Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Fragmente manuscriptice 2 (Page 1 of 60)

Eminescu: între modernitate și tradiție [138]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

O alegorie similară (construită după tiparul cărților populare etice) se află în poemul În vremi de mult trecute, în care „un împărat prea mare” își trimite fiul și unicul moștenitor la „un bătrân mag” din muntele Pion, pentru a primi de la el învățătura adevărată, pentru că „Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,/ Căci cei mai mulți din oameni după nimic alerg –/ Să vadă-n cartea lumii un înțeles deschis,/ Căci altfel viața-i umbră și zilele sunt vis”.

Magul îi devine pedagog și îl învață să se păzească de „a pierzărilor cale și neademenit/ De-un înger cu ochi verzi cu trăsurile pale,/ Ce lumii aduce durere și jale”, care este Moartea, și de către care „adânc ești iubit”.

Aceasta, însă, „e un înger palid cu lungi aripi și negre”, care cu „amoru-i stinge sisteme-ntegre, /…/ Seducător trimite plăcerile alegre/ Și de asculți cântarea-i geniu-ți e sfărâmat”.

Nu exclud o intenționată sinonimie alegorică între „Moartea-înger palid cu lungi aripi și negre” și femeie, dacă ne gândim că „moartea însăși e /…/ un vistiernic de vieți” (Cu mâne zilele-ți adaogi), iar – înțeles cu sau fără ironie – „plodirea este rolul femeii pe pământ” (Femeia?… măr de ceartă). În manuscris nota: „Tu femee vis de foc/ Ești al morții crud proroc?”[1]. Semnificațiile pot fi profunde, de vreme ce poetul poate afirma, la un moment dat, că numai Dumnezeu, „El singur știe taina naturii ș-a femeii”[2].

În ciuda sfaturilor sale, fiul de împărat se îndrăgostește. Se retrage deci în sihăstrie și „se chinuiește în rugăciuni, asceze /…/ gândind la Dumnezeu /…/ Ca să domini în tine ispita, geniul rău!”.

Prințul călugărit nu reușește să-și înfrângă însă gândul iubirii: „Ispită neagră dânsa? un geniu rău, o, nu e!/ Răspunde trist și dulce fantasticul ascet /…/ De-aș spune numai chipul cum privirilor mele/ S-arată – n-ai mai crede că-i geniu infernal”. Nu-și află liniștea nici „în muri de mănăstire”, nici în „țărmuri sterpi de mare”, căci „lumea cu-a ei visuri gândirea i-au supus”. Atunci:

Magul își răzgândește-a călugărului soarte!
„E-aievea acea ființă, visele-ți nu te mint,
Dar nu-i aci în lume… E sufletu-unei moarte,
Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind.

Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte
Și idealu-eteric în lut eu pot să-l prind,
Dar nu aici. – Aicea de viață n-are parte;
Vom merge-n lumea unde trăiește mai departe”.

„Lumea unde trăiește mai departe” este cea de din-colo de hotarele acestei vieți.

Un ecou tulburător cred că se poate desprinde din felul cum suferința poetului și meditația profundă asupra morții au determinat ca scene funerare să fie propulsate în fundalul cosmic, ca în următoarele versuri, unde sugestiile thanatice sunt evidente:

Luna iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăvește umbre negre peste giulgiuri de zăpadă
Și mereu ea le lungește și suind pe cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă e cu ceară învăscută;

Și cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă și pădure,
Stele galben tremurânde mișcă-n negurile sure,
Intră-n domele de nouri argintii multicoloane,
De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci și moi icoane

Împle văile de lacrimi de-un sclipet împrăștiet
Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mișcă-ncet.

(Călin Nebunul)

Cu varianta:

Luna iese dintre codri.
Noaptea toată stă s-o vadă.
Zugrăvește umbre negre
Pe lințolii de zăpadă.

Și mereu ea le lungește
Și suind în cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă
E cu ceară învăscută.

(Luna iese dintre codri)

În Făt-Frumos din lacrimă, „răsărea dintre stânci bătrâne luna cea palidă ca fața unei fete moarte”[3].


[1] M. Eminescu, Opere, V, ed. Perpessicius, op. cit.,  p. 638.

[2] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit.,  p. 75.

[3] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 18.

Eminescu: între modernitate și tradiție [137]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Deși critica reține adesea, ca moment de cotitură în existența poetului, pe cel descris în Mortua est!, acesta ne reprezintă deja o etapă avansată în istoria graduală a intensității sentimentului.

Un eveniment anterior și fundamental e precizat de poemul Înger de pază. Aici ni se descoperă momentul în care se produce o breșă în decizia asumată a mortificării, când poetul consimte, admite înlocuirea „îngerului de pază” cu femeia:

Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins cu o haină de umbre şi raze,
C-asupră-mi c-un zâmbet aripile-a-ntins;
Dar cum te văzui într-o palidă haină,
Copilă cuprinsă de dor şi de taină,
Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.

Eşti demon, copilă, că numai c-o zare
Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare
Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,
El, veghea mea sfântă, amicul fidel?
Ori poate!… O,-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale,
Căci tu – tu eşti el.

De aici înainte (oricând va fi fost acest moment în viața sa), el este în căutarea „icoanei de lumină/ radioase” (Singurătate, Aveam o muză, Icoană și privaz, etc.), a „madonei” (Venere și Madonă), a „îngerului” (Înger și demon, Atât de fragedă… etc.) care să-i lumineze viața și să-l fericească („Revarsă liniște de veci/ Pe noaptea mea de patemi” (Luceafărul)).

Aceeași perspectivă ferice asupra femeii, ca în Înger de pază, se desprinde și din poemul Înger și demon, în care poetul se autoportretizează ca un insurgent/ revoluționar/ rebel, care vede în femeia-înger împăcarea cu Dumnezeu, pe care Cerul i-o trimite.

Dar mai târziu va considera că undeva a făcut o eroare („Prea mult un înger mi-ai părut/ Și prea puțin femeie /…/ Prea am uitat de Dumnezeu,/ Precum uitarăm toate” (S-a dus amorul…)), începând să perceapă faptele, tot mai insistent, din perspectivă contrară, deși nu va renunța niciodată definitiv la iubirea sa și va peregrina permanent între adorare și dispreț la adresa feminității când sensibile și seducătoare, când capricioase și nepăsătoare:

Viaţa mea fu ziuă şi ceru-mi un senin,
Speranţa, steaua de-aur mie-mi lucea în sân
Până ce-ntr-al meu suflet deodat-ai apărut
O, îngere căzut!

Şi două stele negre luciră-n negru foc
Pe cerul vieţei mele; – iar geniul-noroc
Mă lasă-n lume singur, dispare în abis
De nour şi de vis.

O rază din privire-ţi viaţa mi-a-nnegrit,
Din sânul meu speranţa divină a fugit;
Norocul şi-a stins steaua…De m-ai iubi măcar –
O înger de amar!…

(Viața mea fu ziuă)

Experiența amoroasă însă nu face decât să-i confirme și să-i reanime suspiciunea primară: idealul dorit nu e de găsit, femeia iubită este fie indiferentă (ca în Pe lângă plopii fără soț), fie infidelă[1]. Nuvela Geniu pustiu narează același traseu dramatic.

În aceste condiții, de abia, tânăra moartă evocată în Mortua est! devine o paradigmă (chipul ei visat dar de negăsit în lume revine ca subiect poetic în destul de multe compoziții), portretizată în Sofia din Geniu pustiu (faptul că Poesis este o reproducere mai palidă și mai dramatică a ei nu insistă pe subsecvențialitatea poeziei față de înțelepciune?) ori în regina dunăreană Maria din Strigoii. Pe aceasta, Arald, cu ajutorul magului și dăruindu-i din ființa sa, încearcă să o rea-ducă la viață, o viață pe care însă amândoi o trăiesc fantasmatic și pe jumătate secătuiți de vitalitate: „fața ei frumoasă ca varul este albă” și „un obrăzar de ceară părea că poartă el”.


[1] „Între bucurie și durere, lirica iubirii are la Eminescu multe înfățișări, a căror tipologie ar trebui mai sistematic studiată”, cf. Petru Creția în: Mihai Eminescu, Constelația Luceafărului. Sonetele. Scrisorile, editate și comentate de Petru Creția, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 156.

Semnalăm aici și opinia lui C. Ciopraga, conform căruia „în subteran, în straturi de adâncime, erosul eminescian apare ca o luptă misterioasă cu timpul devorator, cu spectrul sfârșitului, iar termenii care polarizează atenția sunt: dulceață și jale. Ambii se regăsesc, cu mult înainte, în imnurile lui Dosoftei [în Psaltirea în versuri, adică]. […]

Prea învățatul monah, contemporan cu Racine, cu Pascal și Bossuet, invocă de nenumărate ori un trai de dulceață, în sens pur spiritual [epitetul dulce este specific isihaștilor, care îl utilizează cu predilecție]. […]

Niciun alt poet român înainte de Eminescu n-a dat o atât de amplă întrebuințare, cu excepția lui Dosoftei, termenilor dulce sau dulceață [poate nu atât de amplă, dar o utilizare frecventă se poate distinge și la alți poeți, înainte de Eminescu, ca spre exemplu la Bolintineanu, în versurile căruia Eugen Simion descoperă totuși o „euforie a dulcelui”, cf. Dimineața poeților…, op. cit., p. 44. Considerăm că este vorba de o transmitere pe filon poetic tradițional, de la Dosoftei la prepașoptiști și pașoptiști și la Eminescu]. […]

La polul opus, de remarcat frecvența jalei […]. Starea de mâhnire e comunicată în maniera lui Dosoftei”. Cf. Constantin Ciopraga, Poezia lui Eminescu, op. cit., p. 234-235.

Se poate observa și că cei doi poeți au în comun realismul notării manifestărilor psiho-somatice provocate de dor și de iubire. Spre exemplu, la Eminescu, durerea resimțită în corzile inimii constituie fără îndoială o imagine impresionantă:

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Și ochii mari și grei mă dor
Privirea ta mă arde.

(Luceafărul)

La Dosoftei, dorul de Dumnezeu „arde-n plămână”, iar „traiul de dulceață” la care dorește să ajungă este isihia sufletului și vederea lui Dumnezeu [„să Te văz în față”], predicată de isihaști:

În ce chip doreşte cerbul de fântână,
Cându-l strânge setea de-l arde-n plămână,
Sufletul mieu, Doamne, aşa Te doreşte,
Cu sete aprinsă, de mă veştezeşte.

Mişelul [sărmanul] mieu suflet de Tine-nsătează,
De Domnul puternic şi viu, să Te vază.
Cândva de-aş agiunge să Te văz în faţă,
Să-m[i] astâmpăr de sete în trai de dulceaţă.

De-aceasta mi-i jele cu inemă arsă
Şi ochii miei lacrămi în tot ceasul varsă, /…/
Unde-mi vine-aminte de svânta Ta faţă,
Mi se varsă-n suflet răceală de gheaţă…

(Ps. 41, 1-10, 13-14)

Eminescu: între modernitate și tradiție [136]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Patru ani mai târziu (1880), Eminescu a refăcut poezia Când te-am văzut, Verena sub o altă formă, care ne oferă indicatoarele biografice dorite de noi ale parcursului său amoros, cu specificarea precisă a reținerii inițiale (principiale):

Când te-am văzut, femeie, ştii ce mi-am zis în sine-mi?
N-ai să pătrunzi vreodată înluntrul astei inemi.
Voi pune uşii mele zăvoare grele, lacăt,
Să nu pătrunză-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt.

Şi cum? dar înţelegi tu cum? Cu-acea gelozie,
Ce gândurile-ţi arde şi inima-ţi sfâşie.
Căci mă-ntrebam, se poate c-atât de-mpodobită
Cu inima şi mintea, să nu fie iubită?

Căci prea, prea e frumoasă… Dorinţa-i guralivă,
Ademenirea-i blândă, putut-a sta-mprotivă
Atâtor vorbe calde şoptite cu durere,
Ce aerul îl împle c-un val de mângâiere?

Putut-a împotriva atâtora să steie
Când e aşa de dulce şi nu-i decât femeie?
Ştiind că o săgeată din arcul cel cu gene
E chiar durerea însăşi a vieţii pământene,

Venin ştiind că este sărutul zânei Vineri,
Venin mi-era suflarea şi ochii tăi cei tineri
Şi nu voiam ca dânşii cu dulce vicleşug
S-aprinză al meu suflet pe-al patimilor rug;

Şi zborul cugetării-mi, mândria din cântare-mi,
Eu nu voiam c-un zâmbet al tău să mi le sfaremi…
Priveai la mine straniu şi te mirai că tac…
Tu nici visai că-n gându-mi eu fălcile-ţi dezbrac

De cărnurile albe şi gingaşe şi sterpe,
Că idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,
Tu nici visai că-n gându-mi eu faţa ta o tai,
Că ce rămase-atuncea naintea minţii-mi, vai!

Era doar începutul frumos al unui leş…
Ba mai treceai cu mâna prin perii tăi cei deşi,
Şi nici visai că gându-mi te face de ocară
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară

Şi că priviri grozave, ca mâni fără de trup,
Se întindeau asupră-ţi, cu ele să te rup,
Şi pe cât de frumoasă şi gingaşă la port
Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.

Dar m-ai învins… Pătruns-ai a inimei cămări
Ş-acum luceşti ca steaua fatală peste mări
Pe gândurile mele… şi treci aşa frumoasă
Ca marmura de albă, cu gene lăcrămoase,

Şi cum pluteşti n-atinge piciorul de pământ…
Atârni precum atârnă nădejdile… de vânt.
Mă mişc ca oceanul cu suferinţi adânci,
Ce braţele-i de valuri le-atârnă trist de stânci.

Se nalţă şi recade şi murmură întruna
Când lunecă pe negre păduri de paltin luna:
Pătruns el e de jalea luminei celei reci…
În veci de el departe şi el iubind-o-n veci.

De s-ar lăsa pe sânu-i, din cer vrodinioară,
El ar simţi că-nluntru-i cu ceru-ntreg coboară
Şi-ar cadenţa durerea-i pe-al veacurilor mers
C-un univers deasupră-i şi-n el cu-n univers.

Astfel domneşti pe visu-mi şi pe singurătate-mi
Şi mişti în al meu suflet un oceán de patemi.
Iar braţele-mi s-aruncă ca valurile mării
­ Ah, în deşert nici nu pot ca să te dau uitării ­

S-aruncă înspre cerul cel luminos, recad
Şi mistuit de chinuri ca Tantalus în iad.
Dar în zadar! căci astfel a fost voinţa sorţii
Ca tu să-mi dai durerea şi voluptatea morţii

Şi să-mi răsai din marea de suferinţi, înaltă
Ca marmura eternă ieşită de sub daltă.

(Gelozie)

Motivul fundamental al repudierii Afroditei este acela, confesat străveziu, că nu dorea să ardă „al meu suflet pe-al patimilor rug”, considerând că aventura erotică era o frână în calea elanului său creator, poetic, că ea anula „zborul cugetării-mi, mândria din cântare-mi” – în altă parte spune: „Amor și minte sunt în dușmănie”[1].

Într-un mod care poate părea paradoxal unei conștiințe moderne, erotismul nu este înțeles și asimilat cu inspirația sau creația, ci, dimpotrivă, este un factor ostil acesteia: „Ai fi ucis și capul și inima din mine/ Dacă-n a tale lațuri eu m-aș fi prins mai bine. /…/ Cum mulțumesc eu soartei că am scăpat de tine/ Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit./ Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!/ Azi muza mea mă cată cu ochiul liniștit./ Acele nopți turbate de doruri și suspine/ S-au dus ca un vis negru, sălbatec și urât!/ Azi iarăși capu-n visuri eu îl cufund prin cărți”… (M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire).

Din contră, condiția eternității este indicată a fi virginitatea[2] și ea este pro-creativă/ creatoare: „Hyperion, izvor de vremi/ Și-ntregitor de spațiu/ Din noaptea vergină tu chemi/ Voința fără sațiu”[3]. Născătoare de lumi este noaptea vergină, în timp ce voința fără sațiu, care denumește concupiscența, dorința erotică a Luceafărului (ochii lui strălucesc „Ca două patimi fără saț/ Și pline de-ntuneric”), îl decade pe acesta din condiția sa de creator, de izvor de vremi și-ntregitor de spațiu.

Înaintea lui Eminescu, Bolintineanu deplânsese faptul că „N-ai știu tu, o, femeie,/ Să mă faci un om mărit./ Tu, frumoasă ca o zee,/ Tu făcuși un sibarit!” (La Silica)[4], precum și epuizarea energiei sale vitale.

Peste timp, Ion Barbu va face aceleași constatări: „Înspre tronul moalei Vineri [despre zâna Vineri – un alt nume al Venerei/ Afroditei –, vorbește și Eminescu în poemele de mai sus și în Scrisoarea II]/ Brusc, ca toți amanții tineri,/ Am vibrat/ Înflăcărat /…/ Ah, ingrată/ Energie degradată,/ Brută ce desfaci pripită/ Grupul simplu din orbită/ Veneră/ Inimă/ În undire minimă” (Ritmuri pentru nunțile necesare)[5].

Semnificativă mi se pare și corelația care se poate stabili între o cunoscută cântare a monahiei-poete Casiana despre plângerea femeii păcătoase, ce se cântă în Săptămâna Patimilor (care a adus Mântuitorului mir și care spune „că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului și întunecată și fără de lună pofta păcatului”[6]), și expunerea suferinței amoroase a lui Ștefan cel Tânăr (din piesa omonimă): „O sufletu-mi e-o noapte fantastică și brună/ Un vis fără de noimă, un cer fără de lună[7] (s. n.).


[1] M. Eminescu, Opere, V, ed. Perpessicius, op. cit., p. 198.

[2] Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. I, op. cit., p. 259: „Dumnezeu, chiar și dând naștere, nu pierde fecioria, întrucât El dă naștere fără unire, fără emanație și fără pătimire”.

[3] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 414.

[4] Dimitrie Bolintineanu, Opere. III. Poezii, ediție îngrijită, note și comentarii de Teodor Vârgolici, Ed. Minerva, București, 1982, p. 40-41.

Pentru Bolintineanu: „Și o femeie este ca domele divine [stelele – recunoaștem metafora utilizată apoi de Eminescu în Memento mori]/ Ce seara scânteiază și ziua-n nori dispar./ Femeia-i schimbătoare ca cerul ce ne-arată/ Aci senină față, aci întunecată” (Schimbarea ei);

„Femeia e o mare în vânt de vijelii;/ Nimic nu liniștește capriciile-i vii./ Azi inima ei arde și mâne este rece,/ Iar de va fi vreuna ce p-altă cale trece,/ Va fi ca o streină aici p-acest pământ. /…/ Femeia-i o albină ce la al zilei soare/ Traversă viața scurtă zburând din floare-n floare” (Lucia).

În Doina VII, vergura Lazea, „a lui Zalmoxis dulce mireasă”, își apără astfel virtutea: „Florile scutură prefumul lor/ Și tinerețile perd strălucirile. /…/ Numai virtuțile renasc ca soarele/ În viitoarele veacuri de ceață;/ Și când tot seceră moartea teribilă,/ Numai virtuțile încă au viață”, cf. Idem, p. 99, 169, 686, 688-689.

[5] Ion Barbu, Poezii. Proză. Publicistică, op. cit., p. 33.

[6] Triodul, op. cit., p. 577.

[7] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, p. 173.

Eminescu: între modernitate și tradiție [135]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

După cum spuneam și altădată, Dimitrie Cantemir a utilizat sintagma „a sufletului mâni”, denumind intenţia de a apuca fericirea cea veşnică: „Deci oricine ar fi acela carile aceiii nepovestite fericiri părtaş a fi ar pofti, întâi trebuie ca nu numai a trupului, ce şi a sufletului mâni totdeodată să întinză şi nu numai cu ale trupului picioare, ce şi cu ale sufletului aripi să alerge şi să zboare…”[1].

Tot în Bogdan Dragoș, ochii sunt numiți „ferești ale gândirii” (este ușor sesizabilă și corespondența se-mantică, pe filon isihast, cu ușile gândirii, din poemul reprodus mai devreme, pentru că atât ușile cât și ferestrele denumesc simbolic simțurile prin care pătrund impulsurile din afară, în minte și inimă[2]):  „O, ochii mei sărmane ferești ale gândirii/ Sunt prinși de flori de gheață, de pânzele pieirii /…/ Stăpânu-n orice clipă e gata să mă deie/ Afară. Cine-mi este stăpânul? /…/ e moartea fără știre”[3].

În manuscrisul Cărticică sfătuitoare, pentru păzirea celor cinci simțuri, al lui Nicodim Aghioritul, Eminescu a subliniat, în capitolul Ce sânt simțurile, următoarea definiție: „ferestrele acelea prin care întră în suflet vieața și moartea […] îndulcirile…”[4]; și ceva mai devreme, în primele pagini: „prin oareșcare ferestri întră în inimă boldul păcatului și pricinuiaște sufletului pre moartea cea fără de moarte. Pentru aceasta despre o parte, adecă, prorocul Ieremiia zicea: «s-au suit moartea prin ferestri»”[5].

Cu altă ocazie, Eminescu numește simțirile lumini, fie că se gândește la ferestre, fie la ochi (ceea ce ar fi sinonim cu ochii simțirilor, acordând tuturor simțurilor capacitatea de a vedea, de a fi vederi sau percepții inteligibile ale realității): „Și privim a tale pasuri [ale morții] cu-a simțirilor lumini”[6].

Făcând o paranteză, dacă ne gândim că Eminescu denumește casă ființa însăși („să nu pătrunză-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt” (Gelozie)) și ferestre ochii, atunci considerăm că trebuie aprofundată interpretarea unor versuri precum „Lună tu, stăpân-a mării, peste-a lumii boltă luneci/ Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci, căci „în…mii de case lin pătruns-ai prin ferești,/ Câte frunți pline de gânduri gânditoare le privești”.

Aidoma, Luceafărul „pătrunde-n casă și în gând”, adică în simțirea trupului și a sufletului.

Denumirea de casă, pentru trup, a aflat-o poetul tot în scrierile vechi. Spre exemplu, în Cazania de la Govora citim următorul pasaj, care ne lămurește în privința acestei semnificații:

„Atunce va trimite întru ei sufletele tocma care-s ale lor, den tot fealiul de locuri, pre unii den temnița iadului, cum pre păcătoș[i] și pre nebotezații păgâni și pre eretici; sufletele acestora vor ieși den prăpăstenie împuțită, dentru loc întunecat și vor întra toate sufletele care întru al său trup și va înviia a sa casă întru carea au viețuit în ceastă lume trecătoare […].

Iar și sufletele direpților vor ieși dintru viiața ceriului, pline de slava și de lumina ceriului și bună miri[a]zmă având a Duhului Svânt. Și acelea așijderea vor întra întru trupurile sale și vor înviia casa sa și o vor împlea de slava ceriului de amândoao părțile. […] Iar după acestea, va purceade Domnul casei, Judecătoriul cel dirept la Judecată și va arăta mărimea slavei Sale…”[7].


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 115. Însă aceeași reticență fundamentală față de amor ca patimă („dragostele Afroditei”) se poate citi și în opera lui Cantemir, cf. Idem, p. 109-110, 256-258, 280-282.

[2] Sfântul Augustin se referă, spre exemplu, la ușile ochilor: „El însă, închizându-și bine ușile ochilor, a interzis sufletului său să pătrundă în mijlocul unor fărădelegi atât de mari”, cf. Confesiuni, op. cit., p. 223. Pentru Sfântul Augustin, vederea umană este un simț (în care poate să se imprime o percepție/ înțelegere negativă), însă vederea dumnezeiască este creatoare de lumi: „Așadar, lucrurile acestea, pe care Tu le-ai zidit, noi le vedem pentru că ele există; pentru Tine însă, ele există tocmai pentru că Tu le privești”, cf. Idem, p. 510.

Dar și Cantemir vorbește despre „ușile și ferestrele simțirilor”, cf. Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 375.

[3] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. cit. supra. p. 83.

[4] Ms. B.A.R. 3074, f. 94v. [5] Idem, f. 2v.

Dar și Sfântul Grigorie Teologul scria, în Predica a XI-a, că trebuie să ne păzim simțurile, „ca nu cumva să se suie moartea prin ferestrele noastre”, cf. PG 35, col. 837-838.

[6] M. Eminescu, Opere, XV, ed. inițiată de Perpessicius, p. 919.

[7] Evanghelie învățătoare (Govora, 1642), ediție, studiu introductiv, note și glosar de Alin-Mihai Gherman, Editura Academiei Române, București, 2011, p. 195. Sublinierile ne aparțin.

Eminescu: între modernitate și tradiție [134]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Iubirea

Toate datele din opera eminesciană conduc către conturarea opiniei că viziunea inițială a lui Eminescu la adresa amorului și a femeii labile care e instrument frumos al propriei sale dorinți și al instinctului de procreare (instinct care vede indistinct: „Ce-ți pasă ție, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?” (Luceafărul); „Nu-i minune ca simțirea-i să se poată înșela,/ Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala” (Scrisoarea V)) e una sceptică. Poetul detestă iubirea înțeleasă ca necesitate biologică și chiar o consideră nefastă, o disprețuiește ca pe „un amor străin /…/ acea iubire [care] serv-o cauză din natură ce este leagăn unor viețe ce semințe sunt de ură” (Scrisoarea IV).

Confesiunile poetice comunică o rezervă inițială și o abstinență ascetică severă, relatată în termenii manualului despre paza simțurilor, al lui Nicodim Aghioritul[1] (sunt reproduse, de fapt, într-o nouă formă, preceptele hrisostomice[2] care au făcut carieră în literatura bizantină și care își aflaseră locul cuvenit, la timpul potrivit, și în Învățăturile lui Neagoe Basarab[3]) – voi aldina câteva dintre sintagmele care sunt exponențiale, prin concentrarea paradigmatică, într-un parcurs liric esențial pentru investigarea temei erotice, și a căror semnificație o vom desprinde mai jos:

Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi
Zăvor voi pune minţii-mi, simţirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt
Prin uşile gândirei, cămara tristei inemi.

Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gândurilor sânge şi sufletu-n cântare-mi;
Şi nu voiam a vieţii iluzie s-o sfaremi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleşug.

Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbeşti, că tac:
Eu idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,
La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ţi dizbrac.

Şi pielea de deasupra şi buzele le tai.
Hidoasa căpăţină de păru-i despoiată,
Din sânge şi din flegmă scârbos e închegată.
O, ce rămase-atuncea naintea minţii-mi? Vai!

Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deşi,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vrodinioară;
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară,
Păreai a fi-nceputul frumos al unui leş.

Oricât fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,
Şi blândă ca un înger de-ai fi cântat în psalme,
Sau dacă o heteră jucând băteai din palme,
Priveam deopotrivă c-un rece ochi de mort.

De dulcea iscodire eu mă feream în laturi.
În veci cătam în suflet mânia s-o întărt,
Ca lumea ş-a ei chipuri să-mi pară vis deşert
De muiereşti cuvinte şi lunecoase sfaturi.

Uşor te biruieşte poftirea frumuseţii,
Ziceam ­ şi o privire din arcul cel cu gene
Te-nvaţă crud durerea fiinţei pământene
Şi-n inimă îţi bagă el viermele vieţii.

Venin e sărutarea păgânei zâne Vineri,
Care aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii,
Dizbărbătează mintea cu vălul amăgirii ­
Deci în zădar ţi-i gura frumoasă, ochii tineri.

Decât să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup,
Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,
În porţile acestea mi-oi pune mâna strajă,
De nu atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.

(Când te-am văzut, Verena…)

Rosa del Conte remarca originea isihastă a unor sintagme precum „ușile gândirii”, „cămara inimii” etc. – semnalăm prezența unor astfel de expresii și la Cantemir, precum: „cămara inimii”, „cămările firii”, „mintea inimii”[4].

Expresia „priviri grozave, ca mâni fără de trup” i-a fost inspirată lui Eminescu de către Vasile cel Mare – după cum au semnalat Virgil Cândea[5] (după Ion Crețu) și  Ioan Petru Culianu[6] – şi care ne pune în temă cu faptul că privirea nu este nevinovată, ci are un puternic caracter tactil (fapt sesizat şi de personajul Mini, într-unul din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu).

Eminescu o cunoștea atât direct, din textul Sfântului Vasile, cât și din cartea Sfântului Nicodim, din capitolul al treilea: Pentru păzirea vederii[7]. Poetul a folosit-o atât stricto sensu (în poemul Gelozie[8]), cât și cu semnificații mai largi, așa cum se poate citi și în drama rămasă la stadiul de proiect, Bogdan Dragoș, într-un pasaj în care Dragul, bolnav, privește către fiul și moștenitorul său: „Să-mi ospătez vederea cu arătarea lui…/ Așa de tânăr încă, cu chip așa de dulce /…/ O, ochii mei sărmanii luminători ai feței,/ Se-ntind încet spre dânsul ca mâna făr’ de trup/ Cu care al meu suflet l-apucă de departe;/ Îl pipăi cu vederea, cu nălucirea minții”[9].


[1] În strofele 2-5 – ale poemului pe care îl vom cita mai departe – se expune exact pedagogia recapitulată de Sfântul Nicodim: „Iar de va ajunge vreodată un fur ca acesta să te răpească, să te nevoiești măcar a nu lăsa pe idolul Afroditei, adică al poftei celei urâte, a se întipări în sufletul tău. […] Iar dacă diavolul nu încetează a te supăra cu idolul acela al feței ce a ajuns de s-a tipărit în nălucirea ta, te sfătuiește pe tine dumnezeiescul Gură de Aur și Sfânta Singlitichia să uneltești acest meșteșug, ca să te izbăvești de împătimirea ta, adică: scoate cu mintea ta ochii idolului aceluia, scoate-i cărnurile de pe fălci, taie-i buzele, scoate-i pielea cea de pe deasupra ce se arată frumoasă și socotește aceea ce se ascunde dedesubt cât este atât de grețoasă, căci om nu suferă a o vedea fără urâciune și îngrețoșare. Pentru că nu este altceva, fără numai o căpățână despuiată și os cu totul roșit, plin de sânge și înfricoșat la vedere. […] …Și se va vedea acea închegare urâtă de oase goale. Și așa socotească-se ce era cea dorită. Că așa gândul s-ar fi putut ține de la deșearta rătăcire, căci cea iubită nimic nu era, fără numai sânge cu flegmă oarecare amestecată”, cf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, versiune diortosită a traducerii românești din 1826, Ed. Anastasia, 1999, p. 63-64.

Despre această versiune, din 1826, de la Mănăstirea Neamț, I. P. Culianu spune că este o ediție tipărită a celei pe care a avut-o și poetul, cf. Ioan Petru Culianu, Studii românești. I. Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, traduceri de Corina Popescu și Dan Petrescu, Ed. Nemira, 2000, p. 33, n. 2.

[2] „Când tu, de pildă, vezi vreo femeie frumoasă, şi simţi ceva pentru dânsa, să n-o mai vezi deloc, şi atunci ai scăpat. Şi cum am să pot a n-o mai vedea, zici tu, [fiind] atras de pofta de a o vedea? Predă-te pe sine-ţi altor îndeletniciri: cărţilor folositoare, de pildă, îngrijirilor de cele necesare, epitropisirei şi îngrijirii de orfani, ajutorării celor nedreptăţiţi, rugăciunilor, filosofiei pentru cele viitoare; cu de-acestea ocupă-ţi sufletul. […] Pe lângă toate acestea mai gândeşte-te şi la aceea, că adică ceea ce vezi nimic altceva nu este decât flegmă şi sânge (s. n.) [Eminescu reproduce întocmai aceste cuvinte] şi suc al unei hrane trecute în putrezire. […] Deci…nu te uita numai la frumuseţea ei, ci coboară-te mai afund cu gândirea şi atunci dezvelind cu raţionamentul acea pieliţă frumoasă, priveşte cu amănunţime cele ce sunt sub dânsa. […]

Dar poate că ochiul acelei femei este umed şi zburdalnic în privire, sprâncenele sunt frumos întinse şi genele bat în vânăt şi fecioara este blândă şi căutătura liniştită. Decât, priveşte bine şi aici şi vei vedea că nimic nu este decât nervi şi vine şi membrane şi artere. Însă tu închipuie-ţi ochiul acesta îmbolnăvit, îmbătrânit, veştejit de tristeţe, umflat de mânie, cât de greţos este, cât de iute se nimiceşte şi cum dispare mai repede decât cele scrise”, cf. Explicarea Epistolei a II-a către Corinteni a celui între Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolei, Omilia a VII-a, trad. din lb. elină, ediţia de Oxonia, 1845, de Arhiereu Theodoie A. Ploeşteanu, Bucureşti, Atelierele grafice Socec & Co., Societate anonimă, 1910, p. 112-113.

[3] „Au doar nu sunt toţi ţărână? Au nu sunt toţi pulbere? Au nu sunt toţi plini de împuţiciune? Au nu ne sunt acum urâtă oasele celora ce ne era odată dragi? O, mare nevoe şi greutate! Unde iaste acum frumuseţea obrazului [a feţei]? Iată, s-au negrit. Unde iaste rumeneala féţei şi buzele céle roşii? Iată, s-au veştejit. Unde iaste clipeala ochilor şi vederile lor? Iată, să topiră. Unde iaste părul cel frumos şi pieptănat? Iată, au căzut. Unde sunt grumazii [gâtul] cei nétezi? Iată, s-au frântu. Unde iaste limba cea répede şi dăsluşită? Iată, au tăcut. Unde sunt mâinile céle albe şi frumoase? Iată, s-au deznodat [dezmembrat]. Unde sunt hainele cele scumpe? Iată, s-au pierdut. Unde iaste înflorirea statului [a trupului]? Iată, au perit. Unde sunt unsorile şi zulufiile céle cu miros frumos? Iată, s-au împuţit. Unde iaste veseliia şi dezmierdăciunile tineréţelor? Iată, au trecut. Unde sunt părerile şi nălucirile omeneşti? Iată, să făcură ţărână, că ţărână au fost”, cf. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, op. cit., p. 213.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 59, 69, 303.

[5] Cf. Virgil Cândea, Glosse la „fereștile gândirii”, în Caietele Mihai Eminescu, II, 1974, p. 35: „versul «A ochilor privire ca mâni fără de trup» (ms. 2277, 33) reia imaginea Sfântului Vasile cel Mare (ms. 3074, f. 40): «Ochii sunt cele doao mâini fără trup»”. Vom face și noi, mai jos, alte observații și completări.

Cândea consideră că „întâlnirea Poetului cu una din scrierile mari ale spiritualității orientale târzii și impresia negreșit puternică pe care i-a făcut-o lectura acestei scrieri ne par a depăși aspectele de ordin filologic. […] Deși Eminescu putea cunoaște traducerea manualului ascetic aghiorit în ediția sa imprimată în 1826 la mănăstirea Neamț […], este sigur că lectura și extrasele le-a făcut după ms. 3074, care poartă obișnuitele-i sublinieri în creion roșu și albastru. […] Nicolae Callivourtsis – mai cunoscut sub numele de Nicodim Aghioritul – a fost unul din cei mai prolifici și reprezentativi cărturari ai lumii ortodoxe din secolul al XVIII-lea”, cf. Idem, p. 35-37.

[6] Culianu scrie: „Ceea ce nici măcar Rosa del Conte, în cartea-i atât de profundă despre metafizica lui Eminescu, n-a observat, deși în altă parte ea găsește admirabile apropieri între gândirea poetului român și unele texte ale Părinților orientali, este că pasajul, cel puțin în parte, este copiat din Filocalia. […] Iată un fragment din cele două texte (textul românesc este o traducere aproape fidelă a textului grecesc):

Eminescu: «Ochii sunt cele două mâni fără trup cu care sufletul apucă pe cele ce le iubește și de departe și pre acelea ce nu le poate apuca cu mânile și mai ales ochii cei frumoși iarăși cu ochii îi apucă. Vederea este pipăire mai subțire decât pipăirea mânilor, dar mai grea decât pipăirea nălucirei și a minții».

Vasile cel Mare (Despre feciorie): «Ochii sunt cele două mâini fără trup cu care sufletul le apucă de departe tot ce dorește. Tot ce nu poate fi apucat cu mâinile, el apucă și își însușește cu ochii; fiindcă vederea e o pipăire mai subtilă decât pipăirea însăși și totuși mai grosolană decât pipăirea fanteziei ori a rațiunii».”

Cf. Ioan Petru Culianu, Studii românești…, op. cit., p. 27.

Puțin mai departe, el semnalează: „Cu totul în spiritul ascetic al păzirii inimii este o variantă a poemului Bogdan Dragoș (ms. 2262, 120)”, unde „vocabularul reprezintă tot o elaborare a aceleiași pagini din Vasile cel Mare”, cf. Idem, p. 29.

[7] „Sau ca să zic după marele Vasile: ochii sunt cele două mâini fără trup, cu care sufletul le apucă pe cele văzute și le iubește de departe, iar pe acelea pe care nu le poate apuca cu mâinile (care sunt mai ales ochii cei frumoși) le apucă iarăși cu ochii și le dobândește. Pentru că vederea (pipăire) este mai subțire decât pipăirea mâinilor, dar mai groasă decât pipăirea nălucirii și a minții, după același Vasile, care zice: «Deci printr-o oarecare pipăire, vederea amăgește sufletul către dulceață cu aruncăturile ochilor, atingându-se de departe de orice voiește ca și cum ar avea ajutorul unor mâini netrupești, iar pe acelea pe care, cu mâinile trupului a le atinge nu poate, pe acestea prin aruncările ochilor cu împătimire le cuprinde». Drept aceea a zis și Cuvântătorul de Dumnezeu Grigorie: «Se sting făcliile, ochii și de cele neatinse». Deci, de la acești ochi să tai privirile și frumusețile trupurilor acelora care îndeamnă sufletul la urâte și necuviincioase îndrăgiri”, cf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, op. cit., p. 60-61. Privirea cu patimă către o femeie şi dorirea ei, chiar şi numai în gând, reprezintă o posesiune autentică a ei, la fel de vinovată ca şi atunci când este săvârşită cu fapta (a se vedea Mt. 5, 28). Aici însă Eminescu foloseşte această expresie în sensul că aceleaşi mâini ale privirii, care se puteau întinde doritor spre o femeie, el le întindea asupra ei pentru a îndepărta obrăzarul de ceară, iluzia frumuseţii. În alte poezii însă, uzează de sensul inițial.

[8] Perpessicius indică și variante bruionare ale poemului Călin (cf. M. Eminescu, Opere, I, ed. Perpessicius, op. cit., p. 425), în care putem recunoaște aserțiunile lui Nicodim Aghioritul reproduse în nota anterioară. Relația acestor versuri albe cu manuscrisul conținând cartea Sfântului Nicodim  a fost stabilită mai întâi de Ion Crețu, în articolul Eminescu și cărticica sfătuitoare a monahului Nicodim, BOR, nr. 5-6/ 1965, p. 576-577.

[9] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, p. 76.

Eminescu: între modernitate și tradiție [133]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Eminescu, pe de altă parte, ar fi putut fi, în anumite intervale ale vieții, „scepticizat de dureri”[1], cum spunea însuși despre alții. Nu a fost însă cu totul copleșit de ele. Un alt motiv de neîncredere la adresa a ceea ce se vehiculează frecvent ni l-a trezit inserarea unor versuri enigmatice în cadrul unor poeme care par să susțină hermeneutica nihilistă.

Un exemplu este finalul din Rime alegorice, reprodus puțin mai devreme, dar și aceste două versuri din poemul Cu mâne zilele-ți adaugi… (calificat ca ilustrând filosofia sceptică, schopenhaueriană, a poetului): „Tu ai ș-acum comoara-ntreagă/ Ce-n suflet pururi ai avut”. Reproducem poemul integral:

Cu mâne zilele-ți adaugi,
Cu ieri viața ta o scazi
Și ai cu toate astea-n față
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El și răsare undeva[2].

Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-același vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleași frunze cad.

Naintea nopții noastre îmblă
Crăiasa dulcii dimineți;
Chiar moartea însăși e-o părere
Și un vistiernic de vieți.

Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înțeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Și-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta
Și se cufunde în trecut,
Tu ai ș-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut
.

Cu mâne zilele-ți adaogi,
Cu ieri viața ta o scazi,
Având cu toate astea-n față
De-a purure ziua de azi.

Priveliștile sclipitoare,
Ce-n repezi șiruri se diștern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.

Filosofia statică se transfigurează în cea a nestrămutării; ea nu atestă numai perpetuarea răului, a aparențelor, ci și conservarea vieții și a tezaurului de iubire. Între nisipurile mișcătoare ale nefiindului apare un pământ solid. Corabia noetică a găsit unde să acosteze.

Eminescu a spus adesea, sub multe și diferite forme, că moartea este vistiernic de vieți (reamintim parabola lui Antim Ivireanul, după Iov: „moartea-mi iaste tatăl, carele mă naște”[3]), însă aici mi se pare, mai mult decât oricând, că a intenționat o conotație pozitivă a sensului acordat versurilor: moartea ca părere nu mai este moarte.

Enigmatică este „crăiasa dulcii dimineți” care „naintea nopții noastre îmblă”, ca și cine anume „sprijină vecia-ntreagă/ Și-nvârte universu-ntreg”, pentru că subiectul lipsește (pare a fi cel anterior, adică moartea, dar nu e sigur și s-ar putea să fie o părere), iar la Eminescu echivocurile au scop și sens.

Dispariția, neantul, moartea sunt receptate în mod rațional ca un non-sens de către poet: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” (Odă (în metru antic)). Interiorul uman, ca și raționalitatea, nu se pot acomoda cu ele.

Tot Slavici dăduse mărturie că poetul se comporta întotdeauna ca și când nu ar fi putut să moară niciodată. Iar Aurelia Rusu opinează că „Eminescu – aflăm din amintita scrisoare către Iacob Negruzzi – ar fi voit să se ia la întrecere cu Goethe în ceea ce privește densitatea, plurisemantismul, rămurișul proliferant de simboluri, desăvârșirea expresiei. Ceea ce nu presupunea doar o singură existență matusalemică, precum a lui Goethe, ci […] mai multe”[4]. Așezând în cumpănă perenitatea naturii cu iubirea, Eminescu nu este în stare să accepte moartea iubirii sau a ființei dragi:

Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți.

(De câte ori, iubito…)

*

Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioșării mele. /…/

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-și,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci și galeși?

(Când amintirile…)[5]

*

Stau în cerdacul tău…Noaptea-i senină.
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Și vântul mișcă arborii-n grădină.

Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiți cu ochii în lumină. /…/

Deasupra-mi stele tremură prin ramuri,
În întuneric ochii mei rămân…

(Stau în cerdacul tău…)

*

 Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;

(Sonet II: Sunt ani la mijloc…)

Natura cosmică nu este un simplu decor pentru romantici, iar pentru Eminescu ea reprezintă un fel de atestat al nemuririi, o garanție a prezervării existențiale. Iubirea și ființa umană sunt cel puțin la fel de eterne, după cum se poate deduce din poemul Și dacă ramuri bat în geam. Și chiar mai presus de natură este ființa umană, pentru că viața Mariei este mai importantă pentru Arald decât „stelele ce vecinic pe ceruri colindează” (Strigoii) sau, răspunzându-i-se la iubire, poetul „Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi,/ Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi”[6] (Scrisoarea V).

Dacă nihilismul din Mortua est!, era indus, ca idee filosofică, de prezumția morții ca dispariție eternă a fetei iubite (într-un discurs poetic polemic, nu într-o dialectică complet pesimistă), concepția lui Eminescu înclină treptat din ce în ce mai mult spre cealaltă variantă, până în stadiul în care, în fața iubirii, moartea este ori o adormire în „armonia/ Codrului bătut de gânduri” (Dorința), ori e absurdă și de neconceput. Pentru el, e o nebunie să gândești că „stelele ard de-a pururi”, iar flacăra sufletului nu arde de-a pururi, că se poate pierde ființa iubită sau identitatea individuală a persoanei umane.

Vanitate este aparența (sau formele aparente), a considera trecerea prin pulbere a omului[7] drept o realitate durabilă, însă esența individuală nu se dizolvă/ resoarbe în neant.


[1] Cf. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu traducătorul, studiu introductiv la: M. Eminescu, Opere, VII, op. cit., p. XXXI.

[2] Perspectivă comunicată și în Luceafărul, în expunerea Părintelui.

[3] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 221.

[4] Aurelia Rusu, Eminescu – omul de teatru și dramatismul, prefață la M. Eminescu, Opere, IV, Teatru, op. cit., p. XIII.

[5] Reținem aici opinia că „adesea romanța eminesciană prefigurează marile teme ale poeziei eminesciene. De fapt, ea cântă, pe alte voci, temele marilor creații”, cf. Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini…, op. cit., p. 280.

[6] „Stelele ce ard de-a pururi” sau care „vecinic pe ceruri colindează”, pot fi puse în legătură cu concepția ciclică a lui Platon și Aristotel, care considerau că aștrii sunt eterni din două motive: pentru că frumusețea lor nu poate să aibă moarte (Platon) și pentru că mișcarea lor este circulară și, în mod logic, se repetă la infinit și nu se poate opri (Aristotel).

Cred însă că se poate da și o altă explicație versurilor. În poeziile amintite, această eternitate a stelelor este legată, este pusă în cumpănă cu sentimentul iubirii și, conform logicii sale poetice, iubirea predetermină perenitatea naturii cosmice și, în consecință, iubirea e cu atât mai mult veșnică, dacă despre frumusețea cerului se poate spune că este eternă, pentru înfiorarea pe care o produce. Până la urmă, ceea ce vrea să exprime poetul este următorul fapt: e de neconceput pentru el și nu acceptă ca stelele să fie considerate veșnice, iar iubirea trecătoare.

În plus, anticii considerau că aștrii, cerul, lumea posedă un suflet, sunt ființe însuflețite. Aceste teorii cu privire la eternitatea și însuflețirea lor n-au fost acceptate de filosofia creștină: „Că lumea nu numai a început, ci va avea și un sfârșit, ne înfățișează firea ei, ca una ce e dintre cele întâmplătoare. Căci mereu sfârșește în părțile ei. […] Înțelepții elinilor  zic că cerul se întoarce prin firea sufletului lumii și că însăși judecata dreaptă și rațiunea ne învață aceasta. Care judecată dreptă? Care rațiune? […] Apoi cum ar fi acest suflet al lumii, prin a cărui fire s-ar mișca cerul [și nu legile fizice ale rotației aștrilor]? Este oare rațional? Dar atunci ar fi cu voie liberă și nu ar mișca corpul ceresc cu aceleași mișcări. Căci cele cu voie liberă se mișcă [după voință] o dată într-un fel, altă dată altfel [n-ar mai exista, deci, mișcare de revoluție]” etc., cf. Sfântul Grigorie Palama, Despre cunoștința naturală, în Filocalia, vol. VII, op. cit., p. 422.

Dumitru Stăniloae remarcă pe bună dreptate, într-o notă, că „această învățătură creștină despre lume ca neavând suflet în ea a eliberat drumul cercetării științifice a naturii” (Idem, p. 424, n. 5).

[7] A se vedea și Ps. 102, 14-16: „țărână suntem. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori. Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său” (Biblia, ed. sinodală 1988). Alte traduceri: „căci duh trecu într’ însul și nu va fi…” (Biblia, 1688); „că duh a trecut într’ însul și nu va mai fi…” (Biblia, ed. sinodală 1914); „că adiere a trecut prin el, și el nu va mai fi, și nici locul nu i se va mai cunoaște” (Biblia, ed. sinodală 2001).

A se lua în considerație că vânt și duh pot fi sinonime, în virtutea etimologiei ebraice, astfel încât, în Psaltirea de la Alba Iulia (1651), traducătorii au optat și în alt psalm pentru: „Cela [Dumnezeu] ce făcu [pe] îngerii Săi vânt” (Ps. 103, 4, op. cit., p. 491).

Eminescu: între modernitate și tradiție [132]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Esența individualității ființei este eternă: Eminescu nu face apologia metempsihozei, a peregrinării unei ființe/ suflet/ spirit prin corpuri/ formele materiei („un Ahasver al formelor”[1]), care îi displăcea prin inutilitatea reproducerii aceluiași ciclu existențial chinuitor, ci mai degrabă teoria unicității absolute a individului uman (deși – cel puțin la o lectură superficială – s-ar părea că Ta Twam Asi susține altceva).

Cred că Eminescu dorea, într-adevăr, să articuleze o filosofie românească, așa cum a avut intenția, în Genaia, să creeze o epopee cosmogonică după o concepție românească[2]. În acest scop, așa cum procedase Cantemir cu Van Helmont, filtra el însuși filosofia modern-contemporană, schopenhaueriană sau kantiană, pentru a o aduce la o conformitate (chiar dacă nu totală) cu ceea ce cunoștea din cărțile vechi că era tradiția cugetării românești[3].

Bușulenga s-a oprit semnificativ la o reflecție eminesciană manuscrisă care trădează această intenție:

„Da! Orice cugetare  generoasă, orice descoperire mare purcede de la inimă și apelează la inimă. Este ciudat, când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe același punct de vedere atât de înstreinat acestei lumi și voințelor ei efemere, – mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, și pătrunde în inimă.

Și când ridici ochii te afli într-adevăr în una. Timpul a dispărut și eternitatea cu fața ei cea serioasă te privește din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită în toate frumusețile ei și cum că trecere și naștere, cum că ivirea și pieirea ta înșile sunt numai o părere [durerea adică, a nașterii și a morții, devine nesemnificativă, o părere]. Și inima, numai, e în stare a te transpune în această stare. Ea se cutremură încet, din sus în jos, asemenea unei arfe eoliene, ea este singura ce se mișcă în această lume eternă…ea este orologiul ei”.

Și concluzia Zoei Dumitrescu-Bușulenga (care a scris despre relația dintre Eminescu și romantismul german și era foarte avizată asupra acestui subiect) mi se pare foarte justă:

„curios lucru, zicem noi, că întâlnirea cu doctrina kantină a produs la Eminescu […] un proces care de obicei încununează aplicarea unor tehnici de natură spirituală […] de tip isihast”[4].

Fragmentul eminescian mi-a produs și mie aceeași impresie, a dezvoltării unei concepții fundamental isihaste de către Eminescu, exprimând că mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, și pătrunde în inimă[5].

Poetul avusese destule surse prin care intrase în contact cu învățătura isihstă, între care putem enunța manuscrisele din lada sa, ale lui Nicodim Aghioritul[6] (din care am mai citat) și Dimitrie al Rostovului[7], dar ele se multiplică semnificativ dacă ne gândim că practica rugăciunii neîncetate și telosul vederii luminii dumnezeiești sunt enunțate și susținute de toți ierarhii-scriitori ai literaturii române vechi, Varlaam, Dosoftei și Antim, și nu numai de ei, ci și de Cantemir[8], iar în Moldova secolului al XVIII-lea are loc renașterea isihastă la inițiativa a doi stareți, confirmați recent între Sfinți de Biserica Ortodoxă, Vasile de la Poiana Mărului și, mai ales, Paisie Velicikovski.

De aceea înclin spre a considera că filosofia lui Eminescu parcurge un drum sinuos: de la încolțirea inițială a unei presupuneri cu valențe nihiliste („atâta plan de rele/ S-a grămădit puternic în viața ginții mele,/ Încât îmi vine-a crede [s. n.] că sâmburele lumii/ E răul[s. a.] (Andrei Mureșanu); Gândirile-mi rele sugrum’ cele bune…/ Când sorii se sting și când stelele pică,/ Îmi vine a crede [s. n.] toate-s nimică /…/ [că toate sunt] prăzi trecătoare a morții eterne[s. a.]  (Mortua est!); ș-un gând te-ademenește [s. n.]: / Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi [s. a.] (Împărat și proletar)), care permiteau scepticismului să devină o teorie valabilă și să contrabalanseze concepția tradițională a non-hazardului existențial, trecând prin nenumărate deziluzii ale vieții, ajunge la o concluzie neașteptată, aceea că există un fundament ființial etern și că absolut nimic nu se pierde și nu se desființează.

Și această ipoteză îmi răsare din mai multe variante manuscrise ale Luceafărului și ale Glossei (la care m-am referit și undeva mai sus), în care sesizez un mesaj echivalent cu un îndemn la rezistență în fața aparenței fluente, rezistență care nu are niciun sens dacă în spatele aparenței nu se află o realitate durabilă și esențial-contrară.

Ataraxia stoică, apathia de dragul filosofiei, nepăsarea egoistă, retragerea într-o indiferență disprețuitoare față de restul lumii[9] (ultimele, nefiind afirmate răspicat, se deduc indirect, dar totuși destul de logic, urmărind o anumită traiectorie hermeneutică) sunt atitudini care îi erau complet străine lui Eminescu și totuși acestea au fost promovate pe cale exegetică și mai ales didactică, în mod constant.


[1] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 187.

[2] Mai exact: „creațiunea pământului după o mitologie proprie română”, cf. M. Eminescu, Opere, IV, ed. Perpessicius, op. cit., p. 459.

[3] Pentru aventura filosofică a conceptului de arheu/ archaeus (de la Aristotel – Metafizica – trecând prin Sfântul Irineu de Lyon, Jakob Böeme, Schelling, Paracelsus, van Helmont, Cantemir, Schopenhauer sau Leibniz – pentru că s-a făcut asimilarea arheului cu monada), se poate consulta Constantin Barbu, Eminescu. Poezie și nihilism (op. cit.), care urmărește o perspectivă și o interpretare filosofică a operei eminesciene. Autorul consideră arheul un concept central al gândirii poetului: „Tema arheului începe să ni se dezvăluie a fi centrul vital al operei lui Eminescu. Cercetând manuscrisele eminesciene putem spune că avem în față schița unei mari archeologii” (Idem, p. 96).

Semnalăm și comentariul lui Noica, care, citând un fragment „destinat schiței Archaeus și rămas în afara ei”, din manuscrisul 2268, f. 22, „un loc trecut cu vederea de obicei, dar care nu ne spune mai mult despre ideea de arheu decât cele invocate de istorici și critici”, el conchide: „nu mai importă aici precedentul unui Paracelsus, Van Helmont sau eventual Iacob Boehme […] ca și în Sărmanul Dionis, unde până la urmă nu mai erau în joc nici Kant, nici Schopenhauer, și nici viziunea indică […]. Simți că Archaeus a devenit mitul lui Eminescu, […] adevărul propriu”, cf. Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, op. cit., p. 206-207.

[4] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu traducătorul, studiu introductiv la: M. Eminescu, Opere, VII, Ed. Minerva, 1984, op. cit., p. XXII.

[5] Ne amintește de cerul minții în inimă, expresia Sfântului Ioan Climax: „Bolta cerească are ca frumusețe stelele, iar nepătimirea, virtuțile. Căci eu n-am învățat să fie nepătimirea altceva, decât cerul minții în inimă”, cf. Sfântul Ioan Scărarul [Climax], Scara, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1992, p. 418.

[6] Ms. rom. B. A. R. 3074, 268 file (conținând sublinieri substanțiale ale poetului, cu creion roșu și albastru, în text): „Cărticică sfătuitoare, pentru păzirea celor cinci simțuri, și a nălucirei, și a minții, și a inimii. Și pentru acestea, iară, sânt îndulcirile ceale duhovnicești și chiar ale minții”. Un capitol al acestei cărți a fost versificat de Eminescu, devenind poezia Pentru păzirea auzului.

[7] Ms. rom. B. A. R. 2775, f. 102v-116r: „A Sfântului Dimitrie, Arhiepiscopul Rostovului: învățătură duhovnicească a omului celui din lăuntru. Omul cel din lăuntru în cămara inimii sale osebindu-să [retrăgându-se] să învață și să roagă în taină. Înfierbântatu-s-au inima mea în lăuntrul meu și în cugetul meu să va aprinde foc”.

Reproducem, spre exemplu, fragmentul următor, f. 103r-103v: „Duhovniceasca învățătură a omului celui din lăuntru să înceape din cuvintele a lui Hristos aceste: când te rogi, întră în cămara ta și, închizând ușa ta, roagă-te Părintelui tău în taină.

Cap. 2. Pentru că îndoit iaste omul. Și pentru învățătura rugăciunii cei din cămară. Îndoit iaste omul: cel din afară și cel din lăuntru, trupesc și duhovnicesc, acel din afară trupesc iaste și văzut, iară cel din lăuntru duhovnicesc iaste și nevăzut. Ci omul (dupre cuvântul Sfântului Apostol Petru) cel tăinuit al inimii, [este/ petrece] întru nestricăciunea duhului celui blând și tăcut. Și Sfântul Pavel cum că îndoit iaste omul arată grăind: deca omul nostru cel dinafară să strică, dar cel din lăuntru să înnoiește. Iată, arătat spune Apostolul. Că easte omul și cel dinafară și cel din lăuntru cu mintea, cu luarea aminte de sine. Cel dinafară, adecă omul cel din multe mădulari să alcătuește. Eară cel din lăuntru cu mintea, cu luarea aminte de sine, cu frica Domnului și cu darul lui Dumnezeu vine întru [de]săvârșire. Ale omului celui dinafară faptele arătate sânt, eară ale omului celui din lăuntru sânt nevăzute, dupre psalmistul: apropie-se-va omul și-i și inima adâncă”.

[8] „Nice altă frumséțe sau lumină mai frumoasă și mai luminoasă decât cea dumnădzăiască să cerci [să cauți], căce El dzice: Eu sunt lumina lumii (Ioan gl. 8, sh. 12)”, cf. Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 72.

[9] „Nu numai evenimentele revoluționare au aprins spiritul de revoltă radicală a acestui ultim, dar nu cel din urmă romantic al Europei. Injustiția realității îi provoacă necontenit spiritul de dreptate și intoleranța solemnă a judecății critice, declanșând o stare de perpetuă împotrivire […]. Atitudinea lui este pozitivă, expurgată de negativismul egoist de factură schopenhaueriană, față de care își ia, cel puțin prin revoltă și solidaritate generos umană, o considerabilă distanță”, cf. Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu și Eminescu, op. cit., p. 216.

Page 1 of 60

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén