Mai întâi trebuie să îmbrățișezi

Fiecare zi e una teologică. Trebuie numai să învățăm profunzimea ei.

Nu schimba direcția, ci viteza spre Împărăția lui Dumnezeu!

*

Rev. Ortodoxia, seria a II-a, anul X, nr. IV, octombrie-decembrie, 2018, București, 270 p.

Dr. Monah Miron (Laurențiu Mihai) Pătrău, Epistole canonice ale Patriarhului Fotie. Considerații și evaluări, p. 150-170.

„Gândirea canonică autentică ortodoxă e aceea care evită atât rigorismul absolut, ce încearcă să impună cu orice preț norme canonice, atunci când împrejurările pentru care au fost date nu mai există, cât și ispita de a relativiza canoanele, reformându-le la nesfârșit”, p. 151.

Sfântul Fotios cel Mare și-a trăit ultimii săi ani de viață în exil, adică perioada dintre 886-893/894, pe o insulă, complet izolat, în Mănăstirea Vordonos, p. 154. Unde a adormit pe data de 6 sau 9 februarie 893/894, p. 155.

Sfântul Fotios cel Mare, referindu-se la Botezul pruncilor, spune: „Biserica nu îl împiedică să primească dumnezeiescul har al Botezului pe cel aflat la vârsta la care mintea sa este necoaptă, chiar dacă când crește, prin libera sa voință, unul va urma o viață însemnată, altul una păcătoasă. Fiindcă, viitorul fiindu-ne necunoscut, este absurd să nu primească temelii bune și puternice cel care va avea puterea să construiască pe ele casa vieții sale” duhovnicești, p. 165, n. 78. Citat din Epistole, vol. 13, Tessalonic, 2007, p. 223.

Într-un alt răspuns teologic al său, Sfântul Fotios a arătat cu exemple nominale, că deși Episcopii eretici au fost condamnați, cei pe care ei i-au hirotonit nu au fost caterisiți, p. 167-168. Și exemplele sunt Pavlos din Samosata, Nestorios al Constantinopolului, Petros Mongos etc.

*

Rev. Studii Teologice, seria a III-a, anul XI, nr. 2, aprilie-iunie, 2015, București, 301 p + 2 (cu prezentarea autorilor în limba engleză).

Mihail Qaramah, „Rugăciunea punerii-înainte” din rânduiala Proscomidiei bizantine, p. 229-270[1].

Se găsește în Codex Barberini Gr. 336, p. 230, și redă textul ei în limba greacă, p. 230-231.

În vechime, Proscomidia a fost săvârșită și de către Diaconi, p. 250.

Și încheie prin a spune că Preoții nu trebuie să binecuvinteze cu mâna punerea-înainte a Darurilor, ci numai să arate către ea, p. 267.

*

Asceza e gradul nostru de oboseală. E oboseala pe care o unim cu slava lui Dumnezeu spre mântuirea noastră.

Oamenii sunt atenți la tine și când nu vor. Și tot ceea ce le spui tu nu le rămâne indiferent.


[1] Se poate downloada de aici: https://www.academia.edu/39140723/_Rugăciunea_punerii-înainte_din_rânduiala_Proscomidiei_bizantine.

Rev. Ortodoxia, nr. 1, 2019

Rev. Ortodoxia, seria a II-a, anul XI, nr. 1, ianuarie-martie 2019, București, 280 p.

*

Drd. Mihai Răducă, în studiul Slujirea Dumnezeieștii Liturghii cu mai multe potire: samavolnicie liturgică sau necesitate practică fundamentată istoric? Răspuns la o teologumenă, p. 66-82, aduce multe mărturii patristice care atestă faptul că în vechime „săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii cu mai multe potire și mai multe discuri nu constituia cazuri izolate, ci o practică bizantină absolut obișnuită, care, mai ales la Liturghia arhierească, era chiar normativă. De ce atunci ea a dispărut în epoca post-bizantină? Se pare că dispariția ei a fost condiționată de instalarea practicii împărtășirii rare și a tendinței generale de a micșora dimensiunea bisericilor”, p. 77.

ÎPS Ilarion Alfeev [Иларион Алфеев][1] susține că „slujirea încă de la început[ul Dumnezeieștii Liturghii] cu mai multe potire este justificată acolo unde nevoia practică o cere”, p. 81. Adică acolo unde sunt mulți credincioși care se împărtășesc.

*

Ierom. Prof. [Dr.] Maximos Constas, în „Maria a salutat pe Elisabeta” (Luca 1, 40). Mărturisirea lui Hristos în lumea contemporană, p. 242-251, afirmă faptul că Preacurata Stăpână a călătorit spre Sfânta Elisavet „în jur de 80-100 mile [128-160 km, cf. n. traducătorului, a lui Ștefan Voronca, p. 246, n. 10], care cerea o călătorie de aproximativ 4-5 zile”, p. 246.

„Elisabeta aude prima glasul, dar Ioan [din pântecele ei] simte harul; ea a auzit glasuri omenești, el a înțeles o taină. Femeia a văzut femeia, pruncul a văzut Pruncul. Femeia a schimbat graiuri, copiii au comunicat în tăcere”, p. 247.

„viața Duhului din voi va trezi și va aprinde viața Duhului din ceilalți”, p. 249.


[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ilarion_Alfeiev.

O carte de predici și un album despre satul românesc

Sfânta Cuvioasă Parascheva. Cele mai frumoase predici, vol. îngrijit de Marius Vasileanu, Ed. Lumea credinței, București, 2019, 128 p., format mic.

*

Arhim. Grigore Băbuș (adormit pe 7 februrie 2007)[1]: incendiul din 1888 nu a mistuit Sfintele sale Moaște, p. 16.

Pr. Nicolae Bordașiu: Vasile Lupu a dat 260 de pungi de galbeni pe Sfintele Moaște ale Sfintei Paraschevi, p. 34, și încă 300 pentru ca să le ducă la Iași, p. 34-35.

Pr. Ion Buga: „Fiecare sfânt este un geniu în sfințenie”, p. 47.

Pr. Vasile Gordon: Sfânta Paraschevi „este… frumusețea care nu se ofilește niciodată”, p. 59.

Pr. Constantin Necula: „Să păstrați în inima frățiilor voastre o strană goală, ca să poată intra Cuvioasa Parascheva să stea la Sfânta Liturghie împreună cu noi!”, p. 91.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigorie_Băbuș.

 *

Satul românesc. Factor de coeziune și unitate națională. Incursiune literară, ed. a II-a revizuită, Ed. Basilica, București, 2019, 218 p. Cu fotografii ample și poeme din lirica națională.

*

Singurul text teologic al albumului de fotografii e al Patriarhului Daniel Ciobotea, intitulat: Satul românesc astăzi: între suferință și speranță, p. 5-9. Un text prezentat public în 12 noiembrie 2018, cf. n. *, p. 5.

„Deși adevărații țărani muncesc din zori și până în noapte, în multe sate din România se practică o agricultură de subzistență, adică de supraviețuire, iar unele sate sunt depopulate și chiar abandonate, încât dispar încet de pe harta României”, p. 6.

Peste 8, 5 milioane de români trăiesc la sat, iar 30% din populația țării noastre se ocupă cu agricultura, p. 7.

„Natura trebuie mereu cultivată cu responsabilitate, ca fiind dar al lui Dumnezeu, pentru noi și pentru generațiile viitoare”, p. 9.

Dumnezeu în adunarea Sfinților Săi

† Irineu [Pop][1], Arhiepiscop al Alba Iuliei, Dumnezeu în adunarea Sfinților Săi. Predici la sărbătorile de peste an, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2018, 403 p.

*

În același format îngrijit și cu foaie lucioasă ca și primul volum prezentat, dar fără note de subsol.

Numără subordinațianist persoanele Treimii, numind pe Duhul „a treia” persoană a Treimii, p. 27, deși Ele sunt veșnice și fără de început, neexistând anterioritate și posterioritate în Treime. Pentru că nu există „prima”, „a doua” și „a treia” persoană în Treime, pentru că toate trei sunt egale și fără de început, neexistând una înaintea celeilalte, deși Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt.

„Suntem chemați…să strălucim ca locașuri ale Sfintei Treimi”, p. 39.

„Iisus Hristos…[este] răspuns[ul] la toate problemele noastre și la dorințele noastre nobile”, p. 70.

Nefericita sintagmă „lumina taborică”, p. 75. Pentru că lumina lui Dumnezeu nu iese din Tabor, ci s-a văzut pe Tabor, dar se poate vedea oriunde.

Autorul afirmă în mod eretic că Apostolii au văzut, ajutați de lumina lui Dumnezeu, „cu ochii lor trupești lumina necreată a Dumnezeirii”, p. 77, când Apostolii, pe Tabor, au văzut în mod extatic, cu ochii sufletului și nu ai trupului, lumina necreată a Dumnezeului nostru treimic. După care, în p. 79, mărturisește adevărul, spunând: „aceasta [vederea mistică] nu e o vedere tangibilă [, trupească], ci o vedere plină de har și sfântă a minților curate”.

Televizorul, idolul din casele noastre, p. 88.

Se repetă povestiri din prima carte de predici.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul a adormit la 47 de ani, pe 5 august 1960, p. 203. Și Sfintele sale Moaște au fost descoperite pe 8 august 1980, p. 203. Și de pe 15 august 1980, puse în raclă, Sfintele sale Moaște sunt în Biserica Mănăstirii Hozeva, p. 203.

„românul ortodox dezbrăcat de Ortodoxie încetează să mai existe ca român”, p. 211. Un mare adevăr, observabil în ființa celor care apostaziază!

Predica dedicată Sfântului Irineos [Εἰρηναῖος] de Lyon[2] e între p. 215-221.

„Nu se poate concepe virtute religioasă fără dragoste dumnezeiască”, p. 280.

„Preoții sunt datori să aducă la Hristos și în staulul Bisericii pe cei păcătoși spre a fi iertați, pe cei disperați spre a fi mângâiați, pe cei nevoiași spre a fi ajutați. O preoție care nu-i mistuită de focul misionar al luminării și îmbunătățirii sufletelor și de progresul moral al credincioșilor, nu este preoție. Ca slujire a lui Dumnezeu, preoția nu poate fi inactivă, neglijentă sau fals evlavioasă”, p. 302-303.

„Preoția nu este un funcționărism, ci este apostolie, este jertfă”, p. 308.

„Preotul, din momentul Hirotoniei, nu-și mai aparține. I s-a dăruit lui Hristos, în mod liber, trup și suflet, pentru totdeauna. De aceea, el nu poate fi întocmai ca ceilalți oameni. El este în lume, dar nu e al lumii. Într-un mod special și unic, preotul este al lui Hristos”, p. 310.

„Prin Taina Cununiei se sfințește legătura celor doi soți în vederea scopului suprem: desăvârșirea în iubire, raporturile dintre bărbat și femeie fiind, în primul rând, de ordin spiritual, nu doar biologic”, p. 316.

„Căsătoria este prima școală a iubirii și a luptei creștine. Ea presupune jertfirea de sine, lepădarea de sine”, p. 325.

„Dumnezeu vrea să ne bucurăm de această lume făcută pentru noi, dar nu vrea să devenim atât de atașați de lucrurile lumii, îngreunați de ele, încât să neglijăm viața veșnică”, p. 342.

„Mirungerea constituie Rusaliile noastre personale, Cincizecimea noastră perpetuă”, p. 372. Care se actualizează în viața noastră mistică. Pentru că simțirile, luminările și vederile noastre dumnezeiești sunt o actualizare a Cincizecimii noastre personale, trăită liturgic imediat după Botezul nostru.

„După Mirungere, copilului i se taie părul în chipul crucii, aceasta însemnând expresia recunoștinței sale, care a primit o bogăție de binecuvântări prin Sfintele Taine ale Botezului și Mirungerii. Neavând altceva să dea lui Dumnezeu în schimb, el oferă o parte din părul său, care este simbolul puterii sale. Prin urmare, copilul promite să-L slujească pe Dumnezeu cu toată puterea sa, promite să trăiască o viață de dăruire și jertfă. Botezat și miruit, noul creștin primește, apoi, Sfânta Euharistie care este «hrană a vieții veșnice», cum o numește Sfântul Ignatie Teoforul”, p. 389.

„Pecetea Duhului Sfânt ne pregătește pentru lupta duhovnicească ce urmează după Botezul nostru”, p. 391.

Autorul a fost mult mai personal în acest al doilea volum, însă deloc confesiv. Iar lipsa de confesiune ține la distanță auditoriul.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Irineu_Pop.

[2] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Irenaeus.

Vestirea Evangheliei mântuirii

† Irineu [Pop], Arhiepiscop al Alba Iuliei, Vestirea Evangheliei mântuirii. Predici la duminicile de peste an, ed. a 2-a, revizuită, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2018, 496 p.

*

Foaie lucioasă, editare foarte bună, dar nicio notă de subsol. Deși autorul[1] e cadru universitar…Cartea e formată, pe lângă predicile din duminici și din praznice, și din predici ocazionale.

Cuvântul înainte al autorului, p. 5-8. Și cartea cuprinde 94 de predici și cuvântări, p. 8.

Prima predică a cărții începe în p. 11 și e la Paști. Autorul pune citatele între ghilimele în text, dar nu le citează la subsol. De ce? Era atât de simplu! Necitând sursele încurajăm plagiatul peren. Singurele precizări textuale sunt ale versetelor, indicate în text între paranteze drepte.

„Sfântul Toma a făcut proba palpabilă a Învierii, în locul nostru, încât nu ne rămâne decât să credem în dumnezeirea Lui”, p. 27.

Puterea credinței îl „ajută și înnobilează”, p. 29, pe om. Viața Sfinților în veșnicie „va fi o duminică fără sfârșit”, p. 60. Adică o sărbătoare, o prăznuire continuă. Căci viețile Sfinților sunt „cea mai ideală școală a caracterelor”, p. 83. A caracterelor profund umane.

Cuvântul preferat al lui Dumnezeu este Vino!, p. 86. Pentru că El ne cheamă pe toți la Sine, la comuniunea veșnică cu El. Și întreaga Scriptură poate fi rezumată în acest Vino! al lui Dumnezeu, p. 86, pe care ni-l adresează nouă.

Dumnezeu „Își ține [mereu] brațele deschise ca să ne primească”, p. 94.

„Strămoșii noștri își arătau greutatea vieții în mâinile lor bătătorite. Noi o arătăm în frunțile noastre încrețite”, p. 116.

„Credința, prin puterea ei formidabilă, ajută și regenerează”, p. 119.

„Creștinii care au tulburări spirituale au nevoie să audă cuvinte de încurajare”, p. 128.

„Poate că uneori ne simțim abandonați, dar nu vom fi niciodată părăsiți”, p. 130, de către Dumnezeu.

Domnul „a venit pentru păcătoși, pentru ca ei să se îndrepte”, p. 203. Pentru ca ei să trăiască o viață evlavioasă, o viață cu Dumnezeu.

„Atunci, [la Judecata lui Dumnezeu], vom fi demascați în fața tuturor”, p. 287.

„Biserica este Împărăția cerurilor pe pământ, care strălucește oamenilor prin cuvântul, faptele și prezența lui Hristos”, p. 298.

Deghizarea dușmanului spiritual, p. 316.

„nu există odihnă fără osteneală și nici biruință fără luptă”, p. 354.

Ultima predică se termină în p. 485.

Mi-au lipsit notele de subsol. Orice carte de predici trebuie să aibă note bogate și date despre când a fost scrisă și rostită fiecare predică. Pentru că astfel comunici în mod prietenește și onest cu publicul cititor.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Irineu_Pop.

Rev. Glasul Bisericii, nr. 1-6, 2017

Rev. Glasul Bisericii, anul LXXVI (2017), nr. 1-6 (ianuarie-iunie), București, 391 p.

*

Patriarhul Daniel Ciobotea, Pictura bizantină – expresie liturgică vizuală a credinței ortodoxe și a vieților sfinților, p. 13-16.

„iconografia ortodoxă este teologie în imagini și culori”, p. 14. Și ea nu este „o artă naturalistă…ci arta realităților transfigurate” de lumina lui Dumnezeu, p. 14.

*

În Pastorala Sfântului Sinod din 2017, de la Duminica Ortodoxiei, se spune că „omul este icoana vie făcută de Dumnezeu după chipul Fiului Său”, p. 23. Pe când în pastorala sa de Paști, din 2017, Patriarhul Daniel amintește că Sfinții Protopărinți Adam și Eva, în Icoana Învierii Domnului, sunt pictați fără aureole, p. 30. Numai că aceasta e o eroare gravă a iconografilor recenți la această icoană fundamentală a Bisericii. Pentru că în Icoana autentică a Învierii Domnului sau a Coborârii Sale la Iad ei sunt pictați cu aureole, iar în Slujbele Bisericii ei sunt pomeniți ca Sfinții Protopărinți ai neamului omenesc, pe care Domnul i-a scos din Iad în ziua învierii Sale din morți. Așa că nu pot fi pictați Sfinții Protopărinți Adam și Eva fără aureole, pe când ceilalți Sfinți ai Vechiului Testament să fie pictați cu aureole, pentru că toți Sfinții lui Dumnezeu în Ortodoxie sunt pictați cu aureole. Falsificarea Icoanelor Bisericii ține de neștiință crasă teologică sau de răutate ideologică. Pentru că Sfinții Iconari ai Bisericii, ca și Sfinții Imnografi ai Bisericii, sunt foarte atenți la detaliile teologice, atâta timp cât sunt foarte profunzi teologi ai Bisericii.

*

PS Ambrozie Meleacă în pastorala sa de Paști, din 2017, referindu-se la căsătoriile homosexuale, afirmă faptul că ele sunt inadmisibile. Pentru că nu putem legifera o stare de păcat ca pe o normalitate, p. 87. Și tot în aceeași scriere, autorul spune că „a fi creștin ortodox nu este o rușine, ci cea mai mare cinste pe care o poate avea persoana umană”, p. 89.

*

Pr. Dr. Florin Șerbănescu, O falsă dilemă: biserici mari sau biserici mici? Biserici adaptate la funcțiuni!, p. 99-110. Și el e de părere că „o lungime de circa 30 [de] metri este corespunzătoare unei biserici destul de mari”, p. 101. În timpul stăpânirii otomane, Țările Române au avut interdicția de a ridica Biserici de mari dimensiuni, p. 102. Fapt pentru care avem din acea perioadă Biserici „în general de mici dimensiuni, cu cupole joase, fără turle, cu nivelul de călcare coborât chiar sub nivelul terenului din jur (adică semiîngropate)”, p. 102.

*

Pr. Conf. Dr. Petre Comșa, Folosirea operei Sfântului Ioan Gură de Aur în propovăduire, p. 111-119. Amintește de Catehezele baptismale și maritale ale Sfântului Ioannis în traducerea Părintelui Marcel Hancheș, cf. p. 112, n. 6 și 7. Care a făcut o traducere atentă și plină de înțelegere duhovnicească. Însă autorul consideră că a avea „o minte firească” e altceva decât a avea „o minte duhovnicească”, p. 114. Însă a avea o minte potrivit firii sau firească înseamnă a avea o minte duhovnicească. Pentru că omul a fost creat de Dumnezeu duhovnicesc, plin de har și a fi duhovnicesc e starea firească a omului. Starea nefirească a lui e cea în care omul e plin de patimi. Așadar, a avea minte trupească înseamnă a avea o minte nefirească, păcătoasă, nerațională. Pe când a avea o minte firească înseamnă a avea o minte rațională, nepătimașă, o minte duhovnicească.

Nevoia de a predica și despre teologia Apostolului zilei, p. 116.

*

Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Dimensiunea apofatică a icoanei ortodoxe, p. 267-276.

Cultul Sfintelor Icoane „a facilitat și stimulat elaborarea unei teologii a persoanei, a persoanei integrate în comuniune”, p. 269.

„aspectul pnevmatic [al icoanei]  dezvăluie și învăluie tainica legătură dintre orice icoană și prototipul ei, care se află în cer”, p. 271.

„Tot ceea ce este mai bun, mai curat, mai luminos și mai netrecător în om se arată în icoana ortodoxă, revelatoarea umanului pnevmatizat și îndumnezeit”, p. 273.

În p. 275 autorul folosește sintagma „lumina taborică”. Care este o sintagmă nefericită, ce induce ideea că lumina dumnezeiască „e legată” cumva de Tabor. Însă slava lui Dumnezeu a fost și va fi văzută extatic oriunde Dumnezeu dorește să Se reveleze celor credincioși Lui. De aceea nu poate fi numită „taborică”.

Iisus Hristos Pantocratorul ne vorbește despre El ca Învățător și Arhiereu al nostru, p. 276, dar și ca „Împărat al veacurilor sau al istoriei, dar și al veșniciei, al veșniciei divine, Care irumpe acum și aici, sfințind și deschizând timpul spre orizontul infinit al eternității. De aceea, icoana poate fi considerată un chip al eternității, când Hristos va fi totul în toate”, p. 276.

*

Între p. 327-330 avem mesajul Patriarhului Daniel Ciobotea din 2016 despre Sfântul și Marele Sinod din Creta. Numit: Un pas important în practica sinodalității ortodoxe universale – Semnificația liturgică, pastorală și misionară a Sinodului din Creta.

„nu se poate realiza comuniunea euharistică fără mărturisirea împreună a dreptei credințe”, p. 327.

„Sfântul și Marele Sinod din Creta a fost un eveniment major al Ortodoxiei, care…a dezbătut, amendat și aprobat documente semnificative pentru viața și misiunea Bisericii Ortodoxe”, p. 328.

Rev. Glasul Bisericii, nr. 7-12, 2017

Rev. Glasul Bisericii, anul LXXVI (2017), nr. 7-12 (iulie-decembrie), București, 505 p.

*

Pastorala Sfântului Sinod din 2017 începe în p. 237. Și în ea se amintește decretul 410, din 28 octombrie 1959, „care a dat o grea lovitură vieții monahale prin desființarea multor mănăstiri și schituri și prin reducerea semnificativă a numărului monahilor și monahiilor în cele lăsate să funcționeze”, p. 241.

„peste 2.000 de preoți ortodocși…au fost arestați și anchetați, aruncați în închisori sau trimiși la muncă forțată și de exterminare la Canalul Dunăre-Marea Neagră, [iar] câțiva chiar [au fost] deportați în Siberia, [pentru că au fost] considerați periculoși pentru noul regim”, p. 241.

La Târgșor era închisoare pentru copii și tineri, pe când la Mislea era una pentru femei, p. 242. Ambele sunt în jud. Prahova.

*

Pr. Conf. Dr. Gheorghe Holbea, Transfigurarea suferinței în temnițele comuniste. Mărturii, p. 265-286.

„comunismul a rămas în istorie drept ideologia modernă care a provocat cea mai mare suferință” în lume, p. 267. Căci el a militat pentru „abolirea proprietății private…[și] a pus bazele unei guvernări care a atentat la siguranța socială și s-a manifestat prin despotism, crimă, suferință și persecuții”, p. 267-268.

„Partidul Comunist din România a preluat și a implementat modelul sovietic de penitenciar, celebrul gulag, mai ales pentru deținuții politici, organizând 44 de închisori și 72 de lagăre de muncă silnică”, p. 268-269. Și aceste închisori „ale gulagului românesc au fost împărțite în: penitenciare de anchetă (Rahova, Malmaison și Uranus), penitenciare de tranzit (Jilava și Văcărești), închisori pentru femei (Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc și Dumbrăveni), locuri de detenție pentru minori (Târgșor, Mărgineni și Cluj), locuri de detenție pentru deținuții bolnavi (spitalele Târgu Ocna și Văcărești), lagăre de muncă silnică (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Valea Neagră-Peninsula, Poarta Albă, Salcia, Periprava, Constanța, Midia, Capul Midia, Cernavodă și Balta Brăilei), lagăre de reeducare (Suceava, Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Târgșor, Brașov, Ocnele Mari, Peninsula) și lagăre de exterminare (Sighet, Râmnicu Sărat, Galați, Aiud, Craiova, Brașov, Oradea și Pitești)”, p. 269.

Autocritica, p. 270.

„Comunismul este o caricatură a istoriei, care imită și maimuțărește Biserica, încercând să o sfideze și să o blameze”, p. 271. Însă comunismul a fost „o încercare pe care Dumnezeu a dat-o poporului român nu pentru a-i slăbi credința, ci, dimpotrivă, pentru a o pune în valoare”, p. 272.

„Nu există libertate în rău. Toate formele de manifestare a libertății sunt valoroase numai în Adevăr”, p. 273-274.

Trebuie să le arătăm oamenilor că îi iubim, p. 280, n. 48. Părintele Gherasim Iscu, Starețul Mănăstirii Tismana, p. 281. A murit la Târgu Ocna pe 26 decembrie 1951, p. 282.

*

Pr. Nicolae Bordașiu, Mărturisitori creștini în temnițele comuniste, p. 287-293.

„Acolo, la Pitești, era cu adevărat iad. Într-o zi, de Florii, când se serba Intrarea Domnului în Ierusalim, au primit ordin să se dezbrace de toate hainele și pe un măgar să meargă Iisus prefigurat de teologul Roman Braga. Și întreg alaiul a trebuit, sub lovituri cu cozi de mătură, papuci de lemn, urlete și răcnete, să treacă pe coridorul închisorii, prin fața celulelor, de unde toți erau obligați să-l scuipe și să-l batjocorească pe cel călare pe măgar, pe teologul Roman Braga. Și acest fapt nu l-a putut uita niciodată. Mi l-a spus cu durere, ca într-o tristă spovedanie”, p. 291-292.

*

Textelor preluate în revistă li se indică sursa online. E pentru prima oară când observ acest lucru. Adaptare la realitate.

*

Sfântul Cuvios Pafnutie (Pârvu Zugravul) a trăit între 1657-1735, p. 411. Proclamarea solemnă a canonizării s-a făcut la Mănăstirea Robaia, în jud. Argeș, pe 6 august 2017, p. 413. Și e pomenit pe 7 august, p. 414. Tomosul sinodal al canonizării e publicat între p. 417-419.

*

Interviul televizat al Patriarhului Daniel Ciobotea, la 10 ani de Patriarhat, realizat cu Andrei Victor Dochia, a fost transcris între p. 443-464. Și poartă titlul: Slujirea Bisericii – jertfelnicie și bucurie. El a fost revăzut de autor în ianuarie 2018. Inițial a fost difuzat la TV pe 24 decembrie 2017, cf. p. 443, n. *.

„o biserică mai intensă în sufletele oamenilor”, p. 445.

Patriarhul Daniel a afirmat aici că sintagma „mântuirea neamului” îl folosește pe mântuire nu în sens teologic, ci patriotic, p. 445. Însă mântuirea reală e doar în sens teologic. Căci atunci când Dumnezeu mântuie poporul într-un război sau într-o calamitate sau de-a lungul timpului e tot mântuire teologică. Scăparea lui Israil din Egiptos a fost o mântuire teologică și nu națională, lucru subliniat de multe ori în Dumnezeiasca Scriptură. Căci nu există decât mântuire teologică, adică mântuire de la Dumnezeu. Căci El e Cel ce ne mântuie.

„Noi rămânem oamenii Bisericii chiar și atunci când cooperăm cu statul. Și statul are autonomia lui: este neutru din punct de vedere religios, dar nu este indiferent” religios, p. 447.

„dacă ne întărim în credință, suportăm criticile”, p. 449.

„65% din salariul unui profesor de liceu este sprijinul financiar pe care îl dă statul român unui preot de la noi”, p. 455.

„Și aici aș dori să subliniez un aspect alarmant, și anume că preoții noștri din mediul rural, din satele îmbătrânite, unde trăiesc mai mult persoane vârstnice decât tineri, sunt aproape muritori de foame”, p. 455.

„secularizarea sufletelor”, p. 456.

„este nevoie să arătăm că putem fi ortodocși fără să fim fanatici”, p. 459.

*

PS Timotei Aioanei a publicat în 2017 o carte despre Părintele Benedict Ghiuș, p. 481.

Pr. Dima Adrian a publicat tot în 2017 o monografie a Bisericii din Dobreni, jud. Giurgiu, p. 502.