Asimetria durerii [2]

Adam Puslojić, Asimetria durerii, cu 11 ilustrații de Mircia Dumitrescu, al 3-lea volum din trilogia Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2008, 249 p.

Ce-a văzut Vulturescu în Serbia lui 1999? În „inima Serbiei” a văzut „un șir de mănăstiri în flăcări, un colier/ de poduri inundate, sate aruncate-n aer,/ o turmă de oi plutind peste inima arsă/ a păstorilor, orașe înscrise-n cenușa vie[,]/ plină de lacrimi”, p. 101. O zi de Paști trăită „sub bombe”, p. 101.

Iar „liniștea lui Dumnezeu” înmuțește (verbul folosit de Adam) pe buzele oamenilor, p. 102, pe când Marin Mincu „înghite tăcerea”, p. 103.

A privi înseamnă a suferi. Pentru că „tot ce văd cu ochii/ mă doare”, p. 104. Pentru că înțeleg ceea ce văd. Mă doare ceea ce înțeleg.

În 1998, la Oradea, pe 12 iunie, se decisese să nu mai scrie poeme „cu dedicații”. Însă nu s-a ținut de cuvânt. Într-un alt poem, din 1997, scris la București, pe 31 martie: „nu iubesc cerșetor/ și sexual pe nimeni pe lume”, p. 106. Pentru ca ultimul vers să fie: gura ta este „turbată ca o cruce cuviincioasă”, p. 107.

Din nou rămasul său „definitiv”, p. 108. Iar aici, în poemul de la Oradea, din martie 1998, Adam a declarat: „Singurul meu prieten e cerul”, p. 108. Și când îl doare, el își înghite cuvintele, p. 108, și se întreabă unde începe cercul, p. 108.

Nichita a devenit un clopot, pentru că el este „un poet ca un popor”, p. 109.

Însă, de ce „în loc de înger, un drac mare/ pe Golgota-n ochi ne sare”, p. 109? De ce să Îl înlocui pe Domnul cu un drac mic, că „mare” nu va fi niciodată?

Și de ce ai ajuns să ai răbdarea „cât o piatră”?!, p. 109. Îți vine să dai cu ea? Însă, în mod neașteptat, în loc ca Nichita să fie clopotul nostru, unul cât un popor sau care să trezească popoare, aflăm că Adam e clopotul nebun al lui Nichita. Pentru că el spune în penultimul vers: „clopotul tău nebun sunt eu”, p. 110. Cu referire la Nichita. Iar în ultimul: „Rămân aici și bat mereu”. Pentru că și Adam dorește să rămână un clopot viu al literaturii, el, cel care se simte „la marginea/ timpului nostru”, p. 115. Căci dorește să trăiască pretutindeni, p. 116.

Adam se declară „un tăietor de copaci”, pentru că nu se pricepe la pământ, p. 118. Dar „la muncă țin/ ca la Dumnezeu”, p. 118. Când se lasă „o tăcere anormală” peste lume, din cauza intereselor politice și economice de tot felul, poetul vede și aude „mult mai bine” ca de obicei și așteaptă trăsnete și fulgere, p. 119. Pentru că pedepsele lui Dumnezeu vin la timpul lor.

Când este liniștea ta „galbenă”?, p. 122.

El, aici, e „un fel de lumină”, deși unii spun că e „un fel de nimica”, p. 126. Și se apropie de iubita lui „cu o viteză de lumină”, p. 129. Căci „fără rușine iubesc/ și sunt iubit”, p. 131.

Însă poți muri de multă bucurie: „pot să mor/ de atâta bucurie”, p. 133. Mai ales când te vezi cu Dumnezeu „la El acasă”, p. 134, în Biserica Lui.

În p. 139 avem parte de o surpriză frumoasă: o pagină manuscriptică din 2005. Un poem dedicat de Adam lui Marin Sorescu. În care apare sintagma „râmă de lumină”, p. 139.

Despre piesa Iona a lui Sorescu[1], Adam spune că „a fost un manual/ de pescuit abisuri”, p. 142.

Se declară: „un mort aproape viu”, p. 144.

O altă blasfemie: „nici El/ n-o cunoștea la-nceputul/ începutului/ mult mai concret, p. 146, când El cunoaște toate din veci.

De ce a ajuns viața ta „pe rug”, p. 152?

A lătra în loc de a vorbi: „Cum recunosc un Dumnezeu/ care nu latră dumnezeiește/ ca mine?”, p. 164. După care cum afli despre Dumnezeu într-un mod familiar: „despre Dumnezeu/ aud și una și alta/ exact cum din mână-n mână/ se împrumută un fuior/ de lână la tors”, p. 170.

Își sapă groapa de viu, pentru că vrea o groapă „pe măsura sufletului” său, p. 172. Și îl doare sufletul „de-a binelea”, p. 174.

Cobișnița natală e „celestă”, p. 178, în poemul de mari dimensiuni. Și-a adunat viața „din val în val”, p. 186. Undirea vieții în p. 199. Cercetarea ei.

Intră „într-o biserică ascunsă” cu propria lumânare a vieții sale, p. 200. Numește Dunărea drept „mama” noastră, p. 200. Și el e de modă veche, de „moda Dunării”, p. 201.

„Bezna luminii”, p. 204. Primele două versuri în limba engleză, p. 208. Osul ficatului și osul inimii, p. 210.

Probabil despre o femeie: „Tu ești o furtună/ de îngeri”, p. 211. După care o altă formă de a avea: îmi „aparține un corp gol/ de femeie aproape necunoscută”, p. 215. Tot aici: „surâsul Domnului” și „pagina ruginită și biblică”.

Vrea să fie apărat „dureros de dulce” de paharul lui Dumnezeu cel „plin de evenimente” și „de pagina atât de ruginită din Biblia mare”, p. 216. Adjectivul golgotean, p. 216. În p. 224: „crăpătura de viață”. Pentru că viața noastră aici e foarte puțină.

Ultimul poem al cărții e în p. 240.

Paginile 241-243 sunt cu date biografice despre Adam, dar nesemnate. Poate că sunt scrise de el însuși la persoana a 3-a.

Adam Puslojić s-a născut pe 11 martie 1943 la Cobișnița, în Serbia, a făcut Facultatea de Filologie la Belgrad (1962-1967), volumul de debut: Există pământul (1967). Între 1970-2008 a publicat 24 de cărți în sârbă și 8 în română până în 2008, fiind tradus în peste 20 de limbi, p. 241. Finalul trilogiei Asimetria durerii.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Iona_(piesă_de_teatru).

Asimetria durerii [1]

Adam Puslojić, Asimetria durerii, cu 11 ilustrații de Mircia Dumitrescu, al 3-lea volum din trilogia Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2008, 249 p.

Introducerea autorului e în p. 5-6. Și consideră că Asimetria durerii este „un început…de destăinuire, de descifrare”, p. 5, personală. A început să scrie în limba română după ce a publicat 16 volume în limba sârbă, p. 6. Tatăl său, Dragoliub, a fost omorât la vârsta de 33 de ani de fasciștii croați în al doilea război mondial, p. 6.

În primul poem al cărții, în Scris înăuntru, Adam mărturisește că s-a născut „de jos în sus”, p. 11, și că scrisul său este „sicriul meu”, p. 11. Că orice carte e un mormânt al nostru. Și Dumnezeu îi vorbește și „prin/ semne de sunet”, p. 12, prin sunetul clopotelor. Iar sunetul clopotelor este un „suflet de sunet” care poate fi mâncat, p. 12.

Clopotul are și o voce pe care o simți pe dinăuntru, p. 12, în sufletul tău.

De ce a ajuns Nichita să fie resimțit ca „monstru[l] astru”, p. 14,?

Ascunderea în Dumnezeu, p. 16. Însă Dumnezeu nu are telefonul „stricat”, p. 17, după cum nici Biserica Lui nu are „ușa încuiată și pustie”, p. 17.

În primul vers din Un edict nou: fraților mei români, Adam declară: „Eu sunt soldatul poeziei românești”, p. 18. Eu aș fi spus: „Eu sunt soldatul atent al poeziei române, cel care o apăr de propriile ei vicisitudini”. Și apoi îl declară pe Nichita ca fiind „cel luminos”, p. 18.

Ce „religie” are câinele?, p. 19. Și de ce spune Adam despre sine: „Eu sunt un elefant sonor”?, p. 19. Sunt mare numai când îmi rostesc poemele, numai când ele ies din mine?! Consideră rostirea poemelor mai importantă decât scrisul lor?

„Cea mai atentă dragoste a ta” este moartea, p. 20.

Privirea spre verde ajunge una spre negru, p. 22.

Călătoriile lui Sorescu sunt „o secundă/ de o viață”, p. 23.

Tăcerea clopotului este „o rană de lume adâncă, uitată”, p. 24.

Când privești „spre vocea lui Nichita” înțelegi că „ea este prea mult/ pentru un singur om”, p. 25.

„Unde-i/ restul tăcerii?”, p. 27.

În poemul dedicat „meșterului Nicolae Breban”, Adam îi declară acestuia: „cuvintele tale albesc de tristețe și singurătate,/ dar nu pot de rușine și de pustiu”, p. 28.

„Un singur răspuns ne întreabă”. Ultimul vers dintr-un poem dedicat Blandianei. În decembrie 1994, p. 35. Răspunsul lui Dumnezeu sau ce a făcut El pentru noi ne întreabă ce facem noi pentru El și pentru toți ceilalți.

Într-un poem dedicat lui Ulici, din 10 iunie 1995, Adam spune că Eminescu e „viu de tot”, p. 37. E foarte viu pentru noi.

Ceasul de buzunar e aidoma unui animal domesticit, p. 37.

Primul poem în care Adam numește persoanele Dumnezeului treimic: Crucea mea din Maramureș, p. 38. După care, într-un poem din 2001, spune: „lumina adevărată invizibilă este”, p. 43. Lumina lui Dumnezeu e nevăzută și necreată, ea izvorând veșnic din ființa Dumnezeului treimic.

Când ajunge limba să fie „ruginită”, p. 44? Când nu mai e folosită liturgic! Când în ea nu mai e chemat Dumnezeul mântuirii noastre.

Iar în finalul unui poem din 15 ianuarie 2001, Adam spune: „cuvintele mele/ nu vor să tacă tăcerea”, p. 45. Vor să fie auzite, să fie înțelese.

Versuri explicative pentru orice sistem dictatorial: „A fi extrem de suspicios/ subînțelege/ o extremă confidență”, p. 46. Când trăiești într-o lume securistă, duplicitară, falsă, nu poți fi decât extrem de suspicios față de toți oameni. Dar dacă vei fi extrem de suspicios și cu cel care te iubește și vrea să se apropie de tine în mod real, atunci el va înțelege că grija ta excesivă e pentru că ai nevoie de oameni reali. De oamenii care îți sunt prieteni reali.

Poemul Tronul sângeros e o aluzie la filmul Tronul sângelui din 1957[1]. Pentru că „celebrul Mifune”, p. 47, este Toshiro Mifune[2].

Ideea scrisului din mers apare în Poezia și alte afinități, p. 44-45, și reapare în Lui Ioan, floare de arțar, p. 49. Dar acest scris, odată publicat, „merge și singur mai departe”, p. 50. Poem scris „la Belgrad, în timpul războiului, 1999”, p. 50.

Orice moarte ne depășește, p. 54.

În poemul Simplitatea omului care locuiește în satul de sus, scris pe 12-13 martie 2001, Adam are versurile: „unde trecea/ o nuntă mută[,]/ sălbatică[,]/ sârbească și verde”, p. 55. În 2008, Horațiu Mălăele va regiza capodopera…Nunta mută[3].

Lătratul pietrei văzut spre Târgu Jiu, p. 60.

„Poetul e neam cu cine?”, p. 73. E neam cu toată lumea! Pentru că el scrie despre toată lumea.

Pentru iubită: „Aș dori să mai taci din gură/ atunci când spun că te iubesc”, p. 74. Iar copistului biografiei sale îi atrage atenția că vidul crește în jurul capului său, p. 74. Că nimicul, nimicurile cresc în jurul nostru, dacă nu se spun lucruri esențiale despre noi.

Într-un poem dedicat lui Adrian Păunescu, scris la Belgrad, în ianuarie 2002, numit Când lumina crește…, Adam spune că devine „doar apă/ tot mai rece…”, apă bună de băut, simțindu-se „ca un rege răstignit”, p. 75.

Adam, cel cu două naționalități: „Eu sunt sârb și foarte mult/ un român, un român și jumătate”, p. 77.

Îl citează pe Czesław Miłosz[4] în p. 81.

Într-un poem din 1999: „moartea se vinde[,] se vinde ieftin/ de tot[,]/ aproape gratis”, p. 82.

Urleta de 4 ori în p. 83. Pentru că dirijorul Marin Constantin era din satul Urleta, comuna Bănești, jud. Prahova[5].

O, dimpotrivă: Dumnezeu ne privește, dar ne și vede cu totul! Ne vede până în străfundurile noastre, pentru că ne știe mai dinainte ca noi să existăm. Aluzie la El „privește, dar nu ne vede”, p. 84.

Dacă e adevărată situația, atunci „hoții i-au furat tot” pentru a două oară soției sale, p. 86. După care, la final, amintește de Shaul Carmel[6].

Singura înjurătură: „Futu-ți mălaiul mă-tii!”, p. 87.

Există și „monumentul viu-funerar”, p. 92, atunci când ești un om celebru.

La final de poem. Finalul poemului Scrisoare vie, scris pe 1 martie 1999: „Scriu, doar/ atât mai știu/ despre mine”, p. 93.

Dureroasa întrebare din 1 decembrie 1999: „Oare arde Ardealul, când Kosovo moare?”, p. 97.

Verbul a golgota (a te răstigni): „exact acum m-am/ golgotat fulgerător”, p. 98.

Vers genial: „Dacă mă iei de mână cu privirea”, p. 99. Scris la Oradea, în 19 decembrie 2000. Cu care își începe poemul Cine nu moare împreună. Privirea ta mă poate susține. Privirea ta mă poate însoți și încuraja întotdeauna. Un al doilea, din același poem: „cine/ nu moare împreună[,] nu moare la timp”, p. 99.

Doina Uricariu este „doinatică, albă și blândă”, p. 99.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Throne_of_Blood.

[2] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Toshiro_Mifune.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nunta_mută.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Czesław_Miłosz.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Marin_(dirijor).

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Shaul_Carmel.

Cânt posibil [4]

Adam Puslojić, Cânt posibil, cu ilustrații de Mircia Dumitrescu, al 2-lea volum din trilogia Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, 236 p.

Capetele devin mușuroaie, p. 157, morminte.

În poemul O bucată de Dumnezeire, ideea de fond e că a primit har de la Dumnezeu și că acesta i-a dat multe dureri de cap toată viața și l-a făcut să nu-i tacă gura, p. 158. Relatările biblice le socotește în mod necredincios „legende” biblice în p. 159. Iar, la modul utopic, spune că și-a aruncat bucata de dumnezeire înapoi spre cer, p. 159, deși scrie continuu poezie.

Mâna lui Dumnezeu cea „înflorită toată”, care plutea „fulgerător de luminos”, p. 160, îl face pe el să înflorească și să fie „înfiorător de înflorit”, p. 160.

E clipa „să ne stăruim”, p. 162. Să stăruim împreună.

Și privește la satul său natal „cu dragoste mortală,/ cu toată blândețea mea de taur,/ de miel sălbatic și de broască nebună”, p. 162. Dar, ca să scape de dor, are „un dor inexplicabil/ de o pereche de prieteni din lume”, p. 163, de Adrian Păunescu și de Ioan Flora. Și pentru că nu îi are lângă el, începe să urle, p. 163.

Și când ai două patrii, atunci te întrebi legitim: „Unde începe România/ Și unde se termină Serbia?”, p. 164. Unde încep și unde se sfârșesc ele în tine însuți?

El și Nichita. „Noi dormeam sonorizați de albină”, p 168.

Despre vinul Смедеревка[1] în p. 172.

Iar în 23 iunie 1999, Serbia era „tot mai departe…[ca] un surâs de fată”, p. 173.

Viitorul nostru „a început să urle”, p. 176.

În Lozinca zilei de astăzi: „Am avut o fată friguroasă./ Frumusețea ei a rămas/ undeva în mine”, p. 179. Iar Dumnezeu îi iese în cale și îl sărută ca pe un nou născut, atunci când pleacă de acasă pentru ca să vadă Biserici și cimitire luminoase, p. 179.

Este un „foc cerșetor” în poemul Logos nespus, p. 180. Scris la Alba Iulia, pe 1 decembrie 2003, p. 181.

Când vrei să îți aduni prietenii, observi că „unii din ei/ lipsesc total sau abia/ explicabil, p. 184. Pentru că nu știi motivele pentru care te părăsesc.

Eugen Simion nu l-a scurtat „la limbă cu foarfeca”, nu l-a oprit din a vorbi, ci l-a încurajat „cu un surâs blând, care mi-a lărgit/ chiar și sufletul”, p. 190. Din poemul Purtătorul de cuvinte, scris în „trenul spre Belgrad, [pe] 3 aprilie 2005”, p. 190.

Neîncrederea altora în noi e o împingere a noastră spre moarte, p. 191.

„Mama, femela [femeia] și fiica” sunt „bucuria, dragostea și frica”, p. 192. Pentru că întotdeauna te gândești cu teamă responsabilă la viitorul fiicei tale.

„Unde Timocul visează Serbia și Dunărea” e un alt „pământ numit România”, p. 192. Pentru că România e oriunde trăiește un român. Iar în Тимочка Крајина, la recensământul din anul 2011, erau 35.330 de români[2].

„Lumea/ de AZI are nevoie și sete” de mari poeți, p. 193.

Într-un poem dedicat lui Eusebiu Ștefănescu apare sintagma „o firimitură de lumină”, p. 194. Cântăm „din albastrul/ cerului”, p. 194. Și în loc de lătratul la stele trebuie să învățăm „lătratul de stele”, p. 194. Pentru că și stelele au să ne spună multe poeme. Sau lătratul vieții noastre, opera noastră, trebuie să ne facă stele ale literaturii române.

Se declară „un guraliv păstor”, p. 197. Iar Dumnezeu i-a arătat „o cruce vie”, p. 198, pentru că așa e viața creștinului: o continuă crucificare interioară care ne îndumnezeiește.

Îl așteaptă pe Dumnezeu de Bobotează „direct în viață”, în viața lui, chiar dacă „n-a venit niciodată/ până acum” la el, p. 200.

„O cană/ cu apă vindecată”, p. 202, sfințită. O Aghiasmă.

„V-ați obișnuit cu mine viu”, p. 205, dar eu pot fi și mort. Eu voi muri. Și „cu timpul” am devenit o „piatră migratoare”, p. 206, una care s-a plimbat mult, dar a rămas necunoscută în ea însăși, de parcă sunt „un surâs cusut pe buze/ și sub sprâncenele grele”, p. 206. Încât surâsul meu nu mai pare natural, nu mai pare firesc.

Moartea e „miraculoasa despărțire”, p. 208. Însă e așa numai pentru Sfinții lui Dumnezeu. Căci adormirea lor e plină de minuni dumnezeiești.

„Sunt un clasic/ al morții”, p. 216. Iar Dumnezeu „mă tot iartă mereu și-mi deschide/ poarta cetății sau ieșirea spre altar”, p. 220. „Stau pe gânduri ca pe o cruce”, p. 221, pentru că gândurile mă umplu de durere.

Cum este Sfântul lui Dumnezeu? Un om „luminos pe dinăuntru”, p. 221. Și cum ajungi „negru de viață”, p. 221? Când viața te înnegrește, când te face să păcătuiești.

„M-am obișnuit cu viața altora”, p. 222, cu prezența lor în viața mea, pe când viața mea „a devenit un bulgăre de zăpadă/ și frunza umbrei mele migratoare”, p. 222.

Își declară viața drept „o creștere liberă”, p. 223, una naturală, organică. Volumul se încheie în p. 223. Între p. 224-231 e postfața lui George Vulturescu. Care ne spune că „Adam are vocația martiriului: legat de cămilele a două limbi”, p. 227. De ce e „martirizat” Adam între sârbă și română, când ambele limbi sunt limbile lui materne? Mai degrabă e o mare binecuvântare că te poți exprima în mai multe limbi, pe care să le cunoști din primul an al vieții tale.

Aflăm și cine e Negleduș: „un spirit balcanic, care dă cu tifla lumii”, p. 227, „o biruință poetică”, p. 229.

„Existențialismul lui Adam Puslojić este unul frenetic”, p. 228. Dar el amână replica, o suspendă, p. 230. Poezia sa este „un original și tulburător discurs european dintr-un areal sârbo-român”, p. 231. Ultimele cuvinte ale cărții.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Smederevka.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Timoc.

Cânt posibil [3]

Adam Puslojić, Cânt posibil, cu ilustrații de Mircia Dumitrescu, al 2-lea volum din trilogia Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, 236 p.

Eminescu, atunci când crezi că l-ai înțeles, „îți scapă din creier/ și din destin îți zboară”, p. 71, pentru că e prea mare pentru a fi înțeles. Căci „colivia” capului nostru e prea mică „pentru pasărea Eminescu”, p. 71.

„Acolo”, în veșnicie, este „un har și un/ pahar plin de apă vie sau/ de lumină albastră”, p. 73.

Cel de la Ipotești, Mihail Eminescu, este „nemuritor de dulce”, p. 74. Și Adam se bucură că la Ipotești stă „la doi pași de nemurire”, p. 76, de nemurirea lui Mihail. Căci „sufletele noastre [sunt] împletite cu bucurie”, p. 77, în jurul lui.

În poemul Astăzi… apare sintagma „dureros de luminos”, p. 78. Pentru că multa lumină de la Dumnezeu e și ea o rană vie.

Adam definește adevăratul om ca pe un pom „mai umbros pe dinăuntru/ și cu inima pusă pe creștet”, p. 79, cu inima ridicată până în cap sau cu mintea coborâtă în inimă.

În poemul Non idem est si duo discunt idem apare afirmația: „Mergem/ încet, în cerc, ca îngerul plin de suflete”, p. 86. La ce se referă, când spune că Îngerul e plin de sufletele oamenilor? La Sfântul Înger care pedepsește și omoară din porunca Domnului?

„să nu murim în acum”, p. 90, în prezentul nostru. Să nu murim când avem de făcut atât de multe lucruri.

Manuscrisele uitate pe pereți, p. 94, o aluzie la pereții scriși ai lui Eminescu. Iar Veronica Micle „este tot mai frumoasă”, pentru că trece „din secol în secol” împreună cu Eminescu sau „cu tine pe suflet”, p. 95. Și e tot mai frumoasă, pe cât înțelegem iubirea dintre voi doi, frumusețea ei care ne face bine.

Mintea lui Eminescu: „creierul cel mai mare cât un cer de teiuri”, p. 95.

Scris pe 11 august 2005, poemul Din Eminescu nespus începe astfel: „Astăzi, sunt cuminte/ ca un vers/ din Eminescu nespus”, p. 97. Sunt cuminte ca un vers pe care Eminescu l-ar fi putut spune astăzi. Iar clopotul mare al Bisericii de la Ipotești „bate și bate în înălțime/ ca un vers luminos/ de Eminescu înflorit/ pe lume”, p. 97. Pentru că atunci când mergi pe urmele marilor poeți și îi iubești, încerci să vezi din perspectiva lor lucrurile din jur. Și le vezi cu dor, cu admirație, cu profunzime. Le vezi dimpreună cu ei sau din mijlocul iubirii pentru ei.

Pelerinajul pe la diverse Biserici și Mănăstiri îl caracterizează ca pe un mers „din mine spre mine însumi”, p. 101. Pentru că pelerinajul real este o regăsire și mai profundă de sine. Și când tot privești lumea din apropiere, frumusețea ei îți intră în ochi, p. 102, pentru că „Și Dumnezeu îmi vine direct/ în ochi”, p. 102, ca Cel ce e prezent în toată creația Sa prin slava Lui.

„Șoseaua cerului” apare în poemul despre Sfântul Mutu Zugravul[1], p. 103, a cărui mână de artist era „de Dumnezeu aruncată spre nemoarte”, p. 103.

Crucea pusă la mormânt e văzută ca și când ar răsări din pământ: „Iar acolo, sus/ pe creștet, nu știu cum,/ ți-a răsărit/ o cruce”, p. 108.

E o părere falsă că Dumnezeu întârzie, p. 109. Pentru că El Își face simțită prezența atunci când răbdarea Sa se umple.

Adam crede că timpul omului „este numai al lui”, p. 111, deși el își dăruie timpul său multora. Cum fac, de altfel, toți oamenii care își asumă rostul lor în viață de la Dumnezeu.

Se declară „o umbră vie/ care plutește încă prin aer”, p. 112. Nu sunt de acord cu majuscularea lui tu pentru Mihail, p. 113.

„Și punem/ rugăciunea/ pe buze”, p. 129, înseamnă că începem să ne rugăm. Pentru că rugăciunea țâșnește din noi pe buzele noastre. Ea începe în mintea noastră care se roagă în inimă. Care simte în inimă cuvintele rugăciunii.

Cum ar fi să cânți la topor?, p. 136. Și în lumea lui Dumnezeu, poetul simte că uneori e și a lui, p. 136. Gloria „măruntă” pe care o simte când e apreciată poezia sa. Și adaugă: „Dar care pentru mine/ înseamnă cât piramida/ lui Keops”, p. 138. Puținul mult.

S-a apucat să scrie cu dinții, cu dinții care mănâncă carnea și lasă în urme „oase tot mai luminoase”, p. 140. Pentru că poemele sunt oasele luminoase.

Adjectivul „sufletos” apare în poemul De la un bunic, p. 148. Mare la suflet. Cu suflet mare. Iar la țară trăiește „tăcerea potrivită și semnificativă”, p. 149, având conștiința că în curând va rămâne din el numai „un fir/ de țărână aurită”, p. 149. Așa să fie! Însă pentru mine țărâna aurită înseamnă Sfinte Moaște. Ca omul să lase în urmă un trup îndumnezeit.

Și „mă doare sufletul/ prin urechi”, p. 150, pentru că mă dor veștile pe care le aud. Și când vrem să oprim viața de aici, „viața-mi/ scapă/ din mâini”, p. 150, ca un pește, pentru că e darul lui Dumnezeu și nu posesia noastră.

Bicicleta „cât o viață”, p. 151. Pe care ai mers o viață de om. Viața lui: „joc bucuros o tristă dramă”, p. 153. Când are ceva să ne spună, el ne spune „și nechemat”, p. 154. „Tăcerea mea este/ cânt de icoană”, p. 154. Pentru că mă rog și cânt în inima mea în fața Sfintelor Icoane.

Și are conștiința că poezia sa este „post-stănesciană”, p. 155. Pentru că nu a vrut sau nu a putut să se rupă interior de ritmurile interioare ale poeziei lui Nichita.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pârvu_Mutu.

Cânt posibil [2]

Adam Puslojić, Cânt posibil, cu ilustrații de Mircia Dumitrescu, al 2-lea volum din trilogia Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, 236 p.

Tăcerea sa „este un țipăt”, p. 37, pe când sufletul său „țărănesc” are iarbă „până-n sânge și os”, p. 37. Pentru că se simte bine în creația lui Dumnezeu, alături de tot ceea ce există și vede. Iar zborul său spre veșnicie „de-aici începe”, p. 37, din clipa de față.

Acasa lui e o „lume luminoasă” și nu dorește să i se spună ce trebuie să simtă și cum să gândească, p. 38. Pentru că e „stăpân” pe sine și pe creația sa, atâta timp cât este „bucuria bucuriei” noastre, p. 38.

În p. 40 începe secțiunea „Nemuritorul trecător”. Căci toți murim prin trupul nostru, dar nu și prin sufletul nostru. Iar el se gândește, bineînțeles, la nemurirea prin opera sa. Și în poemul Răspunsul, Adam preferă tăcerea și stâlpul, pentru că e un altfel de Brâncuși, p. 41. Unul care sculptează în cuvinte.

Veșnicia este în „inima largă/ a țăranului”, p. 42. Ca să ne explice de ce veșnicia s-a născut la sat. Dar țăranul nu trăiește numai la țară, numai legat de pământ, atâta timp cât este „orice om din lume/cu inima veșniciei”, p. 42. Pentru că orice om al planetei e un țăran, unul legat, prin constituția lui trupească, de pământul în care se va întoarce. Numai că mulți dorim să uităm acest amănunt esențial.

Glosând în jurul lui Brâncuși, Adam spune că a pus totul „în piatra” cuvântului și a găsit în lumină tot ceea ce a dorit să atingă, p. 43. Dar pentru asta și-a „străpuns/ inima și latura sufletului”, p. 43. Poarta sărutului[1] e „mitul sărutului și poarta Jiului”, p. 43, pe când Coloana Infinitului[2] este o privire „de sus în jos” și „din zbor”, p. 43, deși nouă ne place să o vedem doar de jos în sus și în mod static. Iar când se referă la Masa tăcerii[3], poetul ne spune că ea este a „tăcerilor române de pe [întreaga] lume”, p. 43. Pentru că românii tac în multe părți ale lumii, nu doar în România. Nu pot fi însă de acord cu identificarea lui Brâncuși sau a poetului cu Iisus Domnul din ultima strofă. Pentru că nimeni dintre oameni nu poate fi „un nou Iisus”, p. 43.

În poemul Maria Tănase, Adam folosește sintagma „nemuritorul trecător” pentru Brâncuși, p. 44. Iar prin sintagma „tăcerea sărutului”, p. 44, el ne explică Poarta sărutului ca pe o tăcere de sărut, ca pe un sărut plin de tăcere al îndrăgostiților. Pentru că îndrăgostiții își trăiesc iubirea într-o tăcere comună, în tăcerea în care își vorbesc reciproc cu toată ființa lor.

Maria Tănase e Muza adormită[4] a lui Brâncuși, p. 44. Dar e blasfemic ultimul vers: „ah, Marie, măria Ta”.

Reducerea formelor, în mod esențialist, „la cercuri și stâlpuri” sau „la puncte și linii”, p. 45.

Ce sunt „picotele”, p. 45? Adam spune că sunt ceva care se pot prinde, p. 45.

Un poem manuscriptic, dedicat tatălui său, apare în p. 48. Un scris atent, îngrijit, ondulat. Ca un poem de pus în ramă.

Versuri pline de rană: La Paris toată lumea e cu mine, „iar departe, la Hobița,/ lumina noastră/ a rămas o casă fără umbră”, p. 50. Mi-am pierdut casa mea pentru o lume care mă dorește, care mă caută. Pentru că întregul Paris „îmi intră-n ochi/ și-n gură”, p. 50; e interesat de tot ceea ce ține de mine. Cu referire, bineînțeles, la Constantin Brâncuși.

Sună bine de tot vocativul „Atotsprijinitorule” în poemul Nu văd, nu aud, p. 52. Iar Atotsprijinitorul e un corelativ pentru Apărătorul. Pentru că El e Cel care ne sprijină, ne ajută, ne mântuie în mijlocul durerilor și al primejdiilor.

Dacă adună „aur curat…din țipăt”, p. 53, atunci țipătul e rugăciune, e luminare, e vedere de sine. Iar neantul nu are „adânc luminos”, p. 53. E o minciună atingerea „luminoasă” a nimicului de om.

Domnișoara Pogany[5] seamănă cu Iulia, p. 54. Pentru că asemănăm cu inima noastră. Facem conexiuni între diverse persoane pe care le simțim necesare pentru noi.

Cel mai cuminte este pământul și cel mai simplu e cerul, p. 55. Iar la Dumnezeul „sunt adunate/ adevărurile toate”, p. 55, pe când la poet e „doar/ un stâlp”, stâlpul vieții sale, „și o crăpătură”, p. 55, a morții, care va veni în mod inevitabil.

Brâncuși ne-a dăruit dimensiunea simplității prin opera lui, p. 56. Deși simplitatea e în orice operă, dacă o ducem la adevărurile ei simple și fundamentale.

De ce Îngerul plutește „plin de orbire/ printre lumânări”, p. 59, când el e plin de vedere?

Iar Măiastra[6] e văzută de Adam ca „o pasăre sfântă/ lustruită de aer/ undeva în Cer”, p. 59, când ea nu e în Cer, adică în Împărăția cerurilor, ci în mai multe muzee ale lumii, pentru că e în mai multe exemplare.

Sintagma „piatra răsucită”, p. 62, care e și titlu de secțiune, mă duce cu gândul la împletirea colacilor. De unde se poate inspira oricine.

Două poeme olografe ale lui Nichita, p. 64.

Întrebarea de ce Eminescu nu vorbește despre păsări, p. 65. Însă soția mea zice că Eminescu a vorbit despre păsări, despre vorbele păsărilor (Cucul cântă, mierle, presuri -/ Cine știe să le-asculte?/ Ale pasărilor neamuri/ Ciripesc pitite-n ramuri/ Și vorbesc cu-atât de multe/Înțelesuri”[7]), dar și despre păsările de gând: „Urmărind pe ceruri limpezi cum plutește-o ciocârlie,/ Tu ai vrea să spui să ducă cătră dânsul o solie,/ Dar ea zboară… tu cu ochiul plutitor și-ntunecos/ Stai cu buze discleștate de un tremur dureros”[8].


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Poarta_sărutului.

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Coloana_Infinitului.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Masa_tăcerii.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Muza_adormită.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Domnișoara_Pogany.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Măiastra.

[7] Cf. https://ro.wikisource.org/wiki/Freamăt_de_codru.

[8] Cf. https://ro.wikisource.org/wiki/Călin#V.

Cânt posibil [1]

Adam Puslojić, Cânt posibil, cu ilustrații de Mircia Dumitrescu, al 2-lea volum din trilogia Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, 236 p.

Prima pagină e o introducere a autorului, în care el declară că Valea Timocului este unica sa casă natală, p. 5. Eugen Simion are un cuvânt în p. 9-10, declarând că cele 43 de poeme primite de la Adam sunt „luminoase”, p. 9, și constată că acesta scrie „din ce în ce mai mult românește”, p. 9. Și acesta e un mare adevăr! Eu cred că scrie în română la fel de bine ca în sârbă, pentru că se simte în largul lui scriind în limba română.

Primul poem e din mai 2006 și în el spune că se simte „neauzit/ și aproape nevăzut”, p. 12. Tăcerea sa „e [la fel de] lustruită” ca opera lui Brâncuși, p. 13. Însă „o lumină/ care joacă/ cu mine”, p. 13, e o lumină care zâmbește în el. Și acea lumină e harul lui Dumnezeu. Pentru că harul Său e cel care ne umple de bucurie și de seninătate.

Dacă ne doare viața „unui om/ necunoscut”, p. 15, atunci suntem profund umani. Pentru că trebuie să ne doară viețile tuturor oamenilor. Și cuvintele „de aur”, p. 15, sunt cele primite la timpul lor. Când ai cea mai multă nevoie de ele.

Se uită pe sine, dar își amintește de poveștile altora, p. 16. Și aceasta pentru că nu se centrează egoist pe sine. Iar când vrei să stai la masa tăcerii tale, atunci ai nevoie de un scaun, de odihnă, de o odihnă ca un sărut liniștitor, p. 16. Îl rețin pe fulguros din p. 16. „Cerul [este] fulguros întunecat”, p. 16. Cad fulgi de zăpadă, cerul e fulguros, dar îl întunecă. Prea multul alb fără soare.

„Eu trag linioare[,] pun puncte și țip”, p. 17. Pentru că poezia este dramă, dar și știință. O știință care se învață, dar care se și suferă.

Stâlpul de lumină devine stâlp de tăcere, p. 17. Coloana lui Brâncuși e o scară spre cer, dar una care e plină de tăcerile noastre, după cum e plină de vorbele noastre. Și asimilarea poetică a lui Brâncuși înseamnă universalitatea lui. Pentru că el are lucruri în comun cu fiecare dintre noi atâta timp cât ne exprimă la modul abisal. Iar poetul Adam vine cu tăcerea lui alături de tăcerea lui Brâncuși ca un prieten lângă prietenul său. Pentru că amândoi poartă în ei abisalitatea, profunzimea comunicării umane.

Eroismul înseamnă o viață „de jos în sus”, p. 18, chiar dacă „linia morții/ este ascunsă intim/ în palma soldatului”, p. 18. Soldatul știe că poate muri oricând în luptă, dar moartea lui e verticală. Pentru că el luptă pentru țara lui, pentru alții, pentru viitor, și nu doar pentru sine. Iar pasărea măiastră a lui Brâncuși „unește [în sine] tăcerea/ și cântecul misterios”, p. 18, tainic. Pentru ca pasărea, ca și omul, e cât cântă, dar și cât tace. Pentru că tăcerea face parte din cântecul nostru, din opera noastră. După cum persoana noastră nu poate fi separată și explicată fără opera noastră.

Întoarcerea la iarbă, la naturalețe, e vindecare „de dor și de moarte”, p. 19. Ieșirea în sânul creației lui Dumnezeu e întotdeauna vindecătoare. Și când ți-e bine, atunci „lumea din jur/ tace cuminte[,] frumos,/ și nu ne-ntreabă/ de ce-am venit”, p. 19. Pentru că nu creația lui Dumnezeu ne respinge, ci noi o respingem! Noi nu îi dorim liniștea și pacea și maiestuozitatea ei. Și dacă ne-am raporta la ea așa cum dorește Dumnezeu, întreaga creație a lui Dumnezeu ar fi resimțită de noi ca acasa noastră, ca locul în care noi ne odihnim și ne împlinim interior.

„Parisul lumii”, p. 19, e acolo unde e Brâncuși prin atelierul său[1]. Dar acolo e și România, în mijlocul Parisului, ca o taină ce se vrea cunoscută.

În poemul Lumina Lui, Adam ne spune că „poate” lumina Lui e „o lumină dispărută”, p. 21. Însă lumina Lui e cea care susține lumea întru existență. Faptul că noi suntem orbi, orbiți duhovnicește din cauza păcatelor noastre, și nu o mai vedem, nu înseamnă că ea nu mai există. Dar dacă ne curățim ochii inimii, atunci o vom vedea din nou, pentru că El Se revelează celor credincioși Lui în lumina Sa. În slava Sa cea necreată și veșnică.

Scaunele lui Brâncuși sunt văzute de el ca „douăsprezece/ clepsidre de piatră”, p. 22. Numai că Sfinții Apostoli nu măsoară în primul rând timpul, ci veșnicia lui Dumnezeu. Ei sunt cei 12 stâlpi ai veșniciei, adică cei care ne indică Împărăția lui Dumnezeu cu toată ființa și propovăduirea lor. Clepsidre ale timpului sunt geniile lumii, cele care ne indică excelența umană. Însă Sfinții ne vorbesc explicit despre transfigurarea lumii, despre îndumnezeirea ei, adică despre împlinirea finală a întregii creații, când Dumnezeu va transfigura întreaga Lui creație prin slava Sa.

Lumina din tăcerea pietrelor sculptate de Constantin Brâncuși, p. 22. Două lumânări din Serbia „aprinse de bucurie” în România, p. 23. Iar Brâncuși „n-a murit/ niciodată”, p. 24, prin opera lui, pentru că ne vorbește profund despre sine și despre noi.

În comparație cu cel care a lustruit piatra cu mâna, poetul lustruiește piatra „cu vederea”, p. 25, sau cu sufletul său. Iar ca să înțelegi poezia lui trebuie să ai vederea „lustruită/ cu ochiul/ Domnului/ deschis”, p. 25. Pentru că în materie de critică literară nu te face mare doar citirea poemelor, ci în primul rând înțelegerea lor din luminarea lui Dumnezeu. Căci adevărata critică literară este o citire plină de luminare dumnezeiască. Pentru că doar Dumnezeu îți poate vorbi despre taina omului și a operei sale.

Scrisoarea lui Brâncuși pentru Adam e întoarcerea la Kobișnița. Pentru că Hobița îi explică acasa de la Kobișnița, p. 28. Fiecare dintre noi ne întoarcem la adevăratul sine când ne întoarcem în locul natal, în casa în care am copilărit, în pământul unde am învățat să trăim.

Mesajul din 8 iunie 2006 e că Adam nu e în viață. Dar, când va reveni, o să ne anunțe pe fiecare în parte, p. 29. Pentru că poetul trăiește cât trăiesc și oamenii care îl iubesc cu totul: și pe el, cât și opera lui.

Lui Adam îi place interiorul imperialității. „O impresie imperială”, p. 22, „se odihnește imperial”, p. 30…Eu însumi am numit gest imperial degetul său pus la frunte și privirea „atotputernică” din volumul anterior.

Îl alătură pe Petre Stoica lui Brâncuși, p. 31. Și creează o definiție uluitor de bună a desenului în următoarele versuri: „câteva linii negre/ puse la timp pe alb/ sau doar uitate potrivit”, p. 34. Sau doar schițate acolo în mod potrivit.

Da, linia simplă e „ca viața”, p. 35,! Iar surâsul e „un pământ luminos”, p. 35, unul care ne vorbește despre sufletul tău. Iar el dorește să-și ridice stâlpul și coloana vertebrală, p. 35, să fie demn, așa cum a fost demn Brâncuși în Coloana lui.

Îi e frică de bolta cerească, dar caută în cer ceva necunoscut, p. 36. Și vrea să cânte „ceva necunoscut/ în acest spațiu, în acest timp/ și nemurire”, p. 36. Iar casa Serbiei sale „plutește prin aer, tot mai departe”, p. 36, pentru că e dusă de cărțile sale. Tot ceea ce scriem și publicăm exportăm în întreaga lume. Un export esențial al vieții noastre.


[1] A se vedea: https://www.youtube.com/watch?v=RsoGSyn7c0w.

Trecerea surâsului [2]

Adam Puslojić, Trecerea surâsului, cu ilustrații de Mircia Dumitrescu, primul volum din trilogia poetică  Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, 142 p. Prima parte e aici.

În De vorbă cu amicul Cepoi, Adam declară că nu mai poate să creadă în minuni, pentru că are „o noapte întreagă” în jurul lui și adânc în sine, p. 26. Însă versul de apogeu al poemului este: „ochii ei împliniseră doar două/ lacrimi”, p. 26. Ochii mamei…Pentru că mama se definește în primul rând prin iubirea ei pentru copiii ei. Și dacă ochii ei n-au lacrimi înseamnă că ea n-are inimă de mamă.

Două feluri de petece (plural popular, preferat în locul lui petice): unul „de hârtie de zăpadă”, iar altul „de cenușă”, p. 29. Pentru că scrisul nostru se dezvoltă pe spații efemere.

Gheața de „pe lume”, p. 30, e gheața din lume, din inimile oamenilor. Și asta îl înspăimântă. După care vine tristihul autograf: „sunt/ singur/ între două cuvinte”, p. 30. Pentru că toate poemele le scrii cu tine însuți, cu cine ești atunci, cu tot ceea ce te doare și te bucură. Iar singurătatea face parte din creație, ca, de altfel, și dăruirea față de public. Nu poți să dărui până când nu naști cuvinte în singurătatea ta. Ele te vor purta spre publicul cititor, care va simți și ce ai scris, dar și cum te-ai simțit când ai scris.

Trebuie să oferim „un răspuns credibil”, p. 33, despre noi, despre existența noastră pe pământ. Iar poetul vrea să trăiască „în tăcere și pace”, p. 33.

De ce lumina zilei de mâine e „șovăitoare”?, p. 34. De ce ezită, de ce e nehotărâtă?

Adam observă în mod esențial că „tăcerea sfântă/ ne tot caută prin lume”, p. 35. Că atunci când nu mai vorbim trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne dăm cu totul Lui.

Brâncuși e „cel mai lustruit” român, p. 36, pentru că are opere îndelung șlefuite. Iar „poezia care nu minte, [aceea] cântă”, p. 36, se bucură, tresaltă.

Pentru că povestește, „Homer este un copil”, p. 36. Iar Homer este, de fapt, Omiros [Ὅμηρος][1]. Iar Ὅμηρος înseamnă Cel care se alătură împreună[2] [cu alții]. Cel care ia parte la evenimente prin ceea ce povestește.

Se simte „trădat”, p. 38, pentru că îl doare faptul că nu suntem „o singură/ inimă”, p. 39. Dar orice nou poem al său vrea să fie „o simplă iubire”, p. 43, pentru că opera sa este umbra vieții sale, p. 43.

Orice an „curat” este unul „ispășitor”, p. 44. Orice an în care ne pocăim e un an mântuitor pentru noi.

Ajungem la un moment dat să avem vii și morți „într-un echilibru/ absolut”, p. 48, în inima noastră. Pentru că sunt deopotrivă de mulți și unii și alții.

Ochii închiși ai Domnului de pe Cruce: „cântarul cosmic…[este] neutru și obiectiv/ ca ochiul închis/ al Domnului nostru”, p. 48. Pe când orice pământean este „răstignit”, p. 51. E un om suferind.

Berea rece apare în poemul Nu știu, fraților, p. 54, dar tot acolo apare și „gutui[ul] de salcâm”, p. 54. Cu „cana bunicului” se termină un poem din luna august, a anului 2008, numit „Apa cuvintelor”, p. 56. Pentru că cuvintele trebuie să le bei cu cana, să le bei din destul, adică să le citești din destul sau să le vorbești mult.

Lumină „aspră”, p. 57. Cum crede că va muri: „odată, pe neașteptate/ fulgerător și amical”, p. 59. Finalul poemului Aproape adormit: „umbra mea mă doare/ tot mai tare”, p. 62. Iar posteritatea este „vremea tăcerilor mele/ din mers și din versuri”, p. 67.

„Altarul meu/ este chiar Dumnezeu”, p. 68. Dacă ne facem inima un altar rațional, în care Îl chemăm continuu pe Dumnezeu, atunci El vine în noi și rămâne în noi.

Soldații „îngeriți”, p. 68, cei care au mers în Împărăția lui Dumnezeu. Iar când se întoarce în satul său, el coboară spre sine: „Cobor spre mine/ la țară/ ușor și calm/ ca un topor ascuțit/ spre codru”, p. 71.

Dunărea este „Dunărea cea mare”, p. 71. Și ea are chip de femeie: „cu chip și surâs de noapte[,]/ cu sâni de mii de valuri[,]/ [care] înnoadă peștii și piatra”, p. 71.

În poemul dedicat Velikăi și Persei, două femei credincioase din satul său natal, Dumnezeu este iconizat astfel: „Dumnezeu/ îmi apare/ ca un fuior/ de ceață cu ochi”, p. 72. Ca un alb desăvârșit ce ne privește profund „în lacrima satului”, p. 72. Pentru că numai când te curățești prin lacrimi poți să-L vezi pe Cel care ne binecuvântă, p. 72.

A primit „o creangă de biserică” și „o rază din suflet” în Maramureș, p. 74. De ce poetul anonim este „urcat în cireș”?, p. 75. Înflorirea craniului, p. 78. Fotografie imperială: „îmi pun degetul/ la tâmplă/ și tac atotputernic”, p. 78.

„Un miracol/ întreg și grav” e când vezi un surâs, p. 80. Când e cerul „îngust”?, p. 84. Iar ultimul poem este:

Clipa potrivită

Sună-mă, frate,
imediat
după plâns!

Pentru că, după ceea ce plâng, oamenii vorbesc firesc, sincer, confesiv. Și aici se termină volumul de față, pentru că de la p. 93 încep referințele critice.

Primele pagini sunt ale lui Mircea Tomuș (p. 93-99). Dinescu (p. 100-101). Și Mircea Dinescu spune despre Adam că este „un poet dintr-o bucată”, p. 100 și care „n-are prejudecăți”, p. 100. Iar Dinescu nu vede în Puslojić urme de Nichita Stănescu, pe care eu le văd la tot pasul. Spune Dinescu: „Gimnastica limbajului profesată de geniul extraterestrului Nichita Stănescu nu se înrudește câtuși de puțin cu impresionanta zbatere existențială a pământeanului Puslojić”, p. 100. Pe când Adam a împrumutat maniera de a scrie, motive, experiențe nichitiene în poezia sa. Poezia sa, în mare parte, e ștanțată nichitian. Iar a nega acest lucru înseamnă a nega un lucru evident.

Eugen Simion (p. 102-104). Pentru Simion, Adam este agitat, vorbăreț, inepuizabil, p. 102. Adam Puslojić „a făcut din prietenia cu Nichita Stănescu o mitologie și, având o fire loială și o minte iscoditoare, a reușit să impună această mitologie în lumea literară din Iugoslavia”, p. 103. Simion îl declară pe Adam: „soldat al poeziei românești”, p. 104. Adică apărător al ei.

Marin Sorescu (105-111). Marin ne spune că Adam, ca om, „nu poate fi despărțit de opera” sa, p. 105. Marin îl consideră pe Adam Puslojić și pe Vasko Popa doi poeți mari ai Iugoslaviei, p. 105. Sorescu l-a cunoscut pe Adam în 1966, când încă nu publicase, p. 105, „dar se bucura de oarecare faimă printre studenții Universității din Belgrad”, p. 105-106. Marin se declară prieten al lui Adam, spunând despre el că are capacitatea „de-a crea un entuziasm contagios”, p. 106, dar și că „este apostolul poeziei române bune, de la începuturi până astăzi, pe generosul pământ sârbesc”, p. 107. Cum îl descrie Marin Sorescu: „În ciuda înfățișării fioroase – este un blajin și-un sentimental, capabil de momente de tandrețe incredibile, vădind un fond sufletesc pur, păstrat ca prin minune în stare inocentă în coclaurile Văii Timocului, unde eroziunea civilizației moderne s-a făcut mai puțin simțită”, p. 107. Referindu-se la scrisul său, Marin spune că Adam „are uneori capacitatea de esențializare blagiană”, p. 108. Și el „se spovedește pe ocolite”, p. 109. Eu aș zice că uneori face asta, pentru că, cel mai adesea, o spune brutal. Iar Marin Sorescu a vorbit cel mai autentic despre Adam.

Traian Coșovei (p. 112-113). Acesta vede la el „un etnocentrism sublimat”, p. 112. Adam este „un pacifist revoltat”, având „o lirică a iubirii și a toleranței”, p. 112.

Eugen Simion (p. 114-116). „Chipul lui [este un] amestec de asprime țărănească și lumină mistică”, p. 114. Adam e „un poet autentic, un poet răsăritean în care clocotesc…pasiunile, frustrările, umilințele, reveriile spațiului balcano-dunărean”, p. 114. „Versul lui Adam Puslojić are un miros de zgomotoasă afecțiune și, aș zice, manifestă o voință aprigă de prietenie. Prietenia este poarta ce se deschide spre sublimul existenței”, p. 116. Căci el are „o vitalitate debordantă”, p. 116.

Adrian Dinu Rachieru (p. 117-120). „Puslojić scrie tot timpul”, p. 118. Pentru că el „scrie oriunde și oricând, dedicând cu generozitate textele sale”, p. 119. Și Adam „nu este doar un mare poet ci…și un mare prieten”, p. 119.

Cornel Ungureanu (p. 121-122). Zenovie Cârlugea (p. 123-129). Acesta spune că Adam creează „o poezie esențializată”, p. 128. Gheorghe Pârja (p. 130-131). Adam a scris la 51 de ani un volum de versuri în limba română, p. 131.

Grigore Grigurcu își numește articolul Poet și personaj, p. 132-134. Adam „are darul de-a fixa atenția, de-a domina o adunare printr-un discurs îmbelșugat”, p. 132.

Crișu Dascălu (p. 135-136). Laurian Stănchescu (p. 137). Adam „duce la pieptul său moartea lui Nichita, care se adâncește în el ca un pas greu într-o zăpadă grea”, p. 137.

Însă Ultimul cuvânt al cărții e al lui Adam Puslojić, scris în martie 2009, p. 138-139. „Am debutat cu poezie în limba sârbă (1967) prin titlul Există pământ, iar în românește cu Plâng, nu plâng, în 1995, acum 14 ani, adică încă mai sunt un copil-elev…în poezia românească”, p. 138-139.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Homer.

[2] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/ὅμηρος.