Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Categorie: Fragmente manuscriptice 2 (Page 1 of 63)

Eminescu: între modernitate și tradiție [155]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Consider că dezideratul exprimat de Rosa del Conte („îi lipsește României […] acel comentariu amănunțit la text, pe care noi îl considerăm indispensabil chiar și pentru cititorul român și care, fără să se suprapună peste cuvântul poetului, să fie o călăuză și o luminare a înțelegerii lui”[1]) a fost (după cercetările întreprinse de domnia sa și de Zoe Dumitrescu-Bușulenga) într-o măsură semnificativă atins prin studiile pe care le-am întreprins (atât cât am avut timp să mă dedic poeziei lui Eminescu, despre care am scris până în prezent două volume de aproape o mie de pagini fiecare). Pentru că a înțelege „cuvântul poetului” înseamnă a nu-i suprapune o cugetare străină, care nu îi stătea în fire.

În urma Rosei del Conte, Petru Creția constatase și el, după o vreme, că persista aceeași carență: „pentru a ni-l apropia pe Eminescu, este nevoie ca un om, anume înzestrat pentru aceasta, să scoată un șir de volume (ce bună ar fi acum ediția definitivă) în care să comenteze totul, poezie cu poezie”[2].

A înțelege însă cuvântul poetului nu a părut niciodată un lucru facil. În așa măsură încât același Petru Creția considera că „exegeza eminesciană are nevoie de mai multe lucruri dintre care unul nu poate veni decât de la Domnul: o minte strălucită, pe măsura globală a timpurilor noi, atotștiutoare și adânc iubitoare de adevăr și de seninătatea adevărului, cineva genial care să ne spună despre Eminescu ceva încă nespus și mirific (s. n.). Și rostit totuși cu un glas normal. Numai că Domnul dă când voiește El și îi plac muncile pregătitoare, hărnicia probă, lămurirea amănuntelor, dizolvarea preconceptelor (s. n.). Îi place funcționarea normală a unei culturi”[3].

Eminescu e un poet greu. M-am convins de acest lucru inclusiv recitind critica literară. Un poet care a născut o exegeză atât de bogată, care a solicitat atât reflexivitatea (dar și imaginația) criticilor, care a incitat și a determinat interpretări atât de multe, de diverse și fastuoase, este neîndoielnic o personalitate care a fascinat prin complexitatea și profunzimea viziunii sale poetice.

Așteptarea unei exegeze care să dezvăluie ceva nespus și mirific, din partea lui Petru Creția, denotă faptul că a existat totuși, în conștiința critică, sentimentul că nu s-a spus nici pe departe totul, că persista încă un adânc neluminat pe deplin al scrierilor sale. Denotă faptul că se aștepta, în continuare, ceva revelator

Iar revelația trebuia să se producă, în opinia mea, în sensul acceptării și al asumării vechimii tradiției literare românești, al înrădăcinării poeziei române moderne într-o tradiție și al prelungirii sevelor ideatice, reflexive, din Evul Mediu până în modernitate. Înnoirea nu se poate afirma fără continuitate.

Pe de altă parte, este posibil ca exegezele să se înmulțească – așa cum este totuși firesc atunci când e vorba de un mare poet și de o mare operă –, dar, având în vedere tendințele literare și critice variate, este la fel de posibil și ca exegeții să nu ajungă vreodată la unison. Însă o punere de acord, într-o anumită măsură, asupra unor aspecte esențiale, poate că ar fi în același timp foarte necesară și de bun augur pentru istoria și critica noastră literară. Bineînțeles, dacă există efort exegetic cu adevărat, bună-credință și onestitate în loc de impostură crasă și interese meschine. La noi sunt de găsit, însă, mai adesea, cele din urmă.

În principiu, mă pronunț pentru o judecată critică clară și contra evaziunii speculative. Trebuie făcută însă precizarea că, în cazul lui Eminescu (dar și al unei părți semnificative din poezia românească), interpretarea literală[4] este pasibilă de tot atâtea erori ca și speculația extravagantă și vană[5].

Limbajul poetic eminescian are un cod specific, înscris în propria poezie, sau după cum au spus alții, Eminescu scrie în dialect chiar și atunci când pare că mesajul e limpede. Mircea Scarlat avea perfectă dreptate când spunea că Eminescu trebuie descifrat ca un rebus. Iar pentru a-l descifra e nevoie – așa cum am procedat în studiile mele – de înțelegerea cuvintelor și a metaforelor în locul lor de origine, care înseamnă adesea literatura și gândirea veche românească.

În această situație, sunt neapărat necesare instrumentele hermeneuticii, dar care trebuie utilizată cu maximă atenție și discernământ. Și, în primul rând, nu mai trebuie ignorate veacuri multe de exersare a retoricii teologico-filosofico-poetice (ca gen, dar și în interiorul altor genuri), în spațiul post-bizantin, care a creat la noi condițiile apariției și dezvoltării unei poezii moderne, întâlnindu-i și satisfăcându-i apetența pentru gnomism, obscuritate și hermetism.


[1] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, op. cit., p. 28.

[2] Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, op. cit., p. 214.

[3] Idem, op. cit., p. 218.

[4] În genul celei pe care ne-a oferit-o Alain Guillermou, pe care îl menționează și Petru Creția (care și-ar fi dorit un comentariu cât mai limpede al tuturor poemelor eminesciene), adăugând că „privește doar antumele și nu revoluționează domeniul” (Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, op. cit., p. 214, n *).

[5] Sunt de acord cu opinia exprimată de Eugen Simion: „Cred în mod profund că o critică (și chiar o literatură) poate muri din lipsă de sens, cum poate muri din proliferarea absurdă a sensurilor (s. n.). […] Cunoașterea nu-i posibilă decât de la un anumit grad de limpezire a noțiunilor cu care cunoașterea operează”, cf. Întoarcerea autorului. Eseuri despre relația creator-operă, cronologie și postfață de Andrei Terian, Ed. Institutului Cultural Român, București, 2005, p. 2.

Același autor este de părere că: „Mulți biografi descriu faptele unei vieți, puțini știu să le dea un sens care să justifice grandoarea unei vieți” (Idem, p. 131); cred însă că sentința se poate aplica uneori și criticilor literari, care pot să constate și să rețină fapte care țin de geneza operei, context, corelații literare și culturale etc., și totuși să nu descopere esențialul care trebuie spus, fie că le scapă, fie că îl eludează/ ocultează intenționat.

Eminescu: între modernitate și tradiție [154]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Am pus în slujba acestui studiu o pasiune și o reflecție îndelungate, presupunând sedimentare, cristalizare a ideilor, analize corelate și succesive, un proces continuu de studiere și de revenire asupra textelor, fără a fi ajuns la epuizarea temei pe care mi-am propus să o dezbat în această carte – nici nu știu dacă se poate epuiza.

De altfel, nu cred în posibilitatea de epuizare a niciunei explorări exegetice: fiecare cercetător și fiecare nouă epocă își naște interogațiile și problemele sale specifice.

Epuizarea unui subiect sau a unei cercetări nu poate încăpea în conceptul sau în definiția științei. Cu atât mai mult nu este posibilă atunci când ne aflăm în fața unui fenomen aparte: „situația lui Eminescu este fără egal. Pe măsură ce încercăm a găsi explicația unei evidențe, descoperim că ne aflăm în fața unui complex cultural neașteptat și profund, ale cărui dimensiuni se schițează infinit mai ample decât crezusem inițial”[1].

Nu am epuizat deci comentariul operei eminesciene, observațiile și analizele pe care le pot încă aduce. Și aceasta pentru că m-a interesat în primul rând, în cercetarea de față, interferența cu vechea literatură și cultură românească, dezbatere pe care am considerat-o o datorie neachitată până acum a criticii noastre, pe care în mod firesc ar fi trebuit să o aibă în vedere înainte de a trece la propunerea și investigarea altor influențe[2].

Influența tradiției autohtone și cea a veacului romantic (ca inspirator de viziune, nu ca amprentă decisivă din partea unui creator romantic  sau a unei literaturi anume) sunt esențiale.

Cele două se îmbină, pentru că programul literar romantic trimite în mod esențial către epoca și literatura medievală, a cărei atmosferă și optică încearcă să le revitalizeze cumva, iar Eminescu, fidel dezideratului pașoptist, transformat în ideal personal, de a crea o literatură națională, nu putea tinde spre îndeplinirea acestui telos decât recuperând tradiția literară autohtonă mai veche decât pașoptismul și neoanacreontismul.

Fac din nou precizarea: este evident (pentru mine cel puțin) faptul că Eminescu este un creator original, un poet cu o forță creatoare excepțională, care poate fi privit foarte bine, din perspectivă critică, chiar și numai în rama literară a timpului său, ceea ce, în mod paradoxal, s-a petrecut mai puțin. Și aceasta spune multe despre discrepanța aparență-esență receptată de la bun început în textele sale, despre intuirea unui fond dificil de definit dintr-o dată. Nu încerc, deci, să neg cumva originalitatea sau forța creatoare a poetului, dacă cineva ar putea fi tentat (mai mult din ignoranță sau din rea-credință) să interpreteze astfel demersul meu.


[1] Mihai Zamfir, Din secolul romantic, op. cit., p. 250.

[2] La noi însă, literatura veche e un teritoriu pe care cercetătorii epocilor moderne nu pătrund (decât arar și în general pentru a-și exprima disconfortul; tocmai de aceea Mircea Scarlat e o excepție, dar nici el nu și-a extins – sau nu a mai apucat – investigațiile prea mult pe domeniul medievisticii) și invers: cercetătorii epocii vechi nu intră pe domeniul literaturii române moderne (până la mine nu a făcut nimeni acest pas).

Eminescu: între modernitate și tradiție [153]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Am ajuns prin urmare la concluzia că literatura română este un continent fără falii majore și am constatat inconsistența opiniilor care izolează literatura română veche de cea modernă și care consideră că cea din urmă a pierdut orice legătură cu tradiția literară medievală.

Demersul meu vine, așadar, să infirme și părerea, de largă răspândire în secolul trecut și care nu a fost reprobată cu argumente solide până acum, că nu există tradiție literară cultă românească și că folclorul este singura tradiție și adevăratul clasicism al literaturii române. Opinie pe care au formulat-o deopotrivă tradiționaliștii și avangardiștii perioadei interbelice (Ion Vinea, B. Fundoianu, Ion Pillat, Radu Gyr), precum și Călinescu[1], și care a fost cu obstinație alimentată și susținută în perioada comunistă. Din fericire, este doar o constantă teoretică

Pe de altă parte, Lovinescu, deși nu acorda importanță folclorului, nu recunoștea nici existența unei tradiții literare vechi: „Se poate spune, în deplină sinceritate a conștiinței, că avem o tradiție literară românească? Se poate cere ca scriitorii contemporani să se inspire din Cazania lui Varlaam sau din Psaltirea lui Dosoftei, din cronica lui Ureche sau din stihurile lui Miron Costin?”[2].

În mod indiscutabil nu se poate cere, dar destui scriitori ai epocii moderne, de la pașoptiști, Eminescu și Creangă până la Arghezi, Sadoveanu sau Nichita Stănescu, au ales de bună voie să se inspire din tradiția aceasta veche, atât de lejer disprețuită. Iar Mihail Eminescu s-a inspirat mai mult decât toți (a cuprins cu privirea, față de ceilalți, un orizont mult mai vast al literaturii vechi), deși, în mod paradoxal, intrarea literelor românești în modernitate cu adevărat i se datorează în cea mai mare măsură.

Opera lui Eminescu este, prin urmare, fundamentală pentru literatura și cultura română grație genialității și talentului său poetic de excepție, dar și faptului că, datorită lui, un patrimoniu vizionar extrem de profund, al literaturii române vechi, a fost conservat și transmis mai departe.

Acest patrimoniu este greu de descoperit și Eminescu a avut un rol semnificativ în conservarea lui. Ajungând un reper aproape absolut pentru literatura și mai ales pentru poezia modernă, mulți dintre poeții secolului al XX-lea au preluat adesea, prin Eminescu, viziunea literaturii române vechi, unii nefiind întotdeauna sau pe deplin conștienți de acest lucru.


[1] A se vedea și Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei. Primul val, Ed. Cartea Românească, București, 2007, p. 143-144, 198-202, 207-214, 351-352.

[2] Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1900-1937), postfață de Eugen Simion, Ed. Minerva, București, 1989, p. 41.

Eminescu: între modernitate și tradiție [152]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Am insistat deci pe premisa existenței, cu semnificație fundamentală, a unei tradiții literare românești, a cărților și manuscriselor vechi, destul de puțin cercetată și exploatată în beneficiul exegezei și al istoriei literare – motiv pentru care i-am dedicat nu numai acest studiu, ci și cele șase volume (până în prezent) din Epilog la lumea veche, ca și alte studii fundamentale în care am investigat Psaltirea în versuri, Istoria ieroglifică și Țiganiada[1]. O tradiție pe care Eminescu a pus-o la contribuție din plin, în mod conștient și programatic, în vederea conceperii unor opere în înțelesul modern al termenului de literatură. El a vrut să dea un răspuns românesc sau o reformulare românească pentru tot ce obsedase romantismul: primul/ marele romantism.

Rolul acestei literaturi vechi/ medievale este însemnat nu numai pentru Eminescu, dar și pentru Creangă[2], și după Eminescu, în epoca modernă, în tot secolul XX, mai ales pentru poezie, după cum am arătat în cărțile mele, amintite mai devreme.

S-a remarcat că „secolul al XX-lea începe sub auspiciu eminescian, după cum fenomenul Eminescu însuși își are rădăcinile autohtone în tradițiile pașoptiste și în literatura populară [în literatura cultă veche, nu în literatura populară, chiar dacă Eminescu n-a neglijat nici folclorul]”[3]. Și nu doar începe

Poeții moderniști, mai ales Arghezi, Blaga și Barbu, se revendică frenetic din rădăcina Eminescu (e termenul lui Blaga). S-a remarcat, de asemenea, și afinitatea lui Bacovia cu Eminescu[4]. Tradiționaliștii, la rândul lor, pretind că receptează din Eminescu fibra cea mai autentică, spirituală și națională. Iar revendicările lor stârnesc polemici: pe filonul ermetismului eminescian, poetul Ion Barbu se considera mai tradiționalist decât tradiționaliștii de la Gândirea[5].

Reprezentanții poeziei române din epoca modernă, moderniști și  tradiționaliști deopotrivă (dacă nu cumva dihotomia aceasta este artificială), au încercat să creeze un curent literar eminescianist[6], atât cei patru clasici ai liricii moderne (Arghezi, Bacovia, Blaga și Barbu) cât și tradiționalist-ortodocsiștii care l-au luat pe Eminescu drept punct de reper și emblemă, fără însă a-i (re)cunoaște fundamentarea în tradiția literară veche. Au eșuat și unii, și alții, pentru că unii și-au însușit mai mult ermetismul/ semantismul obscur și simbolismul („simbolul apare ca un element constitutiv al poeziei romantice – și nu numai al poeziei – de aceea unii teoreticieni îl socotesc intens caracteristic pentru întreaga poezie romantică”[7]), iar alții etnicismul (naționalismul) și spiritualismul[8].

Însă tradiția literară veche nu s-a pierdut, cu atât mai mult cu cât unii au avut ei înșiși, nu doar prin intermediul lui Eminescu – Ștefan Petică, Șt. O. Iosif, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Pillat, Emil Botta, Nichita Stănescu și alții –, o relație fructuoasă cu această tradiție a limbii și a poeziei din literatura veche[9].


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/cv-dr-gianina-maria-cristina-piciorus/.

[2] A se vedea articolul meu:
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/14/eruditia-lui-creanga-1/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/20/eruditia-lui-creanga-2/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/22/eruditia-lui-creanga-3/.

[3] Aurel Petrescu, Eminescu – Originile romantismului, Ed. Albatros, București, 1983, p. 297.

[4] George Gană, Melancolia lui Eminescu, op. cit., p. 328.

[5] Cf. Ion Barbu, Poezii. Proză. Publicistică, op. cit., p. 112-138.

[6] Vladimir Streinu, Clasicii noștri, Ed. Casa școalelor, București, 1943, reluat în: Poezie și poeți moderni, Ed. Minerva, București, 1983, p. 92.

[7] Vera Călin, Romantismul, op. cit., p. 167.

[8] Am enunțat această idee și în cartea mea, Epilog la lumea veche, Teologie pentru azi, București, 2012, vol. I. 4, p. 9, cf. www.teologiepentruazi.ro/2012/12/22/epilog-la-lumea-veche-i-4/.

[9] Totodată, „se poate spune că are loc un fenomen permanent de infuzie și transfuzie a eminescianismului în corpusul actual, trecut și viitor al literaturii române. Astfel, vom descoperi un eminescianism oracular la Antim Ivireanul, un eminescianism alegoric la Dimitrie Cantemir, un eminescianism sociogonic și imnic la Heliade, un eminescianism pre-romantic la Vasile Cârlova, un eminescianism paremiologic la Ion Creangă, un eminescianism filosofic la Vasile Conta, un antieminescianism la Macedonski [doar la nivel declarativ, pentru că Macedonski nu s-a sfiit să se inspire din poezia celui pe care îl denigra], un eminescianism epigonic la Vlahuță, un eminescianism mistic și pamfletar la Arghezi, un eminescianism mitic la Blaga, un eminescianism germanic la Ion Barbu, un eminescianism bacovian la Bacovia, un eminescianism inițiatic și vizionar la Sadoveanu, un eminescianism elin la Călinescu, un eminescianism elegiac la Nichita Stănescu, un eminescianism viitor la un poet viitor, care deși nu s-a născut este deja un poet eminescian”, cf. Marin Mincu, Cvasi-tratat de/spre literatură. A fi mereu în miezul realului, prefață de Bogdan Crețu, postfață de Ștefan Borbély, Ed. Paralela 45, Pitești, 2009, p. 434.

Eminescu: între modernitate și tradiție [151]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Este cert că Eminescu a înțeles corect funcționarea romantismului în literaturile europene și s-a afundat în cercetarea trecutului autentic al culturii sale (pe care entuziasmul occidentalizării rapide încerca să îl efaseze).

Acesta a fost un gest recuperator prin care, într-un mod care poate părea paradoxal unora, tocmai prin el a reușit să creeze un romantism românesc și nu o imitație literară searbădă. Dar tocmai acest lucru l-a făcut de neînțeles pentru contemporani și chiar și pentru mulți dintre urmași (pe lângă invidia imensă cu care a fost copleșit), încât Perpessicius putea să remarce: „despre Eminescu s-ar putea spune că între ai săi a fost și ai săi nu l-au cunoscut”[1].

Însă, după modelul german sau rusesc, romantismul românesc s-ar putea numi epoca lui Eminescu.

Rosa del Conte avea dreptate atunci când apropia experiențele poetice ale lui Eminescu și Leopardi, cel puțin în sensul în care, cu puțin timp înaintea lui Eminescu, Leopardi făcuse exercițiul similar, autodidact, zelos și precoce (începând de la 13 ani) de a studia cu pasiune ardentă literatura clasică și italiană, astfel încât, întâlnirea ulterioară cu romantismul să nu îi poată modifica în mod fundamental viziunea construită de propriile lecturi solide.

Astfel, Leopardi e un romantic ce poartă polemici cu romanticii, ceea ce „duce în cele din urmă la afirmarea unei poetici originale, de factură romantică, dar cu totul personală”[2].

Poate că Rosa del Conte a putut oferi o perspectivă mult mai profundă și mai coerentă asupra lui Eminescu decât se reușise anterior tocmai pentru că avea conștiința experienței romantice în teritoriul literaturii italiene.

Chiar dacă cele două literaturi, istoric vorbind, s-au dezvoltat multă vreme pe meridiane culturale diferite, esențială este similitudinea descoperirii, de către cei doi poeți, a unor tradiții literare și de gândire profund înrădăcinate în cultura lor, care le asigurau un tezaur de erudiție indispensabil.


[1] Perpessicius, Eminesciana, ediție îngrijită, prefațată și bibliografie de Dumitru P. Panaitescu, Ed. Junimea, Iași, 1983, p. 563.

[2] A se vedea Giacomo Leopardi, Cânturi, traducere, cuvânt înainte, cronologie, note și comentarii de Eta Boeriu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 15.

Oarecum pe această traiectorie a sublinierii particularului, Al. Philippide considera lirica eminesciană „o poezie ce nu se supune categorisirii în vreun curent literar ci este din toate timpurile, și care este produsul unei firi romantice, luând aici romantic numai în înțelesul de conformație psihică, nu de școală sau de modă literară. Pentru că, vorbind de Eminescu, orice idee de modă, de curent literar sau de școală literară, se îndepărtează de la sine”, cf. Eminescu și vocația duratei, în Caietele Mihai Eminescu, V, Ed. Eminescu, București, 1980, p. 8.

Eminescu: între modernitate și tradiție [150]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În consecință, cu tot eclectismul stilistic și ideologic al epocii pașoptiste (preromantice), un romantism românesc fundamentat doar pe istorie (ca subiect, și nu totodată și pe substanța spiritual-literară a cronicilor și cronografelor) și folclor (ca unic model autohton în dezvoltarea unei poetici romantice) ar fi fost un eșec.

Eminescu este romantic pentru că s-a integrat epocii sale, s-a autodeclarat și autodefinit astfel. Nu era un defazat/ anacronic, dacă elogia Evul Mediu, așa cum nu era un asocial, chiar dacă inadaptat unei lumi căreia îi denunța și flagela retoric oportunismul și corupția, decadența politică și morală.

Ca romantic contempla nostalgic ruina trecutului. Ca romantic investiga tradiția literară a scrisului românesc vechi, conservându-i vestigiile (a salvat un patrimoniu de manuscrise vechi de la dispariție, chiar și în condițiile în care nu a putut păstra toată zestrea de cărți vechi care i-a trecut prin mâini), într-un demers recuperator remarcabil.

Dacă romantismul eminescian,  românesc, ca și epoca lui Pușkin[1] în Rusia, sau Goethezeit[2] în Germania, dar și precum romantismul francez, italian[3], englez, scoțian, irlandez, spaniol, polonez sau unguresc[4], își are particularitățile și configurația lui, determinate de o tradiție literar-culturală proprie și amprentate de viziunea ei, atunci acestea trebuie dovedite, enunțate și repertoriate, nu ocultate la nesfârșit ca neasumabile unei literaturi sincronizate cu cea apuseană.

De altfel, definirea și înțelegerea sincronizării a produs întotdeauna confuzii[5] (denunțate la noi chiar începând cu Maiorescu, în teoria formelor fără fond), unele regretabile, în opinia noastră.

Romantismul este departe de a fi un curent unitar: mai corect ar fi să se vorbească de o sumă de romantisme, cu atât mai mult cu cât s-a manifestat concomitent pe teritoriul mai multor arte (literatură, muzică, pictură) și pe mai multe continente (Europa, America de Nord și de Sud). Fără îndoială că există trăsături comune fundamentale, dar și diferențele sunt notabile.


[1] Cf. Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului, op. cit., p. 155.

[2] Ibidem: „Conceptul de Goethezeit constituie uneori o paradigmă pentru dezvoltarea alternativă a literaturii est-europene”.

[3] A se vedea Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene, op. cit., p. 866-867: „Cuvântului romantism, importat din Germania, i s-a substituit încetul cu încetul o altă denumire: literatură națională și modernă. […] În Italia, romantismul a rămas legat de ideile primei lui origini germane, aduse de frații Schlegel și de Tieck în forma exagerată pe care a luat-o în Franța, având în frunte pe Victor Hugo. […] Romantismul nu a prins în Italia și abia a reușit să zgârie puțin suprafața. Puținele încercări nu au putut decât să accentueze mai mult refuzul pe care-o opunea spiritul italian [rămas în bună parte fidel clasicului, echilibrului, armoniei în artă]. […]

Când ideea romantică apăru în Italia, ea începuse să decadă în Germania, transformându-se într-o concepție filozofică și universală a artei, așa cum s-a întâmplat apoi cu hegelianismul. Nouă ni s-a părut a fi un progres ceea ce în Germania fusese de mult depășit și absorbit de cultură. În Italia, reforma literară, atât de mult trâmbițată, nu începea, ci continua. Ea începuse în secolul trecut. Era tocmai literatura nouă, inaugurată de Goldoni și Parini, în același timp în care în Germania se puneau bazele culturii germane. Deosebirea era aceasta: că Germania reacționa împotriva imitației franceze și devenea conștientă de autonomia ei intelectuală, în timp ce Italia, care se alătura culturii europene, reacționa împotriva singurătății și stagnării ei intelectuale [stagnare intelectuală înțeleasă, ca și în cazul literaturii și culturii române, ca nealiniere sincronă la noua orientare în artă și literatură]”.

[4] A se vedea și Romanticism in National Context, edited by Roy Porter and Nikuláš Teich, Cambridge University Press, 1988.

[5] „Teoria bolii contagioase a fost alimentată de prejudecata marxistă conform căreia etapele dezvoltării istorice (societatea sclavagistă, feudalismul, capitalismul, socialismul) trebuie neapărat să urmeze una după alta, într-o înlănțuire perfectă, în fiecare țară în parte”, cf. Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului, op. cit., p. 155.

Eminescu: între modernitate și tradiție [149]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Pe de altă parte, așa cum am afirmat de mai multe ori pe parcursul acestei cărți, programul romantic se susține sau se fundamentează, oriunde în Europa, pe inspirația din literatura medievală, în consens cu dezavuarea clasicismului și a iluminismului – încât Romantismul poate fi considerat drept o a doua Renaștere, a Evului Mediu:

„Romantismul a fost un Ev Mediu renăscut. […] Era cu atât mai la îndemână se se folosească trecutul medieval și catolic [cazul țărilor cu trecut catolic] cu cât epoca imediat anterioară [Iluminismul] se folosise aproape exclusiv de Antichitate; Evul Mediu putea să treacă astfel foarte bine drept ceva nou. […]

Avem a face [în Romantism] cu o Renaștere ca aceea din secolul al XV-lea, cu deosebirea că atunci renăscuse Antichitatea […], iar acum renăștea Evul Mediu. […] În stigmatizarea epocii Luminilor, toți romanticii erau experți”[1].

„Când Homer descrie armura unui erou, nu e altceva decât o armură bună, care prețuiește cât atâția sau atâția boi; dar când un călugăr din Evul Mediu descrie în poemul său poalele Maicii Domnului, putem fi siguri că, prin aceste poale, poetul își imaginează tot atâtea virtuți diferite […].

Acesta e caracterul poeziei medievale, pe care o denumim romantică (s. n.). Arta clasică avea de înfățișat numai o lume limitată și personajele ei puteau fi identice cu ideea artistului. Arta romantică își propunea să reprezinte infinitul sau cel mult să le insinueze și găsea refugiu într-un sistem de simboluri tradiționale sau mai curând parabolice. […] De aici misticul, enigmaticul, miraculosul și luxuriantul în operele de artă ale Evului Mediu”[2].


[1] Cf. Ricarda Huch, Romantismul german, op. cit., p. 283, 286.

La fel se exprimase mai demult și De Sanctis, în sensul identificării primului romantism cu o adevărată revivificare a Evului Mediu și a creștinismului:

„Evul Mediu reveni la suprafață, preamărit ca leagăn al spiritului modern, și gândirea îl reproduse în toate orientările lui. Creștinismul, care fusese până atunci ținta tuturor săgeților, deveni centrul oricărei cercetări filosofice și stindardul oricărui progres social și civil; clasicii fură numiți păgâni, cu disprețul cel mai profund. […]

Se vorbi de o artă păgână și de o artă creștină, a cărei expresie cea mai înaltă fu căutată în gotic, în umbre, în mistere, în vag și nedefinit, într-o lume de dincolo, care fu numită lumea idealului, într-o aspirație spre infinit, ce nu putea fi satisfăcută și era de aceea melancolică: melancolia primi un nume și fu socotită însușire creștină [s. n., ceea ce se poate observa și din poemul Melancolia al lui C. Negruzzi]; […] apăru genul creștin romantic, în opoziție cu genul clasic”, cf. Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene, traducere, studiu introductiv și note de Nina Façon, EPL, București, 1965, p. 854.

Mai aproape de noi, Compagnon face următoarele observații: „Romantic a însemnat mai întâi nostalgic după țara și religia sa, după valorile tradiționale, după rustic și în contrast cu urbanul, după natură în contrast cu civilizația. Memoria și imaginația făceau din Vechiul Regim [la noi, din epocile voievodale] o vârstă de aur a armoniei pierdute și reabilitau Evul Mediu. […] Pentru generația anilor 1830, creștinismul și Revoluția se identifică, iar democrația va fi prelungirea lui”.

De asemenea, pentru a-i afla pe „clasicii antimodernului”, „firul care trebuie urmat [este] acela al renașterii romantice a creștinismului (s. n.)”, cf. Antoine Compagnon, Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes, traducere din limba franceză de Irina Mavrodin și Adina Dinițoiu, prefață de Mircea Martin, Ed. Art, București, 2008, p. 151, 184-185, 188.

[2] Heinrich Heine, Opere alese, vol. III, Ed. Univers, București, 1973, p. 91.

Despre acesta, T. Gautier spune: „Heine […] este cel puțin egalul lui Uhland și Tieck atunci când povestește legendele catolice și cavalerești ale Evului Mediu. Heine scoate din minunatul corn al lui Achim von Arnim și Brentano o muzică ce face să tresară cerbii în adâncul pădurilor și coboară podul castelelor feudale. Când se aruncă pe calul său de luptă, atinge cu cizma fusta bogat brodată a castelanei plecate la vânătoare, și nimeni nu mânuiește sulița cu mai multă grație decât el”, cf. Théophile Gautier, Istoria romantismului, traducere de Mioara și Pan Izverna, prefață și tabel cronologic de Irina Mavrodin, vol. II, Ed. Allfa, București, 1998, p. 198.

Page 1 of 63

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén