Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă [4]

Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina, Ed. Polirom, 2009, 235 p.

Scriitorul spune că are nevoie de o perioadă mai lungă de încălzire, pentru a putea funcționa optim ca alergător. Și observațiile sale asupra modului de funcționare al mușchilor săi sunt atente: „Încep să alerg cu dificultate, parcă târându-mi picioarele după mine. Nici măcar nu sunt în stare să țin pasul cu bătrânelele din cartier, care se plimbă vioi. Dar, după o vreme, mușchii mi se destind și în vreo douăzeci de minute reușesc să alerg normal. Apoi prind viteză. Mai departe alerg mecanic, fără nici o problemă. Cu alte cuvinte, tipul de mușchi pe care îi am eu au nevoie de un pic de timp până intră în funcțiune”. Și concluzia lui este că are „mușchi tipici de cursă lungă”, p. 115.

Însă deducția lui, mai departe, e și mai ageră: „ceva îmi spune că felul lor de a fi e strâns legat de felul meu de a fi. Să însemne asta că mintea unui om e influențată de trăsăturile corpului său? Sau invers, că trăsăturile minții sale își pun amprenta asupra felului în care e clădit trupul? Sau mintea și corpul se influențează reciproc și operează una asupra celeilalte?” (p. 115-116). Părintele Dorin a spus de mai multe ori, în predicile sale, că sufletul omului participă la configurarea trupului, în pântecele mamei. Murakami a făcut o observație foarte fină, bazată numai pe observații practice, despre legătura strânsă între conformația sau trăsăturile trupului și spiritul său.

Despre alergători: „Când trecem unii pe lângă alții, ne auzim ritmul respirației și simțim cum celălalt măsoară timpul. Așa cum scriitorii își percep reciproc stilul”, p. 117. Deși mă îndoiesc că toți alergătorii sunt la fel de sensibili la astfel de subtilități reflexive. Ar fi bine…

Pentru că avea mușchii foarte încordați, „uneori trebuie să iau un băț și să mă lovesc cu putere peste zonele încordate ca să le mai relaxez (doare, evident)”, p. 118.

În timp ce alerga prin Tokyo, pentru a se antrena, l-a oprit o cititoare care i-a spus că îl citește de 20 de ani, p. 119.

„Cred că unul dintre cele mai importante lucruri pentru oameni este să vadă zilnic foarte multă apă”, p. 123. Autorul obișnuia să alerge de-a lungul râurilor din orașe. Pune această nevoie în legătură cu faptul că s-a născut și a crescut lângă mare. Și observă cum „suprafața apei se schimbă subtil de la o zi la alta. Culoarea, forma valurilor și viteza cu care curge se modifică ușor”, de la un anotimp la altul, dar și înfățișarea plantelor și a animalelor care trăiesc pe lângă râul Charles din Boston, de-a lungul căruia aleargă, p. 124.

Alergătorul simte foarte bine schimbarea vânturilor și calitatea lor, p. 124.

Și ajunge din nou la meditații filosofice: „În mijlocul acestui flux, îmi dau seama că eu nu sunt decât o piesă minusculă în uriașul mozaic al naturii. Nu sunt decât unul dintre elementele înlocuibile ale naturii, ca apele râului care curg pe sub pod, îndreptându-se către mare”, p. 124. Că suntem mici în mijlocul unui univers uriaș, aceasta este o realitate și un gând care trebuie să ne smerească. Dar nu suntem un element înlocuibil al naturii: asta este ori o credință fatalistă ori o judecată atee.

De fapt, fatalismul budist și păgân, de orice fel, este foarte aproape de ateism, deși poartă nume de religie. Tocmai de aceea ateii se înțeleg destul de bine cu practicanții religiilor orientale sau ai oricărui tip de păgânism.

Observă cum aleargă studentele de la Harvard, care îl depășesc pentru că el era epuizat de antrenamente; însă ele nu ar fi putut să susțină un parcurs lung de alergare: „Sunt micuțe de statură, zvelte, îmbrăcate în tricouri bordo cu logoul facultății, cu părul blond prins în coadă la spate și se avântă ca săgeata ascultând muzică la iPod-urile lor nou-nouțe. Au ceva agresiv și sfidător în ele. Sunt obișnuite să-i depășească pe alții, nu să fie depășite. Par strălucite, sănătoase, fermecătoare, serioase și pline de încredere în sine. De cele mai multe ori, stilul în care aleargă nu se pretează la distanțe mari. E tipic pentru distanțe medii. Au pasul mare și lovesc pământul cu putere. Nici nu le-ar trece prin cap să alerge relaxat, admirând peisajul”, p. 128.

E cazul multor alergători prin viață: obișnuiți numai să depășească, sfidători, dar care nu fac față la cursa lungă. Și în plus nu văd nimic pe unde trec.

„Ele au propriul lor ritm, propria lor percepție a timpului. Eu am propriul meu ritm și propria mea percepție a timpului”, p. 129.

Murakami studiază atent oamenii în timp ce aleargă. Și observă „o indiancă micuță se plimbă singură”, de vreo 60 de ani, cu „chip rafinat” și „foarte dichisită” și care în fiecare zi era îmbrăcată altfel, p. 120-130. Un bărbat alb cu proteză la picior, p. 130…

Ascultă Rolling Stones, Beggars Banquet și Sympathy for the Devil, și  Reptile al lui Eric Clapton. În timp ce aleargă, p. 130. Pe motiv că ritmurile se potrivesc foarte bine cu alergarea.

Ioșca [6]

Cristian Fulaș, Ioșca (roman), Ed. Polirom, Iași, 2021, 405 p.

*

Ilona merge în vizită la mormintele părinților ei dimpreună cu băiatul ei, p. 299. Le face curățenie la morminte și se roagă pentru ei, p. 299. Apoi își vizitează casa părintească, pe care o vându-se în urmă cu un an unuia dintre frați, p. 299. Dar acolo, în fosta ei casă, nu mai era nimic de văzut, pentru că „totul era în interiorul ei, în micile fragmente de memorie ce începeau să se îndepărteze și să se încețoșeze și să se preschimbe într‑un peisaj nemuritor care nu mai avea nevoie de locuri și de oameni, nici de timp, nici măcar nu mai avea nevoie să fie chemat”, p. 300. Pentru că ea era acolo, în inima ei.

Cunoștea pe de rost locurile natale, p. 300. Nu are timp să stea în oraș, se întoarce pe Vale, iar „prin cheile deasupra cărora străjuia schitul se revărsa o lumină frumoasă ca un trup gol, o vedenie, un abur neștiut izvorât de nicăieri”, p. 300. Valea „era toată trandafirie”, p. 301, în înserare. O zi de toamnă târzie, p. 301. Durerea care o îngrijorează, p. 301.

Ce este durerea pentru Ilona: „durerea fiind o altă viață, o specie de moarte pe care nimeni nu o trăiește”, p. 302, cu plăcere. Merge cu copilul adormit în brațe, p. 303. Îmbăierea Ilonei și urinarea în apa în care s-a spălat, p. 303-304. Durerile interne se întețesc, p. 304. Iar junghiurile pe care ea le simțea „semăna[u] cu un bărbat croit să‑i facă rău”, p. 304. Însă durerile îi produc plăcere, p. 304.

Ilona face sex cu bărbatul ei în timp ce acela dormea, p. 305. Și autorul ajunge la concluzia că „fericirea nu e altceva decât lipsa timpului”, 305, pentru că ea e o permanență, p. 305. Însă, în mod neașteptat, autorul se disociază de Fericirile evanghelice în finalul p. 305, spunând că ele nu sunt timp, p. 306, nu sunt normalitatea vieții noastre, ci „suferință a lipsei timpului, viață, încrâncenare. Timpul e doar iubire, iar iubirea nu are ordine și nici cauză, ea există pentru că există și va exista întotdeauna pentru că nimic din lume nu o poate face să nu existe”, p. 306. Însă iubirea conjugală nu e fără ordine și nici fără cauză, ci ea vine din nevoia de împlinire a celor doi. După cum viața duhovnicească, la fel, e împlinire reală în relația cu Dumnezeu, pentru că e normalitatea vieții noastre. Căci, în primul rând, Dumnezeu i-a făcut pe oameni pentru viața duhovnicească, pentru împlinirea lor în viața de sfințenie.

Ilona își tăinuiește boala, p. 306. Se duce, în cele din urmă, la oraș, la Ginecolog, p. 308, deși „rușinea, [cât și] spaima de a se arăta unuia care avea să scormonească în ea o împietreau, o lăsau fără respirație, o ucideau”, p. 308. Frica de Doctorii fără conștiință, care „erau măcelari, diavoli în halate albe care ucideau femei cu zâmbetul pe buze și apoi trăiau mai departe ca și cum nimic nu s‑ar fi întâmplat”, p. 308.

Cum arăta Spitalul cel mare: era „o hărăbaie lungă”, p. 308. O clădire de dimensiuni mari[1] și lungă. Îi e frică să intre la Doctor, p. 309. Cum arată Doctorul și Asistenta lui, p. 309. Și își prezintă durerile în fața Ginecologului ca pe un foc aprins, p. 309. Trebuie să urce pe masa cu două mânere ciudate pentru ca să o consulte, p. 309. Însă, când se dezbrăca pentru consultație, în spatele unui paravan, Ilona trăi „o rușine cum niciodată nu mai simțise, o rușine cu gust de vin stătut”, p. 310.

Dar, după rușinea imensă de la început, Ilona se simte excitată în timpul consultației ginecologice, p. 311. Simte plăcere multă, dar și frică, p. 313. Însă, după consultația plină de excitație, Ilona află că e grav bolnavă, că are cancer, p. 315. Și i-a spus această dezastruoasă veste „vorbind ca un îngheț nemișcat”, p. 315. Cumătra/ Nașa Ileana află și ea vestea și se umple de lacrimi, p. 316. Și pe Ilona o cuprinde „o frică blândă ca o mângâiere, frica de ceva deja știut”, p. 317, frica din fața morții.


[1] Cf. https://dexonline.ro/definitie/hărăbaie/definitii.

Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă [3]

Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina, Ed. Polirom, 2009, 235 p.

„Ai doar câteva motive să te ții de alergat, dar motive să te lași găsești cu duiumul. Tot ce poți face e să iei acele câteva motive și să le șlefuiești pe fiecare în parte cu grijă. Cum prinzi o clipă liberă, să le iei și să lustruiești cu râvnă pe toate părțile”, p. 101.

Așa trebuie să facem toți când dorim să facem ceva mult: lenea, lumea, oboseala, neputințele noastre, tot felul de piedici alcătuiesc sute și mii de motive ca să nu facem ceea ce e bine. Și avem doar câteva motive ca să facem: pe acestea trebuie să le șlefuim și să le lustruim în fiecare zi și clipă.

„Când ne moare trupul, oare și gândurile noastre dispar într-o clipită, odată cu el ?”, se întreabă autorul, p. 104. Dar nu caută să-și lămurească răspunsul. Însă oricât de împlinit se crede omul, această întrebare și această realitate fundamentală îl bântuie.

Despre cum și-a exersat și educat el puterea de a se concentra la scris un timp îndelungat: „Dacă te așezi zi de zi la birou și exersezi cum să-ți focalizezi atenția într-un singur punct, dobândești în mod natural putere de concentrare și rezistență”, p. 108. E o tehnică yoga, cred. El, fiind japonez, e familiar probabil cu o serie de exerciții de felul acesta.

„A scrie un roman înseamnă muncă fizică. Scrisul textului în sine e muncă mentală, însă finalizarea unui roman întreg presupune mai mult muncă fizică”, p. 109.

Asta e problema pe care nu o înțeleg mulți: munca intelectuală nu e numai intelectuală, mentală, înseamnă și efort fizic prelungit, pe lângă cel mental, chiar și atunci când efortul fizic constă doar în a te educa să rabzi ca să nu te ridici de pe scaun, de la masa de scris. E un chin imens. Pe lângă eforturile cu mintea.

Tocmai de aceea foarte puțini au chef să se apuce de o asemenea muncă foarte grea, dublă. Și cu toate acestea, cei mai mulți oameni, când aud că faci „muncă intelectuală”, se uită cu dispreț, ca și când nu ai munci deloc. Dar fac asta ori fiindcă niciodată în viața lor nu au încercat să facă vreun efort intelectual, cu adevărat, și habar nu au ce înseamnă, ori din invidie.

Asta a constatat și autorul: „majoritatea oamenilor se uită doar la suprafață și văd doar munca mentală, liniștită, la birou. Au senzația că dacă ai suficientă vlagă în tine cât să ridici ceașca de cafea, atunci poți să scrii și o carte. Dar dacă ar încerca să vadă cum e, ar înțelege imediat că nu e o treabă atât de tihnită. Ca să stai la birou și să-ți concentrezi nervii într-un singur fascicul, ca o rază laser, să-ți pornești imaginația din orizontul nesfârșit, să creezi o poveste, să alegi cu grijă fiecare cuvânt în parte și să menții totul pe făgaș, ai nevoie de mult mai multă energie decât s-ar crede, iar asta pentru o perioadă lungă de timp. Poate că nu-ți miști corpul, dar pe dinăuntru depui o muncă titanică”, p. 109.

Și e valabil nu numai pentru literatură, ci și pentru orice fel de muncă intelectuală. Pentru mulți e o fandoseală, dar Dumnezeu nu ne-a dat minte ca să o lăsăm în paragină, după cum nu ne-a dat picioare ca să stăm în pat toată ziua.

Autorul folosește frecvent metafora izvorului de apă subteran sau al filonului care se află la mari adâncimi, pentru a vorbi despre talent și capacitate de a crea. Dar pentru a găsi izvorul de apă sau filonul în tine însuți, trebuie să sapi, zice el. Să faci efort, p. 111.

Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă [2]

Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina, Ed. Polirom, 2009, 235 p.

Când se apropia de 30 de ani, „atunci mi-a venit ideea –  lucru la care nici eu nu mă așteptam – să scriu un roman”, p. 40. Pe 1 aprilie 1978, la ora unu și jumătate după-amiaza, în timp ce se uita la un meci de baseball pe stadion. Până atunci a avut un club de jazz, lângă o stație de metrou.

După ce un jucător a lovit puternic mingea cu bâta de baseball, „eu mi-am zis : «Da, ce-ar fi să scriu o carte?» Încă îmi mai amintesc cerul senin, iarba verde, proaspăt încolțită, și pocnetul bâtei. Ceva s-a lăsat din cer asupra mea, iar eu l-am primit”, p. 41.

E atras de lucrurile inexplicabile. Nu caută răspunsuri, să înțeleagă, în proza sa, ci doar exemple de oameni și fenomene care n-au explicație rațională. Cred că unele i s-au întâmplat iar despre altele a citit. Spune și el că, ocupându-se de local și de clienți, „am ajuns să întâlnesc tot felul de oameni stranii și să am niște experiențe din cale afară de ciudate. Modul acesta de viață m-a făcut să absorb fără rețineri, și chiar cu entuziasm, tot felul de lucruri”, p. 44.

Primul roman l-a scris la 29 de ani și i s-a publicat la 30. Și primele două romane „le-am scris din bucuria de a scrie”, p. 44.

S-a hotărât să se dedice numai scrisului și a vândut localul, spre uimirea prietenilor și a cunoscuților, pentru că din scris câștiga mult mai puțin. Soția l-a susținut. La al treilea roman „am simțit că  am reușit să-mi definesc propriul meu stil. Am resimțit în tot trupul cât e de minunat (și în acela și timp dificil) să poți să stai la birou cât vrei și când vrei, să te aduni bine și să scrii. Mi-am dat seama că în mine zac filoane încă neatinse și m-am văzut perfect capabil să continui să scriu”, p. 46.

Era în răspăr cu „literatura mainstream”, p. 47, dar plăcut de cititori.

A început să alerge pentru că începuse să se îngrașe stând toată ziua pe scaun ca să scrie, p. 48.

Ca scriitor, a decis, împreună cu soția, „să ne trezim când răsare soarele și să ne ducem repede la culcare după ce se întunecă. Asta era viața care ni se părea nouă firească”, p. 52.

„Voiam să clădesc relații nu cu cineva anume, ci cu cititorii mei, oricine ar fi fost ei”, p. 54.

„Dacă alergi multă vreme, musculatura ți se schimbă complet”, p. 59.

Consideră că e un scriitor care nu scrie cu ușurință, ci făcând eforturi, și că ceea ce pare nedrept în viață (în speță, faptul că unii au înzestrări naturale pentru care alții trebuie să muncească) poate fi privit ca ceva bun, p. 61-62.

A făcut corelația între vârsta de 33 de ani, la care s-a apucat de alergat și a luat startul ca scriitor profesionist, și „vârsta la care a murit Iisus Hristos”, p. 66. Dar Domnul nu doar a murit, ci a și înviat…

Doarme câte o jumătate de oră după-amiaza, p. 68.

A alergat în luna iulie de la Atena până la Maraton. Singur, nu în cadrul unei competiții. În 1983, p. 78. A fost șocat de căldura din Grecia: „până și câinii zac nemișcați la umbră, […] nu-ți dai seama dacă sunt vii”…, p. 81. Trecând printr-un sat, Nea Macri, bătrânii îl privesc de parcă ar asista „la un simplu cadru de pe scena istoriei”, p. 88. La sosire, un grec i-a dat un buchet de flori când a auzit că un japonez a alergat singur cei 42 de km…

A fost primul maraton (primii 42 de km alergați), după care a început să participe la câte un maraton pe an, în cadrul unor competiții organizate. Și, de fiecare dată, după km 35 apare epuizarea, p. 92. Dar căldura din Hawaii „e mic copil pe lângă verile din Atena” (ibid.).

„Majoritatea lucrurilor pe care le știu despre scris le-am învățat alergând în fiecare dimineață”, p. 95.

Ioșca [5]

Cristian Fulaș, Ioșca (roman), Ed. Polirom, Iași, 2021, 405 p.

*

Forme ale vorbirii care stau în lucruri, p. 268. Cei doi viitori părinți „păreau pe punctul de a spune ceva ce nu se mai spusese”, p. 268. Vorbirea prin priviri, p. 268-269. Timpul ca amânare a intimității conjugale, p. 269. Bucătăria comună sau Țara lu’ Mafoame, p. 269.

Dictatura bucătăresei, p. 270. Iar Ileana, bucătăreasa, era Mama Văii, iar, la băutură, îi spuneau Muma Văii, „confidenta tuturor, spaima deopotrivă, bună la suflet ca un călugăr și rea de gură ca un viețaș[1], mereu pornită pe harță și presărându-și fiecare răsteală cu o vorbă bună aruncată parcă într‑adins în discuție”, p. 270.

Ileana e seducătoare în sens negativ: „cu ochi negri ca focul iadului și cu gura cărnoasă care pe mulți îi băgase în boală”, p. 270. Pentru că îi ațâța mereu pe bărbați, dar era a unui singur bărbat, p. 270. Deși își ignora trupul, Ileana era dorință, p. 270-271.

Poveștile cu lux de amănunte ale Ileanei în timp ce bărbatul o ascultă, p. 271. Despre simțământul viu că e singură pe lume, p. 272. Ileana trăiește cu animalele și se culcă prima oară cu…un lup, p. 273-274. Amănuntele sunt hiperrealiste, dar lipsite de realitate. După care se culcă cu un tinerel, p. 274. Și povestirile ei se termină într-o împreunare sexuală cu Vasile, p. 275.

După ce a plecat din pădure, Ileana a muncit la o stână, p. 275. Îi vede pe oamenii cruzi, lipsiți de inimă, p. 276, dar îi urmează, pentru că se îndrăgostește de conducătorul lor, adică de Vasile, p. 276. Erau hoți și criminali, p. 276. Iar Vasile o umanizează pe Ileana după ce renunță la viața de tâlhar, p. 277, fapt pentru care „în locul primei ei inimi crescuse o altă inimă, mai caldă, mai mare, cu totul și cu totul străină de viața ei dinainte”, p. 277.

Muncitorilor le era frică „de nebunie, de cealaltă față a oamenilor, de întunecarea minții”, p. 279. Pe când Ileana „parcă se bucura de spital[ul de nebuni de pe Vale], se bucura și‑și dorea să știe, să afle ce era cu oamenii care erau aduși acolo și care erau numiți nebuni, deși ea nici în ruptul capului nu credea în povestea cu nebunia, care nu era decât o altă față a omului și atât, nicidecum ceva periculos sau, cum șușoteau unii mai proști, păgân”, p. 279.

Ileana merge la ospiciu și îi privește îndelung pe cei bolnavi, p. 280. Și ajunge să îi iubească și să îi considere adevărații oameni, p. 280. Îi vorbește pentru prima oară femeia care era internată la ospiciu, p. 282. Și aceea îi mărturisește că și-a omorât bărbatul cu satârul, pentru că bea, apoi l-a tocat mărunțel ca pentru rațe, p. 282. Și după ce l-a tocat îndelung…i-a luat capul sub braț și l-a dus la Miliție, spunându-l că astfel și-a mântuit soțul, p. 282.

Și Preotul e interesat de Ileana și caută amănunte despre viața ei la Vasile, p. 283. Ileana vrea să își prăznuiască an de an ziua propriei sale morți, p. 285.

„privirea gânditoare a lui Vasile”, p. 286; Ileana își dă seama că Ioșca e om însemnat, p. 287, apoi se bucură de venirea Ilonei, p. 288. Cum era Ilona pentru Ileana: „femeia simplă, cu ochi blânzi peste orice măsură, frumoasă așa cum numai oamenii dintotdeauna triști pot fi, cu mâini nu atât de muncite și cu trup aproape mlădios, deși pe chipul ei se arătau deja semnele plecării tinereții”, p. 289. Și pentru că Ilona era cu 10 ani mai mică decât Ileana, aceasta din urmă a primit-o ca pe o fiică rătăcitoare a ei, p. 290.

Doctorul își notează în caietele sale și despre Ileana, p. 292. Pentru bolnavii lui, Doctorul avea trei cuvinte: frică, foame, tăcere, iar pentru cei de pe Vale: muncă, foame, dragoste, p. 293. Cum Ileana cade spre nebunie, p. 296-297. Și Ileana pleacă în pădure fără să anunțe pe nimeni, p. 298…

Despre cum Ilona și-a trăit moartea mamei sale, p. 298. Și „asta era moartea, adevărata moarte: trecerea celuilalt din ceva prezent, care trăiește alături de noi, în ceva absent, ceva compus din imagini și amintiri disparate, străine parcă între ele, mici icoane și sentimente care compun ceea ce numim memorie și în același timp uitare”, p. 298.


[1] Condamnat pe viață, cf. https://dexonline.ro/definitie/viețaș.

Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă [1]

Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina, Ed. Polirom, 2009, 235 p.

Murakami[1], scriitor japonez, n. 1949, debut în 1979.

„Orice lucru, oricât de neînsemnat ar fi, făcut zi de zi, capătă o latură meditativă”, p. 5. Pentru că devine ceva serios, grav, care face parte din ființa ta și te adâncește în tine. E o cale spre profesionalizarea muncii și îți dă conștiința seriozității vieții.

„Ca să înțeleg bine ce înseamnă pentru mine să alerg, a trebuit să iau stiloul în mână și să scriu”, p. 6. Scrisul ca alergare, ca împlinire a vocației. Scriitor de cursă lungă. A scris cartea într-un an și ceva, decizând să scrie orice îi vine în minte, ieșind un volum de memorii, p. 7.

În scris trebuie „să-ți păstrezi tenacitatea, să nu-ți pierzi ritmul”, p. 10.

Vremea din Hawaii e „fără complicații sau înțelesuri duble, fără metafore sau simboluri”, p. 11. Poate că întreaga existență umană ar putea fi așa dacă oamenii ar rămâne la simplitatea vieții, cum ne-a dat-o Dumnezeu, și nu ar complica-o prin patimi și viclenie.

Orice om, chiar dacă nu e ortodox sau creștin, dacă e serios cu sine și cu viața, ajunge inevitabil la concluzii adevărate.

Wikipedia[2] vorbește despre aspecte legate de shintoism[3] și shamanism, regăsibile în lucrările lui; bunicul autorului – din partea tatălui – era preot budist, iar părinții lui predau literatură japoneză[4]. Iar de la 33 de ani a început să alerge și a devenit maratonist.

Are tendință spre exprimare poetică și filosofică, probabil pe filiera tradiției literare japoneze. Multe elemente de cultură occidentală (precum muzica), dar fondul sufletesc e altul, diferit de cel american sau vest-european: „Când mă gândesc ce înseamnă viața asta, mă simt uneori ca o bucată de lemn aruncată la mal de apă. Alizeul bate dinspre far și face să foșnească frunzele de eucalipt deasupra capului meu”, p. 12.

Parcurgea 10 km pe jos, pe zi, 60 de km pe săptămână, 260 pe lună, p. 13.

Face mult sport, dar nu arte marțiale, p. 16.

„În meseria de scriitor nu există victorie sau înfrângere”, premiile nu sunt esențiale. „A scrie un roman se aseamănă cu a alerga un maraton”, motivația e interioară, inexplicabilă, p. 19.

Nu concurezi decât cu tine însuți, p. 20.

„Din fericire, vârsta la care artiștii își ating apogeul diferă de la om la om. Dostoievski, de exemplu, a scris cele mai importante și semnificative romane, cum ar fi Demonii sunt Frații Karamazov, în ultimii ani de viață, aproape de vârsta de 60 de ani. Domenico Scarlatti a compus majoritatea celor 555 de sonate pentru clavecin între 57 și 62 de ani”, p. 20. E adevărat, dar trebuie avute în vedere și condițiile în care au trăit până au ajuns să scrie – dacă ne gândim la Dostoievski, cel puțin…


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Haruki_Murakami.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Haruki_Murakami.

[3] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Shinto.

[4] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Japanese_literature.

Ioșca [4]

Cristian Fulaș, Ioșca (roman), Ed. Polirom, Iași, 2021, 405 p.

*

Cum arată Ilona gravidă, p. 239-240. Ioșca o ajută în toate pe soția lui gravidă, p. 240. Și „în căsnicia lor, redusă la cele mai simple lucruri sau poate ajunsă la ele pe căi necunoscute gândirii, cuvintele și lucrurile aproape că nu aveau importanță; înțelegeau amândoi, instinctiv, că iubirea nu se spune în cuvinte și a fi împreună cu celălalt nu e ceva ce poate fi redus la gesturi mari, la declarații pompoase și la sentințe aruncate din când în când în vârtejul lucrurilor”, p. 240. Iar autorul a reușit să facă din acest roman unul al tăcerii, al tăcerii semnificative, deși în el se vorbește mult, viguros. Pledoaria sa pentru tăcere e una isihastă.  

Apare și camera copilului, p. 241. Și cei doi sunt fericiți, p. 242. Pătuțul copilului îl pun sub geam, la răsărit, p. 243. Și „amândoi stătuseră tăcuți și liniștiți și nespus de fericiți și priviseră, cu ochi de părinți deja, locul unde în curând avea să stea copilul lor”, p. 243. Dacă o să fie băiat îl vor numi Ioșca, iar dacă va fi fată o vor numi Ilona, p. 243. Valiza lui Ioșca, p. 243, e de muzeu, pentru că avea în ea litere tipografice, p. 245. Moartea fără nicio urmare a oamenilor fără nume, p. 245, adică fără operă.

Oamenii care se înmulțesc în ciuda istoriei, fără să o știe, p. 246. Moașa copilului a fost Ileana, p. 247. Băiatul se naște sănătos și rumen în obraji, p. 247. Ioșca își vede copilul cu emoție și cu o lacrimă în ochi, p. 247, „cu emoția omului care nu trăise degeaba pe pământ”, p. 247. Și începe cheful pentru că s-a născut copil pe vale, p. 248. Iar „fiecare chef părea ultimul lucru pe care îl făceau pe acest pământ”, p. 248.

Vorbeau despre suflet numai la beție, p. 249. Însă Preotul susținea că „sufletul era Duh Sfânt pogorât în om”, p. 249, în loc să spună că sufletul omului e creat de Dumnezeu și, Sfântul Adam, Protopărintele nostru, era plin și de slava Lui atunci când a fost creat de către El.

Iar Doctorul credea că „sufletul era tocmai liberul‑arbitru lăsat omului și, prin aceasta, străin de Dumnezeu și de voința divină la fel ca orice lucru de pe pământ”, p. 249. Însă sufletul omului are voință liberă, ca dar de la Dumnezeu, tocmai pentru ca să Îl aleagă în mod liber pe Dumnezeu și să Îi slujească Lui, și prin aceasta să se împlinească în mod real.

Doctorul îi mai spune Preotului o părere a lui: că sufletul omului se mișcă în două direcții: spre vorbire, dar și spre înăuntrul său, spre nebunie, p. 251. El considera că sufletul omului înnebunește, p. 251, și nu că creierul său se deteriorează și așa avem nebunia omului. Doctorul vorbește despre un Dumnezeu deist, care nu Se amestecă în viața lumii, p. 252.

Viața lor devine o „visare cu ochii deschiși” din cauza copilului, p. 253. Dragostea dintre ei a crescut și mai mult și a apărut datoria față de copil, p. 253, grija față de el. Preotul îi vizita des pe cei doi părinți, p. 254, și vrea să le dăruie o Sfântă Icoană aleasă, p. 255. Preotul îi vorbește Doctorului despre Sfintele Icoane rare pe care le are, p. 256-257. Și Doctorul acceptă să-i arate Sfintele Icoane, p. 258. Preotul îl duce pe Doctor cu motocicleta lui, p. 258.

Legendele locului, p. 259. Înainte să îi arate Sfintele Icoane, cei doi beau pălincă, p. 260. Și pe când Doctorul fuma în afara Schitului, în semn de respect, se întreba de ce să nu aibă și nebunii parte de rugăciunea Bisericii, p. 261. Doctorul credea că Domnului I-a fost frică pe Cruce, p. 263, când El a biruit pe Cruce toată frica și toată patima în umanitatea Sa.

Începe să îi arate comoara lui, p. 264. Îi arată Sfânta Icoană pe care i-o va dărui lui Ioșca, p. 265. Și Preotul merge și pune în cui, în camera copilului, Sfânta Icoană pe care le-o dăruie, p. 266. Deasupra Sfintei Icoane, Ilona a pus „o năframă din cel mai fin material”, p. 266. Și „Ilona a rămas acolo cu copilul, a rămas în picioare și – chiar dacă gândurile ei nu erau pe de‑a‑ntregul o rugăciune – a vorbit cu Fecioara și cu Pruncul fără să‑și dea neapărat seama de asta, cuvintele din mintea ei se legau numai de copil, de binele acestuia și de un viitor care doar de puțină vreme începuse, de timp, în locul acela în care trăiau ei și în care timpul nu exista sau, dacă exista, el consta cel mult în succesiunea zilelor și a nopților”, p. 266. Pentru că orice Sfântă Icoană te îndemnă la rugăciune și prezența în fața ei devine o rugăciune.

„Nu uităm lucruri, uităm felul în care sunt numite ele; nu uităm oameni, le uităm numele și prin asta ei devin nemuritori. Ilona știa aceste lucruri, dar le știa fără să le poată spune și prin asta știința ei depășea omenescul, era pură ca și ea, știința ei era una cu lumea și cu personajele icoanei tocmai pentru că nu era numită și nici spusă și prin asta scăpa timpului, spunerii, morții. Pentru că toate icoanele tac o nemurire care pentru oameni e iluzorie, tocmai de aceea ele supraviețuiesc vremii”, p. 267. Pasaj memorabil, alături de multe altele din roman. Pentru că autorul dorește să ne învețe, să ne educe creștinește în multe feluri.

Totul e plin de tăcere. Căci „tăceau împreună. Casa tăcea în jurul lor”, p. 267.

1 2 3 144