Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Fragmente manuscriptice 2 (Page 1 of 58)

Eminescu: între modernitate și tradiție [123]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În această lume, omul este, în concepția celor vechi, recapitularea creației și regele lumii. Dumnezeu „au fapt ceriul, pământul și omul./ Ceriul ceriurilor pentru Domnul,/ Pământul l-au datu-l a tot omul” (Ps. 113, 61-64). În psalmul 8, omul este „puțân nu de-atocma cu îngeri în slavă,/ I-a-ntrece cu cinstea fără de zăbavă./ Mare cuviință i-ai dat și cunună /…/ L-ai pusu-l mai mare, toate să-l asculte,/ Câte sunt pre lume cuvânt să nu-i mute./ Și i-ai supus toate supt a lui picioare”. Aceasta este condiția eternă a omului.

Dar tot în prima poezie românească, în Psaltirea în versuri, descoperim și ilustrarea frecventă și felurită a existenței sale efemere pe acest pământ, cele mai cunoscute și mai utilizate imagini ale vanității umane, recurente în toată literatura română veche:

Dară eu ce sunt, Dumnezău svinte?
Că om nu sunt, să mă iei aminte,
Că-s un vierme și fără de treabă,
Ca omida ceea ce-i mai slabă.

(Ps. 21, 19-22)

*

Zâlele cu număr mi-s la Tine-n palmă,
Nainte-Ț[i] mi-i statul nice de o samă.
Omul, cât de-a hirea, este o nemică.

De vreme ce trece ca o umbră rară,
Zădar să trudește de zî pănă-n sară,
De ș-agonisește s-aibă și pre mâine;
Strânsura ce strânge nu ști cui rămâne. /…/

Prin ce-Ț[i] greși omul, l-ai dat în mustrare,
N-ai lăsat să-l treacă fără de certare.
I-ai stând bietul suflet de de-abia să-ngână,
Cât nu-i mai de-a hirea de o painjină.

Așa-i deșert omul ca o haină slabă,
Stricată de molii și fără de treabă. /…/
Ca și toți părinții mei am fost nemernic [străin]
Într-această lume, toată viața jelnic.

(Ps. 38, 15-22, 35-40, 45-46)

*

Ce sufletul nostru în prav să zgârcește,
Și vintrele nostru-n pământ să lipește.

(Ps. 43, 67-68)

*

Nu-ntoarce, Doamne, pre omul
Să-l cuprinză-n jele somnul,
C-ai zâs să să-ntoarcă-n tină
Tot omul de supt lumină.

De i-ar fi viața de lungă
’Ntr-o mie de a[n]i s-agiungă,
Naintea ta este scurtă
Ca cea zî de ieri trecută.

Și ca strajea cea de noapte
Îi sunt zâlele lui toate.
Ca nește șegi, fără treabă,
I să trec aii cu greabă,

Ca otava ce să trece
De soare și de vânt rece,
De demineață-i cu floare,
Sara-i veștedă de soare,

A doua zî să usucă,
Ca-n cuptori când o aruncă. /…/
Și de svânta Ta lumină
Veacul nostru ne-nstrăină.

Zâlele noastre le neacă
Urgia Ta și le sacă.
Aii ni să trec cu grabă,
Ca o painjină slabă. /…/

Această lume deșartă
Ne-mblânzește și ne ceartă
Cu primejde și cu boale,
Pre toț oamenii potoale.

Nime n-a scăpa să iasă
Din urgia ei cea deasă…

(Ps. 89, 9-46)

*

Că-m trec zâlele ca fumul,
Oasele mi-s săci ca scrumul.
Ca nește iarbă tăiată
Mi-este inema săcată,

Că stă uitată de mine,
Ce-am gătat să mănânc pâine.
De suspinuri și de jele
Mi-am lipitu-mi os de piele.

De-atocma cu pelecanul,
Prin pustii petrec tot anul,
Și ca corbul cel de noapte
Îm petrec zâlele toate,

Ca o vrabie rămasă
În supt streșină de casă.

(Ps. 101, 13-26)

*

Așe nu să-ndură [nu se-mpietrește] Domnul,
Ce i-i milă de tot omul.
Că Sângur ne ști de faptă,
Din ce ni-i hirea lucrată,

Ne ști că suntem din tină
Făcuț, de svânta Sa mână.
De ne-ar hi zâlele multe
Ca iarba, tot ar hi scurte,

Și ca floarea ce să trece
De soare și de vânt rece,
De să destramă cu totul
Și nu-ș mai cunoaște locul.

(Ps. 102, 49-60)

*

Că omul, cât de de-a hirea-n țară,
Zâlele-i trec ca o umbră rară.

(Ps. 143, 15-16)

*

Că măiestrul încă moare,
Ca tot omul de supt soare.
Și nebunul cu buiacul
Vor peri de pre tot veacul.

Ș-averea de dânș rămâne
De o iau rude străine.
Cât să vor scoate din casă,
Numele li s-a uita-să,

Li s-a uita și mormântul,
Cât i-a-mpresura pământul,
Ceia ce nu-ș fac pre lume
De bunătăț [virtuți] s-aibă nume.

(Ps. 48, 27-38)

Recapitulând, omul e: vierme/ omidă (la Eminescu: „muști de-o zi” (Scrisoarea I)), umbră, păianjen/ pânză de păianjen, străin pe lume, praf și tină/ pământ, iarbă/ otavă (Eminescu: „viața mea-i ca lanul de otavă” (În căutarea Șeherezadei)) sau floare care se usucă repede (Eminescu: „Vezi icoana unui secol lângă chipul unei flori” (Memento mori)), fum și cenușă (Eminescu: „Tu ești cenușa iară viața-i fumul” (În căutarea Șeherezadei)), pasăre de noapte/ veghetoare.

Eminescu: între modernitate și tradiție [122]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Pentru Antim Ivireanul:

„Lumea aceasta iaste ca o mare ce să turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte. Corăbiile între valuri sunt împărăţiile, crăiile, domniile şi oraşele, mulţimea norodului, politiile, supuşii, bogaţii şi săracii, cei mari şi cei mici, sunt cei ce călătoresc şi să află în nevoe.

Vânturile cele mari ce umflă marea sunt nevoile cele ce ne supără totdeauna. Valurile ce luptă corabiia sunt nenorocirile carele se întâmplă în toate zilele. Norii ce negresc văzduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetile ce înfricoşază toată inima vitează sunt întâmplările cele de multe feliuri, neaşteptatele pagube, înfricoşările vrăjmaşilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei dinn afară, jafurile, robiile, dările cele grele şi nesuferite, carele le lasă Dumnezeu şi ne încungiură, pentru ca să cunoască credinţa noastră şi să ne vază răbdarea. […]

Că precum iaste mai norocit corăbiiariul acela, pre carele vântul cel tare îl aduce cu grabă la linişte, decât acela ce cu mare linişte, făr’ de vânt, călătoreşte, aşa mai fericit iaste şi cela ce fără vreme, de moarte grabnică să mută la liniştea dumnezeeştii fericiri”[1].

Motivul călătoriei pe marea vieții și al așteptării unui țărm/ liman al odihnei și liniștirii nu îi este străin lui Eminescu: „Aşa marinarii, pe mare îmblând,/ Izbiţi de talazuri, furtune,/ Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,/ Speranţa îi face de uită de vânt,/ Şi speră la timpuri mai bune.// Aşa virtuoşii murind nu disper,/ Speranţa-a lor frunte-nsenină,/ Speranţa cea dulce de plată în cer,/ Şi face de uită de-a morţii dureri,/ Pleoapele-n pace le-nchină” (Speranţa), iar „marea-n mii de valuri /…/ porneşte să-şi unească/ Eterna-i neodihnă cu liniştea cerească” (Sarmis).

Divanul lui Cantemir ne înfăţişează, în mai multe ocazii, aceeaşi imagine ca şi Varlaam, a lumii ca o mare pe care omul călătoreşte şi se află permanent în primejdie:

„Şi ca cum cu vasul pre mare, aşé în primejdie cu sufletul în trup eşti, că dzice Eclisiiasticul: «Carii vâslesc pre mare povestesc primejdiile ei» (gl. 43, sh. 28). Şi Apostolul dzice: «Cu cât mai mult suntem în trup, ne înstreinăm de la Domnul» (Corinth, Cartea 2 glav. 5, sh. 6)”[2].

Tot ca un ecou al lecturii paginilor vechi –  dezvăluindu-i, de fapt, originile în imagistica de tip religios – apar marea și valul într-o rugăciune: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie /…/ O, maică prea curată,/ Şi pururea fecioară,/ Marie! /…/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri”… (Rugăciune).

Paul Cornea remarca prezenţa acestui motiv la o serie de poeţi prepașoptiști, precum: Ienăchiţă Văcărescu, Costache Conachi, Nicolae Dimachi, Iancu Vă-cărescu, Gheorghe Asachi, Zilot Românul[3]. Şi tot el observa că semnificaţiile toposului acvatic din literatura română corespund paradigmei medievale și nu celei romantic-apuseane (cu excepția lui Alexandrescu, crede autorul, dar nu ne convinge): „E necesar să facem precizarea că motivul bărcii (corabiei) în furtună diferă esențial de motivul promenadei în barcă, îndrăgit de preromantici și romantici”[4], între care îi amintește pe Rousseau, Goethe, M-me de Staël etc.

Toposul mării furtunoase, cred eu – și am exemplificat în teza mea de doctorat – apare în accepțiunea sa tradițional-medievală la Cârlova, Asachi, Alexandrescu, Heliade, Alecsandri.

Dar acest topos marin (ca ilustrare a intempestivității vieții și a vanității ei) se dezvăluie cu predilecţie și la Eminescu (coexistând cu cel romantic al promenadei în barcă, deși nici această plimbare nu e străină de intenția evaziunii cu sens transcendent, a pierderii din lumea aceasta și a transgresării dincolo, ca în poezia Lacul: „Să sărim în luntrea mică,/ Îngânați de glas de ape,/ Și să scap din mână cârma/ Și lopețile să-mi scape;// Să plutim cuprinși de farmec/ Sub lumina blândei lune/ Vântu-n trestii lin foșnească,/ Unduioasa apă sune!”.

Pierderea lopeților indică lipsa de țintă sau de sens mundan, o plutire pe valurile farmecului și ale muzicii de ape către o altă sferă existențială), unde marea are, de multe ori, acelaşi sens alegoric de lume a deşertăciunilor, care îneacă toate idealurile sub valurile ipocriziei şi ale indolenţei.

E de ajuns să ne reamintim fie şi numai poezia Dintre sute de catarge…, dar o imagine identică întâlnim şi în alte poeme, precum Glossă (Ce e val, ca valul trece”) sau Scrisoarea I (oamenii cu inima smerită” sunt ca spuma nezărită”, iar „soarta oarbă /…/ ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc”).

Exemplele pot fi extinse mult mai mult, dezvăluind, în multe contexte, „marea-amară” (Coborârea apelor) a lumii acesteia, „marea de amar” (Memento mori), „valul mărei-amar” (În vremi de mult trecute), „sânu-i de-amar” al „mărei turbate” (Când marea…), „marea de suferinţi” (Gelozie), „ale vieţii valuri” (Melancolie, Dacă iubeşti fără să speri).

Priveliștea lumii palpită în aceleași ritmuri nebune ca marea: „Pe maluri zdrumicate /…/ Cezaru-ncă veghează” și contemplă „o lume de amar” (Împărat şi proletar). Chiar și când pare liniștită, „marea doarme-n spasme” (În căutarea Șeherezadei).

În cronograful numit de obicei Rostovski (aparținând Sfântului Dimitrie al Rostovului), Eminescu sublinia următoarele rânduri, în care viața este asemănată „cu picătura de apă a mării care iaste amară, pre care a o bea nu iaste cu putință, întru care au închipuit [Iisus] Sirah viiața omenească, ceia ce nu numai scurtă iaste, ci și de amărăciunea necazurilor plină”[5].


[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 158, 191.

[2] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 78.

[3] A se vedea pe larg discuția despre prezența în lirica prepașoptistă (mai ales) și pașoptistă a motivului medieval al mării în furtună, asociat cu vanitas vanitatum și fortuna labilis, în: Paul Cornea, Originile romantismului românesc, op. cit., p. 125-133.

[4] Idem, p. 126.

A se vedea și metafore ale navigării, la Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, op. cit., p. 153-156. El vorbește însă despre un alt motiv: compararea elaborării unei opere cu o călătorie pe mare. Apare și la noi acest motiv: în Cazania lui Varlaam, în Biblia de la București etc.

[5] Ms. rom. B. A. R. 2769, f. 33r.

Eminescu: între modernitate și tradiție [121]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Tema lumii ca teatru și relația viziunii poetice eminesciene – și în special a Glossei – cu Oxenstierna, Baltazar Gracián și Shakespeare au fost semnalate mai înainte[1]. N-ar trebui însă uitat nici Cantemir, care nu doar apostrofează lumea ca fiind comedie stricătoare sufletului, dar în Istoria ieroglifică utilizează de mai multe ori neologismul theatru ori sintagma theatrul lumii[2] în locul încetățenitului termen priveliște și al expresiei tradiționale priveliștea lumii.

Caracterul efemer al universului mundan, ecou al biblicului praf și cenușă, este expus de Eminescu în Scrisoarea I, în care descompune până la particule derizorii substanța ei: „lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată”, este „precum pulberea /…/ în imperiul unei raze”, un joc de „mii de fire viorie” de praf „ce cu raza încetează”.

Ne oprim, pentru că spațiul nu ne permite, la ilustrarea detaliată numai a unuia din toate aceste motive. Toposul mării este de largă circulație în literatura medievală românească, fiind legat de perspectiva asupra existenței pământești ca o călătorie primejdioasă și ca un pasaj spre cele eterne. Lumea ca mare zbuciumată și ca noapte întunecată (fără lună și stele) reprezintă cele două tipare imagologice aplicate alegoric, de literatura română veche, mundanității. Același traseu vizionar, în esență, va fi urmărit și de Eminescu[3].

Între autorii noștri vechi, deveniți clasici, descoperim performanțe expresive în procesul de ilustrare a acestei comparații dintre lume/ viață și marea tulburată mai întâi la Varlaam:

„marea iaste această lume cu valuri multe. Că această lume cu adevărat să închipuiaşte mărei, că marea pururea iaste cu frică şi cu trudă, fărâ pace şi fără credinţă: unde-i moarte, acolo arată viiaţă; când dă dulceaţă, atunci amăréşte. Pururea iaste pre dânsa schimbare şi furtuni de scrâbe şi valuri de lăcomii şi necurăţii. […]

Călătoriia noastră în ceastă lume iaste […] ca corabiia pre mare ce o bate vântul spre margine […]. Că-lătorești în ceastă lume cum ai înota pre o mare cu valuri și cu vânturi rréle, unde sămt în toate dzile furtuni de scârbe. De o parte bat valurile boalelor și a neputințelor, de altă parte valurile năpăștilor și a sărăciilor, de altă parte valurile nevoilor ș-a greutăților celor mai mari.

Că[ci] cumu-i în mare, de înghit peștii cei mari pre cei mici, așea și într-această lume cei putérnici pre cei neputérnici. De toate părțile ești în frică și în groază, cât nu știi pănă a doa dzi: hi-veri viu? Pentru-aceea te rog să cunoști călătoriia ta, unde te duci…”[4].

Eminescu reformulează: „De gânduri negre-i grea antica-mi navă (În căutarea Șeherezadei), Corabia vie-ții-mi, grea de gânduri,/ De stânca morții risipită-n scânduri,/ A vremei valuri o lovesc și-o sfarmă/ Și se izbesc într-însa rânduri-rânduri” (Rime alegorice). Într-o imagine poetică simetrică, „Edgar trecea cu gândul prin veacuri ca-ntr-o barcă” (Ca o făclie).

În poemul Viiaţa lumii al lui Miron Costin, așa cum spuneam și altădată, de patru ori apare identitatea între deşertăciunea lumii acesteia şi spuma mării:

„Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriŭ/ Ce e în lume să nu aibă nume muritoriŭ? /…/ Nu-i nimic să stea în veci, toate trece lumea,/ Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume. /…/ Pre toţi [împăraţii] i-au stinsu cu vreme, ca pre nişte spume. /…/ Ia aminte, dară, o, oame, cine eşti pe lume/ Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume”[5].

Iar în predoslovia la Letopiseţul Ţărei Moldovei, acelaşi autor pretindea că „la acestu fel de scrisoare gându slobod şi fără valuri trebueşte”[6], notaţie în care este evidentă sinonimia metaforică dintre „valuri” şi „cumplite aceste vremi”[7] (la Eminescu: „valul ce ne bântuie”, în poemul Rugăciune). Şi iarăşi, în aceeaşi carte, se adresează cititorului cu aceste cuvinte: „Crede neputinţii omeneşti, crede valurilor şi cumplitelor vremi…”[8].

Simptomele acestea, ale instabilității și neodihnei, se repercutează în versurile lui Eminescu: „lumea e locaşul pătimirei:/ Un chin e valu-i, iară gândul spuma” (Pe gânduri ziua); „Deşartă-mi viaţa semăna cu spuma” (Uşoare sunt vieţile multora…); „Şi sufletu-ne-n tremur ca marea se aşterne,/ Tăiat fiind de nava durerilor eter-ne;/ Ca unde trecătoare a mării cei albastre,/ Dorinţa noastră, spuma nimicniciei noastre” (Preot şi filosof); „Când marea îşi răstoarnă sufletul ei rebel/ Şi printre stânci de piatră se scutură de spume/ Se mişcă-nfuriată a valurilor lume”… (Mureşanu).


[1] A se vedea și Tudor Vianu, Istoria unei teme poetice: „Lumea ca teatru”, în Studii de literatură universală și comparată, op. cit., p. 123-136. Aici afirmă că „Oxenstiern dezvolta, așadar, motivul tradițional […] într-un fel pentru care nu găsim analogii în trecut. […] Oxenstiern nu adoptă punctul de vedere al actorului, ci al spectatorului care petrece pe seama agitației de pe scenă. Aceasta va fi și atitudinea lui Eminescu în Glossă inspirată fără îndoială din alegoria lui Oxenstiern”, cf. Idem, p. 135.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 36, 83, 163.

[3] Semnalăm aici existența unui studiu al lui Ion Dumitrescu, Metafora mării în poezia lui Eminescu, Ed. Minerva, București, 1972, dar care nu are niciodată în atenție receptarea, de către Eminescu, a metaforelor marine și a semnificațiile lor din literatura română veche.

[4] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 132, 282-283.

[5] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 320-321, 323.

[6] Idem, p. 42. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 165.

Eminescu: între modernitate și tradiție [120]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Lumea

Dacă, pentru Antim Ivireanul, oamenii sunt siliți să călătorească pe marea tulbure a vieții și să trăiască în „luciul lumii aceștiia”[1], la Eminescu: „Lumea-ntinde lucii mreje /…/ Te momește în vârteje” (Glossă). Este lumea mrejelor ucigătoare, a curselor, și lumea valurilor care scufundă virtuțile și viața. De altfel, verva lui Eminescu la adresa vanității umane și a moravurilor sociale se înscrie pe linia diatribelor lui Antim[2].

O sinteză a majorității motivelor medievale care însoțesc alegoric conceptul de lume putem descoperi în Divanul cantemiresc.

Lumea este „plăzmuirea vécinicului Împărat”, în mod paradisiac, ca o „grădină plină de pomi”[3], „înfrâmsețată în toate podoabele” și macrocosmos, „tipos a lumii mici, adecă a omului”[4].

Cu toate acestea, ea a devenit, după căderea oamenilor, un loc al tentațiilor, o cursă în calea desăvârșirii spirituale și a fericirii lor temporare și eterne: „curund veștedzitoare”, „nestătătoare”, „curond trecătoare”[5], „pulbere”[6] („desfătările tale: pulbere și fum”[7], „tu ești deșertarea deșertărilor și toate îți sunt déșerte [Ecl. 1, 1]”[8]), „temniță”[9] („lumea dară temniță iaste omului, așé [și] trupul temniță iaste sufletului”[10]), mare care „sufletul îneci”[11] („cum cu vasul pre mare, așé în primejdie cu sufletul în trup ești”[12]) și sirenă („poftele lumești, ca sirenele pre om adormind, îl îniacă”[13] – ne amintim de Glossă: „Ca un cântec de Sirenă/ Glasul celor trecătoare”[14]), comedie („lucrurile tale comedii sunt și așé tu mai vârtos ești comedie stricătoare sufletului”[15] – la Eminescu: „Atunci lumea-n căpățână se-nvârtea ca o morișcă/ De simțeam, ca Galilei, că comèdia se mișcă” (Scrisoarea II); „N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți /…/ Măști cu toate de renume din comedia minciunii?” (Scrisoarea III) etc.), „părere deșartă și vis de nălucire”[16], vestibul al morții[17], „gazda tălharilor”[18], „lumea a-ceasta [muncă și iad] și pediapsă îi iaste”[19], undiță/ mreajă/ cursă („lațurile lumii”[20]), și altele.


[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 118.

[2] Semnalăm analiza sagace pe care ne-o oferă Monica Spiridon asupra retoricii folosite de Eminescu în publicistică: Eminescu. O anatomie a elocvenței, Ed. Minerva, București, 1994. Autoarea vorbește despre „teatrul publicistic al lui Eminescu, regizorul moralist” și despre faptul că „înscenările poetului își află analogia în moralitățile medievale” (p. 38).

În opinia sa, „Semne ale elocinței de amvon există de timpuriu în publicistica lui Eminescu, putând fi depistate, ca de obicei în structuri compozite, coabitând cu semnalmentele profanului. Se află în rândul primelor mulajul sintactic după Scripturi; elementele ritmice și cadența de litanie; prelucrări iconografice și simbolice, în acord cu canoanele legendei și hagiografiei creștine; hieratismul anumitor postùri; fastul liturgic al atmosferei; perspectiva eshatologică ș. a. m. d. […].

Se poate spune că în retorica românească, privită în perspectivă istorică, modelul predicării a cristalizat deplin odată cu Antim Ivireanul. Mitropolitul-orator știa, de altfel, ce efecte se pot scoate din confederația formală sacru/ profan exploatată în mod curent de Eminescu.

Amvonul vlădicăi s-a preschimbat adeseori în tribună. Genul prin excelență jurnalistic din veacul al XVII-lea și începutul celui următor, ar fi predica, în versiunea brevetată de Antim, susține un expert în materie (Dan Horia Mazilu). Eugen Negrici atrăgea atenția asupra versatilității lui Antim, la toate nivelele, fie că este vorba de politonalitate, de heteroglosie sau de structura pendulară a modelului sintactic. […]

Pe trunchiul omiliei tradiționale, Antim grefează altoiul mustind de sevele profanului umil… […] La fel ca în retorica lui Eminescu, logica impurității se bizuie pe contraforții comparației de tipul „Precum…tot așa”. […]

Frapează în Didahii baza empirică, priza solidă la experiență. Din sistemul de referință al gazetarului Antim nu lipsesc cabala politică sau intriga măruntă, cutumele și atitudinile vremii, ceremoniile mondene, știrea la zi, etc.

La fel ca Eminescu, mitropolitul are în dotarea tehnică un pupitru de dispecer, de unde comută cu profesionalism lungimile de undă retorică. De altfel, cei doi retori au în comun o întreagă serie de atribute – convergente – ținând deopotrivă de logos și personalitate [E. Negrici]… Și unul, și altul cuvântează într-o calitate oficială […]

Amândoi au tendința netă – facilitată și de serializarea foiletonistă a discursurilor – să-și dăscălească publicul. De aici și dialogismul virtual, mocnind în fiecare dintre excursurile lor. […]

Elocvența lui Antim mizează pe paideia și are, ca și aceea eminesciană, finalitate pragmatică… […] Dincolo de deschiderea enciclopedică a elocinței lui Eminescu și Antim, în spatele dezinvolturii lor calculate există totdeauna reglaje tehnice de mare precizie, camuflate mai ales de patosul oracular” etc. (p. 112-116).

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 19.

[4] Idem, p. 50. [5] Idem, p. 19, 59. [6] Idem, p. 35. [7] Idem, p. 20. [8] Idem, p. 22. [9] Idem, p. 32. [10] Idem, p. 81. [11] Idem, p. 37. [12] Idem, p. 78. [13] Idem, p. 90.

[14] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 91.

[15] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 42.

[16] Idem, p. 44. [17] Cf. Idem, p. 56. [18] Idem, p. 78. [19] Idem, p. 101. [20] Idem, p. 112.

Eminescu: între modernitate și tradiție [119]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Felul în care măsoară Eminescu distanțele istorice este de asemenea relevant: „Vechimea lucrurilor nu consistă în depărtarea timporală a nașterei sau ezistenței lor, ci în diferența dintre ele și cele prezente”[1].

Perspectiva istorică și filosofică a epocii de aur medievale (veacuri paradisiace, cel puțin până la o anumită dată, după cum le-au descris îndeosebi Miron Costin[2] și Dimitrie Cantemir[3]) l-au impregnat pe Eminescu, „om al timpului modern” (T. Maiorescu), posesor însă al unei nostalgii creatoare, cunoscător în adâncime și iubitor al Evului Mediu, în cel mai înalt grad, între poeții și scriitorii de limbă română[4].

Într-un fragment preliminar, în proiectul unei drame, Ștefan cel Tânăr, sfetnicul Arbore, bătrân (care cunoscuse epoca lui Ștefan cel Mare), își expune astfel viziunea (în care se află rezumat începutul poemului Memento mori):

„Nu cer de la Dumnezeu decât ca să pot, c-un farmec adânc și neștiut, să-ți arăt toată vecinicia sufletului meu (s. n.). Adeseori m-adâncesc în noaptea acestui suflet bătrân și rece, în marea lui cea adâncă și întinsă. …căci alta-i lumea ce-o vezi [cu] ochii – și-aceea tristă, și alta-i lumea ce-o vezi în oglinda speranței și în visul ce frumos al trecutului – și aceea-i frumoasă…alta-i fundul cel amar al mărei, alta-i fața apei cea lucie. Adeseori iau de la basmu, de la păzitorul cel posomorât al trecutului, cheile lui de aur și deschid porțile inimei mele. Adeseori, în sufletul meu, întorc înapoi roata cea uriașă a timpului cu codrii săi de secoli, cu popoarăle sale…cu Creștinătatea și Păgânătatea sa…într-un loc îmi place să opresc roata…să privesc cu tot estasul lumea ce se-ntinde naintea ochilor!”[5].

Hatmanul Arbore, în care recunoaștem alt avatar al poetului, poate să declame următoarele – și cuvintele sale exprimă într-adevăr poziția romantică a lui Eminescu în raport cu ruina trecutului:

N-ați înțeles? Mai bine. De-aș scrie arăbește [egiptenește/ în hieroglife]
Pe-o carte veche și-apoi v-aș porunci: „Citește!”
Voi m-ați privi pe mine cu îndoială-n față.
Dar puneți pe-nțeleptul ce-un veac de om învață
Și ați vedea cum ochiu-i cu foc pe șire-aleargă
Precum aleargă-un vultur peste-o pustie largă

Și[-n] cartea ce se pare pustiu și nerozie
Gura lui înțeleaptă v-ar spune-atunci ce scrie,
Din semne moarte scoate-ar măreață-nțelepciune
Și din o carte roasă ieșire-ar o minune.

Astfel eu stau în lume…ca litera cea moartă[6],
Ca o ruină tristă, fapt împietrit de soartă,
Dar voi nu înțelegeți coprinsul meu adânc…[7].

Poetul este ieroglifa unui trecut ilizibil pentru contemporani, pentru lumea modernă. Eminescu ar fi putut spune, precum același Arbore[8]: „Eu nu-s din lumea voastră, eu nu-s din timpul vost /…/ Trecutul e în mine și eu sunt în trecut/ Precum trăiește cerul în marea ce-l respiră”[9], deși, paradoxal, era profund implicat în realitatea contemporană – ceea ce a determinat apropierea lui de poeții englezi[10]. Sau poate tocmai acest lucru îl făcea să fie atât de implicat, dar într-un mod combativ, refractar, pamfletar, inadaptat.


[1] M. Eminescu, Opere, IX, Istorice, ed. Minerva, 2000, op. cit., p. 435.

[2] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 230-231 (Poema polonă): „Ochiul cuprinde luncile Prutului, în care se oglindesc câmpiile curate ce se întind până la Nistru, câmpii întinse, care se arată ca o întindere fumurie sau ca mărime asemenea oceanului. Nistrul cel măreț își are izvoarele în țările coroanei polone, și chiar acolo unde desparte în două Podolia, curge printre stânci sculptate natural, ca și cum ar fi lucrate de mână de om. […] Mai departe ei [Dragoș și vânătorii] văd și păduri și pe unde curg râurile, șesuri întinse, și, când aplecară ochii, văzură o țară, cum ar fi o grădină înflorită cultivată între gardurile ei cu patru laturi. Privind spre răsărit, se minunară de așa țară cu câmpii pline de flori, asemenea raiului. Acum nădejdea în prinderea pradei bogate se schimbă, altă dorință le umple sufletul. Privesc locurile și apoi pornesc mai departe de-a lungul râului și acum, ieșind din ceața munților, dau de câmpii curate”.

Tot Miron Costin vorbește despre decăderea Moldovei după epoca lui Vasile Lupu (în mod corespunzător, după cea a lui Matei Basarab în Țara Românească): „Fericită domniia lui Vasilie vodă, în care, de au fost cândva această țară în tot binele și bivșug și plină de avuțiie, cu mare fericiie și trăgănată pănă la 19 ani, în dzilele aceștii domnii au fost. […] Iară di pe acele vremi să cunoaște păharul lui Dumnedzău aproape de schimbare și curundu spre alte mai cumplite vremi” (Idem, p. 108, 120, în Letopisețul Țării Moldovei).

[3] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Academiei RSR, București, 1973, p. 109: „Câmpiile Moldovei, des pomenite pentru rodnicia lor în operele scriitorilor vechi și mai noi, întrec cu mult bogățiile pe care le aduc munții […], încât în anii buni grâul dă plugarului de douăzeci și patru de ori mai multă sămânță semănată, alacul de treizeci de ori, orzul de șaizeci, meiul, ceea ce cu greu ar crede cineva care n-a văzut, de trei sute de ori. […]

În Moldova de jos meiul crește cum nu se poate mai frumos, din care pricină la ai noștri s-a născut proverbul că meiul în Moldova de jos și mărul în partea de sus a Moldovei nu au coajă. După ce-l zdrobesc, îl pisează și-l coc ca pe o pâine și mulți îl mănâncă cu unt, cât timp este cald încă. Vei găsi nu livezi, ci păduri de pomi fructiferi. La munte fructele cresc de la sine, la șes însă trebuie să fie cultivate prin grija omului, dar tocmai de aceea sunt și mai gustoase. […]

Dar pe toate celelalte daruri ale pământului le întrec cu mult viile minunate care se întind pe o mare lungime între Cotnar și Dunăre, atât de roditoare încât un singur pogon […] dă cele mai deseori 400 până la 500 măsuri de 40 de livre de vin. Cel mai nobil vin se face la Cotnari […], dar eu aș îndrăzni să afirm că este mai de soi și mai nobil decât toate vinurile din Europa…”.

[4] Nostalgia lui pentru lumea dispărută din vremea Mușatinilor se poate distinge și în rândurile scrise ale cronicii pentru drama Despot-Vodă a lui Vasile Alecsandri:

„Varga magică a poetului [a se remarca recurența ipostazei magului, asociere prin care îi conferă un statut înalt lui Alecsandri, pe care, la final, îl va numi «săhastrul de la Mircești»] ne face să ne trezim în adâncul vremilor trecute […]. Deodată cu stingerea dinastiei moldovenești [a Mușatinilor] […] s-a stins și puterea vestitului regat al Moldovei. […] În acei timpi deci, în care după căderea dinastiei legitime, începuse o adâncă discompunere socială, ne duce muza lui Alecsandri, care-și alege drept obiect pe cel mai romantic tip de vânător de coroană […]. Drama lui Alecsandri […] ne pune pe pământul sfânt al străvechei Suceve. Suceava! E drept că același râu al Sucevei curge la aceeași poală de deal și astăzi, dar castelul vechilor Domni e o ruină, biserica Mirăuților chiar și strămoșii generației actuale o știau tot o ruină, ca o moaște de piatră (s. n.) din vremea lui Alexandru cel Bun, iar pe ulițele acelui oraș mare odată, mic astăzi, te împiedici numai de câte-o piatră de mormânt, care servește drept pavaj. […] Sucevenii înșiși aleg astăzi în parlamentul din Viena – cu voturi cumpărate pe bani, pe…Offenheim, atât de cunoscut prin onestitatea manipulațiunilor sale financiare. O tempora, o mores! Poemul dramatic al lui Alecsandri face să răsară înaintea ochilor sufletului nostru o epocă de decadență deja, dar în care se iveau încă, ca niște copaci străvechi, acele frumoase și nobile nume cu-a căror încetare românii au încetat de a mai fi mari”, cf. Mihai Eminescu, Scrieri de critică teatrală, op. cit., p. 133-134.

[5] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 159.

[6] „Litera cea moartă” înseamnă alfabetul necunoscut contemporanilor. Puțin mai sus vorbea despre a scrie „arăbește”. Însă prin „arăbește” Eminescu nu înțelegea alfabetul arab propriu-zis. Să ne amintim de „semnul arab” din Sărmanul Dionis, care e semnul lui Dumnezeu, cât și de „semnul [citit] întors” de magul din Egiptul antic.

Este de semnalat faptul că Eminescu traduce în caietele sale Manualul de limbă paleoslavă (Vechea slavă bisericească) al lui August Leskien, făcând observația că alfabetul glagolitic seamănă cu runele și că, anume, inventatorii săi ar fi întrebuințat, după unele păreri, alfabete foarte vechi pentru conceperea lui, cf. G. Mihăilă, Cultură și literatură română veche în context european. Studii și texte, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979, p. 80 (esențial este cap. O dimensiune puțin cunoscută a culturii lui M. Eminescu: limba paleoslavă: p. 62-216).

Echivalența aceasta neașteptată între vechea scriere slavă și rune ne poate, de asemenea, explica suplimentar interesul poetului pentru rune – devenite o metaforă pentru scriere încriptată, ermetică, ilizibilă neinițiaților – a căror obsesie, după care am mai precizat, o preia Blaga în poezia modernă.

Reținem din studiul introductiv al lui G. Mihăilă că această traducere a Gramaticii paleoslave Eminescu o făcea cu un deceniu înainte de cea a Gramaticii sanscrite a lui Bopp, dar și că „Eminescu a tradus cea mai mare parte din această carte fundamentală pentru studiul limbii slave vechi: aproape 3/4 din Gramatică și aproape 2/3 din Glosar” (Idem, p. 70), în timp ce din manualul de sanscrită va efectua traducerea „a primei jumătăți” din Gramatică și „a unei zecimi din Glossarium…” (Idem, p. 78). Motivul instruirii sale în domeniul paleoslavei era acela, menționat și de Călinescu, al cercetării documentelor istorice medievale.

„Orientarea lui era cu atât mai prețioasă și mai fertilă, cu cât în epoca respectivă nimeni în România – în afară de Hașdeu, care-și făcuse studiile în Polonia și în Rusia – nu studiase această limbă în mod științific” (Idem, p. 73). Iar Eminescu ajunge să îl corecteze pe Hașdeu (cf. Ibidem). „Traducând cu deosebită acuratețe Manualul lui Leskien, Eminescu a adăugat pe alocuri unele explicații, deosebit de interesante pentru conturarea preocupărilor sale lingvistice” (Idem, p. 76), într-o vreme când nu existau dicționare slavo-române.

„Așadar, în această lumină trebuie apreciate eforturile poetului de a stabili etimologia unui mare număr de cuvinte românești de origine slavă. Cunoașterea acestora, printr-un studiu aprofundat și prin citirea și transcrierea atâtor manuscrise ce cuprindeau limba veche și-nțeleaptă, îl îndreptățea să scrie astfel într-o perioadă când în unele cercuri dominau încă tendințe puriste: «Celor cari vor o purificare absolută a limbei li vom răspunde că acele vorbe pe cari vor ei să le alunge sunt așa de concrete, așa încrescute în țesătura limbei române, încât trebuie să rupi țesătura toată ca să le scoți»” (Idem, p. 77).

A se vedea și: M. Eminescu, Opere, VII, Traduceri, transcrieri, excerpte, ediție critică, note și variante de Aurelia Rusu, cu text stabilit și note de Gh. Mihăilă pentru Gramatica paleoslavă, studiu introductiv de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ed. Minerva, București, 1984.

[7] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 161.

[8] Arbore „este întruchiparea medievală a moralistului nonconformist”, cf. Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu și Eminescu, op. cit., p. 220.

[9] Idem, p. 174-175.

[10] „Beyond any differences between authors like Words-worth and Coleridge on one hand and Shelley and Keats on the other, or even Byron, the greater poets of the Romantic school in Britain held in common the conviction that all politics should be regulated by a deeper expediency of humanness and justice. […]

Eminescu thus illustrates one of the atypical traits of the east-central European cultural area, which Nemoianu, following in the steps of Andrew Janos, signals in his analysis of Romantic poetry: the perfect compatibility between nostalgic conservatism and the revolutionary radicalism of didactic and moral extraction.

As Nemoianu puts it, in the area of east-central Europe the conservative-nostalgic and the radical-didactic impulses are not incompatible, and, in this respect, Eastern Europe was more similar to England than to France and Germany. […]

With Eminescu in particular, but by no means exceptionally, the essential hypotheses about the mission of poetry are clearly deductible from a great teleological Romantic narrative: that of the divine telos embodied in historical contingency”, cf. Monica Spiridon, cap. Romanian Poetry and the Great Romantic Narrative about the Mission of the Poet, în Romantic Poetry, vol 7, edited by Angela Esterhammer, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam/Philadelphia, 2002, p. 265-266.

Eminescu: între modernitate și tradiție [118]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Analizând sentimentul naturii în poemele O, rămâi, Povestea codrului și Peste vârfuri, Blaga observă că

„imaginea Voevodului îl obsedează; ea e definitivă, ea devine metaforă, debordând de semnificații. Iată, de pildă, Codrul i se pare un asemenea Voevod. […]

E aici o viziune voevodal-sacrală despre natură. Natura păstrează astfel la Eminescu ceva din aerul voevodal-sacral și atunci când Voevodul nu mai apare, ca termen explicit, în evocările sau în descripțiile sale. […]

Oare acea melancolie specific eminesciană nu derivă între altele și din dezacordul între realitatea conștiinței și viziunea sa despre natură, izvorâtă dintr-un dor subconștient, elevată prin secreta prezență voevodală? […]

Proiectați peste figura lui Eminescu aura voevodală și veți înțelege liniștea sacrală a acestei melancolii. În multe din poeziile lui Eminescu, și poate că în cele mai caracteristice, transfigurarea lirică se datorește unei tainice contopiri cu un vis voevodal”[1].

Prezența miresmelor năucitoare este, de asemenea, în bună măsură, legată de o cultură bizantină, care a prezervat vechea tradiție cultică ebraică, în care un rol important îl aveau aromatele, smirna, tămâia și aloia. Negoițescu a sesizat acest lucru, afirmând că miresmele se revarsă cu mare risipă în poezia eminesciană, că natura e prodigioasă de miresme ca o biserică[2].

Deși la Eminescu este vorba mai adesea de miresme naturale, de flori de tei, liliac, salcâm, nuferi sau trandafiri, totuși, observația sa susține ceea ce am constatat anterior, că natura și cosmosul întreg reprezintă un templu imens („Cu-ncetu-nserează și stele izvorăsc/ Pe-a cerului arcuri mărețe” (Ecò)). Aromele sunt o cădelnițare naturală, a plantelor și florilor, care fac ca aerul să fie: „văzduhul tămâiet” (Călin (file din poveste))tot Negoițescu afirma că natura stă la Eminescu sub pecetea sacrului.

În „grădina cea din codri vechi” a lui Miradoniz și în Memento mori, există, în mijlocul unui râu, „insule sfinte [care]/ Se-nalță-n el ca scorburi de tămâie /…/ cu stânce de smirnă risipită și sfărâmată/ În bulgări mari” (Miradoniz), ori un fluviu care poartă insule „cu scorburi de tămâie și cu prund de ambră de-aur” (Memento mori).

Culorile predominante, aurul, argintul și arama („codrii de aramă” și „pădurea de argint” din Călin reprezintă imagini totalizatoare), albastrul cerului senin și verdele întunecos al dumbrăvilor, ca și lumina de lună și de stele care inundă lumea ca o ninsoare ori cea a soarelui din adevărate viziuni ale imperiilor de aur și lumină din Memento mori și Geniu pustiu (al treilea vis paradisiac), aparțin, de asemenea, spațiului eclesial de tip bizantin. Lumina din fundal și culorile amintite sunt preferatele iconografiei vechi și ale picturilor murale medievale (și ne gândim, în primul rând, la cele exterioare din nordul Moldovei, dar nu în mod exclusiv).

Comparând catedralele gotice cu cele bizantine, Blaga aprecia că

„emanațiile de lumină potențată, culese ca într-un vas, de o biserică bizantină, duc gândul la lumina originară făcută de Dumnezeu cu întâiul său cuvânt. […] Misticismul oriental e un misticism al luminii. Misterul suprem al cosmosului e cel al luminii.

Misticismul apusean e un misticism al întunecosului, misterul e aci întotdeauna un mister al obscurității. Omul gotic, spiritualizându-se de jos în sus, are în catedralele sale sentimentul pierderii în obscuritatea transcendentă; omul bizantin, așteptând în bisericile sale revelația de sus în jos, se pierde în viziunea unei lumini întețite”[3].

Relația dintre primordialitate/ arheu și Veacul de mijloc este aceea că arheii lui Eminescu sunt medievali, viziunile poetice eminesciene, care poartă amprenta ingenuității și a purității, a armoniei și frumuseții originare, sunt promovate de spiritualitatea și filosofia acestui ev, în afara cărora ele nu se explică satisfăcător, nici prin filosofia antică (oricât am face apel la idealismul platonician), nici prin cea modernă.

În „Evul Miez” – cum îl numește poetul –,

„în suta a XV[-a] avanscena teatrului universului este ocupată de români. Românii sunt poporul cel mai însemnat al Europei. Ioan și Matei Corvin în Ardeal, Banat și Ungaria, Mircea și Vlad Dracul în Țara Românească, Alexandrul cel Bun și Ștefan cel Mare în Moldova! […]

Precum în suta a șaptesprezecea sub Matei Basarab românii erau relativ unul din popoarele cele mai culte din Europa, incomparabil mai cult decât germanii sau ungurii, tot astfel în suta a XV românii au fost unul din cele întăi popoare militare și războinice din Europa. Două state puteau să-i întreacă: Spania și Turcia”[4].

Și în ceea ce privește limba română, „nu admitem în dezvoltarea noastră intelectuală epitropia unei limbi străine – fie chiar sora franceză, necum nemțeasca, slavoneasca sau ungureasca – având noi epitropi naturali limba latină și fiica ei, limba românească din suta a șaptesprezecea[5].

Dan Simonescu semnala, de asemenea, observația dintr-un articol al lui Eminescu (Pomăritul, considerat de el „cel mai important articol scris de Eminescu în legătură cu limba veche românească. […] În el găsim rare calități de lingvist și un adânc spirit de observație”), „anume că limba română nu e o limbă nouă «ci din contră, veche și staționară»”[6].


[1] Lucian Blaga, Spațiul mioritic, op. cit., p. 208-210.

[2] A se vedea nota 187 din cartea de față.

[3] Lucian Blaga, Spațiul mioritic, op. cit., p. 71.

[4] Cf. M. Eminescu, Opere, IX, Istorice, ed. Minerva, 2000, op. cit., p. 632, 641-642.

[5] Idem, p. 608.

[6] Dan Simonescu, Din nou despre Eminescu și limba noastră veche, în Caietele Mihai Eminescu, I, 1972, p. 110.

Eminescu: între modernitate și tradiție [117]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Am enunțat mai devreme opinia (și nu îmi aparține în exclusivitate) că Evul Mediu joacă rolul de arheu sau arhetip în concepția lui Eminescu – „cel ce conferă regalitate tuturor arhetipurilor literare românești”[1].

Arheitatea nu este imponderabilă temporal și ancestralitatea nu se identifică la el cu primitivitatea istorică. Avatarii își oglindesc ființa într-un timp istoric fundamental, care este oglindit în cugetarea Veacului de Mijloc. Se observă acest lucru urmărind proiecțiile medievale în opera sa.

În Scrisoarea III, în interiorul unui discurs polemic, Eminescu elogiază veacul de aur medieval (numit astfel de romantici, în contradicție cu sintagma lui Petrarca, ev întunecat, dar care este mult mai cunoscută), veac de poezie în comparație cu secolul prozei contemporan:

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbacii și irozii…
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut; /…/

O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți,
Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți,
Și cu voi drapându-și nula, vă citează toți nerozii,
Mestecând [amestecând] veacul de aur în noroiul greu al prozii.

Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini,
Descălecători de țară, dătători de legi și datini,
Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră
De la munte pân’ la mare și la Dunărea albastră.

Episodul bătăliei lui Mircea cel Bătrân, descris în acest poem, este, de altfel, inspirat din cronograful lui Mihail Moxa, unele detalii fiind preluate însă și din alte situații descrise de cronicar[2]:

„După acéea se rădică un boiarin, anume Foca Lev […]. Deci adună oști mari de pretutindenea […], de era mulți, câtă frunză și iarbă”; „De-acii se rădică Baiazit cu turcii spre rumâni, deci se loviră cu Mircea voevod. Și fu războiu mare, câtu se întuneca de nu se vedea văzduhul de mulțimea săgételor, și mai pierdu Baiazit oastea lui cu totul […] Deci mergea craiu pre uscat în jos, pre Dunăre, cu hvală [fală] mare și cu oști tocmite, împlătoșați, poleiți, și scripiia, de-ț[i] părea că răsare soarele. […] Și se apropiară turcii de zidul cetăției, deci atâta de lăsa săgéte pretutindenea în cetate, cât nu se vedea soarele de grosimea lor”[3].

Visul sultanului, din același poem, reproduce visul lui Osman din istoria lui Hammer[4]. Este însă posibil să nu fie unica sursă, între izvoare putându-se număra și un desen din Sistema religiei mahomedane a lui Cantemir, care ilustrează relatarea istorică[5].

Ștefan cel Mare, ca figură emblematică a istoriei românești, este evocat în poemele Doină, Povestea, Mușatin și codrul, Mușat și ursitoarele, în drama neterminată Ștefan cel Tânăr. Într-o schiță de imn, intitulată Ștefan cel Mare, impresionează aceste versuri: „Și lipsiți suntem de focul și de razele ideii/ Azi coboară în mormântu-i Domnul nostru: Umbra Dei”[6].

Castelul medieval – eventual și cavalerul (terme-nul vechi era vitez, de unde: „Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji” (Scrisoarea III)) – sunt apariții recurente în opera eminesciană: în Călin (file din poveste) (luna răsare „Rumenind străvechii codri și castelul singuratic/ Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetățuie,/ Acățat de pietre sure un voinic cu greu le suie”), Scrisoarea IV („Stă castelul singuratic oglindindu-se în lacuri,/ Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri”), Luceafărul („Și cât de viu s-aprinde el/ În orișicare sară,/ Spre umbra negrului castel/ Când ea o să-i apară”), Făt-Frumos din tei („La castel în poartă calul/ Stă a doua zi în spume”…), Ecò („Pe umeri de munte, din stânci de bazalt/ Castelul se nalță, se-ncruntă,/ Și-a murilor muche și creștetu-i nalt/ De nouri și ani se-ncăruntă”), Diamantul Nordului („În lac se oglindă castelul. /…/ Uimit cavalerul cu pasuri pripite,/ Îmbla prin umbroase cărări nisipite;/ Dumbrava șoptește, izvoarele sună,/ Așteaptă-n amestec vibrare de strună”) etc.

Scrisoarea IV închipuie chiar o idilă medievală, în epoca lui Alexandru cel Bun. Palatul sau castelul pot apărea și ca proiecție terestră a cetății eterne, ca dor și nostalgie după veșnicie, ca în Miradoniz:

Miradoniz avea palat de stânci.
Drept streșină era un codru vechi
Și colonadele erau de munți în șir,
Ce negri de bazalt se înșirau,
Pe când deasupra, streșina antică,
Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt.

O vale-adâncă ce-ngropa în codri,
Vechi ca pământul, jumetà din munte,
Mâncând cu trunchii rupți scările negre
De stânci, care duceau sus în palat –
O vale-adâncă și întinsă, lungă,
Tăiată de un fluviu adânc, bătrân,
Ce pe-a lui spate văluroase pare
A duce insulele ce le are-n el –
O vale cât o țară e grădina
Castelului Miradoniz.

Iar în castel de treci prin colonade
Dai de înalte hale cu plafondul
Lor negru strălucit și cu păduri
De flori. Păduri cărora florile
Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii… [etc].

Instrumentele care revarsă sunete melancolice, precum cornul, buciumul[7], clopotul aparțin și ele Evului Mediu: „De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot” (Călin (file din poveste)); „Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Dintr-o rariște de fag” (Lasă-ți lumea ta uitată); „Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea peste noi,/ Iar prin somn auzi-vom bucium/ De la stânele de oi” (Povestea codrului); „Vede-un tânăr /…/ Flori de tei în păru-i negru/ Și la șold un corn de-argint” (Făt-Frumos din tei); „Iară cornul plin de jale/ Sună dulce, sună greu” (Povestea teiului); „Ștefane, Măria Ta, /…/ Tu te-nalță din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Și Moldova adunând” (Doină); „Sara pe deal buciumul sună cu jale /…/ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara” (Sara pe deal).


[1] Elena Tacciu, Romantismul românesc. Un studiu al arhetipurilor, vol. III, Ed. Minerva, București, 1987, p. 168.

[2] Cf. Mihail Moxa, Cronica universală, op. cit., p. 188 și 211-213.

„Cum foarte bine a arătat profesorul Emil Turdeanu, încă acum patru decenii, marele nostru poet M. Eminescu – ce achiziționase în 1874 pentru Biblioteca Centrală Universitară din Iași unul din manuscrisele Cronicii lui Moxa (ce e drept, incomplet) și avea în colecția proprie diverse cronografe, pe care le citea cu interes, recenzând îndată după apariție tomul I al Cuventelor den bătrâni – a extras din această descriere la grande inspiration qui enrichit la littérature roumaine de son plus beau poème héroïque, „Scrisoarea III” [Emil Turdeanu, La littérature bulgare du XIV siècle et sa diffusion dans le Pays Roumains, Paris, 1947, p. 163]”, cf. Idem, p. 50.

[3] Idem, p. 211-212.

[4] Cf. M. Eminescu, Opere, vol. II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 289-291.

[5] A se vedea M. Eminescu, Poezii. III, ed. D. Murărașu, op. cit., p. 246: „D. Caracostea, în Simbolurile lui Eminescu, p. 7, arată că această legendă a avut o largă circulație și că se află, între altele, și-n Histoire de la Turquie a lui Lamartine. Legenda se poate urmări și în legătură cu regele Ciros și cu Astiage, regele mezilor, se poate urmări și în legendele biblice ori în iconografia creștină.

În Sistema religiei mahomedane de D. Cantemir se află și o imagine care arată visul sultanului. Din pieptul lui se înalță un arbore care cuprinde sub umbră Asia, Africa și Europa” etc.

[6] M. Eminescu, Opere, V, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Ed. Academiei RSR, București, 1958, p. 629.

[7] S-a observat „apetența comună [a lui Dosoftei și Eminescu] pentru arhaicul bucium” – care la Dosoftei este „bucin, din latinescul buccinus”, cf. Constantin Ciopraga, Poezia lui Eminescu, op. cit., p. 236.

Page 1 of 58

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén