Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Categorie: Fişe de lectură (Page 1 of 119)

Ceaslovul cel Mare (ed. 2003)

Ceaslovul cel mare

Ceaslovul cel Mare, tipărit cu binecuvântarea PS Galaction [Stângă], Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003, 777 p. O carte masivă, impunătoare.

El reproduce Orologiu, tipărit în timpul lui Carol I, Regele României, cu autorizarea și binecuvântarea Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, Ed. Tipografia Cărților bisericești, București, 1896.

S-a păstrat și introducerea ediției întâi, din 1887. Din care aflăm că e după ediția de la Neamț și că folosește Scriptura de la 1688. Iar la finalul introducerii aflăm componența Sfântului Sinod de la acea dată: președintele Sinodului: Iosif, Arhiepiscopul și Mitropolitul Moldovei și Sucevei, iar membrii Sinodului, format din Episcopi: Ghenadie al Râmnicului, Ieronim al Romanului, Dionisie al Buzăului, Silvestru al Hușilor, Gherasim al Argeșului, Partenie al Dunării de Jos, și din Arhierei: Valerian Râmniceanu, Calistrat Bârlădeanu, Dositeiu Botoșăneanu, Ioanichie Floru Băcăoanu, Pimen G. Piteșteanu, Atanasie M. Craioveanu, Meletie Gălățeanu și Nifon Ploieșteanu.

Cartea ortodoxă a orelor de rugăciune începe cu Rugăciunile dimineții (9-16) și se continuă cu Miezonoptica din toate zilele (17-29), Miezonoptica din sâmbete (30-36), Miezonoptica din duminici (37-40), Utrenia (41-77), Ceasul întâi (78-81), Mijloceasul întâi (82-84), Ceasul al 3-lea (85-88), Mijloceasul al 3-lea (89-91), Ceasul al 6-lea (92-96), Mijloceasul al 6-lea (97-99), Obednița (100-104), Condacele de peste săptămână (105-108), Rânduiala mesei (109-111), Rânduiala Panaghiei (112-115), Ceasul al 9-lea (116-120), Mijloceasul al 9-lea (121-123), Vecernia (124-132), Rugăciunile la masa de seară (133), Pavecernița Mare (134-151), Pavecernița Mică (152-155), Rugăciunile de seară (156-162), Binecuvântările Învierii (163-164), Binecuvântările morților (165-166), Troparele și condacele Triodului (167-176), Troparele și condacele Penticostarului (177-182), Troparele Învierii (183-188), Troparele Născătoarei de Dumnezeu (189-202), Troparele de peste toată săptămâna (203-204). Și de aici încolo avem diverse Acatiste, Canoane și Paraclise (205-493), Canonul de rugăciune către Puterile cerești și către toți Sfinții (494-499), Canonul de pocăință către Domnul nostru Iisus Hristos (500-505), Paraclisul Sfântului Mormânt (506-514), care a fost compus de Ioannis, Episcopul Mirelor și tradus din gr. de Sofronie, Mitropolitul Moldovei, în anul 1859, cf. p. 506, după care avem Canonul Sfintei împărtășiri (518-540).

Partea finală a cărții e formată din Sinaxarul peste tot anul, cu troparele și condacele Sfinților din fiecare zi (543-767), Corespondența dintre Avgar, Regele Edesei, și Domnul Iisus Hristos, mărturia lui Iosif Flavius despre Domnul și descrierea înfățișării Domnului (768-769) și Învățătură pe scurt despre posturi și despre toate dezlegările de peste an (770-774).

Cartea poate fi downloadată de aici.

Are 364 mb în format PDF.

Viața mea [3]

Nicolae Breban, Viața mea, Ed. Polirom, Iași, 2017, 494 p.

Exilul său a început la Frankfurt și s-a continuat la Paris, p. 201. Iarăși despre Nichita, p. 201, p. 209 („marele meu prieten Nichita Stănescu, o rară voce lirică a Europei”), p. 210 („el a fost și este un enorm dar pe care pronia noastră ni l‑a făcut”), p. 222, p. 223 („un uriaș poet, de‑o modernitate eclatantă”), p. 236, p. 290, p. 310, p. 312, p. 323, p. 407-408, p. 422, p. 467-468, p. 484. Cu toate acestea nu scrie nimic fundamental despre conținutul operei lui Nichita Stănescu.

Cristina Romaniță, p. 201. S-a căsătorit cu ea la Paris, în 1986, p. 224. „Elita scriitoricească alături de Biserică a fost în ultimele secole strâns legată de soarta comunității”, p. 208.

O „riguroasă periodizare a spiritului meu creator”, p. 210. La Paris a ajuns prima oară în mai 1971 și această vizită s-a transformat în primul său exil, p. 220. În februarie 1972 a primit cetățenia germană, p. 221. Îl consideră pe Marin Preda „un constructor epic de prima mână”, p. 223.

Depresia din 1985, p. 224. I-a cunoscut la Paris pe Eliade, Cioran și Ionescu, p. 226. Împreună cu Matei Călinescu l-a vizitat pe Eliade în USA în 1977, p. 227.

„uimit de o istorie pe care o neagă”, p. 232; „într‑o apăsată singurătate a gloriei”, p. 235; „Cioran m‑a atras la fel de mult ca un „altul”, Nichita Stănescu, și ambii, dacă e să‑ți faci o judecată despre cineva la „prima impresie”, ambii, tipul lor, mi‑au displăcut de la primele întâlniri. Mi‑erau „străini”, nu se potriveau cu felul în care mi‑i imaginam eu pe eroii cărțuliilor mele”, p. 236.

„colcăind de mediocritate”, p. 236; practică creația amplă din punct de vedere epic, p. 237; s-a întors în România în 15 martie 1990, p. 241; un critic l-a numit „un geniu surd”, p. 242; a început revista în aprilie 1990, p. 243; prea multe și nefirești referiri la zei; Florentina din Vărădia și Irene din Kudritz, p. 252.

„femeile mature care‑mi fixau atenția”, p. 256; „generozitatea perplexizantă [perplexantă] a istoriei ne‑a apropiat, ne‑a înfrățit aproape, de parcă am fi copilărit cu toții pe aceeași stradă”, p. 292; „nopți încinse de discuții”, p. 294; soția sa, Cristina, s-a întors de la Paris în 2005, p. 303.

Neagă unirea greco-catolicilor cu ortodocșii, p. 306; în 1985, ÎPS Nicolae Corneanu l-a elogiat pentru romanul Drumul la zid și i-a spus că Sfântul Sinod nu a fost de acord ca el să publice un text despre Breban, p. 306.

„timp de vreo trei decenii am fost, ce mai, cel mai atacat, ba uneori chiar și jignit, răstălmăcit grosolan, nu rareori înjurat de‑a dreptul, scriitor contemporan”, p. 307; timp de 18 ani, pe timpul comunismului, nu a avut nicio sursă stabilă de trai, p. 307; „Prietenia, pentru mine, era o ispită mereu vie, o senzualitate”, p. 313.

Minimalizarea lui Blaga, p. 319-320; în 1958 s-a căsătorit cu Anastasia Trancu, de care a divorțat după câteva luni de zile, p. 322; „numele cel mai cinstit și admirat în istoria noastră, canonizat chiar de Biserică, e cel al lui Ștefan”, p. 356.

Aprecieri: „Un Marin Preda, ultimul mare cronicar epic al țărănimii europene, filozoful idealist Constantin Noica, cărturarul de nivel european Adrian Marino, poetul splendid Nichita Stănescu, poetul parnasian și cărturarul Ștefan Aug. Doinaș”, p. 399.

Cristian Tudor Popescu a cerut arderea operei lui Nichita, p. 404; „mediocritatea literară, uneori celebră”, p. 443; „Miron Radu Paraschivescu, care, la sfârșitul anilor patruzeci, sprijinit de Scînteia lui Brucan și a lui Sorin Toma, a atacat grosolan pe cel mai mare poet în viață, pe Tudor Arghezi”, p. 443; „bietul Caraion, poet de reală anvergură, condamnat la moarte și la mulți ani de temniță grea”, p. 444.

Recunoaște faptul că Moromeții este capodopera lui Preda, p. 445; se repetă mult, iar datele despre alții nu sunt niciodată bine conturate; „am făcut chiar și din credință, din Ortodoxie, în istorie o „armă legionară””, p. 467; „sunt fraze, propoziții, uneori chiar și simple priviri ale cuiva, nu totdeauna printre cei mai apropiați, care trebuie să rămâie [să rămână] nedeslușite”, p. 492.

Eminescu „este și va fi mereu, doar el însuși, de „nestins”, un ctitor, un întemeietor. Un început, nu al unei familii, ci al unei ginți, poate chiar al unei credințe, cea în care unii dintre noi credem”, p. 493. Mă bucură faptul că a spus aceste lucruri despre Mihail.

Îi pare rău că tatăl său nu l-a înțeles și nici nu l-a iubit, p. 493; și o termină cu pagini din septembrie 2016. Mie mi se pare un început al vieții sale această carte. Pentru că ea nu explică multe lucruri despre sine și despre opera sa.

Viața mea [2]

Nicolae Breban, Viața mea, Ed. Polirom, Iași, 2017, 494 p.

*

balustrada deceniilor, p. 119; „bucuria” terfelirii a tot ce e bun, p. 120; atras nesățios de fete, p. 120; „tolomaci la învățătură”, p. 125; primele două volume din În căutarea timpului pierdut le-a avut la 20 de ani; în traducerea lui Radu Cioculescu, fratele lui Șerban Cioculescu, criticul literar, p. 129.

Proust și încremenirea pe imagine, p. 130; „să fagociteze”, p. 131; se referă din nou la Nichita, p. 133, 183; a ajuns strungar-fierar, p. 134; se îndrăgostește de Mioara, femeie măritată, mai mare decât el cu 12-14 ani, p. 138; „am respins de‑a lungul anilor nu puține sfaturi amabile, pline de simț practic”, p. 140.

„vocea ei graseiată”, p. 141, rârâită; „disperam tăcut, într‑o accentuată singurătate în fața caietelor și notelor mele disparate, diletante”, p. 142; labirintul ca vis, p. 143; „o pădure…totalitară”, p. 143; a avut un copil cu Mioara, pe Cătălin Ionescu, singurul său copil, p. 147.

cititorii viitorului, p. 147; fiul său nu comunică cu el, p. 148-149; Mioara, cu simțăminte legionare, îl acuză că „s-a dat cu comuniștii”, p. 148-149; despre Drumul la zid, p. 153; citat liturgic, p. 154-155; „un fior din adâncuri, numit inspirație sau, mai bine, presimțire”, p. 156; „un pașă al existenței”, p. 157.

Se declară autodidact, p. 161; exclus de la Filosofie, p. 162; a locuit 17 ani pe strada Nerva Traian, nr. 34, din București, p. 162. Reușita ta care îi jignește pe unii, p. 167; „a iritat profund” gestul Sofiei de a-l converti pe Raskolnikov, p. 168.

Se întreabă de ce critica literară nu a remarcat amprenta lui Nietzsche în opera sa, p. 168. Înghesuiți într-un vis ideologic, p. 169. Ce căutau serviciile secrete în lupta contra credinței?, p. 170.

„acest „nou” vehement și crispat ca o mască de carnaval”, p. 171; e premiat pentru Animale bolnave în martie 1969, iar Fănuș Neagu pentru Îngerul a strigat, p. 173; e apreciat de Dumitru Popescu, șeful propagandei, p. 174; Zaharia Stancu, p. 175; Adrian Păunescu, „animat…de-o energie rară”, p. 176; cu ajutorul lui Dumitru Popescu, născut în Turnu Măgurele, primește o vilă de partid în cartierul Primăverii, p. 177.

Se căsătorește cu Maria Dumitrescu, p. 178. I-a dedicat romanul Bunavestire, p. 178. Breban îl critică pe Ceaușescu într-un cotidian francez, p. 179; cum l-a cunoscut pe Păunescu, p. 181-182; nu crede că Adrian Păunescu a fost un mare poet, p. 185; „căruța noastră literară”, p. 188.

Romanul Bunavestire a fost terminat în 1974, locuind cu chirie la scriitoarea evreică Marica Földesi, aproape de Cișmigiu, p. 198. Chiria era de 800 de lei pe lună, p. 198. Un pat rezistent: făcut în 1974 și durează și azi, p. 199.

„o liotă de amici veseli”, p. 199; a scris „Pândă și seducție la Stockholm, în vara lui ’75, apoi Drumul la zid în anii ’81‑’83, la Paris, locuind singur prin mici hoteluri sau invitat de prieteni”, p. 200; „era un fel de aer vesel‑cinic pe care îl luaseră unii dintre colegii mei, înzestrați și extrem de celebri și care păreau a se acomoda cu starea de fapt”, p. 200, cu comunismul din România.

Viața mea [1]

Nicolae Breban, Viața mea, Ed. Polirom, Iași, 2017, 494 p.

*

Cartea începe cu însemnări din 11 ianuarie 2016 și e formată din 15 capitole.

Tatăl: Vasile Breban, preot greco-catolic, p. 7, pe când mama: Constanța Esthera Olga Böhmler provenea dintr-o familie de șvabi, p. 7. Autorul s-a născut la Baia Mare, p. 9.

„catedrale cu pereți nevăzuți”, p. 11; viața sub formă epică, p. 12; sentimentul patriotic, p. 13-14; primii 6 ani de viață i-a trăit la Recea, lângă Baia Mare, p. 15. Între 1941-1948 a trăit și în satul Vărădia, p. 15.

„un dispreț calm și o umană duioșie față de prostia arogantă”, p. 17; a înțeles orașul prin viața satului, p. 17; pe la 6-7 ani citea în română și germană, p. 20; „mă afundam în litere ca într‑o apă”, p. 20; pubertatea și adolescența la Lugoj, p. 29; „indomptabila”, p. 30; arierat, p. 31.

„un spirit ascuțit, viu, violent. Și în completare – calități literare excepționale. Iar între paranteze era notat cuvântul „geniu”!”, p. 34.

L-a cunoscut pe Labiș, care a murit la 21 de ani, p. 35; Breban și-a aruncat versurile de tinerețe, p. 35; el recunoaște că Biserica Ortodoxă Română a fost „stâlp și formator al limbii și [al] conștiinței națiunii” române, p. 39, dar îl consideră pe PFP Justinian Marina omul comuniștilor, p. 39.

Desființarea greco-catolicismului, p. 40; recunoaște prietenia cu Nichita, p. 43, 74, 87, 88, 102, 109; personajele sale sunt „pur și curat ficționale”, p. 45; „fetele și apoi femeile au jucat un rol major în existența mea”, p. 53; Monica, p. 55-57; tatăl său avea 28 de ani când l-a născut, p. 68; Nichita a crezut în el, p. 74; Cezar Baltag a fost fiu de Preot basarabean, p. 74; „Nichita, Cereaciuchin după numele mamei, Tatiana, era nepot al unui cneaz rus, general al armatei albe, „contra‑revoluționare”, care s‑a salvat refugiindu‑se în România”, p. 75.

Romanul Francisca l-a redactat în mai multe variante, p. 75. Soția: Cristina, p. 78; manuscrisul romanului Francisca, în 1963, avea 500 de pagini, p. 84; despre  În absența stăpânilor și Animale bolnave, p. 86.

„noii oportuniști care apar de fiecare dată în valuri când se scufundă o lume cu principiile ei cu tot”, p. 87; „fudroaiant”, p. 88; despre Îngerul de Gips, 700 de pagini de manuscris, p. 95; spune că Preda nu l-a înțeles, p. 97; „prietenul și ortacul meu Nichita”, p. 102.

Iluziile literaturii și deziluziile criticii [4]

Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, Ed. EuroPress Group, București, 2015, 422 p.

*

Observă aroganța lui Costi Rogozanu din volumul său de debut, p. 293. „Rogozanu lasă impresia că nu se poate amoreza de o carte, mulțumindu‑se să o acosteze obraznic”, p. 294.

„marile schimbări ale limbajului tot în poezie survin”, p. 296; „libertinajul seducător al eseului”, p. 299; „Mircea Platon nu scrie niciodată călduț”, p. 305.

Autorul are o părere proastă despre cler: „Iată o fermă poziție a unui intelectual credincios, care înțelege literatura nu ca pe o formă de erezie, așa cum mulți dintre prelați o fac, considerând că tot ce depășește directa poliloghie simili‑teologică constituie un rebut al gândirii, ci ca pe o prelungire firească, nobilă a aceluiași resort spiritual”, p. 306. Ar fi trebuit să dea nume, ca să știm la cine se referă…

„truvaiurile tehnice”, p. 306; un mare adevăr: „adevărata, marea literatură nu poate fi decât o covârșitoare dovadă a depășirii omenescului din om, deci un semn de bunăvoință din partea divinității”, p. 306-307; „altruism intruvabil”, p. 308; „are ceva din încruntarea ascunsă sub glugă a unui Savonarola”, p. 310.

Pasaj extins despre Biserică: „Numai că Biserica nu e nici ea ruptă de cele lumești și nu e nici un secret că anumiți înalți prelați au intrat, cu interesat entuziasm, în daravelile politichiei, ba chiar au făcut gesturi pe care un om al Domnului nu ar trebui să le comită. Recenta desecretizare a dosarelor de la Securitate ale prelaților (necesară, în opinia mea) a atras atenția asupra unor asemenea „accidente” din viața monahală. Putem oare să fim indiferenți față de faptul că Biserica, instituție cât se poate de onorabilă, se manifestă, în unele cazuri, prin intermediul unor mădulare bolnave de‑ale sale? Că, prin credibilitatea pe care o are, ea ar putea avea un cuvânt greu de spus în orice confruntare electorală și că acțiunea sa ar devia, astfel, către manipulare? Or, am impresia, de o mult mai importantă misie trebuie ea să se achite”, p. 310.

„bacilii răului”, p. 311; Mircea Platon = „un autor reconfortant pentru inteligență”, p. 311. Un text din 2006.

„demascarea riscă să se înece în propriu‑i vomisment”, p. 314; „Mariana Codruț[1] scrie ca un om drept, atent la realitate, atent la nuanțe, dar străin de echivocul oricărei negocieri”, p. 318; autorul e atent cu moldovenii lui, dar mai ales cu cei din Iași, lângă care locuiește, p. 419.

„un climat iliescianizat”, p. 323; „au miza secretă…de a‑i justifica întreaga existență”, p. 330; „Adrian Marino s‑a crezut mereu izolat de ceilalți, a ridicat la proporții nerealiste orice gest de reținere, orice ezitare a confraților”, p. 331.

Marino a fost ateu, p. 333. A făcut 8 ani de pușcărie politică și a fost 6 ani cu domiciliu forțat la țară, p. 333. În jurnalul său, Marino a avut indiscreția să vorbească despre „penisul impresionant” al lui Nichifor Crainic, văzut gol la duș, în pușcărie, p. 333. „Viața unui om singur este o carte tristă, extrem de tristă. În loc să facă pace între autorul ei și propriul destin, ea pare să fi acutizat conflictul. E o carte dureroasă”, p. 336.

„norocoasele accidente erotice”, p. 338; „Valeriu Cristea era…un om extrem de conștiincios, de corect, de moral. Și, prin urmare, era și un ins exigent cu sine însuși”, p. 338; George Pruteanu = „un intervievator intransigent”, p. 344; în 2013 Crețu spunea: „Criticul literar nu este, așa cum cred proștii și inculții, un om rău, ci un altruist, care trebuie să dea dovadă de modestie (fie ea și orgolioasă), de dăruire de sine, de implicare”, p. 353.

„o indeniabilă onestitate”, p. 354; „Marin Mincu…este un scriitor care are cultul și disciplina polemicii și care nu renunță la adevărul său”, p. 355;

„moromețianism…un mod de a rămâne vertical în fața unei presiuni care depășește cu mult posibilitățile de rezistență ale unui biet om”, p. 368; frații lui Marin Preda: Sae și Ilinca, p. 369; tatăl său: Tudor Călărașu, p. 370; de la Sae e replica: „Pe ce te bazezi?”, p. 372-373.

Dar cei din satul lui Preda „nu dau prea multe parale pe Marin Preda”, p. 373. Din orgoliu și din prostie.

Stan Burcea, coleg de clasă al lui Preda, a fost modelul lui Țugurlan, p. 374; și Burcea se crede „mai deștept” decât Preda, deși abia știe să se exprime, p. 374; „Pariul unui scriitor nu e neapărat acela cu prezentul”, p. 393; „O neliniște care l‑a făcut pe Eugen Ionescu să scrie acel memorabil Nu, care, citit cu atenție, e un pasionat Da”, p. 394.

Și eu cred același lucru: „Critica literară, dacă ți‑o asumi cu onestitate, te ține în preajma moralei sau te ajută să păstrezi un anumit echilibru – un „calm al valorilor””, p. 394.

Îți trebuie sănătate multă ca să scrii: „Marin Preda zicea că dacă vrei să fii prozator trebuie să ai oase tari. Dar și criticul literar trebuie să aibă oase tari: e mult de stat pe scaun, cu nasul în cărți…E un efort fizic considerabil!”, p. 401.

„critica literară e o meserie care se face cu cărțile pe masă”, p. 402, dar și cu puterea de a înțelege textele la vedere.

Crețu spune, cu un umor forțat: „am avut de mic intuiția că Dumnezeu nu se ocupă de lucruri mărunte de tot”, pentru că nu a primit o pereche de blugi, p. 404. Dar câte lucruri a primit în schimb de la El, pe care nu le-a cerut și pe care încă nu le conștientizează?

Cutremurul, p. 406. Folosește pe ciușcă pentru ardeiul iute, p. 409, pe când în Teleorman ciușca e delicatețea de vară formată din roșii coapte afară, pe jăratic, amestecate cu ceapă tăiată mărunt, ulei și sare.

Nu-i plac Preoții: „Da, elevii au anevoie de profesori de religie; ceea ce nu înseamnă popi încruntați, care să le îndese în mințile încă neformate informații rigide, lipsite de viață”, p. 409. Ceilalți profesori din școală nu le îndeasă informații rigide, lipsite de viață, când le predau teorii și istorii pe care copiii nu le pot înțelege și nici nega?

Preferă Istoria Religiilor în Școală, p. 409, ca nu cumva copiii ortodocși să aibă parte de „predarea doctrinei ortodoxe”, p. 409.

Scrie în cap și în somn mai întâi, p. 410. „Gâlma” [umflătura] de la deget lăsată de scrisul de mână, p. 410.

„o…respectam abuziv”, p. 411, în loc de o băteam la cap toată ziua; se plânge că nu mai rămân manuscrise în urma noastră, acum, pentru că scriem la computer, p. 411. Dar manuscrisele electronice sunt tot la fel de personale și de reale ca cele scrise de mână, pentru că tot noi le-am scris.

„Nu‑mi este teamă de globalizare”, p. 418. Cobadin, p. 418. O carte cu de toate, cu adevăruri prietene mie, pe care mi-a plăcut să o citesc.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mariana_Codruț.

Iluziile literaturii și deziluziile criticii [3]

Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, Ed. EuroPress Group, București, 2015, 422 p.

*

Maria Crina Bud[1] i-a făcut o impresie foarte bună la București, p. 176. Pavel Țugui = „un politruc la fel de sinistru ca toți ceilalți”, p. 177. A.E. Baconsky nu doar a „lăudat, deșănțat, regimul, ci a pus umărul, practic, la anihilarea unor „dușmani de clasă””, p. 179. Autorul îl consideră însă pe A.E. Baconsky „printre cei mai buni tălmăcitori de poezie pe care îi avem”, p. 181.

Despre cartea lui Paul Goma cu Mariana Sipoș. De Goma s-au ocupat peste 40 de ofițeri ai Securității, peste 50 de informatori și au fost „lucrate” 20 de persoane din anturajul său, p. 185-186.  Lașitatea scriitorilor în comparație cu curajul lui Goma, p. 186. Goma consideră că pe 22 decembrie 1989 România a avut de-a face cu un puci, p. 187, cu o lovitură de stat violentă și nu cu o revoluție.

Goma merită „un respect necondiționat”, p. 189, din partea noastră. Lecția de demnitate a lui Goma „demonstrează că, iată, dacă un singur om a reușit, datorită intransigenței sale, să pună pe jar un sistem atât de bine organizat, de bună seamă că regimul comunist a fost susținut de lașitatea celorlalți. Care, astfel, prin pasivitate, devin automat complici”, p. 189. Textul e din 2006.

Al. Paleologu a fost mason, p. 191, și a colaborat cu Securitatea, p. 193. Racolarea lui are loc în anul 1963, la penitenciarul din Botoșani, p. 194. Numele conspirativ în pușcărie: Marin Oltescu, la eliberare primește altul: Alexandru, p. 195. Și-a recunoscut vina, în mod public, în februarie 1990, p. 196.

„în acele dosare nu se află adevărul, ci adevărul documentat de Securitate, în așa fel încât activitatea ei să pară indispensabilă aparatului politic comunist”, p. 198.

„oportunismul parșiv”, p. 201. Adrian Marino a fost asistentul lui George Călinescu, p. 203. Crețu nu crede că Constantin Noica a „accepta[t] să realizeze, în cărțile sale, temele trasate de Securitate”, p. 206-207. „Noica nu e un profitor al regimului, nici un colaborator cinic. E un naiv, poate. Unul care a crezut că negoțul cu diavolul e posibil. Că utopia culturală pe care o gândise e realizabilă sub comunism. Nimic de genul acesta nu a fost posibil sub comunism”, p. 207.

Breban „și-a creat opera ignorând cu superbie regimul politic; el nu a scris nici în favoarea, nici împotriva comunismului, ci a scris dintr-o improbabilă, dar totuși posibilă mandala a libertății, pe care doar încrederea fără margini în propria vocație a putut să o creeze”, p. 209.

„Într-o lume bolnavă de invidie și de mediocritate cum e lumea noastră literară, un zvon face cât o certitudine”, p. 211.

Despre Breban: „romancierul nu era eligibil [de Securitate]. Primul impediment consta în temperamentul său vulcanic, în predispoziția sa de a fi volubil și de a face public totul”, p. 211.

„Breban nu este un învins, ci un învingător. El a publicat o operă impunătoare într-o perioadă extrem de dificilă. Și a făcut-o fără a recurge la mijloace reprobabile. A avut nebunia de a-și proteja propria libertate de gândire și, mai dificil încă, de acțiune. Și a făcut-o. Stau mărturie marile lui cărți apărute înainte de 1989”, p. 212.

„ambâț indiscutabil”, p. 214; „paregzamplu”, p. 215; „Pe de altă parte, Iorga al Iașilor de azi pare Mitropolitul Daniel. Prezentat, ce e drept, în impresionanta sa activitate ecumenică, pe lângă care cea strict literară lasă de dorit. Cel puțin așa rezultă din fișele dicționarului. Realitatea știm cu toții că e alta”, p. 215.

„autorlâc”, p. 217; „o cronichetă”, p. 218; „Valeriu Cristea are inteligența discreției”, p. 222; G. Călinescu „acceptă compromisul cu bună știință”, p. 233; „Călinescu nu idilizează realitatea, nu o falsifică, nu ascunde sub preș părţile neconvenabile. E deputat comunist, dar nu unul orbit”, p. 233.

„Ce e interesant e că, și atunci când se compromite, Călinescu rămâne Călinescu. Adică un mare scriitor, o mare conștiință critică, un erudit. Trecând la tribună, el nu abandonează biblioteca. Marele său rol tot cel de profesor și de scriitor este”, p. 234.

Ion Negoițescu a debutat la 16 ani, p. 237. Negoițescu este „cinstit, entuziast, necalp. Sunt, toate, trăsături care încheagă acea calitate maîtresse a unui mare critic: conștiința critică”, p. 243.

Nicolae Balotă știa latină, germană, franceză, p. 244; „monstrum eruditionis”, p. 245; „opus humanum”, p. 247; „pedagogie a lecturii”, p. 247; dar și Balotă a colaborat cu Securitatea, p. 248; „Răscumpără opera compromisul moral al unui creator? După părerea mea – nu, dar suntem obligați și să răsturnăm termenii problemei: nici compromisul nu anulează opera”, p. 249.

„Ceea ce admir cel mai mult la Eugen Simion este că el trăiește angajat fără rest în această utopie a literaturii. Nu cunosc un alt scriitor, în afară de Nicolae Breban, care să manifeste un atașament, un devotament egal față de literatura română”, p. 252.

„Literatura…[este un] experiment cu tine însuți”, p. 255. „Puținii scriitori care au ambiția titanică de a crea mari opere devin, din perspectiva comună, cantonată în imediat, niște monștri (nu neapărat „sacri”), care emană energie, putere, care își organizează viața, își plămădesc destinul în așa fel încât marea izbândă, „mântuirea” să fie realizarea acestei opere. Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Marin Preda, Breban, Nichita Stănescu, în critică Lovinescu, G. Călinescu, Eugen Simion – acestea sunt numele care-mi vin prompt în minte. Or, toți acești mari scriitori au înțeles că o literatură nu se clădește vânând capodopera, ci adăugând, sistematic, carte peste carte”, p. 256.

Bogdan Crețu consideră că „un mare critic …înseamnă: mare cititor + mare scriitor”, p. 257, în același timp.

„pare că freamătă ca un mânz pofticios, nerăbdător, plin de explicabilă curiozitate”, p. 289.


[1] A se vedea: https://www.utcluj.ro/media/astatic/concurs/Bud%20Crina_CV.pdf.

Iluziile literaturii și deziluziile criticii [2]

Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, Ed. EuroPress Group, București, 2015, 422 p.

*

Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, apărută în 1969[1], „reprezintă cea dintâi tentativă, întru totul lăudabilă, de sistematizare a acestui complex și inegal ferment al literaturii primului sfert de veac XX”, p. 135.

Autorul consideră că „Ilarie Voronca nu a practicat niciodată teribilismul pur”, p. 137, în materie de poezie, pentru că a căutat să transforme scrisul într-o experiență de viață, p. 140.

Cititorul de azi? Pentru Crețu el este „din ce în ce mai leneș și mai puțin atras de poezie”, p. 141. O afirmație din 2007, p. 141.

M. Blecher[2] a murit la 29 de ani, p. 142. „Blecher își scrie cărțile în orizontul apropiat al morții, de care era conștient; nu are vreme nici măcar să cizeleze, darămite să mai și trișeze”, p. 145.

Anchilozarea în critica estetică, p. 148. „mediocritatea onorabilă”, p. 149. Sexul gingaș, în loc de sexul slab, p. 152.

Mihail Sadoveanu a plagiat-o pe Constanța Marino-Moscu în romanul Mariana Vidrașcu, p. 153[3].

Crețu consideră că Hortensia Papadat‑Bengescu este „un scriitor mai îndrăzneț, mai original, mai bun, mai actual decât Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Felix Aderca și atâția alți congeneri”, p. 154.

Sorana Gurian a murit la 43 [42][4] de ani, p. 155. Pe Bianca Burța‑Cernat[5] o consideră „încă de la prima carte, un istoric literar redutabil, perfect format. Are tot ce îi trebuie: rigoare, răbdare, echilibru, un stil curat, limpede, intuiții corecte, pasiunea și ambiția lăudabilă de a epuiza subiectul”, p. 155.

Ion Simuț „a contestat” calitatea de scriitor a lui Eugen Barbu, p. 156, lucru care n-are de-a face cu adevărul. Autorul îl consideră pe Simuț „un critic independent”, p. 156, și spune că „bunul‑simț și echilibrul caracterizează critica lui Ion Simuț și fac din el un reper în istoriografia literară a ultimelor decenii”, p. 157.

I-a citit toate cărțile lui Simuț, p. 157, și consideră că Ion Simuț „practică o critică neleneșă, deloc călduță, deloc amabilă ori decorativă, care problematizează permanent, care pune pe gânduri și duce, aproape de fiecare dată, mai departe discuția despre cutare scriitor ori cutare fenomen”, p. 157.

La finalul unui articol din 2013: „de la doi critici aștept o istorie a literaturii române a secolului al XX‑lea: de la Eugen Simion și de la Ion Simuț. Sunt singurii care mai pot resuscita, pentru moment, acest gen care și‑a consumat energiile și mizele”, p. 161.

Slugărnicia, p. 167. G. Călinescu are dosar de urmărire între 1959‑1960, p. 170. Pentru urmărirea lui, Securitatea a folosit „38 de ofițeri de securitate și de miliție, 20 de informatori…[și] șapte case de întâlnire” conspirativă, p. 171. Totodată „i s‑a interceptat corespondența…i s-a ascultat telefonul și i s‑a montat în casă aparatură de înregistrare”, p. 171. Dosarul are 463 p., cf. p. 171.

Pentru regimul comunist, George Călinescu a fost „un oponent periculos”, p. 171. „Savantul este înconjurat de informatori (oamenii cei mai apropiați din institut îl toarnă sistematic, femeia de serviciu, șoferul sunt prelucrați în același scop), este ascultat în propria casă. Pe scurt, este tratat ca un inamic temut al comunismului”, p. 172.

G. Călinescu a fost scos de la Facultatea de Litere și înlocuit cu Ion Vitner[6], care era dentist, p. 174.


[1] Un fragment din carte: https://www.scribd.com/document/205640990/ Ion-Pop-Avangarda-in-literatură.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Max_Blecher.

[3] Idem: http://ziarulceahlaul.ro/o-scriitoare-uitata-un-caz-ciudat-de-istorie-literara/.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sorana_Gurian.

[5] Idem: https://www.facebook.com/bianca.cernat2.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Vitner.

Page 1 of 119

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort