Psalmul al 21-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 73-128)

Leului gura să i se despice,
inorogilor coarnele să le pice,
să li se usuce semeția,
să-și cunoască și blestemăția.
Iar eu voi mărturisi sfântul Tău nume
fraților mei și-n mijloc de lume.
Cei ce aveți către Domnul teamă
lăudați-L și-L slăviți fără seamăn!
Și Iacov cu toată sămânța[1]
către Domnul să-și țină credința
și toată seminția[2] să se teamă,
a lui Israil, de El, fără seamăn.
Că [El] rugă de sărman nu defaimă,
ci-l primește cu drag când Îl cheamă.
Și de mine a Sa sfântă față
nu-și ascunde cu ură sau greață
și mi-aude [ruga] când Îi strig cu jale,
de mă scoate din nevoi amare.
Că eu, Doamne, pe Tine Te am fală
Și Te laud fără de sfială!
În mijloc de Biserică mare
Îți voi mulțumi, și-n adunare[3].
Prinoase încă Îți voi aduce,
jertfe grase și colivă dulce.
Cei ce slujesc Ție-n frică multă,
cu sărmanii și cei ce Te-ascultă
bine vor mânca, cu sațiu mare,
mulțumind cu laudă-n cântare.
Și inima le va fi-n dulceață,
petrecând în veci de veci în viață.
Marginile lumii ca să simtă,
să se-ntoarcă toate cu credință
și să Ți se-nchine-ntru dreptate
păgânii toți și limbi[4] de departe.
Și ei își vor părăsi păgânia,
căci a Ta e, Doamne,-mpărăția.
Și vei împărăți peste limbi păgâne,
îmblânzind, cu a Ta pâine[5],
pe boierii lumii, fără gâlceavă,
[ca] să se roage,-n sațiu să mănânce [cu zăbavă].
Și când Te vei arăta degrabă,
pe cei din țărână să-i ridici în slavă,
dinaintea Ta, să Ți se-nchine,
când le vei da plata cum se cuvine.
Și atunci, Doamne, în primejdie,
sufletul meu să Te aibă nădejde,
că pe Tine, Doamne, Te am viață,
sufletului meu trai cu dulceață,
și celor pe care i-ai dat în lume sămânță[6]
[ca] să-Ți slujească cu multă credință.
Și neamul care pe urmă vine
să dea veste, Doamne, de la Tine,
să-ți mărturisească dreptatea
neamul[7] ce se naște-n toată partea,
să mărturisească despre ce-a făcut Domnul,
[despre] bunătatea Sa peste tot omul.


[1] Cu toată seminția, cu tot neamul său.

[2] Seminția lui Israil.

[3] De oameni credincioși.

[4] Neamuri.

[5] Cu mila Ta și cu sfintele dogme creștinești.

[6] Seminție sfântă, popor sfânt.

[7] Neamul creștin.

Ultimul poem din vol. Rămâne să ne vedem

Ce-am învățat
din treaba asta?
Că micul terorist,
cu tot spălatul nostru pe mâini,
a carantinat
pământul.
Că Statul ne terorizează și el,
prin cei puși în frunte,
dacă îi periclităm
proiecțiile de viitor.
Că Biserica, în ochii Statului,
se confundă cu ierarhia ei.
Tocmai de aceea
credincioșii stau acasă,
chiar și aceia care ar fi putut veni
la Biserică pe propria lor răspundere.
Pentru Piață sau Spital
poți completa hârtie,
dar nu și pentru
a veni la Biserică.
Pentru că Statul
nu recunoaște nevoile sufletului,
ci doar pe ale stomacului.
Că statul în casă e ascetic
și creator, iar postul e necesar
ca bunul simț.
Că fiecare trebuie
să aibă cont în bancă,
racordare la online,
casă personală,
familie echilibrată,
mașină și multă sănătate,
ca să n-ai nevoie de spital.
Că drepturile personale
sunt volatile,
fără să ți se dea explicații.
Că a merge pe jos,
când vrei și cum vrei,
e un lux.
Că nu îți poți permite
să fii bolnav, bătrân și sărac,
pentru că încurci mersul lumii.
Că a comunica
înseamnă a trăi,
pentru că întâlnirea
cu alții înseamnă
întâlnirea cu tine.
Iar cei care s-au dat la fund
pentru a scăpa,
erau cei care profitau din plin
de încrederea noastră.

Psalmul al 21-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 1-72)

Dumnezeu[le], Dumnezeu[l] meu, Sfinte,
cercetează și îmi ia aminte!
Prin ce lucru îmi alungi departe
ajutorul de la greutate?
Departe sunt de mântuire
graiurile ce [le]-am zis fără socotire.
Ziua voi striga către Tine, Dumnezeu[le] Sfinte,
[dar] nu mă vei asculta, nici [vei lua] aminte.
Și [în vreme de] noapte să nu mi să țină
strigarea mea ca străină.
Că dintr-a Ta sfântă locuință
lui Israil ești scăpare-n credință.
[Stră]moșilor noștri Tu le-ai fost nădejde
și Tu îi mântuiai din primejdie.
Spre Tine strigau din greutate[1]
și se mântuiau cu bunătate.
Nădejdea le-a fost toată spre Tine
și n-au pățit niciodată rușine.
Dar eu ce sunt, Dumnezeu[le] Sfinte?
Că om nu sunt, să îmi iei aminte,
ci sunt un vierme și fără de treabă,
ca omida care e cea mai slabă.
Și-ntre oameni încă sunt de ocară
și mustrare tuturor [celor] din țară.
Mă batjocorește cine mă zărește,
Buze mișcă, din cap clatină [când se-oprește]:
„Zici că Domnul îți e nădejde,
acum să te scoată din primejdie
și noi să vedem de îți este cu bine,
dacă Domnul voiește cu Tine”.
Tu ești, Doamne, [Cel] ce m-ai tras din mațe[2]
și maică-mii m-ai dat viu în brațe.
Și m-ai pus la sân, de mi-ai fost viață,
hrană și cu sațiu de dulceață.
Din matrice[3] și din scăldătoare
și din fașă m-ai pus pe picioare
și din pântecul mamei, Doamne Sfinte,
Tu-mi ești Dumnezeu, și-Ți adu aminte[4]
[ca] de Tine să nu fiu departe,
ci-mi dă ajutor la greutate.
Că nu-i nimeni ca să-mi folosească,
afară de Tine, nici ca să mă crească.
Juncii cu taurii mă-mpresoară,
cu căscate guri, de mă omoară,
ca leii ce apucă și zbiară
cu guri rânjite, de fiară.
Și ca apa fui vărsat afară
și oasele mi se deznodară.
Inima-n pântec mi se veștejește
ca ceara când se topește.
Mi-e tăria ca oala de lut seacă,
limba de gingie lipită se-neacă.
Și m-ai lăsat, Doamne, în țărâna morții
și câinii mă-nconjoară cu toții.
Cete de vicleni mă-nconjurară,
mâini, picioare îmi săpară
și oasele toate-mi numărară
și nici în seamă nu mă băgară.
Și hainele, [ca] să nu mi le strice,
și le-au împărțit fără nimic a zice.
Și pentru veșmântul dinafară
au pus cu sorții de aruncară.
Ci Tu, Doamne, să nu-mi pui departe
ajutorul Tău la greutate.
La nevoia mea să iei aminte
să mă sprijini, Dumnezeu[le] Sfinte!
Și sufletul meu să mi-l scoți din armă[5],
din nevoie grea, fără de seamă.
Singură născuta mea cu mine
să scape din mâini de câine.
Și să mă scoți din [a mea] smerire,
să nu sufăr îndelung chinuire.


[1] Din greutatea necazului, a primejdiei.

[2] Din pântece.

[3] Pântece, mitras.

[4] De mine.

[5] Din arma vrăjmașului. Să mă izbăvești de lovitura lui.

Psalmul al 20-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Doamne, împăratul, cu a Ta putere,
se bucură foarte, într-a Ta mângâiere.
I-ai dat ce-i dorește inima și-i cere
și-n câte se roagă nu-l lași în scădere.
L-ai întâmpinat cu dar și cu bine,
spor de bunătate i-ai dat, cum se cuvine.
I-ai pus pe cap de cinste cunună
cu podoabe scumpe, s-aibă voie bună.
A cerut de la Tine viața-i să sporească
și i-ai dat lungi zile, în veci să trăiască.
Slava sa este mare, de-a Ta biruință,
și-ai pus peste el slavă, după cuviință.
În veci de veci îi vei da belșug, să sporească,
bună cuvântare cu dânsul să crească.
Îi vei da bucurie cu sfânta Ta față,
să se veselească în trai cu dulceață.
Căci împăratului nostru îi este Domnul nădejde,
Care-i trimite milă de sus, în primejdie.
Pe cei ce-Ți țin pizmă și-i fac țării tulburare [multă]
să-i ajungă, Doamne, mâna Ta cea sfântă,
să n-aibă scăpare din sfânta Ta dreaptă,
să le faci după vina lor și să le dai plată.
Să-i pui [pe ei] ca pe cuptorul ce arde cu pară,
în vremea [arătării] feței Tale, când vei veni în țară.
Domnul îi va urgisi într-a lor tulburare
și le va da focul să-i soarbă-n grăbire.
[Odată] cu roada lor, toată sămânța le vei pierde,
să nu [mai] fie-n[tre] oameni, să se mai dezmierde.
Căci și-au pornit răutatea asupra Ta, să-Ți strice,
[dar] sfatul ce l-au cugetat nu pot să-l ridice[1].
Și îi vei pune ca țintă, de-i vei bate-n față,
[pentru] ce-au agonisit [2], după vină să-și ia plată.
Ivește-Te, Doamne, de Te înalță-n tărie,
să-Ți cântăm puterea în sfânta Ta milă [, cu bucurie]!


[1] Să-l împlinească.

[2] Pentru ce-au agonisit cu nedreptate.

Rămâne să ne vedem. Poemul 88

Macarena a fost blondă,
chiar și atunci când,
în comă fiind,
el a mângâiat-o libidinos
în fiecare zi.
În pușcăria americană,
ea a fost tot blondă,
pentru că oranjul
e noul negru patinat.
Și, până la capăt,
s-au găsit portițe
de evadare
înspre adevăr.
Dacă terminatorul
privea spre un viitor
al haosului, un mic virus
s-a arătat mai robust
decât o planetă întreagă
care face pe ea de frică,
neînvățând nimic
din marea istorie
a răbdării.
Botnița neestetică
mă lovește vizual
de fiecare dată
când n-o suport.
Onlineul și-a luat revanșa:
oamenii au învățat
cu viața lor
că apropierea nu are depărtări,
chiar dacă ne despart
distanțe apreciabile.
Cine și-a făcut stocuri
de alimente trăiește
cu frica morții.
Am consumat tot Potirul,
după ce toți s-au împărtășit,
netemându-mă de
starea de alertă maximă.
Noi, când postim,
trăim în pacea lui Dumnezeu
care copleșește orice minte.
Caișii înfloresc fără să ne întrebe,
magnoliile ni se arată deodată
ca niște mirese,
bombii, mai înainte de țuică,
sunt un miros primăvăratic.
Nu îmi plăcea Sorescu
pentru că îl iubeam pe Nichita.
Îl găseam că disprețuiește cuvintele,
pe când Nichita le iubea pe toate,
împreună.
Acum, mai nuanțat,
îmi dau seama că poeții
își au rolul lor și adevărurile lor,
pe ei trebuind să îi citim la un loc.
Mai mult, pe toți oamenii
trebuie să îi iubim cu aceeași inimă,
pe care Dumnezeu a lărgit-o de nedescris.
Pentru că literatura
este modul nostru
de-a mărturisi
adevărurile în care credem.

Psalmul al 19-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Domnul să te-asculte-n zi de greutate,
să te sprijine în scut de bunătate,
Domnul lui Iacov cu sfântul Său nume,
și să-ți folosească în viața de lume!
De la locul cel sfânt ție să-ți trimită [ajutor],
din Sion să-ți vină multă folosință [cu spor]!
Darurile tale să le pomenească
și-a ta jertfă-ntreagă să o-mbogățească!
Și ca să-ți dea Domnul inimii ce-ți place,
toată sfătuirea să-ți umple de pace!
Pentru-a ta izbândă să ne pară bine
și să fie Domnul Dumnezeu cu tine!
Numele Lui cel sfânt să ne fie fală,
de pizmaș să nu avem nicio sfială!
Pentru ce te vei ruga, Domnul să-ți trimită
cu mână îndurată de bună priință!
Am cunoscut astăzi că Domnul ajută
unsului Său cu putere multă,
că-i aude Domnul din sfânta Sa slavă
ruga cu care se roagă, fără de zăbavă,
dându-i biruință la loc de năvală,
cu sfânta Sa dreaptă, fără de sminteală.
În cai, în căruțe să aibă ei nădejde,
limbile, păgânii cei fără de lege.
Noi să dăm chiot [în fața lor] cu preasfântul nume
al Domnului nostru, să răsune-n lume.
Că se poticniră de se răsturnară
toți pizmașii noștri, călări și din care.
Iar noi, creștinii, stăm fără cădere,
c-am făcut izbândă cu a Ta putere.
Dăruiește, Doamne, a Ta bunătate,
să ne trăiască Domnul[1], și-i dă sănătate!
Și pe noi ne-ascultă când Te vom ruga-Te
la zi de nevoie, într-a Ta bunătate!


[1] Voievodul.

Psalmul al 18-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Cerurile spun fără-ncetare
de slava Ta, Doamne, de cea mare,
și de facerea mâinilor Tale sfinte
tăria dă tuturor veste-nainte.
Zi de zi cuvântul izvorăște
și noaptea din noapte gând vestește,
[în]cât nu sunt graiuri să se ascundă
sau cuvinte [care] să nu-și răspundă.
Că le-au ieșit vestea în tot pământul
de[spre] ce-a grăit și-a răspuns Cuvântul,
ca să fie auzit tuturor peste țară,
să-nțeleagă marginea de-afară.
Că[ci] Și-a întins sălașul în soare,
de sclipește cu lumină mare,
ca un Mire când stă să purceadă
dintr-a Sa cămară unde șade,
făcând voie bună de drum mare
pe care va alerga ca un voinic tare
cu ieșirea din cer, de [la] răsărit,
de Se-oprește la asfințit.
Și nu-i nimeni să-I scape de boare,
să se-ascundă de El la răcoare.
Așa-i legea Domnului cea sfântă,
fără vină și fără osândă:
sufletele-ntoarce către Sine,
[spre-]a dori de Domnul, cum se cuvine.
Mărturia Ta, Dumnezeu[le] Sfinte,
[e] credincioasă, dând pruncilor minte.
Dreptățile-Ți sunt adevărate
de nu fac nimănui nedreptate
și veselesc inimă curată
din porunca Ta cea luminată
ce-ntărește ochii cu lumină
în frica Ta, Doamne, cea senină,
care peste toți vecii trăiește,
de Te cântă și Te proslăvește.
Judecățile-Ți sunt, Doamne, drepte,
adevărate și nu sunt deșarte,
ca aurul cel bun sunt dorite
și ca piatra cea scumpă iubite.
Și cu ce altceva le-aș asemăna?
Căci sunt mai dulci și decât mierea.
Pentru-aceea robul Tău le ține,
păzindu-le-ntregi, cum se cuvine,
pentru ca să iau pe deasupra plată
din mila Ta cea nemăsurată.
Căci cine și-ar [putea] lua aminte
la greșeli, la căderi cumplite?
Și de [cele] ascunse, ce-am făcut cu greață
să mă curățești până-s în viață.
Și de cele care sunt străine
să mă aperi, Doamne, cum se cuvine,
că de nu m-ar putea învinge,
atunci aș fi [pe deplin] ferice.
Și-atunci aș fi curățit de toate
greșelile cele ce-s de moarte.
Și-ar fi atunci bine primite
ale gurii mele, Doamne, cuvinte
și inima mea mi s-ar deprinde
[a sta] pururea-nainte-Ți, luând pilde[1],
Dumnezeu[le], căci Tu mi-ești ajutorul,
Tu mi-ești, Doamne, și Izbăvitorul!


[1] Luând învățătură.