alzheimer poate să înceapă pe la 30 de ani, p. 164. „Glucoza reprezintă principala sursă de energie a organismului și provine din alimentele pe care le consumăm”, p. 167. Diabetul de tip 2 e un factor de risc pentru Alzheimer, p. 167. Și autorul identifică boala Alzheimer ca pe o formă frecventă de demență, p. 168. Demența frontotemporală apare sub vârsta de 65 de ani, p. 168, iar cei care capătă această boală încep să comită fapte antisociale care nu îi caracterizează, p. 168, și să devină indiferenți la nevoile celor din jur, încep să mănânce mult, să fumeze și să cheltuie în mod necontrolat, p. 169.

Demența frontotemporală apare datorită degradării lobilor frontal și temporal, p. 169.


[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Boala_Alzheimer.

[2] A se vedea: https://www.synevo.ro/shop/osteocalcin/.

Eric R. Kandel, Mintea tulburată [2]

Eric R. Kandel, Mintea tulburată. Ce ne spun ciudățeniile creierului despre noi înșine, trad. [din lb. engl.] de Lucia Popovici, Ed. Polirom, Iași, 2020, 367 p.

„creierul adolescenților cu autism are prea multe sinapse”, p. 73; „iar pentru formarea normală a sinapselor între neuroni este nevoie de un număr uriaș de proteine”, p. 73, adică e nevoie de o mâncare bună.

Conștientizarea emoțiilor, p. 79; „depresia este o formă extremă de melancolie sau de tristețe, însoțită de o lipsă de energie și o lipsă de emoție, în vreme ce mania este o formă extremă de exaltare și hiperactivitate”, p. 80; demența precoce e schizofrenia, iar boala maniaco-depresivă este tulburarea bipolară, p. 83; schizofrenia începe cu declinul cognitiv, p. 83, cu diminuarea puterii de judecată a omului.

Ippocratis [Ἱπποκράτης][1] cunoștea boala depresiei, considerând a fi consecința unui exces de bilă neagră în trupul nostru, p. 85. Când ești depresiv ai sentimente permanente de tristețe și suferință mentală intensă, fiind străbătut de gânduri de deznădejde, neputință și inutilitate, p. 85. Iar astăzi depresia e considerată o modificare a chimiei creierului, p. 86.

Depresia exacerbează stresul, p. 86. Iar depresia nu e o tulburare, ci mai multe tulburări diferite ale creierului nostru, p. 86. Excesul de cortizol este dăunător, p. 88. „cortexul prefrontal este responsabil de concentrare, luarea deciziilor, judecată și planificare”, p. 91. Prozacul sporește serotonina la depresivi, dar rezultatele benefice apar după câteva săptămâni și nu imediat, p. 95.

Ketamina este un anestezic veterinar și reduce gândurile sinucigașe, p. 96, dar produce greață, vărsături, dezorientare mentală, p. 97. „copiii au instincte comportamentale sexuale și agresive”, p. 98. Iar autorul consideră că sexualitatea și agresivitatea nu apar la maturitate în viața noastră, ci din copilărie, p. 99. „învățarea produce schimbări anatomice în conexiunile dintre neuroni”, p. 101.

Depresia severă este însoțită și de episoade maniacale, p. 106; litiul reduce accesele maniacale, p. 110; Vincent van Gogh a suferit de depresie o mare parte din viața sa și s-a sinucis la vârsta de 37 de ani, p. 111. Autorul e de părere că schizofrenia începe în viața intrauterină și că ea se manifestă în noi la începutul maturității, p. 115.

Schizofrenia începe cu halucinațiile, p. 116, care sunt vizuale sau auditive, p. 117. Cei bolnavi de schizofrenie încep să audă voci, care îi critică și le aduc cuvinte injurioase, p. 117, având „deseori senzația că alți oameni au ceva cu ei, îi urmăresc sau încearcă să le facă rău”, p. 117. Se tem să nu fie otrăviți cu medicamente și cred că alții le controlează mintea, p. 117. Sunt megalomani și consideră că au puteri speciale, p. 117.

Schizofrenicii se retrag la nivel social și sunt apatici, p. 117. Iar tomografiile cerebrale ale schizofrenicilor arată o diminuare a materiei cenușii din creier, p. 118.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Hippocrates.

Eric R. Kandel, Mintea tulburată [1]

Eric R. Kandel, Mintea tulburată. Ce ne spun ciudățeniile creierului despre noi înșine, trad. [din lb. engl.] de Lucia Popovici, Ed. Polirom, Iași, 2020, 367 p.

Autorul, Eric Richard Kandel[1], potrivit copertei prime, a primit Premiul Nobel pentru Medicină în anul 2000. Iar cartea de față traduce Eric R. Kandel, The Disordered Mind. What Unusual Brains Tell Us About Ourselves, Pub. Farrar, Straus and Giroux, New York, 2018.

Începe cu cuprinsul, este dedicată lui Denise, apoi o spusă a lui Sigmund Freud: „Mintea e asemenea unui aisberg – doar o șeptime din masă se află deasupra apei”. Pentru că noi cunoaștem prea puțin din ce poate să facă mintea umană.

Introducerea începe în p. 11. Autorul e psihiatru, fugit din Viena la scurt timp după ce a fost ocupată de Hitler, p. 11. Primul cap. începe în p. 17. Avem miliarde de celule nervoase în creierul nostru, p. 17. Între normal și anormal la nivelul creierului, spune autorul, „granița e neclară și variabilă”, p. 18. Însă autorul greșește când crede că individualitatea noastră izvorăște din creierul, p. 18, și nu din sufletul nostru. Pentru că sufletul nostru gândește prin creierul nostru. Însă, a spus anterior, că munca lui se bazează pe Darwin, adică e materialist în gândire.

Însă, ne spune el, dacă unele perturbări mentale produc boli grave, alte perturbări „pot aduce beneficii și pot afirma individualitatea unei persoane”, p. 19-20. Psihiatria a fost înființată de medicul francez Philippe Pinel[2] în 1790, p. 21. În sec. al 20-lea, psihiatrul german Emil Kraepelin[3] a înființat Psihiatria științifică modernă, p. 21. Și în timp ce Freud vedea bolile mentale ca traume dobândite, Kraepelin le vede ca fiind boli genetice, p. 21.

Un bolnav de sifilis cu probleme de vorbire, dar care înțelegea bine limba, p. 22. Pierre Paul Broca[4] a ajuns la concluzia că vorbim cu emisfera stângă, p. 22-23. Pe când Carl Wernicke[5] a înțeles că înțelegerea și exprimarea sunt procesate separat, iar ele sunt interconectate printr-o punte numită fasciculul arcuat, p. 23.

Creierul nu are receptori pentru durere, p. 25. Pata Golgi a fost descoperită în 1873 de Camillo Golgi[6], p. 26. Santiago Ramón y Cajal[7] a studiat celulele izolate, p. 27. Neuronii comunică prin electricitate, p. 30, pentru că fiecare neuron e o baterie minusculă, care înmagazinează electricitate, p. 30.

Avem în jur de 21. 000 de gene, iar aproape jumătate din ele sunt exprimate în creier, adică sunt active în creier, p. 37. Franz Josef Kallmann[8] considera că schizofrenia e moștenită, p. 39. La fel și autismul e moștenit genetic, p. 40. Demența frontotemporală, p. 46, sau boala Pick apare atunci când sunt afectați lobii frontali și temporali ai creierului[9]. „Bolile psihice…se datorează unor anormalități ale creierului”, p. 47. Avem nevoie de interacțiune socială pentru a ne păstra creierul sănătos, p. 50.

Uta Frith[10] și-a pus problema de ce autiștii nu pot comunica foarte bine, p. 52; autiștii nu disting mișcarea biologică, p. 53; nu pot să înțeleagă expresiile feței, p. 54; se uită mai degrabă la gura și nu la ochii omului din fața lor, p. 54-55. Înainte de vârsta de doi ani, dimensiunile capului unui copil autist sunt mai mari decât ale unui copil normal, p. 58. Iar la copiii autiști se dezvoltă mai repede emoțiile, p. 58.

În anii 1940, Leo Kanner și Hans Asperger descoperă autismul. Primul era în USA, al doilea în Austria, p. 59. Paul Eugen Bleuler[11], psihiatru elvețian, a inventat termenii autism și schizofrenie, p. 59. Trăsăturile autismului în copilărie: dorința puternică de a fi singur, nu îi place să se schimbe lucrurile din jurul lui, are o anume abilitate creativă, p. 60. Scriitoarea austriacă Elfriede Jelinek[12], care a primit Nobelul pentru Literatură în 2004, a avut o formă ușoară de autism, p. 60. Ed. Polirom i-a publicat 4 romane: Pianista, Exclușii, Amantele, Lăcomie[13].

Bruno Bettelheim[14] a popularizat sintagma „mamă frigider” pentru mama cu copil autist, pentru că nu și-a iubit copilul și de aceea s-a născut autist, p. 61-62. Însă astăzi se consideră că autismul are baze genetice și nu afective, p. 62.

Erin McKinney, care este autistă, spune că simte zgomotos totul. Simte zgomotele și atingerile în mod amplificat. Și este copleșită de tot ceea ce trăiește, p. 63. E interesată de nuanțe, p. 64.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Eric_Kandel.

[2] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Philippe_Pinel.

[3] Emil Wilhelm Georg Magnus Kraepelin: https://en.wikipedia.org/wiki/Emil_Kraepelin.

[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Broca.

[5] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Carl_Wernicke.

[6] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Camillo_Golgi.

[7] Idem: https://es.wikipedia.org/wiki/Santiago_Ramón_y_Cajal.

[8] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Franz_Josef_Kallmann.

[9] Cf. https://www.sfatulmedicului.ro/Boala-Alzheimer-si-alte-boli-degenerative/dementa-frontotemporala-sau-boala-pick_9555.

[10] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Uta_Frith.

[11] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Eugen_Bleuler.

[12] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Elfriede_Jelinek. [13] Ibidem.

[14] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Bruno_Bettelheim.

Deconstructiviștii

John D. Caputo și Gianni Vattimo, După moartea lui Dumnezeu, cu o postfață de Gabriel Vanahian și trad. din lb. engl. de Cristian Cercel, Ed. Curtea Veche, București, 2008, 255 p.

„Colapsul” Creștinătății?, p. 18. Bonhoeffer e văzut ca „un precursor al teologilor morții lui Dumnezeu”, p. 19. Alături de Kierkegaard, p. 19.

Vattimo[1] începe în p. 43. În engleză, cartea a apărut în 2006: John D. Caputo and Gianni Vattimo After the Death of God, edited by Jeffrey W. Robbins, Pub. Columbia University Press, 2006[2].

Vattimo crede că Heidegger nu l-a citit niciodată pe Wittgenstein, p. 51. Iisus Domnul văzut ca „agent al interpretării”, p. 52. Și Vattimo spune: „sunt sigur că Dumnezeu m-a creat”, iar „a elimina Biblia înseamnă…a elimina sensul” lumii, p. 54.

„Iubirea este prezența lui Dumnezeu”, p. 66. În p. 67 se termină partea lui Vattimo și începe partea lui Caputo[3] în p. 68. A citat cartea lui Slavoj Žižek[4] în p. 70, n. 2. E vorba de The Fragile Absolute. Or, Why the Christian Legacy is Worth Fighting For? Are 182 de p. în ed. 2001 de la Verso. Am făcut rost de ea.

De la Caputo am găsit The Weakness of God: A Theology of the Event. Are 430 de p. în ed. 2006.

Caputo este romano-catolic și italian, ca și Vattimo, p. 104. „Creștinismul înseamnă iubire și, implicit, ospitalitate și pluralism”, p. 114. Caputo greșește, bineînțeles, atunci când afirmă că Iisus a vrut să înnoiască iudaismul, pentru că nu a avut nicio intenție să inițieze o nouă religie, p. 115. Pentru că El Și-a întemeiat Biserica Sa, El fiind împlinirea Vechiului Testament.

Din p. 127 începe un dialog cu Vattimo. Iar Vattimo spune inepția, că „dacă Dumnezeu a devenit om, El ar fi putut deveni și o pisică sacră ori o vacă sacră”, p. 143. Însă El S-a întrupat pentru mântuirea noastră, a oamenilor, și nu a animalelor.

Abdelwahab Meddeb, The Malady of Islam, p. 146[5]. În care a spus că fundamentalismul este boala Islamului, p. 146. Motivele ideologice ale războiului, p. 147. Vattimo devalorizează adevărul în detrimentul moralei, a eticii și a carității, p. 149.

De la p. 157 un dialog cu Caputo. Democrația care va veni, p. 167, e o nădejde căreia nu îi cunoaștem întruparea concretă. Derrida[6] era un om de stânga, care se opunea iluminismului, p. 179. Derrida nu accepta ideea de postmodernitate, el considerându-se un gânditor modern, p. 180.

„Nu există niciun răspuns nonpericulos la întrebări serioase”, p. 182. Caputo spune că și-a găsit vocea personală în 1984, p. 184. Nu pot fi de acord cu afirmația lui, cum că Creștinismul este „o știință ori o practică evreiască”, p. 190. Pentru că Dumnezeu nu S-a revelat pe Sine în termeni evreiești, după mentalitatea lor, ci El i-a învățat pe evrei să gândească ca El.

Însă sunt de acord cu faptul că „rațiunea este profund structurată de credință”, p. 193. „Sunt izbit de faptul că teologii au [un] ceva al lor, ce filosofii nu [l-]au”, p. 195. „Pentru mine, numele lui Dumnezeu este în față…și el este indecidabil”, p. 197.

E citată în p. 197, la subsol: Jacques Derrida, Spectrele lui Marx, Editura Polirom, București, 1999. Am ediția Routledge din 1994, 258 p. PDF.

„mi-e silă să fac previziuni. Pentru mine, adevăratul viitor e de neprevăzut”, p. 211. Însă autorul vrea o Împărăție a lui Dumnezeu pe pământ, p. 212, una care să îi înglobeze pe toți precum economia de piață.

Postfața lui Vahanian începe în p. 217. „Deconstrucția este o chestiune de cuvinte”, p. 219, și ea „se ocupă cu mituri și ficțiuni”, p. 220. Vede dicționarul ca pe un mausoleu, p. 220, când pentru mine dicționarul reprezintă țara limbii, care e mereu vie.

La final e indicele, apoi cuprinsul.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Gianni_Vattimo. [2] Ibidem.

[3] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/John_D._Caputo.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Slavoj_Žižek.

[5] Poate fi citită aici: https://archive.org/details/maladyofislam0000medd/page/n5/mode/2up.

[6] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jacques_Derrida.