Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Fişe de lectură (Page 1 of 115)

Protoieria Turnu Măgurele. Monografie-Album

Album monografic

Episcopia Alexandriei și Teleormanului, Protoieria Turnu Măgurele. Monografie-Album, lucrare apărută din îndemnul și cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte † Galaction [Stângă], Episcopul Alexandriei și Teleormanului, în al XV-lea an de la înființarea Episcopiei, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, 423 p.

Această carte masivă și în condiții grafice excepționale am primit-o cadou de la Părintele Stelian Oleg Velea, căruia îi mulțumesc și pe această cale.

*

Cartea are 3 prefețe: prima semnată de PS Galaction Stângă (p. 5-6), a doua de primarul Turnului de la acea dată, Prof. Nicolae Mohanu (p. 7-8), iar a treia și cea mai consistentă este o prezentare istorică a Protoieriei Tunu Măgurele semnată de Pr. Prof. Dr. Marin D. Ciulei (p. 9-27).

PS Galaction ne spune că „vitregiile istoriei, dar uneori și răutatea oamenilor, au făcut ca multe din mărturiile trăirii autentic creștine a Teleormanului să dispară sau să zacă ascunse sub pământul ori sub colbul uitării noastre”, p. 5.

Și acest album, prin datele și imaginile pe care le conține, dorește să înlăture în parte „colbul uitării”, p. 5. Și eu cred că a reușit să facă acest lucru, pentru că el conține, așa cum voi prezenta în parte, multe date prețioase despre satele și Bisericile din această parte a Teleormanului.

Orașul Turnu a fost înființat în 1836 în apropierea cetății romane Turris, prin decretul domnesc al lui Alexandru Dimitrie Ghica din 27 februarie 1836, p. 9. E situat la altitudinea de 38, 30 m de la nivelul mării, p. 9.

Bibliografia principală a articolului e redată în n. 1, p. 9. Eliberarea orașului din 10 februarie 1828 a determinat hramul Catedralei orașului Turnu Măgurele, p. 10. În 1837, orașul Turnu a devenit în acte capitala județului Teleorman, dar în mod efectiv în 1840, p. 10-11.

În timpul războiului din 1877-1878, orașul Turnu Măgurele a devenit pod de trecere peste Dunăre pentru armata româno-rusă, p. 11.

Pe la 1869-1870 erau 5.000 de locuitori creștini ortodocși în Turnu, plus 700 de străini, iar în 1899 erau 8.668 de locuitori, dintre care 7.105 erau români ortodocși, iar restul erau străini, p. 12.

Străinii din Turnu au construit o sinagogă pe strada Victoriei și o capelă romano-catolică pe strada General Praporgescu și, din 1870, evreii și catolicii din Turnu își aveau propriul lor cimitir, p. 12. Au fost anexate recent orașului Turnu și satele Măgurele și Odaia, p. 12.

În 2011 erau 28. 350 de locuitori în Turnu Măgurele, iar 99% dintre ei erau români și ortodocși, p. 12. Din 1897, Turnu Măgurele a devenit Protoieria județului Teleorman, p. 12.

Tocmai în anul 1831 s-a reglementat salariul Protoiereilor, p. 13.

Pe 6 mai 1925 s-a stabilit, în Statutul Bisericii Ortodoxe Române, ca un protopopiat să fie format din cel mult 50 de parohii și cel puțin 20, p. 15. Iar prin circulara 2.961, din 23 iunie 1925, s-a stabilit ca Protoiereul să fie Doctor în Teologie sau licențiat în Teologie și cu o vechime de cel puțin 5 ani în Preoție, el fiind numit pe 5 ani, p. 15.

Cf. Statutului BOR din 28 noiembrie 2007, Protoiereul e numit de Episcop pe 4 ani de zile, p. 15. Și el trebuie să aibă media de minim 8.50 la licența în Teologie, cel puțin 5 ani de vechime în Preoție, fără impedimente juridico-canonice și activitate deosebită liturgică, administrativ-pastorală, misionară, culturală și socială, p. 16.

Protoieria Turnu Măgurele e formată din 57 de parohii urbane și rurale, p. 17-19. Adică trei urbane și restul rurale.

Între p. 19-22 avem date despre Preoții fiecărei parohii și numărul de credincioși din fiecare parohie. Spre exemplu, în 2011, parohia Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele avea 7.580 de credincioși și 3 Preoți, Protoiereul Marin Ciulei fiind unul dintre ei, pe când la parohia Sfânta Parascheva, tot din Turnu, erau 9.700 de credincioși și tot 3 Preoți, p. 19-20. La Islaz I erau 2.533 de credincioși, iar la Islaz II 2.534 de credincioși, în toată localitatea fiind 4 Preoți, p. 20. La Lisa erau 1.813 credincioși, p. 20, la Lunca erau 2.393 de credincioși, p. 21, la Putineiu erau 1.252 de credincioși, p. 21. Alături de cele 57 de Parohii, Protoieria Turnu are și două Mănăstiri: Mănăstirea Sfântul Cuv. Mc. Galaction de la Crângu și Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail de la Plăviceni, p. 22.

Sediul Protoieriei a fost cumpărat în 4 iunie 1947, p. 23, cu suma de 150 milioane de lei, p. 24. Pe atunci era Protoiereu Părintele Metodie Popescu, p. 24.

Însă primul Protoiereu de Turnu a fost Pr. Haralambie Constantinescu, născut la Radomirești, în 1868, și devenit Protoiereu în 1897. Va fi Protoiereu până în 1919. După el a fost Pr. Ioan Băldescu: între 1919-1933, p. 24. După Băldescu a fost Pr. Metodie Popescu, până în 1948, cu o întrerupere între 1942-1944, p. 24-25. Pr. Petre Chirea a fost Protoiereu între 1948-1950, a urmat Pr. Gheorghe Netcu, după care Pr. Vanghelie Mihăilescu, pentru perioada 1948-1962. De la 1 noiembrie 1962, Pr. Emil Băldescu devine Protoiereu de Turnu, până în 1977, după care urmează Pr. Alexandru Dincă, până în 1984, începând cu 1 februarie 1984 și până azi fiind Protoiereu Pr. Dr. Marin Ciulei. Și-a început activitatea ca Protoiereu la 29 de ani, p. 25.

Din p. 30 începe prezentarea parohiilor. Cu date și fotografii de format mare.

Băduleasa e cea mai veche localitate de pe Valea Călmățuiului, fiind atestată documentar la 7 mai 1617, p. 30. Biserica din Băduleasa, cu hramul Sfânta Parascheva, a fost pictată de Ștefan Stătescu, p. 30, 34, iar mai apoi pictura a fost refăcută de Ionica Luminița Roman și Costel Lupu, p. 35.

La Băneasa avem același hram, p. 36. Pisania Bisericii e scrisă cu litere chirilice și din ea aflăm că, inițial, Biserica avea 3 hramuri și a fost sfințită în 5 noiembrie 1853, p. 40. La 1910 murea Pr. Mihalache Mirodot, p. 41.

La Bârseștii de Jos, în fața Bisericii, există un monument al eroilor din 1944, p. 43. Biserica e construită în 1887, iar în 1929 s-a construit clopotnița, p. 47.

La Beciu avem hramul Sfântul Ierarh Nicolae, p. 48. Biserica a fost zidită de oamenii din sat în 1876, p. 48. Primul Preot care a slujit aici a fost Pr. Dumitru Scărișoreanu, p. 53.

La Bogdana avem o Biserică cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și ea a fost zidită de Pr. Drăgan Popescu și Pr. Petre Rotaru, fiind ajutați de Monahi de la Sfântul Munte Athos, p. 54.

La Brâncoveanca, Biserica s-a început în 1947 și s-a terminat în 1957, p. 60, iar între 1958-1977 a slujit aici Pr. Artemie Păscaru, p. 65. Îmi plac numele pe care nu le găsim în mod cotidian și de aceea le pun în evidență.

Biserica de la Bujoru e închinată Dumnezeului nostru treimic, p. 67. E vorba de Bujoru din componența comunei Călmățuiu, p. 67. Și satul și-a luat numele de la „puzderia de bujorii din pădurea din apropiere”, p. 67.

Niciuna dintre Bisericile de până acum nu are o pictură ortodoxă tradițională, ci una edulcorată, primând pictura românească naivă. Mi-am dat seama de acest fapt din fotografiile care prezintă pictura interioară a Bisericilor.

La Caravaneți avem hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică, p. 72. Înaintea Bisericii de zid, de astăzi, a fost una de lemn, acoperită cu șiță, p. 72. Cea actuală e din 1864, p. 72. Găsim aici o frescă în care este reprezentat PFP Justinian Marina, p. 72.

Între 1880-1888 a slujit la Caravaneți Părintele Măndică, în 1964 Părintele Ion Obretin, iar între 1997-2001 Părintele Marius Costin Bulagea, p. 78.

Biserica din Călmățuiu e închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghios, p. 80, și a fost terminată în 1891, zidindu-se la ea între 1866-1891, inițial având două hramuri, p. 84. Maistorul care a ridicat-o a fost Stan Flueran, p. 84. Catapeteasma ei e din lemn de stejar, având cărți de cult din sec. al 19-lea, p. 85. Aici, între 1964-1977, a slujit Pr. Ion Obretin, p. 85, cel care va preda Omiletică la Seminarul din Turnu.

La Cârlomanu îl avem patron tot pe Sfântul Gheorghios, Biserica fiind din 1862, p. 87. Vechiul cimitir e în jurul Bisericii, p. 91.

La Ciuperceni avem același hram, p. 92, și găsim aici și o frescă a Sfântului Sava Brancovici, p. 95. Există și vechea Biserică a satului, acum rămasă în ruină, din păcate, în care mai sunt urme de pictură, p. 95. Vechea Biserică avea un pridvor deschis, p. 96.

Biserica de la Crângu e patronată de Sfântul Nicolaos și e din 1825, fiind ridicată „de marele culcer clucer Iancu Mihăilescu”, p. 98. Inițial avea două hramuri, p. 98.

La Dracea avem același hram, satul fiind atestat documentar în 23 iulie 1512/1513, p. 106. Pe Biserică, la intrare, scrie 1881, p. 107. Dracea se numea înainte Sichir, p. 110. Cel care a scris textul consideră că Sichir sau Sichira ar fi sinonim cu Paragină, cf. p. 110.  Însă numele Dracea vine de la numele armașului Drăcea Golescu, p. 110. La 1864, satul Dracea se numea Paragina, p. 110.

La Dudu avem hramul Adormirea Maicii Domnului, p. 112. Biserica nouă a fost terminată în 1982, p. 112. Pictura interioară are titluri scrise cu litere chirilice în cea veche, p. 115, care e alăturea de cea nouă, p. 113. În cea nouă avem o frescă cu PFP Teoctist, p. 117. Din păcate nu avem nicio dată despre vechea Biserică din Dudu, în afară de câteva fotografii. Iar pictura vechii Bisericii e mult mai profundă și apropiată de canonul bizantin în comparație cu pictura celei noi.

La Fântânele avem același hram și găsim și aici o frescă a fostului Patriarh al României, p. 120. Există amintirea unui om din vechime, numit Ciovică, p. 120. Iar numele de Fântânele vine de la faptul că existau multe izvoare în zonă, p. 120.

De la vechea Biserică din Fântânele se păstrează pisania, din care aflăm că acolo a fost o Mănăstire, terminată în 20 ianuarie 1885, p. 124. Mai există ziduri, cu urme de pictură, din fosta Biserică mănăstirală, p. 124. Actuala Biserică e din 1987, p. 124. Aici, la strană, a cântat și Olan Adrian Rodolfo, p. 125.

La Florica îl avem ca patron pe Sfântul Dimitrios, p. 127. Actuala Biserică s-a terminat de zidit pe 10 iunie 1910, p. 127.

La Furculești a fost o Biserică din lemn până în 1884, p. 132. Actuala a fost terminată în 1892, având hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, p. 136. Turla Bisericii are peste 20 de metri, p. 136. Aici a slujit și Ierom. Gherasim Luca, care a fost mai apoi superior al Bisericii Românești din Ierusalim, p. 137. Pr. Ioan Viorel Bățăuș, Profesorul meu de Muzică psaltică de la Seminar, a fost Preot aici între 6 aprilie 1977 și 2 februarie 2001, p. 137. Monumentul eroilor este și fântână publică, p. 137.

La Islaz I e hramul Sfântul Nicolaos, p. 139. În satul Islaz s-a citit Proclamația de la 1848, de unde a pornit Revoluția de la 1848, p. 139. Pe la 1626 era atestată aici Mănăstirea Sfânta Treime, p. 139. La 1800 aici erau 6 cătune, din care unul se numea Funduleț, p. 142. Biserica actuală a fost terminată în 1873, p. 142.

La Islaz II hramul e Sfinții Trei Ierarhi, p. 142. În fața actualei Biserici s-a citit Proclamația de la Islaz[1], p. 148. Biserica lui Măglașu, existentă până în jurul anului 1830, a fost dărâmată de apele Dunării, p. 148. Satul se numește Islaz de la izlazul vitelor, p. 148. Forma veche a cuvântului este islaz, de aici și denumirea satului de Islaz.

Biserica din parohia Islaz II a fost construită între 1835-1857 pe cheltuiala vornicesei Zoe Brâncoveanu, p. 148.

Biserica din Lisa e închinată Sfântului Gheorghios și a fost construită între 1930-1938, p. 150. Există aici și o frescă cu chipul PS Galaction Stângă, îmbrăcat în mantie roșie, p. 150. Biserica are 3 turle, p. 153, iar în 1957 a fost sfințită de PS Atanasie Dincă, p. 158. Biserica are înălțimea de 25 de metri și catapeteasma e din lemn de brad, p. 158. Tudorin din Lisa a devenit împăratul Theodoros al II-lea al Etiopiei între 1855-1868, p. 159.

Biserica din Lița e închinată Sfântului Ioannis Botezătorul și a fost terminată în 1869, p. 161.

Biserica din Lunca are hramul Bunavestire și se află lângă râul Sâiul. Mai înainte de 1967, satul se numea Râioasa, de la numele boierului Rioșanu, p. 169. Biserica veche se afla în partea de nord a satului și datează de la 1700, aici fiind înmormântat serdarul Ion Rioșanu, adormit la 9 decembrie 1855, păstrându-se până azi piatra lui tombală, p. 175. Biserica actuală are 3 turle, p. 168, a fost începută în 1896 și a fost sfințită în 1904, p. 176, fiind zidită de meșterul bulgar Stavre, p. 176.

La Margareta avem hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, p. 179. Biserica are înălțimea de 17 metri, p. 182, și o pictură ceva mai aproape de canonul iconografic. A fost pictată de Ștefan Stătescu din Câmpina în 1928, p. 183.

La Măgurele avem pisania scrisă cu litere chirilice, p. 184, iar denumirea vine de la măgurile pe care s-a construit așezarea, p. 184. Biserica a fost zidită în 1865 și are lungimea de 24, 4 metri, p. 187.

La Moldoveni avem o frescă cu PFP Teoctist Arăpașu și o alta cu PS Galaction Stângă, p. 193. Biserica veche e lângă cea nouă, dar cea veche e neîngrijită, p. 192. Cea veche a fost construită înainte de 1832 și în ea au slujit Preoții Radu Marmalic și Andrei Zarafu, p. 198. Cea nouă a fost începută în 1940 și terminată în 1989, când a fost și sfințită, p. 199.

La Moșteni, Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost construită între 1884-1897, fiind sfințită în 1903 de PS Iosif Gheorghian, p. 201.

Satul Năvodari, până în 1968, s-a numit Cioara. Aici avem o Biserică cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, p. 207.

În satul Nicolae Bălcescu, Biserica e patronată de Sfântul Nicolaos al Mirelor Lichiei, p. 213. Biserica are două turle, p. 214-215, și a fost terminată în 1909. Are turle octogonale, cu 8 ferestre, p. 218.

La Odaia s-a păstrat fresca ctitorilor, p. 220. Biserica e zidită în 1872 de Crăciun și Petra Deboveanu, din Turnu Măgurele, p. 224. Are 17 m. lungime, 8 lățime și 20 de m. turla, p. 224.

La Olteanca avem o frescă a Pr. Marin Gh. Popescu, p. 226. Biserica a fost construită între 1899-1903 și e închinată Sfântului Dimitrios, p. 226-227.

La Piatra s-a pus piatra de temelie a Bisericii pe 11 iulie 1895 și s-a sfințit Biserica în 26 octombrie 1902, p. 233.

La Pleașov, la intrarea în Biserică, găsim anul 1883, p. 238. Însă Biserica s-a început în 1883 și s-a terminat în 1884, p. 243.

La Plopii Slăvitești, Biserica a fost începută în 1886 și sfințită în 1890, p. 244. Are 12 m. lungime, p. 249.

Poiana s-a numit înainte Flămânda, p. 250. Biserica de aici e din 1870, p. 255.

La Prundu, Biserica a început să fie construită pe 23 august 2005 și e din BCA, pe fundație de beton armat, p. 256. În 2011 nu era pictată interior, p. 258.

La Putineiu, Biserica e din 1868, iar clopotnița din 1985, p. 260. Ctitorii apar într-o frescă în sumane albe și cu motive geometrice, p. 264.

Numele satului Saelele vine de la turcescul saia, care înseamnă grajd de vite, p. 266. Și Biserica de aici a fost începută în 1869 și sfințită pe 4 februarie 1871, p. 266.

La Salcia, Biserica s-a terminat în 1894, p. 272. Aici s-a născut Zaharia Stancu, unde există și casa sa memorială, p. 277.

La Seaca, Biserica are 4 turle și e construită între 1914-1916, p. 278-279. Ea a fost sfințită de PS Vartolomeu Stănescu, p. 278, care era originar din Ciuperceni[2].

La Secara, Biserica e construită între 1889-1894, având două hramuri, p. 290.

La Segarcea Deal, Biserica e dintre anii 1879-1883, p. 300. Mormântul Pr. Andrei V. Popescu și al Preotesei Teodora Popescu, soția sa, se află în curtea Bisericii. Ei sunt cei care au ctitorit-o, p. 300.

La Segarcea Vale, Biserica are 3 turle, p. 302, și a fost sfințită în 21 noiembrie 1921, p. 309.

La Slobozia Mândra, Biserica a fost sfințită pe 10 octombrie 1851, p. 311. Ea are 3 turle acum, dar în fresca de deasupra pisaniei ea avea numai o turlă, p. 310-311.

La Spătărei, Biserica are 14 ferestre, p. 317. După ce a fost sfințită în 1904, PS Galaction a resfințit-o în 1997, p. 317.

La Suhaia, Biserica a fost construită în 1857 cu cheltuiala Mănăstirii Clocociov, p. 323.

Satul Traian se numea înainte Suraia, p. 333, și fusese oferit în 23 iulie 1512 Mănăstirii Cutlumuș din Sfântul Munte Athos, p. 333. După Războiul de Independență, Suraia a primit numele Împăratului roman Traianus, p. 333, pentru că pe lângă ea trece „drumul lui Traian”, p. 333. Biserica de aici a fost zidită în 1884, p. 333.

La Tudor Vladimirescu, Biserica a fost începută în 1899, p. 340., iar clopotnița în 1936, p. 345.

Biserica Cuvioasa Parascheva din Turnu Măgurele e situată pe strada Sfânta Vineri, nr. 4-6, p. 347. A fost construită între 1861-1864 și a fost sfințită în 14 octombrie 1864 de Protoiereul Ioan Văleanu, p. 347. Fără să ni se indice Episcopul care l-a mandatat pentru acest lucru.

Ctitorii sunt în dulame și cojoace, p. 347. Biserica a fost pictată în 1894, p. 348. Pr. Ion Obretin a slujit aici până în 2008, p. 353. Înmormântarea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu[3] a fost slujită de Pr. Ion Obretin și Pr. Lixandru Tudor Cosmin.

Biserica cimitirală din Turnu Măgurele are hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și a fost construită în 1882, p. 355. În 1977 a fost afectată de cutremur și nu s-a mai slujit în ea până în 1996, p. 355. Ea a fost resfințită de PS Galaction Stângă și PS Calinic Argatu pe 3 mai 1997, p. 359.

Catedrala Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele se află pe str. Independenței, nr. 4, p. 360, lângă parcul central al orașului. A început să fie construită în 1900 și a fost terminată în 1905, ea fiind o copie a Catedralei arhiepiscopale de la Curtea de Argeș, p. 360. Piatra de temelie s-a pus într-o zi de joi, pe 28 iunie 1901, p. 365. Are 3 turle mari, p. 364, și vitralii, p. 367. Catapeteasma e din lemn de tei, p. 368, și a fost pictată de Eugeniu Voinescu și Romeo Girolamo, după modelul bisericii „San Marco” din Veneția, p. 369. În pronaos sunt pictați Regele Carol I și Regina Elisabeta, considerați ctitorii Bisericii, p. 369. Vitraliile au fost pictate de August Zwölfer din București, amvonul e din lemn sculptat, mobilierul e din stejar masiv, fiind executat de Ilie Mateescu din Turnu Măgurele, p. 371.

Biserica de la Uda Clocociov a fost ridicată în 1867, p. 373.

Biserica de la Uda Paciurea e din 1910, p. 380.

La Ulmeni, Biserica actuală e din 1928, p. 382. Există aici cruci din vechiul cimitir, p. 387.

La Vânători, Biserica a fost construită între 1947-1965, p. 388.

La Viișoara, Biserica e din 1847 și a fost construită de familia Constantin Cantacuzino[4], care deținea această moșie, p. 398.

La Voevoda, Biserica a fost zidită între 1891-1895, p. 40.

Mănăstirea Sfântul Galaction de la Crângu e la 27 de km de Alexandria, p. 408. În 2002 s-a cumpărat terenul și din 2005 a devenit Mănăstire, p. 408. Hramul e la 5 noiembrie, p. 409.

Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail de la Plăviceni[5] e creată în jurul Bisericii Mănăstirii Aluniș din 1648, ctitorie a vornicului Dragomir și a soției sale, Elina, p. 416. Ea a fost creată în 2002, p. Între 1686-1688 aici a fost Igumen Ieremias Cacavelas[6], dascălul lui Dimitrie Cantemir, p. 417. Acest amănunt e cuprins în manuscrisul nr. 35.072 din British Museum[7], p. 417.

Între p. 420-421 avem o hartă a parohiilor, iar cuprinsul e între p. 422-423.

Bineînțeles, eu mi-aș fi dorit și mai multă istorie în această carte, dar și mai multă cercetare științifică, dar nu cred că acesta a fost targhetul cărții. Datele istorice sunt puține, primează cele din sec. 19-20, textele, probabil, aparțin parohilor acestor Biserici și nu unui singur autor, de aceea e compozită la nivel stilistic. Însă, pentru cine nu știe nimic despre aceste locuri, e o mină de informații cartea de față și pe mine m-a luminat în multe privințe.

Fotografiile sunt bine realizate, cartea e grea când o ții în mână, unele amănunte te îmbie să vrei să vizitezi aceste locuri.

Și eu aș vizita, cu precădere, parohiile unde sunt Biserici vechi, mai mult sau mai puțin aflate în ruină, și, la fel, cimitirele vechi. Pentru că mă interesează programul lor pictural, formele Crucilor și ale mormintelor, cum s-au construit zidurile, diverse inscripții, diverse amănunte ce țin de epocă și de regiune.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Proclamația_de_la_Islaz.

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Vartolomeu_Stănescu.

[3] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Cantacuzino_(stolnic).

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Plăviceni.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ieremia_Cacavela și

https://el.wikipedia.org/wiki/Ιερεμίας_Κακαβέλας.

[7] Idem: http://www.britishmuseum.org/.

Cunoașterea teologică se împlinește în comuniunea Sfinților

Patriarhul Daniel Ciobotea, Cunoașterea teologică se împlinește în comuniunea Sfinților, mesajul adresat participanților la Al III-lea Congres Național al Facultăților de Teologie Ortodoxă din România (2008), în rev. Studii Teologice, seria a III-a, anul V, nr. 1, ianuarie-martie 2009, București, p. 265-267.

*

„Sfânta Scriptură este temelia Sfintei Liturghii”, p. 265. Ortodoxia nu desparte Scriptura de Liturghie, nici Liturghia de Scriptură, p. 266. „trebuie accentuată formarea liturgică și duhovnicească a tinerilor”, p. 266.

Autorul ne îndeamnă să facem studii patristice, aghiologice, liturgice și imnografice și să traducem din Sfinții Părinți, p. 266.

Învățământul teologic românesc trebuie „să promoveze cercetarea științifică și orientarea spirituală practică”, p. 266.

„Teologia trebuie să fie în același timp științifică și mistică, academică și practică”, p. 267.

Temeiurile dogmatice ale Sfintelor Taine

Pr. Conf. Dr. Vasile Citirigă, Temeiurile dogmatice ale Sfintelor Taine, în rev. Ortodoxia, anul LVI, nr. 1-2, ianuarie-iunie, București, 2005, p. 21-41.

„mijloacele prin care devenim și rămânem membri ai Biserici[i] și beneficiari ai harului în mod actual sunt Tainele”, p. 21. „învățătura despre Taine este prezentă în formă voalată în toată Revelația și [ea] iese la lumină prin tălmăcirea corectă a acesteia”, p. 21-22.

„Mișcarea și relația sunt sădite în făpturi de Creatorul lor”, p. 22. „Valoarea pe care o atribuie teologia ortodoxă materiei în general și trupului în special se întemeiază pe raționalitatea pusă în creație de Logosul creator, pe învățătura că Logosul activează necontenit rațiunile Sale din făpturi, susținându-le în existență”, p. 24.

„Unirea dintre sufletul și trupul omenesc se explică prin faptul că rațiunile și energiile divine[,] care sălășluiesc în materie încă de la creație[,] trupul este creat ca mediu potrivit pentru a fi suport al necreatului”, p. 25. Pentru că „teologia ortodoxă nu cunoaște opoziția dintre creat și necreat, dintre materie și har”, p. 25.

„unirea…lui Dumnezeu cu creația prin energiile și rațiunile divine este baza Tainelor în sens general”, p. 25. Omul e „factor[ul] de activare a raționalității lumii”, p. 26, iar „înaintarea spre Dumnezeu îi este proprie omului”, p. 27.

„restaurarea tainei atotcuprinzătoare”, p. 28.

Fiul „ia firea pe care El Însuși a creat-o cu însușirea de a fi compatibilă cu persoana Logosului divin”, p. 29.  „Omul a fost făcut pentru Hristos, iar prin chipul dumnezeiesc al omului acesta este legat de Hristos”, p. 29.

„identitatea dintre Logosul divin și Hristos este foarte puțin și vag precizată de întreaga teologie protestantă și nu este recunoscută deloc de neoprotestanți. Așa se explică faptul că nu au pe ce să întemeieze Sfintele Taine, cărora, fără unirea Logosului cu trupul omenesc în persoana lui Hristos, le lipsește suportul originar”, p. 31. Hristos „a fost mai tare decât slăbiciunile trupului Său și prin aceasta a reușit să depășească starea de om supus păcatului și să topească în trupul Său urmările păcatului. Acțiunea Sa asupra firii umane și implicit asupra trupului a fost una sfințitoare, fiindcă a pus pe trup și pe fire amprenta Duhului dumnezeiesc, înduhovnicindu-le”, p. 33.

„Sfințirea trupului uman în Hristos constituie premisa acțiunii sfințitoare a lui Hristos[,] cu puterea Duhului Sfânt[,] în Taine”, p. 34. „Dacă nu ar exista Tainele, nu am putea decât să vorbim despre Hristos, să credem în faptele Lui mântuitoare, dar nu am putea să trăim în Hristos, trecând prin toate câte a trecut Hristos”, p. 35.  „De aceea, cei ce nu cred în Taine nu cred în transfigurarea trupului lui Hristos, nu cred că materia poate fi pătrunsă de spirit și transformată prin har”, p. 35.

„Hristos [Se] constituie [în] baza și conținutul Tainelor ca persoană și[,] în această calitate[,] [El] Își comunică prin Taine bogăția personală inepuizabilă persoanelor care se unesc cu El în ambianța Bisericii, susținând viața de comuniune interpersonală”, p. 37.

Alte citiri și recitiri…

Într-o carte care se vrea de memorialistică[1] și unde au fost adunate mai multe interviuri cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga, aceasta mărturisește…multe, însă adeseori printre cuvinte.

Și, adesea, acolo unde pare că dorește să aducă mărturia admirației sale la superlativ pentru cineva, acolo de fapt lovește cu duritate. Astfel, găsim relatat singurul episod memorabil, în fapt, al relației sale cu G. Călinescu. Întrebată dacă mai păstrează vreo amintire din colaborarea cu el, aceasta a răspuns:

„Numeroase, deși «colaborarea» a fost scurtă. Îl revăd la locuința sa, unde o scară interioară, manevrată după placul amfitrionului ducând spre o cameră dintr-un etaj de sus, îi permitea să se refugieze oricând între cărți și idei. Puțini au avut ocazia să intre în micul lui sanctuar, în acea «hulubărie» a inteligenței. Rețin ziua când ne-a purtat ca într-o excursie prin podul casei sale pe noi, cei câțiva ce veniserăm să-l vizităm. Descopeream uimită o bibliotecă imensă, foarte îngrijită. Amuzat, m-a invitat să deschid, la întâmplare, câteva din cărțile acelea puse, aparent, în ordine. Aveau filele încă netăiate. Ne-a explicat că n-avusese vreme să le parcurgă (s. n.)”[2]

Adică refugiatul între cărți și idei, în hulubăria inteligenței, nu citise chiar atât de multe cărți și le aduna pentru a-și ului vizitatorii invitați într-o excursie bibliofilă…

Dar și maestrul încercase să-i reteze aripile tinerei cercetătoare. La întrebarea: „Cum a primit Călinescu cărțile dumneavoastră monografice despre Creangă și Eminescu?”, Bușulenga a răspuns:

„Este un lucru care mă întristează. Când a auzit că scriu ceva despre Creangă a avut o violentă ieșire. Nu suporta ideea concurenței (s. n.), chiar dacă concurenții nu erau nici pe departe de calibrul său [dar nu există ieșiri violente fără motive întemeiate!]. […] Curând i-a trecut însă supărarea și…a avut chiar cuvinte elogioase față de efortul muncii mele. Cu Eminescu, lucrurile n-au mai stat așa. L-a supărat, cred, mai ales, faptul că n-am reușit să realizez ceea ce întreprinsesem. A fost un eșec. [Eu cred că a răsuflat ușurat]. Pornisem pe urmele studiului magistral al lui Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu. Nu întotdeauna împlinești ceea ce îți propui”[3].

Bușulenga se face preș în fața „mărimilor” ca să supraviețuiască. Și iat-o declarând că studiul ei despre Eminescu e un  eșec. Însă cred că e vorba de o încercare anterioară cărții Eminescu – cultură și creație, care e din 1976, pentru că interviul e din ’70. Bușulenga scrisese un studiu preliminar, în 1964: Eminescu. Pe care îl pune în continuarea studiilor lui Vianu, deși modul ei de a-l recepta pe Eminescu nu are nimic de-a face cu Vianu. (Spune, de altfel, că de la Vianu a învățat…rigoarea).

Dar Tudor Vianu, după cum mărturisește de mai multe ori, este cel care a adus-o la Facultatea de Litere, din motivul că…era vechi prieten al tatălui său. (Ceea ce nu are nimic de-a face cu eligibilitatea pe criterii valorice, din păcate.) Așa că e de înțeles de ce inventează acest cordon ombilical.

Însă îl vedem pe Călinescu făcând crize de isterie pe motiv că o asistentă îndrăznește să scrie despre Creangă, despre care…scrisese și el. Situație pe care profesorii de la Litere, chiar și neavând valoarea lui Călinescu, țin să o perpetueze…

Și pentru că G. Călinescu încercase să-i taie aripile, și Bușulenga îi dărâmă lui hulubăria, acum, că între timp murise…

Mai departe, în p. 22, Bușulenga ne spune că lui Vianu nu îi plăcea ca ea să scrie în stilul lui Călinescu, adică eseistic. Pentru că (subînțelegem) o vroia o copie a sa și nu o personalitate independentă. Din fericire pentru Bușulenga, ambii au murit la timp ca să o lase în pace cu pretențiile lor de „paternitate”.

Însă, în 1963, când a publicat Bușulenga monografia sa, Ion Creangă, erau încă în viață. Și, în introducerea la studiul amintit, autoarea ne surprinde iarăși cu atitudinea față de Academicianul Călinescu, care glisează cu mare repeziciune de la elogiul supus la critica tăioasă, deși mascată, și chiar la acuzația voalată de plagiat.

Ea ne spune că „ceea ce lipsește monografiei lui George Călinescu este intrarea în detaliile analizei. Acestea au fost lăsate pentru alții. […] De asemenea, în petulanța aruncărilor rapide de pensulă, maestrul a trecut cu vederea semnificația unor fragmente sau opere din Creangă. «Creangă povestește copilăria copilului universal», spune George Călinescu, într-un mod asemănător cu Giulio Cogni”[4], fapt cu care Bușulenga nu e de acord, negând astfel o aserțiune critică celebră și longevivă și, mai ales, schimbându-i paternitatea. Și asta după ce, anterior, a apăsat pe pedala importanței studiilor lui Ibrăileanu și Iorga, reținând faptul că „Nicolae Iorga a făcut prima apropiere între Creangă și Rabelais, iarăși mult folosită de posteritate”[5]

Și eu am observat o frază rămasă lipită de Călinescu, aceea despre Eminescu, cel care nu a iubit femeia, ci a iubit iubirea, și care îi aparține lui Ibrăileanu.

Cred că o cercetătoare atentă ca Bușulenga putea să observe singură aceste lucruri. Dar nu sunt sigură că ea putea să dea aceste lovituri precise, fără…rigoarea maestrului principal care o tot certa pentru eseismul de tip călineascian. Pentru că și această manevră de „război”, de a-ți lovi concurența-adversară prin ucenici a intrat în habitudine…

*

Dar dacă tot am ajuns la studiul Zoei Dumitrescu-Bușulenga despre Creangă, aș mai vrea să fac alte câteva observații. Scrisă în 1963, cum spuneam, în plin regim autoritar comunist, cartea e plină de observații despre realismul și materialismul lui Creangă, despre lipsa lui de religiozitate și misticism și despre caracterul permanent satiric la adresa clerului (mirenesc și monahal![6]), privit ca o tagmă fără utilitate în societate, preocupată exclusiv numai de plăceri trupești, adică de cu totul altceva decât cere vocația.

Acum, noi știm foarte bine că Bușulenga a sfârșit la Mănăstire. Cu siguranță, dacă ar mai fi avut puterea necesară după ’89, și-ar fi revizuit cel puțin o parte din afirmațiile făcute odinioară, pe care elevii și studenții le citesc în continuare și le apreciază ca atare. Însă, la bătrânețe nu mai poți să faci ceea ce ai făcut (sau nu ai făcut) în tinerețe, în ciuda a ceea ce susțin unii, că opera exegetică/ științifică se scrie după 60 de ani încolo…

Dar Zoe Dumitrescu-Bușulenga n-a făcut nicio rectificare la cartea sa, nici măcar una generală, lăsând problema discernerii cu totul în seama posterității. Ceea ce pe mine mă nemulțumește, totuși.

O a altă problemă care mi-a reținut atenția se referă la două afirmații recurente ale sale, care mie mi se pare că se contrazic. Pe de-o parte, Bușulenga susține originalitatea irefutabilă a lui Creangă (care nu poate fi comparat cu Ispirescu etc.) și pe bună dreptate. Iar pe de alta, ea vorbește tot timpul despre influența folclorului, a artei literare populare, orale – ceea ce, ca și realismul științific, era o teză a ideologiei momentului care nu putea fi eludată, dar pe care Bușulenga marșează cu mult prea mult entuziasm.

Totuși, ea amintește în câteva rânduri de „stilul cărților bisericești”[7] și, totodată, recunoaște la Creangă anumite formulări, frecvente în Alexandria și Esopia[8]. Și acestea cu atât mai mult cu cât a reținut foarte bine că bunicul povestitorului, David Creangă, citea „orice carte bisericească, dar mai ales Viețile Sfinților”, iar mama lui Nică, Smaranda, „se descurca cu ceaslovul, psaltirea și Alexandria[9]. La un moment dat, remarcă și un procedeu lingvistic pe care Creangă l-a însușit (cred că Bușulenga a sesizat bine) de la C. Negruzzi[10].

Fapte care, asociate cu diferențele remarcabile ale tiparului narativ crengian față de cel al basmelor populare[11], ne conduc către alte concluzii decât cele ale unei masive și aproape singulare influențe a oralității populare, pe care au afirmat-o până acum studiile literare.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga a recunoscut stilul cărților bisericești sau al cărților numite populare (Alexandria, Esopia) în măsura în care a citit din ele. În mod cert, nu a citit prea mult (cel puțin la momentul la care a scris studiul acesta), pentru că rămân încă (și la ora aceasta!) foarte multe observații de făcut.

Însă ceea ce mă nedumerește pe mine este faptul că cei care vor neapărat „să se asocieze” la munca mea de revelare a continuității dintre literatura și spiritualitatea română vechi și literatura nouă (începând din secolul XIX) nu au făcut niciodată nici cel mai mic efort de a scoate la lumină aspecte care nu le-ar fi fost deloc imposibil de relevat, dacă ar fi pus mâna să…gândească, cum zicea mai demult cineva. Să gândească și, desigur, să muncească, adică să facă efortul de a se documenta și de a scrie responsabil despre acest subiect. Dacă, desigur, l-ar fi conceput.

Și mă gândesc, firesc, în primul rând la specialiștii în literatură română veche, care nu au întreprins, de-a lungul timpului, nimic în acest sens. Sigur, despre unii se poate spune că au avut o altă formație și/ sau că au făcut și așa foarte mult pentru această disciplină. Însă nici măcar nu a gândit cineva un asemenea tip de abordare…

Pe de altă parte, observ că mă urmează, îndeaproape, plagiindu-mă, cinstiții arhimandriți și profesorii/ profesoarele de la Teologie[12].

În consecință, am o nedumerire, în ceea ce îi privește pe unii dintre ei, cel puțin: de ce nu se ocupă dânșii, mai înainte de a scrie eu, despre subiecte de felul acesta? Adică: de ce nu zăbovesc exegetic asupra altor scriitori (destui!!), despre care eu n-am scris, pentru că nu am ajuns la ei sau nu am avut timpul necesar?! De ce nu ne dovedesc că…pot să fie interpreții ortodocși ai literaturii unor mari scriitori, asupra căreia încă nu s-a aplecat nimeni în felul acesta, pentru a le comenta și explica opera?

Există foarte mulți poeți și prozatori ai literaturii române despre care, până la ora aceasta, nu a vorbit nimeni, cu conștiință ortodoxă. Și când spun acestea nu mă gândesc la a compune encomioane bătătoare la ochi sau la a inventa ortodoxie acolo unde nu este de găsit!!

Dar dacă vor să dovedească faptul că sunt în stare să descopere și să recepteze cu argumente solide astfel de situații din literatura română, au la dispoziție numeroase pagini de literatură (poezie și proză), care nu a fost comentate încă de cineva care să aibă cultură și pătrundere duhovnicească ortodoxă! Creangă este numai unul dintre exemplele de acest fel, dar mai sunt încă mulți alții, dintre care unii sunt în mod evident și recunoscut autori de texte religioase! Ei trebuie numai…citiți și investigați critic.

Pentru că am sentimentul că, dacă voi scrie eu mai întâi, imediat după aceea, în secunda doi, vor ști și dumnealor…exact aceleași lucruri și vor considera că erau foarte ușoare sau că, deja, „critica literară” le exprimase de multă vreme!…

Așadar, dacă tot vor să demonstreze că au înțelegere fină duhovnicească, discernământ și pătrundere psihologică, experiență culturală vastă, cunoaștere în domeniul literar și dexteritate hermeneutică, pricepere în lectura și descifrarea textelor de orice fel…secerișul e mult și secerători puțini.

Nu trebuie să aștepte ca să plagieze ce scriu eu, dacă tot vor să dovedească ei că sunt luminați și nu mai pot să-și rețină ideile de multe ce sunt și năvalnice! Îi rugăm cu insistență să se apuce grabnic de muncă și să ne demonstreze că pot! Nu să adune și să colporteze informații care se pot afla ușor din diferite surse, ci să cerceteze și să interpreteze texte literare, fără idei furate din altă parte, asudând și muncind din greu, în mod evident, pentru acest lucru!

Eu scriu comentarii literare de prin clasa a șasea, am făcut liceul și facultatea la filologie, masterat, doctorat și postdoctorat în literatură, iar de la sfârșitul liceului am ucenicit pe lângă Părintele Dorin și Fericitul Ilie Văzătorul de Dumnezeu. Asta e pregătirea mea, pe care am pus-o și o pun în folosul tuturor prin comentariile și cărțile mele de exegeză literară, pe care le găsiți oferite în mod gratuit în cv-ul meu (aici). Dar dacă și alții pot și se pricep, aș fi bucuroasă să am și eu, dacă se poate, asupra a ce să mă pronunț în comentariile mele viitoare.

Eu m-am ocupat de poezie, în mod fundamental, până în prezent, pentru că știam că ridică foarte mari probleme de descifrare și înțelegere. Însă, dacă și alții au „atâtea” cunoștințe și competențe, ar putea să ne dovedească, cu atât mai mult, că pot să înțeleagă măcar proza, până ajung eu să public despre, nu-i așa?

Aștept cu nerăbdare…


[1] Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, Credințe, mărturisiri, învățăminte. Intervuri și dialoguri, ediție îngrijită și prefațată de Grigore Ilisei, Ed. Nicodim Caligraful, 2013.

[2] Idem, p. 18. [3] Idem, p. 18-19.

[4] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ion Creangă, prefață de academician Mihai Cimpoi, Ed. Princeps Edit, fără oraș, 2009, p. 24-25. (Ediție cu multe erori de tipar.)

[5] Idem, p. 17.

[6] Ba chiar ni se spune că, dacă între preoții de mir există câteva excepții pozitive, lucrul este exclus în ceea ce-i privește pe monahi și pe înalții ierarhi, care sunt zugrăviți numai în culori…satirice.

[7] Idem, p. 124. A se vedea și p. 144 și 222. [8] Idem, p. 212. [9] Idem, p. 129.

[10] A se vedea idem, p. 184-185. [11] Idem, p. 228-231.

[12] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/21/alte-plagiate-din-comentariile-mele-literare/.

Misiunea Bisericii Ortodoxe azi

Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Misiunea Bisericii Ortodoxe azi. Provocări, dileme și sugestii, în rev. Ortodoxia, anul LVI, nr. 1-2, ianuarie-iunie, București, 2005, p. 11-20.

„Creștinismul este prin excelență misionar”, p. 11. „Biserica este apostolică și pentru că este misionară”, p. 11. „Apostolicitatea este trimitere care comunică un mod de viață”, p. 12.

„Misiunea Bisericii este o lucrare sfântă…, refăcând unitatea dintre oameni și Dumnezeu în comuniune și nu în mod administrativ sau juridic”, p. 12.

„Creștinismul este agresat la el acasă, iar Biserica Ortodoxă este siluită în propria casă”, p. 15. „Monahii excepționali dintre noi, ajunși episcopi, trebuie ajutați să-și păstreze naturalețea, să lucreze realmente în mod conciliar”, p. 19.

„Biserica nu trebuie să cultive doar limbajul pentru oamenii simpli, ci să găsească un limbaj și pentru elite”, p. 19.

„În misiunea ei, Biserica are nevoie de un nou limbaj și mai ales de acțiuni concrete pentru marea masă a credincioșilor care au fost și sunt oameni săraci și simpli”, p. 20.

Recunoștință și reînnoire

† Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Recunoștință și reînnoire. Semnificația spirituală și misionară a Autocefaliei Patriarhiei și Slujirii arhierești a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, în rev. Ortodoxia, anul LVI, nr. 1-2, ianuarie-iunie, București, 2005, p. 3-10.

În 2005 s-au împlinit 120 de ani de autocefalie ai Bisericii Ortodoxe Române și 80 de ani de patriarhat în Biserica noastră, p. 3.

„recunoștința ca act cultic de pomenire și mulțumire este un act de cultură a sufletului uman și a comuniunii între generații”, p. 3.

Iar Dumnezeiasca Liturghie ne învață că „a mulțumi lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El este un act de demnitate și de dreptate”, p. 3.

„aniversarea sau sărbătorirea unui eveniment în Biserică poate fi și un moment de reînnoire a misiunii, o reîmprospătare spirituală pentru un nou început”, p. 4.

Autorul a rostit acest cuvânt înaintea Patriarhului Ecumenic Bartolomeos I, a PFP Teoctist și a Sfântului Sinod al Bisericii noastre, p. 4.

Tomosul de recunoaștere a autocefaliei Bisericii noastre a fost semnat în 25 aprilie 1885, de către Patriarhul Ecumenic Ioachim al 4-lea și de Sinodul său, p. 5. Iar în februarie 1925, Biserica noastră a fost ridicată la rangul de Patriarhie, p. 5. Recunoașterea din partea Statului Român a Patriarhiei Române s-a făcut prin votarea unei legi în Senat la 12 februarie 1925 și în Camera Deputaților la 17 februarie 1925, care a fost promulgată pe 25 februarie 1925 de către Regele Ferdinand I, p. 5-6, potrivit Monitorul oficial, nr. 44/ 1925, cf. Idem, p. 6, n. 2.

Patriarhia Ecumenică a recunoscut Patriarhia Română în ziua de 30 iulie 1925, prin tomosul nr. 1579, în timpul Patriarhului Ecumenic Vasilios al III-lea, p. 6. Și tomosul a fost citit la București în ziua de 27 septembrie 1925 de o delegație a Patriarhului Vasilios al III-lea, în prezența Mitropolitului Primat Dr. Miron Cristea, p. 6.

Înscăunarea primului Patriarh al României s-a făcut în ziua de 1 noiembrie 1925, p. 6.

„Limba și cultura poporului român au fost de la originea lor născute și crescute în spațiul liturgic și social-pastoral al Bisericii”, p. 7.

„autocefalia nu este libertate în izolare și autosuficiență, ci libertate în comuniune”, p. 8.

Iar „comuniunea nu este constrângere, ci comemorare și coliturghisire liturgică, consultare frățească și cooperare practică”, p. 8.

În Ortodoxie, slujirea patriarhală „este parte constitutivă a sinodalității și factorul coordonator al ei”, p. 9. După care autorul citează canonul 34 apostolic, p. 9, și, în aceeași pagină, el pune semnul de egalitate între sinod ecumenic și sinod panortodox.

Ritmicitatea sinodalității o fundamentează pe canonul 37 apostolic, p. 9. „La nivel panortodox, sinodalitatea nu funcționează decât ca eveniment extraordinar, nu ca exercițiu ritmic sau ordinar”, p. 9. Însă, la Sinodul din Creta, „s-a exprimat speranța…să putem organiza întâlniri ritmice ale Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, o dată la șapte sau zece ani”[1]. Și astfel „sinodalitatea panortodoxă [ar putea] să devină sinodalitate canonică ritmică, prin analogie cu sinodalitatea ritmică din interiorul autocefaliei naționale sau regionale”, p. 9.


[1] Cf. http://basilica.ro/un-pas-important-in-practica-sinodalitatii-ortodoxe-universale-semnificatia-liturgica-pastorala-si-misionara-a-sinodului-din-creta/.

Mărturisirea publică a credinței

„Important este de a nu se folosi în mod privat propria credință, ci de a o mărturisi și expune fără ostentație, de a o confrunta fără prejudecăți, de a o deschide aportului celuilalt dincolo de prezumțiile autonome, și de a o oferi cu umilă bucurie celorlalți”, cf. Pr. Conf. Dr. Constantin Preda, Sfântul Pavel în Areopagul Atenei (Fapte 17, 16-34). Locul întâlnirii dintre Evanghelie și cultură, în rev. Ortodoxia, anul LVIII, nr. 3, iulie-august, București, 2007, p. 90.

Pentru că credința Bisericii trebuie să ajungă la toți pentru a fi fundamentul vieții tuturor creștinilor. Credința stă la baza tuturor acțiunilor noastre și de aceea ea ne caracterizează în mod profund. Iar noi trebuie să o dăruim în mod bucuros și fără ciuntire tuturor, pentru că toți au nevoie de adevărul mântuitor al lui Dumnezeu.

Page 1 of 115

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén