Rămâne să ne vedem. Poemul 70

Bunica stă de vorbă
pe telefon.
Stă de vorbă cu nepoata ei
cea guralivă și plină de viață.
A cărei veselie gâlgâie
în telefon.
Căci bunica,
în drum spre nepoata ei,
vorbește îndelung cu ea,
iar aceea îi spune despre bebele ei,
care nu ascultă de ea
și nu vrea să doarmă.
Mai aleargă prin casă,
țipă, se bucură,
după care mai vine la telefon
ca să vorbească cu bunica.
Iar bunica, pentru ca nu cumva
să piardă legătura,
stă cu telefonul la ureche,
în tăcere,
pentru ca nepoata ei să își
aducă aminte de ea și
să mai schimbe împreună
vreo două vorbe.
O așteaptă îndelung
pentru câteva banalități.
Dar bunica are timp,
are timp mult,
timpul iubirii ei,
pe care i-l dăruie nepoatei sale.
Pentru că timpul investit
în alții se înveșnicește.
Și bunica dorește să rămână
în sufletul nepoatei ei
ca o bucurie vie.

Rămâne să ne vedem. Poemul 69

Nea Trașcă m-a adus
astăzi cu mașina.
Cu mașina mortuară.
Cu mașina cu care
i-a adus tronul
răposatei pe care o vom
îngropa mâine.
Stam la ocazie, după Slujbă,
și el a fost singurul
care a oprit.
Și a oprit bine!
Pentru că am stat de vorbă
și am uitat
că moartea ne stă în spate.
De fapt, pe fiecare zi
moartea noastră ne suflă
pe la urechi
când mai tare,
când mai încet.
Și ca să nu îi dăm atenție,
facem tot felul de eschive
neprincipiale,
plictisitoare,
că tot acolo ajungem.
Numai că mormintele costă
diferit pe pământ românesc:
de la niciun leu până la
câteva mii de euro.
După cum, și după tine,
pot plânge mai mulți
sau niciunul.
Iar dacă nu plânge niciunul,
chiar niciunul,
există soluția megafonului
cu muzică militară funebră
sau fanfara populară,
care cântă și la Nunți
și la Înmormântări.
Le facem pe toate în grabă,
mâncăm la pomană cu veselie
și ne vedem de treaba noastră.
Căci morții au drumul lor,
iar noi, încă, ne prefacem
în jurul lucrurilor importante.

Rămâne să ne vedem. Poemul 68

Oamenii își pierd mintea prin pat,
pe la supermarket, pe la vecini,
și-o lasă lipită
de vreun afiș
sau de vreo apariție încântătoare,
o lasă să li se scurgă,
ca o înghețată,
prin buzunare
sau în online…
și nu le pasă!…
Nu le pasă nici de capul lor gol,
nici de trupul lor semidezbrăcat,
nici de lipsa de sentimente,
de idealuri,
de împlinire.
Mintea, ceva nedefinit,
ceva de prin cap,
pe care n-a văzut-o nimeni,
e un lucru prea abscons
în comparație cu ceea ce vezi,
pipăi, posezi.
Și așa cum nu ne interesează
razele X,
razele gama,
Wi-fi,
G 5
sau sufletul,
de ce ne-ar interesa mintea,
adică computerul ultraperformant
prin care gândește
sufletul?
De ce ne-ar interesa pe noi oameni
și epoci și clasificări de date și
personaje și curente
și realizări de tot felul?
De ce ne-ar interesa științele,
tehnologiile,
aptitudinile diverse,
dacă putem să ne uităm
mintea atât de galant și de
previzibil?
Pleacă de-acasă senin,
e liniștit pentru că
și-a închis mintea în frigider,
la serviciu cască,
se uită la ceas,
la clipa întoarcerii…
Și iată că vine și acea clipă!…
Ia mașina, se grăbește, ajunge,
își găsește mintea congelată,
acolo, lângă oala de sarmale,
unde și-o lăsase,
pune vreo 6 la încălzit,
mănâncă cu poftă
și cu ardei iute,
televizorul e setat pe sport,
vede ce vede și adoarme.
Mintea,
dezghețată ca vai de ea,
e întinsă alături de ciorapii murdari,
aruncați lângă pat.
Mâine,
când se va trezi,
o poate lua cu el până în intersecție
și o poate lăsa să zburde prin oraș
sau, și mai grav, o poate duce cu el,
în lehamite, până la birou
și să o lase într-o colț al camerei
să hiberneze.
Pentru că mintea,
o realitate atât de înaltă
și de profundă,
nu trebuie utilizată prea mult.
Trebuie să avem
precauție cu mintea,
pentru că am putea
deveni peste noapte geniali.
Și dacă devii genial,
atunci trebuie să lucrezi
mult cu mintea,
chiar prea mult,
și nu mai ai timp de distracții
mărunte și depersonalizante.
De aceea, oamenii țin la ei înșiși
și nu apelează prea mult la minte,
nu se încurcă nici în sentimente,
nu se înhamă nici în acțiuni
de lungă durată.
Pentru ca moartea,
pe nepregătite,
să nu îi găsească obosiți,
ci senini
și cu zâmbetul pe buze.

Rămâne să ne vedem. Poemul 67

Mă apropii de 42
cu fiecare zi.
Cu cele 12 zile
care mai sunt.
Văd urmele timpului pe trup,
dar mai puțin în suflet.
În sufletul meu mă tot clarific,
mă tot umplu de viață,
mă întineresc continuu.
Numai că trupul nu merge
în același ritm cu vivacitatea,
cu alergarea,
cu dorința mea nestăpânită
pentru creație.
Îmi număr anii în paralel
cu cărțile scrise
și le compar cu cele nescrise.
Și întotdeauna îmi dă cu minus
la zona timp,
la zona putere de muncă,
la zona realizări editoriale.
Ba sunt pe drum,
ba la Biserică,
ba am alte treburi,
iar cărțile mele stau pe loc.
Pentru că eu vreau
să mă prelungesc
cu totul în cărți,
în memoria
ascezei pe care o trăiesc,
pe când sufletul meu
se va ridica de aici.
Vreau să vă las urme adânci
din trecerea mea prin lume.
Vreau să mă las
cuprins și îmbrățișat
de cititori diverși,
care au mai mult sau mai puțin
de-a face cu crezul meu.
Pentru că eu cred în mărturisire,
în dăruire,
în îmbrățișarea bucuroasă a
oamenilor,
în starea cu ei la masă
și lângă ei la bine și la greu.
2 peste 4 ori 10.
O împlinire
cu două degete peste 40.
Dacă 4 martie 1977
ar fi oprit inima mea la
21.22[1], n-ar fi fost niciun rând,
nicio carte, nicio slujire.
Numai că Dumnezeu
are întotdeauna dreptate!
El a oprit moartea mea atunci,
a oprit-o de și mai multe ori după,
căci am slujirea mea de dus la capăt.
Pentru că tot darul trebuie înmulțit.
Pentru că toată binecuvântarea
trebuie dăruită.
Și nu trebuie să ne temem de nimic
ca de statul degeaba.
El ucide toate intențiile
noastre bune.


[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Cutremurul_din_1977_(România).

Rămâne să ne vedem. Poemul 66

Didina (o cetățeancă fictivă)
face politică.
Politica ochiului scos.
Pentru că ea se uită la televizor,
„la toți hoții ăștia dă prin Parlament
și de pân televizoare –
căci toți te mint de îngheață apele –”
și le scoate ochii la toți.
Își aduce aminte, din senin, că unul
nu își poate număra averile,
că altul are nevastă tânără,
mult prea tânără pentru
căruntețele sale,
că despre unul,
nu știu când,
într-o joie,
s-a zis că a atentat la fiica lui.
Iar aia, „nenorocita,
că nu știu cum să-i zic altcumva,
e încurcată cu un hăndrălău,
care le duce pă fete la produs”.
Reacția Didinei este
eminamente morală.
Ea vede și reacționează.
Reacționează în fața televizorului
în mod prompt.
Căci dacă Justiția nu face nimic,
dacă Poliția doarme pe ea,
dacă Securitatea Statului privește pă net,
Didina se uită la realitatea României
cu inimă de mamă.
Că ea are 4 copii,
„toți la cășile lor”,
dar România trebuie
asanată moral de către cineva.
Că dacă noi n-o îngrijim
ca pe-o pădure virgină,
cine s-o îngrijească
pe țara noastră?
Că dacă toți pleacă
și aici rămâne pârloagă,
ce s-alege de țara asta
apărată cu sânge și sfințenie?
Didina folosește televizorul
ca pe un binoclu al realităților cotidiene.
Se îngrijește de România,
dar și de știrile externe.
Detestă orgoliul american,
dar și pe cel rusesc –
„că cine se încrede n-are multă minte” –,
știe că Basarabia „e a noastră, nu a lor”,
că „ne-au luat-o rușii cu forța”,
și că peste mări
și țări sunt și români,
de-ai noștri,
„care și-au luat lumea
în cap și au plecat”.
Dar că lumea asta,
toată și lată,
„trebuie să aibă și ea un Dumnezău,
că nu poți să stai
ca boul la masă,
până nu te închini
și tu, și nu spui acolo o rugăciune”.
Didina aude, vede, compară,
critică, ia atitudine civică,
e o mamă cu grijă de toată lumea,
e o femeie care inspiră.
Și, în ciuda faptului
că e o ficțiune literară,
pe care nimeni n-o bagă în seamă
la modul serios,
Didina stă la straja vremurilor.
Când va fi nevoie de o povață,
de un verdict, de o intoxicare media,
ea va lua atitudine în mod univoc.
Va spune adevărul pentru toți.
Le va da peste nas tuturor
cu realitatea imediată.
Căci e nevoie de renașterea literaturii
scrisă cu conștiință,
cu conștiința că
omul e cel din fața noastră
și că de el trebuie să avem grijă.

Rămâne să ne vedem. Poemul 66

Când pleci la piață
trebuie să ai gust proaspăt.
Pentru că trebuie să simți
ce îți trebuie și cât îți trebuie,
în eventualitatea în care
nu vrei să cumperi piața cu totul.
Pe stânga: must la litru,
după care fructe de tot felul,
cele exotice stând îmbrățișate
cu cele naționale. Iar,
pe dreapta, brânză din mai multe
regiuni ale țării, cașcaval și cârnați.
Eu intru mai adânc în
discuția comercială,
până când carnea cu și fără osânză
e dată prin mașina electrică de tocat.
Acu’, că în loc de 4, fuseră 5 kg,
e doar o potrivire plăcută a cărnii.
Important e că e bună,
are gust
și nu miroase.
Lângă ea:
și un șorici bine rulat,
prins în țiplă,
mirosind a pârlit natural.
Carnea de oaie
stă sub semnul semilunii.
Luni și marți, de dimineață, se taie…
și nu e amestecată cu nimic.
Și e pe mirosit și pe cumpărat.
Plus discuții prietenești
între înainte și după cântar.
Pentru că sarea mai multă
a devenit neprietena inimii mele
am preferat caș de vacă.
Dar măslinele trebuie
să stea la desărat ca să te apropii de ele.
Sarea naturală am cumpărat-o
din singurul lor existent:
3 kg = 4, 5 lei pachetul.
Dar a mers și cu 5,
ca să nu mai îmi dea rest.
Însă, pentru că am uitat
să revăd nucul din vie,
kilogramul de nuci
mi-a sărit cu 8 lei în față.
Femeia vânduse aproape un sac,
pentru că era la fundul sacului.
Și mi-a dat de 12 lei,
că așa a dat la cântar.
Le-am cărat cu pace acasă,
le-am tranșat,
le-am pus pe fiecare la locul lor.
Scriu poemul la o cafea,
soarele e pe geam bine-mersi,
iar ziua mea de muncă abia începe.
Pentru că cine trăiește teologic
n-are timp să-l piardă.

Rămâne să ne vedem. Poemul 65

Predica e cât cei din fața ta:
nici mai înaltă, nici mai joasă.
Dacă vrei să tragi de timp
în folosul credincioșilor,
dacă vrei să îi pui în prim-plan,
dacă vrei să le alini sufletul,
nea Ilie (nume ales la întâmplare)
se ridică și pleacă pentru că trebuie să
mănânce, să vadă un fotbal, să
piardă timpul.
După el se va ridica și nea Costel
(nume ales aleatoriu)
sau nea Dumitraș (tot la întâmplare),
căci nici ei n-au nimic de făcut.
Dar se ridică,
se grăbesc să plece,
îți arată că nu te plac,
pentru ca nu cumva
să le spui lucruri
care să-i scoată din
buna lor părere
despre ei
înșiși.
Biserica e bună,
dacă stai de vorbă.
Slujba e bună,
dacă nu ești atent la ea.
Dacă am bifat și azi
venirea la Biserică înseamnă
că suntem oameni credincioși.
Vom veni și altădată la Biserică
pentru ca să stăm pe scaun
și să mai vorbim despre politică,
despre ce mai era în târg,
să facem glume,
să mai ne închinăm și noi,
să ne mai treacă timpul.
Pentru că oricât aș dori
să fiu eu însumi atunci când predic,
reușesc să fiu întotdeauna
ca cei din fața mea.
Ca oamenii care nu pierd niciodată
timpul cu lucruri folositoare.