Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

evden eve nakliyat istanbul şehirlerarası nakliyat eşya depolama

Categorie: Fragmente manuscriptice 2 Page 1 of 63

Scrioaștea. Monografia unei iubiri [3]

Prima și a doua parte din carte.

*

Pe 26 august 2016 mi-a scris pe TPA Alexandru Georgescu, nepotul Prof. Petre Georgescu. Care își amintește date de la bunicul său. Și anume că Anghel Manolache a fost văr primar cu Petre Georgescu și se trăgea din neamul lui Lupu, care stă vizavi de Biserică. Iar Anghel Manolache s-a „ridicat pe propria [sa] muncă și inteligență, ajungând din timp unul din[tre] cei care au susținut și au ridicat [și alți] copii ai satului”. Iar Inginerul Rusu, cel care a ajutat Biserica, a fost ginerele său.

Constantin Manu a fost fiul lui Gheorghe Manu, iar fiul lui Constantin Manu a fost George Manu. Și George Manu a fost un „savant, [un] om de o calitate excepționa[l]ă, cu un destin tragic, omorât în temnițele comuniste datorită modului [său] total vertical și naționalist, sub care și-a păstrat valorile sub care a fost crescut”.

Strănepotul boierului Gheorghe Manu a fost Inginerul Șerban Manu, care a fost „o personalitate necunoscută, ascunsă în negura vremurilor”. Și m-a trimis, pentru a cunoaște mai multe despre el, la linkul de aici[1]. Articolul spre care am fost trimis este postfața unei cărți, semnată de Șerban Manu la București, în 10 decembrie 2002. Postfața la cartea tatălui său: Testis Dacicus [George Manu], În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupație rusească,  Editura Mica Valahie, București, 2011, 455 p. Iar Șerban Manu și-a dedicat postfața nepoților săi: Sorin-Mihai, Mircea-Alexandru și Maria-Elena Teodorescu-Manu[2].

Cartea a fost scrisă de George Manu înainte de anul 1948, anul în care el a fost arestat, și manuscrisul ei a fost trimis în Marea Britanie[3]. Iar Șerban Manu spune despre tatăl său, despre George Manu, că era „de o cultură enciclopedică și de o mare inteligență [și]…a reușit să-mi deschidă mintea spre cultură în sensul universal al cuvântului”[4].

George Manu a fost închis la Aiud. Nu a acceptat să colaboreze cu Securitatea[5]. Și „avea să moară în 1961 la Penitenciarul Aiud, pentru că nu i s-a asigurat un minimum de asistență medicală”[6].

Șerban Manu ne spune că „generalul George Manu [a fost] comandant al artileriei frontului de la Plevna în Războiul de Neatârnare din 1877, Prim-ministru și de mai multe ori ministru al Regelui Carol I, primar al Bucureștilor și senator de Teleorman. Membru al Partidului Conservator, colaborator al lui Lascăr Catargiu, prieten cu P. P. Carp și N. Filipescu, generalul George Manu era un mare boier de concepții tradiționaliste și de o rectitudine morală vecină cu rigiditatea.

Fiu al marelui vornic și caimacam al Țării Românești Ion Manu, el era un om de convingeri, cu picioarele adânc înfipte în glia strămoșească. Concepția despre democrație a generalului se oprea la o viziune elitistă a acesteia, în care nu puteai pune la egalitate votul unui analfabet sau al unui „venetic” cu cel al unui cărturar, al unui ofițer sau al unui burghez neaoș. Acesta a fost mediul, de extremă rigoare morală, în care a deschis ochii la viață tatăl meu”[7], adică George Manu.

Despre tatăl său, George Manu, Șerban Manu mărturisește: „Doctor în științe fizice la Sorbona, coleg de studii și prieten intim cu frații Țițeica și cu neuitatul profesor de chimie Costin D. Nenițescu, tatăl meu a avut drept profesori majoritatea somităților fizicii atomice interbelice. Marie Curie, Jean Perrin, de Broglie și alții. Irene Curie și soţul ei Frédéric Joliot nu erau la acea vreme decât asistenți. Este de remarcat că toată această pleiadă de mari oameni de știință avea o sensibilitate – dacă nu un angajament – de stânga. Joliot a fost chiar membru al Partidului Comunist Francez. La terminarea studiilor sale de doctorat, George Manu asistă la catastrofa economică a guvernului de stânga – de Front Popular – al lui Leon Blum în Franța, catastrofă economică ce a determinat catastrofa militară din 1940. Structura științifică a inteligenței sale îl împinge spre constatarea că „democrațiile moi” sunt regimuri politice inadaptate situațiilor de cri- ză”[8].

Întors din Franța, George Manu aderă la Garda de Fier a lui Corneliu Codreanu[9]. „La asasinarea Primului ministru Armand Călinescu, el protestează și cere lui Horia Sima să oprească asasinatul politic ca metodă de cucerire a puterii. La asasinarea profesorului Iorga, se îndepărtează provizoriu de Mișcarea Legionară și se retrage un timp din politică, dedicându-se învățământului universitar (este asistent și apoi conferențiar la Universitatea din București). Ambele informații mi-au fost date de mama mea. Nu participă politic la Statul Național Legionar și nici la rebeliunea legionară din ianuarie 1941”[10].

George Manu a trăit între 1903-1961[11].

Aceasta este placa comemorativă de pe casa lui Gheorghe Manu din București, de unde aflăm că a trăit între 1833-1911[12].

 *

Dan Sabo mi-a scris pe 29 octombrie 2017 pe TPA și mi-a spus că este nepotul Col. Ioan R. Stoian din Scrioaștea și că acum locuiește în California.

*

Alexandru Georgescu a revenit cu un alt comentariu, pe 31 decembrie 2017, și mi-a spus că doamna Prof. Gălețeanu a lucrat la o monografie a satului Scrioaștea. Dar și că „Emanoil Gheorghescu a fost ag[h]iotantul generalului Manu și a participat la Războiul de Independență ruso-turc. Anghel Georgescu a luptat în Primul Război Mondial, a fost primar și a ridicat sediul actual al primăriei din Scrioaștea, pe când Prof. Petre Georgescu a luptat în Al Doilea Război Mondial”. Alexandru Georgescu l-a auzit vorbind pe bunicul său, Petre Georgescu, despre Colonelul Stoian. Vorbea despre el cu amicul său Pandele Neacșu.

*

Stanciu Gheorghe, pe 21 septembrie 2016, mi-a scris pe TPA și mi-a spus că „în anul universitar 1966 -1967, profesorul Anghel Manolache preda cursul de Pedagogie Generală la Facultatea de Istorie – Geografie a Institutului Pedagogic de 3 ani din București (din Șoseaua Panduri, nr. 90-92). Era, tot atunci, rectorul Institutului Pedagogic, și cred că mai ținea cursuri de pedagogie și la alte facultăți din cele vreo șapte, câte avea Institutul Pedagogic. Pedagogia generală se preda în anul I, din cei trei ani cât durau cursurile facultății”.

Pe 8 octombrie 2016, același domn Stanciu Gheorghe mi-a scris un al doilea comentariu pe TPA și mi-a mărturisit: „În anul 2019 se împlinesc 50 de ani de la absolvirea Facultății de Istorie-Geografie din cadrul Institutului Pedagogic de 3 ani din București.

Dacă o vrea Dumnezeu, și dacă vom mai trăi până atunci, avem de gând să tipărim o broșură (cum am făcut în acest an, la aniversarea celor 50 de ani de la absolvirea Liceului Aurel Vlaicu din Breaza-Prahova, când am tipărit în numai 50 de exemplare o broșură, care a fost distribuită foștilor absolvenți și celor patru profesori care mai erau în viață).

Am realizat deja partea cu foștii profesori de la facultate, cu această ocazie am readus în memorie și personalitatea profesorului Anghel Manolache din Scrioaștea. Față de ce v-am comunicat pe 21 septembrie [2016], mai adaug următoarele:  Scrie- rea principală a prof. Anghel Manolache este cea intitulată Disciplină, libertate și autoritate în educație (1947). A mai publicat: Școala democrației. Autoconducerea elevilor. Consiliile de clasă și de școală (1945), Pedagogia pentru Institutele pedagogice de învățători (1960), în colaborare cu pedagogii A. Dancsuly, A. Chircev ș. a. Gândirea pedagogică a generației de la 1848 (în 1964, în colaborare cu Gh. T. Dumitrescu și Gh. Pârnuță), Învățământul de cultură generală în România (1965), Pedagogia socială – știința educației permanente a maselor de adulți (1972, în colaborare cu Gh. T. Dumitrescu și M. Roșianu) și Contribuții la istoria culturii și școlii teleormănene (în 1973, în colaborare cu Gh. Pârnuță). A fost secretar general la Ministerul Învățământului Public (numit la 11 septembrie 1947) și rector al Institutului Pedagogic din București (1963 – 1967 ?). După anul 1973, nu mai dețin informații despre activitatea profesorului A. Manolache”.

*

În seara zilei de 5 februarie 2019, Dr. Gheorghiță Ciocioi[13] mi-a trimis un dosar care nu fusese consultat niciodată, găsit de dumnealui la Arhivele Naționale, și pe care mi l-a trimis în 8 fotografii. E vorba despre un text bătut la mașină, intitulat Monografie. Cu privire la satul Scrioaștea și Școala din această comună, are 8 pagini și a fost scris de către Ion I. Bărzan, Învățător gradul II în comuna Scrioaștea, jud. Teleorman.

Doar aceste cuvinte finale sunt scrise cu stiloul. Un scris frumos, îngrijit.

Ce date cuprinde acest document? Prima parte e numită „istoric”. Pe atunci comuna Scrioaștea era formată din satul Scrioaștea și cătunul Cioc[14]. Iar numele de Scrioaștea l-a primit de la Mihai Viteazul, care, după lupta de la Călugăreni, s-a retras aici și și-a scris sau și-a numărat ostașii. Vatra satului sau Scrioaștea Bătrână a fost în moșia Măldăeni. Iar, la ora scrierii acestui text, în satul Scrioaștea erau 2.800 de oameni, satul fiind format din 700 de familii, având 650 de case și 150 de fântâni publice și particulare. Pentru că apa este la 6 metri adâncime[15].

Satul e la 2, 5 km de orașul Roșiori de Vede (scris Roșiori și nu Roșiorii), iar la început oamenii trăiau în bordeie. Primele case au fost din lemn de stejar și acoperite cu șiță.

La secțiunea „origine etnică”, autorul spune că toți locuitorii satului sunt români[16]. Iar „dintre fiii satului mulți au urmat la școli înalte și astăzi ocupă poziții sociale în învățământ, în cler, armată, profesiuni libere și comerț. Starea morală în general este bună, [iar] obiceiurile rele nu au putut prinde la astfel de oameni. Credința este ortodoxă, scrioștenii păstrând cu sfințenie obiceiurile strămoșești, dar cam ocolesc Biserica, fiind ocupați cu comercializarea laptelui și a derivatelor sale”[17].

Școala, spune autorul, s-a implicat în aducerea oamenilor la Biserică, fapt pentru care „se observă o ameliorare în frecventarea Bisericii”[18].

Însă, „după războiul cel mare, s-a ivit secta Tudorită, dar care nu a putut să facă mulți prozeliți”[19]. Din cele 7-8 familii tudorite de la început, la data scrierii mai erau doar 2-3 în sat[20].

La „starea economică”, scrioștenii cresc vite și comercializează laptele și derivatele sale. Pentru că satul, pe atunci, avea 830 de vaci și peste 3.500 de oi. Sătenii se ocupă cu plugăritul și creșterea vitelor și se îmbracă precum orășenii. Numai anumiți bătrâni se mai îmbracă[21] „în nădragi din dimie și chebe de lână cu găetane, [așa] cum era pe vremuri”[22]. Iar femeile „au lăsat portul maramei”[23], pe care îl purtau altădată.

În case se lucrau fire de lână și bumbac, pentru că nu existau mărfuri pe piața orașului[24]. Pentru că textul, după cum se pare, e scris într-o vreme de criză economică. Iar locuitorii satului vorbesc „o limbă curat românească și-n concordanță cu gramatica românească, ca pe toată câmpia Dunării”[25].

Nu există vestigii istorice, iar singurul monument e cel „din fața școalei [școlii], care este ridicat în cinstirea memoriei celor căzuți în războiul din 1916/1919”[26]. „Oamenii sunt pașnici[,] și ori de câte ori s-au petrecut anume evenimente, ei au așteptat liniștiți desfășurarea lor, așa cum s-a întâmplat în 1907 cu răscoalele țărănești. Pentru că ei au ascultat de sfaturile Învățătorului Alexandru Stănescu de pe atunci și ale Preotului Alexandru Popescu, așa că nu s-a petrecut nimic rău la curtea bo[i]erească și nici în sat”[27].

Vorbind despre Biserica satului, Ion Bărzan spune că ea este „așezată pe latura de răsărit a satului, în fața școalei [școlii], și e [a fost] construită de cărămidă în anul 1906, fiind o podoabă de artă în ceea ce privește pictura, cât și sculptura catapetesmei din lemn. Vechea Biserică a fost așezată spre apus de școală și fusese construită, după cât[e] povestește bătrânul Preot, în vârstă de peste 84 de ani, Alexandru Popescu, de către stolnicul C. Cantacuzino[28] pe la anul 1756.

Ruinele acestei Biserici s-au păstrat până la anul 1934, când a fost demontată. Căci amenința cu dărâmarea și materialul s-a vândut pentru împrejmuirea curții. Nu se știe dacă s-a făcut vreodată școală în tinda Bisericii. Ceea ce este sigur este că școala oficială a luat ființă în anul 1871, adică [cu] mult în urma clădirii locașului bisericesc”[29].

Autorul comută discuția pe tema moșierului satului: fostul moșier Gheorghe Manu, la ora respectivă decedat, „a fost în multe rânduri Ministru înainte de 1916”[30]. Iar noul moșier e fiul său, Ioan Gheorghe Manu, care „a fost consilier la Înalta Curte de Casație”[31].

La Războiul de Independență, satul Scrioaștea a avut un singur soldat mort pe front: pe Nicolae Dițoiu[32]. „În războiul [din] 1916-1918 au pierit pe front 70 de fii ai satului, al căror nume se găsește imortalizat pe două lespede de piatră de marmură, scrise cu aur, și așezate pe Crucea din fața școlii, ca simbol al creștinătății. În războiul [din] 1941-1945 au murit pe front: Stănescu Alexandru, Maior post mortem, Caporalii: Parpală Stan, Angheluș Marin, Glință Stan, Soldații: Ștefan Radu, Ciobanu Eugeniu, Anghel Marin, Lupu Anghel, Peleașă Radu, Nagea Constantin, Tănase Petre, Stan Anghel, Trașcă Marin, Ciucă Stancu, Dovleac Alexandru, Jilavu Tudor, Ivan Pavel, Pantea Alexandru, Constantin Păun, Peleașă Marin, Costea Florea, Ștefan Florea, Dumitru Constantin, Nicolescu Nicolae, Cepea Ion, Voicu Florea și Dorlea Vasile, iar acasă au mai murit, venind bolnavi de pe front, Manolache Tache și Pantea Alexandru”[33].

Pagina a 3-a a manuscrisului începe cu alți „dispăruți” în cel de Al Doilea Război Mondial, adică cu alți eroi ai războiului din satul Scrioaștea: „Sergenții Matei Lazăr, Neacșu Ion și Călin Anghel, Caporalii: Mușa Mihai, Ioniță Nicolae, Nicolescu Florea și Mircea Anghel, Soldații: Mircea Barbu, Ciucă Ilie, Pătrașcu Ilie, Bărzan Tudor, Păuna Tudor, Mircea Florea, Rusu Costache, Nagea Marin și Picioruș Gheorghe”[34].

Și aici se încheie discuția despre satul Scrioaștea și începe cea despre Școala din satul Scrioaștea.

Începutul oficial al Școlii din Scrioaștea a avut loc în anul școlar 1871-1872, când a funcționat numai clasa întâi, fiind înscriși 42 de băieți și 5 fete. Însă, în clasa a II-a, din cei 42, au promovat doar 13 băieți. Învățătorul lor a fost Ioan Nițulescu din comuna Măldăeni[35], „care avea terminată învățătura cursului primar și-o pregătire sumară[,] care se dădea învățătorilor într-o lună[,] pe timpul verii”[36].

Dar, „dintr-un tablou aflat la dosarul anului 1892/1893”, Școala din Scrioaștea e trecută ca fiind înființată în 1857[37]. Adică cu 14 ani înainte de înființarea oficială.

Inginerul hotarnic D. Ionescu, conform legii rurale din 14 august 1864, stabilește că în două pogoane de pământ se includ Casa comunală, Școala, pătulele, ogorul și Biserica din Scrioaștea. Însă astăzi acest teren e ocupat numai de către Școală. Iar prima Școală era din gard și pământ, cu o cameră destul de mică pentru 30-40 de copii[38].

Din mărturia bătrânilor satului, autorul a aflat că Școala a funcționat în casa aceasta de pământ la 2-3 ani după împroprietărirea țăranilor, când învățământul a devenit obligatoriu. Însă, până să apară Școala din sat, scrioștenii cu dare de mână își duceau copiii să învețe la Măldăeni sau la Roșiori de Vede.

Numărul de 42 de băieți și 5 fete, din primul an de școlarizare la Scrioaștea, se cunoaște dintr-o dare de seamă a Înv. Ioan Nițulescu din 11 iulie 1873. Însă, în iunie 1873, Nițulescu se plângea prefectului Plășii Târgului că Școala „este în perfectă ruină, că învelișul este stricat complect [complet] și[,] la cea mai mică bură de ploaie, pe urechile copiilor cură [curge] șiroaie de apă”[39]. Căci prima Școală de la Scrioaștea a fost într-un „local mic, neigienic, cu ferestre mici, [cu] sobă de paie, care se încălzea dintr-o săliță, [cu] mobilier incomplect [incomplet] și rudimentar, fără material didactic, [iar] pe jos, în loc de pardoseală, [era] lipit cu pământ, care se rupea tot [timpul], umblând copiii și măturându-se mereu, încât se făceau gropi și trebuia să mergi cu băgare de seamă ca să nu cazi”[40].

În acest local a funcționat Școala până în 1889, adică timp de 18 ani. An în care Generalul Gheorghe Manu a ajutat satul să ridice o clădire de 4 camere. Clădirea Școlii era de 7-8 metri, cu ferestre multe și mari, Primăria era în două camere mai mici și în a 4-a era Garda. Și în această clădire, la un loc cu Primăria și Garda, Școala din Scrioaștea a funcționat până în 1924, adică timp de 35 de ani.

Noua Școală era o clădire cu 4 săli de clasă. În 1910 se construiseră alte două săli: una pentru atelierul școlar și alta de spectacole, alături de o cancelarie[41]. Mai apoi s-au ridicat două clădiri pentru igiena copiilor.

Până în anul școlar 1897-1898, Școala a avut doar un singur angajat. Apoi va avea doi până în 1914-1915, când s-a înființat al 3-lea post de Învățător. În anul 1919-1920 a apărut și al 4-lea post de Învățător. După Al Doilea Război Mondial s-a făcut o Școală de fete în sat. Primul post de Învățător al Școlii de fete s-a înființat în 1925-1926, iar în 1926-1927 al doilea post. Iar la ora în care autorul scria, școala era mixtă, având 6 posturi de Învățători[42].

Învățătorul era plătit de Stat cu 30 de lei pe lună, fiind slab plătit. Între 1871-1946[43] la Scrioaștea au predat următorii Învățători: Ioan Nițulescu, Stancu Cristescu, Teodor Marinescu, Alexandru Popescu, Alexandru Stănescu, Maria Petrescu, Ilie R. Popescu, Nedelea Mihăilescu, Maria Vastea, Florica Puiu, Elena Datcu (căsătorită Velescu), Ioana Cruțescu, Gheorghe Bădăuță, Ilie M. Vocheci, Ion Mirea, Elena Duminică, Zoie Rădulescu, Gheorghe Marinescu, Roza Marinescu, Maria Ciupagea, Constantin Fusulan, Nicolae Mareș, Nicolae Puțureanu, Constantin Păsărică, Radu D. Dumitrescu, Ion Voiculescu[44], Teodora Udeanu, M. Bărbulescu, Alexandru Ionescu, Maria Puțureanu, M. D. Iliescu, Margareta Stoenescu, Ioan Dumitrescu, Ilie R. Popescu, Viorica Ionescu, Pavel Militaru, Iulian Stănescu, Ana P. Militaru, Gheorghe Stănescu, Florica Scrioșteanu, Jana Dumitrescu, Aspasia Hagi State, Gheorghe Ionescu, Maria Lucianschi, Constantin Eremia, Zoie Hristescu, Nicolae Iliescu, Radu Stoian, Anghel Manolache, Dumitru Moraru, Ion Bărzan (autorul textului, care a început să predea la Scrioaștea începând cu anul 1924), Ioan Socolescu, Maria Cristescu, Maria Gheorghiu, Hrisi Cernat, Otilia Gheorghiade, Hariclia Gheorghiu, Emilia Ștefănescu, Elena Avramescu, Viorica Panaitescu, Ioan C. Mihăilescu, Ilie Marinescu, Ștefania Firța, Ecaterina Niculescu, Nicolae Drăghici, Anton Predoi, Longin Popescu, Zoie Gheorghiu[45], Sultana Doncea, Voicu Manolache, Anghel Badea, Elisabeta Mirea, Ștefan Popescu, Ștefan Iliescu, Nauma Petrescu, Traian Cernat, Florea Bratu, Gheorghe Dumitrescu, Ioan Camburu, Alexandrina Drăgan Cernat, Georgeta Valcoreanu, Alexandru Vlădescu, Ion Burghilea, Ana Dumitrescu, Niculina Tufeanu, Virginia Stavarache, Ștefan Iliescu, Mircea Stănescu, Stelian Costea, Constanța Cernat, adică 90 de persoane[46].

În anul 1944-1945, ca învățători refugiați din Moldova, au funcționat Învățătorii Alexandrina Grăjdeanu, Virginia Silvestru, Gavril Horodniceanu și Eugen Lăscărescu. În același an școlar au predat și Învățătorii Ioan Bodiu, Maria Bodiu și Ion Stratulat[47].

Învățătorul Alexandru Stănescu (al 5-lea în lista Învățătorilor) a îndreptat moravurile sătenilor, a stăruit pentru construirea vechii Școli, a înființat Banca Populară din sat în anul 1902, a înființat Biblioteca Populară din sat, fiind învățător agricol ambulant și revizor școlar clasa a II-a. A urmat cursurile de sericicultură și s-a ocupat cu creșterea viermilor de mătase. Tot el a militat pentru zidirea actualei Biserici și i-a liniștit pe oameni în 1907[48].

Învățătorul Ilie R. Popescu (al 34-lea în listă), întors de pe front, a luptat pentru ridicarea învățământului în sat. El a condus lucrările de construire a localului celor 3 instituții. În 1919 a înființat asociația culturală Fulgerul pentru adulții satului, care a fost condusă de Ion Bărzan.

Mai târziu, această asociație a construit Căminul Cultural Spiru Haret din Scrioaștea, condus tot de Ion Bărzan. Pe lângă Cămin, Ion Bărzan a făcut o Bibliotecă Populară și a luat inițiativa ridicării unui monument al eroilor, formând un comitet pentru strângerea de fonduri și ridicarea lui. Și el a ridicat monumentul de piatră și marmură din sat[49].

Înv. Nicolae Drăghici s-a stabilit în sat prin căsătorie și a conlucrat la conducerea Școlii și a Căminului, fiind casier și îndrumător al secției sportive[50].

În pagina a 7-a autorul vorbește despre sine, spunând că el, Ion Bărzan, e fiu al satului și că a fost numit învățător suplinitor în 1924. A fost membru fondator al Căminului și cel dintâi președinte al lui, dar a fost și bibliotecarul Căminului. Începând cu anul 1942, Ion Bărzan a fost Directorul Școlii[51] și din această postură a scris textul de față.

Îi remarcă pe Iulian Stănescu și Anghel Manolache dintre fiii satului, care au ajuns Profesori de Liceu. În anul școlar 1872-1873, la Școala din Scrioaștea au fost 52 de băieți și 45 de fete. După 73 de ani de la înființarea ei, Școala a avut 7 clase în anul școlar 1945-1946. Clasa a V-a a apărut la Scrioaștea în anul școlar 1927-1928[52].

Cei care au absolvit 4 sau 5 clase au fost 284 băieți și 24 de fete. Cei care au absolvit 7 clase la Scrioaștea au fost 66 de băieți și 4 fete. După care autorul ne dă o listă a analfabeților pe vârste, concluzionând că erau la acea dată 513. Și a inclus aici și pe cei din cătunul Cioc[53].

Tot autorul a cumpărat două tejghele pentru tâmplărie, rindele și fierăstraie, în 1925, pentru atelierul tehnic. Până în 1916, Biblioteca Școlii a fost condusă de Înv. Alexandru Stănescu. Însă trupele germane au distrus Biblioteca Școlii. Ea a fost distrusă între 1916-1919. De aceea s-a înființat Biblioteca Căminului, care pe atunci avea peste 1.000 de volume, valoarea ei fiind de 500.000 de lei.

Pe atunci Școala avea și un muzeu[54]. De aceea mai existau, și în vremea mea, diverse obiecte arheologice părăsite prin clase.

Cooperativa școlară a fost înființată în 1939-1940 de către Înv. Ion Bărzan și Nicolae Drăghici. Farmacia școlară, în formare, era condusă de autor. Cantina școlară – care nu mai exista pe timpul comunismului, după cum nu mai exista nici muzeul și nici farmacia și nici cooperativa școlară – a luat ființă în 1938.

Primăria Scrioaștea a fost zidită în 1904-1905[55]. O parte din cărămida noii Școli a fost primită de la Ioan Gh. Manu, iar costurile pentru ridicarea ei au fost de 15 + 40 milioane de lei. Probabil 15 milioane a fost mâna de lucru, iar 40 construcția. Valoarea mobilierului: 65.000 de lei. Băncile în Școală erau 27 cu 3 locuri fiecare, 54 de bănci cu două locuri, 5 catedre, 5 scaune și 4 scaune în cancelarie. În grădina Școlii erau pomi și se punea zarzavat[56].

La „intelectuali de seamă” ai satului, autorul îi include pe Alexandru Stănescu, pe fiii acestuia: Ștefan și Stancu Stănescu, pe Prof. Iulian Stănescu, pe Maiorul Alexandru Stănescu, pe Maiorul Petre Stănescu, pe Preotul Alexandru Popescu, alături de fiii săi: Ilie și Anghel Popescu, ambii Ingineri, Preoții Iulian și Nicolae Popescu, Colonelul Ioan Stoian, Maiorul Radu Stoian, Farmacistul Gheorghe Sima, Profesorul Anghel Manolache, Înv. Ion Bărzan, Maiorul Florea Calotiță, Dr. chimist Ion Simionescu, Inginerul Longin Popescu, Iulian Popescu, Voicu Manolache[57].

Alexandru Popescu din Scrioaștea a ajuns instalator electrician la București, Gheorghe Popescu avea un magazin de piese electrice, Florea Bărzan a fost mecanic antreprenor la Ploiești, iar Ion Panaitescu a fost morar.

Școala din Scrioaștea a fost vizitată de Nasta Dumitru, director la cadastru, de Colonelul Condeescu, de Tudor Arghezi, de Gheorghe D. Mugur, de Prof. Prunăr, de Cârlova, de Ion Gh. Oprișan, de Alexandru Moldovanu, de Colonelul Gheorghe Bărbulescu și de Dimitrie Gusti[58].

Așa că numele care ies în prim-plan sunt Cârlova, Arghezi, Gusti. Numai că Vasile Cârlova a murit în 18 septembrie 1831[59], iar Școala veche s-a înființat în 1871. E vorba despre altcineva. Dimitrie Gusti a murit în 1955[60], Arghezi (scris cu doi de i de către autor) moare în 1967[61] și ei puteau să treacă prin Scrioaștea. Cu ce ocazie însă fiecare?

Ultima secțiune a manuscrisului se ocupă cu „societățile cooperative”. Banca Populară Generalul Gheorghe Manu a fost înființată în 1902, la îndemnul Înv. Alexandru Stănescu. Care mai apoi a fost condusă și de Înv. Ilie R. Popescu, când a ieșit la pensie.

Alături de ea era cooperativa agricolă Frăția, la care au lucrat și Înv. Ilie R. Popescu, Nicolae Drăghici și Ion Bărzan. Iar la ora scrierii, Frăția avea 219 membri și un capital de 2. 300.000 de lei[62]. Și pentru că Ion Bărzan avea încrederea că a făcut o muncă de cercetare demnă de a fi continuată, își încheie monografia cu fraza următoare: „Urmașii vor complecta [completa] cu celelalte date această monografie[,] spre a lăsa posterității urme de [ale] trecutului satului Scrioaștea”[63]. Numai că noi suntem abia la început cu această muncă de cercetare…Datele pe care el le-a adus sunt importante, dar ele nu vorbesc decât periferic despre anumite persoane din istoria recentă a satului. Pentru că o reală prezentare a unui sat trebuie să cuprindă poveștile de viață ale oamenilor săi.

*

Pe 17 ianuarie 2017, Dr. Gheorghiță Ciocioi mi-a trimis următoarea scrisoare despre etimologia numelui satului Scrioaștea:

„Părinte Dorin Picioruș,

Lucrând la un mic studiu comparativ (Teleormanul și Deliormanul sud-dunărean), am dat, întâmplător, pe net, de articolul Dvs. despre Scrioaștea, care mi s-a părut interesant.

Probabil că Ecaterina Țânțăreanu a avut în vedere termenul schei/ șchei, scheieni, șcheun, șcheostre atunci când s-a referit la sat. Istoriile scheienilor de la sud de Dunăre sunt unele interesante. Mie îmi sună, după numele auzit dintotdeauna în zonă (Scrioaște/ Scrioaștea), a loc ferit, loc mai ascuns (după cum și este așezat satul, după un deal, dincolo de Rușii de Vede), reproducând termenul medio-bulgar skrioște (mai ascuns/ mai ferit). Oște – mai, încă și mai; skrit – ferit, ascuns.

Etimologiile sunt însă incerte. Mi se pare însă mai aproape de adevăr, numele fiind folosit de cancelaria slavonă de la noi astfel (cu unele variațiuni ale termenului) – aceasta traducând  mai toate numele românești în medio-bulgară (Jiul de Jos – Dol-jii? Dolj, Jiul de Sus/ Gor-jii/ Gorj etc.

Cu prețuire, Gh. Ciocioi”.

Îi mulțumesc și de această dată pentru scrisoare Dr. Gheorghiță Ciocioi, cât și pentru manuscrisul anterior, al Înv. Ion Bărzan, pe care mi l-a trimis cu atâta amabilitate.


[1] A se vedea: http://www.marturisitorii.ro/2014/04/12/serban-manu-fiul-lui-george-manu-militia-mi-a-dat-patrimoniul-tatei-o-geanta-de-canepa-cu-3-4-lucruri-de-imbracaminte-si-o-lingura-din-alpaca/.

[2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Ibidem. [10] Ibidem.

[11] Cf. acestei fotografii: http://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2014/04/George-Manu-In-Memoriam-Testis-Dacicus.jpg. Pe care am preluat-o aici și o redau în pagina următoare.

[12] Imaginea cu placa comemorativă am preluat-o de aici: http://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2014/04/General-George-Gheorghe-Manu-Primar-al-Bucurestilor.jpeg.

[13] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghiță_Ciocioi.

[14] Înv. Ion I. Bărzan, Monografie. Cu privire la satul Scrioaștea și Școala din această comună, p. 1.

[15] Ibidem. [16] Ibidem. [17] Ibidem. [18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Ibidem. [21] Idem, p. 2. [22] Ibidem. [23] Ibidem. [24] Ibidem. [25] Ibidem. [26] Ibidem. [27] Ibidem.

[28] Însă stolnicul Constantin Cantacuzino a murit pe 7 iunie 1716, la vârsta de 77 de ani, cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Cantacuzino_(stolnic). Nu putea fi el cel care a ridicat Biserica.

[29] Înv. Ion I. Bărzan, Monografie. Cu privire la satul Scrioaștea și Școala din această comună, p. 2.

[30] Ibidem. [31] Ibidem. [32] Ibidem. [33] Ibidem. [34] Ibidem. [35] Idem, p. 3. [36] Ibidem. [37] Ibidem. [38] Ibidem. [39] Ibidem. [40] Ibidem. [41] Ibidem. [42] Idem, p. 4.

[43] Și, probabil, 1946 e anul în care s-a scris acest text.

[44] Înv. Ion I. Bărzan, Monografie. Cu privire la satul Scrioaștea și Școala din această comună, p. 4.

[45] Idem, p. 5. [46] Idem, p. 6. [47] Ibidem. [48] Ibidem. [49] Ibidem. [50] Ibidem. [51] Idem, p. 7. [52] Ibidem. [53] Ibidem. [54] Ibidem. [55] Ibidem. [56] Idem, p. 8. [57] Ibidem. [58] Ibidem.

[59] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Cârlova.

[60] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Gusti.

[61] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi.

[62] Înv. Ion I. Bărzan, Monografie. Cu privire la satul Scrioaștea și Școala din această comună, p. 8. [63] Ibidem.

Cântări închinate Sfântului Ioannis Damaschinos

(4 decembrie)[1]

Sfinte, Preacuvioase Părinte Ioannis Damaschinos [Ἰωάννης ὁ Δαμασκηνός][2], întru cuvioșie bine ți-ai trăit viața ta, nevoindu-te pentru dreapta credință și pătimind pentru ea, iar ca rod al ostenelilor tale celor iubitoare de Dumnezeu, de la tine am primit Expunerea exactă a credinței ortodoxe [Ἔκδοσις ἀκριβὴς τῆς ὀρθοδόξου πίστεως][3], Dogmatica ta, iubitorule de adevăr, pe care ne-ai lăsat-o nouă ca îndreptar al credinței și al vieții noastre bisericești. De aceea, ca Părintelui celui prealuminat al Bisericii ție ne rugăm și ca Teologului celui iubitor de mântuirea noastră, ca pururea să ne călăuzești pe noi în viața cu Dumnezeu, prin rugăciunile tale cele ca o bună mireasmă înaintea tronului Preasfintei Treimi, ca să ne mântuim și noi, păcătoșii[4]!

Pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei și Cel nevăzut S-a făcut văzut, tu, Sfinte Ioannis Damaschinos, Teologule cel preafrumos al Bisericii, ne-ai învățat să pictăm în icoană „asemănarea Celui Care S-a făcut văzut”[5], adică umanitatea Celui Preacurat. Ca prin ceea ce se vede, adică prin firea Lui pământească, să cinstim împreună cu ea și dumnezeirea Lui, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, pe Domnul și Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre.

În pace ai adormit, Sfinte Ioannis Damaschinos, în 4 decembrie 749[6], și ai fost îngropat în Mănăstirea Sfântului Savvas[7], dar ne-ai lăsat ca hrană pentru mântuirea noastră opera ta teologică. În care ne-ai învățat dogmele dreptei credințe, dar și evlavia față de Sfinții lui Dumnezeu, adică viața cea cuvioasă a ortodocșilor. De aceea, Sfinte Ioannis, Preacuvioase Părinte, nu ne uita pe noi în sfintele tale rugăciuni către Preamilostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de păcate sufletelor noastre!


[1] Am preluat Sfânta lui Icoană de aici: https://tomperna.files.wordpress.com/2013/12/st-john-of-damascus.jpg?w=446&h=598.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1351/sxsaintinfo.aspx.

[3] Editată în PG 94, col. 789-1228.

[4] Cântare terminată la 16. 35, pe 18 decembrie 2018, zi de marți.

[5] Citat din PG 94, col. 1240, cf. Pr. Dumitru Fecioru, Teologia Icoanelor la Sfântul Ioan Damaschin, în rev. Ortodoxia, seria a II-a, anul VIII, nr. II, aprilie-iunie, 2017, București, p. 42, n. 79.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/John_of_Damascus.

[7] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1351/sxsaintinfo.aspx.

Cântări duhovnicești la 11 noiembrie

Sfinte Mare Mucenice Minas [Μηνᾶς][1], lauda Egiptului celui ortodox, te-ai născut din părinți închinători la idoli, dar ai biruit în mod desăvârșit păgânătatea în ființa ta. Căci, adolescent fiind, ai devenit creștin [χριστιανός], și ca soldat roman ai fost detașat în Asia Mică, în secolul al 3-lea al Bisericii. Și când a început prigoana împotriva dreptei credințe, tu ai ales pustia, trăind în post, în priveghere și în rugăciune. Căci viața ascetică [ἀσκητικὴ ζωὴ] și isihia [ἡ ἡσυχία] te-au pregătit să mori pentru Domnul și să te aduci Lui jertfă fără de prihană. Așa învață-ne și pe noi, Sfinte Minas, Părintele nostru, să ne trăim viața până la sfârșit, ca să ne bucurăm împreună cu tine întru toți vecii, lăudând Treimea cea deoființă și nedespărțită!

Pe când aveai 50 de ani, din descoperire dumnezeiască, L-ai mărturisit pe Dumnezeul cel adevărat în cetate, Sfinte Minas, bucuria noastră, și ai fost dus la judecata lui Pirros [Πύρρος], conducătorul cetății aceleia. Și pentru că nu te-ai închinat idolilor celor drăcești, multe chinuri ai răbdat pentru slava dreptei credințe, făcându-l pe ighemon să se minuneze de priceperea și de înțelepciunea răspunsurilor tale. Și primind moartea pentru Domnul ca intrare în Împărăția cea veșnică, te bucuri în toți vecii, preamărite Mucenice al Domnului.

Și pe mine, nevrednicul, m-ai învrednicit, Sfinte Mare Mucenice Minas, de vindecarea ta cea dumnezeiască și cu povățuirea ta m-ai scos din rătăcirile tinereții. Căci m-ai învățat că viața în curăție și în sfințenie e viața cea adevărată și că cei ce Îi slujesc lui Dumnezeu trebuie să Îi slujească cu toată ființa lor până la sfârșit. De aceea, Sfinte Părinte al inimii mele, întotdeauna fă să mă ating de Sfintele tale Moaște[2] cu inimă bună, ca să mă curățesc de patimile mele cele rele și să primesc îndreptările tale, prin sfintele tale rugăciuni, întru mântuirea cea veșnică!


[1] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1149/sxsaintinfo.aspx. Sfânta Icoană am preluat-o de aici: https://str.crestin-ortodox.ro/foto/672/67125_sfantul-mina.jpeg.

[2] Idem: http://ziarullumina.ro/pelerinaj-la-racla-cu-moastele-sfantului-mare-mucenic-mina-86409.html.

Cântări duhovnicești la 9 noiembrie

Te-ai născut[1] la 1 octombrie 1846 în Silivria Traciei [Σηλυβρία τῆς Θράκης], Sfinte Ierarhe Nectarios [Νεκτάριος], Mitropolitule al Pentapoleosului Egiptului [Πενταπόλεως Αἰγύπτου], și ai purtat de la Botez numele Anastasios [Ἀναστάσιος][2]. Căci ca un înviat din morți ți-ai trăit viața ta, Sfinte Ierarhe Nectarios, Făcătorule de minuni, și ai moștenit viața cea veșnică. De aceea, cu nectarul rugăciunilor tale și pe noi ne miluiește, alinându-ne durerile și necazurile, ca un Părinte prea minunat al creștinilor!

Ca Monah te-ai numit Lazaros [Λάζαρος], Sfinte Nectarios, căci Dumnezeu a fost ajutorul tău[3], dar când ai fost hirotonit Diacon, în ziua de 15 ianuarie 1877, atunci ți-a fost schimbat numele tău în Nectarios, așa cum îl cunoaștem și îl cinstim până azi. Însă nectarul dumnezeiesc al vieții și al teologiei tale a fost invidiat și urât de mulți, fapt pentru care ți-ai lăsat Mitropolia ta și te-ai întors de la Cairo [Κάιρο] în Atina [Ἀθήνα], pentru ca să fii Profesor de Teologie[4]. Și astfel, în loc să deznădăjduiești, tu ne-ai lăsat opera ta de 40 de volume[5], ca să ne fie călăuză mântuitoare în viața noastră cu Dumnezeu. Această râvnă a ta pentru teologie, Dumnezeiescule Teolog, mare Nectarios, dă-ne-o și nouă, nevrednicilor, prin sfintele tale rugăciuni, ca să ne sfințim prin ea și să o apărăm cu cuviință, ca pe lumina cea mare a lumii!

Mănăstirea de Maici din Eghina [Αἴγινα] e ctitoria ta, Sfinte Ierarhe Nectarios, pe care ai întemeiat-o în 1904, și în ea te-ai nevoit până la sfârșitul cel cuvios al vieții tale. Și cine poate spune nevoințele, durerile și ispitele tale, Înaltpreasfințite Părinte? La care s-au adăugat durerile cancerului de prostată, ce te-a chinuit un an și jumătate, și ai adormit la 9 noiembrie 1920. Pentru ca în scurt timp, pe 20 aprilie 1961, să fii canonizat de Biserica Constantinopolului și să luminezi în candelabrul Bisericii cel cu milioane de lumini fără de seamăn. De aceea, Sfinte Ierarhe Nectarios, știind simplitatea vieții tale[6], suferințele și nevoința ta pentru dreapta credință, dar și minunile tale cele fără de număr, venim la tine și te rugăm: ajută-ne nouă în toate zilele vieții noastre și ne întărește în tot lucrul cel bun, cu rugăciunile tale cele pline de iubire pentru lume!


[1] Sfânta Icoană am preluat-o de aici: https://pbs.twimg.com/media/DPUOJsrXcAApkqR.jpg

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1124/sxsaintinfo.aspx.

[3] Aluzie la semnificația ebraică a numelui: Elazar înseamnă Dumnezeu este ajutorul meu. Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Lazarus_of_Bethany.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nectarie_din_Eghina.

[5] Cf. https://edituradoxologia.ro/despre-preotie.

[6] Patul Sfântului Nectarios: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:The_bed_of_Saint_Nectarios,_Aegina.jpg.

Cântări duhovnicești la 5 noiembrie

Sfintii Mucenici Galaction si Epistimi

Sfinte Cuvioase Mucenice Galaction [Γαλακτίων][1], bucuria Siriei ortodoxe, te-ai născut în Emesa [Έμεσα], în timpul împăratului roman păgân Decius[2] și a ighemonului păgân Secundus, care stăpânea în Emesa. Dar te-ai născut din familie creștină, din părinții tăi Clitofon [Κλειτοφών] și Levchippi [Λευκίππη], care s-au convertit la dreapta credință prin sfaturile Părintelui Onufrios [Ονούφριος]. Roagă-te, Sfinte Cuvioase Mucenice al lui Hristos și pentru noi, cei care cinstim sfântă pomenirea ta, ca să învingem în noi toată patima păgânătății și să ne mântuim prin rugăciunea ta cea milostivă față de neputințele noastre!

Logodit ai fost de către tatăl tău[3], Sfinte Cuvioase Mucenice Galaction, cu o tânără idolatră, numită Epistimi [Επιστήμη], pe când aveai 20 de ani. Dar ți-ai păzit fecioria ta și pe Epistimi, logodnica ta, tu însuți ai botezat-o și cu ea ai trăit feciorește, întăriți fiind de vedenia pe care a avut-o în vis logodnica ta, Sfânta Cuvioasă Mucenică Epistimi. După care, lepădându-vă de lume, ați trăit monahal în pustia Sina, unde v-ați umplut de slava lui Dumnezeu. Rugați-vă și pentru noi, Sfinților Cuvioși Mucenici, ca să ne umplem de fecioria cea duhovnicească, și sufletul și trupul să ni le dăruim lui Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru!

Când Domnul v-a chemat la El prin moartea cea mucenicească, tot împreună ați fost Sfinților Cuvioși Mucenici Galaction și Epistimi. Căci suferind toate pentru Domnul mântuirii noastre, mâinile și picioarele voastre v-au fost tăiate ca niște flori, apoi capetele voastre cele preafrumoase, rușinând păgânătatea cea fără de minte. Rugați-vă pentru noi, Părinții noștri cei duhovnicești, ca să învățăm să ne curățim de patimi în toate zilele vieții noastre și să ne umplem de bucuria cea veșnică, de care v-ați umplut voi, preabinecuvântaților Mucenici ai Domnului!

Treizeci de ani [τριάντα ετών] aveai, Sfinte Cuvioase Mucenice Galaction, când capul tău a fost tăiat pentru Domnul slavei, iar Sfânta ta logodnică, Sfânta Cuvioasă Mucenică Epistimi, avea 16 [δεκαέξι] ani. Dar tinerețea voastră a fost bineplăcută Domnului și El v-a dăruit Împărăția Sa cea veșnică, pe care o moștenesc cei care trăiesc în sfințenie până la sfârșit. Așadar, Sfinților Cuvioși Mucenici, dați-ne și nouă tăria și răbdarea voastră întru ispite, ca nevoindu-ne întru dreapta credință, bine să plăcem Domnului, slăvindu-L dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt!


[1] A se vedea: http://www.pemptousia.gr/2014/11/agii-martires-galaktion-ke-epistimi/. Sfânta Icoană am preluat-o de aici: http://www.saint.gr/2888/saint.aspx.

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Decius.

[3] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsnov/11-05-sf_galaction_si_epistimia.html.

Anul omagial al unității de credință și de neam

Anul 1918 a fost anul statalității pentru mai multe popoare ale Europei. A fost, în mod indiscutabil, un an providențial, în care definirea statală a fost o reală „mișcare a popoarelor”[1]. Căci, dimpreună cu România, și-au primit identitatea politico-națională și Cehia, Slovacia, Polonia, Letonia, Estonia și Lituania[2]. De aceea, 2018 reprezintă pentru toate aceste state europene anul centenar, anul în care pun în relief roadele unității statale.

1. Unitatea de credință temelie a unității Bisericii[3]

Însă mai înainte de a avea un stat unitar la 1918, românii, timp de două milenii, s-au format ca neam cu conștiință de sine în Biserică și au năzuit, timp de secole la rând, la unitatea lor teritorială. Pentru că poporul român, fiind încreștinat de Sfântul Apostol Andreas [Ἀνδρέας][4], Apostolul românilor, și-a păstrat timp de două milenii unitatea de credință, cât și vatra strămoșească unde s-a format. Fapt pentru care putem să afirmăm fără dubii nu numai apostolicitatea Bisericii românești[5], ci și continuitatea neîntreruptă a românilor pe aceste meleaguri[6].

2. Credința în Dumnezeu și cultul creștin, factori de promovare a unității Bisericii Ortodoxe

Viața Bisericii izvorăște din cultul ei divino-uman. Pentru că noi trăim împreună cu Dumnezeu prin continua slujire a cultului Bisericii, în care El Se coboară, prin slava Lui, și ni Se revelează nouă. De aceea, cultul Bisericii ne împrospătează mereu credința, ne-o fortifică interior, ne reconfirmă continuu convertirea personală, dar ne și unește pe unul cu altul, pentru că să fim mădularele vii, mistice, ale Domnului nostru Iisus Hristos. Căci e nevoie de continua actualizare a statutului nostru de creștini, de continua implicare în viața Bisericii, pentru a ne simți oameni credincioși. Și când cei credincioși participă în mod activ la viața Bisericii, atunci, în mod bucuros, asistăm la minunea unității eclesiale. Pentru că oameni foarte diferiți stau unii lângă alții, fiindcă au același crez ortodox și aceeași aspirație de fond: dorința lor de a se mântui.

3. Sinodalitatea – formă de conducere și de păstrare a unității Bisericii

Dar Biserica, dintru început, a funcționat ca o instituție a sinodalității, a cooperării frățești între treptele ierarhice și între ierarhie și poporul credincios. Ierarhia sacramentală, instituită de Domnul și de Sfinții Lui Apostoli în mod tripartit, este până azi izvorul, dar și liantul unității bisericești. Pentru că ierarhia bisericească slujește poporului celui credincios, format din mireni și monahi, și fără de care nu poate să fie funcțională. Pentru că noi nu ne slujim pe noi înșine, ci pe cei pe care îi păstorim duhovnicește și pe care îi hrănim și îi conducem spre mântuirea lor.

Căci a conduce înseamnă a sluji [Mt. 23, 11]. Iar a sluji înseamnă a-i păstra pe toți în staulul cel dumnezeiesc al lui Hristos [In. 10, 16], învățându-i că nicio persoană a Dumnezeului nostru treimic nu face nimic în mod separat de celelalte două, ci numai împreună, numai în mod comunional. Pentru că de la Dumnezeul nostru treimic noi am învățat comuniunea și slujirea bisericească, sensul profund al unității neamului omenesc și al Bisericii, atâta timp cât întreaga umanitate e chemată și așteptată să intre în Biserică și să devină un singur trup al Celui care a murit și a înviat pentru mântuirea ei. Căci toți suntem dintr-un trup și dintr-un sânge, din cele ale Sfântului nostru Protopărinte Adam, pentru ca să devenim mădularele cele duhovnicești ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne hrănește cu Trupul și Sângele Lui ca să avem în noi viața cea veșnică [In. 6, 54, BYZ].

4. Organizarea bisericească și unitatea de neam și credință

Însă primul scaun arhiepiscopal al românilor a fost cel de la Tomis, în Constanța de azi, și de acolo s-a răspândit Biserica în spațiul românesc. De la Arhiepiscopia autocefală de Tomis s-a ajuns la Mitropolia autocefală a Ungrovlahiei în 1359 și la Mitropolia autocefală a Moldovei în 1401[7], ambele fiind sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol. Mitropolia Ardealului a fost înființată canonic în timpul Sfântului Andrei Șaguna, în sec. al 19-lea[8], el fiind hirotonit Episcop de PS Iosif Rajačić, Episcop sârb[9].

Alexandru Ioan Cuza a promulgat decretul pentru înființarea Bisericii Ortodoxe Române pe data de 3 decembrie 1864[10]. Însă Biserica Ortodoxă Română se constituie în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei și a Moldovei de Patriarhia de Constantinopol, Mitropolitul Ungrovlahiei devenind Mitropolitul-Primat al României[11]. Primul Mitropolit-Primat al României a fost ÎPS Nifon Rusailă, păstorind între 1865-1875[12].

Pe 25 aprilie 1885 a fost recunoscută autocefalia Bisericii noastre de către Biserica mamă de la Constantinopol[13]. Iar Mitropolia Ardealului s-a unit cu Sfântul Sinod de la București pe 23 aprilie 1919. Biserica Ortodoxă Română a devenit Patriarhie la 1 noiembrie 1925, avându-l ca prim Patriarh al ei pe PFP Miron Cristea.

Arhiepiscopia Basarabiei s-a unit cu Biserica Ortodoxă Română pe 30 decembrie 1919, iar în 1927 a devenit Mitropolia Basarabiei, fiind păstorită de ÎPS Gurie Grosu[14]. De aceea, organizarea bisericească din teritoriile românești a păstrat unitatea de neam și de credință a poporului român. Căci „conștiința unității de credință s-a împletit întotdeauna cu cea a unității de neam sau, mai exact, unitatea de credință a întreținut, a cultivat și consolidat conștiința unității de neam”[15]. Pentru că românilor, prin Biserică, li s-a slujit și li s-a predicat în limba română, li s-au tipărit cărți de cult și de literatură diversă, și li s-a sădit în suflet conștiința că suntem de un neam și de o credință și că trebuie să trăim împreună aici, pe vechiul nostru pământ strămoșesc.

5. Sinodul de la Iași (1642) și unitatea credinței

Sinodul de la Iași, din 1642, a fost un eveniment bisericesc panortodox, pe care Patriarhia Constantinopolului l-a organizat în Moldova lui Vasile Lupu. Expositio fidei a Sfântului Petru Movilă a fost analizată și amendată sinodal, ea fiind receptată de toate Patriarhiile ortodoxe ca o mărturisire ortodoxă, iar Sinodul, în istorie, a rămas ca cel mai important Sinod panortodox de după căderea Constantinopolului[16]. Pentru că a dat o mărturie clară și luminoasă despre credința Bisericii, apărând astfel unitatea de credință a popoarelor ortodoxe și, în primul rând, a poporului român.

6. Mărturisirile de credință și rolul lor în păstrarea și afirmarea unității Bisericii

În 1981, Prof. Alexandru Elian va publica, în traducerea sa, mărturisirea Sfântului Petru Movilă scrisă în limba latină, care fusese acceptată sinodal în 1642, sub titlul Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe[17]. Mărturisirea de credință a Sfântului Petru Movilă fusese precedată de mărturisirea Patriarhului Mitrofanis Critopulos [Μητροφάνης Κριτόπουλος] al Alexandriei[18], din anul 1625, și a fost urmată de mărturisirea Patriarhului Dositeos al II-lea, Notaras, al Ierusalimului [Δοσίθεος Β΄, Νοταράς, Ιεροσολύμων], din anul 1672[19]. Părintele Profesor Ioan Ică sn. își va scrie teza doctorală pe tema mărturisirii lui Mitrofanis și o va susține în aprilie 1974, traducând și mărturisirea în limba română[20], pe când Prof. Vasile Loichiță publicase deja mărturisirea lui Dositeos, în traducerea sa, în anii 1942-1943[21].

Ultima mărturisire panortodoxă a Bisericii noastre a fost Enciclica Patriarhilor ortodocși din anul 1848. Ea a fost tradusă și comentată de Prof. Teodor M. Popescu în anul 1935[22]. Și toate aceste mărturisiri de credință vorbesc despre Biserica Ortodoxă ca despre singura Biserică a lui Hristos, zidită pe temelia Profeților și a Apostolilor, în care noi trebuie să ne mântuim.

7. Atitudinea Bisericii față de persecuții

Numai că Biserica nu a cunoscut doar perioade de pace și de înflorire ca cea de astăzi, ci și perioade crunte de persecuție și de retragere în sine. În primele decenii ale sale Biserica a fost persecutată religios de evrei[23]. Între anii 64-313, Biserica a fost persecutată religios de împărații romani, care erau păgâni idolatri.

Ereticii, pe timp de pace sau în momente de instabilitate politică, au persecutat și ei Biserica, alături de islam și, mai recent, de promotorii ideologiei ateiste. Însă, pe lângă persecuția fățișă, întotdeauna Biserica a fost persecutată tacit, sinaxarul Bisericii fiind plin de Sfinți martirizați pe timp de pace. Pentru că Biserica a văzut persecuția ca pe o încercare îngăduită de Dumnezeu, pe care trebuie să o treacă prin credință și răbdare. Ea nu a promovat răzbunarea și resentimentul, ci pacea și buna-înțelegere între oameni. Din acest motiv și ultima prigoană foarte dureroasă, cea ideologică, a comunismului ateist, a încercat să-și aservească Biserica, să o facă docilă, în timp ce i-a impus să se închidă în sine. Pe când fiii Bisericii, cei persecutați religios până la sânge, au trecut prin cele mai crunte închisori, ei neputând fi „reeducați”, pentru că au transformat închisorile în biserici vii, în care s-au sfințit ca Mărturisitori și Mucenici ai dreptei credințe[24].

8. Persecuții în spațiul românesc și martirajul ca mod de păstrare și mărturisire a dreptei credințe

Printre puținii Mucenici din vechime canonizați de Biserica noastră este și Sfântul Mucenic Savvas [Σάββας] de la Buzău[25], martirizat pe 12 aprilie 372. Avea 38 de ani și era Cântăreț bisericesc și a fost martirizat de goții păgâni[26]. Iar Sfintele sale Moaște au fost cerute și primite de Sfântul Vasilios cel Mare în mitropolia sa[27].

Pe 26 aprilie îi pomenim pe Sfinții Mucenici Chirillos [Κυρίλλως], Chindeas [Κυνδαίας] și Tasios [Τάσειος][28]. Ei au fost martirizați la Axiopolis în timpul lui Diocletianus, pentru că nu au acceptat să se închine zeilor[29]. Pe 28 aprilie îi pomenim pe Sfinții Mucenici Maximus, Quintilianus și Dadas, originari din satul Ozovia. Au fost martirizați pe 28 aprilie 304 pentru că nu s-au închinat zeilor romani[30].

Dacă Sfinții Mucenici enumerați până acum au fost martirizați pe pământ românesc, Sfântul Mucenic Ioan Românul, pomenit pe 12 mai, fiind robit de turci în 1659, va fi martirizat la Istanbul, prin spânzurare, pe 12 mai 1662[31]. Pe 27 mai 304, la vârsta de 49 de ani, va fi martirizat Sfântul Mucenic Iulius Veteranul din Durostorum[32]. Pomeniți pe 4 iunie, Sfinții Mucenici Zoticos [Ζωτικός], Attalos [Ατταλός], Camasis [Κάμασις] și Filippos [Φίλιππος][33] de la Niculițel au fost martirizați la Noviodunum la începutul sec. al 4-lea[34].

Sfântul Mucenic Emilianos de la Durostorum a fost martirizat pe 18 iulie 362, într-o zi de vineri[35].

Sfinții Mucenici Brâncoveni vor fi martirizați la Istanbul pe 15 august 1714 prin tăierea capetelor[36]. Și „capetele lor au fost purtate de turci prin Constantinopol, în vârful sulițelor, iar trupurile le-au fost aruncate a doua zi în Bosfor”[37].

Sfântul Mucenic Nicolae Oprea din Săliștea Sibiului a fost martirizat la Kufstein, în Austria, pentru că a cerut Episcop ortodox pentru românii din Transilvania[38].

Sfinții năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra și Vasile Oichi din Telciu au fost martirizați pe 12 noiembrie 1763. Pentru că au apărat credința ortodoxă și au afirmat identitatea neamului românesc[39].

Dar, pe lângă Sfinții canonizați, care au suferit din partea romanilor, a turcilor sau a ereticilor, Biserica românească a născut mult mai mulți Sfinți și pe ei trebuie să îi cunoaștem și să îi recunoaștem cu evlavie. Căci cu toții sunt exemple vii de credincioșie față de Biserica lui Dumnezeu și de adâncă românitate și ei ne pot ajuta să fim statornici în iubirea noastră față de Dumnezeu și față de neamul nostru.

9. Rolul Bisericii din Principatele Române în lupta de păstrare și afirmare a credinței ortodoxe

Însă Biserica românească nu a fost indiferentă față de celelalte Biserici Ortodoxe surori și nici față de Sfintele locuri ale Ortodoxiei.

Începând din anul 1369, din timpul Domnului Vladislav I, românii au ajutat Muntele Athos în mod direct și prin cele 140 de Mănăstiri românești închinate Sfântului Munte. Au fost ajutate cu bani toate cele 20 de Mănăstiri ale Athosului[40].

Sfinții Domni Neagoe Basarab și Constantin Brâncoveanu, alături de Domnii Vasile Lupu și Matei Basarab, au fost patronii întregii Ortodoxii, pentru că au ajutat toate Patriarhiile Ortodoxe ale lumii[41].

Mănăstirea Sfânta Parascheva din Iași, ctitorită în anul 1610 de Nestor Ureche, tatăl lui Grigore Ureche, a fost metoh al Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai[42]. Vasile Lupu, Mihail Racoviță și Sfântul Constantin Brâncoveanu au făcut danii bogate către Muntele Sinai[43]. Nicolae Mavrocordat a închinat Mănăstirea Sfânta Treime din București Patriarhiei Ierusalimului[44]. Sfinții Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul îl trimit pe Mihail Ștefanovici în Georgia și acesta, împreună cu echipa sa tipografică, editează în limba georgiană cărți de cult[45].

Între sec. 16-18, 10 Patriarhi ai Alexandriei au venit în Țările Române[46]. Când Sfântul Patriarh Chirillos Lucaris [Κύριλλος Λούκαρις][47] a venit în Țara Românească în 1613, el a primit multe donații, printre care și închinarea Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului, din Stănești-Vâlcea, Patriarhiei Alexandriei. Și această Mănăstire românească a fost închinată Patriarhiei Alexandriei până în decembrie 1863[48].

Sfântul Antim Ivireanul a tipărit pentru Patriarhia Antiohiei „primele cărți liturgice în limba arabă: un Liturghier greco-arab (1701) și un Ceaslov greco-arab (1702). Liturghierul greco-arab din 1701 a fost una dintre primele cărți tipărite cu litere mobile din lume având caractere arabe”[49]. Și prin toate aceste danii se văd mărinimia și credincioșia creștinilor români față de celelalte Biserici Ortodoxe și față de toată creștinătatea ortodoxă.

10. Sprijinul acordat românilor ortodocși aflați sub ocupație străină

Țările Române au ajutat în mod constant pe românii ortodocși din Transilvania, Banat, Basarabia, Bucovina și Dobrogea. Căci Transilvania, între anii 1699-1918, a fost sub stăpânirea imperiului habsburgic[50], Banatul începând cu 1718[51], Bucovina odată cu anul 1775, pe când Basarabia a fost anexată la imperiul rus în 1812[52]. Dobrogea, la rândul ei, s-a unit cu România în ziua de 14 noiembrie 1878, Domnitorul Carol I fiind în acea zi în Brăila[53].

În atare situație, Țările Române au sprijinit pe românii aflați sub stăpânire străină pentru a-și păstra identitatea lor națională și religioasă. Și acest sprijin responsabil din partea Țărilor Române s-a dovedit decisiv în cele din urmă.

Fericitul Mihai Viteazul, după ce a cucerit Transilvania la 1 noiembrie 1599[54], a obținut din partea Împăratului Rudolf al II-lea al Austriei „recunoașterea Bisericii Ortodoxe din Transilvania între confesiunile recepte”[55]. Căci Preoții români din Transilvania au fost alături de Mihai Viteazul, pentru că i-au simțit adânca lui conștiință religioasă[56].

Mitropoliții Ungrovlahiei aveau și calitatea de exarhi ai Plaiurilor, reprezentând Patriarhia Ecumenică în Transilvania[57], iar Domni munteni și moldoveni au ctitorit Biserici și Mănăstiri în Transilvania[58]. Ajungându-se astfel în secolul al 18-lea, ca românii ortodocși din Transilvania să aibă conștiința că sunt o națiune persecutată din punct de vedere religios, național și social[59] și dorindu-și libertatea.

Mulți Preoți bănățeni, care au fost persecutați în Primul Război Mondial, s-au refugiat în România[60]. În ianuarie 1918, când armata rusă ocupă Chișinăul, guvernul moldovenesc este reinstalat cu ajutorul armatei române[61].  De aceea, Sfatul Țării din Basarabia votează unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918[62]. Mulți tineri români din Bucovina, înrolați în armata austro-ungară la 1916, pentru ca să nu lupte împotriva fraților lor de sânge și de credință, au dezertat din armata imperială și s-au înrolat în armata română[63]. Bucovinenii refugiați la București „au format o adevărată elită dedicată eliberării ținuturilor natale. Printre cei mai înfocați apărători ai drepturilor românilor din Bucovina…[au fost] Emilian Slușanschi, Vasile Stoica, Simion Mândrescu, Preotul Lazăr Gherman”[64]. Anumite ziare din România au sprijinit și ele cauza Bucovinei[65]. Fapt pentru care, la inițiativa lui Sextil Pușcariu și Iancu Flondor, pe 14/27 octombrie 1918 s-a decis, în unanimitate de voturi[66], „unirea necondiționată, pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, cu regatul României”[67].

Ziua de 1 decembrie 1918, ziua unirii Transilvaniei, a Banatului, a Crișanei și a Maramureșului cu România, a fost o zi de duminică. Și, la Alba Iulia, românii au venit cu multe steaguri tricolore[68] și erau cuprinși „de delirul bucuriei meritate”[69]. Actul unirii de la 1 decembrie 1918 a fost recunoscut la București pe 11 decembrie 1918 și prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920[70].

11. Rolul Bisericii Ortodoxe la realizarea unității de credință și de neam în Principatele Române

Subliniez faptul că introducerea limbii române în cultul Bisericii noastre a fost o problemă „de ordin național”[71] și nu o reformă religioasă. Prin românizarea cultului s-a căutat înțelegerea lui de către poporul credincios și, prin aceasta, Biserica „a contribuit la succesul acțiunii de dezvoltare a conștiinței și culturii românești moderne. [Căci] Liturghia săvârșită pe teritoriul românesc în limba românească a devenit un factor de unificare națională, de dezvoltare a conștiinței naționale”[72].

În cărțile de cult tipărite în spațiul românesc s-a vorbit în mod explicit despre românitatea locuitorilor din Principatele Române. Diaconul Coresi, în epilogul Evangheliarului de la Brașov, din 1561, socotea cartea tipărită de el ca fiind pentru toți românii[73]. Iar fiul său, Diaconul Șerban, în Palia de la Orăștie din 1582, vorbea despre Biserica cea sfântă a românilor și dorea tot binele și mântuirea creștinilor români[74].

În Răspuns la Catehismul calvinesc (1645), Sfântul Varlaam al Moldovei recunoștea faptul că creștinii din Transilvania sunt de neam român[75].

Mitropolitul Teodosie I al Ungrovlahiei tipărea Liturghierul de la 1680 cu conștiința că el este pentru tot neamul românesc, pentru că e în limba poporului[76]. Iar Sfântul Dosoftei al Moldovei, în Liturghierul său din 1683, pleda pentru limba națională în cult, pentru că ea este conformă Tradiției Bisericii[77].

În Biblia de la București, din 1688, se face referire la înrudirea românilor moldoveni și ungrovlahi[78], pentru că toți românii formează un singur popor. Biserica noastră a considerat Războiul de Independență (1877-1878)[79] „un război drept, un război de eliberare națională”[80] și l-a sprijinit în mod activ[81]. La Răscoala din 1907 au participat și Preoții Bisericii[82]. Asociația Astra, „înființată la Sibiu între 23 octombrie – 4 noiembrie 1861, a avut un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania”[83]. Ea a fost condusă inițial de Sfântul Andrei Șaguna[84] și a publicat Enciclopedia Română, în 3 volume, între 1898-1904[85].

Academia Română, instituită la 1 aprilie 1866[86], „a fost cea mai importantă instituție care a militat pe plan cultural-științific, vast și unitar pentru realizarea idealului național, înglobând între membrii ei în chip obligatoriu elemente din toate ținuturile locuite de români”[87].

România a intrat în război în 1916 pentru eliberarea românilor transilvăneni[88], fiind animată de „realizarea dezideratului de veacuri al poporului român: unirea tuturor românilor și a teritoriilor românești într-un singur stat”[89]. Un mare număr de Preoți români au murit pe front sau în închisorile din Austro-Ungaria și Germania[90]. Pr. Prof. Constantin Nazarie a fost Protoiereul Preoților militari, în urma alegerii lui de către Sfântul Sinod în ziua de 15 mai 1915[91]. Dintre Preoții care au slujit armata română pe front îi amintesc pe Preoții Ștefan Ionescu-Cazacu din com. Poiana, Nicolae Armășescu din Tomșani, jud. Vâlcea, Constantin Păunescu din Drăgănești, jud. Olt, Vasile Cernăianu din Racoți, jud. Gorj, Ioan Gheorghiu din Sulina, Dumitru Elian din com. Piscoiu, jud. Gorj, Ioan Florescu-Dâmbovița din București, Vasile Ionescu din com. Groșerea, jud. Gorj, Gheorghe Jugureanu din Mizil, Emanoil Mărculescu din Corabia[92].

În total, în războiul dintre anii 1916-1918 au fost 235 de Preoți care au lucrat în cadrul armatei române și peste 120 de Monahi și Monahii au slujit în spitalele Crucii Roșii. Alături de ei au fost Ierarhii Bisericii noastre și numeroși clerici[93], care cu toții au dorit unitatea de neam și de credință a tuturor românilor.

12. Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Țara Românească

Revoluția lui Tudor Vladimirescu a fost de partea Bisericii, pentru că el cerea ca „toate dările preoțești să se scadă” și să fie hirotoniți numai bărbați destoinici și acolo unde e nevoie[94]. De aceea și Preoții au fost de partea lui[95], iar revoluția din Țara Românească a avut un puternic ecou la românii ortodocși din Transilvania[96]. Atunci când Tudor Vladimirescu a intrat în București, în ziua de 26 martie 1821, în dreapta lui avea un Preot care ducea Crucea. Ofițerii lui Tudor mergeau pe străzi însoțiți de Preoți[97]. Preotul Ilie din Butoi a fost arestat pentru că a lucrat în interesul românilor și nu al grecilor[98].

Preotul Radu Șapcă[99] din Celei, la 9 iunie 1848[100], „a fost chemat” de Căpitanul Nicolae Pleșoianu[101] „să sfințească mișcarea revoluționară [de] la Islaz”[102], Teleorman. Iar „rugăciunea pe care a rostit-o cu acest prilej, în genunchi, implorând ajutorul divin pentru izbânda luptei drepte și sfinte a poporului român, constituie un adevărat model de simțire caldă, patriotică și creștinească și de frumusețe stilistică”[103].

Ieromonahul Ambrozie, îngrijitorul metocului Episcopiei Buzăului, a fost de partea revoluției de la 1848[104]. Arhimandritul Iosafat Snagoveanu a fost un „om cu o cultură deosebită, profund pătruns de principiile revoluției și consecvent apărător al lor”[105]. El a activat, împreună cu Cezar Bolliac și Petrache Poenaru, în comisia pentru eliberarea țiganilor din robie, iar după revoluția din 1848 a fost închis, judecat și condamnat la exil, stabilindu-se la Paris și făcând o intensă propagandă românească[106].

13. Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Moldova

Mitropolitul Meletie Lefter, dimpreună cu alți clerici, au fost de partea revoluției de la 1848[107]. Preotul Gheorghe Bodescu din Bârlad a fost arestat din cauza predicii sale din 30 mai 1848[108], pentru că era „plină de avânt patriotic și de idei înaintate, revoluționare”[109].

La 29 iunie 1856, Rectorul Seminarului din Huși, viitorul Episcop Melchisedec Ștefănescu, a rostit o predică însuflețitoare în favoarea unirii, cu prilejul hramului Catedralei din Huși. Mai apoi a publicat lucrarea Jertfă pentru Unirea Principatelor, care a avut un larg ecou în rândul românilor[110].

În 1856, la Mănăstirea Socola, s-a înființat un comitet al unirii, sprijinit de clerul din Mănăstiri și Biserici, iar printre cei care pledau pentru unire s-au numărat Arhim. Victor Lemeni, Arhim. Dionisie Romano, Iconomul Dimitrie Matcaș, Arhiereul Calinic Miclescu, Arhiereul Filaret Scriban, Inochentie Moisiu, viitorul Episcop al Romanului[111].

14. Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Transilvania

Pe 13 octombrie 1784, în Biserica din satul Mesteacăn, Preotul Ioanăș Cazan a sprijinit răscoala lui Crișan[112]. El „a făcut atunci o slujbă specială, a binecuvântat adunarea și s-a rugat lui Dumnezeu pentru buna reușită a lucrului ce avea să înceapă”[113]. Preotul Ioan din Lupșa  a fost de partea lui Cloșca, iar Preotul Simeon din Lupșa era unul dintre oamenii de încredere ai lui Horea[114].

La 10 noiembrie 1784, Preotul Gavrilă Sulariu din Mogoș era de partea revoluționarilor[115]. El purta „ca steag o cruce roșie, înaltă de un stânjen și jumătate”[116]. Preoții Gheorghiță Nicula din Albac, Ioan Cocan din Pâclișa, Constantin Turcin și Dănilă din Crișcior și Dumitru din Certej au fost alături de Horea. Au luptat alături de iobagi Preoții Todor din Albac, Simei din Brădeștii Râmețului, Irimie din Râmeți sau Ponor, Ioan din Vingard, Simeon Gavrilă și Gherasim Petru Iancu din Lupșa[117]. Și când răscoala a fost învinsă, Preoții ortodocși români au fost pedepsiți pentru că i-au învățat pe români să-i combată pe nobili[118]. Alături de Horea, Cloșca și Crișan au fost arestați și condamnați la moarte și Preoții Constantin Turcin din Crișcior, Ioan Crișănuț din Bistra și Ioan din Bedelen[119].

Gherasim Adamovici, Episcopul ortodox al Transilvaniei, a scris cu ajutorul lui Iosif Meheși, fiul Protoiereului greco-catolic din Mănăștur, Supplex libellus valachorum Transsilvaniae [Petiția cea mică a românilor Transilvaniei][120] și pe aceasta a înaintat-o Curții de la Viena în ziua de 30 martie 1792, dimpreună cu Ioan Bob, Episcopul greco-catolic de Blaj[121]. Și prin ea „se solicita ca poporul român să fie considerat ca națiune egală cu celelalte națiuni din țară, iar clerul, nobilii și poporul de rând să se bucure de aceleași drepturi cu clerul, nobilii și poporul de rând al celorlalte națiuni, fie că aparțin Bisericii Orientale, fie celei Occidentale”[122].

Avram Iancu a fost ajutat de Preoți și de tineri teologi în lupta sa. Sfântul Andrei Șaguna a fost de partea lui[123]. Alături de Episcopul greco-catolic Ioan Lemeni[124], Sfântul Andrei Șaguna s-a luptat pentru scoaterea poporului român din starea de înjosire în care se afla[125].

În aprilie 1848, Preoții români din Așchileul Mic, Gâlgău, Borșa, Mod, Chechiș, Tihău, Gălacea, Buia, Kecem, Târnava au fost de partea mișcării țărănești[126]. Preoții Simon Balint din Roșia de Munte, Simian Gnoza, Vasile Moldovan, Maxim Hulea și Protoiereul Ștefan Moldovan din Mediaș au lupta pentru cauza românească[127].

Alături de ei au fost și Preoții Ioan Moldovan din Racovița și Nicolae Popa, viitorul Episcop al Caransebeșului. Preotul greco-catolic Ioan Munteanu, din Măldărașul de Câmpie, la Adunarea de la Blaj din mai 1848[128], a strigat: „Ardealul de acum nu mai este Ardeal, ci Românie”[129].

Preotul Ioan Pop Bariț, alături de numeroși Preoți români din Banat, au suferit în timpul revoluției de la 1848[130]. Astfel, „70 dintre aceștia au fost arestați sub acuzația de «necredință față de habsburgi», iar fruntașii lor, Preoții Dimitrie Petrovici-Stoichescu, Ștefan Chirilescu, George Petcu, Mihai Velceanu au fost condamnați la pedepse grele”[131].

15. Domnitori militanți pentru afirmarea independenței politice și a organizării autonome a Bisericii din Principatele Române

Ultimul Domn al Moldovei și al Țării Românești a fost Alexandru Ioan Cuza, până în 11/23 februarie 1866[132]. De aceea, Domnitorii României care au militat pentru independența României și pentru organizarea autonomă a Bisericii Ortodoxe Române au fost primii doi: Carol I al României, care a domnit între aprilie 1866-27 septembrie/10 octombrie 1914[133] și Ferdinand I al României, care a domnit între 10 octombrie 1914- 20 iulie 1927[134], ultimul fiind supranumit Întregitorul, pentru că în timpul său s-a format statul unitar român. Astfel, în cinstea unirii românilor de la Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al României Mari la 15 octombrie 1922 în Catedrala din Alba Iulia[135].

Carol I a ajuns incognito în România, sub numele de Karl Hettingen, călătorind cu trenul până la Budapesta și a depus jurământul în fața Mitropolitului Nifon Rusailă pe 10/22 mai 1866[136]. Constituția din 1866[137], adoptată în timpul său, afirma în art. 1 că „Principatele-Unite-Române constituie un singur Stat indivizibil, sub denumirea de România[138], iar în art. 21 că „Libertatea conștiinței este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată, în măsura în care cultul lor nu aduce vreo atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Religia ortodoxă a Răsăritului este religia dominantă a Statului Român. Biserica Ortodoxă Română este și rămâne liberă față de vreo Patriarhie străină, păstrându-și unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor. Activitățile spirituale, canonice și disciplinare ale Bisericii Ortodoxe Române vor fi conduse de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliții și Episcopii eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Române sunt aleși după modul indicat într-o lege specială”[139].

Iar dacă România și Biserica Ortodoxă Română erau, pentru Carol I, la stadiul de proiect, în timpul lui Ferdinand I, la 1918, avem România Mare, iar în 1925, cu aproape 2 ani înainte de moartea sa, Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la statutul de Patriarhie. Ceea ce înseamnă că primii doi Domnitori ai României și-au asumat și au împlinit două deziderate ale românilor de veacuri: o Românie pentru toți românii și o Biserică națională autocefală, cu rangul de Patriarhie, aflată în comuniune canonică frățească cu toate Bisericile Ortodoxe surori.

16. Emanciparea națională și crearea României moderne. Rolul Bisericii în împlinirea acestui deziderat

Începând cu a doua jumătate a sec. al 19-lea, „unirea tuturor românilor într-un stat unitar devine…obiectivul dominant al aspirațiilor românilor”[140]. Iar clericii Bisericii au arătat cel mai înalt patriotism în această perioadă, luptând pentru unirea Principatelor Române. Dintre aceștia îi amintesc pe Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei, Episcopii Neofit și Filaret Scriban, Nectarie Hermeziu și Ghenadie Șodrea, Preoții Dimitrie Metcaș și Ion Bobulescu, Arhim. Victor Lemeni, Preoții Constantin Butureanu și Ștefan Tuboca, Protoiereul George Dimitriu din Moldova[141] și Mitropolitul Nifon Rusailă, Sfântul Calinic de la Cernica, Arhidiac. Dionisie Maldarescu, Preoții Ilie Benescu, Grigorie Referendarul și Veniamin Catulescu, Arhim. Iosafat Snagoveanu, Protosingh. Anastasie Stoenescu, Protoiereii Iancu Sachelarie și Vasile Serea din Țara Românească[142]. Căci „ideea unirii devenise o forță morală care dădea avânt întregii mișcări de eliberare națională”[143]. Tocmai de aceea, „delegații la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ținută între 18 noiembrie-1 decembrie 1918, într-o atmosferă de pace, de libertate națională și de echitate pentru toate naționalitățile, au dat expresie aspirațiilor seculare ale românilor spre pace, libertate, unitate, prietenie și frăție între popoare, decretând unirea cu România”[144].

Și e foarte relevant, din punct de vedere religios, modul cum s-a făcut unirea de la 1918. Căci între cei 1.228 de delegați ai Adunării Naționale Constituante au fost și 5 Episcopi, 4 Vicari, 10 delegați ai consistoriilor bisericești și 129 de Protoierei ortodocși și greco-catolici[145]. „Proclamarea Unirii de la Alba Iulia a fost precedată de slujba Sfintei Liturghii și de slujba de Te Deum, oficiate în locuri diferite de clerici ortodocși și clerici greco-catolici, întrucât Unirea cea Mare era trăită ca o lucrare sfântă și solemnă a comuniunii românești, a unității și libertății naționale. […]

La altarul Bisericii Ortodoxe din Alba Iulia, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de Episcopul Ioan Papp al Aradului și Locțiitor de Mitropolit al Ardealului, care, în obișnuita încheiere a Sfintei Liturghii, a rostit: Cel ce a înviat din morți și a înviat astăzi și neamul nostru românesc, Hristos, adevăratul Dumnezeu[l nostru]...Iar Episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Patriarh al României Mari, a citit, la sfârșitul Sfintei Liturghii, Rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc, într-o atmosferă de profundă emoție patriotică, intonând apoi, împreună cu toți românii prezenți, imnul Deșteaptă-te, române![146].

Episcopii de Arad și Oradea, alături de Gheorghe Pop de Băsești, au prezidat lucrările Adunării. Ierarhii s-au adresat celor 100.000 de români adunați la Alba Iulia[147], „pe Câmpul lui Horea, actualul platou din fața Catedralei Ortodoxe din Alba Iulia”[148].

„În Marele Sfat al națiunii române, ca și în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea, și Slujitori ai Bisericii, iar Episcopul și viitorul Patriarh Miron Cristea, împreună cu Episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleși membri în delegația de patru persoane care va prezenta Actul Unirii la București Regelui Ferdinand I al României Mari”[149].

Astfel, România Mare, această mare dorință de veacuri a românilor, a devenit, cu harul lui Dumnezeu, o realitate. Pe 24 decembrie 1918, Regele Ferdinand I a emis decretul de unire al Transilvaniei cu România[150], formându-se astfel România Mare sau România Întregită[151]. Însă România Mare a fost o realitate încântătoare numai pentru 22 de ani[152]…Căci acum, la 100 de ani de la România Mare, noi trăim într-0 Românie nedeplină, căreia îi lipsesc „Basarabia, jumătatea de nord a Bucovinei, ținutul Herța, Cadrilaterul și Insula Șerpilor”[153]. Pentru că lecția lui Dumnezeu pentru noi e aceasta: un mare dar se poate pierde foarte repede, dacă nu îl păstrezi cu multă grijă.


[1] Marea Unire – România, la 100 de ani (documentar Agerpres, intervenția Acad. Ioan Aurel Pop), min. 4, cf. https://www.youtube.com/watch?v=tGFL9LwAEqQ. [2] Ibidem.

[3] Toate capitolele conferinței de față au fost stabilite de Permanența Consiliului Național Bisericesc, prin hotărârea nr. 3.346, luată în ședința sa din 24 martie 2016. Cf. http://ziarullumina.ro/anul-unitatii-credintei-si-al-centenarului-marii-uniri-129558.html.

[4] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[5] Cf. http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-34166.html.

[6] „Poporul român a avut neîncetat conștiința că este de aici, că nu vine din altă parte. El a avut continuu sentimentul înrădăcinării sale în acest pământ. A trăit în mod profund o familiaritate totală cu aceste locuri, o familiaritate moștenită din moși-strămoși, care nu se poate explica decât prin faptul că a fost [aici] dintotdeauna”, cf. Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, Ed. Basilica, București, 2018, p. 75. [7] Ibidem.

[8] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mitropolia_Ardealului.

[9] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Șaguna și https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Sârbă.

[10] Cf. http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-34166.html.

[11] Cf.  https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Română.

[12] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nifon_Rusailă.

[13] Cf. http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-34166.html.

[14] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Română.

[15] † Patriarhul Daniel Ciobotea, 2018 – Anul omagial al unității de credință și de neam (14 mai 2018), cf. http://basilica.ro/patriarhul-daniel-in-deschiderea-conferintei-preotesti-romania-mare-este-si-o-implinire-a-bisericii-ortodoxe-romane/.

[16] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_de_la_Iași.

[17] Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe (1642), trad. [din latină] de Alexandru Elian, Ed. IBMBOR, București, 1981, 182 p.

[18] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Μητροφάνης_Κριτόπουλος.

[19] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Δοσίθεος_Β΄_Ιεροσολύμων.

[20] Cf. http://basilica.ro/pr-prof-univ-dr-ioan-ica-la-80-ani-de-viata/. Titlul tezei: Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopoulos. Importanța sa istorică, dogmatică și ecumenistă. Anexă: traducerea din grecește a Mărturisirii, 276 p., cf. Ibidem.

[21] Mărturisirea lui Dositei. Întâia traducere românească, după textul original grecesc publicat la 1690 în București, în rev. Candela, an. LIII-LIV, 1942-1943, p. 173-256, cf. http://biserica.org/WhosWho/DTR/L/VasileLoichita.html.

[22] Enciclica Patriarhilor Ortodocși de la 1848. Studiu introductiv, text și traducere, în rev. BOR, an LIII, 1935, nr. 11- 12, p. 545-688 (și extras, 144 p.), cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Teodor_M._Popescu.

[23] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Persecution_of_Christians_in_the_New_Testament.

[24] Cred că e nevoie de o instituție teologică, aflată sub îndrumarea Sfântului Sinod, care să studieze în mod sistematic viețile Sfinților români din timpul persecuției comuniste.

[25] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2627/sxsaintinfo.aspx.

[26] Cf. http://basilica.ro/biserica-ortodoxa-cinsteste-pe-sf-sava-de-la-buzau/. [27] Ibidem.

[28] Cf. https://www.dervent.ro/s/i/index-Inscr.AXIOPOLIS.html.

[29] Cf. http://basilica.ro/sfintii-mucenici-chiril-chindeu-si-tasie-2/

[30] Cf. http://basilica.ro/sfintii-maxim-cvintilian-si-dadas/.

[31] Cf. http://basilica.ro/sfantul-ioan-valahul/.

[32]  Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Iuliu_Veteranul și  https://www.catholic.org/saints/saint.php?saint_id=4135.

[33] Cf. http://www.deltadunarii.info.ro/cultural/obistorice/Niculitel/Inscriptie.jpg  și http://www.saint.gr/4420/saint.aspx.

[34] Cf. http://basilica.ro/sfintii-mucenici-zotic-atal-camasie-si-filip-de-la-niculitel-2/.

[35] Cf. http://basilica.ro/18-l-†-sf-mc-emilian-de-la-durostorum-sf-cuv-pamvo/.

[36] Cf. http://basilica.ro/sfintii-martiri-brancoveni-2/. [37] Ibidem.

[38] Cf. http://basilica.ro/viata-si-acatistele-sfintilor-cuviosi-marturisitori-visarion-si-sofronie-ale-sfantului-mucenic-oprea-si-ale-sfintilor-preoti-marturisitori-ioan-din-gales-si-moise-din-sibiel-2/ și https://ro.wikipedia.org/wiki/Kufstein.

[39] Cf. https://doxologia.ro/liturgica/vietile-sfintilor/viata-sfintilor-martiri-marturisitori-nasaudeni.

[40] Cf. http://ziarullumina.ro/darnicia-romanilor-catre-muntele-athos-42383.html.

[41] Cf. http://ziarullumina.ro/relatiile-bisericii-noastre-cu-patriarhia-ecumenica-20654.html.

[42] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Sfânta_Ecaterina_din_Muntele_Sinai.

[43] Cf. https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/romanii-tara-sfanta/legaturile-istorice-ierusalimul-82385.html. [44] Ibidem.

[45] Dr. Gianina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera, teză doctorală, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 90-91. A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[46] Cf. http://basilica.ro/responsabilitatea-noastra-este-sa-proclamam-unitatea-pe-care-o-avem-in-legatura-dragostei/.

[47] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Κύριλλος_Λούκαρις.

[48] Cf. http://basilica.ro/responsabilitatea-noastra-este-sa-proclamam-unitatea-pe-care-o-avem-in-legatura-dragostei/.

[49] Cf. https://doxologia.ro/documentar/relatiile-bisericii-din-moldova-tara-romaneasca-cu-patriarhia-antiohiei.

[50] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania.

[51] Constantin Cloșcă, Administrația românească în teritoriile vremelnic aflate sub dominația străină (Transilvania, Bucovina, Basarabia, Banat și Dobrogea), în rev. Zargidava. Revistă de istorie, vol. VII, Bacău, 2008, p. 90.

[52] Cf. http://www.scritub.com/istorie/TRANSILVANIA-SI-ALTE-PROVINCII23822.php.

[53] Cf. http://jurnalul.ro/it/stiinta/14-noiembrie-1878-ziua-unirii-dobrogei-cu-tara-681172.html.

[54] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul.

[55] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 89. [56] Idem, p. 91.

[57] Cf. http://patriarhia.ro/iii-b-biserica-romaneasca-din-transilvania-in-secolele-xiv-xviii-155.html. [58] Ibidem.

[59] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 95.

[60] [Pr.] Adrian Ignat, Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, teză doctorală, Ed. Universitară, București, 2011, p. 233. [61] Idem, p. 238. [62] Idem, p. 239. [63] Idem, p. 241. [64] Idem, p. 242-243. [65] Idem, p. 243. [66] Idem, p. 259. [67] Idem, p. 260. [68] Idem, p. 274-275 și https://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_de_la_Alba_Iulia. [69] Idem, p. 275. [70] Idem, p. 279. A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_de_la_Alba_Iulia și https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Trianon.

[71] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 80. [72] Idem, p. 81. [73] Idem, p. 222. [74] Idem, p. 223. [75] Idem, p. 82. [76] Ibidem. [77] Idem, p. 83. [78] Idem, p. 231.

[79] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_de_Independență_al_României.

[80] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 131. [81] Ibidem. [82] Idem, p. 134.

[83] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/ Asociația_Transilvană_pentru_Literatura_Română_și_Cultura_Poporului_Român. [84] Ibidem.

[85] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Enciclopedia_Română.

[86] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Academia_Română.

[87] Cf. Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 138. [88] Idem, p. 141. [89] Ibidem. [90] Idem, p. 146. [91] Idem, p. 147. A se vedea și http://biserica.org/WhosWho/DTR/N/ConstantinNazarie.html. [92] Idem, p. 147-150. [93] Idem, p. 151. [94] Idem, p. 107. [95] Idem, p. 108. [96] Idem, p. 109-111. [97] Idem, p. 111. [98] Idem, p. 111-112.

[99] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Popa_Șapcă.

[100] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluția_Română_din_1848.

[101] Ibidem și Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 120 și p. 120, n. 90. [102] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 120. [103] Ibidem. [104] Idem, p. 120-121. [105] Idem, p. 121. [106] Ibidem. [107] Idem, p. 123. [108] Idem, p. 124. [109] Ibidem.

[110] † Patriarhul Daniel Ciobotea, 24 ianuarie 1959 –  Unirea Principatelor Române (22 ianuarie 2016), cf. http://patriarhia.ro/activitati-ale-slujitorilor-bisericii-pentru-unirea-principatelor-romane-8576.html. [111] Ibidem.

[112] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 101. [113] Ibidem. [114] Ibidem. [115] Ibidem. [116] Ibidem. Stânjenul este „unitate[a] de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă și regiune, de la 1,96 m la 2,23 m”, cf. DEX 1998. [117] Idem, p. 102. [118] Ibidem. [119] Idem, p. 103.

[120] Cf. Idem, p. 104 și https://ro.wikipedia.org/wiki/Supplex_Libellus_Valachorum_Transsilvaniae.

[121] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Supplex_Libellus_Valachorum_Transsilvaniae.

[122] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 104. [123] Idem, p. 113.

[124] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Lemeni.

[125] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 115. [126] Idem, p. 118. [127] Idem, p. 118-119. [128] Idem, p. 117, 119. [129] Idem, p. 119. [130] Ibidem. [131] Ibidem.

[132] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_domnilor_Țării_Românești și https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_domnilor_Moldovei.

[133] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_I_al_României.

[134] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ferdinand_I_al_României. [135] Ibidem.

[136] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_I_al_României.

[137] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constituția_României_din_1866. Textul Constituției e acesta: http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/constitutie/constitutiunea-din-1866.php.

[138] Cf. http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/constitutie/constitutiunea-din-1866.php.  Am diortosit textul. [139] Ibidem. Am diortosit textul.

[140] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 127. [141] Idem, p. 128-129. [142] Idem, p. 129. [143] Idem, p. 155. [144] Ibidem.

[145] † Patriarhul Daniel Ciobotea, Biserica a sprijinit Marea Unire (29 noiembrie 2014), cf. http://ziarullumina.ro/biserica-a-sprijinit-marea-unire-97093.html. [146] Ibidem. [147] Ibidem. [148] Ibidem. [149] Ibidem.

[150] Pr. Nicolae Șerbănescu, 1 decembrie – Sărbătoarea Națională a României, în Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. II, Ed. Basilica, București, 2018, p. 297.

[151] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/România_Mare. [152] Ibidem. [153] Ibidem.

Eminescu: între modernitate și tradiție [155]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Consider că dezideratul exprimat de Rosa del Conte („îi lipsește României […] acel comentariu amănunțit la text, pe care noi îl considerăm indispensabil chiar și pentru cititorul român și care, fără să se suprapună peste cuvântul poetului, să fie o călăuză și o luminare a înțelegerii lui”[1]) a fost (după cercetările întreprinse de domnia sa și de Zoe Dumitrescu-Bușulenga) într-o măsură semnificativă atins prin studiile pe care le-am întreprins (atât cât am avut timp să mă dedic poeziei lui Eminescu, despre care am scris până în prezent două volume de aproape o mie de pagini fiecare). Pentru că a înțelege „cuvântul poetului” înseamnă a nu-i suprapune o cugetare străină, care nu îi stătea în fire.

În urma Rosei del Conte, Petru Creția constatase și el, după o vreme, că persista aceeași carență: „pentru a ni-l apropia pe Eminescu, este nevoie ca un om, anume înzestrat pentru aceasta, să scoată un șir de volume (ce bună ar fi acum ediția definitivă) în care să comenteze totul, poezie cu poezie”[2].

A înțelege însă cuvântul poetului nu a părut niciodată un lucru facil. În așa măsură încât același Petru Creția considera că „exegeza eminesciană are nevoie de mai multe lucruri dintre care unul nu poate veni decât de la Domnul: o minte strălucită, pe măsura globală a timpurilor noi, atotștiutoare și adânc iubitoare de adevăr și de seninătatea adevărului, cineva genial care să ne spună despre Eminescu ceva încă nespus și mirific (s. n.). Și rostit totuși cu un glas normal. Numai că Domnul dă când voiește El și îi plac muncile pregătitoare, hărnicia probă, lămurirea amănuntelor, dizolvarea preconceptelor (s. n.). Îi place funcționarea normală a unei culturi”[3].

Eminescu e un poet greu. M-am convins de acest lucru inclusiv recitind critica literară. Un poet care a născut o exegeză atât de bogată, care a solicitat atât reflexivitatea (dar și imaginația) criticilor, care a incitat și a determinat interpretări atât de multe, de diverse și fastuoase, este neîndoielnic o personalitate care a fascinat prin complexitatea și profunzimea viziunii sale poetice.

Așteptarea unei exegeze care să dezvăluie ceva nespus și mirific, din partea lui Petru Creția, denotă faptul că a existat totuși, în conștiința critică, sentimentul că nu s-a spus nici pe departe totul, că persista încă un adânc neluminat pe deplin al scrierilor sale. Denotă faptul că se aștepta, în continuare, ceva revelator

Iar revelația trebuia să se producă, în opinia mea, în sensul acceptării și al asumării vechimii tradiției literare românești, al înrădăcinării poeziei române moderne într-o tradiție și al prelungirii sevelor ideatice, reflexive, din Evul Mediu până în modernitate. Înnoirea nu se poate afirma fără continuitate.

Pe de altă parte, este posibil ca exegezele să se înmulțească – așa cum este totuși firesc atunci când e vorba de un mare poet și de o mare operă –, dar, având în vedere tendințele literare și critice variate, este la fel de posibil și ca exegeții să nu ajungă vreodată la unison. Însă o punere de acord, într-o anumită măsură, asupra unor aspecte esențiale, poate că ar fi în același timp foarte necesară și de bun augur pentru istoria și critica noastră literară. Bineînțeles, dacă există efort exegetic cu adevărat, bună-credință și onestitate în loc de impostură crasă și interese meschine. La noi sunt de găsit, însă, mai adesea, cele din urmă.

În principiu, mă pronunț pentru o judecată critică clară și contra evaziunii speculative. Trebuie făcută însă precizarea că, în cazul lui Eminescu (dar și al unei părți semnificative din poezia românească), interpretarea literală[4] este pasibilă de tot atâtea erori ca și speculația extravagantă și vană[5].

Limbajul poetic eminescian are un cod specific, înscris în propria poezie, sau după cum au spus alții, Eminescu scrie în dialect chiar și atunci când pare că mesajul e limpede. Mircea Scarlat avea perfectă dreptate când spunea că Eminescu trebuie descifrat ca un rebus. Iar pentru a-l descifra e nevoie – așa cum am procedat în studiile mele – de înțelegerea cuvintelor și a metaforelor în locul lor de origine, care înseamnă adesea literatura și gândirea veche românească.

În această situație, sunt neapărat necesare instrumentele hermeneuticii, dar care trebuie utilizată cu maximă atenție și discernământ. Și, în primul rând, nu mai trebuie ignorate veacuri multe de exersare a retoricii teologico-filosofico-poetice (ca gen, dar și în interiorul altor genuri), în spațiul post-bizantin, care a creat la noi condițiile apariției și dezvoltării unei poezii moderne, întâlnindu-i și satisfăcându-i apetența pentru gnomism, obscuritate și hermetism.


[1] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, op. cit., p. 28.

[2] Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, op. cit., p. 214.

[3] Idem, op. cit., p. 218.

[4] În genul celei pe care ne-a oferit-o Alain Guillermou, pe care îl menționează și Petru Creția (care și-ar fi dorit un comentariu cât mai limpede al tuturor poemelor eminesciene), adăugând că „privește doar antumele și nu revoluționează domeniul” (Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, op. cit., p. 214, n *).

[5] Sunt de acord cu opinia exprimată de Eugen Simion: „Cred în mod profund că o critică (și chiar o literatură) poate muri din lipsă de sens, cum poate muri din proliferarea absurdă a sensurilor (s. n.). […] Cunoașterea nu-i posibilă decât de la un anumit grad de limpezire a noțiunilor cu care cunoașterea operează”, cf. Întoarcerea autorului. Eseuri despre relația creator-operă, cronologie și postfață de Andrei Terian, Ed. Institutului Cultural Român, București, 2005, p. 2.

Același autor este de părere că: „Mulți biografi descriu faptele unei vieți, puțini știu să le dea un sens care să justifice grandoarea unei vieți” (Idem, p. 131); cred însă că sentința se poate aplica uneori și criticilor literari, care pot să constate și să rețină fapte care țin de geneza operei, context, corelații literare și culturale etc., și totuși să nu descopere esențialul care trebuie spus, fie că le scapă, fie că îl eludează/ ocultează intenționat.

Page 1 of 63

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno