Teză despre teologia Sfântului Grigorios al Nissisului

Ierom. Agapie Corbu, Sfântul Grigorie de Nyssa tâlcuitor al Scripturii. O introducere în exegeza biblică patristică (teza doctorală), ed. a 2-a, Ed. Sf. Nectarie, Arad, 2011, 368 p.

Paternitatea dumnezeiască a Scripturii, p. 66.

Autorul spune că „natura Sfintei Scripturi este hristocentrică. Acest hristocentrism se resimte în Vechiul Testament prin aceea că abia în Hristos cele ale Vechiului Testament își găsesc deplina tâlcuire și împlinire” (p. 116). Însă Scriptura, în fapt, ne vorbește despre Dumnezeul nostru treimic. Despre revelarea Lui în viața celor credincioși Sieși. Pentru că fundamentul Dumnezeieștii Scripturi este triadologic.

Partea a doua a cărții începe în p. 125 și se ocupă cu tâlcuirea Scripturii. Osteneala tâlcuirii, p. 133. Traduce pe πόνος cu durere, p. 134, când el înseamnă osteneală.

Da, e adevărat, că „autoritatea unei tâlcuiri ține și de autoritatea moral-duhovnicească a interpretului”, p. 138. De viața de sfințenie a celui care tâlcuiește.

Exegeza Sfântului Grigorios este științifică și duhovnicească în același timp, p. 143. Scopul pastoral al exegezei, p. 145. Obiectivitatea experienței duhovnicești, p. 147. „obiectivitatea prezenței Duhului Sfânt în exeget devine garantul autenticității și validității unei exegeze” (p. 147). În n. 44, p. 147, autorul nostru accentuează „caracterul primordial al experienței duhovnicești în opera Sfântului Grigorie”.

„caracterul progresiv al Revelației” dumnezeiești, p. 148. Pentru că Dumnezeu S-a revelat Sfinților Lui din ce în ce mai mult, dându-le noi și noi detalii despre Sine și despre voia Sa cu lumea.

Sensul literal al Scripturii e fundamentul celui duhovnicesc, p. 149. Da, e adevărat: „sensul duhovnicesc nu este arbitrar”, p. 163. El poate fi înțeles numai de către oamenii duhovnicești, care știu că înțelegerea duhovnicească e organică, are legătură interioară, pentru că e revelare de la Dumnezeu.

p. 167: „Adevărata tâlcuire duhovnicească e foarte exigentă din punctul de vedere al vieții pe care o pretinde din partea exegetului și, de aceea, e și foarte rară”. Nu tâlcuirea cere viață duhovnicească, ci viața duhovnicească e cea care naște tâlcuirea cea duhovnicească!

Drumul spre sensul duhovnicesc este ontologic și intelectual, p. 180. Căci o tot mai mare „asemănare [cu Dumnezeu] îi permite exegetului să vadă în el însuși, să citească în el însuși tâlcuirea duhovnicească a Sfintei Scripturi”, p. 182. Exegetul trebuie să aibă „o minte dogmatică”, p. 183.

p. 189: Pentru Sfântul Grigorios al Nissisului, „teologhisirea e nedespărțită…de experierea lăuntrică a adevărurilor dumnezeiești descoperite nouă”. „Biserica are ca Scriptură oficială textul grec al Vechiului Testament”, p. 196, adică LXXul.

„dimensiunea pnevmatică a Împărăției”, p. 199. Sfântul Grigorios a călătorit în Israel, p. 203. „întâietatea duhovniciei în viața creștinului”, p. 205, a experienței duhovnicești.

„parafraza ermineutică”, p. 211; „citarea textului biblic în mod liber”, p. 212; folosirea contextului în interpretare, p. 215; „teologie exegetică”, p. 216; „așa-zisele «contradicții» din interiorul Scripturii sunt doar aparente, pentru că ele se limpezesc prin trăire duhovnicească. Poticnirea de acestea e dovada unei vieți lipsite de harul dumnezeiesc”, p. 230.

Pentru că „Sfântul Grigorie nu cunoaște…niciun conflict între exegeză și spiritualitate, între teologie şi trăire, ci teologhisirea și exegeza sa sunt în slujba trăirii [duhovnicești], iar trăirea face posibilă și exegeza[, cât] și teologhisirea” duhovnicească, p. 231.

Autorul deplânge pe drept „îngusta metodă critico-istorică”, p. 231. Aspectul „harismatic și pastoral al exegezei”, p. 261. Coerența interioară a teologiei, p. 267.

Cuvântul viu și lucrător al Scripturii, p. 323. „experiența ascetică are efecte cu totul nemijlocite asupra gândirii teologice”, p. 33o. „Sfântul Grigorie însuși dă dovadă în opera sa de o vastă cultură teologică și profană, pe care nu se sfiește s-o afișeze”, p. 337-338.

p. 340: „caracterului bisericesc al exegezei”.

Autorul și-a atins scopul prestabilit al lucrării, dar nu m-a convins cu citarea textelor din Sfântul Grigorios. El le-a preluat în mare parte și nu le-a tradus personal. Și a venit cu idei prestabilite și le-a introdus în discuție, în loc să deducă din textele Sfântului problemele de discutat. Însă stilul lucrării e plăcut și cursiv, pentru că e scrierea unui om preocupat din interior de viața duhovnicească.

Cireșe de iunie

Rev. Biserica Ortodoxă, anul XXI, nr. 2, iulie-decembrie, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2019, 188 p.

Maria Vertan, Documente privind satul Talpa, p. 15-24.

Anghelache Repezeanul, p. 16, era clucer, p. 18. Adică cel care aproviziona curtea domnească. Căutându-l, am dat peste articolul acesta, dar și peste cartea aceasta din 2019.

Radu Coșniță, p. 18. Lămotescu, Crețeanu, p. 19. Nume cu sonoritate. Care te duc la lucruri cunoscute.

„zăticniți [împiedicați] întru darea ei”, p. 20-21.

Postelnicul Stan Boșoagă, p. 21. Postelnicul era omul de încredere al Domnului Țării.

Primul articol pe care l-am citat vorbește despre același Anghelache, pentru că e numit, în actul din 28 septembrie 1836, Repezeanu-Brătășanu, p. 21. Iar „Anghelache Brătășanu [era] feciorul clucerului Gheorghe Repezeanu”[1]. Adică a moștenit funcția tatălui său.

*

Rev. Glasul Bisericii, anul LXXVIII, nr. 1-3, ianuarie-martie 2019, București, 223 p.

Revista Glasul Bisericii s-a numit „Bucium Ortodox” din aprilie 1942 până în 1944, când a devenit Glasul Bisericii, p. 9.

Pictor Ioan Popa, Coordonatele artistice ale unui spațiu liturgic în contemporaneitate, p. 155-191.

„tind să cred că și culoarea se educă vizual, prin multa vedere a picturii vechi”, p. 168.

Culoarea iconografică trebuie să îl aline pe om, p. 168.

El a pictat Biserica de la Alba Iulia, p. 170, care mie îmi place foarte mult.

„Icoana ar trebui să fie predica vie pe care ne-o dorim la sfârșitul fiecărei Sfinte Liturghii”, p. 173.

*

Rev. Glasul Bisericii, anul LXXVIII, nr. 4-6, aprilie-unie, 2019, București, 239 p.

*

Rev. Ortodoxia, seria a II-a, anul XI, nr. IV, octombrie-decembrie, 2019, București, 166 p. + pagini publicitare.

Prof. Nicu Gavriluță, Criza spirituală a satului românesc contemporan. Diagnostic și terapii religioase, p. 40-47.

Vorbind despre români, autorul spune: „nu suntem întotdeauna fermi, clari, deciși. Suntem așa și așa, duplicitari, cameleonici”, p. 46.

*

Rev. Biserica Ortodoxă Română, seria a IV-a, anul VI (134), nr. 3, septembrie-decembie 2016, București, 376 p.

*

Apostol, ediție omagială, Ed. IBMO, București, 2019, 517 p. Cu viniete diverse, pe foaie specială. Reproduce însă ed. 2014, cf. notei finale a cărții.


[1] Cf. https://liberinteleorman.ro/biserica-minune-de-la-bratasani-spune-povestea-haiducilor-in-sutana/.

Rev. Ortodoxia, nr. 3, 2019

Rev. Ortodoxia, seria a II-a, anul XI, nr. III, iulie-septembrie, 2019, București, 248 p.

*

Pr. Acad. Prof. Dumitru Stăniloae, De ce suntem ortodocși?, p. 16-30.

„Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea în înțelegerea rațională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a existenței, proprie popoarelor din Răsăritul Europei”, p. 17.

„Noi avem echilibrul delicateții”, p. 17. Se referea la poporul român ortodox.

„cultura Occidentului excelează printr-un individualism nesfârșit, dar monoton, sau printr-un spirit uniform”, p. 20.

„Omul bun zâmbește luminos în bucuria comuniunii”, p. 30.

*

Pr. George V. Palade, O veche carte de cult a Bisericii: Zlataust evidențiată în două manuscrise ale Mitropolitului Anastasie Crimca, p. 131-162.

„manuscrisele Zlataust sunt un conglomerat de scrieri patristice exegetice, omiletice și catehetice”, p. 137. Corelativul lui Zlataust este Sbornic, p. 137, Mărgăritare, p. 139, și Bogoslov, p. 160.

Mănăstirea Dragomirna are hramul Pogorârea Sfântului Duh, p. 144.

*

Drd. Marius Căldăraru, Dualismul rom și aspectele acestuia. O abordare misionară, p. 164-190.

„Căldărarii din România cred că moartea și tot ce se află în atingere cu aceasta este maxrime [lucru spurcat], că omul care nu face dovada faptului că s-a spălat pe mâini, imediat după ce a fost la toaletă, este murdar, că cei care văd zonele intime ale femeilor bătrâne sunt atinși de bibaxt (ghinion), că tot ceea ce intră în atingere cu părțile dorsale ale femeilor devine impur, că oala cu mâncare peste care a trecut o femeie este de aruncat”, p. 165. Iar femeile rome își ridică fustele și își arată zonele intime pentru ca să aducă „ghinion” celor care le văd, p. 165, n. 2.

Romii l-au reprezentat pe beng, pe drac, sub forma unei zamba, unei broaște, p. 170.

Expresiile triviale ale romilor, ca cele de genul „să-ți mănânc…”, sunt forme de exprimare a respectului, a mulțumirii sau a aprecierii pentru cineva anume, p. 177.

Atingerea capului unui rom este considerată de acesta ca o ofensă și ca „o spurcare” a lui, p. 177.

Te del o Del tuqe sastimos thay but zor! = Să-ți dea Dumnezeu sănătate și multă putere!

Romii nu cunosc obiceiul colivei și aprind focul în timp ce au mortul în curte, p. 181.

Vin ca să împartă haine pentru cel adormit la un an de la Înmormântare, p. 184.

Solax = jurământ, p. 185, n. 89.

Căldărarii găuresc sicriul pentru „a permite sufletului să părăsească groapa și să se înalțe spre cer, spre Rai”, p. 185.

Penticostalul Cornel Stan[1] e considerat „apostolul romilor români”, p. 187.


[1] Cum predica acesta: https://www.youtube.com/watch?v=Qf6JLBTxRVQ.  A trăit între 1959–2006, cf. https://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:IXwCs8kXT0cJ:https://edituracasacartii.files.wordpress.com/2012/08/377.pdf+&cd=20&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&client=firefox-b-d.

Omilii la Evanghelia după Ioan [PSB 18]

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. al II-lea, trad. din lb. gr. de Maria-Iuliana Rizeanu și Mihai Grigoraș, note de Mihai Grigoraș, în col. PSB, serie nouă, vol. 18, Ed. Basilica, București, 2019, 480 p.

*

„singurătatea este necesară pentru filosofie”, p. 12, pentru viața ascetică.

„simplitatea mesei”, p. 15, a mâncării pe care o mâncăm.

„să cerem de la Dumnezeu [pe] cele care se cuvin a fi cerute de la El”, p. 32.

„Nimic nu este mai rău decât lăcomia pântecelui, nimic mai rușinos. Aceasta face mintea greoaie, aceasta face sufletul trupesc, aceasta orbește și nu ne lasă să vedem” cele bune, p. 34.

Domnul Și-a vărsat sângele Său și prin aceasta ne-a deschis nouă cerul, p. 51.

„Acum noi hrănim câini. Mulți hrănesc catâri, urși și felurite fiare, dar pe un om care se topește de foame îl trecem cu vederea”, p. 64.

Trebuie să învățăm de la Domnul „bunăvoința și blândețea”, p. 70. Pentru că „mânia este o fiară, o fiară aprigă și înverșunată”, p. 71.

Focul cel veșnic al Iadului, p. 80.

„În Dumnezeieștile Scripturi nimic nu este pus fără rost. Căci sunt grăite în Duhul Sfânt”, p. 81.

„Când noi Îl trecem cu vederea pe Hristos înfometat, ne va trece și El cu vederea când Îi cerem milă”, p. 88.

Trebuie să ne apropiem cu sete de cuvintele cele dumnezeiești, p. 89.

Domnul numește inima „pântec” în In. 7. 38, p. 90. Iar preaslăvirea Lui de la In. 7, 39 este răstignirea Sa, p. 92.

„Nimeni nu vindecă răul cu rău, ci răul cu bine”, p. 95.

„să lepădăm toată iuțimea, mânia și furia”, p. 95.

„Nimic nu este mai sigur decât adevărul”, p. 96.

„când Îl vezi pe El așezat în iesle, nu vei căuta să-i pui copilului tău podoabe de aur, nici soției tale nu-i vei face pat de argint”, p. 111.

„răbdarea se dobândește atunci când dogmele sunt adânc înrădăcinate”, p. 112, în viața noastră. Când adevărurile lui Dumnezeu sunt adevărurile vieții noastre. Când ele sunt adevărurile în care noi credem și după care trăim.

Păcatele noastre sunt cele care ne fac sufletul nostru să fie josnic, p. 119.

„lucru nerușinat și obraznic este răutatea”, p. 121.

Să miluim necazurile oamenilor, p. 176, să-i miluim pe oamenii care sunt în necazuri.

„nimic nu-i mai puternic decât o femeie evlavioasă și înțeleaptă în a-l pune în rânduială pe bărbat și a-i modela sufletul în cele câte ar voi”, p. 186.

Domnul îi fericește pe cei care își plâng păcatele lor, p. 199. De aceea, cea mai mare filosofie și plângerea cea bună e plângerea păcatelor noastre, p. 201.

Despre Iad: „nu este aici plăcerea la fel de mare pe cât va fi dincolo chinul”, p. 211.

Publicul răutăcios al Domnului: „ascultătorii Îl priveau cu ochi vicleni și cu o dispoziție rea împotriva Lui”, p. 214.

„El a îndurat să fie spuse despre Sine multe lucruri umile, pentru mântuirea ascultătorilor” Săi, p. 216.

Hristos Domnul a vorbit îndelung despre relația Lui cu Tatăl pentru ca să îi convingă pe oameni că El și Tatăl au aceeași voință, p. 218.

Iubirea de argint a corupt dreptatea în societate, p. 222.

„Să nu-l plângem pe cel deja adormit, ci să-l plângem pe cel răpitor, pe cel lacom, pe cel iubitor de arginți, pe cel nesătul”, p. 223. Să îi plângem pe cei împătimiți și care nu dau semne de pocăință.

Dumnezeu poate profeți și prin oameni nevrednici, p. 225. Căci „harul doar s-a folosit de gura lui, dar de inima lui murdară nu s-a atins”, p. 225.

Iubirea de bani îi face pe oameni să fie mai cruzi decât o fiară sălbatică, p. 230.

Binele trebuie făcut cu toată sârguința, p. 267.

Când Iudas a ieșit de la Cină „nu mai era seară, ci noapte”, p. 286.

Când mergem la Biserică, ne spălăm mâinile, dar mai puțin inimile, p. 298.

„tirania tristeții”, p. 337.

Duhul Sfânt a venit atunci când Domnul ne-a ridicat blestemul și ne-a dezlegat păcatul, p. 342.

Dumnezeul nostru treimic este invocat la Botez, p. 343.

„Duhul [Sfânt] lucrează minunile și aduce cunoașterea [cea] desăvârșită”, p. 344.

„dovedirea prin fapte aparține celui nobil și măreț” la suflet, p. 359.

„dogmele drepte spuse despre Dumnezeu sfințesc sufletul” nostru, p. 376.

„moartea este o plecare în alt loc”, în veșnicie, p. 385.

Îndelunga-răbdare ne „așază sufletul ca într-un țărm liniștit”, p. 400.

„nimic nu-L face pe Dumnezeu atât de milostiv ca iubirea [noastră față] de vrăjmași și [ca] binefacerea [noastră] față de ocărâtorii noștri”, p. 406.

„bătăile de joc [la adresa oamenilor] nu sunt [proprii] creștinilor”, p. 406.

„dăruirea și puterea Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt sunt una. Căci cele care par a fi proprii Tatălui, acestea se arată a fi și ale Fiului, [cât] și ale Sfântului Duh”, p. 430. Pentru că „împărțirea darurilor [celor dumnezeiești] erau ale Tatălui și ale Fiului și ale Sfântului Duh”, p. 430.

„Cel care iubește banii nu va putea vreodată să se folosească de ei, ci le va fi un rob și un paznic [al lor], [dar] nu un stăpân”, p. 440.

„greu și împovărător este păcatul și mai apăsător decât orice plumb”, p. 448.

Marin Sorescu, Poezii (ediție definitivă) [4]

Marin Sorescu, Poezii (ediție definitivă), Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1990, 475 p.

*

„Într-un fel numai moartea/ te face om”, p. 340; „de la o vârstă/ gușile devin/ vizibile”, p. 343; „gardul trupului”, p. 436; „agățat la uscat pe o rază de soare”, p. 347; „numai un ochi rămân”, p. 349; „inspirația venea în urmă, desculță”, p. 355. Cu sensul că poetul uită cum și-a scris poemele.

„Sufletul meu nici n-are pod”, p. 358, iar „dorul meu e plin de glod”, p. 358, e plin de pământ.

Filosofii „sunt cei mai triști oameni”, p. 361. Cartea este „așa[,] ca o frunză. Așa[,] ca o viață de om”, p. 367. „Toamna vezi plecând avioane întregi/ cu privighetori,/ și mai ales cu frunze”, p. 384. „Cu mine se petrece/ ceva./ O viață de om”, p. 397.

„Nici-un sentiment n-a rămas întreg”, p. 402; „le scapără câte-o idee/ pe frunte”, p. 403; „scrie-mi măcar titluri”, p. 414; „ferigile, țațe care se trag din urzici”, p. 416; acum, „cât mai avem depărtare”, p. 418; o femeie „cu sânii degeaba”, p. 423; „fecunda pleoapa ta”, p. 423.

„respirația noastră neliniștită/ face valuri”, p. 432; „un imens orizont înțepenit”, p. 435; „să mă chemi nerușinat”, p. 437; „hambarele de cocori de pe cer”, p. 440; „se tocesc munții văzând cu ochii”, p. 442; versurile lui Ovidius „au lungimea țărmului românesc”, p. 445.

Istoria e plină de „trenuri întregi cu greșeli”, p. 448; New Yorkul, acest „oraș mălai mare”, p. 453; „toate astea se vor publica într-o zi”, p. 454; „fereastra ochilor tăi”, p. 460.

Marin Sorescu a terminat facultatea în 1960, scriind o teză despre poezia lui Tudor Arghezi, p. 463. Volumul 1 din La lilieci apare în 1973 și avea 163 de pagini, p. 465. Vol. al 2-lea din La lilieci apare în 1977, p. 465. Iar al 3-lea volum apare în 1980 și avea 204 pagini, p. 466. Ușor cu pianul pe scări apare în 1986, o carte de cronici literare, și are 408 p., p. 468.

Rev. Biserica Ortodoxă, nr. 1, 2019

Rev. Biserica Ortodoxă (rev. Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului), anul XXI, nr. 1, ianuarie-iunie, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2019, 241 p.

*

Maria Vertan, Documente privind satul Lița și moșiile mănăstirești Drăgănești și Didești din județul Teleorman, p. 18-34.

Locuitorii de la Lița au fost clăcași ai familiei Șuțu, p. 18. Lăcoviște, p. 10, teren nămolos. De aceea își îngropau morții la suprafață, încât îi scoteau câinii din morminte, p. 20.

Mănăstirea de la Coșoteni e numită și Drăgănești și a fost ctitorită în 1647 de Matei Basarab, p. 25. Sfântul Constantin Brâncoveanu transformă Biserica în metoc al Mănăstirii Văcărești în 1708, p. 25.

În 1833, orașul Roșiori de Vede se numea Rușii de Vede, p. 26. Și tot atunci la Drăgănești era un schit cu hramul Sfântul Dimitrie, p. 26.

Schitul Didești a fost ctitorit în jurul anului 1700 de Șerban și Stanca Știrbei, p. 27. În 1705 devine Mănăstire, iar în 1706 a fost închinată Mitropoliei de la București, p. 27.

Moșia Bălțați era a lui Constantin Concilă din Rușii de Vede, p. 27.

Valea Bratcovului și lacul lui Dragne, p. 30.

Cei 5 clăcași: Marin Rât, Ilinca văduva, Petre Căcălețeanu, Marin Mâglașu, Ion Cărămidă, p. 30.

Dimache Manolescu, p. 31.

*

Pr. Marius Dincă, Focul, p. 203-226.

A scormoni cu ochii, p. 204. Radu lu’ Pastramă, p. 210. Folosește pe lăscăbăi, p. 211, care la mine e răscăbăi. Iar răscăbăile sunt prostiile, vorbele necugetate.

Grigore Gaiță, p. 219.

„nu m-a lăsat Dumnezeu să oftez prea mult”, p. 222.

alde Covrigel, p. 224.

Nea Florea își sărută soția moartă. „Mâna [lui] dreaptă cercetează încet fruntea îmbrobodită cu broboadă groasă și cu ciumber[1], ochii închiși pentru totdeauna, nasul ușor cârn și, la final, gura. Se apleacă și-o sărută îndelung, apăsat, cu toate puterile. Când se ridică înmărmuresc de-a binelea! Din orbitele lui goale, din colțurile celor două goluri concave, de lângă pleoapele lui lipite, se scurg pe obraz șiruri de lacrimi”, p. 225-226.


[1] Basma.

O carte recentă a lui Larchet

Jean-Claude Larchet, Îndumnezeirea omului la Sfântul Maxim Mărturisitorul, trad. din lb. fr. de Marinela Bojin, Ed. Basilica, București, 2019, 839 p.

*

Larchet consideră că P. Sherwood este „unul dintre cei mai buni cunoscători ai Sfântului Maxim”, p. 55. Introducerea Sfântului Dionisios Areopagitul la rubrica „pseudo” e  mai mult decât dezamăgitoare pentru mine. Îl descalifică cu totul pe autor.

Larchet consideră Viața Maicii Domnului „una dintre primele scrieri ale Sfântului Maxim”, p. 77.

Pentru Sfântul Maximos „îndumnezeirea presupune mântuirea” omului, p. 84, „îndumnezeirea fiind scopul mântuirii”, p. 102, noastre.

„pentru Sfântul Maxim nu există fractură între asemănare și chip, asemănarea fiind finalitatea chipului”, p. 168.

Nu subscriu ideii de pesimism nici la Sfântul Maximos și nici la Sfântul Augustinus. Cu referire la afirmația din p. 223.

„îndumnezeirea omului se săvârșește tocmai prin vederea lui Dumnezeu”, p. 231.

„Ideea unei îndumnezeiri progresive [a umanității lui Hristos n.n.] este în mod clar străină de Sfântul Maxim, ca și de predecesorii săi ortodocși”, p. 303. „Sfântul Maxim subliniază în același sens că îndumnezeirea firii omenești în Hristos nu o lipsește pe aceasta de voință și de lucrare, îndumnezeirea neimplicând mutilarea firii și neîmpiedicând-o să subziste potrivit cu ceea ce este ea în mod ființial”, p. 356.

„îndumnezeirea este o confirmare a firii” umane, pentru că ea „îi garantează propria realitate”, p. 357, umană.

Nu sunt de acord cu autorul când afirmă că Sfinții Vechiului Testament au fost îndumnezeiți „în mod excepțional”, p. 399. Ei nu au fost îndumnezeiți de Dumnezeu „în mod excepțional”, ci datorită sfințeniei vieții lor, așa după cum ne sfințim cu toții.

„Îndumnezeirea implică extazul drept condiție, ca una ce implică depășirea marginilor firii și mutarea la Dumnezeu” a celui credincios, p. 604.

„îndumnezeirea este o realitate mai presus de fire”, p. 633. Însă „omul îndumnezeit rămâne în mod deplin om, așadar își păstrează în el intacte toate puterile sau facultățile [sale] omenești”, p. 645.