Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Categorie: Fişe de lectură (Page 1 of 118)

Iluziile literaturii și deziluziile criticii [2]

Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, Ed. EuroPress Group, București, 2015, 422 p.

Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, apărută în 1969[1], „reprezintă cea dintâi tentativă, întru totul lăudabilă, de sistematizare a acestui complex și inegal ferment al literaturii primului sfert de veac XX”, p. 135.

Autorul consideră că „Ilarie Voronca nu a practicat niciodată teribilismul pur”, p. 137, în materie de poezie, pentru că a căutat să transforme scrisul într-o experiență de viață, p. 140.

Cititorul de azi? Pentru Crețu el este „din ce în ce mai leneș și mai puțin atras de poezie”, p. 141. O afirmație din 2007, p. 141.

M. Blecher[2] a murit la 29 de ani, p. 142. „Blecher își scrie cărțile în orizontul apropiat al morții, de care era conștient; nu are vreme nici măcar să cizeleze, darămite să mai și trișeze”, p. 145.

Anchilozarea în critica estetică, p. 148. „mediocritatea onorabilă”, p. 149. Sexul gingaș, în loc de sexul slab, p. 152.

Mihail Sadoveanu a plagiat-o pe Constanța Marino-Moscu în romanul Mariana Vidrașcu, p. 153[3].

Crețu consideră că Hortensia Papadat‑Bengescu este „un scriitor mai îndrăzneț, mai original, mai bun, mai actual decât Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Felix Aderca și atâția alți congeneri”, p. 154.

Sorana Gurian a murit la 43 [42][4] de ani, p. 155. Pe Bianca Burța‑Cernat[5] o consideră „încă de la prima carte, un istoric literar redutabil, perfect format. Are tot ce îi trebuie: rigoare, răbdare, echilibru, un stil curat, limpede, intuiții corecte, pasiunea și ambiția lăudabilă de a epuiza subiectul”, p. 155.

Ion Simuț „a contestat” calitatea de scriitor a lui Eugen Barbu, p. 156, lucru care n-are de-a face cu adevărul. Autorul îl consideră pe Simuț „un critic independent”, p. 156, și spune că „bunul‑simț și echilibrul caracterizează critica lui Ion Simuț și fac din el un reper în istoriografia literară a ultimelor decenii”, p. 157.

I-a citit toate cărțile lui Simuț, p. 157, și consideră că Ion Simuț „practică o critică neleneșă, deloc călduță, deloc amabilă ori decorativă, care problematizează permanent, care pune pe gânduri și duce, aproape de fiecare dată, mai departe discuția despre cutare scriitor ori cutare fenomen”, p. 157.

La finalul unui articol din 2013: „de la doi critici aștept o istorie a literaturii române a secolului al XX‑lea: de la Eugen Simion și de la Ion Simuț. Sunt singurii care mai pot resuscita, pentru moment, acest gen care și‑a consumat energiile și mizele”, p. 161.

Slugărnicia, p. 167. G. Călinescu are dosar de urmărire între 1959‑1960, p. 170. Pentru urmărirea lui, Securitatea a folosit „38 de ofițeri de securitate și de miliție, 20 de informatori…[și] șapte case de întâlnire” conspirativă, p. 171. Totodată „i s‑a interceptat corespondența…i s-a ascultat telefonul și i s‑a montat în casă aparatură de înregistrare”, p. 171. Dosarul are 463 p., cf. p. 171.

Pentru regimul comunist, George Călinescu a fost „un oponent periculos”, p. 171. „Savantul este înconjurat de informatori (oamenii cei mai apropiați din institut îl toarnă sistematic, femeia de serviciu, șoferul sunt prelucrați în același scop), este ascultat în propria casă. Pe scurt, este tratat ca un inamic temut al comunismului”, p. 172.

G. Călinescu a fost scos de la Facultatea de Litere și înlocuit cu Ion Vitner[6], care era dentist, p. 174.


[1] Un fragment din carte: https://www.scribd.com/document/205640990/ Ion-Pop-Avangarda-in-literatură.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Max_Blecher.

[3] Idem: http://ziarulceahlaul.ro/o-scriitoare-uitata-un-caz-ciudat-de-istorie-literara/.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sorana_Gurian.

[5] Idem: https://www.facebook.com/bianca.cernat2.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Vitner.

Iluziile literaturii și deziluziile criticii [1]

Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, Ed. EuroPress Group, București, 2015, 422 p.

*

E o carte de cronici literare, în continuarea cărții de debut, din 2005, Arpegii critice, și a fost scrisă timp de 9 ani, p. 5. Autorul se acuză de teribilism, p. 5. Depinde ce înseamnă „teribilism” din punctul său de vedere. E vorba de „o carte de critică a criticii”, p. 6.

Cineva jonglează cu propriile idei după cum bate vântul, p. 9. „Critica adevărată se scrie cu seninătate, chiar când este negativă”, p. 9. Îi dau dreptate!

„efortul de obiectivare”, p. 9, de obiectivitate.

Un crez al autorului pe care îl împărtășesc și eu cu tot sufletul meu: „literatura adevărată e cea care e cel mai puțin literară”, p. 12. Adică aceea care vorbește din plin despre experiențele oamenilor. Care nu literaturizează experiența, ci o exprimă de-a dreptul.

„Kafka e mai ales un profet decât un scriitor”, p. 14. „Proust e printre ultimii mari scriitori ai literaturii europene”, p. 15. Sunt de acord și cu afirmația: „marii artiști instituie o poetică a realității”, p. 19.

„curățitul, spălatul și cârpitul Sfinților în Biserică”, p. 20; „lungă și anevoioasă corvoadă”, p. 23; „austeritatea [într-un dicționar este]…o garanție a seriozității”, p. 24. În loc de: „nu este neîndreptățit nici un clasic”, p. 25, aș fi scris: „nu este nedreptățit…”.

„stricta contemporaneitate”, p. 25; „vițăvercea”, spus ironic, în loc de viceversa, p. 27; Alex. Ștefănescu „nu are simțul măsurii”, p. 28; „în afara lui Paul Goma, Dumitru Țepeneag, Virgil Tănase, Nicolae Breban, Ion Negoițescu, Ion Vianu, Ileana Mălăncioiu, Dorin Tudoran și Mircea Dinescu, tare mi-e teamă că disidenții adevărați s-au cam întremat după 1989”, p. 35.

„Alex Ștefănescu are talentul de a omite chiar operele cele mai importante ale unor autori”, p. 37. Omite esențialul…O ironie puternică, la care am râs în mod neașteptat.

Alex Ștefănescu neagă valoarea literară a scrierilor lui Paul Goma, p. 38.

Marin Mincu e „un critic incomod”, p. 40. Iar la noi, în România, „prestigiul nu acoperă neapărat stricta valoare a unui autor”, p. 40. Mincu nu e un critic înregimentat, p. 40.

„poezia nu se poate dezlipi de poetică”, p. 54; autorul consideră că Marin Mincu este „cel mai pertinent…cunoscător al poeziei noastre din secolul al XX-lea”, p. 57.

Bineînțeles că nu pot fi de acord cu aberanta idee a lui Negrici, care susține „lipsa de organicitate”, p. 62, a literaturii române. Operele care lui îi par „izolate”, p. 62, au legătură organică între ele, pentru că așa stau lucrurile în orice literatură a lumii.

Manolescu e complexat de Istoria lui Călinescu, p. 66. În Istoria sa, Manolescu are o atitudine „orgolioasă, care îi subminează șiret pe rivali și manipulează istoria receptării după propriul interes”, p. 68. „Eminescu, Creangă sunt autori pe care Manolescu nu îi simte, la care nu rezonează”, p. 73. „Nicolae Manolescu trișează, ba uneori chiar falsifică, deloc naiv, imaginea cutărui scriitor și, mai ales, istoria receptării sale”, p. 84.

„Mircea Cărtărescu (care îi smulge criticului mult mai multe superlative decât Eminescu) pare a fi, în schimb, cel mai mare scriitor postbelic. Spiritul critic al lui Manolescu aproape că intră în hibernare în acest capitol, dând semne de revigorare în cazul unor titluri fără mare miză”, p. 86.

Istoria critică nu e o operă de cercetare, ci un puzzle din eseurile și publicistica anterioare ale autorului. În afara textelor din primul volum, apărut în 1990, și a celor din Poeți romantici ori din Arca lui Noe, majoritatea capitolelor sunt rodul acestei improvizații”, p. 88.

Istoria ieroglifică [este] o carte unică în Europa începutului de secol XVIII, cel mai îndrăzneț bestiar european”, p. 100. „Cantemir este mai degrabă un scriitor european decât unul român”, p. 109.

„la 15 ianuarie și 15 iunie se mimează dezbateri”, când vine vorba de persoana și opera lui Mihail Eminescu, p. 120. Opera lui Eminescu trebuie reeditată în mod profesionist, p. 120, pentru că „o editare eronată a lui Eminescu înseamnă de fapt o falsificare a sa”, p. 121.

„o bătălie canonică”, p. 124, pentru ierarhia valorică a scriitorilor români; „un cec de încredere semnat în alb”, p. 125;  studiul lui Iulian Costache despre Eminescu trebuie să aibă urmări, p. 126.

„nimic nu îngroapă mai strașnic în uitare un scriitor decât nepăsarea urmașilor săi”, p. 128, față de el și opera lui.

Critica literară, crede autorul, nu se ocupă în primul rând cu modul cum sunt scrise cărțile, ci cu ce conțin ele, p. 134. Cu valoarea experienței pe care ne-o propun.

Antonio Patraș a dovedit în cazul lui Ibrăileanu că opera lui e unitară, „că există o concepție profundă în spatele ei, ba chiar un program”, p. 134. Iar Bogdan Crețu ne invită să îi analizăm pe clasicii literaturii, pentru că „clasicii nu supraviețuiesc din inerție, ci în primul rând grație provocărilor hermeneutice pe care le suscită și cărora le fac față”, p. 134. Și îi dau dreptate!

G. Călinescu, Cultură și națiune [2]

„Că nu se citește nimic în comparație cu anii dinainte și numaidecât după război este un fapt indiscutabil și-l tăgăduiește numai cine nu cunoaște situația. Am arătat felurite cauze, dar e una fundamentală […]. Această cauză e: bogăția țării, sau mai bine zis, bogăția alimentară, pe de o parte, și sărăcia alimentară, adică subalimentațiunea, pe de alta”, p. 179-180. Unii nu citesc pentru că sunt prea bogați, iar alții pentru că sunt prea săraci. Și cele două categorii adunate fac majoritatea populației…

„Ieșiți pe străzi acum vara și vedeți cum mii de burghezi [a se citi azi: mii de români], care n-ar da câțiva lei pe o carte, cheltuiesc sute ca să se îndoape cu cărnuri și băuturi. Pot fi în România orășeni care nu mănâncă, din mizerie, într-o zi, dar când dau de un ban, ei consumă ceea ce n-ar putea consuma un parizian bogat. În crâșmele periferice, cărnurile, mușchiurile, cârnații, momițele stau la gheață sau sub perdea în mormane. Și toate aceste cărnuri tâmpesc”, p. 180. Și nici măcar nu e nevoie să fii om duhovnicesc ca să îți dai seama…

„Toți am învățat la școală că Evul Mediu era întunecat și nu știu pentru ce. […] Veți zice: nu era de trăit, nu exista libertatea, libera dezvoltare națională. Ba vă înșelați. Atunci exista și acum nu. […] Nimănui nu i-a trecut prin cap, în Evul Mediu, să deznaționalizeze ținutul cucerit”, p. 182-184.

„Noi socotim literatura diletantism. Cui nu i se aduc astfel de învinovățiri, de obicei neîntemeiate? Propriu-zis, noi suntem o țară cu o cultură foarte înaintată, dar lumea nu ne crede și noi încercăm să dovedim. […] Tot prestigiul statelor occidentale, uneori apăsător și chiar abuziv, stă în faptul că s-au inventariat singure în valorile lor culturale”, p. 192. Noi nu ne dăm seama sau preferăm supușenia lingușitoare?

„Cărțile intră în sânge”, ibidem.

„Geniul trăiește, sacrificându-se, pentru noi toți”, p. 193.

„Noțiunea de bază a economiei lui Eminescu este munca. Așadar, el nu admite privilegiul. […] Eminescu, fie că e vorba de moșier, fie că e vorba de țăran, pune accentul pe munca productivă, moșierul însemnând doar un țăran mai mare”, p. 286.

„Eminescu vedea scăparea într-o legislație ocrotitoare a muncii”, p. 289.

„Lipsit de erudiție, Cațavencu gândește cu mijloace proprii. Când își va da seama de erorile materiale și se va informa la o școală bună, atunci el se va numi Maiorescu. Dar și exaltația ideologică va dispărea. Cațavencu va deveni profesor. Un Cațavencu ilustru este Hașdeu, care pornește în toate direcțiile, delirând fără erori vizibile de stil, nu mai puțin haotic…”, p. 352.

„În lumea lui Caragiale nu sunt misogini”, p. 353.

„Revoluționarul francez e catolic în cultul pentru Franța supremă, catolicul e impecabil logic în analiza dogmei. Pozițiile sunt ireductibile. Când Renan face gestul de a părăsi biserica [romano-catolică], se pierde într-o serie de scuze, are sentimentul de a fi făcu un act nemaipomenit, își creează un fel de prestigiu sacerdotal, ateu. La noi cazul său este imposibil, nimeni nu s-ar emoționa de ieșirea din ortodoxie a cuiva și de aceea nimeni nu iese, pentru că și stând nu afirmă nimic care să închidă o existență între ziduri”, p. 356.

„Cine cercetează fără falsă pietate opera lui Maiorescu constată ce părtinitor este criticul. Niciodată nu va lăuda serios un adversar al Junimii. Când un autor scrie la Convorbiri literare, opera sa este valoroasă, dacă nu mai scrie, devine „lipsită de însemnătate”. Toți câți stau în afară de Junimea „vițiază” literatura. Dacă nu-i atacă, Maiorescu nu le pomenește numele”, p. 356. Metehnele noastre sunt vechi…

„André Gide […] e un cap fanatic, obstinat, al unui om care ar trage cu muscheta în noaptea Sfântului Bartolomeu, dacă ar fi catolic”, p. 357.

„Eroii [lui Caragiale] n-au interior, nu se prelungesc în lucruri, sunt niște nomazi citadini”, p. 364.

„Un Tănase Scatiu superior, subtil, ușor melancolic, energic cu delicatețe este Titu Maiorescu”, p. 388.

„Eminescu propunea lăutarilor o simfonie beethoveniană”, p. 470.

G. Călinescu, Cultură și națiune [1]

G. Călinescu, Cultură și națiune, antologie, studiu introductiv și note de Constantin Schifirneț, Ed. Albatros, București, 2002.

„În definitiv, tradiție nu înseamnă altceva decât înaintare organică după legi proprii și nu este îndoială că organicul există în literatura română”, scrie Călinescu în Istoria literaturii române…, iar autorul studiului introductiv notează: „nu este greu de observat filiera eminesciană a aserțiunilor călinesciene”, p. 13.

Lovinescu „a enunțat idei nu întotdeauna personale”, p. 35.

„Opera dlui Lovinescu se înalță pe nisipul mișcător al unei erori fundamentale de cugetare: aceea a confuziunii  dintre idee și act. […] Trecând peste faptul că teoria [sincronismului a] lui Tarde nu mai prezintă astăzi niciun interes, […] imitația e un concept valabil numai în domeniul purelor abstracțiuni, al formelor goale”, p. 38.

„Noi românii cu cine ne sincronizăm? Căci în univers sunt atâtea culturi deosebite între ele și totuși mature! Ni se propune, în domeniul literar, literatura franceză și în speță poezia pură. Deși s-ar putea propune cu tot atât temei literatura italiană sau engleză sau rusă, unde, pe câte știm, nu e vorba de nicio poezie pură. În fond sincronismul arată o tendință nu de intrare în ritmul legilor sociale, ci de mimetism literar, și…unilateralitatea culturii promotorilor lui”, p. 49-50.

„D. Lovinescu păcătuiește de acea părtinire cu care învinovățește de nesinceritate mistica noastră când trage de partea Sburătorului mai mulți scriitori de câți i s-ar cuveni după propria-i logică”, p. 50.

„De Gândirea se leagă activitatea matură a dlor Cezar Petrescu, Tudor Vianu și Gib Mihăescu”, p. 50-51. La noi istoria mai mult se confecționează decât se scrie. E încă și mai mare numărul scriitorilor cărora li s-a schimbat postum centrul de gravitație literară.

„D. Lovinescu e un critic cu receptivitate tardivă și fără simțul proporției. Și, știindu-se astfel, este prudent și abil. Poate lămuri foarte bine condițiile externe ale unei arte, fără ca însuși s-o guste. Simulează cu gestul intelectual sensibilitatea absentă. Și totuși ar dori să fie singurul de care orice manifestare literară a țării sale să se lege indisolubil”, p. 52.

„În cea mai mare măsură critica sa [a lui Lovinescu] a fost mai întotdeauna o rânduire pe categorii, o operație de fișe și foarte arareori s-a oprit mai îndelung la conținut în sine și la înțelegerea lui intuitivă. Când vorbește de T. Arghezi, ne comentează cu mult folos vocabularul poetului, pentru ca să ajungă pe un drum mai lung la o concluzie ce fusese enunțată și de alții, dar însuși fiorul nou al acestei poezii nu ni-l poate traduce […]. D. Lovinescu…începe cu critica acolo unde ar trebui să sfârșească”, p. 53.

„D. Lovinescu e un spirit minor. Dacă prin grație înțelegem lenea sufletului care nu zboară și nu se afundă, d. Lovinescu e un grațios”, p. 54.

„Adevăratul creștinism nu e în chip necesar mistic”, p. 161. Dimpotrivă, adevăratul creștinism este mistic.

„Dușmanul religiei este indiferentismul”, ibidem.

„Nicio clipă a existenței noastre n-ar avea înțeles, fără presupunerea unei cauze finale”, p. 162.

„Religia dezvoltă în cetățean puterea de credință în idealuri, în instituții, în nație, și-i dă acel necesar spiritualism fără de care o țară ar fi o tabără de aventurieri”, ibidem.

Raționalistul e de obicei un anarhist care ține să deștepte spiritul de negație, bestialitatea din glonte. Dureroase au fost efectele fanatismului religios […]. De fanatismul raționalist mă cutremur însă. Vezi istoria revoluțiilor”, ibidem.

„Nouă ne trebuie o preoțime inteligentă, cultivată, care să nu exalte producțiile dubioase sub cuvânt că se vorbește în ele de Iisus sau fiindcă autorul aderă cu vorba la creștinism (s. n.), o preoțime care să cultive marile valori de creațiune”, ibidem.

„Religia nu se poate gândi fără Biserică”, ibidem.

„Renașterea încrederii în sensul spiritual al lumii pentru intelectuali, a credinței ortodoxe pentru mulțime este cu totul trebuitoare nației noastre care trece printr-o criză de crasă materialitate. Dar dacă dau voie intelectualului să aibă orice sistem, numai să gândească, nu permit omului de rând să fie decât creștin ortodox”, p. 163. Însă gândirea, adevărata raționalitate nu duce decât tot la creștinismul ortodox.

„Două religii într-o țară înseamnă război, dovadă Serbia și Croația. Noi am învățat la școală că Uniții din Ardeal au făcut Unirea din constrângere. Constrângerea a trecut și azi mulți Uniți umblă să ne convertească pe noi, să ne dovedească cum că Eminescu a fost catolic, să ne arate în sfârșit ireductibilitatea lor”, ibidem.

„Ca intelectual singuratec voi fi având socotelile mele, care toate nu pot să ducă firește decât la afirmarea Spiritului. Ca gânditor, în solitudine, pot fi nu un ateu, dar un schismatic. Dar ca cetățean român sunt hotărât în Biserică, sunt creștin ortodox, și numai ortodox”, ibidem. Însă un schismatic, chiar și în solitudine, nu e un ortodox.

Însă alta e întrebarea pe care mi-o pun eu: de ce mulți dintre intelectualii noștri de marcă nu au reușit să ajungă la adevărata înălțime a Ortodoxiei? Răspunsurile pot fi mai multe, dar cele pe care mi le dau eu în special sunt acestea: orgoliul personal, lipsa multă vreme a traducerilor patristice și filocalice (argument care nu mai poate fi valabil astăzi, însă), dar și lipsa de adevărați învățători, de mari Teologi și trăitori (sau de trăitori care să fie și Teologi), care să vorbească și pe înțelesul intelectualilor. În lecturile mele m-am lovit tot timpul de exegeții care au avut numai imputări și acuze de adus Bisericii noastre, încât nu e de mirare că, prin asemenea exegeți, avem o literatură care e aproape integral nihilistă sau păgână, în ceea ce are mai valoros. Criticii credincioși sunt exemplare ultrararisime – de cunoscători în ale Teologiei nu mai vorbesc, pentru că nu știu niciunul…

Cred că e o problemă pe care o avem și în zilele noastre, în mare măsură, pentru că se explică Ortodoxia pentru tineri mai adesea, adică o Ortodoxie inițiatică, la nivel elementar. Dar mai rar sau deloc Ortodoxia pentru intelectuali sau academicieni la nivelul unui Călinescu, de exemplu. E nevoie și de Ortodoxie expusă la nivel savant, nu numai de Ortodoxie minimală.

Ca să nu mai vorbesc că s-ar putea explica Ortodoxia pentru muncitori, Ortodoxia pentru medici, pentru oameni de afaceri, pentru spiritele raționaliste, Ortodoxia pentru adulți sau bătrâni etc, etc, etc. Există astăzi multe limbaje specializate în care ar trebui să se ofere să vorbească oameni instruiți și credincioși, dedicați, și în care să traducă Ortodoxia pe înțelesul oamenilor. Eu mă strădui să fac lucrul acesta cu literatura română, pentru literați dar și pentru publicul larg. În aparență, nu magnetizez decât plagiatori…

Revenind însă la problema lui Călinescu, nu e o glumă: există și oameni/ minți care ar vrea să vină la Biserică mai des, dar consideră că nu găsesc ceea ce așteaptă. Da, știu, e și o problemă de orgoliu al lor și de alte patimi, care îi împiedică, pe de o parte, iar pe de alta se mai găsesc intelectuali de calibru care participă totuși la Sfintele Slujbe, deși nu foarte regulat.

Pentru că intelectualii care gândesc cu adevărat și au o minte foarte specializată așteaptă să fie incitați la gândire, ceea ce Ortodoxia poate să facă la cote imense…

Isihasmul în reflexii literare: Tolstoi, Sadoveanu, Dostoievski [2]

Mai adesea însă, experiența evadării în natură și cea a sihăstririi (apropo: autoarea confundă pe trăitorul isihast cu Monahul retras într-o comunitate mică și izolată sau cu sihastrul) le aduc pe personajele lui Sadoveanu – ca și pe Sadoveanu însuși – la aprecierea unei așa-zise spiritualități „mai vechi decât creștinismul”, p. 236.

Nicoleta Baciu sesizează această evidentă îndepărtare a lui Sadoveanu de Ortodoxie, deși nu o definește ca atare, îndepărtare care e de remarcat în multe romane (culminând cu Creanga de aur), el crezând cu adevărat că există o învățătură mai profundă și mai veche decât cea creștină. Ceea ce este o eroare, dar care mă face să mă întreb dacă, la Sadoveanu, putem vorbi despre „natură isihastă” – sau care poate fi interpretată ca text plin de simboluri tainice – sau pur și simplu de „natură”.

Mai mult decât atât, autoarea încurcă lucrurile destul de grav atunci când afirmă că „sihastrul și păstorul sunt amândoi pnevmatofori”, p. 238, fiind reprezentanți a „două lumi cu acces la transcendental, lumea monastică și lumea păstorilor”, p. 243. Numai că păstorii sunt la Sadoveanu purtătorii acelei înțelepciuni ancestrale, de care am pomenit mai devreme, transmisă prin „cântece și zicători mai vechi decât creștinismul”, p. 236. „Păstorii sunt păstrători ai unui cod de spiritualitate cu zece mii de ani mai veche decât creștinismul”, p. 244.

Ceea ce nu a înțeles Nicoleta Baciu e că învățătură mai veche decât creștinismul nu există, pentru că prima învățătură a lumii este cea creștină, cea după care primii Sfinți ai lumii (Adam, Eva, Sit, Enoh etc.) au trăit, profețind despre venirea lui Hristos, iar Sfântul Abel a și murit închipuind jertfa Celui ce avea să vină. Aceasta este învățătura creștin-ortodoxă și isihastă. Deci ce fel de „pnevmatofori” sunt aceia care anulează învățătura Duhului Sfânt?!

Nicoleta Baciu încearcă să acomodeze credințele ezoterice ale lui Sadoveanu cu învățătura filocalică, însă argumentele sale sunt șubrede. Cu atât mai mult cu cât ea însăși semnalează fisurile demonstrației pe care a avut-o în intenție, însă fără a-și da seama de însemnătatea lor. Încât rezumă: „Preluând termenii lui Borella, am putea conchide că lumea isihastă și cea pastorală au o sumă de simboluri care intră sub incidența acelorași referenți metafizici și care prezentifică aceeași încărcătură transcendentală. Acesta este poate și motivul pentru care simbolistica pastorală și-a făcut loc în imagologia creștină […]. Topologia pastorală este și ea, în subsidiarul acestor corespondențe, un spațiu încărcat de semnificații spirituale, împărțit cu isihaștii și împărtășit acestora [?!?]”, p. 251.

În imaginația lui Sadoveanu e posibil ca păstorii să împărtășească „isihaștilor” învățătură mai veche cu multe milenii decât creștinismul, dar o cercetătoare care pretinde că e capabilă să descopere „isihasmul în reflexii literare” nu poată să rețină o doctrină ezoterică fantezistă drept adevăr și pe deasupra să o confunde cu însăși învățătura ortodox-isihastă.

Totodată, Nicoleta Baciu ne-a vorbit despre interesul lui Tolstoi pentru Părinții de la Optina, pe care îi vizita, prin care, mai ales prin Sfântul Ambrozie al Optinei, Sfântul Paisie Velicikovski devine cunoscut în toată Rusia, odată cu Filocalia, p. 156-161. Nu ne prezintă însă nicio informație despre interesul lui Sadoveanu pentru mișcarea de renaștere isihastă. Și totuși vorbește despre Tolstoi și Sadoveanu ca despre „buni cunoscători ai valorilor creștine, isihaste și ai vieții monastice în general”, p. 252. Cu alte cuvinte, cel puțin în cazul lui Sadoveanu concluzia nu reprezintă altceva decât repetarea premisei pe care autoarea ar fi trebuit să o demonstreze prin studiul ei.

Și în finalul comparației între narațiunea lui Tolstoi și cea a lui Sadoveanu, conchide că Serghi și Natanail sunt „atipici pentru chema clasică a personajului isihast”, p. 255.

Nici din ce am citit mai departe despre romanele lui Dostoievski autoarea nu mi-a făcut impresia că stăpânește prea bine subiectul. Nu știu de ce a ales să discute în mod particular despre isihasm în literatură din moment ce nu are fundamente stabile doctrinare pe care să se întemeieze în a-și formula teza. Ceea ce deține sunt informații facil de procurat, prin lecturi nu foarte atente și profunde, și pe care le aplică oarecum haotic. Înțeleg că dorința sa de a trata acest subiect a fost mai mare decât posibilitatea de a se pregăti temeinic pentru tema aleasă…

Isihasmul în reflexii literare: Tolstoi, Sadoveanu, Dostoievski [1]

Este vorba de o carte semnată Nicoleta-Ginevra Baciu, apărută la Ed. Paideia, București, 2014, dar pe care am găsit-o acum câteva zile la bibliotecă și am citit-o. E o teză de doctorat susținută în 2013 la Iași, la Literatură Comparată.

„…teza noastră a dorit să atragă atenția, din nou, asupra marii literaturi impregnate de adevărurile credinței ortodoxe, asupra unor titluri celebre, dar și a unora mai puțin cunoscute”, p. 11.

„…discuția ar fi putut fi mult mai extinsă, în special în secțiunea referitoare la opera lui Mihail Sadoveanu în care, o articulare a întregii analize cu romanul Creanga de Aur, și cu toată simbolistica și repertoriul de teme legate de devenirea spirituală prezente în acesta, ne-ar fi apărut atât necesară, cât și interesantă. Activitatea de mason a lui Sadoveanu, precum și perspectiva pe care lentila presupusă de aceasta o suprapune, în unele din creațiile sale, peste valorile creștine ar fi fost, din nou, un palier de discuție pe cât de riscant, pe atât de interesant. Materiale legate de Renașterea Filocalică Rusă și de infiltrarea ideilor neoisihaste de tip paisian în gândirea și opera marilor scriitori ruși, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, au rămas, de asemenea, prea puțin discutate și valorizate în interiorul lucrării. Misticismul, în accepția sa generală, ca atitudine și program spiritual în fața vieții și raportul său cu isihasmul, poate constitui și el un subiect aparte, subsumabil unei astfel de lucrări”, p. 11-12. Acestea sunt câteva linii de cercetare trasate de autoare și care s-ar putea substanția în tot atâtea cărți.

Însă, pentru început, mă nemulțumește faptul că autoarea a căutat să fie pur științifică și nu a făcut nicio mărturisire legată de interesele sale personale și mai ales de nivelul său de inițiere în subiect la începutul acestui demers.

„Capitolul I al lucrării, intitulat Isihasmul. Fenomen spiritual, doctrină sau vocație?, va fi singurul tributar abordărilor teoretice în lucrare, întrucât…o limpezire a conceptelor isihaste și o definire a curentului ca atare, măcar din punctul de vedere al evoluției sale istorice, ne apar absolut necesare”, p. 17-18. Pentru cine, pentru profesori și pentru publicul larg sau pentru autoarea însăși?

Într-adevăr, abordarea e mai mult istorică decât teoretică, iar autoarea îmi pare a fi avut râvnă pentru cercetare, nu și îndrumători pe măsură, mai ales în probleme duhovnicești. Nu a avut Părinți duhovnicești care să îi explice ce înseamnă trăirea isihastă și de aceea abordarea sa e strict istorică și e evident că a încercat să se descurce singură, având numai puncte de orientare culturaliste.

Așa ajunge, spre exemplu, să afirme că: „Parcurgând textele lui Meister Eckhart, putem identifica temele recurente ale operei sale care conduc (nu ne putem împiedica să observăm acest lucru) spre o structură aproape similară cu traseul inițiatic isihast din Biserica de Răsărit”, p. 52-53. Însă două învățături care pot părea asemănătoare în teorie pot să fie, ca experiență duhovnicească, la o distanță ca de la cer la pământ. Iar autoarea face greșeala frecventă a intelectualilor de a asocia în mod raționalist doctrine care nu au adevărate tangențe spirituale una cu alta.

Deși ne-a promis că doar capitolul I va conține abordări teoretice, capitolul II conține de asemenea destule pagini explicative cu caracter istoric. Ele sunt interesante (inclusiv pentru mine), pot informa lectorul cu privire la aspecte necunoscute lui, dar cred că îi răpesc un spațiu important care ar fi trebuit dedicat reflexiilor literare.

Tolstoi „citea adesea din Viețile Sfinților…încât să topească amănunte din viețile lor în destinul vreunui personaj. [Dar] dacă…un episod întâlnit în Viețile Sfinților l-a influențat în scrierea Părintelui Serghi, nu vom putea afla cu siguranță niciodată”, p. 167. Dimpotrivă, eu cred că Părintele Serghi e o ficțiune bazată pe o împletire de hagiografii și le-aș putea indica cu precizie. Dar se pare că autoarea nu a citit Viețile Sfinților, până la momentul redactării tezei doctorale.

Iarăși, nu cred că își avea locul aici biografia lui Sadoveanu, chiar și în rezumat. Dar acestea sunt lucruri care i-ar fi trebuit sesizate autoarei de către îndrumători. Însă, la noi, cel mai adesea, îndrumătorii științifici se rezumă la opțiuni de orientare destul de generale a candidatului, după care, dacă lucrarea iese proastă, e vina lui, iar dacă e bună sau foarte bună, își arogă merite cu mult peste efortul de îndrumare depus…

Autoarea a analizat comparativ Părintele Serghi de Tolstoi și Demonul tinereții al lui Sadoveanu. „Serghi și Natanail…sunt două personaje aproape caricaturale [n-aș folosi acest termen!], dar și tragice prin faptul că rămân prinse între lumi, fără putința de întoarcere la ritmul laicității, dar și fără speranța de atingere a seninătății contemplative”, p. 193.

Natura „poartă și niște peceți semnificative isihaste, părând a fi pătrunsă de spiritul de liniște și de împăcare pe care cei retrași în mijlocul ei au pornit să îl caute”, p. 203.

„În peisajul specific isihast, pădurea apare ca un zid de apărare, înconjurând locul de rugăciune, chilia sau schitul și constituind o barieră între locul de retragere al schimnicilor și restul lumii. Pădurea are rolul de izolare și despărțire a lumii contemplative de cea discursivă, rol pe care, în primele secole creștine, îl avea deșertul Tebaidei, pentru pustnicii din Egipt. Ea…tezaurizează un spirit primar, incoruptibil al creației”…, p. 210-211. Despre rolul pădurii „de izolare și despărțire a lumii contemplative de cea discursivă” a vorbit suficient de clar Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cu referire la opera lui Eminescu, fără să facă însă o asociere cu caracterul isihast, pe care e foarte posibil ca Eminescu să-l fi avut în vedere. În ce privește similitudinea cu deșertul Tebaidei, ea nu e tocmai perfectă și ar fi câte ceva de discutat.

În privința observațiilor Nicoletei Baciu, referitoare la „elementele-reper” ale „naturii isihaste”, în opinia mea are tendința de a apăsa mai mult decât trebuie pe ideea de topos literar (cel puțin eu am o polemică veche cu ceea ce consider că reprezintă o întrebuințare abuzivă a acestei definiții).

Sunt de acord însă că muntele e un reper cu un „cumul de ecouri biblice”, p. 205, știu asta foarte bine, am scris despre simbolul scriptural al muntelui cu mai multe ocazii (de altfel, apare și în hermeneutica patristică). Dar nu m-am gândit la semnificația râului/ pârâului într-un astfel de peisaj și mă bucur de interpretarea pe care a oferit-o, pe care eu nu îmi amintesc să o mai fi întâlnit la altcineva: „Curgerea continuă a apei sugerează lucrarea continuă a rugăciunii, în sufletul monahului care, ziua și noaptea, întocmai ca și valul necontenit al apei, coboară în inima isihastului ecoul numelui hristic. Apa călătorește atât pe sub pământ, aducând parcă vești din altă lume, dar și la suprafața pământului, oglindind cerul, și unind în acest fel, cele trei nivele ale creației, natura, omul și îngerii”, p. 208.

Însă, putem să vorbim cu adevărat despre „natură isihastă” în cazul celor doi autori pomeniți, Tolstoi și Sadoveanu? Autoarea însăși sesizează că „Serghi vede în natură o stavilă pusă între el și Dumnezeu”, p. 224, iar Natanail nu practică rugăciunea neptică, p. 221. Aș adăuga la această observație din urmă faptul că Sadoveanu nu urmărește surprinderea unor experiențe duhovnicești, a unor evoluții lăuntrice specifice. Da, o parte dintre eroii literaturii sale sunt Monahi, Preoți, Ierarhi, chiar taumaturgi/ vindecători (ca în cazul analizat de Nicoleta Baciu), și cu toate acestea Sadoveanu nu dă semne că ar avea cunoștințe aprofundate cu privire la ce înseamnă experiența rugăciunii isihaste și a vieții duhovnicești.

Rămân la părerea că singurul personaj al lui Sadoveanu prin care acesta zugrăvește o experiență de viață lăuntrică creștin-ortodoxă, autentică (fără a fi una isihastă) este Vitoria Lipan (despre care am scris aici). Pe când în cazul altor personaje – la care însă cercetări de genul celei de față tind mai degrabă să se raporteze – , chiar dacă este vorba de Slujitori vrednici ai Bisericii, Sadoveanu ne livrează doar descrieri din afară, fără legătură cu viața intimă de natură spirituală.

Litere fără obstacole

Cătălin Ghiță, Litere fără obstacole. Ipostaze ale actului critic 2, Ed. Ideea Europeană, București, 2017, 206 p.

*

Cartea e dedicată Alinei, p. 5, probabil soția. Și e o continuare a cărții sale din 2005, fiind formată din eseuri și scrieri literare variate, pe care le-a publicat deja, p. 7.

Atenția aparte a japonezilor față de angajați, p. 14.

„existența internetului mă scutește de la a oferi detalii la care, astăzi, are acces aproape oricine”, p. 22.

ingambament, p. 25; epilegomena, p. 27. Lucian Blaga l-a întâlnit pe Mahatma Gandhi în Elveția, p. 30.

afflatus, p. 56; Tratatul de inspirație al lui Sorescu are peste 500 de pagini, p. 57. „Pentru Sorescu, inspirația se naște ca rezultat al unui dialog fertil cu celălalt”, p. 59.

„egofilie”, p. 65; literaritate, p. 96; William Blake vede un demon: „Ochii îi sunt enormi și fioroși, asemenea cărbunilor aprinși, iar dinții îi sunt la fel de mari precum cei ai unei grape”, p. 144.

Ludwig Wittgenstein a fost coleg de liceu cu Hitler, p. 148. Iar Wittgenstein, deși era din una „dintre cele mai avute familii vieneze…se retrage într‑un obscur sat norvegian, Skjolden”, p. 148. Autorul pledează pentru muzica rock în locul manelelor, p. 156, deși, sub soare, încape toată lumea. Dar e și împotriva orei de Religie, p. 167, temându-se de viitoare persecuții religioase față de intelectualii necredincioși, p. 168.

Al. O. Teodoreanu, în 1931, își publică al 4-lea volum pentru ca să-l ironizeze pe Iorga. Titlul: Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai, p. 169. Teodoreanu credea în mod fals că opera lui Iorga nu are „valoare literară”, p. 170.

pusilanimitate, p. 171; autorul îl minimalizează pe Părintele Eufrosin Poteca, 172; „deghizarea în veșmântul precar și accesibil al schimbului de misive electronice”, p. 191. Mircea Martin = „un flegmatic solar”, p. 200.

Page 1 of 118

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

istanbul escort istanbul escort istanbul escort