Categorie: Fișe de lectură

Ion D.[ esideriu] Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, introd. de Eugen Simion, Ed. Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013, 1268 p.

*

Ca Profesor „mă rătăcesc între miile de sarcini ca într‑o pădure dușmană și rea. În tinerețe credeam că a fi dascăl înseamnă a crește oameni”, p. 16. Dar trebuie să mai faci și multă muncă de birou.

Totul se reduce la frica și la lupta pentru existență, p. 16. Marxistul este „cea mai fantastică lichea intelectuală”, p. 18. Dorea o literatură filosofică, una care să răspundă la mari întrebări existențiale, p. 18. Una cu adevăruri adânci și veșnice și scrisă concentrat și profund, p. 18.

Actorii trebuie să aibă adâncime, pentru că actoria de una singură e superficială și goală, p. 18-19. Nu mai e lăsat să fie Diriginte la clasa lui și el înțelege adevărul din spatele gestului prostesc: „Sunt aprioric suspect. Iată un principiu fundamental al marxismului: omul e în general necinstit. Totul e să‑l controlezi și să‑l dirijezi”, p. 19. Atitudinile acestea sunt vii și astăzi peste tot în societatea noastră.

Și i s-a părut inutil, pe drept, să îi dea replica, pentru că „e ca și când aș strica uleiul de candelă pentru hrana câinilor”, p. 19. În bucuria din ochii copiilor a simțit „ceva ce era aproape de sublim și de credință”, p. 20. Însă, după ce buna Învățătoare „plânge și de bucurie și de bătrânețe”, p. 20, cu elevii ei, intră Directoarea, pe care autorul o vede „ca pe un aparat muieresc mânat de hormoni ideologici”, p. 20. „I‑am spus azi: după experiența mea, un comunist este sau lichea, sau prost, sau naiv, sau timorat, sau are ceva complexe de inferioritate pe care le compensează  prin lozinci. Nu m‑a contrazis. A zâmbit însă”, p. 24-25.

Era invadat de „indiferența apatică”, p. 25. Simțea cum istoria tace cumplit în jurul lui, p. 25. Pentru că România nu era lăsată să fie ea însăși. Și-a visat tatăl, p. 25. Cine erau denunțători dintre Profesori, p. 26.

„somnolez”, p. 28; „dramele se consumă în familie”, p. 30; „Omul acesta mi‑a făcut cel mai mare rău – mă uit la el și mi‑e milă. Nu de el, ci de mine și de toți cei care îndurăm, azi, nevinovați. Cunosc în schimb beatitudinea simplă a iertării creștinești. Mă doare faptul că nu văd în el nicăieri semnele remușcării sau ale rușinii”, p. 34-35.

Îl considera pe Enescu „un șiret meschin și fricos”, dar îi aprecia muzica, p. 36. „În fond, lașitatea, prostia și frica oamenilor nu le‑au creat comuniștii. Vechea societate aranjase un fel comod și discret în care defectele structurale ale oamenilor se strecurau, anonime și inofensive (în parte). Azi, ele se desfășoară în omnipotența lor totală. Dar servesc: servesc un ideal despre care, oricât am vorbi, nu putem spune că e imoral”, p. 37.

Profesoarele: „Ruinele didactice, obosite, stau vinete și curbate în scaune”, p. 37. La Consiliul profesoral. Pe când avea tentația sinuciderii: „Stau ore întregi în fotoliu într‑o stare de dezordine mintală și‑mi plâng ideile ca pe niște copii morți înainte de vreme”, p. 43.

Vrea să creadă în Dumnezeu, p. 44. Vorbă din Banat: prostul n-are cap, dar cu dinții te poate roade, p. 45. Confesiune: „alții văd în prezența mea o justificare onorabilă a propriei lor vânzări”, p. 52. Se bucură că ei au parvenit, pentru că s-au vândut, și eu „am pierdut”.

Cristian Fulaș, Fâșii de rușine (roman), ed. a II-a revăzută, Ed. Polirom, Iași, 2018, 231 p.

*

Romanul a fost publicat în 2015[1]. Îi tremură trupul și mâinile, p. 7. Locuiește lângă Gara de Nord, p. 8. Ține banii în primul volum din Moromeții, p. 10. Filmul mut al nevorbirii cu vânzătoarea, p. 11. Tăcerea e o caracteristică a autorului și aici. Și-a introdus tăcerea în fiecare carte.

Frazele ultra mici. Prezentare a Bucureștiului pe jos, prin ochii unui tânăr. Bani doar pentru băutură, p. 13. Matinalitatea și liniștea cârciumii, p. 13. Face reclamă la Argentin[2], p. 13. Cei 4 prieteni, p. 14, ei fiind „varianta postmodernă a crailor”, p. 14. Se mută la La Pepa, p. 15. Cine sunt cerșetorii, p. 15. Sună Mortu și îi invită la un grătar, p. 17. Amănunte și schimbări de decor ca să îți dea impresia că ei au multe experiențe, că fac multe în viață. Când colo sunt niște pierde vară. Sau e o teoretizare asupra vieților fără sens.

Taxiul = o mașină vopsită prost, p. 17. Famelic[3], p. 17, mult mai propriu: „înalt, costeliv*, cu ochii adânciți…”. Și autorul îi știe și nu îi știe, pentru că amănuntele cele mai importante nu le cunoaște.

Joacă table, p. 18. Descrieri grăbite, stil expozitiv, fără caracterizări ample. Când nu știi unde mergi, p. 19. Și-a adus aminte de noaptea trecută, p. 20. Până aici a fost capitolul 1.

Stă cu o bere în mână și ascultă noaptea, pentru că noaptea e prietena lui, p. 21. Mama lui a paralizat complet, p. 22. Urletul de durere, p. 22. Mama lui a paralizat, pentru că a căzut în baie și a fost găsită în această situație gravă  după două zile, p. 23. Pleacă cu soții Popescu la Spital, p. 24. Două versuri din Four Quartets 1: Burnt Norton, al lui T.S. Eliot[4]. În p. 24.

Orașul beat, p. 24. Final de p. 25: voit fără punctuație. Și cap. al 2-lea se termină în latină: increscunt animi[,] virescit volnere virtus. „Here Gellius (18, 11, 4) quotes a line from the old poet Furius Bibaculus. The complete quotation is Increscvnt animi, virescit volnere virtus. Gellius disagrees with someone who said that virescit „increases” was a reprehensible neologism. „Spirit increases, courage grows because of the wound”. (Probably about a wounded, hence still more aggressive, warrior)”[5].

Ajunge în camera lui de la Spital, p. 29. E aici pentru dependența de alcool și alte substanțe, p. 30. Politoxicomanii au sevraj sever, p. 32. „Lumea e un film mut”, p. 33. Când i se pune perfuzia, se simte un robot, p. 35. Sentimentul doare de 3 ori, p. 37. Iarăși fără semne de punctuație la sfârșit de capitol, p. 37.

„plumb amețit”, p. 38; prima înjurătură, p. 39; lacrimi de furie, p. 39; „un pic de k”, p. 40 = ketamină[6]; prima spargere de venă, p. 40; n-are vene și nu poate mânca, p. 41; înjurături de toți Sfinții, p. 44. Asta când omul bravează, când se crede deștept.

Idee că viața nu merită trăită de la un punct încolo, p. 46. Pentru că nu vor să trăiască ascetic durerea. Li se pare că ea e fără rost, când ea este spre mântuirea lor.

Primește cartea Terapia dependențelor[7], p. 47. Din p. 48 își începe terapia și își povestește viața. Violat de o Doctoriță, p. 50. BM, p. 50 = Baia Mare, pentru că acolo a făcut Facultatea de Litere[8]. Boema „era o lume destul de limitată, cu puține lecturi și cu mari pretenții, cu puține relații între oameni, dar cu mari și inepuizabile bârfe, cu iubiri scurte și practice, cu schimburi de parteneri în interiorul găştii”, p. 50. O lume promiscuă și incultă.

Are o părere proastă despre el ca poet, dar nu și ca romancier, p. 51. Muncă, băutură, droguri, p. 51-52. Nu poate să accepte că e dependent, p. 52.

În a 6-a zi de tratament simte că își revine treptat, p. 53. Nu acceptă că e un ratat, p. 54. Vrea să bea ca să nu își mai simtă durerea, p. 55. Prima recidivă, p. 55.

„beat stâncă”, p. 57, când expresia este „beat mangă”; recidiva = craving, p. 59, poftă puternică.

[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Utilizator:Strafe_id.

[2] Aici: https://argentin-restaurant.ro/.

[3] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/famelic/definitii.

[4] Cf. https://www.poetryverse.com/ts-eliot-poems/four-quartets-burnt-norton#google_vignette.

[5] Cf. https://www.textkit.com/greek-latin-forum/viewtopic.php?t=3258.

[6] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ketamină.

[7] E aici: https://www.emag.ro/terapia-dependentelor-michael-craig-clemmens-vid978-606-8414-06-5/pd/DN8LYLBBM/.

[8] Cf. https://polirom.ro/autori/3251-cristian-fulaș.

Le-a publicat în 2024, în format mic, de buzunar, înainte de a împlini vârsta de 71 de ani. E vorba de † Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Rugăciunea: izvor de credință și de bucurie, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2024, 92 p. și de † Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Postul: timpul binecuvântat al pocăinței, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2024, 100 p.

Notele mele de lectură din prima carte: ne maturizăm în înțelegerea rugăciunii, p. 6. Rugăciunea presupune o recunoaștere a propriilor noastre greșeli, p. 8. Vindecarea noastră interioară e pe măsura sincerității cu care venim în fața lui Dumnezeu, p. 11-12. Ispita lumii noastre: „a crede că totul poate fi controlat și că orice problemă are o rezolvare imediată în dimensiunea acestei lumi”, p. 15-16.

Rugăciunea e așezarea noastră în fața lui Dumnezeu pentru a-I mărturisi Lui viața noastră, p. 16. Pentru că rugăciunea e o întâlnire cu El, p. 17. Una plină de sinceritate și de dorința de înnoire interioară.

Autorul citează diverse surse în mod punctual. Rugăciunea nu e meditare la Dumnezeu și niciun act magic, p. 24-26. „A crede că la rugăciune sau în rugăciune totul se întâmplă pe baza unor stereotipii personale este o mare iluzie. Orice rugăciune este un act unic, personal și irepetabil al unui dialog cu Dumnezeu”, p. 34.

„Creștinul nu se roagă niciodată individual. Chiar și când se roagă aparte, se roagă tot ca membru al Bisericii”, p. 38. Pentru că ne rugăm „ca membri ai unei comunități de credință, nu ca persoane izolate”, p. 39, indiferente față de toți ceilalți oameni. Rugăciunea și postul sunt porunci dumnezeiești, p. 43. „Rugăciunea asigură pacea inimii”, p. 55.

Întâlnirea cu Domnul ne resetează prioritățile vieții noastre, p. 58. Pentru că începem să punem pe primul plan nevoile noastre duhovnicești. Și autorul nostru face diferența dintre prezența în rugăciune și prezența la rugăciune, p. 58. Când ești la rugăciune sau la Biserică, poți fii cu trupul, dar nu și cu sufletul. Dar când ești prezent în rugăciune, când stai în fața lui Dumnezeu și I te rogi Lui, atunci ești cu El și te mărturisești Lui.

Hrana este expresia iubirii Lui față de noi, p. 63. Prefăcătoria de la rugăciune, p. 74.

„nu avem niciun drept să ne plângem de absența lui Dumnezeu, pentru că noi suntem absenți”, p. 78, cel mai adesea în relația cu El. Iar „consumismul și încrederea prea mare în materie nu fac decât să nască și să adâncească golul și singurătatea din sufletul omului”, p. 82.

Întotdeauna vom avea nevoie de rugăciune, pentru că ea este „una din cele mai firești și nobile îndeletniciri ale omului”, p. 82-83. Iar „nevoia de rugăciune este asemănătoare nevoii de spovedanie. Nu pot dicta sufletului când este momentul”, p. 84, potrivit pentru a se spovedi.

Notele din a doua carte: patima lăcomiei nu mănâncă pentru hrănire, ci pentru plăcere, p. 16. Trebuie să ne conștientizăm căderea, pentru ca să căutăm să ne îndreptăm viața noastră, p. 28. Scopul postului e să ne facă duhovnicești, p. 30. Și pentru aceasta trebuie „să ne eliberăm de înrobirea față de lumea materială, dar și de robia păcatului”, p. 37.

Sărbătorile nu se trăiesc lejer, ci ascetic, p. 81. Postul ne întărește firea în lupta cu patimile, p. 83. „Postul e timpul în care învățăm cum să mâncăm, în sensul de a înțelege că hrana noastră este un dar al lui Dumnezeu și trebuie împărțită cu Cel care ne-o dă”, p. 89. Și „prin oprirea de la mâncare, redescoperim dulceața ei și învățăm din nou cum să o primim de la Dumnezeu cu bucurie și mulțumire”, p. 99-100.

Ion D.[ esideriu] Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, introd. de Eugen Simion, Ed. Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013, 1268 p.

*

Despre autor[1]. Am cartea în PDF și mă bucur mult pentru asta. Și jurnalul e pentru autor o mărturie amânată, p. III. De la Simion: acesta e primul volum, mai e unul al Jurnalului, și ambele au peste 2650 de pagini, p. III. Viața lui se aseamănă cu a lui Petre Pandrea, p. IV.

„A scris enorm, într‑un timp scurt, a scris în toate genurile, a scris, paralel, scrisori, multe scrisori, s‑a plâns și, la rândul lui, a bârfit cu poftă”, p. VI.

Prietenii îi ziceau Gary, p. VII. Fiu de miner, a trăit sub 7 dictaturi, p. VII. Își începe Jurnalul după vârsta de 65 de ani, în 1983, p. VII. Soția sa: Olimpia, zisă Limpi, p. VII. Volumul de față a fost scris între 1983‑1986, p. VIII.

„Ion D. Sîrbu are treabă cu spiritul său. I s‑ar potrivi mai bine, în acest caz, titlul carnetelor lui Baudelaire”, p. VIII. „acest extraordinar jurnal [este] cea mai importantă operă de sertar, alături de Jurnalul fericirii, care a apărut la noi după decembrie 1989”, p. IX. A știut că nu își va vedea Jurnalul publicat, p. X. Sultana Valide e Ceaușeasca, p. X.

Autorul nu s-a înrăit, dar este ironic, p. XI. Blaga și tatăl său: modelele sale, p. XII. I s-au ars manuscrise sub ochii săi, p. XIV, din ordinul Ministrului Drăghici, în 1958. E vorba de manuscrise filosofice, p. XV. La Craiova a avut domiciliu forțat, p. XV.

„Confesiunea este o formă de supraviețuire”, p. XIX; une paresse occupée, p. XXII, = un paresseux occupé = un leneș ocupat.

Teza lui de Licență, din 1945: De la arhetipurile lui C.G. Jung la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga, p. XXIV. „Fiul minerului din Petrila, tobă de carte și victimă pe viață a sistemului totalitar, nu vede cu ochi buni dezangajarea intelectualului occidental, cum nu acceptă oportunismul intelectualului răsăritean. Poziție corectă, poziție dificilă”, p. XXV.

Din cauza incomodei lui sincerități, din 1972 nu i-a mai intrat în casă niciun prieten, p. XXV. Avea o „extraordinară disponibilitate colocvială”, p. XXVI. Are simțământul viu al morții satului românesc, p. XXVII.

Autorul scrie mult, dar „refuză să se explice”, p. XXVIII. Personajele monologului său, p. XXVIII. Nu renunță să scrie în limba lui, p. XXXI. L-a văzut pe Blaga plângând, p. XXXI. Talentul literar trebuie să aibă mare caracter și curaj, p. XXXV.

„Nu-­i plac, se înțelege, scribii oficiali ai comunismului, vorbele lui sunt dure, aproape de nereprodus”, p. XXXVI. Aici se termină introducerea lui Eugen Simion.

Urmează cronologia vieții autorului. Tatăl lui l-a forțat să aibă o meserie, p. XL. L-a cunoscut pe Brâncuși și a lucrat la Coloana Infinitului fără ca să știe ce sunt trapezele pe care le lustruia, p. XL-XLI. Cum l-a cunoscut pe Blaga, p. XLIII. Merge pe front, p. XLVI. Învață rusă, știa germană, p. XLVII. E martor la omorârea dezertorilor, p. XLIX. Se înscrie la Doctorat, p. L.

Îl cunoștea pe Agârbiceanu, p. LX. E scos din Învățământ odată cu Blaga, p. LXI. Îl visează pe Stalin, p. LXVI. Nu îl denunță pe Doinaș, p. LXXIV. A fost închis la Jilava, p. LXXVI. Se căsătorește cu Elisabeta Afrim pe 5 ianuarie 1965, p. LXXXIV. Îi moare mama, Ecaterina, pe 11 noiembrie 1975, p. XCV. Lucrează cu Sorescu, p. XCVIII.

Nu i-a plăcut că a devenit personaj în romanul lui Preda, că a devenit Petrini, p. CI-CII. L-a cunoscut pe Goma, p. CIV. A avut diabet, p. CXIX.

Jurnalul începe în p. 145 a cărții, care este p. 5. Și prima notă e din 7 martie 1952, p. 5. „Cultura zace între ele, nesatisfăcută”, p. 6. „Directoarea mi‑a oferit cafea și zâmbete. Este atât de inundată de marxism (o marxistă hormonică, am zis eu odată) încât fiecare frază a ei e o trimitere”, p. 8. „Stau cu paharul în mână și controlez lucid etapele alcoolizării”, p. 9.

„cochilia conjugală”, p. 9; se gândește la părinți și la Cimitir, p. 10; primul citat în germană, p. 11. „Eu gândesc, femeile croșetează, directoarea vorbește. De 4 ore. Mă doare scaunul”, p. 15. Pe când era Profesor…

[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_D._Sîrbu.