Fragmente din opera noastră manuscriptică – Pagina 177

„Lumea postmodernă şi depersonalizarea omului” (carte de diagnoză teologică a postmodernităţii; cuprins)

14 aprilie, 2009 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

[Pagina de titlu în manuscrisul nostru]

Pr. Dr. Dorin-Octavian Picioruş

Lumea postmodernă

şi

depersonalizarea omului

Bucureşti

2005

Cuprins

* Cuvânt înainte

* Un preambul necesar. Distanţa dintre lumea pe care o dorim şi lumea în care trăim: un continuu subiect nevralgic

I. Lumea postmodernă sau o discuţie despre spaţiul ripostei, al deconstrucţiei şi al nihilismului

1. 1. Legitimarea postmodernităţii şi riposta acerbă la idealurile moderne

1. 2. Consistenţa de drept a postmodernismului sau discutarea paradigmei modernităţii

1. 3. Între cunoaşterea narativă şi cunoaşterea ştiinţifică sau o discuţie despre rolul omului şi cel al mijloacelor tehnice în lumea postmodernă

1. 4. Deconstrucţia ca paralogie şi simţul utilităţii negaţiei: punctul în care lumea postmodernă se dedică necunoscutului

II. Satanismul între filozofie şi practică. O discuţie asupra ideologiei sataniste şi a propagării ei începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea şi până astăzi.

2. 1. Reprezentanţii de bază ai satanismului postmodern şi motivaţiile lor ideologice

2. 2. Biserica Satanei şi Templul lui Set sau diferenţa dintre satanismul materialist şi cel spiritualist

2. 3. Propagarea în masă a satanismului la nivel mondial prin muzica rock

2. 4. Satanismul românesc postdecembrist şi impactul său real

2. 5. Antropologia satanistă şi o concluzionare asupra raportului dintre satanism şi legile de drept

III. Derularea procesului de emancipare sexuală în postmodernitate şi situaţia de azi a pornografiei. O trecere în revistă a ultimelor „victorii” ale hedonismului în materie de libertinaj furibund

3. 1. Impactul feminismului în viaţa lumii postmoderne şi a mişcărilor de legitimare a minorităţilor sexuale

3. 2. De la nuditatea sexuală a femeii la statutul ei de obiect sexual

3. 3. Pornografia ca utilitate socială şi resorturile ei mai mult sau mai puţin oculte

3. 4. Cultura pornografică şi amplitudinea pe care a luat-o în ultimii ani

3. 5. Pornografia românească şi stadiul de permisivitate a societăţii româneşti în această problemă

3. 6. Noua estetică şi metafizică a trupului şi racordarea directă a acestei mutaţii cu propaganda pornografică

IV. Terorismul mondial şi dubla legitimare a violenţei. O discuţie asupra manifestării violenţei în numele unei ideologii şi despre folosirea violenţei sub pretextul unei hegemonii mondiale.

4. 1. Statutul de terorist sau trecerea de la teroristul revoluţionar la teroristul asasin

4. 2. Profilul real al terorismului şi mijloacele lui defensive

4. 3. Realitatea istorică: între manipularea factorilor de putere şi recrudescenţa violenţei prezentate de mass-media

4. 4. Evenimentul 11 septembrie 2001 sau distanţa indicibilă dintre atacul armat şi conspiraţie

4. 5. Despre o altfel de intoleranţă şi călcare a drepturilor omului sau lupta dintre ideologie şi tradiţie

4. 6. Între spiritul terorist de masă şi spiritul terorist de clan. O abordare a violenţei ca teroare în societatea românească

V. Teologia Sfântului Simeon Noul Teolog şi răspunsurile ei pentru lumea postmodernă

5. 1. Condiţia omului Bisericii şi rolul său în societate

5. 2. Viaţa creştinului ortodox ca legătură vie cu Dumnezeu şi distanţa ce o separă pe aceasta de individualism şi secularism

5. 3. De la vederea lui Dumnezeu la vederea păcatului sau despre distanţa dintre bucuria harică şi cea libertină

5. 4. Între libertatea interioară şi curajul duhovnicesc şi stagnarea în violenţă

5. 5. Antiteza dintre personalizarea omului şi depersonalizarea lui sau a vorbi despre o caracteristică schizoidă a lumii postmoderne

Cartea, în acest stadiu, are peste 300 de pagini…şi trece printr-o recorectare şi remaniere pronunţată.

Se constituie, din punctul nostru de vedere, în prima diagnoză de mari proporţii a situaţiei de fapt a postmodernităţii, care a fost scrisă în spaţiul teologiei ortodoxe româneşti.

Are un caracter interdisciplinar pronunţat şi tot bagajul enorm informaţional prezentat în paginile ei e trecut prin filtrul teologiei şi al vieţii ortodoxe, ca îndreptar autentic pentru creştinii ortodocşi postmoderni.

Fragmente din opera noastră manuscriptică

Vampirii psihici ai Bibliei Satanice sau despre strategiile manipulării

8 aprilie, 2009 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș 5 comments

În momentul când am scris capitolul legat de satanism în cartea mea: Lumea postmodernă şi depersonalizarea omului [o carte în cinci capitole: 1 fundamentele postmodernităţii; 2. satanismul; 3. pornografia; 4. terorismul şi 5: întreaga problematică discutată, privită din punct de vedere patristic, îndeosebi pe baza teologiei Sfântului Simeon Noul Teolog] l-am cunoscut pentru prima dată pe LaVey, fondatorul satanismului postmodern, din mărturiile colaboratorilor şi a familiei lui…dar şi a sa.

Viaţa lui e fascinantă pentru că e un om al extremelor şi al iniţierilor în tot felul de filosofii dubioase şi, paradoxal, te învaţă că la baza satanismului postmodern stă de fapt filosofia darwiniană a evoluţiei speciilor, în care orice îţi vine să faci e natural şi sănătos, prin prisma unei teorii a autogratificării/ a mulţumirii de sine.

Traducând unele fragmente…pentru lucrarea mea, mi-am dat seama că bau-baul Bibliei Satanice, aşa cum îl ştiam noi în comunism, că această carte are puteri supranaturale şi cine o citeşte…înnebuneşte…şi că, de fapt, dacă citeşti o pagină din ea…te satanizezi ( asta era mitologia pe care eu am auzit-o pe când eram elev la liceu) nu există şi că, opera în sine, pentru un creştin ortodox este de fapt o scanare foarte brutală a realităţii americane a anilor 60-70, care acum e cu mult depăşită.

Însă, ceea ce a fost şi mai interesant pentru mine, a fost şi este aceea că LaVey a fost unul dintre cei mai sinceri deconspiratori ai fundamentelor postmodernităţii, pentru că postmodernitatea, ca ideologie în plină expansiune din anii ’60 ai secolului trecut până astăzi, e individualistă, utilitaristă, pleziristă şi concentrată numai pe problema ontologiei umane căzute, adică nu are niciun recurs la transcendenţă.

Sinceritatea lui m-a copleşit…şi mi-am dat seama că Biblia Satanică e unul dintre cele mai veridice documente despre ceea ce înseamnă decadenţă asumată. De aceea am început să o traduc. În această carte filosofică şi în mod fundamental anti-creştină…am regăsit creuzetul ultimelor 5 decenii de experienţă umană socială.

Vă oferim în acest articol o singură problematică a cărţii, cea despre vampirii psihici, care sunt de fapt manipulatorii societăţi umane, care se folosesc de oamenii cu principii şi valori morale…împotriva lor. Aici găsim deopotrivă atât profilul moral al celui care primeşte mită şi a modului cum o provoacă…dar şi profilul moral al cerşetorului de profesie sau al profitorului fără scrupule.

***

[Pagina de titlu a cărţii în manuscrisul nostru]

Biblia Satanică

Anton Szandor LaVey

Traducere din lb. engleză şi comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Traducerea s-a făcut după ediţia americană a cărţii din 1976,

şi reprezintă reeditarea ediţiei originale,

adică cea din 1968.

Am tradus această carte pentru ca să aruncăm în aer mitul cărţii cu puteri miraculoase a satanismului şi să arătăm cât de banală este în conţinutul ei anti-creştin.

2006

***

[Următorul fragment reprezintă p. 70-72 din formatul nostru manuscriptic. E fragmentul de început al capitolului…Capitolul din care cităm acum e mult mai larg.]

Cap. Aerul, subcap. VII. Nu toţi vampirii sug sânge

SATANISMUL reprezintă responsabilitatea celor responsabili, adică o preocupare pentru vampirii psihici. Mulţi oameni ai planetei practică arta de a-i face pe ceilalţi ca să se simtă responsabili şi astfel, să îi îndatoreze fără nicio cauză.

Satanismul le vede pe aceste lipitori [leeches] în adevărata lor lumină. Vampirii psihici sunt indivizii care sug din alţii energia lor vitală. Acest tip de persoane poate fi găsit peste tot în societatea actuală.

Ei nu fac nimic bun pentru noi şi nici nu ne iubesc şi nici nu sunt prieteni adevăraţi. Însă noi ne simţim responsabili faţă de vampirii psihici fără să cunoaştem de ce.

Dacă vă gândiţi cum aţi putea să fiţi victimele unei astfel de persoane, atunci vă voi da câteva indicii simple, ca să vă ajute să constataţi acest lucru.

Pentru ce vă sună sau vă invită cineva la ei, deşi voi nu doriţi acest lucru, decât pentru că ei ştiu, că v-aţi simţi vinovaţi, dacă nu aţi accepta propunerea lor? Sau: de ce găsiţi să faceţi favoruri tot timpul, pentru cineva care nu vă cere acest lucru, deşi face aluzii la el?

Asta pentru că, adesea, vampirul psihic se va folosi de psihologia inversă a situaţiei şi vă va spune: „O, dar nu v-am cerut să faceţi acest lucru!”. Şi, din acest motiv, voi, dimpotrivă, veţi insista ca el să primească favorul vostru[1].

Vampirul psihic însă niciodată nu va pretinde ceva de la voi[2]. În acest fel nu va părea, în aparenţă, obraznic. Ei pur şi simplu îşi fac cunoscute intenţiile pe căi subtile, pentru ca să prevină orice pacoste de pe urma acestor apropouri.

Ei merg pe premisa, că tu trebuie să crezi despre ei că nu îţi impun un anume lucru. De aceea vei accepta propunerile lor cu bucurie, fără să te complici prea mult. Însă păcatele lor nu se fac prin comitere…ci prin omiterea detaliilor.

Tocmai de aceea, vizavi de ei, nu îţi spun să faci şi nici să nu faci un anume lucru, ci te lasă pe tine ca să simţi / să intuieşti ceea ce ei doresc de la tine.

Prin această imensă viclenie ei îţi indică pe faţă ce să faci, deşi, ştiu foarte bine că nu îţi place acest lucru şi că ai avea un motiv legitim şi inviolabil ca să îi refuzi.

Mulţi dintre aceşti oameni au „capacităţi” speciale prin care te fac foarte uşor dependent de ei şi, mai ales, la nivel afectiv. Mulţi dintre vampirii psihici sunt neputincioşi /suferinzi sau pretind că suferă de „tulburări mentale sau emoţionale”.

Alţii simulează că sunt proşti sau incompetenţi în vreun domeniu, pentru ca tu să vrei sau să îţi fie milă de ei sau, şi mai mult, să faci ceva pentru ei.

În mod tradiţional a exorciza un demon sau vreun loc care ştii că e posedat înseamnă a exorciza persoana sau locul respectiv. A recunoaşte însă pe demonii[3] zilelor noastre şi metodele lor de lucru nu înseamnă altceva decât a găsi antidotul împotriva dezastrelor pe care le pot produce în fiinţa noastră.

Mulţi oameni acceptă în mod pasiv pe aceşti indivizi vicioşi şi aceasta, pentru că modul pervers în care ei operează îi fac să nu fie înţeleşi cu adevărat. În momentul când ei acceptă aceste „suflete nefericite”, atunci devin mai nefericite decât acelea, deşi ei simt să îi ajute cu ce pot.

Aici avem de-a face cu o înţelegere greşită a ideii de responsabilitate sau cu un sentiment al vinei nefundamentat. Şi aceasta, pentru că îşi manifestă „altruismul” tocmai vizavi de aceşti cerşetori / paraziţi, care profită de tot felul de petreceri.

Şi vampirii psihici există printre noi, tocmai fiindcă ei îşi aleg într-un mod inteligent, cu atenţie, drept victime ale lor pe oamenii responsabili, adică pe aceia care consideră că au marea obligaţie de a-şi îndeplini „datoriile lor morale”.

Din acest motiv, noi suntem vampirizaţi de un grup de oameni sau de către nişte indivizi singulari. Oriunde văd că răsare o organizaţie anume, cu scopuri caritabile sau o comunitate religioasă sau fraternală, aceştia îşi aleg foarte atent persoana, care se simte vinovată…dar care este, în acelaşi timp, preşedintele sau vicepreşedintele ei.

Şi astfel, preşedintele fundaţiei este intimidat prin aceea că vin la el cu inima deschisă şi pentru că se loveşte în „buna sa intenţie”, deşi, nu mai trebuie să spunem faptul, că şi acest preşedinte, de multe ori, poate să nu-şi fi adus nicio contribuţie personală la instituţia pe care o conduce, dar să fii primit un salariu gras pentru „nobilele sale fapte”.

Însă vampirii psihici sunt maeştri în a-şi atrage simpatia şi consideraţia omului responsabil.

[1] Ceea ce LaVey prezintă aici face parte din psihologia mitei sau a duplicităţii continue, cu ample implicaţii psihologice, dintre membrii unei instituţii sau în relaţiile sociale.

[2] Nu vă va pretinde explicit…ci doar implicit. El încearcă să stoarcă foloase necuvenite de la voi…dar prin discursul suspansului, a ambiguităţilor de tot felul, a insinuărilor care îi acoperă spatele.

[3] Se referă la vampirii psihici.

Fragmente din opera noastră manuscriptică

Sfântul Vincenţiu de Lerin, Biserica, dreapta credinţă şi ereticii

30 martie, 2009 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș 2 comments

Uneori încep să traduc un text…cintindu-l şi înţelegându-l lacunar. Îl survolez, caut profunzimile textului…şi încep să traduc şi să comentez într-un Word ceea ce citesc…sau să fac disertaţii plecând de la lucrurile traduse…părăsind traducerea.

Adică uneori rămân la text…şi încep să îl traduc în mod meticulos…pe când, alteori, iau numai anumite fragmente din el pentru a le folosi în alte expuneri.

Fragmentul de mai jos, tradus din Sfântul Vinecenţiu de Lerin, adică din latină, este un exemplu de ceea ce înseamnă, pentru mine, citire…cu comentariu imediat sau comentariu în timpul lecturii şi al traducerii.

Nu-mi pot închipui teologia fără recursul continuu la surse şi fără astfel de comentarii directe, continue pe textele Scripturii şi ale Părinţilor Bisericii.

Traducerea-comentariu următoare e din… 2006.

***

Sfântul Vincenţiu de Lerin

(+440 d. Hr.)

PL 50, col. 625-686B,

Prezentare şi Commonitorium

Sfântul Vincenţiu era de neam gal[1]. Unii spun, privind la Epistola Sfântului Eucheriu către Ilarie, că Sfântul Vincenţiu era fratele de sânge al Sfântului Lupu, episcop de Trecensis[2]. S-a făcut monah în insula Lerin, de unde îşi are şi numele[3].

Ghenadie, în Bărbaţii iluştrii, în cap. 64, spune că Vincenţiu era din mănăstirea care se găseşte în insula Lerin, că e preot şi un bun cunoscător al Scripturilor şi al dogmelor Bisericii[4]. El scrie Commonitorium,[5] adică „Carte de reamintire„.

Cartea a scris-o înainte de anul 431, pentru că nu cunoştea Sinodul Ecumenic de la Efes, după cum ne-a indicat el însuşi[6]. El a fost pustnic[7].

Sfântul Vincenţiu a fost înscris de Biserică în rândul Sfinţilor[8]. În 1684, la Paris, Ştefan Baluzius este primul care cunoaşte cele două manuscrise, din biblioteca regală, ale Commonitorium-ului şi le pune la un loc, într-un opuscul[9].

S-au găsit alte două texte foarte vechi ale cărţii şi în biblioteca Colbertină, care fuseseră la un moment dat ale lui Petru Pithoe[10].

S-a născut în Galia celtică sau belgică[11]. Cartea a cunoscut multe ediţii de-a lungul secolelor.

***

„Cele două cărţi de reamintire” ale Sfântului Vincenţiu de Lerin

(Duo Commonitoria)

Prima carte

(ediţia baluziană)

(col. 637C- )

Spune Sfântul Vincenţiu: „toate noutăţile ereticilor sunt străine de învăţătura universală veche” a Bisericii[12]. Ereticii mai noi sunt văzuţi ca mari corupători ai credinţei şi pe aceştia trebuie să-i analizăm cu multă atenţie[13].

„Căci se cuvine multă citire şi mare atenţie ca să cauţi peste tot, învăţătura aceea atât de bogată şi de sfântă” a Sfinţilor Părinţi[14].

Autoritatea primă a Bisericii constă în legea dumnezeiască (divinae legis).[15] După aceasta, spune Sfinţia sa, urmează Tradiţia universală a Bisericii (Ecclesiae catholicae traditione)[16].

Ereticii nu a făcut decât să dea o învăţătură străină Bisericii. El dă o listă a ereticilor: Novaţian, Sabelie, Donat, Arie, Eunomie, Macedonie, Fotin, Apolinarie, Priscilian, Iovian, Pelagiu, Celestius, Nestorie[17].

Aceştia s-au abătut de la interpretările profetice şi apostolice ale credinţei şi de la experienţa bisericească şi universală[18].

„Căci în această Biserică universală se doreşte cel mai mult a se păstra ceea ce noi ţinem, adică ceea ce s-a crezut pretutindeni (quod ubique), întotdeauna (quod semper) şi de către toţi ( quod ab omnibus)”[19].

Şi el acceptă acea credinţă care este universală, veche şi în consens cu toată Biserica[20]. Universalitatea credinţei constă în faptul ca ea să fie mărturisită de toate Bisericile de pe faţa pământului.

Vechimea sa e autentică, dacă vine de la marii noştri Sfinţi Părinţi şi pe care ei au vestit-o în mod deschis. Consensul credinţei constă în aceea, ca vechimea ei, să fie confirmată de cuvintele şi învăţăturile Bisericii[21]. El vorbeşte despre greşelile multora din Africa[22].

La un moment dat spune: „Predicăm complet, zic, o, Fericite Ambrozie! Predicăm complet şi lăudăm minunându-ne”[23].

Sfinţii Părinţi au stricat ereziile şi au restaurat Bisericile[24]. Ereziile sunt „nebunia noutăţii” (novitatis vesania).[25] Ele vor să aducă cu orice chip „noutatea credinţei”, o falsă noutate bineînţeles, care se situează în afara „vechii sănătăţi” (antiquam sanitatem)[26]. Ereticii trec de la „antiquam lucem„, (vechea Lumină), la noua orbire (novitatis caecitate)[27].

Spune Sfântul Vincenţiu, despre modul în care acţionează Biserica: „este propriu creştinilor să fie atenţi şi adânci, pentru ca să nu trădeze posteritatea ci, mai degrabă, să o slujească”[28], prin păstrarea credinţei nealterate.

Biserica păstrează ceea ce este vechi, credinţa cea veche, mai degrabă decât să primească noutăţile[29]. Autorul nostru respinge cu tărie „necuratele noutăţi eretice”(haereticae novitatis sordibus)[30], pe care şi Biserica le respinge.

Autorul meditează adânc la cuvintele Sfântului Pavel, că nimeni nu poate să schimbe credinţa dintâi, chiar dacă ar fi Înger din cer[31].

Noi suntem sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu (Providentia divina)[32].

Fotin a spus că Dumnezeu e numai unul, ca evreii. El a negat Sfânta Treime[33]. Hristos a fost numai om, după acesta[34].

Apolinarie a spus, că Domnul nu Şi-a luat trup din Sfânta Fecioară Maria (sanctae Virginis Mariae), ci a venit cu el din cer[35].

Dacă Apolinarie vedea o singură fire în Hristos, Nestorie suferă de boala (morbo) contrară acestuia, pentru că vede firile despărţite, şi avem la el doi Hristoşi, unul Dumnezeu şi altul om, unul din Tatăl iar celălalt născut din Mamă[36].

Şi tot el a spus că Prea Curata Fecioară nu este Născătoare de Dumnezeu (Theotocon) ci născătoare de Hristos (Christotocon), căci spunea, că din Ea nu a ieşit Hristos care este Dumnezeu, ci numai cel care era om, şi care s-a născut[37].

Nestorie, Apolinarie şi Fotin „au lătrat împotriva credinţei universale ca nişte câini turbaţi (rabidi canes)”[38].

Fotie nu a admis Treimea, Apolinarie nu a mărturisit două firi în Cuvântul şi a spus că în locul minţii lui Hristos a fost Cuvântul lui Dumnezeu, iar Nestorie a vorbit despre doi Hristoşi[39].

„Adevărata Biserică universală însă, fiind ţinută în adevăr de Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, nu a hulit nici taina Treimii (Trinitatis mysterio), nici întruparea lui Hristos (Christi incarnatione). Ci a adorat o dumnezeire în întreaga Treime şi unitatea Treimii în una şi aceeaşi măreţie. Şi a mărturisit numai pe Iisus Hristos, unul singur şi nu doi, pe Dumnezeu care S-a făcut om”[40].

Iar Hristos mărturisit de Biserică e unul după persoana Sa (unam quidem in eo personam), dar în două firi (duas substantias)[41]. Iar Mântuitorul este ambele firi, nu numai una[42].

Iar în ceea ce priveşte dogma Sfintei Treimi, autorul nostru spune, că Biserica cunoaşte o persoană a Tatălui, alta a Fiului şi alta a Sfântului Duh.

Dar persoanele divine nu sunt diferite ca fire / natură, ci au una şi aceeaşi natură (sed una eademque natura)[43].

Dar în ceea ce Îl priveşte pe Hristos, El este şi Dumnezeu şi om, iar Fiul lui Dumnezeu şi Hristos sunt una şi aceeaşi persoană[44].

Iar firile din Hristos, una este din Dumnezeu Tatăl iar alta din Mamă Fecioară, una fiind egală şi coeternă cu Tatăl iar cealaltă este primită în timp şi mai mică decât cea de la Tatăl[45].

„Prin una este consubstanţial (consubstantialis) cu Tatăl, prin alta e consubstanţial (consubstantialis) cu Mama. Dar unul şi acelaşi este Hristos în ambele firi”[46].

„Hristos este Dumnezeu şi om, în acelaşi timp creat şi necreat, incomutabil şi impasibil dar şi comutabil şi pasibil, în acelaşi timp egal cu Tatăl, dar şi mai mic ca El, născut din Tatăl mai dinainte de toţi vecii, dar şi din Mamă în timp, Dumnezeu desăvârşit (perfectus Deus) şi om desăvârşit (perfectus homo)”[47].

Iar ca Dumnezeu, Hristos are întreaga dumnezeire (summa divinitas) iar ca om întreaga umanitate (plena humanitas)[48]. Iar umanitatea Sa are suflet şi carne, carnea / trupul nostru cu adevărat, născut din Maică, sufletul având minte şi raţiune[49].

Maniheii însă aveau demenţa (dementia) să spună, că Fiul lui Dumnezeu nu Se întrupase în mod real şi că El avea o umanitate aparentă şi că mântuirea a fost, în definitiv, o iluzie (personam hominis non substantia extitisse, sed actu putativo quodam et conversatione simulasse)[50].

Cuvântul lui Dumnezeu însă S-a unit cu umanitatea, nu S-a confundat cu ea, nici nu S-a prefăcut că e om, ci a fost un om [51].

Hristos S-a născut din Fecioară, dar pântecele Fecioarei (Virginis utero) l-a lăsat neatins şi nestricat (compacta atque perfecta est)[52].

El este Dumnezeu şi om încă din pântecele Fecioarei[53]. Iar dacă spunem că El este o singură fire, atunci confundăm proprietăţile persoanei Sale, după cum în Treime, distincţia persoanelor nu separă unitatea dumnezeirii[54].

„Fericita Biserică” însă, spune Sfântul Vincenţiu, „spune că în Hristos sunt două firi adevărate şi desăvârşite (in Christo duas veras perfectasque substantias), şi că nu împărţim unitatea persoanei dacă distingem firile (ut neque naturarum distinctio unitatem personae dividat), căci crede că una este persoana lui Hristos, şi nici unitatea aceasta a persoanei nu confundă firile diferite (neque item personae unitas differentiam confundat substantiarum).

Căci Fericita Biserică mărturiseşte că a fost şi este un singur Hristos dintotdeauna, Acelaşi Dumnezeu şi om, nu după naştere, ci Îl mărturiseşte ca fiind astfel din însăşi mitrasul[55] Maicii Sale (sed jam in ipso matris utero confitetur).

Şi Fericita Biserică spune iarăşi, că Dumnezeu S-a făcut om nu schimbându-Şi firea, ci făcându-Se o persoană cu minte raţională, o persoană care nu S-a prefăcut sau nu S-a schimbat [continuu], ci a avut mereu [cele două] firi”[56].

Dar această preaminunată unitate (maxime unitatem) a persoanei lui Hristos, spune Dumnezeiescul Vincenţiu, nu exclude taina Treimii (mysterium Trinitatis)[57].

Biserica este Biserica lui Dumnezeu (Ecclesia Dei)[58]. Şi după cum am citat anterior, Sfântul Vincenţiu avea preferinţă pentru sintagma: „Fericita Biserică (Beata Ecclesia)”[59].

Însă poporul Bisericii lui Dumnezeu a urmat de multe ori greşelile ierarhilor şi ale învăţătorilor ei şi e mare ispita şi neştiinţa când se predică învăţături greşite, rătăcite[60].

De aceea, stabileşte autorul nostru, am spus că prima autoritate e a Scritpurii şi apoi, a doua ca autoritate / ca putere de a spune adevărul şi de a fi crezută este învăţătura bisericească, pe care noi o cunoaştem ca fiind autentică şi care păstrează sănătatea/ adevărul credinţei (sanae fidei)[61].

[1] Cf. PL 50, col. 625A.

[2] Idem, col. 625C.

[3] Idem, col. 626C.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, col. 627B.

[7] Idem, col. 627D.

[8] Idem, col. 629A.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Idem, col. 629C.

[12] Idem, col. 637C.

[13] Idem, col. 639.

[14] Ibidem.

[15] Idem, col. 640.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem. Celebra formulă vincenţiană: „In ipsa item Catholica Ecclesia magnopere curandum est ut id teneamus quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est” (PL 50, col. 640).

[20] PL 50, col. 640.

[21] Ibidem.

[22] Idem, col. 642.

[23] Idem, col. 643.

[24] Ibidem.

[25] Idem, col. 644.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, col. 645.

[29] Ibidem.

[30] Idem, col. 648.

[31] Idem, col. 649.

[32] Idem, col. 654.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36]Idem, col. 654-655.

[37] Idem, col. 655.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Idem, col. 656.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Idem, col. 657.

[51] Idem, col. 658.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Idem, col. 659.

[55] Uterul Fecioarei.

[56] PL 50, col. 659.

[57] Ibidem.

[58] Idem, col. 660.

[59] Idem, col. 659.

[60] Idem, col. 660.

[61] Ibidem.

Fragmente din opera noastră manuscriptică

Sfântul Antonie cel Mare şi pilda arcului

30 martie, 2009 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Înţelegeri binecuvântate

din

Patericul Egiptean

(comentariu integral al textului)

2002-

[15]

Aş numi pasajul al 15-lea: fragmentul delicateţii. Sfântul Antonie e văzut de un vânător în timp ce glumea cu fraţii[1]. Vânătorul se sminteşte de gestul Sfântului Antonie, pentru că el vedea în sfinţenie şi în omul Sfânt un fel de stană de piatră, foarte serioasă şi care vorbeşte toată ziua din Evanghelie.

Dar Sfântul Antonie îl ia de-o parte pe vânător şi îi spune pilda arcului. Un arc întins până la refuz se frânge: aceasta e pilda arcului. La fel şi fraţii se plictisesc, îşi pierd gustul pentru viaţa cuvioasă, dacă toată ziua îi ţii în şah şi nu îi mai laşi, câte puţin, să se destindă.

Viaţa duhovnicească e cea mai normală viaţă. Noi nu prea înţelegem acest lucru. Nu îl înţelegem cu toţii. Nevoinţa trebuie să aibă şi lacrimi, dar şi bucurie. Ea trebuie să aibă şi frumuseţe pe lângă asprime. Ea trebuie să aibă şi câte o glumă isteaţă pe lângă acrivia slujbei şi a pravilei.

Exteriorismul vieţii monahale a unor monahi sau amabilitatea părut ortodoxă a mirenilor nu vor fi de acord cu aceste rânduri. Dar viaţa ortodoxă porneşte din adâncimile sufletului nostru, ale fiinţei noastre şi nu numai din minte.

Vânătorul s-a umilit. El a înţeles că nu trebuie să judece toate lucrurile în pripă. În acest context trebuie integrat şi I Cor. 2, 15: „Omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni”. Nu pentru că nu ar putea să fie judecat, ci pentru că acesta nu gândeşte uşor despre lucruri, evenimente şi oameni.

Actele şi atitudinile omului duhovnicesc nu trebuie cântărite cu presupoziţiile omeneşti căzute. El gândeşte şi acţionează în Duhul Sfânt şi de aceea e nevoie de experienţă duhovnicească, pentru ca să înţelegi tâlcul faptelor şi al cuvintelor lui.

Însă observăm de aici, că nu toate smintelile sunt sminteli adevărate. Sminteala este consecinţa unui rău efectuat cu pasiune şi dezinvoltură, făcut fără pic de conştiinţă şi ruşine şi nu a unei fapte bune înţeleasă, interpretată greşit.

Eşti o sminteală pentru alţii când eşti găsit curvind sau furând – mai ales dacă eşti faţă bisericească, membru al ierarhiei Bisericii – dar nu şi în cazul când predici adevărul, iar cineva se sminteşte pentru că îi contrazici păcatele sau pentru că, pur şi simplu, nu înţelege ceea ce tu propovăduieşti.

Sminteala este o lucrare interioară, care te îndurerează, îţi clatină încrederea ta, te bulversează. Ea este însă provocată de păcat şi nu de adevăr. Însă, chiar dacă cineva ne-ar sminti prin fapta lui, ne-ar face să ne îndoim şi să ne întristăm, noi, pe baza smereniei şi a fraternităţii cu el nu ar trebui să ne panicăm prea mult, ci să ne rugăm şi să căutăm o rezolvare cât mai grabnică a stării noastre interioare.

Vânătorul, umilindu-se, s-a folosit. Fraţii, întărindu-se în convingerea că toate actele Sfântului Antonie au un sens duhovnicesc, chiar dacă ei nu le înţeleg întru totul, „au mers la locul lor” cu pace.

E observabil aici impactul benefic al înţelepciunii unui Sfânt. El nu produce panică când e ascultat. Face totul cu multă pătrundere şi înţelegere. Ţine cont de cei care îl ascultă. E o inimă mare pentru toţi, un bun sfătuitor, o povaţă calmă.

Parabola arcului, dacă ne-am însuşi-o cu toţii, ne-ar face să nu mai fim înfumuraţi fără rost, faţă de cei care ne sunt inferiori din punct de vedere intelectual şi duhovnicesc. Ne-ar face apţi de un dialog smerit, corect şi onest. Pentru că nu are rost să pretinzi că eşti altul.

[1] *** Patericul egiptean, în col. „Izvoare duhovniceşti”, Ed. Episcopia Ortodoxă Română a Albei Iulia, 1990, p. 9.

Fragmente din opera noastră manuscriptică

Primele trei capitole din Facerea conform Septuagintei, ed. Alfred Rahlfs

27 martie, 2009 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș 6 comments

***

Sfânta Scriptură a Vechiului Testament conform Septuagintei

Traducere şi comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Text tradus în 2005

Un proiect pe 30 de ani.

†

Facerea

***

Capitolul 1

1. Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.

2. Dar pământul acesta era nevăzut şi fără formă şi întuneric era deasupra abisului[1] şi Duhul lui Dumnezeu [kai. pneu/ma qeou/] Se purta[2] pe deasupra apei[3].

3. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!”; şi s-a făcut lumină.

4. Şi a văzut[4] Dumnezeu că e bună [kalo,n] lumina şi a separat[5] [diecw,risen] Dumnezeu [în aşa fel, încât] să fie o parte [de timp] cu lumină şi o parte [de timp] cu întuneric.

5. Şi a numit Dumnezeu lumina zi şi întunericul l-a numit noapte; şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă: ziua una[6].

6. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o neclintire[7] [stere,wma] în mijlocul apei şi să se separe, prin mijloc, apa de apă”; şi s-a făcut astfel.

7. Şi a făcut Dumnezeu neclintirea şi a separat Dumnezeu acea jumătate a apei care era dedesubtul neclintirii, de acea jumătate a apei care era deasupra neclintirii.

8. Şi a numit Dumnezeu neclintirea cer şi a văzut Dumnezeu că este bun; şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă: ziua a doua.

9. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie adunată[8] apa[9] [care este] dedesubtul cerului într-o singură adunare [sunagwgh.n][10] şi să fie observabilă[11] această uscăciune [xhra,]”[12]. Şi s-a făcut aşa. Şi a fost adunată apa [care este] dedesubtul cerului într-o singură adunare şi a fost făcută vizibilă uscăciunea.

10. Şi a numit Dumnezeu uscăciunea pământ şi partea [care cuprinde] apele a numit-o mări; şi a văzut Dumnezeu că este bine.

11. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie dătător[13] de verdeaţă acest pământ, de iarbă dătător, de sămânţă după felul ei şi după asemănarea ei şi copaci[14] purtători de roade pe pământ[15], care să facă roade cu sămânţa lor în acelea[16]„. Şi s-a făcut astfel.

12. Şi a dat pământul[17] verdeaţă, iarbă dătătoare de sămânţă după felul ei şi după asemănarea ei şi copaci[18] purtători de roade pe pământ, care să facă roade cu sămânţa lor în acelea. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

13. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă: ziua a treia.

14. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători [fwsth/rej] în statornicia cerului, pentru lumina[19] pământului, [ca să] separe acea parte a zilei de cealaltă parte a nopţii şi să fie ca un semn minunat [shmei/a][20], [care să deosebească] şi anotimpurile[21] şi zilele şi anii.

15. Şi să fie ca o lumină în statornicia cerului, ca[22] să se vadă pe pământ[23]„. Şi s-a făcut aşa.

16. Şi a făcut Dumnezeu acei doi mari luminători: luminătorul cel mai mare pentru conducerea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru conducerea[24] nopţii şi celelalte stele[25].

17. Şi le-a pus[26] pe ele însele Dumnezeu în statornicia cerului, ca să fie lumină peste pământ.

18. Să stăpânească [27]ziua şi noaptea şi să separe acea parte a luminii de cealaltă parte a întunericului. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

19. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă: ziua a patra.

20. Şi a zis Dumnezeu: „Să scoată apele reptile [e`rpeta] cu viaţă în ele însele şi păsări zburătoare peste[29] pământ, ca şi [pe de-a lungul] statorniciei cerului”[30]; şi s-a făcut astfel.

21. Şi a făcut Dumnezeu animalele mari[31] şi toate animalele cu viaţă în ele însele, care se reproduc în ape, după felul lor şi păsările cu penaj după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

22. Şi a binecuvântat Dumnezeu pe acelea însele zicând: „Să creşteţi şi să vă înmulţiţi şi să umpleţi apele din mări şi păsările să se înmulţească pe [32] pământ”.

23. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă : ziua a cincia.

24. Şi a zis Dumnezeu: „Să scoată acest pământ [animale[33]] cu viaţă în ele însele, după felul lor: animale cu patru picioare[34] şi reptile şi fiare ale pământului după felul lor”; şi s-a făcut întocmai.

25. Şi a făcut Dumnezeu fiarele pământului după felul lor şi vitele cornute după felul lor şi toate reptilele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune.

26. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem [poih,swmen] [35] om după chipul[36] şi după asemănarea Noastră şi să stăpânească[37] peste peştii mării şi păsările cerului şi vitele cornute şi întregul pământ[38] şi toate reptile care se târăsc pe pământ.

27. Şi a făcut Dumnezeu omul după chipul [Său]; Dumnezeu l-a făcut pe acela. Bărbat şi femeie [a;rsen kai. qh/lu] i-a făcut pe aceia.

28. Şi a binecuvântat pe aceia Dumnezeu zicând: „Să creşteţi şi să vă înmulţiţi şi să umpleţi pământul şi de la sine să aveţi putere mereu şi să stăpâniţi peste peştii mării şi păsările cerului şi toate vitele cornute şi întregul pământ şi toate reptilele care se târăsc pe pământ”.

29. Şi a zis Dumnezeu: „Iată, am dat vouă toată iarba pământului care are în sine sămânţa şi care este pe întregul[39] pământ şi tot copacul[40] de pe pământ, care este cu sămânţă în fructul său; să vă fie [acestea] spre mâncare.

30. Şi tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi la toate reptilele care se târăsc pe pământ şi care sunt cu viaţă în ele însele, [le-am dat] toată iarba verde pentru mâncare”; şi s-a făcut aşa.

31. Şi a văzut Dumnezeu toate câte făcuse şi iată: [erau] bune foarte [kala. li,an] ; şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă: ziua a şasea.

Capitolul 2

1. Şi aşa s-au sfârşit[41] cerul şi pământul şi toată lumea [o` ko,smoj] însăşi.[42]

2. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrările Sale pe care le-a făcut şi S-a odihnit în a şaptea zi, de toate lucrările Sale pe care le făcuse.

3. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o pe ea, căci în aceea S-a odihnit de toate lucrările Sale, pe care le-a început Dumnezeu a le face.

4. Aceasta [este] cartea facerii cerului şi a pământului, de când s-a făcut ziua, în care Dumnezeu a făcut cerul şi pământul.

5. Şi toată verdeaţa câmpului care se făcuse înainte pe pământ şi toată iarba pământului care răsărise înainte nu primise ploaie, căci Dumnezeu [nu trimisese ploaie] pe pământ şi omul nu era lucrător al pământului.

6. Însă un izvor ţâşnea din pământ şi uda toată faţa[43] pământului[44].

7. Şi l-a făcut Dumnezeu pe om [luând] ţărână din pământ şi a suflat [evnefu,shsen] în faţa aceluia suflare[45] de viaţă şi s-a făcut omul întru suflet viu [eivj yuch.n zw/san].

8. Şi a plantat Domnul Dumnezeu[46] paradisul[47] în Eden, către răsărit şi a fost pus în acel loc omul, pe care îl crease.

9. Şi în plus[48], a făcut Dumnezeu să răsară din pământ tot copacul[49] frumos[50] [kalo.n] la vedere şi bun pentru mâncare; şi copacul vieţii în mijlocul paradisului, [cât] şi copacul care aduce cunoaşterea binelui şi a răului.

10. Şi râul care ieşea din Eden adăpa^[51] paradisul şi de aici se separa în patru începuturi (avrca,j).

11. Numele unuia [era] Fison. Acesta înconjura tot pământul acela Evilat [ Euilat], unde este aur.

12. Şi aurul pământului aceluia [este] bun şi acolo este mangalul (a;nqrax/charcoal^[52]) şi piatra de culoare verde [pra,sinoj ^[53]].

13. Şi numele râului al doilea [este] Gion [Ghwn ^[54]]. Acesta înconjoară tot pământul Etiopiei^[55].

14. Şi râul al treilea [este] Tigru. Acesta curge prin faţa Asiriei. Iar râul al patrulea este acest Eufrat.

15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care îl făcuse şi l-a pus pe acela în paradis, ca să-l lucreze pe el şi să-l păzească.

16. Şi a poruncit Domnul Dumnezeu lui Adam zicând: „Din tot pomul[56] care este în paradis să iei[57] să mânânci.

17. Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi [ouv fa,gesqe^[58]], căci atunci, în ziua [când] aţi mânca din acela, veţi fi daţi morţii^[59].

18. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Nu îi este bine omului singur[60], să-i facem un ajutor corespunzător[61] lui”.

19. Şi încă [mai mult], Dumnezeu a făcut din [ţărâna] pământului toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus pe ele înaintea lui Adam, ca să vadă ce nume [le va da] acelora. Aşa încât tot numele ce îl primesc de la Adam – [animalele] cu viaţă în ele însele – acela [le va rămâne] numele lor.

20. Şi a pus Adam nume tuturor vitelor cornute şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului. Dar lui Adam nu i s-a descoperit un ajutor asemănător sieşi.

21. Şi Dumnezeu l-a făcut să cadă în extaz (e;kstasin ^[62]) pe Adam şi să adoarmă. Şi a luat o parte[63] [din cele] ale lui şi carnea (sa,rka ^[64]) însăşi i-a plinit-o lui.

22. Şi a clădit (w,|kodo,mhsen ^[65]) Domnul Dumnezeu partea pe care o luase lui Adam într-o femeie şi a condus-o^[66] pe aceea la Adam.

23. Şi a zis Adam[67] : „Acum [este] acest os din oasele mele şi carnea din carnea mea[68], căci din [fiinţa] bărbatului său a fost luată aceasta.

24. Din cauza aceea, va pleca omul de la tatăl lui şi de la mama lui şi se va uni cu femeia sa şi se vor face cei doi asemenea unui [singur] trup”[69].

25. Şi erau cei doi goi, căci şi Adam şi soţia lui [ erau goi] şi nu se ruşinau.

Capitolul 3

1. Dar şarpele era cel mai înţelept[70] dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele[71] femeii: „Pentru ce a zis Dumnezeu < să nu mâncaţi din tot pomul care este în paradis >?”[72].

2. Şi a zis femeia şarpelui: „Din [tot] fructul copacului paradisului vom putea mânca;

3. Dar din fructul copacului care se află în mijlocul paradisului a zis Dumnezeu <să nu mâncaţi din el, nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi >”[73].

4. Şi a zis şarpele femeii: „Nu veţi fi daţi morţii!

5. Dar Dumnezeu ştie, că în acea zi în care aţi mânca din el[74], vi se va deschide ochii voştri şi veţi fi ca Dumnezeu[75], cunoscând binele şi răul”[76].

6. Şi a văzut femeia că [este] bun copacul pentru mâncare şi că e plăcut vederilor[77] şi a văzut şi a considerat că este frumos. Şi luând fructul lui a mâncat şi a dat şi bărbatului ei din acesta şi a mâncat.

7. Şi li s-au deschis[78] ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi şi au cusut frunze de-ale smochinului şi au făcut cingătoare loruşi [în jurul coapselor].

8. Şi a auzit vocea / glasul Domnului Dumnezeu, Care Se plimba prin [cele] ale paradisului – [aceasta] înaintea serii – şi s-au ascuns; căci Adam şi femeia lui, de faţa Domnului Dumnezeu [s-au ascuns] în mijlocul copacului paradisului[79].

9. Şi l-a chemat Domnul Dumnezeu pe Adam[80] şi i-a zis lui: „Adame, unde eşti?”.

10. Şi [Adam] i-a zis Lui: „Vocea Ta am auzit plimbându-Se în [cele] ale paradisului şi am fost înfricoşat, căci gol sunt şi m-am ascuns”.

11. Şi a zis lui: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu [cumva] din copacul din care ţi-am poruncit ţie, ca singur din acela < să nu mănânci >, din acela ai mâncat?

12. Şi a zis Adam: „Femeia pe care mi-ai dat-o [ca să fie] cu mine, aceea mi-a dat din copac şi am mâncat”.

13. Şi a zis Domnul Dumnezeu femeii: „Pentru ce ai făcut aceasta?”. Şi a zis femeia: „Şarpele m-a înşelat şi eu am mâncat”.

14. Şi a zis Domnul Dumnezeu şarpelui: „Căci ai făcut aceasta, blestemat să fii (epikata,ratoj su.) între toate vitele cornute şi între toate fiarele pământului; şi să mergi pe piept şi pe ale pântecelui ( koili,a| ^[81]) şi pământ să mănânci în toate zilele vieţii tale!

15. Şi duşmănie voi pune între acea parte a ta şi cealaltă parte a femeii, şi între acea parte a urmaşilor tăi şi cealaltă parte a urmaşilor ei, şi Acela^[82] îţi va ţine^[83] (thrh,sei) [sub supraveghere] capul şi tu Îi vei ţine (thrh,seij) [sub supraveghere] călcâiul Său”.

16. Şi femeii i-a zis: „Voi înmulţi mereu toate supărările tale şi geamătul tău. În dureri vei naşte copii şi către bărbatul tău te vei întoarce* şi el te va stăpâni”.

17. Lui Adam i-a zis: „Căci ai ascultat glasul femeii tale şi ai mâncat din pomul din care am poruncit ţie, ca numai din acesta < să nu mâncaţi din el >, blestemat este pământul în [cele] ale muncilor tale. În dureri să mănânci din acesta, în toate zilele vieţii tale.

18. Spini şi scaieţi / ciulini îţi vor creşte ţie[84] şi vei mânca iarba pământului.

19. În sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea (to.n a;rton ^[85]) ta, până când te vei întoarce în pământul din care ai fost luat, căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.

20. Şi a pus Adam nume femeii sale: „Viaţă” (Zwh,), căci aceasta este mama tuturor celor vii.

21. Şi a făcut Domnul Dumnezeu, lui Adam şi femeii lui, tunici din piei şi i-a îmbrăcat pe ei.

22. Şi a zis Dumnezeu: „Iată, Adam s-a făcut[86] ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum, nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia [din] ale pomului vieţii şi să mănânce şi să trăiască [aşa] în veci”.

23. Şi l-a trimis departe pe el Domnul Dumnezeu din [cele] ale desfătării paradisului, ca să lucreze pământul, din care a fost luat.

24. Şi a fost expulzat Adam şi locul lui [era] înaintea desfătării paradisului şi a pus heruvimi de o parte şi de alta şi sabie arzând, spre a păzi [de] întoarcerea înapoi, la pomul vieţii.

[1] În ed. LXX-Polirom: deasupra genunii.

[2] Forma din ed. BOR 1988. Dar de fapt e vorba de : evpefe,reto/ bring upon : Se aducea peste / pe; Se producea peste / pe. Forma pe care o propune verbul american se apropie de expresia siriană a clocirii sau a inseminării apelor de către Duhul Sfânt, cu putere de viaţă.

[3] În Septuaginta e singularul şi nu pluralul, ca în ed. BOR 1988.

[4] A observat, a constatat.

[5] Ed. BOR 1988 şi 2001 : a despărţit.

[6] În ed. LXX-Polirom: ziua întâi.

[7] E vorba aici de o tărie care să producă neclintire, care să traseze o separaţie netă a apei. De aceea în ed. LXX-Polirom avem: „să se facă o tărie”.

[8] Sunacqh,tw = verb la imperativ aorist pasiv, pers a III-a, sg.

[9] Sau: să se adune apa.

[10] Prima atestare a sinagogii, a adunării. Şi în română s-a păstrat ideea de „adunare de ape”. O mare e o adunare de ape. Apele se adună pentru a curge în mare. Marea e o unire, o unitate, o întâlnire între apele tuturor fluviilor şi ale râurilor.

[11] Văzută, observată, percepută, înţeleasă, experiată

[12] Forma feminină a adjectivului xhro,j , a, , o,n = uscat.

[13] Să producă, să ţâşnească, să rodească, să dea – ed. BOR 1988, să odrăslească – ed. BOR 2001.

[14] Am folosit pluralul, deşi era singularul. ÎPS Bartolomeu s-a ţinut ad litteram de textul din Septuaginta. Ed. BOR 1988 a folosit tot pluralul, ca şi noi.

[15] „Pe pământ”, în ambele ediţii sinodale româneşti citate până acum, se afla la sfârşitul frazei şi nu intercalat ca aici. Am făcut schimbarea aceasta în mod special, ca să fie mai pregnantă ideea, că acei copaci fac roade pe pământ, numai aici. În versetul următor am făcut aceeaşi schimbare.

[16] În roade / în fructe

[17] A scos din sine, a zămislit, a scos la suprafaţă. Ed. BOR 2001 foloseşte tot pe : a odrăslit. Alte corelative posibile în acest context: a înmugurit, a germinat, a născut.

[18] Am mizat în continuare pe plural. Ce înţelegere duhovnicească are singularul, copacul?

[19] Cu sensul: de a lumina pământul

[20] Ca un indicator, ca o marcă, ca un semn de avertizare

[21] Sezoanele, o parte de timp / veacurile.

[22] Cu scopul de a…

[23] Să se poată vedea pe viitor oamenii unii cu alţii.

[24] Era o formă plurală în LXX. ÎPS Bartolomeu foloseşte: stăpânirea. Ed’ 88: cârmuirea. Important e că se transmite ideea, că luminătorii guvernează ziua şi noaptea, indicând când e una sau alta dintre cele două părţi ale zilei.

[25] Cu alte cuvinte, şi soarele şi luna sunt stele, corpuri cereşti, astre.

[26] Le-a stabilit

[27] Să cârmuiască – ed. BOR 1988, să conducă, să guverneze. Ed. BOR 2001 foloseşte tot pe: „să stăpânească”.

[28] Ed. BOR 1988: vietăţi (deci animale care au viaţă).

[29] Ed. BOR 1988: pe . Prepoziţia peste indică faptul că ele zbor în aer şi nu că stau pe pământ. De fapt a zbura e sinonim cu a zbura în aer, şi nu, cu a alerga pe pământ, chiar dacă au aripi. Peste e o îndrumare locativă, care exprimă spaţiul unde îşi vor exprima păsările statutul lor de fiinţe înaripate.

[30] Ed. BOR 2001 propune: „în largul tăriei cerului”. Ed. BOR 1988: „pe întinsul tăriei cerului”. Varianta noastră implică ideea că statornicia / tăria nu poate fi traversată, deşi ideea de văzduh, presupune o înaintare infinită în spaţiu. Ştim că se explorează spaţiul, galaxiile şi că spaţiul e găsit ca infinit. Dar, în acelaşi timp, ne e foarte greu să stabilim ce înseamnă tărie/ statornicie din prima pagină a Sfintei Scripturi. E o problemă deschisă multor interpretări. În orice caz, nu se poate trece în mod fizic, cu posibilităţile lumii decăzute, din spaţiul fizic, în Împărăţia lui Dumnezeu, la Dumnezeu.

[31] În ed. BOR 1988 urma: din ape.

[32] Acum am arătat prin această prepoziţie unde se înmulţesc, unde clocesc şi nasc pui păsările.

[33] E de fapt singularul. Nici ed. BOR 2001 nu a folosit singularul.

[34] Literal: tetrapode.

[35] Verb subjonctiv aorist activ, pers I, pl.

[36] Imaginea, forma, înfăţişarea

[37] El, omul

[38] Am păstrat locul iniţial al fragmentului : „şi întregul pământ”.

[39] Pe tot pământul

[40] Avem aici un singular cu nuanţă plurală.

[41] Ed. BOR 2001 : „s-au împlinit”.

[42] În ed. BOR 1988 apare: „şi toată oştirea lor”. ÎPS Bartolomeu spune în n. h, p. 23, că aparţine textului ebraic această sintagmă. El a rămas la : „toată podoaba lor”, cf . cu textul Vulgatei. Aici apare pentru prima dată în Sfânta Scriptură ideea de „cosmos”.

[43]Apare aici, pentru prima dată în textul Sfintei Scripturi, substantivul pro,swpon. Substantivul „countenance”, corelativul său englez înseamnă înfăţişare. Un altul e „appearance” = înfăţişare, aparenţă.

[44] Cf. ed. LXX-Polirom: şi stropea toată faţa pământului.

[45] Am tradus pe pnoh.n / wind = vânt, suflare, adiere.

[46] Apare pentru prima dată această sintagmă.

[47] Nu apare niciodată substantivul „Rai”, ci numai „Paradis”, scris fără majusculă.

[48] Cu sensul de: mai mult / mai departe. Expresia „în plus” nu vrea să spună că s-a făcut ceva în afara voii lui Dumnezeu sau peste planul Său creaţional, ci ea subliniază continuitatea celor ce s-au făcut.

[49] În LXX este singularul, de aceea am tradus astfel. Am renunţat la forma plurală, explicită, pe care o adoptasem anterior, pentru că acest singular, după cum am mai spus, are nuanţă plurală intrinsecă.

[50] Apare pentru prima dată ideea explicită de frumos, deşi kalo.n are dublul sens de bun / frumos.

[51] Uda

[52] Ambele ed. rom. : bdeliu.

[53] Ambele ed. rom. : piatra de onix.

[54] Ambele ed. rom. : Gihon.

[55] Ed. BOR 88: Cuş. Ed. BOR 2001 merge cu mine pe varianta din LXX.

[56] Corelativ cu copacul folosit anterior.

[57] Se foloseşte singularul şi nu pluralul.

[58] O poruncă pentru amândoi, deşi Sfânta Eva nu fusese încă creată. Porunca postului a dat-o pentru amândoi.

[59] La fel şi prorocirea morţii: are în vedere mai mult de o persoană.

[60] Ca să fie de unul singur

[61] Ed. BOR 1988: potrivit. Ed. BOR 2001: pe potriva lui.

[62] Prima apariţie textuală. Dicţionarul englez dă trei termeni corelativi celui grec : amazement = uluire; trance, vision = extaz. Crearea Sfintei Eva l-a găsit pe Sfântul Adam în uluire, în minunare de Dumnezeu.

[63] Ambele ediţii româneşti sinodale: una din coastele lui.

[64] Prima apariţie textuală.

[65] Dacă foloseam pe „erect”, puteam să spun: „şi a înălţat” pe femeie Dumnezeu dintr-o coastă.

[66] A adus-o

[67] Pentru prima dată se aude şi glasul omului în Sfânta Scriptură.

[68] Primele cuvinte ale omului au fost, cu alte cuvinte: Iată osul şi carnea din mine! Iată femeia! Iată viaţa! Iată comuniunea! Când a văzut pe cea care era din el a văzut comuniunea, dar şi descendenţa.

Când spunem Sfânta Treime spunem dragoste, adică comuniune. Când spunem om, spunem comuniune, avântul după comuniune, după împlinire. A recunoscut-o ca venind din sine. S-a recunoscut pe sine în ea. În legătura cu ceilalţi ne descoperim pe noi înşine, ne vedem în ei, în iubirea sau avertismentul lor. Comuniunea e regăsire de sine, nu pierdere în imensitate.

Comuniunea te personalizează, te întoarce spre tine, tocmai că priveşti prin alţii adevărul despre tine şi despre ei. Nu te ghidezi în comuniune numai după părerea ta, ci te deschizi părerilor multiple. Multiplicitatea ideilor care te cizelează, care creează unicitatea şi unitatea ta personală. Eşti cineva inconfundabil, pentru că ai trăit fondul tău personal ca unul deschis multor înţelegeri convergente.

[69] În loc de trup avem în LXX: carne. Dacă vrem să studiem Epistola către Efeseni şi să amplificăm relaţia dintre Hristos şi Biserica Sa, trebuie să plecăm de aici, de la această profeţie dumnezeiască.

Sfântul Adam profeţeşte despre Taina Sfintei Cununi înainte de a fi multiplicată fiinţa una în mai multe persoane, prin naşterea de fii. Transmiterea genetică, descendenţa apare aici : în Fac 2, 23. Cea care a fost făcută din el e numită femeie şi e recunoscută ca deofiinţă cu sine.

Deofiinţimea umanităţii apare în prima rostire umană. Transmiterea caracterelor umane, neamul, începe de acum, deşi Sfânta Eva e creată dintr-o parte a Sfântul Adam şi nu prin naştere. Femeia e luată din bărbat. Şi Sfânta Biserică va fi luată din coasta lui Hristos Dumnezeu: căci sângele şi apa ce au curs de acolo au creat Sfânta Biserică.

Trupul lui Hristos e Sfânta Biserică. Ea e luată din El, e ţinută de El, se înmulţeşte mâncându-L pe El, hrănindu-se cu Trupul Său. Şi în LXX nu se spune că bărbatul îşi va lua femeie părăsindu-şi părinţii, ci omul. Omul ca un fapt generic. Fiul lui Dumnezeu va părăsi sânurile părinteşti – deşi niciodată nu S-a despărţit de Tatăl şi de Duhul – şi S-a făcut Carne, S-a făcut Trup.

El S-a unit cu Biserica Sa, încât El şi Biserica nu sunt doi, nu sunt două entităţi separate, ci sunt asemenea unui singure cărni, a unui singur Trup. De aceea am spus, că Taina Bisericii dumnezeieşti e profeţită aici, în aceste prime cuvinte dumnezeieşti ale omului, şi odată cu ea şi Întruparea Fiului lui Dumnezeu, cât şi tot procesul de răscumpărare al lumii.

Bărbatul pleacă de acasă, se desparte de iubirea părintească sau se distanţează de ea oarecum, pentru o iubire conjugală, care face din el şi din soţia lui o unitate indestructibilă, prin efortul celor doi, ajutaţi de harul dumnezeiesc. Până nu pleci, până nu te urneşti din loc, până nu te decizi să creezi împreună cu altcineva o căsnicie nu poţi să înţelegi frumuseţea acestei unităţi.

Dezideratul Sfintei Cununii e o urcare în transcendenţa chemării lui Dumnezeu, o unificare atât personală, în Duhul, cât şi una comunitar-comunională cu soţia ta şi cu copii tăi şi cu toată lumea. Nu trebuie neapărat să pleci, să îţi uiţi părinţii, familia în care te-ai născut, pentru ca să te însori.

Ci textul de aici ne cheamă la luarea unei decizii hotărâte, stabile, irevocabile, pentru proiectul unificării conjugale prin harul dumnezeiesc. Căsătoria e un proiect tainic, pentru că în el lucrează, mai mult sau mai puţin sesizabil, Dumnezeu, Care conduce pe cei doi la o tot mai mare întrepătrundere reciprocă, iradiere reciprocă, încât nu se mai pot recunoaşte pe ei înşişi. Metamorfoza interioară dumnezeiască a celor doi e frumuseţea unităţii precizate de capitolul 5 de la Efeseni.

În Taina Sfintei Cununi se pune început şi, în acelaşi timp, se amplifică legătura de dragoste a celor doi. Pe de o parte iubirea era, dar, în acelaşi timp, se sădeşte în cei doi. Harul iubirii coboară şi intersectează continuu pe cei doi, îi sprijină pentru a ajunge o unitate divino-umană, care e chemată să se includă în unitatea fiecăruia cu Hristos, care formează legătura indestructibilă a fiecăruia cu Hristos şi a lui Hristos cu Biserica Sa, care e formată din toţi cei care cred în El cu adevărat şi rămân în El.

[70] Wise, sensible, thoughtful. Wise presupune şi pe mag, deci zona ocultă. Fronimw,tatoj e primul superlativ al Sfintei Scripturi. Astfel, putem înţelege că aici e vorba de o ironie, numindu-se înţelept cineva, care e „înţelept” numai în rele sau „bun” numai la rele, adică diavolul sau că şarpele, animalul, era cu adevărat cel mai înţelept dintre animale şi de înţelepciunea lui a profitat diavolul, vorbind prin el.

[71] După ce vorbeşte Sfântul Adam, al doilea vorbeşte diavolul (dintre creaturi mă refer). Şi apoi Sfânta Eva. Şi diavolul întreabă ca să insinueze păcatul. El trage la răspundere pe Dumnezeu prin femeie. El întreabă ce a spus Dumnezeu, fără să aibă parte la poruncă ca atare.

Porunca nu era pentru diavol. Deci el nu avea pentru ce să întrebe ce le-a poruncit Dumnezeu oamenilor, pentru că el nu era din categoria lor. Se amestecă şi el în treabă, am spune noi.

Diavolul se auto-invită. El nu e chemat de nimeni. Şi răutatea lui transpare cu putere, când se face că îl interesează anumite lucruri, care nu îl privesc ca atare. Şi chiar dacă se interesează, el nu se interesează decât să semene îndoială, dispreţ, să te facă să gândeşti împotriva lui Dumnezeu.

[72] Diavolul vrea că femeia să îi tălmăcească voia lui Dumnezeu. La fel veneau şi saducheii şi fariseii, învăţaţi de draci, ca să Îl întrebe pe Fiul lui Dumnezeu, ceea ce El Însuşi învăţase pe oameni prin Sfinţii Proroci sau chiar cu propria Sa gură. Întreabă spunând jumătăţi de adevăruri sau adevăruri trunchiate, care devin minciuni.

Minciuna, ca să fie credibilă, are un sâmbure de adevăr. Se viciază adevărul sau se pune ca o parte de fundament adevărul, ca să se creeze o minciună. Un adevăr spus nedeplin devine o minciună sau o parte a minciunii.

Erezia e un adevăr completat cu minciună sau un adevăr împăunat cu multe minciuni şi astfel se ajunge să se creeze cu timpul o minciună şi mai mare, care are prea puţine atingeri cu adevărul.

[73] În text nu e o formă de viitor mediu, ci de aorist activ.

[74] Din pom / din copac

[75] Aici e minciuna: nu ajungi Sfânt cunoscând răul prin păcat.

[76] Dumnezeu e Binele şi nu are nimic de-a face cu răul.

[77] D. plural.

[78] Avem de fapt aici un aorist pasiv.

[79] Am dat aici o traducere literală a textului, care exclude : „printre pomii raiului” a ed. ’88, pentru că aici nu avem pluralul. Însă, suntem nevoiţi să înţelegem tocmai pluralul, pentru că e vorba că s-au ascuns în apropierea copacului din mijloc şi nu în copacul din mijloc.

[80] Numai pe el, căci el era capul femeii, pentru că el conducea.

[81] Prima apariţie textuală. Chilia e pântecele care te naşte pentru viaţa cea veşnică.

[82] O formă masculină care Îl profeţeşte pe Mesia. Ed. BOR 2001 e de aceeaşi părere.

[83] Ed. BOR 1988 : „îţi va zdrobi capul…îi vei înţepa călcâiul” / Ed. BOR 2001 : „îţi va ţinti ţie capul…îi vei ţinti Lui călcâiul”. A ţinti exprimă tocmai focalizarea pe ceva anume. ÎPS Bartolomeu Anania a tras ultimele concluzii ale verbului grecesc aflat în text.

[84] Din pământ

[85] Prima apariţie textuală.

[86] De fapt e un perfect activ.

***

Pentru ca să puteţi vizualiza porţiunile de text din limba greacă veche…instalaţi în computerele dv. fontul de aici, conform indicaţiilor noastre.

Fragmente din opera noastră manuscriptică

Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt la Schimbarea la faţă a Domnului [fragment]

25 martie, 2009 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Cuvânt la Schimbarea la faţă a Domnului[1]

Al celui între Sfinţi, Părintele nostru Ioan Damaschin, preafericitul monah şi preot, cuvânt la preaslăvita Schimbare la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos.

[Redăm un fragment, adică două pagini manuscriptice, din cele 22 de pagini manuscriptice ale predicii.]

2. Căci astăzi [prăznuim] lumina neajunsă (avprosi,tou) şi fără fund (a;bussoj). Astăzi, lumina dumnezeiască cea mai presus de orice lumină a inundat şi a umplut de strălucire pe Apostoli în muntele Taborului.

Astăzi, Iisus Hristos Se face cunoscut drept Stăpânul Vechiului şi al Noului Testament, celor care, ca şi mine, iubesc faptele şi numele Său, a Celui mai dulce şi mai dorit dintre toţi, şi mai dulce decât toate cele mai presus de minte[2].

Astăzi, Moise, corifeul (e;xarcoj) celor din vechime, dătătorul Legii celei dumnezeieşti, stă în muntele Taborului ca un cinstitor al Stăpânului, a Dătătorului de Lege Hristos şi e văzut prin iconomie de aceia, cel care a învăţat cele dumnezeieşti şi tipice pe cei din vechime.

Căci acelora[3], ca şi mie, [Moise] li s-a făcut cunoscut, ca ştiutor al celor viitoare (ta. ovpi,sqia) ale lui Dumnezeu. Şi a văzut limpede slava dumnezeirii (th.n do,xan th/j qeo,thtoj), ascuns în crăpătura pietrei, după cum spune Scriptura: Şi piatra este Hristos (I Cor. 10, 4); Dumnezeu întrupat, Cuvântul [lui Dumnezeu] şi Domnul, după cum Dumnezeiescul Pavel a dorit să ne înveţe pe noi.

Căci piatra aceea era Hristos, Care a luat trupul nostru, făcându-Se prin aceasta foarte mic, ca să fie ca o crăpătură. Iar lumina era fără margini şi mai presus de toată vederea celor care există.

Astăzi, Cel mai mare dintre corifeii Noului Testament, Hristos, Se face cunoscut în mod limpede, în lumină. Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Mt. 16, 16), al corifeului celui vechi[4], pe care noi Îl cunoaştem ca Dătătorul ambelor Legi [ale celor două Testamente] şi care ne-a spus pe deplin că este punctul lor de legătură.

Acesta e cel care[5], pentru mine a fost ridicat Proroc, ca să vorbească despre Celălalt[6]. Şi Acesta din urmă a venit pentru mine, ca om, ca să fie Corifeul / Conducătorul / Stăpânul poporului celui nou.

Căci mai presus de mine şi ca mine [a venit Hristos] şi domneşte peste toată stăpânirea. Pentru mine şi pentru tine, pentru noi care cinstim ambele Testamente, şi pe Cel vechi, cât şi pe Cel nou.

Astăzi, fecioarei celei noi[7] şi fecioarei celei vechi i se binevesteşte de către Domnul, [Cel ieşit] din Fecioara fecioarelor.

Apropiaţi-vă dar acum, ca să ascultăm din cele ale Prorocului David! Cântaţi Dumnezeului nostru, cântaţi; cântaţi Împăratului nostru! Că împărat a tot pământul este Dumnezeu; cântaţi cu înţelegere (Ps. 46, 6-7).

Cântaţi cu minte înţelegătoare (sune,sei noo.j), ca astfel să înţelegem cuvintele cele dulci. Căci înţelegerea cu mintea a cuvintelor este [mai] dulce gâtlejului meu [decât] bucatele (ta. si/ta), după cum a spus cel preaînţelept.

Să cântăm şi să căutăm să le înţelegem pe toate întru Duhul şi prin Acela să mergem spre cele negrăite ale lui Dumnezeu, întru lumina Tatălui, luminaţi întru toate de Duhul, adică de lumina cea neapropiată pe care au văzut-o aceia la Fiul lui Dumnezeu.

Acum, oamenii au văzut cu ochii pe cele nevăzute, trupul cel de pământ a văzut raza dumnezeiască cea strălucitoare, trupul acesta muritor a văzut slava cea izvorâtoare din dumnezeire. Căci Cuvântul are trup. Cuvântul trup S-a făcut (In. 1, 14) şi nu a locuit cu noi doar firea dumnezeiască.

Cutremură-te întreagă minte de această venire mai presus de oricare alta! Fiindcă [Cuvântul] făcându-Se trup nu este lipsit de slava [dumnezeiască], ci ea [ţâşneşte] dinăuntru, fiind a Cuvântului şi fiind mai presus de orice numire. Căci este a ipostasului dumnezeiesc al lui Dumnezeu Cuvântul, Cel mai presus de orice dumnezeire.

Şi cum sunt neamestecate cele unite şi împreună cele neamestecate? Cum conlucrează într-un [ipostas] cele ireconciliabile (ta. avsu,mbata) şi cum locuiesc acelea în ipostasul Cuvântului fără să se despartă?

Toate aceste lucruri se petrec datorită unirii ipostatice. Există unire, dar aceasta se petrece într-un singur ipostas. Nu există despărţire a celor nedespărţite, ci unire neamestecată, care păstrează unitatea ipostasului, dar păzeşte şi doimea firilor, prin care Cuvântul rămâne neschimbat întrupându-Se şi dumnezeirea cea nemişcată Îşi însuşeşte, mai presus de orice minte, trupul muritor.

Şi Dumnezeu Se face om, pentru ca pe om să-l îndumnezeiască. [Se face om] fără mutare şi printr-o neamestecată întrepătrundere/ perihoreză a acelora[8] şi la nivelul unirii ipostatice. Căci El Însuşi este, El, Cel veşnic şi nicidecum nu a devenit altul[9].

[1] Traducerea s-a făcut conform Joannes Damascenus, Homilia in transfigurationem Domini, PG 96, col. 545-576.

[2] Adică, decât toate cele cereşti. Hristos Dumnezeu e dulceaţa cea mai mare a întregii existenţe.

[3] Se referă la Sfinţii Apostoli.

[4] Sf. Proroc Moise.

[5] Idem.

[6] Despre Hristos.

[7] Se referă la creştini, ei fiind cei noi şi la credincioşii Vechiului Testament, adică la cei vechi, din vechime.

[8] A firilor.

[9] După întruparea Sa ca om.

Pentru ca să puteţi vizualiza porţiunile de text din limba greacă veche…instalaţi în computerele dv. fontul de aici, conform indicaţiilor noastre.

Fragmente din opera noastră manuscriptică

Sfântul Leon cel Mare predicând despre Schimbarea la faţă a Domnului

25 martie, 2009 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Predică în Postul Mare despre Schimbarea la Faţă a Domnului

(Predica nr. 51, din anul 445)[1]

[Redăm un fragment din cele peste 6 pagini ale predicii în formatul nostru manuscriptic.]

3. Domnul Şi-a arătat slava Sa în faţa Martorilor[2] aleşi şi iluminaţi prin aceasta[3], [care erau] obişnuiţi cu alte trupuri[4], în aşa fel încât, din cauza slavei [dumnezeieşti] faţa Sa era ca soarele [Mt. 17, 2] „iar veşmintele Lui s-au făcut scânteietoare ca zăpada” [Ibidem].

El S-a schimbat la faţă înaintea lor îndeosebi pentru faptul, ca scandalul Crucii să se năruie din inimile Ucenicilor Săi şi pentru ca umilinţa suferinţei Sale deplin acceptate, să nu tulbure credinţa acelora, cărora El le-a arătat desăvârşirea dumnezeirii Sale ascunse.

Însă nu trebuie trecută cu vederea aici, nici nădejdea Sfintei Biserici, care s-a întemeiat prin aceasta[5], care a cunoscut cu ce fel de schimbare se va schimba întregul trup al lui Hristos şi prin care mădularele Sale au primit nădejdea, că se vor împărtăşi de strălucirea Capului lor.

Căci Domnul Însuşi spusese, când vorbise de slava care va veni, că „Drepţii vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” [Mt. 13, 43]. Iar Fericitul Pavel Apostolul ne asigură pe noi despre aceleaşi lucruri, atunci când spune: „Căci socotesc că suferinţele acestui veac nu se pot compara cu slava viitoare, care ni se va arăta nouă„[ Rom. 8, 18].

Iar cu altă ocazie, acelaşi Apostol, a spus: „Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Şi când Hristos, viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu El în slavă” [Col. 3, 3-4].

[1] Traducerea s-a făcut, cf. St. Leon the Great, Sermons, Translated by Jane Patricia Freeland and Agnes Josephine Conway, in col. FC, vol. 93, Ed. by „The Catholic University of America Press”, Washington, D. C., ed. 1996, p. 218-224.

[2] Apostolul este echivalat de Sfântul Leon cu Martorul, cu Mărturisitorul adevărului dumnezeiesc.

[3] Prin slava Lui.

[4] Obişnuiţi cu oamenii, care ştiau cum sunt oamenii de obicei, cum arată trupurile lor.

[5] Adică revelarea slavei Sale prin intermediul trupului Său.

Fragmente din opera noastră manuscriptică

« 1 … 175 176 177