Al 34-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

Când l-am văzut pentru
prima oară la Ploiești,
iubindu-l pe Nichita pentru totdeauna,
din poemul său am rămas numai
cu…statuă
peste timp,
spus apăsat,
undeva sus,
unde glasul său puternic
înălța poezia.
Înălțimea lui cuprinzătoare
făcea ca poezia să te îmbrățișeze,
să te îmbete de dragoste.
Căci în el vedeam
nu cum se scrie,
ci cum se naște versul
din suflet.
Și, de fapt,
noi trebuie să știm
cum arată Poetul
înainte ca să îi citim suferințele.
Noi trebuie să știm
ce fel de om este cel
care ni se dăruie.
Suferințele sale sunt
tot mai evidente
pe față.
Fața lui e o hartă
a inimii sale.
Și dacă vrem
să îi cunoaștem poezia,
trebuie să știm că Adam
a trăit între două milenii,
traducând poeții noștri
în limba lui
și pe ai lui
în a noastră[1].


[1] Terminat la 20. 37, în Sâmbăta Luminată. Și în acest poem vorbesc despre marele Adam Puslojić.

Scrioaștea. Monografia unei iubiri [4]

Primaa 2-a, a 3-a parte din carte.

În comentariul său bogat, generos, din 26 noiembrie 2019[1], Alexandru Georgescu a pus mai întâi problema surselor cercetării. Și mi-a sugerat că ar trebui să fac „cercetarea metodică a documentelor primăriei, școlii, bisericii, prefecturii”, să pre- iau date din alte lucrări monografice și istorice, să preiau manuscrise ale altora pe tema mea, să fac „deducții logice bazate pe diferite asocieri”. Și sunt de acord cu toate la un loc, pentru că așa și procedez de fapt: coroborând toate amănuntele pe care le găsesc.

După care mi-a mărturisit următoarele: „Într-adevăr [este] foarte interesantă ipoteza asupra etimologiei. Exact aceeași impresie o am și astăzi când cobor în sat pe «variantă»: [că am de-a face cu] o lume ascunsă într-o vale, în care nimeni nu ar căuta. Trebuie amintit faptul că mult timp tot dealul, [toată] vatra satului a fost acoperită de o pădure ale cărei reminiscențe sunt reprezentate de pădurea aflată între Scrioaștea și Brebina, de-a lungul râului Vedea. Fix aceeași vegetație! Deși [eram] mic, îmi amintesc în detaliu o relatare a bunicului meu în care el, copil fiind, o aflase de la bunicul său: că tot dealul fusese acoperit [mai] înainte de o pădure, iar lupii coborau iarna până în Scrioaștea [și] Stejaru, încât oamenii își păzeau cu mare grijă animalele.

Îmi aduc aminte că povestea de cineva care plecase pe jos din Scrioaștea la Stejaru, iarna, pe ninsoare. De o persoană care a fost atacată de lupi, dar care a scăpat la limită. Dar ce e bizar e că această poveste, spre deosebire de cealaltă, era legată de tinerețea lui, probabil ca adolescent. Faptul că aceste suprafețe au fost despădurite și transformate în suprafețe agricole ar putea conduce la identificarea perioadei în care s-a realizat.

În același timp, [amănuntul] cu localizarea Scrioaștei bătrâne în vatra satului Măldăieni poate fi interesant. [Dar ne interesează] fix zona în care aceasta a existat și, în același timp, de când [și] până când. Revin, totuși, la etimologia [cuvântului] Scrioaștea. Pentru că originea slavă (chiar bulgară) are un mare sâmbure de adevăr. [Asta atâta timp cât] sunt mai multe localități care poartă nume ce își au originea în slava din sudul Dunării, precum Peretu, dar chiar și Roșiorii. Astfel, cetatea Cerven/ Cherven (Roșu) (sec. XII-XIV) se află la numai 20 de kilometri de Ruse[2], fiind cunoscută drept Cetatea Împăratului Roșu. Roșu, Roșiori. În plus, regatul Asăneștilor a reprezentat iarăși un bun prilej de tranziție. Și este interesant și Rusciuc, Ruse. Ioniță Caloian…și preponderența numelui Calotă în Teleorman.

Cerven a fost construită pe locul unei vechi cetăți bizantine din vremea tracilor (sec. VI) [și] a fost atestată documentar în secolul al XI-lea. În jurul anului 1.200 trăiau în cetate și în proximitatea ei aproximativ 10.000 de oameni. În 1235 s-a stabilit acolo centrul Episcopiei ortodoxe. În 1242 a fost cucerită și devastată de tătari. În 1279, după ce a fost reclădită, a fost atacată și incendiată de armatele Imperiului Bizantin. În secolul al XIV-lea a ajuns la apogeul său militar și comercial, fiind împărțită pe două zone: cea fortificată, de sus, de pe munte și cea de la baza muntelui. În 1388 a fost cucerită de turci și distrusă.

Aceste perturbări au dus la migrarea la nord de Dunăre a unor grupuri mari de slavi (bulgari), care de altfel s-au și stabilit [aici]. [Iar ceea] ce este interesant este faptul că de la Dunăre până la Roșiori de Vede sunt o multitudine de sate în care locuitorii sunt de origine bulgară (rămasă așa din străbuni), dar, în același timp, [au și] denumiri de origine slavă. Un termen pe care îl întâlneam [adesea] la scrioștenii bătrâni era sbâcleaza[3]. Care era un fel de mlaștină, un lac, populat cu pește și raci[4]…pe care azi nu-l mai recunoaște nimeni”.

Mamaia Floarea Picioruș folosea cuvântul zbâclează. Însă nici sbâclează și nici zbâclează nu e cunoscut de Google.

De la Dr. Gheorghiță Ciocioi, cu aceeași amabilitate plină de prietenie, am primit linkul următor[5] pe 4 decembrie 2019, care este „o hartă habsburgică militară de supraveghere de la 1869” și care a fost făcută în „peste două decenii”[6]. Fragmentul care ne interesează e acesta:

Și pe această hartă vedem că Skrioașta era situată de-a lungul unui deal, care trecea prin Rușe de Vede și care continua și la Ciok, Grecia, Balzatz, Niaga, Popești, Valeni etc. Dacă mărim harta satului Skrioașta, vedem că drumul dinspre Rușe de Vede era paralel cu dealul și că existau 3 ulițe care străbăteau dealul și satul. Iar, din sat, spre râu, ieșeau 4 drumuri, un al 5-lea îndreptându-se spre râu mai înainte ca să înceapă satul. O mare clădire era la întretăierea a două ulițe. Și această mare clădire nu putea fi decât a moșierului. Iar clădirile mari erau în majoritatea lor în partea dinspre Ciok.

Maria Vertan, inventariind morile existente în secolul al 19-lea în Teleorman, ne spune că aga Costache Cantacozino avea o moară la Scrioaștea[7].

Constanța Știrbu și Corneliu Beda au scris un studiu despre tezaurul de monede din secolul al 14-lea descoperit la Scrioaștea[8]. Și aceștia citează articolul lui Bucur Mitrea, intitulat „Un tezaur monetar vechi românesc: Scrioaștea, jud. Teleorman”, publicat între 1959-1961, spunând că tezaurul a fost găsit în timpul lucrărilor agricole într-un vas de lut, fiind format din 42 de monede: 32 apărute în Țaratul de Târnovo, 7 în Țaratul de Vidin și 9 în Țara Românească în timpul lui Vladislav I (1364-1377)[9]. Monedele au între 0, 90 gr. și 1, 31 gr. și diametrul între 18-21 mm, iar 7 dintre ele au ajuns la Institutul de Arheologie din București, pe când restul au rămas la Prof. Pantelimon Neacșu din Scrioaștea și care le-a expus la muzeul școlii din localitate[10]. În cele din urmă, 30 de monede au ajuns la Muzeul județului Teleorman, iar 8 monede la Muzeul Național de Istorie a României[11].

Cele din timpul lui Vladislav I sunt 5 cu inscripție latină și una cu inscripție slavonă, având un scut pe avers și un coif și o acvilă pe revers[12] și fiind din argint[13]. „Groșii emiși…[în timpul lui Ivan] Sracimir păstrează încă elementele vechii tradiții bizantine în redarea iconografică a bustului lui Christos, dar vădesc, îndeosebi în redarea efigiei țarului cu însemnele puterii sale, o certă influență a artei monetare central-europene, cu precădere a celei maghiare”[14]. Cele 4 monede studiate de autori din acest lot au greutatea între 0, 96 și 1, 114 gr., două fiind emise între 1359-1365, iar celelalte două între 1369-1375[15]. Și ei conchid că tezaurul a fost îngropat înainte de anul 1377[16].

Însă acvila, care stă pe coif, are Sfânta Cruce în cioc[17], pentru că banii sunt emiși de domni creștini:

Iar monedele lui Ioan Sracimir îl au pe Domnul binecuvântând, iar în stânga Sa Își ține Dumnezeiasca Evanghelie, având pe ele inscripția IC-XC[18].

Imaginile de aici sunt din p. 148 a articolului citat:

iar cele de aici sunt din p. 149:

Și în ele vedem cum arată monedele de argint, de secol 14, descoperite la Scrioaștea.

Părintele Ioan Spiru din Alexandria ne spune că s-au descoperit la Scrioaștea „o monedă de o para – trei denghi, emisă în 1772 şi una [de] două parale – trei copeici din 1773”[19].


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/02/07/scrioastea-monografia-unei-iubiri-3/#comment-96372.

[2] Idem: https://hailaplimbare.ro/2018/11/15/scurta-plimbare-printre-ruinele-cetatii-cerven-in-bulgaria/ și https://www.lumeasatului.ro/articole-revista/turism/4953-orasul-medieval-fortificat-si-cetatea-cherven.html.

[3] Eu l-am auzit cu z și nu cu s inițial.

[4] Eu am văzut zbâcleaza în anii 80, existând dincolo de râul Vedea și de pădure, câțiva kilometri buni departe de sat, fiind un râuleț cu mult mâl, dar cu apă foarte clară, în care existau pești, scoici și raci. De fapt, acolo am văzut pentru prima oară raci și scoici vii.

[5] A se vedea: https://mapire.eu/en/map/europe-19century-secondsurvey/?bbox=2773930.9172504926%2C5486289.434840736%2C2784163.9244121704%2C5489155.82340143&layers=158%2C164.

[6] Conform mesajului său din aceeași zi, primit pe Messenger, în care mi-a explicat proveniența hărții.

[7] Maria Vertan, Morile din județul Teleorman în deceniul 4 al secolului al XIX-lea, în rev. Biserica Ortodoxă, anul XXII, nr. 2, iulie-decembrie, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2020, p. 18.

[8] Constanța Știrbu și Corneliu Beda, Tezaurul de monede medievale din secolul al XIV-lea de la Scrioaştea, jud. Teleorman, publicat în rev. Cercetări Numismatice, revista Muzeului Național de Istorie, ed. de Octavian Iliescu și Constanța Știrbu, vol. al 6-lea, București, 1990, p. 106-150.

[9] Idem, p. 106.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 107.

[14] Idem, p. 108-109.

[15] Idem, p. 109.

[16] Idem, p. 116.

[17] Idem, p. 117.

[18] Idem, p. 120.

[19] Cf. Pr. I. Spiru, Monede bătute la Sadagura, găsite în Muntenia, în rev. Studii și Cercetări Numismatice, II, 1958, p. 475-476, apud Ioan Spiru, Arheologie și numismatică în județul Teleorman. Articole, studii și note, ed. îngrij. de Pavel Mircea, în col. Publicațiile Muzeului Județului Teleorman, vol. IX, Ed. Ordessos, Pitești, 2014, p. 143 PDF.

Al 33-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

„Piatra [λίθος]”,
cea care „a fost tăiată
din munte fără mâini
[ἐτμήθη ἐξ ὄρους
ἄνευ χειρῶν]”,
„a lovit chipul”
[Dan. 2, 34, LXX]
lumii acesteia.
L-a lovit divino-uman,
prin coborârea Lui cea plină
de smerenie la noi,
învățându-ne și întărindu-ne
să trăim dumnezeiește pe pământ.
Căci Hristos Dumnezeu,
Cel născut mai presus de fire
din Preacurata Sa Maică,
„va lovi și va nimici împărățiile acestea
[πατάξει καὶ ἀφανίσει
τὰς βασιλείας ταύτας]”,
pe cele care se cred acum „de neînvins”,
pentru că Împărăția Lui
„va rămâne întru veac
[στήσεται εἰς τὸν αἰῶνα]”
[Dan. 2, 44, LXX].
Fiindcă El „S-a golit pe Sine
[Ἑαυτὸν ἐκένωσεν],
luând chipul robului
[μορφὴν δούλου λαβών]”
[Filip. 2, 7, BYZ],
nu pentru ca „să ne înveșnicească”
pe acest pământ,
ci pentru ca să ne umple pe noi
de slava Lui cea veșnică
și să ne facă părtași Împărăției Lui
celei fără de sfârșit.

Poemul 27. Din vol. Te iubesc nu se termină

Pomenirea ta e
ca un vin vechi:
cu cât mai vechi,
cu atât mai bun.
În loc să mă îmbete, el
mă luminează.
În loc să mă închidă
în mine, el mă deschide.
Pentru că pomenirea ta
e plină de lumină,
e plină de iubirea ta
pentru mine.
Iar astăzi, când am slujit
și te-am pomenit cu
vinul cel vechi,
noutatea ta era
adâncă în mine.
Este ca un izvor
ce nu seacă niciodată,
dar mereu
mă face să însetez
după zâmbetul tău[1].


[1] Pentru tataie Marin. Terminat la 16. 44, în zi de duminică, pe 28 februarie 2021.

Psalmul al 90-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Bine e pentru tot omul
să fie-n viață cu Domnul
și să-I cânte sfântul nume,
ce e înalt peste lume!

Și din zori și până-n seară
să-Ți vestească mila-n țară
și-adevărul Tău cel sfânt
să îl strige pe pământ,
să îl cânte-n alăute
’n zece strune, în versuri multe!

Căci mi-ai făcut inima bună
de mă bucur împreună[1]
în sfintele Tale fapte,
ce-ai făcut cu bunătate.

Să-Ți fie, Doamne, mărite
lucrurile și slăvite!
Adânca Ta-nțelepciune
nimeni n-o va putea spune.

Omul fără minte-ntreagă
nu va putea să-nțeleagă
ale Tale sfinte fapte
ce-s de mâna Ta lucrate,

când păcătoșii, cu toană,
ieșiră ca iarba,-n goană,
și cu cei fărădelege
se-ntărâtară s-alerge,

ca să piară cu ocară,
să le iasă vestea-n țară.
Iar Tu, Dumnezeu[le] Sfinte,
ești tot mare ca-nainte!

Și vor pieri cu ocară
toți vrăjmașii Tăi din țară
și cei ce-s fărădelege
de pe pământ se vor șterge!

Iar steagul meu să ajungă
ca inorogul să-mpungă
și la vârsta cea bătrână
să petrec cu viață lină!

Și vrăjmașii de departe
să nu cuteze să mă caute,
nici să poată să îmi strice
când vor vrea să se ridice,

ca să piară cu ocară,
cu vicleșugul ce-l lucrară,
să li se-audă de nume,
când vor pieri de pe lume!

Iară Dreptul să-nflorească
ca finicul și să crească
și ca cedrul din Liban,
roditor din an în an!

La Domnu-n casă să se prindă
și floarea să și-o întindă,
cu vlăstare altoite,
peste curțile Lui sfinte,

să rodească în dreptate,
numai har și bunătate!
Și la vârsta cea bătrână
să petreacă viață lină,

și să spună în noroade
bunătățile Lui toate,
căci Domnul e cu dreptate
și la El nu-i strâmbătate!


[1] Cu Tine.

Psalmul al 89-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Doamne, Tu ne-ai fost scăpare,
’n neam de neam și sprijin tare.
Pân-a nu se face munte
pe pământ, cu dealuri multe

pân-a nu face pământul
și nici lumea, cu cuvântul,
ce-ai umplut-o de noroade,
ești mai-nainte decât toate.

Nu întoarce, Doamne, omul,
să-l cuprindă-n jale somnul,
c-ai zis să se-ntoarcă-n tină
tot omul de sub lumină!

De i-ar fi viața de lungă
o mie de ani s-ajungă,
înaintea Ta e scurtă,
ca ziua de ieri trecută.

Și ca straja cea de noapte
îi sunt zilele lui toate.
Ca o glumă fără treabă
i se trec anii cu grabă,

și ca iarba ce se trece
de soare și de vânt rece:
de dimineață-i cu floare,
seara-i veștedă de soare,
a doua zi se usucă,
ca-n cuptor când o aruncă.

Așa de lesne ne arde
urgia Ta și ne scade,
că ne-ai pus greșeala-n față,
dinainte-Ți, s-avem greață.

Și de sfânta Ta lumină
veacul nostru ne-nstrăină.
Zilele noastre le-neacă
urgia Ta și le seacă.

Anii ni se trec cu grabă:
pânză de păianjen slabă.
Șaptezeci de ani ni-i viața
sau optzeci, de ține ața,
și-i ducem mai mult cu jale
și cu trudă și certare.

Această lume deșartă
ne-mblânzește și ne ceartă
cu primejdii și boli multe,
patimi ca să tacă iute.

Nimeni n-a scăpat, să iasă
din urgia ei cea deasă,
ca toți să Îți știe dreapta
cu care ai să dai plata.

Și-aceia ce duc pedeapsă,
din ferecături să iasă.
Și Te-ntoarce, Doamne Sfinte,
de Te-ndură ca-nainte!

Și le fii cu mângâiere
robilor Tăi ce-s în jale!
Ne umplem de dimineață
de milă și de dulceață

și ne bucurăm de bine
’n toată ziua de la Tine,
pentru zilele scârbite,
cu trai rău, ce-am dus-nainte,

căci acum Îți privești sluga,
de-i asculți de taină ruga.
Fiilor lor către viață
să le fii, Doamne, povață!

Iar peste noi să lucească
lumină dumnezeiască!
Și cu a Ta sfântă dreaptă
în tot lucrul bun ne-ndreaptă!

Psalmul al 88-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 149-206]

Dar acum l-ai dat afară
și l-ai părăsit cu-ocară.
Pe cel pe care Tu l-ai uns,
acum mai rău l-ai străpuns.

Tocmeala cea așezată
cu robul Tău, stă stricată,
și sfinția lui stă spartă
pe pământ și răsturnată,

gardurile dezgrădite,
turnurile risipite,
de-l jefuiesc cu ocară
drumeții ce trec prin țară.
Și vecinii toți se strâmbă,
văzându-l că este-n scârbă.

Tu i-ai ridicat asupră
mână de vrăjmaș ce-l surpă
și cei care-l asupresc,
cu toții îl chinuiesc.

I-ai stricat și nu-i tăioasă
sabia din oțel groasă
și l-ai lăsat, ca-n osândă,
în război cu arma frântă.

Curăția cea cu slavă
i-ai nimicit-o cu zarvă,
și scaunul cel cu pace
l-ai doborât jos, de zace.
I-ai dat vreme-mpuținată,
zile-n viață rușinată.

Până când ești, Doamne Sfinte,
cu mânia cea fierbinte,
ce Ți-ai aprins-o ca focul,
de ne-ai depărtat cu totul?

Aminte adu-Ți ce mi-e-n viață statul
și să-mi ierți, Doamne, păcatul!
Au doară fără de treabă
ne-ai zidit firea cea slabă?

Că nu e om să trăiască
și moartea să nu îl pască,
cu Iadul să se-nțeleagă,
sufletul să nu i-l soarbă.

Unde este, Doamne Sfinte,
mila Ta cea dinainte,
când Ți-ai dat Tu jurământul
cu David, să-Ți stea cuvântul,
și-adevărul Tău cel sfânt,
când l-ai pus crai pe pământ?

Privește, Doamne, ocara
robilor din toată țara,
pe care-am primit-o-n față
de la păgâni mulți ce se-nalță,

de la vrăjmașii ce mustrară
pe craiul ce l-ai pus în țară,
și care se-arată cu chip rău,
ocărând schimbarea unsului Tău!

Peste veci să fie Domnul,
binecuvântat de tot omul,
și peste veci să trăiască,
întru legământ să-mpărățească!