Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Fişe de lectură (Page 1 of 114)

Recitiri…despre avarii literaturii și nu numai

Recitesc acum, după nu știu câți ani, Arca lui Noe a lui Nicolae Manolescu. Și am reflectat la două observații ale sale.

Prima este despre Dinu Păturică. Pentru cine nu știe, e vorba de personajul principal al romanului Ciocoii vechi și noi, omul înnebunit să parvină, care din sărac ajunge bogat prin furtul sistematic și ruinarea calculată cu cinism a boierului fanariot la care era în slujbă și prin jefuirea țăranilor lucrători de pe pământurile aceluia.

Ajuns unde și-a dorit, Păturică declară fericit: „Am oprit roata norocului; n-am să mă mai tem de nimic”. Numai că, tocmai când socotea el acestea, roata norocului (temă veche în literatura noastră, dacă ne gândim la Miron Costin sau Cantemir, numai că Manolescu nu-și amintește nimic de genul acesta: pentru el, nașterea romanului n-are nimic de-a face cu tradiția literară veche – aceeași poveste ca și în cazul poeziei) se întoarce brusc și Păturică e condamnat și trimis la ocnă.

În mod neașteptat, Manolescu observă: „Păturică nu este un om cu frica lui Dumnezeu: și tocmai asta îl va pierde. […] Pericolul nu-i vine, în adevăr, de la niciuna din victimele urâtei lui ambiții. Îi vine însă de la Dumnezeu, care nu iubește (în concepția lui Filimon) pe cei care nu-i știu de frică (s. n.)”[1].

Nicolae Filimon (autorul romanului), care fusese și cântăreț bisericesc, trebuie că știa bine Psaltirea (Scriptura Sfântă, în general), care tocmai asta spune, că „pe cei care se tem de Domnul, El îi slăvește” (Ps. 14, 4); „Cine este omul cel care se teme de Domnul? Va pune lege lui în calea pe care a ales-o. Sufletul lui în bunătăți va petrece și sămânța lui va moșteni pământul. Căci Domnul este întărirea celor care se tem de El și numele Domnului este al celor care se tem de El și făgăduința Lui are să o arate lor” (P. 24, 12, 14); „Cât este de mare mulțimea bunătății Tale, Doamne, pe care ai ascuns-o celor care se tem de Tine, pe care ai făcut-o celor care nădăjduiesc întru Tine, înaintea fiilor oamenilor!” (Ps. 30, 20); „Va tăbărî [va face tabără/ apărare] Îngerul Domnului împrejurul celor care se tem de El și îi va izbăvi pe ei. Gustați și vedeți că bun este Domnul! Și fericit este omul care nădăjduiește întru El. Temeți-vă de Domnul cei Sfinți ai Lui, că nu este lipsă celor care se tem de El! Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei care Îl caută pe Domnul nu se vor împuțina de tot binele” (Ps. 33, 8-11); „Drepții vor vedea și se vor teme [de Dumnezeu], și de el [de omul nedrept] vor râde și vor zice: «Iată, omul care nu L-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, ci a nădăjduit spre mulțimea avuției sale și s-a întărit în deșertăciunea sa!»” (Ps. 51, 8-9); „Dar aproape este mântuirea Lui de cei care se tem de El” (Ps. 84, 10); „Că după înălțimea cerului de la pământ a întărit Domnul mila Lui în cei care se tem de El. […] Precum miluiește tatăl pe fii, astfel a miluit Domnul pe cei care se tem de El. […] Iar mila Domnului este din veac și până în veac în cei care se tem de El și dreptatea Lui în fiii fiilor celor care păzesc făgăduința Lui și și-au amintit de poruncile Lui ca să le facă pe ele” (Ps. 102, 11-13, 17-18); „Voia celor care se tem de El o va face și rugăciunea lor o va asculta și îi va mântui pe ei. Domnul îi păzește pe toți cei care Îl iubesc pe El și pe toți păcătoșii îi va nimici cu totul” (Ps. 144, 19-20) etc. etc. etc[2].

Manolescu nu știe și nici nu-l interesează Psaltirea sau Scriptura. Dar, citind cu atenție romanul lui Filimon, a remarcat corect că nemernicilor și ucigașilor pericolul nu le vine de la victimele lor, ci de la Dumnezeu, de Care nu se tem.

Dacă el și alții ar privi nu numai în romane sau nu numai în literatură această realitate, lumea ar fi puțin mai frumoasă…

Dar, bineînțeles, Manolescu nu crede în mânia și în răsplătirea lui Dumnezeu…ca și Dinu Păturică (nu sugerez nimic)…

Dar se vede, de aici, că literatura îți poate arăta adevărul, chiar și atunci când ești agnostic, dacă în ea sunt inseminate învățăturile lui Dumnezeu și dacă ești sincer cu ceea ce citești și nu interpretezi înadins eronat (ceea ce, de altfel, Manolescu și mulți critici de-ai noștri fac adesea).

A doua observație a criticului este despre Mara, personajul romanului omonim al lui Slavici. Mara, o arivistă mai blândă decât Păturică, care face comerț în/ între Radna, Lipova și Arad, cumpără și vinde, împrumută cu dobândă (face camătă) și strânge banii la ciorap, dar totuși nu fură și nu omoară pe nimeni.

Și zice Manolescu: „A scos bani din afaceri și și-a crescut copiii: ce altceva i s-ar putea cere? Nimeni, în lumea ei, nu are alte preocupări, în afară de a se îmbogăți și de a-și căpătui odraslele” (s. n.)[3].

Vi se pare că, în lumea noastră, are cineva alte preocupări?! În afară de a se îmbogăți și de a-și căpătui odraslele??!!

Dacă mă uit mai bine, nici în lumea dumneavoastră nu are cineva alte preocupări

Dar faptul că ești înconjurat numai de oameni care nu au alte preocupări, în esență, cu orice s-ar ocupa ei, nu înseamnă că nu ți se cere mai mult. Nu înseamnă că Dumnezeu nu îți cere mai mult, pe motiv că în jurul tău toată lumea fojgăiește banii.

Nu înseamnă că nu ți se cere să nu mai vezi nimic dincolo de bani…

Dimpotrivă: Dumnezeu ne cere să nu vedem ceea ce îi preocupă pe toți, ci…să ne temem numai de El.

Pentru că El e Cel care întoarce roata…

O fi mai naiv Filimon, dar…tot la fel de adevărat e că, „la început, ticăloșia ciocoiului se răsfață nesupărată pretutindeni; la sfârșit, nu mai există niciun colțișor de pământ care s-o îngăduie”, ci numai „în infernul de dedesupt”[4]


[1] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Ed. Gramar, București, 2007, p. 98.

[2] Am folosit Psalmii liturgici, traducere și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[3] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, op. cit., p. 129.

[4] Idem, p. 97.

Daniela Varvara, „Mituri și simboluri biblice în poezia românească neomodernistă”

Cartea e la origine o teză de doctorat în Filologie, susținută în 2013 la Universitatea Ovidius din Constanța[1], dar a apărut la editura Eikon în 2016. Eu mi-am cumpărat-o cu puțin timp în urmă, pentru că m-a interesat subiectul.

Autoarea se numește Daniela Maria Varvara,  născută în 1972, e poetă și profesoară de română în Corbu (jud. Constanța).

Din cauză că un sait neoprotestant a făcut publicitate călduroasă cărții, am avut prima bănuială că autoarea nu e ortodoxă, ci neoprotestantă, deși informația aceasta, cât se poate de firească, e tăinuită cu foarte mare atenție.

Citind cartea, m-am convins de acest lucru. În primul rând, din faptul că citează în mod fundamental ediția Cornilescu a Bibliei (deși a amintit ocazional și alte ediții românești, dar numai pentru impresie), cât și pentru că autoritățile în materie de Scriptură, pe care ea le interoghează, sunt din mediul (neo)protestant, iar singura Dogmatică menționată e cea a lui Karl Barth.

Cele câteva surse ortodoxe apar în treacăt.

Mai mult, în carte i-au scăpat câteva amănunte care mi-au dat de înțeles că autoarea e adventistă. Și anume faptul că a insistat pe „instituirea Sabatului” în zilele creației lumii (p. 160), precum și precizarea că In. 3, 16 e „versetul de aur al Bibliei” (p. 246).

Bineînțeles, Daniela Varvara discută despre poeți care sunt ortodocși, dintre care unii, ca Ioan Alexandru și Daniel Turcea, sunt profund credincioși și fideli Ortodoxiei. Însă îi judecă exclusiv prin raportare la Biblie, creștinismul lor fiind valoric, în viziunea ei, exclusiv prin faptul că se întemeiază, literalist, pe versete scripturale. Alte aspecte nu o interesează sau le minimalizează, încât poate spune despre un poet ca Ioan Alexandru că „rămâne unul dintre înnoitorii liricii românești postbelice” și aduce „un suflu de originalitate lingvistică” „în ciuda…tonalităților bizantine, liturgice” (p. 116).

Da, e adevărat, titlul cărții sale e „Mituri și simboluri biblice în poezia românească neomodernistă”, totuși, până la urmă e o mistificare să faci abstracție, așa cum procedează autoarea, de  tot contextul ortodox al vieții și al creației lor, mai ales în cazul unora ca Daniel Turcea și Ioan Alexandru, pentru a te preocupa în exclusivitate numai de ceea ce se poate explica prin așezarea față în față cu versetele biblice, așa cum îți cere ție credința ta.

Spre exemplu, vorbind despre un topos important în poezia lui Ioan Alexandru, cel al pustiei, Daniela Varvara îl explică exclusiv prin Scriptură (p. 213-214). Iar când în sfârșit amintește, în treacăt, de Ortodoxie, spune că „pentru a accede la seninătatea și plenitudinea existențială, trebuie parcursă calea pustiei, a tăcerii, ca în mistica ortodoxă (creștină în general)” (p. 240). Însă eu nu știu care e „mistica” aceea adventistă sau baptistă care să presupună asceza pustniciei. N-am auzit până în ziua de astăzi! După câte cunosc eu, protestanții și neoprotestanții au aversiune atât față de mistica ortodoxă, cât și față de asceză. Nu știam că au început să și le asume. Și, ca să ne asigure că n-am înțeles cumva greșit, autoarea repetă la p. 286: „În lirica lui Ioan Alexandru, ca și în gândirea asceților creștini [care asceți creștini?!], pustia este un topos obligatoriu în devenirea spirituală, ea semnificând etapa curăției, a pocăinței și a purificării” (p. 286).

Doar la un moment dat, discutând despre Daniel Turcea, e nevoită să recunoască faptul că „semnificația versurilor se întregește dacă le raportăm – așa cum trebuie să facem cu toată poezia lui Turcea din Epifania și din ciclul postumelor – la tradiția mistică ortodoxă” (p. 276). Numai că și aici introduce o șopârlă (una mare și urâtă), pentru că ne spune că mistica ortodoxă începe…„de la Evagrie Ponticul (sec. al IV)” – care Evagrie e un eretic – și ține „până în isihasm”, adică până la Sfântul Grigorios Palamas (ibidem).

Pe de altă parte, menționând o antologie realizată de Mircea Ciobanu în 1994 și intitulată Poeziile creștinilor români, autoarea jubilează într-o manieră ofensatoare la adresa majorității ortodoxe (nu numai a acestei țări, dar și a poeților investigați): „cartea cuprinde poezia creștinilor practicanți, după cum menționează în prefață, Mircea Ciobanu, autorul antologiei lucrând în spiritul scoaterii la iveală a Adevărului Creștin, prin versuri aproape necunoscute în mediile literare. Antologatorul apelează la autori creștini autentic evanghelici, la o poezie care a circulat în cercuri restrânse, în interiorul bisericilor evanghelice și neoprotestante, de aceea lipsesc nume sonore ca Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi” (p. 148).

Ni se spune, cu alte cuvinte, deși într-un mod vălurit, că creștini practicanți și autentici găsim numai „în interiorul bisericilor evanghelice și neoprotestante”.

Doar că, spre suferința neoprotestanților, poezia acestora reprezintă cel mai adesea o producție de neluat în seamă din punct de vedere valoric…

Analiza Danielei Varvara, aplicată unei serii de poeți postbelici, e totuși destul de sumară sau superficială în opinia mea, pentru ca teza sa să devină un reper critic. Nu am aflat lucruri noi sau nebănuite (inclusiv de exegeza literară, după care autoarea se orientează adesea spre „a descoperi” care poeți postbelici au de-a face cu experiența religioasă), chiar dacă o punere în lumină a unor versuri sau poezii, cu ajutorul Bibliei, poate fi binevenită în ziua de astăzi, în care neștiința în materie de religie și credință e mare și multă.

Oricum, autoarea a pierdut foarte mult timp până să intre în subiectul propriu-zis (până pe la p. 85 din 332). Eu știu că didacticismul e inevitabil și e nevoie și de pagini lămuritoare în legătură cu subiectul, dar totuși mi se pare că i-a plăcut să se întindă cu discuția spre precizări teoretice care nu erau neapărate, mai ales când și-a ales o temă amplă, ca aceasta, care ar fi putut cunoaște o aprofundare și o dezvoltare mult mai serioase. În general, a tratat probleme care țin de evidențe și nu a ajuns la un stadiu al cercetării în care ar fi putut să ne dezvăluie aspecte esențiale și încă nerelevate din operele poeților studiați. Cu toate datele pe care le-a strâns și cu observațiile pe care le-a făcut, e doar un început de aprofundare.

Peste Nichita Stănescu și Marin Sorescu, cel puțin, a trecut mult prea repede, dar și peste alți poeți, despre care nu m-a convins că i-a citit în profunzime, ci mai degrabă a rămas tributară altor opinii critice. Și apropo de Nichita, am remarcat că a folosit în carte, de foarte multe ori, termenul „logosic” (p. 86, 127, 129, 248 etc. etc.) și mi-am amintit că eu folosisem adesea „logosific” în teza mea de masterat[2], publicată online în 2009.

Dar am remarcat și altceva: dorind să stabilească „caracterul științific-novator al lucrării” (p. 14-15), autoarea afirmă următoarele:

„Studiile critice care pun în valoare stratul mitic al literaturii se opresc, cele mai multe, la proză, unde încărcătura mitică este mai ușor decelabilă, ea grefându-se firesc și mai evident pe tipare narative. Mai mult, interpretările marcante ale literaturii ca lume construită pe tipare mitice…vin tot din sfera prozei. […] Prin urmare, un alt element de noutate este interpretarea unui corpus compact de texte lirice…din prisma metanarațiunii biblice. Nu numai prin gândirea simbolică ce reactualizează sensul pierdut, ci și prin stratul de adâncime pe care îl presupune…poezia reînvie momentele originare ale întemeierii, constituindu-se în ontofanie”.

Numai că astfel de interpretări ale textelor lirice am oferit public, la nivel online, începând cu anul 2007, acoperind, pe cât mi-a permis timpul, o perioadă întinsă din literatura română: de la literatura veche și pașoptistă, trecând prin Eminescu, până la cea interbelică. Aceasta până în 2010, când și-a început Daniela Varvara doctoratul. Activitate pe care am continuat-o, până în ziua de astăzi, la nivel online – a se vedea aici CV-ul meu, cu mențiunea că articolele scrise până în 2010 au intrat în primele 3 volume din cartea mea, Epilog la lumea veche.

Și dacă ea își arogă întâietatea, socotind că, „spre deosebire de studiile consacrate poeziei religioase, din analiza noastră fac parte și autori/ texte care au un grad mai mic de tangență la sfera Sacrului din imaginarul biblic canonic” (p. 15), sunt nevoită să atrag atenția asupra faptului că exact la astfel de autori și texte m-am oprit, din perioadele amintite ale literaturii române, pe care conștiința critică nu îi/ le asociază defel cu sacrul sau cu religiozitatea. Cu singura diferență că eu poate că nu am stat întotdeauna cu Biblia în mână spre confirmarea caracterului creștin al unei atitudini poetice. Pentru că nu întotdeauna o viziune sau atitudine care este creștină poate sau trebuie neapărat să fie „demonstrată” prin citate exacte scripturale, așa cum au obsesia neoprotestanții să facă. Deși m-am raportat și eu la Scriptură destul de mult, ori de câte ori am considerat necesar, și am scos în evidență (spre surpriza multora, poate, ca în cazul lui Eminescu) apelul poeților la ea.

Însă Daniela Varvara, deși își revendică revelarea lor, tocmai în cazul unor astfel de autori sau texte (menționați anterior: cei mai puțin învecinați cu sacrul de către critică) nu ne-a oferit vreo surpriză critică deosebită. Pentru că de la cei recunoscuți ca religioși ne așteptam, oricum, să poată oferi un material consistent de analiză de acest tip.

Autoarea și-a ales o perioadă pe care eu nu o accesasem încă atunci când ea și-a început doctoratul, cu excepția lui Nichita Stănescu, despre care scrisesem teza de masterat și mai multe articole[3]. Și a ales această perioadă în mod strategic și pentru faptul că, după instaurarea comunismului și interzicerea participării la slujbele bisericești, mulți scriitori s-au apropiat de Dumnezeu mai mult pe cale livrescă (accesând Sfânta Scriptură, în primul rând) și puțini ar fi putut vorbi despre experiențe liturgice sau harice. Ceea ce convine foarte mult unui neoprotestant, care oricum e literalist și nu-l interesează tradiția așa-zis „nebiblică” (în mod fals considerată astfel, pentru că tradiția ortodoxă e în totalitate întemeiată pe Sfânta Scriptură).

Însă, cu certitudine, Daniela Varvara a avut de unde să se inspire pentru o astfel de „inițiativă științifică”.

Dar tupeul neoprotestant e totdeauna „inovator”…Din păcate, are mai mult ingeniozitatea fabulației decât muncă și onestitate.


[1] A se vedea: http://www.univ-ovidius.ro/arhiva-teze-doctorat/747-2013-domeniul-filologie.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/26/nichita-stanescu-fenomenul-limbii-poezesti/.

[3] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/sensuri-teologice-in-opera-lui-nichita/.

Eu pledez pentru cărțile electronice

Cristian Bădiliță, Patrologia și Poliția Română urmat de un decalog al învățării și al dezvățării sufletelor, în rev. Studii teologice, nr. 4/ 2007, p. 119-126.

Se ocupă de 15 ani cu studii patristice, p. 119, dar nu a făcut nimic consistent în domeniul său.

Seriozitatea profesională a Occidentului, p. 120, poate exista fără dreapta credință și viețuire duhovnicească?

„cinstea intelectuală”, p. 122, sau orgoliul omului cu studii, acela de a scrie cărți care „nu pot fi criticate prea ușor”?

Competența, p. 123, în mod fundamental, nu are de-a face cu străinătatea, cu mersul în străinătate și cu doctoratul luat acolo, ci cu ceea ce faci zi de zi. Degeaba îți muncești doctoratul, dacă după el, te întorci acasă, în România, și nu apare opera. Opera de zeci de volume. Opera ce ar trebui să rezulte din munca zilnică de cercetare.

Ortodoxia [nu] și-a pierdut dimensiunea istorică a interpretării revelației, p. 123, pentru că doar ea interpretează revelația în mod actual. Ca să își piardă puterea de a interpreta trebuie să își piardă puterea de a sluji pe Dumnezeu și pe oameni, adică harul dumnezeiesc. Dar ea este Biserica Dumnezeului Celui viu.

Și după ce ne-a dat „lecții”…a trecut la greco-catolici de atâta „înduhovnicire” (a se citi: înfumurare).

*

Karl Christian Felmy, Slujirea și hirotonia în dialogul cu Ortodoxia, în rev. Studii teologice, nr. 4/ 2007, p. 211-226. Traducere de Pr. Daniel Benga.

Felmy e născut în 1938, p. 211.

*

Pr. Dumitru Stăniloae, Botezul copiilor (teza sa de licență), în rev. Studii Teologice, nr. 1/ 2013, p. 19-48.

Susținută la Cernăuți, în 1927, și făcută cu Prof. Vasile Loichiță (1881-1958), cf. n*, p. 19. În manuscris are 98 de pagini și e păstrată ca manuscrisul 497 în Biblioteca Mitropoliei Ardealului, cf. Ibidem. Textul a fost publicat de Ion-Dragoș Vlădescu, cf. Ibidem.

Pentru baptiști, Botezul este „asigurarea solemnă că primitorul a găsit har înaintea lui Dumnezeu și i-au fost iertate păcatele”, p. 22.

Și împotriva protestantismului și a neoprotestantismului care neagă Botezul copiilor, Fericitul Dumitru pledează pentru „necesitatea botezării copiilor”, p. 24. „Toți oamenii se nasc cu păcatul strămoșesc”, p. 24. Pentru Sfântul Pavlos afirmația că Iisus a murit pentru toți era o dogmă, p. 25.

„Jertfa lui Hristos nu numai că ne-a șters toate păcatele, punându-ne înaintea lui Dumnezeu [ca oameni] sfinți, dar ne-a și fortificat în sens pozitiv împotriva slăbiciunilor noastre, dându-ne astfel posibilitatea să ajungem cu ușurință la desăvârșire”, p. 28.

„scopul Botezului este iertarea păcatelor”, p. 31. Botezul produce intimizarea cu Hristos, p. 33.

*

Ovidiu Sferlea, Interpretarea și receptarea teoriei epectazei în gândirea Părintelui Dumitru Stăniloae, în rev. Studii Teologice, nr. 3/ 2014, p. 137-151.

Ekkehard Mühlenberg[1], patrolog german luteran,  neagă epectazei „orice dimensiune mistică”, p. 139. Pentru Ronald Heine, epectaza este „progresul moral cotidian al creștinului”, p. 140. Pentru Părintele Dumitru Stăniloae „natura epectazei e mistică”, p. 141. ἐπέκτασις[2].

*

Sfântul Teofilact[os] al Bulgariei, Tâlcuire la Epistola Sfântului Apostol Iuda[s], în rev. Ortodoxia, nr. 4/ 2011, p. 147-158.

Are la bază traducerea Sfântului Grigorie Dascălul și a Monahului Gherontie, din 1801, cf. BAR 916/ PG 126, col. 86-106, cf. n. *, p. 147.

„viața cea tăvălită întru multe păcate”, p. 158.

„patimile trupului, unele împreună cu altele după asemănare țesându-se, se face oarecare haină necurată și întinată”, p. 158.

*

12 aprilie 2017. Astăzi am aflat[3] că Părintele Profesor Ică jr. și-a publicat teza: în 1998, la propria sa editură. Se numește: Mystagogia Trinitatis. Probleme ale teologiei trinitare patristice și moderne cu referire specială la triadologia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Are 518 pagini.

De unde am aflat? Din cartea de însemnări a PS Petroniu Florea, Literatura patrologică românească în secolul XX, vol. III, Ed. Episcopiei Sălajului „Credință și viață în Hristos”, Zalău, 2015, care i-a dedicat p. 221-250. Cartea are 384 pagini și alături de notele de lectură la teza Părintelui Ică jr., PS Petroniu are și note la tezele ÎPS Teofan Savu și Irineu Popa și la teza PS Daniil Nacu Stoienescu.

Însă, din articolul de aici[4], aflu că cele 3 volume de note la diverse teze doctorale sunt, de fapt, teza sa doctorală, din 1998, făcută la Tesalonic, caracterizată ca fiind „excepțională”. Un lucru mirabil…

Iar în titlul tezei, deși spune că se ocupă doar de literatura patrologică, foarte multe dintre tezele din care citează pagini extinse sunt de Dogmatică și nu de Patrologie.

*

Bibliografie pentru Sfântul Maximos Mărturisitorul[5].


[1] Aici: https://de.wikipedia.org/wiki/Ekkehard_Mühlenberg.

[2] De aici: https://fr.wiktionary.org/wiki/ἐπέκτασις.

[3] De aici: http://edituradeisis.ro/opencart/index.php?route=product/product&path=36&product_id=116.

[4] A se vedea: http://basilica.ro/ps-petroniu-implineste-51-ani/.

[5] Aici: http://www.parohiacopou.ro/sf-maxim-marturisitorul-bibliografia-romaneasca-st-maximus-confessor-romanian-bibliography.

Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe [vol. 1] [III]

Prima și a doua parte.

*

În p. 322, Sfântul Iustin scrie împotriva lui Orighenis fără să citeze din el.

„Îngerii sunt nevăzuți, raționali, liberi, nemuritori, nepătimitori”, p. 330. Și ei se arată oamenilor Sfinți într-un mod transfigurat, p. 330.

Îngerii sunt mărginiți, pentru că numai Dumnezeu e atotprezent, p. 331.

Tocmai în n. 172, p. 334 e amintit Sfântul Dionisios Areopagitul. Nici Îngerii și nici oamenii nu cunosc ființa lui Dumnezeu, p. 335.

În p. 337, Sfântul Iustin Popovic spune că tratatul teologic Despre ierarhia cerească este „atribuit” Sfântului Dionisios Areopagitul și nu spune că este al lui.

În n. 204, p. 338, el amintește de Uriel și Salatiel citând Ezdra. Însă nu găsim niciun nume îngeresc citat acolo.

Da, e adevărat, Orighenis a fost condamnat ca eretic la Sinodul al V-lea Ecumenic, p. 338.

Sfântul Iustin îi definește pe demoni ca ființe personale care „benevol și ireversibil s-au întărit și s-au desăvârșit în rău”, p. 339.

Demonii caută să-i facă pe oameni să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, p. 342.

Căderea demonilor a fost „benevolă și nesilită de nimeni”, p. 343.

Sfântul Chirillos al Ierusalimului: Îngerul a devenit diavol din propria sa voință, p. 344.

„Păcatul îngerilor este semeția”, p. 347.

Sfântul Iustin a citat și din cultul Bisericii în mod lacunar. A se vedea n. 310, p. 355.

Omul are trup și suflet, p. 356. „viața sufletului este de la Duhul Sfânt”, p. 359. Sfântul Macarios cel Mare a afirmat faptul că Dumnezeu a făcut sufletul „după chipul virtuților Duhului”, p. 359.

Diferența dintre după chip și după asemănare, p. 364-366. Omul a fost făcut de Dumnezeu fără de păcat, p. 371. El „a fost zidit nemuritor și pentru nemurire”, p. 375.

Diavolul s-a ascuns în șarpe și a vorbit prin el, p. 386. De aceea, „originea răului și a păcatului este diavolul”, p. 386. Dar demonii doar ne îndeamnă la păcat, însă nu ne obligă să păcătuim, p. 389.

În p. 389-390, de două ori, avem din nou sintagma dumnezeiesc-omenească, preferată de traducător, în loc de divino-umană.  Au scăpat de ochii corectorilor și de aceea ele apar în carte? Cel mai probabil! Însă în r. 4-5, p. 390, avem sintagma diabolic-omenească. De ce nu diavolesco-omenească? Ar fi fost similară cu dumnezeiesco-omenească.

Însă, pentru sobrietatea unei astfel de lucrări dogmatice, ar fi trebuit să găsesc peste tot divino-umană și demonico-umană. Dacă, spre exemplu, s-a folosit benevolă, p. 390, în loc de voită sau primordial, p. 391, în loc de strămoșesc.

„păcatul este împotriva firii și nefiresc”, p. 392. Esența păcatului este neascultarea de Dumnezeu, p. 393. Mintea omul, după căderea în păcat, a devenit egocentrică, ea, care fusese până atunci teocentrică, p. 399.

Moștenim stricăciunea păcatului, p. 406. Căci atunci când ne naștem, ne naștem având firea noastră în starea de păcat, p. 407.

„toți oamenii sunt păcătoși, în afara Domnului Iisus”, p. 409. Iar „încă din timpurile apostolice, Biserica păstrează obiceiul sacramental al botezării pruncilor spre întru iertarea păcatelor”, p. 413.

În p. 414, Sfântul Iustin citează un canon, citează sintagma grecească „i catolichi Ecclisia” din acest canon…dar traducătorul spune: „Biserica Sobornicească” în loc de Biserica catolică.

„ereditatea păcatului strămoșesc”, p. 415

„nevoințele aducătoare de har”, p. 421

„Săvârșind păcatul, omul și-a vătămat grav firea sa”, p. 430.

Discuția despre providența dumnezeiască începe în p. 434.

Omul poate să se desăvârșească numai cu ajutorul proniei dumnezeiești, p. 444. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu.

„Bisericile locale au Îngeri păzitori”, p. 449.

Dumnezeu „nu constrânge libertatea creată în ființele raționale, ci o ajută să se dezvolte corect”, p. 454.

„Dumnezeu a pregătit omenirea pentru mântuirea în Domnul Iisus multă vreme și în diferite moduri. Lucru arătat în pregătirea întregii omeniri și îndeosebi în pregătirea poporului ales al lui Dumnezeu”, p. 467.

În p. 480 se termină volumul propriu-zis. După care urmează un indice scriptural între p. 485-517.

În concluzie, Sfântul Iustin Popovic și-a scris Dogmatica sa ca pe un manual de școală (cel puțin așa rezultă din primul volum), așa cum se făceau astfel de manuale la începutul secolului al 20-lea. Din mileniul al 2-lea nu a citat decât două surse: Scrisoarea Patriarhilor de la 1848 și Catehismul ortodox, cel fără autor, cantonându-se în teologia Sfinților de până la Sfântul Ioannis Damaschinos inclusiv, lucru cu totul inacceptabil în domeniul teologiei dogmatice. Traducerea primului volum a fost, până la urmă, bună, cu toate stângăciile și umblările neavenite la text. Să vedem cum vor fi și celelalte două volume!

Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe [vol. 1] [II]

Prima parte.

Un pasaj extins de la Sfântul Grigorios Teologul, cu mici fărâme redate în limba greacă, p. 231. Doar două, din cele 4 fărâme de text, au fost traduse aidoma. Celelalte au fost „interpretate”, adică li s-a falsificat simplitatea și claritatea lor. Pentru că Sfinții Părinți scriau simplu teologie, scriau clar și nu o intelectualizau, așa cum fac traducătorii români care vor să îi „intelectualizeze” pe Sfinți, reușind, în definitiv, doar să le falsifice modul de-a vorbi și de-a scrie. Aceeași problemă avem și în ceea ce privește traducerile scripturale: nu avem textele redate aidoma, ci „interpretate” și „rescrise”.

Și după ce în p. 210, de două ori, s-a vorbit despre Duhul Sfânt ca „a 3-a” persoană a Treimii (și eu mi-am exprimat dubiul asupra faptului că exprimarea e a autorului, ci cred că ea, mai degrabă, e greșeala traducătorului), în p. 234 Sfântul Iustin îl citează pe Sfântul Vasilios în n. 264, ca să afirme faptul: enumerarea persoanelor dumnezeiești ca „Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, nicidecum și în niciun fel nu reprezintă o subordonare existențială, logică, cronologică sau modală a oricărei persoane față de celelalte”, pentru că „toate cele trei persoane sunt împreună veșnice și în[tru] totul identice, în afară de însușirile personale”, p. 234. Așadar, dacă greșeala cu „a 3-a persoană” ar fi fost a Sfântului Iustin, el nu ar mai fi spus aceste lucruri aici, în p. 234.

De ce să scriem „persoane” cu majusculă, p. 234, când vorbim despre persoanele Treimii? Când spui persoană și ființă, vorbești la general și nu în mod particular.

Modificări neapărate în textul: „Întrucât Fiul este Fiu, în din veșnicie Se cunoaște pe Sine ca Fiu. Întrucât Duhul Sfânt e Duh Sfânt, în din veșnicie Se cunoaște pe Sine ca Duh Sfânt”, p. 234. Din veșnicie = adică dintotdeauna. Pentru că expresia „în veșnicie” lasă loc de interpretări neavenite, putând fi socotiți Fiul și Duhul ca „creaturi”.

Sfântul Iustin îl considera Sfânt sau Fericit pe Sfântul Augustinus de Hippo? Traducătorul a schimbat acest lucru că „așa se zice pe la noi” sau Sfântul Iustin îl numea „Fericit”?

Și după ce, în p. 234, Sfântul Iustin Popovic a afirmat faptul că nu există subordonare între persoanele dumnezeiești, în p. 249, pentru a 3-a oară în acest volum, găsim că Duhul Sfânt este „a treia” persoană a Treimii, iar Fiul „a doua”. De ce și-a propus traducătorul nostru sau, împreună cu corectorii volumului, să „redogmatizeze” această erezie în spațiul românesc? Pentru că e crezută pe scară largă? Pentru că a devenit un loc comun al neștiinței teologice?

În p. 250 găsim pasajul: „Revelația divină învață clar și mărturisește că Duhul Sfânt purcede din Tatăl, aceasta fiind însușirea Sa personală, veșnic neschimbată, și că se trimite lumii, pentru o vreme, de la Tatăl și Fiul”. „Pentru o vreme” e în mod evident o eroare de traducere. Pentru că Duhul Sfânt a fost trimis la Cincizecime nu „pentru o vreme”, ci la plinirea vremii sau în timp, pentru mântuirea tuturor oamenilor în Biserică și pentru transfigurarea întregii creații prin Biserică.

Când încep ereziile antitrinitare (p. 257-274), Sfântul Iustin Popovic se face necredibil, prin aceea că vorbește despre erezii și ereziarhi fără să indice sursele din care a luat informațiile. Deși, în p. 263, n. 339, ne dă de înțeles că toate informațiile sale sunt de la Sfântul Hippolytus al Romei. Însă nu au cum să fie numai de la el, care trăiește în sec. al 3-lea, căci Sfântul Iustin vorbește și de eretici care au trăit în sec. 4-18. A folosit surse secundare și de aceea nu a vrut să le citeze sau au fost excluse notele de subsol în ediția românească?

Însă, dacă nu citezi textele folosite, acele pagini nu au nicio valoare teologică, pentru că nu sunt credibile.

După un prea scurt istoric al lui Filioque, p. 275-278, care nu ne lămurește prea multe lucruri, Sfântul Iustin se ocupă cu criticarea lui Filioque, p. 278. Și consideră că Filioque „a început” cu Sfinții Ambrosius și Augustinus, p. 278, dându-ne un citat din primul și două din al doilea. Însă, dacă ești familiar cu teologia ambilor Sfinți ai Bisericii, înțelegi foarte repede faptul că Filioque e ca nuca în perete în operele lor. Că el a fost adăugat în timp și că nu le aparține. Căci dacă le-ar fi aparținut, altfel ar fi fost triadologia lor și nu tradițională, cum este ea de fapt. De aceea, eu cred că Filioque nu are nimic de-a face nici cu Sfântul Ambrosius, nici cu Sfântul Augustinus și nici cu Sfântul Isidorus de Sevilla, ci a fost strecurat în mod ilegitim în operele lor, pentru ca romano-catolicii să își găsească „stâlpi de susținere” în istoria Bisericii.  Pentru că toți acești 3 Sfinți Teologi ai Bisericii au un scris prolix, cu multe meandre, și dacă Sfinții ar fi crezut această erezie, ei ar fi dezvoltat-o în multe părți ale operei lor și nu lacunar, așa cum se găsește ea inserată în operele lor. La fel a fost inserată și apocatastaza la Sfântul Grigorios al Nissisului și la Sfântul Isaac Sirul: pentru ca ei să fie prezentați „cu probleme”. Însă inserările arată că au fost făcute de niște teologi foarte proști și rău intenționați. Pentru că erezia e trecută grosso modo și nu în mod prelucrat pe pagini întregi.

Așa că nu trebuie să îi acuzăm pe Sfinții Bisericii de ereziile pe care alții le-au introdus în operele lor. Coruperea textelor patristice e boala ereticilor. Și dacă cădem în plasa de a crede falsificările lor, înseamnă că nu ne place să citim și să vedem în mod profund teologiile Sfinților.

Sfântul Iustin Popovic nu sare deloc în scrisul său de Sfântul Ioannis Damaschinos. Se comportă de parcă teologia Bisericii s-a terminat odată cu el, adică cu sec. al 8-lea. Însă asta e tocmai opinia reducționistă romano-catolică, care consideră că Sfântul Ioannis Damaschinos este „ultimul Părinte bisericesc”. Căci în problema lui Filioque el trebuia să citeze autoritatea cea mai avizată și anume pe Sfântul Fotios cel Mare, care a dogmatizat împotriva lui Filioque.

Sunt la p. 283 și Sfântul Iustin Popovic nu a citat niciodată nici din Sfântul Dionisios Areopagitul.

Și se ocupă cu criticarea învățăturii romano-catolice despre Filioque (începând cu p. 278), dar nu citează nicio carte romano-catolică, deși știe ce spun catolicii. Și iarăși e necredibil. Iarăși nu avem de-a face cu o lucrare științifică.

Care „teologi romano-catolici” spun că până la Sfântul Fotios cel Mare „între Bisericile Răsăriteană și Apuseană a existat doar o diferență formală privitor la învățătura purcederii Duhului Sfânt”?, p. 285.

Între p. 285-293, Sfântul Iustin Popovic îi disculpă, în mod just, pe Sfinții Atanasios cel Mare, Vasilios cel Mare, Grigorios Teologul, Chirillos al Alexandriei, Maximos Mărturisitorul și Ioannis Damaschinos de acuzele false de filioquism, dar nu face același lucru și cu Sfinții Ambrosius, Augustinus și Isidorus. De ce? Pentru că nu le cunoștea opera îndeajuns de mult și îi considera „ai ereticilor romano-catolici” și nu ai Bisericii. Și aici a fost tributar romano-catolicilor.

Însă, în p. 294, Sfântul Iustin spune următorul lucru: „Sinodul III Ecumenic (431), cu un secol întreg înaintea apariției lui Filioque, prin articolul 7, a interzis tuturor să exprime, să scrie și să alcătuiască altă credință, decât cea deja stabilită în Simbolul credinței”…Și dacă Filioque a apărut în sec. 6, după cum spune aici Sfântul Iustin Popovic, cum să îl acuzăm pe Sfântul Augustinus de filioquism, dacă el a adormit pe 28 august 430[1], adică cu un secol înaintea ereziei filioquiste?

În p. 297-299, pentru prima oară în Dogmatica sa, Sfântul Iustin Popovic îl citează pe Sfântul Fotios cel Mare și trece, prin pomenirea lui, de Sfântul Ioannis Damaschinos, folosit până acum ca „hotar ultim” al Ortodoxiei. Însă, deși ne indică PG 102 de două ori, în n. 405 și 406, Sfântul Iustin nu citează din Sfântul Fotios la modul serios, așa cum a făcut-o cu toți ceilalți Sfinți Părinți ai Bisericii, ci ne face „un rezumat” al teologiei lui fără note de subsol. Numai că din opera Sfântului Fotios a luat el toate acele dezvinovățiri ale Sfinților Părinți de filioquism, pe care nu le-a citat la subsol. Iar acum face un rezumat al ideilor Sfântului Fotios, deși l-a folosit și până acum, dar nu l-a citat la subsol.

Pentru a se înțelege despre ce vorbesc, trebuie să citiți traducerile din Sfântul Fotios, pe care le găsiți aici[2], în paralel cu p. 285-293 din această carte.

Partea a doua a cărții începe în p. 303. Și de aici începe capitolul dedicat creației lumii.

Dumnezeul treimic a creat lumea, p. 306-307. Iar lumea nevăzută a fost creată de El anterior lumii văzute, p. 319.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Augustin_de_Hipona

[2] A doua parte a cărții: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/10/06/traduceri-patristice-vol-2/.

Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe [vol. 1] [I]

Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol. I, trad. din limba sârbă de Diac. Žarko Markovski, col. Dogmatica, Ed. Doxologia, Iași, 2017, 517 p.

După ed. Belgrad, 2003.

Despre Părintele Diacon Žarko Markovski, traducătorul cărții, și Preoteasa sa, Irina[1].

Despre Sfântul Iustin Popović [Jустин Поповић] online[2].

Primul volum al Dogmaticii are un capitol introductiv, apoi două capitole triadologice, al 3-lea e despre creație și antropologie, pe când al 4-lea și ultimul e despre providența dumnezeiască.

Introducerea Părintelui Žarko e între p. I-XIV și se numește Notă asupra ediției. Ea cuprinde Viața și Opera Sfântului Iustin, date despre Dogmatica sa, două teme teologice și date despre vocabularul cărții.

Sfântul Iustin a scris peste 40 de cărți și tratate teologice, p. I. Numele său de mirean: Blagoje Popović, p. I și W[3], născut pe 6 aprilie 1894 (25 martie pe stil vechi) la Vranje, din părinții Pr. Spiridon și Psa. Anastasija, p. I și W.

L-a avut ca profesor pe Sfântul Nikolaj Velimirović [Николај Велимировић], p. I și W[4].

Devine Monah în 1915, studiază la Petrograd [Петроград]/ Sankt Petersburg[5], studiază și în Anglia, la Oxford, își scrie teza doctorală pe Dostoievski, dar nu i-a fost acceptată pentru că a fost foarte critic la adresa romano-catolicilor și a protestanților, întorcându-se în 1919, în Serbia, fără doctorat, p. II. Teza se numea: Filosofie și religie la Fiodor Mihailovic Dostoevskii [Фёдор Михайлович Достоевский][6].

În 1919 studiază la Atena, în 1920 e hirotonit Ierodiacon, în 1921, întorcându-se acasă, ajunge Profesor de Noul Testament, și apoi de Dogmatică și de Patrologie. Pe 7 ianuarie 1922 e hirotonit Ieromonah, iar în 1926 ajunge Doctor în Teologie la Atena cu teza Învățăturile Sfântului Macarios Egipteanul despre taina persoanei umane și taina cunoașterii sale, p. II.

În W[7] însă, titlul tezei sale este Problema persoanei și a cunoașterii la Sfântul Macarios Egipteanul [Problem ličnosti i saznanja po Sv. Makariju Egipatskom”/ The Problem of Personality and Cognition According to St. Macarius of Egypt].  Și eu cred că acesta e titlul tezei și nu cel indicat în p. II de către traducător.

Traducătorul scrie despre Viața Sfântului Iustin în p. I-VI fără să ne indice vreo sursă. De ce? De fapt nu citează nicio sursă probatoare (care să probeze ceea ce el afirmă) în toată nota sa introductivă.

Îl cunoaște și pe Sfântul Ioann Maksimovic [Иоанн Максимович], p. III și W[8].  Din 1934 predă la Facultatea de Teologie din Belgrad, p. III. Adoarme de Bunavestire, în anul 1979, p. IV, când eu aveam doi ani. A fost canonizat pe 29 aprilie 2010, cu data de pomenire 14 iunie sau 1 iunie după calendarul vechi.

Primul volum din Dogmatică a fost publicat în 1932, al doilea în 1935, iar al 3-lea în 1978, toate la Belgrad, p. IV. A publicat cele 12 volume din Viețile Sfinților între 1972-1977, p. V.

Am văzut și eu asta, și recunoaște și traducătorul: în primul și al 2-lea volum al Dogmaticii sale, Sfântul Iustin a mers pe calapodul dogmaticilor rusești de sec. 19, p. V.

În vol. al 2-lea al cărții sale, Sfântul Iustin Popovic s-a ocupat de hristologie și soteriologie, p. VII, pe când în al 3-lea de eclesiologie, pnevmatologie și eshatologie, p. VIII, X. El a creat terminologia teologică în limba sârbă, p. X.

Însă eu observ, încă de pe acum, din nota de început, că traducătorul nu este un foarte bun cunoscător al terminologiei dogmatice și nici un om care se ocupă cu munca de cercetare teologică. De aceea, cred că s-a înhămat la un proiect care îl depășește. M-aș bucura să mă înșel în această privință și traducerea să fie una exemplară. Vom vedea!

Din p. 9 a cărții începe cartea propriu-zisă a Sfântului Iustin, cu o Prefață, p. 9-15.

Citatul pus ca motto este din PG 94, col. 533A, adică de la Sfântul Ioannis Damaschinos [Ἰωάννης Δαμασκηνός][9]. Și Îl numește pe Dumnezeu Atotființă, p. 9. Care o fi termenul sârbesc pe care l-a tradus aici? Însă ceva e sigur: Sfântul Iustin a plecat de la Dogmatica Sfântului Ioannis Damaschinos în elaborarea sa teologică. S-a ținut de planul lui de lucru. În p. 15 ne confirmă acest lucru.

Și am mai observat ceva, deși sunt doar la p. 11 cu citirea cărții: la textul Dogmaticii au umblat alți oameni, români, care au îmbunătățit traducerea din limba sârbă. Cine au fost aceștia? Pentru că aici se folosește, spre exemplu, sintagma divino-umană, pe când traducătorul, în nota sa de început, a folosit forma dumnezeiesc-omenească în p. XIV.

Adevărul e o persoană divino-umană, e Domnul, p. 12. Dogmele sunt adevăruri veșnice, p. 13. „Adevărurile dogmatice…sunt dumnezeiești, infinite, nemărginite și veșnice”, pentru că le-am primit de la Dumnezeu, p. 14.

„nevoințe evanghelice și harice”, p. 14.

Și și-a semnat prefața de Sfinții Petros și Pavlos, în 1932, pe când era Ieromonah, p. 15.

Introducerea primului volum al Dogmaticii sale începe în p. 17. Și se termină în p. 91. Și Sfântul Iustin definește Dogmatica drept „știința despre dogmele credinței creștine”, p. 17.

Sfântul Iustin a folosit cuvântul sobornicească sau catolică, așa cum e în Crezul ortodox?, p. 17. În p. 19 s-au tradus în mod imprecis textele din limba greacă.

Dogmele sunt revelate, sunt bisericești, catolice și neschimbătoare, p. 21. Și cu toate că traducerea de față a fost ajustată de români, ea e tot imprecisă în multe locuri. Pentru că observ că l-au ajutat unii care preferă mai degrabă neologismele, chiar și când ele nu își găsesc locul în carte, dar și alții care merg pe filonul Părintelui Stăniloae în materie de limbaj teologic. Pendulează între extreme.

În loc de „mai presus de minte” s-a folosit „de necuprins cu mintea”, p. 21. În afara Bisericii nu avem dogme și nici adevărata revelație dumnezeiască, p. 24. Dogmele sunt porunci dumnezeiești și dreptar al vieții duhovnicești, p. 27.

Izvorul dogmelor este revelația dumnezeiască, p. 30. „Sfânta Scriptură este Sfânta Tradiție scrisă, pe când Sfânta Tradiție este Sfânta Scriptură grăită”, p. 39.

Pe măsură ce aprofundăm teologia Bisericii înțelegem că „Revelația este revelație, și nu știință”, p. 55. Însă dacă cunoaștem revelația, ea devine știință teologică.

„credința este criteriul cunoașterii lui Dumnezeu și al dogmelor divine”, p. 57.

Biserica „gândește prin dogme”, p. 61. Crezul Bisericii nu poate fi schimbat, p. 63. Sfântul Iustin subliniază rolul dogmatic al canoanelor Bisericii, p. 72-73, lucru pe care eu l-am intuit înainte ca să îl găsesc aici. Căci de aceea am scris în introducerea la vol. 1 al Dogmaticii mele, că voi intra în teritoriul altor științe teologice: tocmai pentru ca să pun în evidență latura lor dogmatică.

„adevărul neîntinat al lui Hristos”, p. 77.

Abordarea minimalistă a Sfântului Iustin, despre care vorbește în subcapitolul Abordările Dogmaticii, p. 80, a fost și a Fericitului Dumitru Stăniloae și a celorlalți dogmatiști ortodocși. Toți au mers de la dogme spre revelație, când drumul a fost invers: de la revelație la dogme, căci izvorul dogmelor este revelația dumnezeiască. Eu, în Dogmatica mea, nu osific discuția despre dogme, punând pe lângă dogme câteva versete și citate patristice care să susțină dogmele, ci arăt cum apare Dumnezeu, Biserica, omul în revelație, pentru ca apoi să ajung la discutarea dogmelor. Căci fără conținutul revelațional al dogmelor, prezentat în toată complexitatea lui, dogmele sunt doar niște rezumate fără profunzime.

Partea întâi începe în p. 95. „Biserica…nu dovedește, ci descoperă adevărurile dogmatice”, p. 95. „Dumnezeu…nu poate fi subiectul cercetării științifice”, p. 100. Adică El „nu poate fi nici cunoscut, nici dovedit pe cale științifică”, p. 100.

„Dumnezeu Se poate cunoaște prin Dumnezeu. Fără Dumnezeu este imposibil să-L cunoaștem pe Dumnezeu”, p. 104-105.

Căile naturală și supranaturală de cunoaștere a lui Dumnezeu „nu se contrazic, ci se completează reciproc”, p. 106.

„Dumnezeu poate fi cunoscut nu după ființă, ci după manifestările Sale”, p. 119. Dar „însușirile lui Dumnezeu nu transformă ființa Sa într-un lucru complex și nu introduc în ea niște elemente aleatorii”, p. 122. Pentru că „însușirile lui Dumnezeu există în El, fără a distruge sau a perturba simplitatea Sa desăvârșită și unitatea firii Lui”, p. 122.

„Fiecare însușire dumnezeiască este în concordanță cu toate celelalte. Constituind o unitate armonică, ele lucrează în armonie”, p. 126. „Toate însușirile [lui Dumnezeu]…sunt la fel de esențiale și importante”, p. 127.

În p. 127, Sfântul Iustin face o împărțire scolastică însușirilor dumnezeiești, care mie mi se pare neavenită. Pentru că Dumnezeu nu a vorbit niciodată despre Sine în acest fel, nu Și-a categorisit însușirile, ci El apare în Scriptură doar ca manifestându-Se în multe feluri.

Nu sunt de acord nici cu tratarea separată a însușirilor dumnezeiești (care începe în p. 127). Pentru că Scriptura nu pune niciodată astfel problema. Excesul de cerebralizare strică evlavia credinței.

„veșnicia și timpul nu se exclud”, p. 135

Sfântul Augustinus: Dumnezeu are numai prezent, p. 139.

Pentru Sfântul Iustin chipul se referă numai la suflet și nu și la trup, p. 148. Până la p. 153 nu a citat niciodată dintr-un Sfânt din mileniul al 2-lea al Bisericii.

Se pare că traducerea e una bună, că ea s-a stabilizat sau a fost ajutată să fie mai bună. E un lucru bun pentru cititorul român!

Dumnezeu îngăduie și se folosește de păcatele noastre ca să ne întoarcă spre Sine, p. 163.

„dogma Sfintei Treimi este semnul [signum] creștinătății, caracteristica prin care credința creștină se deosebește de toate celelalte”, p. 180.

Sfântul Atanasios cel Mare: harul în Treime se dă de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt, p. 196.

„Noul Testament este testamentul Duhului Sfânt”, p. 210. Însă Duhul Sfânt nu este „a treia persoană a Sfintei Treimi”, p. 210, ci Unul din Treime. Pentru că Biserica nu acceptă erezia „subordonării” persoanelor dumnezeiești sau a Treimii „evolutive”, căci ea desființează deoființimea și veșnicia Lor. Eroarea aceasta teologică îi aparține Sfântului Iustin sau traducătorului? Pentru că e o erezie pe care o aud adesea în mediul teologic românesc și pe care Sfântul Vasilios cel Mare a combătut-o atât de bine în vremea lui. La fel a făcut-o și Sfântul Simeon Noul Teolog, amândoi atenționând faptul că persoanele dumnezeiești sunt dimpreună veșnice și egale și fără de început, fapt pentru care nu putem număra pe Tatăl ca „primul”, pe Fiul ca „al doilea” și pe Duhul Sfânt ca „al treilea” în Treime. Pentru că nu există nicio anterioritate sau posterioritate între persoanele dumnezeiești.

„Cine învață greșit despre o persoană  [dumnezeiască], învață [greșit] despre întreaga Sfânta Treime”, p. 226.


[1] A se vedea aici: http://www.lumeacredintei.com/reviste/leacuri-retete-manastiresti/leacuri-retete-manastiresti-nr-5-august-octombrie-2015/diaconita-irina-medicul-casei-markovski/ și aici: http://www.clickpentrufemei.ro/Povestea-femeii-care-picteaza-cu-sufletul_0_9327.html.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Justin_Popović.

[3] Ibidem.

[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Nikolaj_Velimirović.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sankt_Petersburg.

[6] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Justin_Popović și

https://en.wikipedia.org/wiki/Fyodor_Dostoyevsky

[7] Aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Justin_Popović.

[8] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/John_of_Shanghai_and_San_Francisco.

[9] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/John_of_Damascus.

Comunicarea 2. 0. New media, participare și populism

Antonio Momoc, Comunicarea 2. 0. New media, participare și populism, col. Colloquium, Ed. Adenium, Iași, 2014, 271 p.

*

Cartea e formată din introducere, 4 capitole, concluzii, un rezumat în engleză și altul în franceză, bibliografie și două indexuri.

„social media democratizează regimurile politice și societățile contemporane”, p. 8. Autorul definește onlineul drept „jurnalism participativ”, p. 8, deși, în online, noi nu facem doar jurnalism. În online poți scrie literatură, teologie, filosofie, poți preda și comunica în chip și fel.

Despre Patriot Act, p. 12. În China, Facebookul e ilegal, p. 13. Browserul Baidu e cel mai folosit în China, p. 14.

Primul capitol: Comunicarea. Începe în p. 15. Și comunicarea e definită de autor ca „punere în comun a unor lucruri sau informații”, p. 16.

Proxemica = „studiul modului în care individul își gestionează spațiul și distanța dintre el și celelalte persoane în timpul comunicării”, p. 22. Inventat de Edward T. Hall, p. 22.

Sinestezica = „studiul comunicării prin mișcările și ținuta corpului”, p. 22,  și a fost inventat de Ray Birdwhistell, p. 23.

Nu sunt de acord cu opinia autorului că cuvintele nu transportă sensuri, p. 23. Dacă nu transportă sensuri, ele nu au de-a face cu comunicarea. Însă cine știe cuvintele, acela știe și sensurile lor într-o limbă anume. Dacă nu ar fi așa, cuvintele nu ar avea nicio însemnătate pentru oameni.

Comunicarea e o activitate continuă, p. 28. Prima impresie se formează în primele 90 de secunde, p. 32. Blogul face parte din web 2, p. 36.

Facebookul a apărut în 2004, Twitterul în 2006, LinkedInul în 2003, YouTubeul în 2005, p. 36.

Publicitatea informează, convinge și mobilizează, p. 37. Publicitatea politică televizată a apărut în anul 1952, în USA, p. 39. Campania publicitară prezidențială din 2004, din USA, a costat 600 de milioane de dolari, p. 40. În 2008, Obama și partidul său au primit peste un miliard de dolari de la simpatizanții lor, p. 400. Publicitatea negativă, p. 40.

Publicitatea politică, p. 44. Publicitatea cumpărată tinde spre nașterea mediatizării gratuite, p. 45, din ziare, bloguri și de pe rețele sociale.

Spirala tăcerii, p. 45; ajustarea opiniei după grupul în care ești și din care faci parte, p. 46; „absenții tăcuți”, p. 46; cauza în care credem, spunea, Edward Bernays, ne face să optăm pentru educație, pe când a opta pentru ceva în care nu credem înseamnă a face propagandă, p. 46.

Șeful trebuie să fie un bun vorbitor, p. 50. Legitimitatea, p. 53; influența și persuasiunea, p. 55; „Oamenii tind să dea crezare surselor credibile, celor care le seamănă ca persoane, care sunt așa cum ei ar dori să fie sau cum își închipuie că sunt”, p. 57; în p. 58, autorul consideră că persuasiunea/ convingerea oamenilor prin ceea ce spui și faci este „o formă a comunicării eficiente”, care ajunge la public.

Zvonul ca informație care ne-ar plăcea să fie adevărată, p. 60. Încrederea în sursă, p. 62. Propagandistul dorește să modifice percepțiile noastre despre realitate, p. 65.

Ilie Năstase a candidat la primăria capitalei cu sloganul: „Și-a construit o carieră, va reconstrui un oraș!”, p. 77.

„discursul politic (publicitatea politică sau propaganda) urmărește producerea unor efecte de convingere”, p. 83.

Perspectiva maniheistă în societate, p. 86; Morris Baumgartner l-a numit pe Obama în 2010 „primul președinte internet al SUA”, p. 87; spirala tăcerii e teoria propusă de germanca E. Noelle‑Neumann în anii 70 ai secolului trecut, p. 100. Ea îi naște pe „absenții tăcuți ai democrației”, p. 100.

Agitatorul se ocupă cu lucruri frapante pentru posibilul său auditoriu, p. 102. Mussolini a fost un agitator al maselor, pe cânt Hitler a fost un propagandist în cartea sa Mein Kampf (Lupta mea), p. 103.

Folosirea de pseudo-evenimente, p.  104 sau de dezinformare, p. 105. Cenzura, p. 107, și autocenzura, p. 108; minciuna și omul ideologizat, p. 109;  „Propaganda [comunistă] lucra nu doar la rescrierea trecutului, ci și pentru recrearea prezentului inventând inamici, conflicte, catastrofe”, p. 109-110.

Minciuna instituționalizată, p. 110. În Mein Kampf, Hitler a făcut din evreu inamicul numărul 1, p. 112. Iar dacă „dușmanul germanilor în vremea lui Hitler a fost evreul, dușmanul sovieticilor era chiaburul, dușmanul americanilor în epoca McCarthy era comunistul, în epoca Reagan era „ursul” sovietic, iar în epoca Bush a fost talibanul, fundamentalistul islamic”, p. 113.

Știrile dezinformării, p. 113; propaganda orchestrată, p. 114. Însă „propaganda operează întotdeauna pe un substrat cultural deja existent”, p. 115. Profită de el, de substratul cultural, pentru ca să-l politizeze. Și când reușește să facă asta, îi deformează realitatea.

Opinia publică conformistă, p. 115. Obsesia unanimității în sistemele totalitariste, p. 115.

S-a folosit onlineul pentru prima dată în USA, la o campanie prezidențială, în anul 1992, p. 123. În 2004, internetul a intrat și în România în campania prezidențială, p. 124. În septembrie 2009 existau 270.540 conturi de Facebook românești, în ianuarie 2010 erau 518.140, pentru ca în martie 2014 să fie 7.200.000 de conturi Facebook românești, p. 125. În 2006, existau 23 de conturi de Twitter românești, în 2008 erau 4.471 de conturi, în octombrie 2013 erau 74.140, p. 126.

Din 2012, în România, onlineul e mai relevant decât ziarele tipărite, p. 126. Pe 31 decembrie 2012, 9.642.383 de români erau racordați la online, p. 126.

Dependența tehnologică, p. 128. Mijloacele de comunicare ca extensii ale omului, p. 131. Protestul pe Facebook, p. 135. Ulițele satului global, p. 136, această teorie că lumea e „mică”, creează falsa impresie că „știm” cum arată lumea, dacă mulți sunt cablați la online. Însă, în fapt, noi nu știm cum arată lumea, până când nu mergem în aceleași locuri despre care citim și vedem online. Pentru că una e ceea ce găsim noi în online despre un om sau un lucru anume și altceva e întâlnirea cu omul și cu locul respectiv. Iar onlineul e „un sat mic” numai pentru că motoarele de căutare ne dau „să ajungem repede” la ceea ce ne dorim. Însă onlineul nu e deloc mic și nici nu e cât un sat, ci e o imensitate de necuprins. Numai credulii și neștiutorii cred că onlineul e „mic” și „facil”.

Refuzul critic, p. 144; dezinformarea în cascadă, p. 165; liderul populist, p. 182; neopopulismul; p. 185; tehnopopulismul, p. 186.

La alegerile prezidențiale din 2004, George Becali a folosit sloganul: „Jur în fața lui Dumnezeu că vom face o Românie ca soarele sfânt de pe cer!”, p. 189. Iar la alegerile din 2009, sloganul: „Credință, nădejde și dragoste”, p. 189.

Despre Corneliu Vadim Tudor, autorul spune că era „un bun orator”, dar care îmbina retorica naționalist-comunistă cu mesaje legionare din interbelic, p. 190.

La alegerile locale din 2012, Vadim Tudor și George Becali au folosit sloganul: „Doi creștini și patrioți vor scăpa țara de hoți”, p. 190.

În p. 191, autorul îl consideră pe Traian Băsescu „un neopopulist de dreapta” care profită de online numai pe perioada campaniilor electorale. Iar pe Remus Cernea îl consideră „un neopopulist progresist” care aparține „stângii anarho-liberale”, p. 191.

Mesajul lui Cernea este „antiinstituțional, împotriva BOR, asumând discursul secularist pe care liderii național-liberali români îl evită”, p. 192.

Protestul pentru SMURD și Raed Arafat, p. 218. USL și protestele din ianuarie-februarie 2012, p. 219.

„la fragmentarea socială se poate ajunge doar dacă membrii comunității online vorbesc și îi ascultă doar pe cei asemănători lor și îi blochează sau îi refuză de la dialog pe cei diferiți”, p. 230.

În 2012, autorul a publicat cartea A. Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism, Ed. Curtea Veche, București, 2012.

Page 1 of 114

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén