Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Categorie: Fişe de lectură Page 1 of 120

Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea

[Prof. Emerit Dr.] Mircea Anghelescu[1], Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea, col. Critică & Istorie literară, Ed. Cartea Românească, București, 2013, 251 p.

*

Nils Christie numea închisoarea „un simbol cultural”, p. 5. Disuasiune, p. 5, = descurajare.

Primul capitol e despre temnițe și deținuți la cronicari și în alte documente și începe în p. 15. Mofluzie = faliment, p. 15. Ocna era echivalentul deportării, p. 15, „iar trimiterea la ocnă era o pedeapsă care echivala cu o condamnare la moarte amânată”, p. 15. Pușcăria ca reeducare a apărut în perioada „iluministă”, p. 17.

Unși cu miere, ca să-i mănânce muștele, p. 18. Femeile nășteau în închisoare și acolo își creșteau copiii, p. 18. Temnița tâlharilor de sub Biserică, p. 19. Călugărirea fără voie, p. 21. Cocrișel, p. 22.

Vlad Boțulescu[2] traduce în temniță Viața Sfântului Iosafat, p. 27. Casanova de Seingalt[3], p. 28. Singurătatea închisorii te duce la disperare, p. 30. Petru Cercel și Vlad Boțulescu au citit și tradus în temniță. Boțulescu a fost închis 18 ani, murind în închisoare, p. 31.

Cap. 1 se termină în p. 31. Al doilea începe în p. 33 și se numește Secolul al XIX-lea.

Criță (nume de bărbat, care era șătrar[4]), p. 34.

Temnicerul șef al închisorii de la București judeca singur și cu ușile închise, p. 35. La Mănăstirea Arnota[5] a fost o închisoare politică, p. 40. „iadul ce este în sufletul meu”, p. 46.

„contaminează tema civilă cu o legendă biblică”, p. 48. În loc de o narațiune biblică. După care autorul vorbește despre „mitul biblic al lui Cain”, p. 48. Numai că Scriptura nu e mitologie, nu e fabulație, ci istorie și supra-istorie!

Proclamația de la Izlaz, din 9/21 iunie [1848][6], le enumeră: la punctele 18 și 19 desființarea pedepsei cu bătaia și cu moartea, iar la punctul 20 cere „așezăminte penitențiare, unde să se spele cei criminali de păcatele lor și să iasă îmbunătățiți”, p. 52. „Un ocnaș este obligat să taie 600 kilograme sare pe zi”, p. 54. Cap. al 2-lea s-a terminat în p. 56.

Începe al 3-lea în p. 57, cu titlul complet: Pușcăria politică în secolul al XIXlea și la începutul secolului XX. Mănăstirea Soveja[7] era un loc de exil, p. 62. Hasdeu a fost arestat în iunie 1870 și a fost închis 8 zile la Mănăstirea Văcărești, p. 73.

„Un țăran agitator din Teleorman, arestat în 1899, este ținut în condiții foarte dure de detenție („m-au băgat întro odaie separată, la secret, cu geamurile astupate, la un loc cu cel mai mare hoț de cai, unul Marinache. Hrană aveam un sfert de pâine pe zi și apă. Altceva n-aveam voie. Nici tutun nu ne-au dat”)”, p. 86. Cap. se termină în p. 93.

Partea a doua a cărții începe în p. 95. Despre Slavici scrie între p. 103-118. „Slavici este și el un intelectual cu solide lecturi din clasici și, mai mult decât atât, este un vechi traducător și comentator al lui Dante, cunoscător al Italiei și al artei italiene”, p. 107-108. „Slavici și Arghezi nu aveau multe în comun; au păstrat raporturi civilizate dar nu asidui și în chip explicit ardeleanul era iritat adesea de tipul pe care îl reprezenta mai tânărul său confrate”, p. 115.

Despre Arghezi între p. 119-141. A fost închis la Mănăstirea Văcărești, p. 119. „Poarta neagră” e titlul unui volum al lui Arghezi, p. 119. „Arghezi publică prima sa traducere din Baudelaire în 1904”, p. 123. Iar în 1912, Arghezi prefațează  „prima traducere românească a cărții [Amintiri din casa morților a] lui Dostoievski”, p. 124.

Arghezi mărturisea că „Bucureştiul e oraşul cel mai frumos din câte am văzut și cel mai variat”, p. 126. O mărturie din 1930, cf. n. 1, p. 126.

„să pună o distanță igienică, un cordon sanitar, între el și bolgia gazetarilor de duzină, adevărați simbriași ai condeiului”, p. 128. Bolgia = infernul, cf. http://www.dex.ro/bolgie.

„promiscuitatea gravă a cârdului”, p. 129; „Un ibric soios purtător de barbă, o damigeană cu ochelari”, p. 129; imondice = murdărie, cf. http://www.dex.ro/imondice; „vocea răstită și jupuitoare a domnului director”, p. 132; „dincolo, în firida spitalului, așteaptă să fie ridicate mâine șapte cadavre nude, ronțăite de șobolani”, p. 134.

Cel mai bun capitol i-a fost dedicat lui Arghezi.

În n. 1, p. 139, autorul indică: Bogdan Crețu, Utopia negativă în literatura română, Ed. Cartea Românească, București, 2008[8].

Însă, când Arghezi e întrebat cum s-a simțit în închisoare, la Văcărești, el spune că s-a odihnit acolo, p. 141.

Despre Nicolae D. Cocea[9] începe să scrie din p. 143. „Vanitoși sunt și pușcăriașii. Și, cu toate astea, nimic nu e mai simplu decât să le îngenunchezi vanitatea și să le storci mărturisirile cele mai penibile”, p. 153. „tâlhari mai mărunței, modești deturnători de bani publici, falșificatori ordinari, borfași, pungași de buzunare, cartofori, bețivani, simpli nărăviți în rele, îmi povesteau bietele lor întâmplări cu un lux nesfârșit de amănunte, mă învățau cum se face dintr‑un leu doi sau cum să mergi la sigur în afaceri”, p. 153.

„în 20 de metri cubi de aer erau închiși, în ziua măsurătoarei, șaptesprezece copii”, p. 155. Cocea considera că orașul Craiova era un „oraș de milionari”, p. 155. „Ca și lui Arghezi, [și lui Cocea n.n.] închisoarea i se pare a fi o reproducere în mic a întregii țări”, p. 156.

„borta [gaura[10]] cheii”, p. 158; „Ca la Arghezi, ca la Dickens cu un veac înainte, [și la Cocea n.n.] lumea necunoscută și înspăimântătoare a pușcăriei se ascunde, amenințătoare, în spatele unei porți uriașe”, p. 159; „Mămăligă dimineața. Mămăligă seara. Mămăligă în toate zilele de peste an. Pâine niciodată. Numai mămăligă…”, p. 162.

„Când Gică e liber, e destul să se facă o spargere sau un furt de găini în oraș, ca toți agenții Siguranței să‑l bănuiască pe dânsul”, p. 166. Asta înseamnă să fii un hoț celebru!

Expresie greșită: „banii îi juca în babaroase”, p. 167. Babaros = zar[11]. Iar expresia e: „îi juca la babaroase”, adică la zaruri. Mai nou, cei care nu știu ce înseamnă babaros, folosesc forma de plural a cuvântului în expresia: „i-a dat la babaroase de n-a mai putut”, crezând că babaros e totuna cu tupe sau cu palme peste ceafă.

Bimbașa, p. 168, = comandant militar[12]. Portretul lui Cocea se termină în p. 172. Din p. 173: Mircea Damian și alți pușcăriași. Despre Mircea Damian[13], pseudonimul lui Constantin Mătușa, p. 173. „Am falsificat ordine de serviciu ca să nu plătesc la tren, am furat din când în când câte o pâine, m‑am strecurat în tramvai fără să plătesc”, p. 175. Damian a fost închis la Jilava, p. 181. „Nebunia parcă se zidește în ei, piatră cu piatră”, p. 183. Cap. se termină în p. 190.

Cel dedicat lui Bogza începe în p. 191. Primul la noi judecat pentru pornografie literară a fost Hasdeu, iar al doilea Bogza. Hasdeu cu Micuța[14], pe când Bogza cu volumul de versuri Poemul invectivă (1933)[15], p. 191. „Berilă, unul din cei mai fioroși asasini din câți au cunoscut țara noastră, individul care la Galați a măcelărit într‑o singură noapte șase oameni”, p. 195.

Geo Bogza a făcut pușcărie de două ori pentru același volum de versuri: în 1934 și în 1937, p. 197. Îl chema, de fapt, George Bogza și sta pe „str. Aviator Muntenescu, 31 bis”, p. 200. Discuția despre Bogza se termină în p. 206.

Capitolul dedicat lui Dragoș Protopopescu[16] începe în p. 207. „Domnul Eulampe Sibică s‑a născut în al treizeci și doilea an al vieței sale. Cum? Foarte simplu, ca martir și erou național”, p. 208. „unde oamenii nu pot face treabă fiindcă trebuie să facă dragoste, și unde nu pot face dragoste fiindcă trebuie să facă politică”, p. 209.

Ficu Rubin, p. 210. Cap. lui Dragoș P. se termină în p. 216 și începe cel al lui Zaharia Stancu în p. 217. Se referă la Zile de lagăr[17]. „Mama, blondă, înaltă, cu mijlocul subțire deși suportase atâtea sarcini, cu ochii foarte albaștri și cu părul castaniu, lung până mai jos de șolduri”, p. 221.

„piraților politici”, p. 222; în Zile de lagăr „se află punctul de plecare pentru Desculț[18]”, p. 223; Benchiu, p. 225; colonelul Leoveanu, p. 228; „General Piki Vasiliu”, p. 228; Nicușor Graur, p. 229; cap. despre Stancu se termină în p. 234.

În p. 235 începe secțiunea: Dar literatura?

„Eminescu nu gândește închisoarea în termenii concreți ai suferinței, și nici în cei ai metaforei pascaliene. El vede în cuvântul respectiv mai degrabă o simplă metaforă”, p. 235. Pentru că autorul cere să cunoști efectiv pușcăria și să scrii despre ea.

„Groază de lumină și groază de priviri”, p. 247; a scris cartea, pentru că n-a găsit-o să o citească, p. 25.        Cartea se termină în p. 250. Cuprinsul e în p. 251.

Sinteza Prof. Anghelescu m-a făcut să doresc tot mai mult. Să doresc să cunosc și alte mărturii, de la noi și de pretutindeni, despre viața la închisoare.


[1] Despre autor: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Anghelescu.

[2] A se vedea: http://www.bookstore.md/index.php?route=product/manufacturer/product&manufacturer_id=2848.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Giacomo_Casanova.

[4] Idem: https://dexonline.ro/definitie/șătrar.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Arnota.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Proclamația_de_la_Islaz.

[7] Idem: http://ziarullumina.ro/soveja-manastirea-voievodala-a-marii-impacari-1814.html.

[8] Idem: https://www.librariaeminescu.ro/ro/isbn/973-23-1920-8/Bogdan-Cretu__Utopia-negativa.html.

[9] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Cocea.

[10] Idem: http://www.dex.ro/bortă.

[11] Idem: http://www.dex.ro/babaros.

[12] Idem: http://www.dex.ro/bimbașa.

[13] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Mircea_Damian.

[14] Idem: https://ro.wikisource.org/wiki/Micuța.

[15] Idem: https://www.goodreads.com/book/show/17282173-poemul-invectiv și https://adevarul.ro/locale/ploiesti/poeziile-pornografice-l-au-trimis-geo-bogza-puscarie-scriitorul-impartit-celula-celebrul-berila-1_563b6bd8f5eaafab2c542ffb/index.html.

[16] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dragoș_Protopopescu.

[17] Idem: https://www.librarie.net/p/95693/zile-de-lagar.

[18] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Desculț.

Studii de istorie și de spiritualitate creștină (vol. II) [I]

[Acad. Prof. Dr.] Emilian Popescu, Studii de istorie și de spiritualitate creștină, vol. II, Ed. Academiei Române și Ed. Basilica, București, 2018, 798 p.

În cuvântul său înainte, autorul a mărturisit că a păstrat studiile așa cum le-a publicat în trecut, pentru că nu mai poate face corecturi la vârsta pe care o are, p. 7. Pentru că „adevărul istoric se descoperă greu, în timp, doar rareori dintr-o dată”, p. 7.

În 1976 publica la București Inscripții grecești și latine din secolele IV-XIII descoperite în România. Abreviată IGLR, p. 9.

Studiile încep cu p. 11. Primul: Organizarea eclesiastică a provinciei Scythia Minor în secolele IV-VI, p. 11. Tomisul era o arhiepiscopie autocefală, cf. n. 31, p. 17. Pe când Împăratul Zinon spunea că Tomisul este cetatea mamă a neamului, cf. n. 37, p. 19.

O inscripție din sec. al 6-lea, descoperită la Mangalia în 1960, atestă faptul că existau și alți Episcopi în Dobrogea în afară de Arhiepiscopul de Tomis, p. 24. În sec. al 6-lea, orașul Callatis a avut Episcopi proprii, p. 24. La Tropaeum a fost recunoscută locuința unui Episcop, p. 26. Și la Histria „se poate admite existența…unui episcopat”, p. 27.

La Ibida[1] s-a descoperit în anul 1917 „singura basilică cu trei abside [aflată] în Dobrogea, dar nu [o formă] rară în restul Imperiului”, p. 28.

„prima mențiune despre existența mai multor episcopi în Dobrogea datează din anul 519, iar despre un mitropolit din 520, adică din vremea lui Iustin I”, p. 30. „Este probabil ca Paternus să fi fost primul mitropolit al Scythiei, întrucât înainte de Anastasius nu s-au putut instala mai mulți ierarhi”, p. 30.

În Notitia episcopatuum sunt enumerate 15 episcopate dobrogene: Tomis, Anaxiupoleos, Capedaos, Vipenos, Cupros, Nicomideos, Desos, Salsovias, Almiros, Tropeos, Zeldipas, Dionisupoleos, Calatos, Istrios, Constantianon, p. 30. Desos este Eghisos, iar Cupros este Carsium, Nicomideos este Noviodunum, p. 31. Primul articol, cel citat, se termină în p. 33.

Al doilea e traducerea primului în germană, p. 34-58. Al 3-lea: Ierarhia eclesiastică pe teritoriul României. Creșterea și structura ei până în secolul al VII-lea și începe în p. 59. E vorba de o comunicare, din august 1986, susținută la Washington, cf. n. *, p. 59.

Callatis = Mangalia, p. 59. Am fost evanghelizați de Sfântul Apostol Andrei, p. 61, și „originile creștinismului românesc sunt de tradiție apostolică”, p. 61. Din Viețile Sfinților Mucenici Epictet și Astion cunoaștem, p. 61, „numele primului preot [cunoscut cu numele] din Dobrogea, Bonosus, și al primului episcop, Evangelicus”, p. 61-62. Episcopul de Tomis a participat la Sinodul I Ecumenic, dar nu cunoaștem numele său, p. 62-63.

Episcopul Goddas, de neam got, era ortodox, p. 70. Ulfila a fost hirotonit la Constantinopol, p. 72. Filostorgius ne spune că „Ulfila, înainte de a deveni episcop, îndeplinise funcția de citeț”, p. 73. Articolul se termină în p. 79.

Același text, în franceză, e publicat între p. 80-105.

Un alt articol începe în p. 106: Dobrogea și teritoriile românești nord-dunărene în secolele IV-VI. Se termină în p. 118.

Articolele sale sunt mai degrabă descriptive decât reale cercetări pe o anumită temă. Lucru care nu mă satisface în materie de cunoaștere. Începe să se repete.

Altul, începe în p. 119: Din istoria Creștinismului pe teritoriul românesc în vremea Împăratului Constantin cel Mare. Izvoare uitate.

Basilica de la Roma, construită peste mormântul Sfântului Petros, a fost începută în 319. Sfântul Constantinus cel Mare a înzestrat-o cu un venit anual de 3.708 solidi, p. 122. Podul peste Dunăre a fost inaugurat în 328, p. 125.

Textul grecesc cu care vine în articol începe să fie discutat o dată cu p. 126. E din Socratis, istoricul bisericesc, p. 126. Socratis ne spune că Sfânta Elena a murit pe la 80 de ani în Țara Sfântă, în Ierusalim, și Sfintele ei Moaște au fost aduse la Constantinopol, p. 127. Însă în n. 19, p. 127, autorul ne spune că „Socrate s-a înșelat. În realitate, ea murit la Constantinopol, lângă fiul ei, și a fost dusă la mausoleul de la Roma, pe care și-l pregătise”. Se termină în p. 142. Și, deși a vorbit despre izvoare, a dat doar unul.

Din p. 143: Creștinismul în vremea Împăratului Constantin cel Mare pe teritoriul românesc la populația autohtonă și barbară.

De ce nu apar la toate anul în care au fost publicate? Poate că unele nu au fost publicate. Sau nu mai vrea să spună motivul pentru care le-a scris.

Sunt multe date fără citări. Adică „locuri comune” în scrisul său. Dar de unde sunt? Pentru că, dacă nu sunt citate, sunt plagieri. Se practică acest mod de plagiere la foarte mulți istorici. Dau date enorme și fac câteva citări, evident care nu acoperă informația prelucrată.

În acest articol, în p. 146, afirmă că Sfinții Andrei și Filip sunt Apostolii românilor, p. 146. Din citările de la n. 4, p. 146, articolul e de dată recentă. Pentru că citează o lucrare din 2010.

Se cunosc 171 de Sfinți Mucenici martirizați în Scythia Minor, p. 147. Sucidava = Celei, Porolissum = Moigrad, Apulum = Alba Iulia, p. 151.

Transmarisca = Turtucaia, p. 153.

„arătarea Sfintei Cruci deasupra Dunării a putut avea loc odată cu inaugurarea podului de către împăratul Constantin”, p. 155.

Articolul se termină în p. 163. Traducerea sa în franceză e între p. 164-185. Din p. 186 începe articolul Biserica Tomisului în vremea Mitropolitului Valentinian. Ambasa (apocrisiarul) de la Constantinopol. Nici acest articol nu este datat. Se termină în p. 196. Varianta în limba franceză e între p. 197-206.

Alt text: Despre Botezul primilor creștini de pe pământul românesc, p 207. E o prezentare nedatată,dar recentă, pentru că citează o carte apărută în 2009, cf. n. 1, p. 207. E concluzia sa personală faptul că Sfinții Apostoli Andrei și Filip „au fost ctitorii învățăturii creștine pentru strămoșii poporului român”, p. 208.

Consideră opera lui Nelu Zugravu drept „o maculatură fără valoare”, p. 208, n. 2, pentru că acesta neagă apostolicitatea Creștinismului românesc. Nota 2, p. 208-209 este una tăioasă și zeflemitoare la adresa Prof. Nelu Zugravu de la Iași[2].

Mărturia despre Sfântul Filippos a luat-o din Le martyrologe dAdon: Ses deux familles, ses trois recensions, texte et commentaire par. J. Dubois et Geneviève Renaud, Paris, 1984, p. 6[3], cf. n. 3, p. 210. Și textul e următorul: „După ce a convertit la credința lui Hristos aproape (întreaga) Sciție (cum paene Scythiam convertisset)…”, p. 210.

Rușii din Kiev, în 988, s-au botezat în Nipru, cf. p. 235-236, n. 33. În p. 236, autorul vorbește despre circa 180 de Sfinți Mucenici cunoscuți din Dobrogea. Care pot fi canonizați oricând. Se termină în p. 240.

Din p. 241: Considerații noi cu privire la amuleta cu inscripție grecească descoperită la Sucidava (Dobrogea). Pe o parte e scris: „Unul Dumnezeu [este] Cel care îți ajută ție, neofitule! Harul Domnului este ție [cu tine]”, iar pe partea cealaltă e scris: „Teopemptos!”, p. 242. Amuleta pare să fie de sec. 4-5, p. 2452.

Arhitrava, p. 245, = „parte inferioară a antablamentului, care se sprijină pe capitelul coloanei”, cf. http://www.dex.ro/arhitravă.

În p. 246 avem o imagine a amuletei, partea a.

Din 247 începe studiul Începuturile îndepărtate ale autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române: Tomisul – Arhiepiscopie autocefală. Cf. n. *, p. 247, textul a fost revăzut de autor și a fost publicat inițial în vol. Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 327-353. Deci există și texte revăzute de autor în carte, probabil și unele care nu au fost publicate sau au fost prezentate ca diverse conferințe.

Pe 25 aprilie 1885, Biserica Ortodoxă Română a obținut autocefalia din partea Patriarhiei Ecumenice, p. 247. Jean Darrouzès, Notitiae episcopatuum Ecclesiae Constantinopolitanae, Tome I, texte critique, introduction et notes, L’Institut français d’études byzantines, Paris, 1981, 521 p.[4].

Expunerea [Sfântului] Epifanios, Arhiepiscopul Ciprului, despre întâietățile Patriarhilor și Mitropoliților, p. 253, publicată în PG 112, col. 1424, cf. n. 21, p. 253.  Și aici e citată eparhia Scitias [ἐπαρχία Σκυθίας] și se specifică faptul că la Tomis exista o Arhiepiscopie, p. 254. În 1967, autorul a făcut o călătorie de studii în Germania, cf. n. 22, p. 254. Și a văzut manuscrisul de la Universitatea din Leipzig al textului Sfântului Epifanios despre succesiunea apostolică, cf. Ibidem.

Manuscrisul e din sec. 10-11 și Împăratul Constantinos al 7-lea Porfirogenetul l-a inclus în lucrarea sa De ceremoniis aulae byzantinae (Despre ceremoniile de la curtea bizantină), p. 254. Dar în manuscrisul de la Leipzig e doar un fragment din textul Sfântului Epifanios, pentru că, în 1901, s-a descoperit textul integral al listei în Biblioteca metohului Sfântului Mormânt din Constantinopol, p. 258.

Studiul de față e unul muncit și exprimă excelența Prof. Emilian Popescu.

Din n. 50, p. 263, aflăm titlul tezei doctorale a autorului: Emilian Popescu, Contribuții la geografia istorică a sud-estului european în secolele V-VII, teză de doctorat susținută la Facultatea de Istorie a Universității din București, 1970, în manuscris. Un rezumat al tezei, în 100 de exemplare, a fost trimis la 100 de specialiști, înainte ca să susțină teza în 10 iunie 1970.

Episcopul Timoteos al Scitiei a participat la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efesos, p. 273. Și a semnat ca al 173-lea din 197 de semnatari, p. 273. Alexandros, Episcopul de Tomis, a semnat actele ședinței a 3-a, din 13 octombrie, ale Sinodului al IV-lea Ecumenic, p. 273-274.

Primul Mitropolit al Scitiei a fost Paternus, care semna uneori ca Episcopus Metropolitanus, p. 275. Limesul dunărean a fost sfărâmat de avari și de slavi în 602, p. 275. Episcopul de Axiopolis a fost atestat în sec. al 6-lea, p. 275. Studiul se termină în p. 277, iar varianta lui în limba engleză e între p. 278-307.


[1] A se vedea: http://www.arheologie-ibida.eu/istoric.

[2] A se vedea: http://cscc.uaic.ro/?page_id=9 și https://uiaic.academia.edu/NeluZugravu.

[3] A se vedea: https://www.amazon.fr/Martyrologe-dAdon-familles-recensions-commentaire/dp/2222031885.

[4] Cf. http://gen.lib.rus.ec/book/index.php?md5=D08835C70955EFC53B4B8DA95583E256.

Brâncuși: sculptor creștin ortodox

E titlul unui studiu al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Am citit ediția a doua (revizuită de autor), Ed. Trinitas a Patriarhiei Române, București, 2013. Am citit-o de abia acum, pentru că mi-a sesizat recent Părintele Dorin de unde o pot downloada.

Cartea are prefață, e împărțită în patru capitole și are 101 pagini. A fost publicată mai întâi în 2007, când s-au împlinit 50 de ani de la adormirea lui Brâncuși și 100 de ani de la realizarea primelor capodopere, Rugăciunea și Sărutul (p. 7).

Autorul a considerat că e un moment potrivit pentru a evidenția „prezența credinței și a spiritualității creștin-ortodoxe în viața și opera sa” (p. 8).

Pentru că mulți exegeți au observat influența artei populare asupra gândirii și artei sale, dar „puțini au remarcat în arta lui influența credinței creștine ortodoxe sau a tradiției liturgice bizantine” (p. 11). Ca de obicei, aș adăuga eu. Întotdeauna când avem artiști îndatorați tradiției, se marșează pe folclor și tradiții populare, în exegeză…

Dan Botta a făcut, prin 1930, legătura cu arta ortodoxă: „Bizantină, sculptura lui Brâncuși este fructul dogmei care interzice chipul săpat, al dogmei care nu prescria decât sculptura geometrică, floarea, simbolul” (ibidem).

Părintele Patriarh Daniel pleacă de la o premisă bună și corectă științific: „dimensiunea religioasă a operei lui Brâncuși, remarcată sporadic de câțiva exegeți sau critici de artă, trebuie evidențiată mai temeinic și mai sistematic pornind atât de la propriile mărturii ale sculptorului, exprimate mai ales în Aforismele sale, cât și de la universul liturgic ortodox în care a trăit și activat el” (p. 13).

Într-adevăr, după cum ni se dezvăluie în carte, biografia și mărturiile autorului ne descoperă o personalitate care s-a intersectat destul de mult cu viața și cu gândirea Bisericii, lucru pe care mărturisesc că nu am ajuns să îl cercetez și acum l-am aflat și eu. E un punct de plecare semnificativ.

Citatele din Aforismele lui Brâncuși sunt chiar impresionante pentru cineva ca mine care nu le-a citit. N-am știut că Brâncuși a avut o conștiință religioasă atât de marcantă, dar mai ales că a confesat-o atât de inechivoc[1].

„Într-unul din aforismele sale Brâncuși declară că apropierea de Dumnezeu-Creatorul, sau comuniunea cu El, este o condiție a înțelegerii operelor sale, tocmai pentru că ele oferă bucurie curată. Or, în experiența religioasă autentică bucuria curată, foarte diferită de plăcerea simțuală, este experiența prezenței harului divin în viața omului (cf. Noul Testament,  Filipeni 4, 4 și Galateni 5, 22)” (p. 19).

În copilăria și tinerețea sa, Brâncuși a iubit sunetele clopotelor, a fost clopotar și membru în corul bisericesc (p. 21), și chiar „cânta cu multă măiestrie „susținutele și unicele lui «aleluia» până la expir și «Doamne, miluiește» modulat de 100 de ori, de nimeni ajuns în această performanță vocalizantă” [V. G. Paleolog]”(cf. p. 25) de unde înțelegem că avea și simț muzical foarte dezvoltat, nu numai plastic-vizual.

Avea voce de tenor. Inclusiv la Paris a fost cântăreț de strană și paracliser la Biserica Ortodoxă Română „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” (ibidem).

Părintele Patriarh citează o exegetă elvețiană care observa, referitor la Coloana infinitului: „Coloana este aidoma recitativului liturgic al muzicii gregoriene (bizantine, n.n.) ale cărei imnuri aveau să-l însoțească toată viața, din fragedă tinerețe până în anii parizieni; în patrie și mai târziu în biserica româno-ortodoxă din Paris, el le intona în timpul liturghiei cu vocea sa pură de tenor. Cât de adânc ancorată în el trebuie să i fost această infinit de subtilă monotonie, obținută doar prin alungirea sau accentuarea silabelor!” (Carola Giedion Welcker, Constantin Brâncuși, Ed. Meridiane, București, 1981, p. 72, apud ibidem).

Sculptorul a căutat „fluiditatea spirituală” în materie. „Iar la sfârșitul vieții sale, Brâncuși a dorit ca trecerea sa la viața veșnică să fie întâlnire cu Bunul Dumnezeu în atelierul pe care-l numise cândva filială a Mănăstirii Tismana” (p. 26).

Își stropea cu Sfânta Aghiasmă atelierul din Paris, iar înainte de a muri a fost spovedit și împărtășit de Arhiepiscopul Teofil de la Biserica Ortodoxă Română din Paris (ibidem), unde a fost ulterior și prohodit (p. 29).

Spunea mereu „Bunul Dumnezeu” și se considera aproape de El (p. 26, 29).

În ziua înmormântării, „vremea era splendidă, plină de lumina soarelui, ca și arta sa” (p. 29).

„Constantin Brâncuși a surprins și plasticizat prin artă „esențele” sau spiritualitatea existenței create, mărturisind că esențialul ultim al existenței este viața netrecătoare, veșnică: „Nu mai sunt de mult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esențiale”. Așadar, Brâncuși trăia și mărturisea, ca un creștin convins, credința apostolică biblică potrivit căreia: „cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt netrecătoare” (2 Corinteni 4, 18)” (p. 30).

Părintele Patriarh citează: „Ceea ce este real este esența. Iar dacă te apropii de esența reală a lucrurilor, ajungi la simplitate (Brâncuși). Și consideră că strălucirea dată de polisarea îndelungă a operelor brâncușiene cât și mărturisirea căutării esențelor are legătură profundă cu credința ortodoxă a artistului: „Întreaga operă a lui Brâncuși este marcată de aceste adevăruri esențiale. Și anume, în primul rând, lumina interioară a materiei, pe care o sesiza el, este o epifanie sau un veșmânt creat al luminii necreate, al harului, care leagă între ele originea și finalitatea universului. Cântărețul bisericesc Constantin Brâncuși a citit adesea la slujba Vecerniei Psalmul 103 în care psalmistul Îl cheamă pe Dumnezeu zicând: „Cel ce se îmbracă cu lumina ca și cu o haină” (cf. Psalmi 103, 2) și a cântat în noaptea Sărbătorii Sfintelor Paști: „Iată, acum toate s-au umplut de lumină, și cerul și pământul și cele de dedesubt!” ” (p. 33-35).

Părintele Patriarh Daniel afirmă că „materia sculptată (lemnul, marmura, piatra, bronzul ș.a.) poate transmite lumină-semnificație ca prezență harică a Creatorului etern în creația Sa temporală” (p. 35). Adică simbolul poartă în sine lumina semnificației prin care se deschid porțile minții și ale inimii ca să pătrundă în om înțelegerea și bucuria harului dumnezeiesc.

Alt citat din Brâncuși: „Aud astăzi vorbindu-se de tot felul de curente în artă. Este un soi de babilonie universală. Arta nu s-a dezvoltat decât în marile epoci religioase. (…) Şi tot ceea ce se creează prin filosofie (înțelepciune, n.n.) devine bucurie, pace, lumină și libertate” (ibidem).

„Prima sa sculptură cu mare încărcătură spirituală a fost Rugăciunea” (p. 36).

„În mod justificat a fost subliniată legătura care există între Rugăciunea lui Brâncuși ca sculptură și viziunea spirituală din icoanele ortodoxe înfățișând forme umane alungite și transfigurate, ca dinamică a comuniunii spirituale a omului cu Dumnezeu. Astfel, se constată că Brâncuși a sculptat, de fapt, „femeia-rugăciune, stilizată de sute de ani, mai întâi în pictura de obârșie bizantină, pe icoane” [C. Zărnescu]” (p. 38).

„Pentru Brâncuși creșterea copacilor, zborul păsărilor, înotul peștilor, săltatul broaștei țestoase, iubirea din sărutul omului și tot elanul vieții sunt contemplate și sculptate ca aspirație după bucurie netrecătoare și elan spre lumină cerească”, zice Părintele Patriarh (ibidem).

Pasărea Măiastră (Minunată) a lui Brâncuși, ca de altfel toate Păsările în văzduh și Păsările de aur, este o pasăre fără aripi, care zboară sau se înalță pe verticală. Ea este o pasăre despre care Brâncuși însuși a spus: „Pasărea aceasta reprezintă zborul fără mândrie, fără sfidare și fără orgoliu. Mult timp m-am luptat ca să ajung la această formă în care înălțarea să fie făcută fără mândrie, fără orgoliu”. „Istovesc la Pasărea măiastră din 1909 încoace și mi se pare, iată, că nu am desăvârșit-o încă. Eu aș vroi să reprezint imponderabilul într-o formă concretă”. […] Zborul acesta nu este în primul rând efortul aripilor, ci rod al spiritului sau elanului ei interior, ca răspuns al ei la o chemare cerească tainică și fascinantă. Brâncuși a surprins astfel taina relației smerenie-înălțare. Pasărea Măiastră arată că numai întru smerenie, întru receptivitatea căutării și a comuniunii, există o înălțare interioară adevărată” (p. 41).

Pasărea Măiastră, simbol al sufletului uman botezat sau unit cu Duhul Sfânt – Care S-a arătat ca Porumbel la Botezul Domnului în Iordan (cf. Matei 3, 13-17, Marcu 1, 9-11, Luca 3, 21-22, Ioan 1, 32-33) –, unește în chipul ei minunat deodată smerenia și dinamismul creșterii spirituale” (p. 42).

Părintele Patriarh consideră că „Săruturile sculptate de Brâncuși în anii 1907, 1910, 1919 și 1940 (1945?), ca simboluri ale iubirii nupțiale, roditoare de viață umană, se integrează și se transfigurează în stâlpii Porții Sărutului, în acei ochi mari și cordiali ai unei iubiri eterne, mai tari decât moartea, iubire concentrată în nemuritorul suflet-ochi, văzător al luminii netrecătoare din cetatea Ierusalimului ceresc, „gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei” (Apocalipsa 21, 2)” (p. 42, 45).

„Arta lui Brâncuși este „o sculptură a luminii” [V. G. Paleolog], în care „transparența devine transcendență” [Carola Giedion Welcher]”(p. 45), adică act de transcendere a lumii empirice.

Un capitol din carte e dedicat integral ansamblului de la Târgu-Jiu și poartă titlul: „Lumini ale universului liturgic ortodox în Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana fără sfârşit”. Începe de la p. 47.

Trebuia să fie un monument funerar în cinstea eroilor căzuți pe malul Jiului în 1916 (ibidem). A fost ridicat în anii 1937-1938 și „este, în primul rând, un memorial închinat eroilor, în care jertfa ca dăruire de sine este transfigurată în iubire a vieţii eterne, iar în al doilea rând, o sinteză a întregii opere artistice a lui Constantin Brâncuși, care omagiază prin ea însăși credinţa și arta poporului român” (p. 48).

Din ansamblul monumental face parte și Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, construită între 1927-1937 (ibidem).

Brâncuși însuși a făcut legătura între Masa Tăcerii și Cina cea de taină. Inițial, sculptorul o numise Masa flămânzilor. Dar „Masa Tăcerii poate avea multiple semnificații duhovnicești” (p. 50).

Părintele Patriarh e de părere că, mai presus de alte semnificații, „Masa Tăcerii, prin forma ei rotundă care „adună, unește și apropie”, reprezintă transfigurarea morţii prin refacerea comuniunii personale a celor vii cu cei morţi într-un alt plan: rugăciunea celor vii pentru cei morţi. Și aceasta indică pentru Brâncuși biruinţa spiritului asupra durerii cauzate de moarte și transfigurarea acesteia în serenitate și odihnă reprezintă o vocaţie a artei autentice” (p. 51).

Masa Tăcerii sculptată de Constantin Brâncuși este rotundă asemenea meselor din casele ţăranilor, pe care le folosesc ei mai ales când mănâncă, în faţa focului din vatră. Chiar în casa părintească a lui Brâncuși și în biserica din satul său de naștere se aflau aceste mese rotunde. În județul Gorj există și câteva mese rotunde ca mese de altar în biserică. În orice spaţiu ar fi așezată, masa rotundă intensifică, prin simbolul ei de adunare și de apropiere, starea de comuniune între persoane. Plasată într-un parc public, apelul ei tainic vizează deodată viaţa comunitară și spațiul cosmic. Astfel, Masa Tăcerii cu cele 12 scaune din Ansamblul comemorativ de la Târgu-Jiu evocă legătura între eternitate și istorie, între cer și pământ” (p. 54).

„Cine se reculege la Masa Tăcerii poate privi în ax peste pragul de sus al Porţii Sărutului, prin crucea Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru și Pavel”, spre Coloana fără de sfârșit sau „Coloana nemuririi”. Prin urmare, în această vedere axială și axiologică, tăcerea și odihna se prefac în TrecereMutație spre Înviere și Viață veșnică” (p. 56).

Coloana fără sfârșit, este, de asemenea, un simbol al biruinţei iubirii eterne asupra morții, precum și simbol al înălţării omului în lumină veșnică. „Asemănată cu o capelă de rugăciune, cu un arbore ceresc, cu un stâlp funerar, cu zborul unui stol de păsări…” [I. Jianu] Coloana fără sfârșit este ceea ce, de fapt, s-a cerut de către cei ce au comandat monumentul: un memorial al eroilor, o pomenire a lor cu recunoștinţă, din neam în neam, o imensă lumânare de Înviere care leagă pământul cu cerul!” (p. 61).

„Brâncuși spune că ideea de jertfă smerită și de efort în trepte este prezentă chiar în această Coloană fără sfârșit: „De ce am conceput (Coloana nesfârșirii) în romburi? (…) Pentru că nu poţi merge în sus, lin, liniștit, ci suind pe trepte, pe care le desăvârșim prin munca și energia noastră. Aceste trepte prezintă urcușuri și scoborâșuri! Şi nu isprăvim niciodată!” ” (p. 66).

„Constantin Brâncuși a fost și a rămas, fără îndoială, un artist creștin-ortodox român, nu doar botezat în Biserică, ci și un credincios trăitor în interiorul vieţii Bisericii” (p. 69).

„Multe dintre operele lui Brâncuși poartă în ele lumină din lumina interioară a icoanelor, a cântărilor și a rugăciunilor liturgice ortodoxe, ele chemându-ne, ca și Liturghia ortodoxă, la pace și bucurie în prezenţa și binecuvântarea lui Dumnezeu” (p. 72).

„Meritul sculptorului Constantin Brâncuși constă în faptul că a folosit, cu o extraordinară inspiraţie artistică și înţelepciune creștină, un memorial al morţii jertfelnice pământești ca motiv de meditaţie asupra misterului vieţii și iubirii cerești de dincolo de moarte, exprimând, într-o formă artistică cu totul nouă, o tradiţie liturgică și culturală românească foarte veche” (ibidem).

„Constantin Brâncuși, unind credinţa cu arta, avea dorinţa să exprime în majoritatea operelor sale lumina interioară a creaţiei sau lumina „esenţelor” din persoane și obiecte, ca pe o taină a transfigurării și ca pe o chemare la comuniune a oamenilor cu Dumnezeu-Creatorul în lumina Sa „pururea fiitoare”, dăruitoare de libertate, de pace și de bucurie eternă. Prin punerea în lumină a „fluidităţii spirituale” din materie, Constantin Brâncuși „trezește spiritul”, pentru a vedea spiritual că întreaga existenţă este dar al lui Dumnezeu către oameni, o permanentă convorbire și cooperare a lui cu lumea” (p. 76).

„Materia sculptată de Brâncuși cheamă pe cel ce o contemplă la trăire spirituală profundă, mai precis îl invită să devină sculptorul sau artistul propriei sale vieţi” (p. 79)…

Cu atâtea dovezi, trebuie numai să vrei să vezi drept…

Cartea mi-a plăcut și chiar m-a captivat în multe puncte, pentru că autorul ei a știut să păstreze, în studiul său, un echilibru științific între realitatea biografică, dovezile extrase din mărturiile sculptorului și interpretarea pe care a acordat-o artei acestuia. Nu s-a precipitat în formule encomiastice (cum se întâmplă la noi destul de des când autorii studiilor sunt teologi sau clerici fără simțul măsurii și fără interferențe reale cu arta, dar nerăbdători să impresioneze), având în vedere celebritatea internațională a operei lui Brâncuși.

Din cele ce am aflat din cartea Părintelui Patriarh Daniel, cazul lui Brâncuși pare cu mult mai clar, în sensul îndreptățirii de a-l interpreta ortodox, decât cel al lui Eminescu, spre exemplu, de la care nu avem decât puține articole și puține poeme explicite. Și cu toate acestea, după cât cunosc, nici opera lui Brâncuși nu a scăpat de „mareea indiană” – de-a dreptul potop, aș zice eu –, care îi îneacă pe artiștii români (pe scriitori îndeosebi), adică de hermeneutica ce favorizează înțelegerea lor prin prisma mitologiei și a religiilor indiene.

În această privință, eu cel puțin aș fi dorit și o abordare polemică, dar autorul n-a vrut să riște. Pentru că, nedeschis spre orizonturi interpretative adverse opiniilor sale, studiul riscă să rămână izolat, să fie considerat „subiectivist” (spun asta pentru că știu prea bine tertipurile critice ale celor ce rejectează orice fel de interpretare creștină a marilor valori din arta românească și universală).

Autorul nu s-a extins prea mult în considerațiile sale, în sensul descifrărilor detaliate, deși mie mi-a lăsat impresia că ar fi putut dezvolta mai mult subiectul. Probabil că îndatoririle de Înalt Ierarh i-au răpit posibilitatea de a se îndeletnici cu elaborarea îndelungă a lucrării.

Pe de altă parte, faptul că nu s-a extins mai presus de cât i-a permis timpul și specializarea și că nici n-a intrat în altercație cu alte opinii exegetice, având în vedere că nu e neapărat un specialist în critica de artă plastică, e un gest cuminte. Aici e de studiat un material imens, atât despre Brâncuși, cât și despre istoria sculpturii, și nu poți să ieși în arena critică nepregătit.

Nici eu nu sunt critic de artă plastică și nici nu sunt de acord să amestecăm specializările sau să considerăm că ar fi superfluu să dobândim un anumit grad de specializare înainte de a ne pronunța într-o direcție. Din păcate, la noi se practică adesea această depășire de traseu inițiatic, pe care o consider o lipsă de minimă decență ca să nu zic impostură.

Tocmai de aceea am apreciat efortul făcut de Părintele Patriarh Daniel, care, în opinia mea, mi se pare un demers ce se păstrează în limitele onestității și ale sobrietății epistemologice. Deși sunt sigură că se pot găsi și mulți cârtitori care să nu dorească (fără explicații) să primească nimic din interpretările teologice, pentru simplul motiv că nu le agreează…

Cartea e mărturia unei înțelegeri personale, cu aparat critic suficient și satisfăcător, pe măsura dimensiunilor cercetării. Putea să se limiteze la a fi un eseu, în felul în care proceda Părintele Nicolae Steinhardt, și tot ar fi fost interesantă. Cu atât mai bine dacă are și susținerea unei înfățișări academice, căutând să convingă, nu doar să emită impresii.

M-a bucurat foarte mult să văd că un Ierarh al nostru a reflectat în felul acesta asupra operei unui mare artist român. Și nu a unui artist oarecare. Se poate spune că a fost ales tocmai pentru notorietatea lui, pentru anvergura mondială. Însă trebuie să recunoaștem că e foarte greu, nefiind în domeniu, să te pronunți despre arta lui Brâncuși. Care numai ușor nu e de interpretat, având în vedere ermetismul limbajului plastic.

Părintele Patriarh Daniel a făcut față acestei provocări. Felul cum a pus problema e de natură să evite acuzațiile că s-ar fi hazardat – argument forte cu care opiniile în favoarea ortodoxiei unei opere sunt, la noi, de obicei, eliminate cu succes din orizontul critic de o majoritate exegetică ostilă Bisericii și Creștinismului (când ei se hazardează, adică bat câmpii, nu e nimic, sunt „seducători” pentru speculația intelectuală, dar când „se hazardează” adepții tradiției, sunt luați cu mătura…).

Da, studiul acesta e doar începutul, dar pot să existe cercetători care să continue și să adâncească exegeza ortodoxă de aici. E un început care poate fi continuat, cu migală, cu seriozitate, cu competență.

S-au spus multe despre Brâncuși, dar, ca și în cazul lui Eminescu și a altor genii ale culturii române, e loc pentru încă și mai multe, dacă nu vorbim doar pentru a ne afla în treabă și pentru coroane de lauri (ceea ce consumă cerneală multă, umple bibliotecile de moloz și mințile oamenilor de discursuri superflue). Și mai ales, e loc pentru exegeze care să releve dreapta lor poziționare în continuitatea și totodată în interiorul tradiției spirituale, eclesiastice, a românilor, fără a dori vreodată să „anexăm” pe cineva, forțat, Ortodoxiei, oricât de mare artist ar fi, dacă nu e cazul[2].

În situația lui Brâncuși, demersul Părintelui Patriarh Daniel e cu totul îndreptățit și corect.


[1] În cazul lui Eminescu, spre exemplu, suportul declarativ e minim în comparație cu vastitatea operei și mai ales cu enunțurile poetice care par a fi în contradicție cu mesajul creștin. Pentru că, dacă Brâncuși e un ermetic, ca și Ion Barbu, Eminescu în schimb nu e considerat îndeobște ermetic, ci retoric și chiar didactic (cum se exprima Ion Negoițescu vorbind de Scrisoarea I), uitându-se adesea că romantismul de cunoaștere e cu totul altă mâncare de pește decât cel edulcorat și accesibil, fiindcă  e mai degrabă înrudit cu hermetismul poetic, după cum bine observa cineva.

[2] Fac această precizare, pentru că mulți ar putea crede, în ceea ce mă privește, că încerc să-l „ortodoxizez” pe Eminescu sau pe alți poeți sau scriitori români, din cauză că sunt eu credincioasă sau Preoteasă. Nu am această intenție cu absolut niciun creator. Nu vreau să fac „ortodox” pe niciun eretic sau blasfemiator, oricât de mare poet sau scriitor ar fi el, chiar și geniul geniilor dacă ar fi.

Pentru mine, o asemenea inițiativă ar fi o hulă împotriva lui Dumnezeu și deci un păcat imens, cu care nu aș dori vreodată să mă împovărez, pentru nimic în lume. Și tocmai de aceea, cercetările mele în critica literară sunt oarecum anevoioase, pentru că nu scriu orice îmi trece prin cap și nu mă lansez în speculații, ci numai atunci când mă luminează Dumnezeu, într-un sens sau altul, îmi compun exegezele.

În felul acesta, poate că pe unii i-am nemulțumit cu rezervele mele exprimate la adresa poeziei lui Coșbuc și a lui Vasile Voiculescu (cel din Ultimele sonete…), dar eu așa înțeleg și simt. Dacă cineva îmi demonstrează riguros „ortodoxia” lor, sunt gata să accept această demonstrație și să îmi revizuiesc opinia.

În ceea ce-l privește pe Coșbuc, nu l-am minimalizat pentru că era greco-catolic, pentru simplul motiv că, în oboseala mea extremă, atunci când am scris despre el, am uitat pur și simplu că nu era ortodox și l-am tratat ca pe un ortodox (având în minte și aprecierea superlativă a lui Crainic), în comentariul meu. Ulterior am revenit și am făcut precizările de rigoare…

Despre ce ne scrie Rabinul

De la Prim Rabinul Rafael Shaffer[1]. Pe care îl văd adesea, de la fereastră, venind și plecând de la sinagogă.

„Hanuka a fost ultima sărbătoare pe care au statornicit-o înțelepții Israelului, ca o pregătire pentru ani[i] lungi de pribegie”[2]. De Hanuka se aprinde câte o lumânare timp de 8 seri la rând[3].

„Tora nu este o carte de istorie. Rostul ei este să ne învețe cum să trăim”[4].

Transliterările sale: Avraham, Ițhak, Iaakov, Bereșit [Facerea], Ieșaaiahu [Isaias][5].

„De la patriarhul Iaakov a învățat neamul nostru vitejia omului pașnic”[6].

Filistinii. „Patriarhul Avraham a săpat fântânile pentru că avea nevoie de apă. Patriarhul Ițhak le-a săpat pentru că așa făcuse tatăl său. O faptă, oricât de banală, când este voit repetată de generația următoare, ea își dobândește o puternică încărcătură spirituală. Ea devine o tradiție. Patriarhul Ițhak a fost cel care a deschis calea păstrării tradiției”[7].

În loc de Dumnezeu, rabinul scrie peste tot HAȘEM, adică Numele. Indicându-ne faptul că acolo trebuie înțeles numele lui Dumnezeu.

Hagar, Ișmael, Sara.

„Munca de exegeză poate fi făcută numai pe baza textului original. Traducerea pe care m-am bazat a fost special adaptată pentru a păstra acele aspecte pe care am dorit să le pun în lumină. O bună cunoaștere a limbii ebraice este o condiție esențială[,] dar nicidecum suficientă pentru munca de exegeză”[8].

Noah. Or Hahaiim = Lumina Vieții. Rabinul Rafael ne spune că există în tradiția iudaică precizarea că Sfântul Noe a hrănit animalele din arcă[9].

Adam = om. adam harișon = primul om. „Primul om cunoștea doar binele. Răul era pentru el de neconceput. Ispita nu  avea altă cale decât să vină din afară. După ce a gustat din fructul oprit, el a dobândit, alături de cunoașterea binelui și cunoașterea răului. Dorințele, care în Grădina Edenului erau toate spre bine, s-au împărțit, unele spre bine, unele spre rău”[10].

Kohelet (Ecclisiastis). Hag Haasif = Sărbătoarea Adăpostirii [recoltei în hambar]. Zman Simhatenu =  Timpul Bucuriei. Șlomo (Salomon)[11].

Vaikra (Levitic). Hoșea. Eiha (Plângerile lui Ieremias). Ieremiahu (Ieremias). Tehilim = Psalmi. Iehoșua = Iisus al lui Navi.

„Tora se scrie de obicei pe pergament. Cu cât pergamentul este mai neted și mai moale, cu atât scrisul este mai ușor”[12].

Dvarim [Deuteronomos]. „Tora nu interzice unui evreu să facă negoț cu carne de porc. Doar Înțelepții Israelului au interzis din teamă ca nu cumva, din greșeală sau din ispită, să guste din ea. Nici Tora[,] nici Înțelepții nu au interzis deținerea unei arme[,] deși ea ar putea folosită pentru a curma pe nedrept o viață. Totuși, Tora interzice deținerea unei măsuri măsluite pentru ca nu cumva, din greșeală, cineva să înșele”[13].

„cel mai de preț dar al tânărului sunt visele”[14].

„Bunicul meu obișnuia să spună, nici până acum nu știu dacă în glumă sau în serios, că nu îl invidiază pe D-zeu care ascultă în fiecare zi același text din gurile a milioane de evrei. Mi-aș fi dorit să-i dau replica, dar n-am știut ce să spun”[15].

Tatăl lui Rafael Shaffer este dintr-o localitate din Suceava, pe când mama lui e din Cernăuți. A fost atașat de bunicul lui. E căsătorit cu Eti. A studiat Talmudul timp de 25 de ani. Comunitatea evreiască din România e formată din 6-7 mii de oameni[16].

Evreii nu postesc de Șabat și nici nu țin doliu, pentru că ziua de odihnă e o zi de bucurie[17].

„Binecuvântările pentru vin și discernământul între sacru și profan le amânăm până duminică după lăsatul nopții, la încheierea postului. Binecuvântarea pentru lumină poate fi rostită la timpul ei pentru că nu încalcă cu nimic postul. La binecuvântarea pentru mirodenii renunțăm[,] pentru că la timpul ei nu este potrivită și a doua zi nu-și mai are rostul”[18].

„Nimic nu este mai de preț unui rabin decât o întrebare”[19].

Bamidbar (Numeri). Moșe (Moisis).

„Unii regretă anii în care ideologiile erau clare. Eu nu mă număr printre ei. Dimpotrivă, sunt mândru să fiu cetățean al unui stat [al statului român, presupun n.n.] care a știut, atunci când a fost nevoie, să se elibereze din cătușele propriei sale ideologii”[20].

Yisrael. Folosește forma „verseturi”[21]. Fetele lui Țlofhad. „Această desfășurare a evenimentelor dezvăluie  personalitatea extraordinară a fetelor lui Țlofhad, adevărate și surprinzătoare promotoare ale mișcării feministe în zorii istoriei, atunci când asemenea idei erau extrem de dificil să fie acceptate”[22].

Aharon (Aaron). Ierușalaim [Ierusalim]. Luna Tamuz e a 4-a lună ebraică[23]. Apostomus a ars Tora la distrugerea templului[24].

Bilam [Valaam]. „Să nu căutăm scurtături! Să ne confruntăm cu problemele vieții și doar după ce am făcut tot ce ne stă în putință să recurgem la calea rugăciunii! Să ne rugăm cu cuvintele simple din adâncul inimii! Să nu ne temem de blesteme și descântece! Să Știm că HAȘEM e unul și fără voia Lui nu se întâmplă pe lumea aceasta nimic, iar El, Binecuvântat Fie, ne dorește numai binele”[25].

Miriam. „Moartea lui Miriam și Aharon a avut loc în ultimul an al peregrinării prin deșert. Toți cei care împliniseră douăzeci de ani la ieșirea din Egipt nu mai erau printre cei vii. În viață au rămas doar fiii lor, cei care nu cunoscuseră jugul robiei”[26].

Iehoșua/ Yehoșua bin Nun [Iisus, fiul lui Navi]. Kadeș. luna Nisan. Ruah Hakodeș [Duhul Dumnezeiesc]. Pesah [Paști]. În 2019, Pesahul evreiesc începe vineri, 19 aprilie, și se termină sâmbătă, 27 aprilie.

Datan și Aviram. Yericho. regele Ah’av. Melachim Alef [I Împărați]. Rabinul vorbește despre reclădirea templului de la Ierusalim ca despre o realitate a viitorului[27]. „Ca neam [se referă la neamul evreiesc n.n.] suntem neegalați în capacitatea de a fi critici față de noi înșine. Folosită la momentul potrivit ea este cheia succesului nostru. Folosită la momentul nepotrivit ea poate duce la cele mai grave aberații”[28].

Birkat Cohanim = Binecuvântarea Preoților. Cohen = Preot. Și Preotul putea să îl binecuvinteze pe drum pe un credincios evreu, dacă acela îi cerea acest lucru[29].

„Înainte de a rosti binecuvântările, Cohenii își purifică mâinile turnând peste ele apă dintr-un vas. Dacă se găsește un Levi, el va turna apa. Dacă nu, și-o vor turna singuri. Apoi vin în fața obștii, cu fața spre Aron Kodeș și se descalță. Își ridică mâinile la nivelul umerilor acoperind mâinile și capul cu un Talit.

Apoi își grupează degetele câte două. Felul cum sunt grupate degetele este câteodată gravat pe mormintele Cohenilor. Tradiția spune că în timp ce binecuvântează, printre degetele lor se întrezărește Șehina. De aceea nu avem voie să le privim mâinile chiar dacă sunt acoperite. Cohenii se întorc cu fața spre obște și rostesc o binecuvântare prin care îi mulțumesc lui HAȘEM că i-a sfințit și le-a poruncit să-i binecuvânteze neamul cu iubire. Apoi oficiantul rostește cele trei binecuvântări cuvânt cu cuvânt. Cohenii repetă după oficiant fiecare cuvânt. La sfârșitul fiecărei binecuvântări obștea răspunde Amen”[30].

Iarăși despre templu: „dar mai ales o rugăciune ca în curând, în zilele noastre, să fie reclădit Templul de la Ierusalim”[31].

„Grâul și orzul pot fi înțelese și ca simboluri. Orzul se referă la omul condus încă de instinctele primordiale, așa cum au fost strămoșii noștri în momentul ieșirii din robia Egiptului. Grâul, în schimb, simbolizează omul deja împlinit, omul de omenie. Acesta a fost stadiul la care au ajuns ei la poalele muntelui Sinai, vrednici deja de a primi Tora”[32].

Azazel. Goral = sorți. Cohen Gadol = Marele Preot. „Dacă în mâna dreapta ieșea sorțul lui HAȘEM, țapul din dreapta era jertfit lui HAȘEM și cel din stânga aruncat la Azazel de pe o creastă de munte care se afla la cam 15 kilometri de Ierușalaim. Dacă în mâna stângă ieșea sorțul lui HAȘEM, țapul din stânga era jertfit lui HAȘEM și cel din dreapta aruncat la Azazel”[33].


[1] Scrie acest blog: http://rabinat.ro/.

[2] Cf. http://rabinat.ro/hanuka-o-sarbatoare-modesta/.

[3] Ibidem.

[4] Cf. http://rabinat.ro/vanzarea-lui-iosef-in-pericopa-vaiesev/.

[5] Cf. http://rabinat.ro/noaptea-in-pericopa-vaislah/.

[6] Cf. http://rabinat.ro/patriarhul-iaakov-eroul-neamului-evreiesc-pericopa-vaiete/.

[7] Cf. http://rabinat.ro/despre-patriarhul-ithak-in-pericopa-toldot/.

[8] Cf. http://rabinat.ro/ce-se-ascunde-in-spatele-unui-cuvant-in-pericopa-vaiera/.

[9] Cf. http://rabinat.ro/despre-samavolnicie-si-daruire-in-pericopa-noah/.

[10] Cf. http://rabinat.ro/beresit-pomul-cunoasterii-binelui-si-raului/.

[11] Cf. http://rabinat.ro/sukot-rodul-vietii/.

[12] Cf. http://rabinat.ro/litere-pe-piatra-in-pericopa-ki-tavo/.

[13] Cf. http://rabinat.ro/despre-ocaua-mica-in-pericopa-ki-tete/.

[14] Cf. http://rabinat.ro/despre-limitele-raspunderii-in-pericopa-ree/.

[15] Cf. http://rabinat.ro/despre-recitare-in-pericopa-ekev/.

[16] Cf. https://www.pressalert.ro/2015/05/viata-fascinanta-a-rabinului-evreilor-din-romania-rafael-schaffer-de-la-programator-in-informatica-la-lider-spiritual-cum-a-ajuns-in-israel-si-ce-legatura-puternica-are-cu-timisoara-foto/.

[17] Cf. http://rabinat.ro/tisa-beav-in-ziua-de-sabat/.

[18] Ibidem. [19] Ibidem.

[20] Cf. http://rabinat.ro/socteala-de-acasa-si-cea-din-targ-in-pericopa-matot-masaei/.

[21] Cf. http://rabinat.ro/pericopa-pinhas-personalitatea-speciala-a-fetelor-lui-tlofhad-asher-shafrir/. [22] Ibidem.

[23] Cf. http://rabinat.ro/siva-asar-17-betamuz-prof-asher-shafrir/. [24] Ibidem.

[25] Cf. http://rabinat.ro/despre-credinta-curata-in-pericopele-hukat-si-balak/.

[26] Cf. http://rabinat.ro/despre-arta-de-a-conduce-un-popor-liber-in-pericopa-hukat/.

[27] Cf. http://rabinat.ro/despre-momentul-potrivit-pentru-reevaluare-in-pericopa-slah/. [28] Ibidem.

[29] Cf. http://rabinat.ro/despre-birkat-cohanim-binecuvantarea-preotilor-in-pericopa-naso/. [30] Ibidem. [31] Ibidem.

[32] Cf. http://rabinat.ro/despre-puterea-satisfactiei-in-pericopa-emor/.

[33] Cf. http://rabinat.ro/pericopa-aharey-mot-sortii-in-ritualul-de-yom-kipur-prof-asher-shafrir/.

Bisericile din Teleorman și perioada de ocupație străină [1916-1918]

Paul C. Șchiopu, Pagubele cauzate bisericilor din județul Teleorman, de trupele de ocupație, în perioada 1916/1918, Ed. Velox, Alexandria, 2018, 55 p.

*

Prefața PS Galaction Stângă, p. 5-10. În care Episcopul nostru numește Unirea de la 1918 „un moment de excepție al poporului român”, p. 10.

Datele furnizate în carte sunt din circulara nr. 40.999, din 7 noiembrie 1919, a Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, p. 11.

De la Băneasa s-a luat un clopot de 85 de kg, de la Slobozia Mândra unul de 100 de kg, de la Balaci 3 clopote din bronz: de 200, 75 și 38 de kg, p. 13. Clopotele de la Merișani, două la număr, aveau 100 de kg, p. 14, pe când cel de la Belitori a fost luat pe 15 mai 1917 și avea 75 kg, p. 15.

Biserica din Conțești a fost devastată de soldați bulgari, în frunte cu Preotul lor militar, făcând parte din Regimentul 25 Infanterie. Și a fost deposedată de un clopot de 80 și altul de 60 de kg, p. 15.

Bisericii de la Licurici, din satul Antonești,  i s-a luat un clopot de 150 kg, p. 15.

Un comandant neamț a salvat clopotele Bisericii de la Peretu, dar gardul cimitirului a fost pus pe foc. Pagube de 200 de lei, p. 15-16.

La Putineiu nu s-a produs vreo pagubă, dar de la Cârlomanu s-a luat clopotul de 83 de kg. De la Băcălești s-a luat clopotul de 50 kg, iar de la Papa 4 candele de argint, p. 16.

De la Băsești s-a luat un clopot de 105 kg, iar de la Cervenia s-a luat un clopot de 171 kg, din 1884, și altul de 50-60 kg, p. 17.

Clopotul de la Caravaneți a avut 140 kg și le-a fost luat „fără niciun respect”, p. 17. De la Atârnați soldații bulgari au luat cărți de mare valoare, două clopote de 120 kg fiecare și suma de 66.710 lei, p. 17-18.

Clopotul de la Ștefănești avea 125 kg, cel de la Ciurari avea 140 kg, p. 18, de la Flămânda s-au luat 3 clopote: de 48, 80 și 45 kg, de la Orbeasca de Jos două clopote, p. 19.

De la Siliștea Gumești s-au luat două clopote, care aveau împreună 350 kg, și postamentul cazanului de Botez, p. 20. De la Didești s-au luat două clopote, de 27 și 25 kg, care aveau inscripție cum că au fost aduse de boierii Romanov la 1600, p. 20. Și le-au mai rămas două clopote din 1864 și unul din 1790, p. 21.

Preoții de la Măldăieni au fost puși să le slujească soldaților, p. 23.

La Netoți au băgat caii în Biserică, p. 23-24. Cele două clopote de la Dobrotești cântăreau împreună 540 kg și li s-au luat 50 de cărți, p. 24. Clopotul de la Tufeni avea 120 kg, la Ologi nicio pagubă, dar de la Secara s-a luat un clopot de 230 kg și altul de 80 kg, cât și policandrul, p. 24-25.

De la Râioasa s-a luat un clopot de 200 kg, de 2.000 de lei și altul de 56 kg, fără bon de preluare și s-au găurit turlele Bisericii în 7 locuri, pentru că s-au tras gloanțe după porumbei, p. 25.

De la Scrioaștea s-au luat 100 kg de lumânări, un clopot de 80 kg și s-a ars gardul Bisericii, p. 26. La Smârdioasa, soldații au băgat caii în Biserică și au făcut „și alte fapte necuviincioase și nepermise”, p. 27. De la Poroschia s-au luat 4 clopote: 180, 92, 80 și 40 kg, care fuseseră cumpărate și donate de Generalul C. Poenaru, p. 27.

De la Părul Rotund s-a luat un clopot de 200 kg, p. 27, de la Buzescu un clopot de 400 și altul de 200 kg, p. 28, de la Gărăgău unul de 150 kg, p. 28. De la Găvănești s-a luat un clopot din 1867, p. 30, iar de la Odaia un clopot de 85 și altul de 78 kg, p. 31. De la Salcia s-au luat 4 clopote mici, care însumau aproape 200 de kg, p. 31.

La Beuca, armata a dormit în Biserică, p. 32. Clopotul de la Crângeni a fost „ridicat de autoritățile austro-germane”, p. 32. Clopotul de la Lisa a fost luat de germani, p. 32-33. S-a luat și clopotul cel mare al Catedralei Sfântul Alexandru din Alexandria, p. 33. El cântărea 1.226 kg și a costat 4.908 lei, p. 34. A fost ridicat de germani în 1918, a ajuns în Italia și, pentru că nu a fost topit, a fost retrocedat Bisericii, p. 34. Clopotele catedralei au fost cumpărate în 1896 de Alexandru Spiru din București, p. 34.

De la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Alexandria s-a luat un clopot de 184 și altul de 84 kg, p. 35. De la Biserica Sfântul Teodor din Roșiori de Vede s-a luat un clopot de 210 kg, p. 26-37.

Din documentele olografe de la sfârșitul cărții vedem că Preoții din Teleorman, la încep sec. al 20-lea, știau să scrie și aveau un scris caligrafic.

Marin Sorescu, Poezii (ediție definitivă) [I]

Marin Sorescu, Poezii (ediție definitivă), Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1990, 475 p.

*

Primul volum publicat: Poeme, în 1965, p. 8.

„ne ștergem pe față cu moartea”, p. 10; „cămașa morții”, p. 15; „cerul nostru e zugrăvit,/ ca Voronețul, / cu toată istoria românilor”, p. 16.

„hohot de frunze”, p. 17; „nu atingeți sărăcia și tristețea/ aflate-n muzeu”, p. 20; „universul întreg să fie dat lumii/ de pomană”, p. 21; „scaunele sunt foarte receptive/ la poezie”, p. 28; „gălăgie de culori”, p. 32.

„copacul și-a desenat chipul/ pe mii de frunze”, p. 34; „scriu pe cutremurare”, p. 35; „o pată de soare”, p. 36; „chiar când greșesc/ pământul nu se leapădă de mine”, p. 38; „trebuie să transcriu cu cerneală/ toată apa oceanului”, p. 39.

Oamenii transformați în șervețele, p. 43; „viața e o curgere prin brațe”, p. 44; „belșug de sâni”, p. 46; „mă trezesc în fiecare dimineață/ cu o senzație de iarnă”, p. 50; „s-a dus să moară puțin”, p. 53; „razele lui/ sunt înfipte în noapte”, p. 55.

*

Volumul Moartea ceasului (1966), p. 61.

„ei se nasc direct cu mustăți”, p. 64; „împușcate de mine…cu bătăi de inimă”, p. 67; „acolo unde nu se vede nimic e dragostea”, p. 67; „veniseră din obișnuință”, p. 68; „unii oameni/ nu trăiesc decât cu umbra lor”, p. 69; noii faraoni „se îngroapă cu un întreg continent”, p. 70. Adică criminalii de război.

„să lăsăm timpul să pută liber”, p. 70; „mă umplu de prăpăstii/ și de ceață”, p. 72; „dunga pământului”, p. 73; „lăsăm barba să ne acopere/ cu înțelepciunea ei”, p. 74.

„încăpățânare istorică”, p. 74; „carnea strămoșească”, p. 78; „i se isprăvește deodată anotimpul”, p. 80; „omenirea nu cred că mai dorește serios/ să mai vadă ceva”, p. 82; „o bună bucată de cer”, p. 84.

„cerul cu suflete”, p. 85; „norii mă apasă cu umbra lor”, p. 86; „lumina m-a rugat să-i fiu gazdă”, p. 89; „doctor în iarbă”, p. 90; „laureat al norilor”, p. 90; „încep totul, măcar atât”, p. 91; „turbat de roșii”, p. 93; „e mereu cețos geamul nostru/ de o limbă necunoscută”, p. 101.

„sămânță de stea”, p. 102; „câteva momente când era să fim geniali”, p. 106; „cuvinte furajere”, p. 106; „repede e răsuflarea noastră”, p. 108; „cămașa asta/ de litere”, p. 110; „mă îngheață frigul care intră/ prin toate literele”, p. 110; „ceasul s-a-ntors cu spatele la timp”, p. 111.

„o felie subțire de viață”, p. 112; „o stea cu puțină miere”, p. 112; „mai neliniștit cu fiecare zi”, p. 114; „munții s-au hodorogit”, p. 115; „ne scapă mereu câte ceva în viață”, p. 116.

*

Volumul Tinerețea lui Don Quijote [1968], p. 119.

„în fundul sufletului mă rodea un fel de îndoială”, p. 120; „în urma omului cu lupa se întindea un pustiu de moarte”, p. 122; „femeile au rămas înalte”, p. 124; „toți morții sapă”, p. 125; „elanuri de cazma”, p. 125; „fulgerul nu se mai dezdoaie”, p. 127. A se dezdoi = a se desface.

„ciocârlia/ arzând/ ca o lumânare”, p. 128; „un volum de lumină/ se varsă mereu”, p. 129; „suntem îngrozitori de mari”, p. 130; „și nu mai e nimeni mai mare ca noi/ care să ne mângâie”, p. 130.

„nu reușim să fim decât oameni”, p. 136; „fața mea e un adevărat alfabet morse”, p. 137; „cea mai desfrânată e ceara”, p. 139; „burlanele gravitației”, p. 141; „să ne gâlgâie lumina”, p. 143; „insula aceasta de foc e inima”, p. 148; „geniul înălțimii”, p. 150.

„pântecul fetelor are nevoie/ să adoarmă frumos până seara”, p. 152; „să cos din vânt/ un oftat”, p. 157; „m-aș apleca printre Sfinți în pământ”, p. 158; „mă doare golul…dintre cuvinte”, p. 161; „este un cerc familiar zarea”, p. 162.

„o prăpastie-n cer”, p. 166; lumea este „o armonică gâfâită”, p. 171; „tot mai neînțelese amprente”, p. 175; „izvoare/ fără apus”, p. 179; „un căscat de lână moale”, p. 182; „sentimentele tind către zero”, p. 184; „fața văzută e doar o ciornă”, p. 185; „în spatele perdelelor lor de sâni”, p. 188; „se aruncă amândoi/ într-o verighetă”, p. 202.

Ceaslovul cel Mare (ed. 2003)

Ceaslovul cel mare

Ceaslovul cel Mare, tipărit cu binecuvântarea PS Galaction [Stângă], Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003, 777 p. O carte masivă, impunătoare.

El reproduce Orologiu, tipărit în timpul lui Carol I, Regele României, cu autorizarea și binecuvântarea Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, Ed. Tipografia Cărților bisericești, București, 1896.

S-a păstrat și introducerea ediției întâi, din 1887. Din care aflăm că e după ediția de la Neamț și că folosește Scriptura de la 1688. Iar la finalul introducerii aflăm componența Sfântului Sinod de la acea dată: președintele Sinodului: Iosif, Arhiepiscopul și Mitropolitul Moldovei și Sucevei, iar membrii Sinodului, format din Episcopi: Ghenadie al Râmnicului, Ieronim al Romanului, Dionisie al Buzăului, Silvestru al Hușilor, Gherasim al Argeșului, Partenie al Dunării de Jos, și din Arhierei: Valerian Râmniceanu, Calistrat Bârlădeanu, Dositeiu Botoșăneanu, Ioanichie Floru Băcăoanu, Pimen G. Piteșteanu, Atanasie M. Craioveanu, Meletie Gălățeanu și Nifon Ploieșteanu.

Cartea ortodoxă a orelor de rugăciune începe cu Rugăciunile dimineții (9-16) și se continuă cu Miezonoptica din toate zilele (17-29), Miezonoptica din sâmbete (30-36), Miezonoptica din duminici (37-40), Utrenia (41-77), Ceasul întâi (78-81), Mijloceasul întâi (82-84), Ceasul al 3-lea (85-88), Mijloceasul al 3-lea (89-91), Ceasul al 6-lea (92-96), Mijloceasul al 6-lea (97-99), Obednița (100-104), Condacele de peste săptămână (105-108), Rânduiala mesei (109-111), Rânduiala Panaghiei (112-115), Ceasul al 9-lea (116-120), Mijloceasul al 9-lea (121-123), Vecernia (124-132), Rugăciunile la masa de seară (133), Pavecernița Mare (134-151), Pavecernița Mică (152-155), Rugăciunile de seară (156-162), Binecuvântările Învierii (163-164), Binecuvântările morților (165-166), Troparele și condacele Triodului (167-176), Troparele și condacele Penticostarului (177-182), Troparele Învierii (183-188), Troparele Născătoarei de Dumnezeu (189-202), Troparele de peste toată săptămâna (203-204). Și de aici încolo avem diverse Acatiste, Canoane și Paraclise (205-493), Canonul de rugăciune către Puterile cerești și către toți Sfinții (494-499), Canonul de pocăință către Domnul nostru Iisus Hristos (500-505), Paraclisul Sfântului Mormânt (506-514), care a fost compus de Ioannis, Episcopul Mirelor și tradus din gr. de Sofronie, Mitropolitul Moldovei, în anul 1859, cf. p. 506, după care avem Canonul Sfintei împărtășiri (518-540).

Partea finală a cărții e formată din Sinaxarul peste tot anul, cu troparele și condacele Sfinților din fiecare zi (543-767), Corespondența dintre Avgar, Regele Edesei, și Domnul Iisus Hristos, mărturia lui Iosif Flavius despre Domnul și descrierea înfățișării Domnului (768-769) și Învățătură pe scurt despre posturi și despre toate dezlegările de peste an (770-774).

Cartea poate fi downloadată de aici.

Are 364 mb în format PDF.

Page 1 of 120

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno