Despre teologia dogmatică cu teologul reformat Emil Brunner [11]
Emil Brunner, The Christian Doctrine of God, Dogmatics, vol. 1, translated by Olive Wyon, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, SUA, 1949, p. 361.
Credinţa e legătura personală dintre mine şi Hristos, spune autorul, p. 309. Adevărat! Numai că legătura mea cu Hristos are la bază o credinţă obiectivă, credinţa Bisericii şi nu e o abordare subiectivistă care se găseşte numai în fiinţa mea, dar de care ceilalţi membrii ai comunităţii Bisericii se disociază./”Adevărata alegere nu este rezultatul unei deducţii dintr-o declaraţie generală, ci credinţa este…o relaţie personală, imediată, directă, care se opune unei teorii generale”, p. 310. Ceea ce spuneam anterior: autorul vrea să facă din credinţă o abordare strictă subiectivistă, în care fiecare credincios să aibă alt fond al credinţei. Adică să nu existe un fond comun la care toţi credincioşii să adere ci fiecare îşi face credinţa în funcţie de motivele personale pe care le are. /
Credinţa posedă caracterul de a-şi găsi originea în istorie, p. 310. Credinţa îşi are originea în relaţia cu Dumnezeu care se trăieşte în istorie şi veşnicie în acelaşi timp. Dacă credinţa e un produs istoric atunci nu are nimic transcendent, e o filosofie, o poezie şi nu o legătură cu Dumnezeu care sfinţeşte pe om./Israelul experimentează alegerea [ alegerea lui de către Dumnezeu n.n.] ca eveniment istoric, cf. Deut. 14, 2, p. 310./ „Caracterul istoric al faptului alegerii şi libertatea lui Dumnezeu în alegere sunt unul şi acelaşi lucru”, p. 310. Autorul credem că vrea să ne spună, că atunci când Dumnezeu alege pe cineva pentru o anume vocaţie, această alegere se observă de la sine, pentru că e un fapt istoric; pentru că acel om este un reprezentant al istoriei./
„Elecţia primordială [ care credem că are atribute viguroase din teoria predestinării pe care el o neagă în principiu n.n.] este cea din Vechiul Legământ, care constă în legătura cu Dumnezeu care cheamă la dragoste, care ne cheamă pe noi la El Însuşi”, p. 311. Cu alte cuvinte nu există predestinare dublă, cum spunea Calvin, dar, după exemplul alegerilor din Vechiului Testament, în care Dumnezeu Se revela pe Sine unor oameni Sfinţi, toţi cei ai Bisericii, toţi cei de astăzi suntem chemaţi, aleşi pentru o relaţie de dragoste cu Dumnezeu./
Tâlcuind ceea ce înseamnă pentru el ales, Brunner spune că un om ales de Dumnezeu este „unul care e chemat, unul care este credincios şi care a acceptat să fie numit fiul lui Dumnezeu şi în comuniune cu Dumnezeu”, p. 311. Cu alte cuvinte tot omul e ales de Dumnezeu, dacă devine credincios, dacă devine al Bisericii. În esenţă aceasta e credinţa ortodoxă vizavi de „mulţi sunt chemaţi dar puţini aleşi”: că alegerea nu ţine de vreo predestinare a ta spre mântuire, ci ţine de relaţia de sfinţenie pe care o ai cu Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă./
„Numai individual poţi percepe această chemare, care este o chemare ce se adresează ţie în mod personal „, p. 311. Brunner desemnează de fapt chemarea drept consimţirea de a te converti, faptul de a crede în Dumnezeu. Însă, deşi convertirea se realizează în lăuntrul persoanei totuşi ea are loc în cadrul Bisericii şi este favorizată de exemplele de credinţă vie pe care le ai în Biserică. Unul se converteşte văzând un Sfânt în viaţă, altul văzând o minune, altul citind Scriptura, altul pentru că a avut un vis minunat, altul pentru că a citit Vieţile Sfinţilor etc. Convertirea are loc în cadrul Bisericii şi din cauza unei mărturii a Bisericii. De aceea trebuie să ţinem la un loc latura personală şi comunitară în orice gest al nostru eclesial. Tendinţa spre individualism, spre perceperea subiectivă a lucrurilor e o tendinţă generală în teologia lui Brunner şi în teologia protestantă, nefiind favorizată percepţia personal-comunitară a manifestării credinţei./
Autorul nostru se întreabă: „Cine alege şi cine este ales?”, p. 313. O falsă problemă, care nu apare în cugetarea ortodoxă. Noi nu ne întrebăm cine se mântuie?, ci cerem ca Dumnezeu să ne miluiască şi să ne ierte de păcate./ A vorbi despre alegere înseamnă a vorbi despre Iisus Hristos, spune el, p. 313./ Însă nu acceptă faptul că subiectul alegerii eterne este Iisus Hristos, p. 313-314, ci subiectul alegerii e Dumnezeu, spune el, iar Iisus Hristos este Mediatorul alegerii, p. 314. Ceea ce ne spune aici Brunner este că Fiul pune în practică ceea ce Tatăl a ales, ca şi când Tatăl face ceva fără Fiul şi fără Duhul iar Fiul e văzut ca instrument al Tatălui, nu ca împreună lucrător cu Tatăl şi cu Duhul. Deşi neagă teoria predestinării a lui Calvin, totuşi autorul se învârte în jurul ei, lucru neînţeles pentru noi, dacă ai poziţii documentate, clare./
O frază tipic protestantă care nu conţine nimic în subsidiar: În El, prin El şi cu El, cu Hristos suntem aleşi, p. 314. Monomanismul pe relaţia credinciosului cu Hristos, fără Tatăl şi Duhul în ecuaţie, e o preluare din teologia romano-catolică târzie. Iconomia mântuirii e văzută numai dintr-o perspectivă strict hristologică şi deloc trinitară. Tocmai de aceea prezenţa lui Hristos pe pământ e văzută ca o prezenţă care iese din Treime, ca fiind separată de Treime, ca şi când Hristos ar fi un Dumnezeu izgonit din cer pe pământ şi nu Unul din Treime printre noi, care nu Se separă de Tatăl şi de Duhul nicio clipă. /
Subiectul alegerii, potrivit Revelaţiei, e Dumnezeu Însuşi, p. 314./ Unde e Hristos însă există alegere iar fără El nu poate exista alegere, p. 314, adică mântuire./ În Noul Testament aleşii sunt numai cei ce cred, p. 314. Atenţie: pentru Brunner nu Sfinţii sunt aleşii, ci toţi credincioşii sunt aleşi. Adică devii credincios şi deja eşti mântuit, nu mai îţi trebuie eforturi ascetice de despătimire, ci e de ajuns numai credinţa./
Brunner începe o polemică cu teologia romano-catolică, dar şi cu Calvin în acelaşi timp, atunci când neagă ideea de cauzalitate în zona teologiei sau, mai bine zis, în existenţa lui Dumnezeu. El spune că ideea de cauzalitate este o idee greşită de eternitate, p. 315. Ideea de cauzalitate apare odată cu teoria predestinaţiei, care includea o alegere divină ce ar fi produs cauze în creaţie. Presupusul decret dublu al lui Dumnezeu stipulat de Calvin, în care unii erau destinaţi Raiului iar alţii Iadului în mod aprioric, înainte de naşterea lor, e tocmai ideea de cauzalitate inclusă în existenţa lui Dumnezeu pe care Brunner o neagă şi a avut totală dreptate să facă acest lucru.
Spune el, reformatorii au introdus ideea de cauzalitate şi în relaţia personală a omului cu Dumnezeu, făcând ca primirea harului să fie o realitate pasivă din partea omului. Astfel, continuă el, se vede la reformatori faptul că relaţia cu Dumnezeu este un proces cauzal, unde Dumnezeu este cauza şi credinţa omului este efectul cauzei, p. 315. Îi dăm dreptate cu totul lui Brunner, care, prin aceste afirmaţii destramă tot fundamentul soteriologic al calvinismului. De ce? Pentru că nu există o relaţie reală în soteriologia calvină, între Dumnezeu şi om, atâta timp cât nu există o alegere reală a omului de a crede, ci credinţa e văzută ca o impunere divină în viaţa omului şi nu ca o acceptare spre care vii, atras de har şi care înseamnă o legătură vie, plină de entuziasm, cu Dumnezeu, prin harul Său. Dacă credinţa e o consecinţă cauzală nu există ideea de comuniune, ci ideea de automatism soteriologic. Omul se mântuie în sistemul teologic calvin pentru că Dumnezeu vrea şi acţionează autoritativ în om, ci nu pentru că există o relaţie de intimitate în care se creează deschiderea reală spre Dumnezeu şi creşterea în sfinţenie prin harul lui Dumnezeu./
Însă, după două afirmaţii salutare din partea lui Brunner, că în viaţa lui Dumnezeu nu există ideea de cauzalitate şi că raportul dintre Dumnezeu şi om, în actul credinţei, nu are nici el o configuraţie cauzală, autorul nostru face trei paşi înapoi. De ce? Pentru că afirmă că credinţa, ca efect al harului în noi nu e credinţa Scripturii, ci „o pură teorie artificială a teologilor”, p. 315. Atunci, cu ce ne atinge Dumnezeu, cum intră în viaţa noastră, dacă nu prin slava Sa, prin harul Său? Dacă el neagă realitatea fiinţei lui Dumnezeu, dar vorbeşte despre ea, dacă persoanele divine nu pot să vină să locuiască în noi pentru că ar trebui să nu mai fim oameni ci şi noi să fim persoane divine iar atribute divine spune că nu există, cum ne iradiază Dumnezeu, cum Se întâlneşte cu noi? Dacă răspunsul este prin Revelaţie, prin Scriptură, atunci dacă citeşti despre Dumnezeu…te întâlneşti cu El? Avem o relaţie reală cu Dumnezeu, prin harul Său sau nu avem niciuna? /
Autorul spune că această idee, cum că credinţa noastră este o consecinţă a harului dumnezeiesc, e o greşeală enormă şi ea a afectat înţelegerea realităţii alegerii lui Dumnezeu şi a produs neînţelegeri vizavi de ea, p. 316. De ce? „Alegerea a devenit astfel determinare [ a vieţii noastre din partea lui Dumnezeu n.n.]. Prin alegerea eternă omul este determinat, lui i s-a fixat totul”, p. 316, toată viaţa. Suntem de acord cu afirmaţia aceasta, numai că ea nu are nimic de-a face cu producerea credinţei prin iradierea noastră de către harul lui Dumnezeu, care se produce în viaţa noastră şi nu înainte de a ne naşte. Brunner încearcă nu să nege predestinaţia, după cum vedem, ci să o corecteze, să facă din ea o învăţătură suportabilă pentru contemporanii săi. /
Continuă să vorbească despre cum vede el predestinarea gândită de Calvin: „Modelul tapiţeriei a fost deja ţesut înainte ca omul să-şi înceapă existenţa. Viaţa nu mai înseamnă a ţese tapiţeria, căci ea este deja terminată. Dacă aceasta înseamnă alegere, atunci, cu siguranţă, ea nu este decât cel mai radical determinism şi care se conţine în doctrina alegerii sau a predestinaţiei”, p. 316. De acord./
Autorul spune că nu a găsit în Biblie doctrina deterministă a predestinării, p. 317. Nici noi nu am găsit-o. Ce-ar fi zis Calvin despre Brunner, dacă acesta din urmă ar fi trăit în timpul său? L-ar fi exclus din comunitatea lui sau nu? Noi credem că da./Conceptul de cauzalitate a deformat ideea de eternitate, p. 317. Da: a făcut din perioada de dinainte de a fi creată lumea o cameră de execuţie apriorică a unora şi de medaliere a altora. Adică a făcut din istorie un joc în care Dumnezeu, deşi creează pe oameni, totuşi nu vrea să aibă nicio relaţie reală cu oamenii, ci ei sunt în ochii Lui doar nişte simpli pioni pe tabla de şah a existenţei, cu care El face ceea ce doreşte./
Înţelegerea biblică a timpului, spune Brunner, pretinde pe „înainte”, însă este strâns unită cu înţelegerea personală, p. 317. Iarăşi cădem în abordarea subiectivistă a istoriei! Cu alte cuvinte, autorul spune că timpul nostru, este, după Scriptură, o creaţie care presupune că are un început, dar că această creaţie se înţelege numai într-o perspectivă personală./ Pentru scriitorii biblici, spune el, timpul este întotdeauna timpul uman, timpul istoric, timpul deciziei, p. 317. Vrea să spună că în Scriptură timpul e văzut numai din perspectiva mântuirii noastre şi nu ca o categorie în sine./
„în credinţă, timpul nu este într-un contrast pur şi simplu cu eternitatea, ci este o împărtăşire de eternitate”, p. 317 Cum ne împărtăşim noi de eternitate în timp, când nu discutăm deloc prezenţa energetică a lui Dumnezeu în creaţie, faptul că Dumnezeu Se face prezent prin harul Său în lume?/ „În Hristos noi trăim în acelaşi timp în şi înafara timpului propriu-zis”, p. 318/ Da-ul lui Dumnezeu către mine şi da-ul meu către El este unul, indisolubil unite, p. 318. Nu! Da-ul lui Dumnezeu, dorinţa lui Dumnezeu de a mă mântui pe mine şi de a avea o relaţie cu mine depăşeşte cu mult da-ul meu, conştientizarea mea că eu trebuie să fiu cu El pentru veşnicie. Dorinţa lui Dumnezeu de a mă mântui e dintotdeauna, transcende timpul, pe când da-ul meu, răspunsul meu, confirmarea mea e iradiere a dorinţei Lui de a fi cu mine şi începe în timp şi se dezvoltă în timp, şi se continuă în întreaga veşnicie. Eu mă raliez la da-ul Lui şi învăţ mereu din el. Însă da-ul Lui nu este una cu al meu, nu are aceeaşi forţă şi iradiere personală cu al meu, ci fiecare ne păstrăm identitatea în relaţia dintre El şi mine, numai că eu învăţ mereu de la El şi sunt dependent în fiecare clipă de El. /
„Răspunsul uman este inclus în voinţa divină ca o decizie personală, liberă”, p. 318. Răspunsul uman e inclus, în sensul de dorit de către Dumnezeu sau e presupus a fi, trebuie să fie în mod neapărat şi iarăşi vorbim de cauzalitate, de determinism în relaţia dintre Dumnezeu şi om ? / Autorul consideră că grecescul evkle,gesqai este mai clar decât cuvântul german Erwählen, care exprimă alegerea., p. 319/ „Alegerea este numai substratul libertăţii divine”, p. 319. Adică vrea să pună mântuirea oamenilor pe seama libertăţii lui Dumnezeu de a alege. Şi asta nu e tot predestinare? /
Ideea numărului celor aleşi este o falsă problemă, p. 319. Nu e o falsă problemă, pentru că vom ştii în veşnicie cine sunt Sfinţii lui Dumnezeu, dacă ne vom învrednici să fim împreună cu ei, ci acum, e o problemă care nu apare în mintea unui om smerit, ci a unui om îngâmfat, care se lansează în presupuneri ce nu ţin de el ci de voia lui Dumnezeu./ Există, spune autorul, identitate între a fi ales şi credinţă, p. 320. E vorba despre ceea ce am spus anterior, când am afirmat că pentru sistemul teologic calvin mântuirea se confundă cu convertirea la credinţă şi nu cere eforturi ascetice de despătimire şi sfinţire. Mai pe scurt: eşti calvin/reformat = eşti mântuit. Pe când a fi ortodox nu înseamnă a fi mântuit, ci înseamnă a fi pe drumul drept, dorit de Dumnezeu, în care trebuie să te nevoieşti pentru a te curăţi de patimi şi a te umple de slava lui Dumnezeu./
Autorul crede că F. Ap. 3, 21 poate fi un fundament pentru apocatastază, p. 352. Apocatastaza a fost o credinţă împărtăşită de F. Ch. Otinger şi Schleiermacher, p. 353. Brunner neagă însă şi predestinaţia şi doctrina mântuirii universale, adică apocatastaza, p. 353.
Finalul volumului 1.
Pr. Dorin.