Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Fragmente manuscriptice 2 (Page 1 of 61)

Eminescu: între modernitate și tradiție [144]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Alte variante ale Luceafărului ne descoperă apelul la iconografie: fiica de împărat, de care se îndrăgostește, îi pare inițial o vergină pură, o sfântă („A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată/ Din rude bune-mpărătești/ Fecioară prea-curată // Și era una la părinți/ Și una-n toate cele/ Cum e Maria între sfinți/ Și luna între stele”[1]), pentru a descoperi ulterior că „nu-i decât femeie” (Gelozie) „și vrea a fi femeie” (Icoană și privaz).

Totuși, Luceafărul ne vorbește despre acea fecioară curată, idealul său, care trebuia să fie „cum e Fecioara între Sfinți”. Chiar atributul „din rude mari împărătești”, care pare să indice doar originea nobiliară, ascunde o realitate superioară, pentru că este preluat din culegerea hagiografică a lui Dosoftei, unde se precizează că „tatăl Svinții sale, Preacistii [al Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu], Ioachim, era de rudâ împărăteascâ[2] (adică din neamul lui David). În vreme ce, în poemul Atât de fragedă, poetul spune fără ocolișuri: „Ş-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi Verginei Marii,/ Pe fruntea ta purtând coroană –/ Unde te duci? Când o să vii?”.

Tot într-o variantă a Luceafărului, completează ceea ce afirmă în poemul Înger de pază, făcând recurs, ca semn al vehemenței, la un episod hagiografic (cel mai probabil): „Oricare mândru început/ Cu un sfârșit se-ncheie/ Când îngerul au dispărut/ Rămâi cu o femeie// Dar totuși nu sfârșești de spus/ Și-ncepi aceleași plângeri/ Căci când femeile s-au dus/ Din nou s-arată îngeri”[3].

Multe dintre poemele eminesciene sfârșesc prin a ilustra desfășurarea unui conflict interior, polemica gândurilor și războiul sentimentelor, de o intensitate tulburătoare. Concluzia experienței amoroase pare o revenire, sub o altă formă (totuși transparentă) sau din alt unghi, la reflecțiile inițiale:

Iubit-ai?… Ah! un caier de cânepă nu-i moale,
Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunții sale!
Cu gura ei subțire și mâni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,
Răpindu-ți ție ochii cu a lor strălucire.

Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:
Tu ești onest și plin de respect și generos
Să frângi în zarea vieții un rod așa frumos.
Te-ai dus și te urmară părerile de rău.

În urma ta venit-au un neted nătărău
Și-acesta… ei… făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;
Ce-a mai rămas din dulcea figură mergi de vezi:
Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.

Și gura cea cu albi mărgăritari, mărunte,
Acuma e zbârcită și ochiul plin de pară,
Ce-și revărsa lumina sa rece în afară
E stins și nu-i nimica în el, nu-i adâncime;

Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nime
Decât tu… Ce-ajunse a fi? Cochetă, rece,
Lingușitoare, crudă din mână-n mână trece
Și caută-n iubire plăcerea numai, care
E-o clipă de beție și-o zi de dezgustare.

(Urât și sărăcie)

Disputa se desfășoară însă în termenii și folosind imagistica vanității, lesne de recunoscut, a tradiției literare vechi.

Însă, în pofida a ceea ce se crede de obicei, nici cântecele de lume și nici versurile neoanacreontice nu disculpă deloc toanele feminine, ba dimpotrivă, cei ce o proclamă zeie/ zeiță pot fi considerați, în alte ipostaze poetice – și dintr-o perspectivă feministă –, de departe ca promovând un mesaj cu adevărat misogin, în versurile lor, în comparație cu orice predică sau cazanie.

Finalitatea nupțială nu i-a rămas indiferentă. Deși singura nuntă e în Călin, sugestiile unirii veșnice a cuplului se regăsesc în toate visurile de dragoste, iar în Atât de fragedă, o numește „mireasa sufletului meu”.

În poemul Singurătate, femeia, „În privazul negru-al vieții-mi/ E-o icoană de lumină”. În altă poezie: „Prin gândurile-mi triste și negre treci frumoasă” (O arfă pe-un mormânt).


[1] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 392.

[2] Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților, B. A. R., CRV 73, f. 11v. La Nașterea Maicii Domnului.

[3] Idem, p. 390.

Eminescu: între modernitate și tradiție [143]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Poemul În căutarea Șeherezadei exprimă deplasare/ orientarea a lui Eminescu, în căutarea înțelepciunii, de la Nord la Sud, dinspre Apus către Orient și dinspre patima femeii către înțelepciune – în versuri presărate cu destul de multe simboluri/ alegorii eminesciene esențiale, despre care am discutat anterior în paginile acestei lucrări, introduse aici într-o formulă sublimată, lipsită de orice context sau enunț suplimentar explicativ, și pe care le vom semnala în fragmentele selectate mai jos:

În mări de Nord [aluzie la Shakespeare?], în hale lungi și sure
M-am coborât și am ciocnit cu zeii,
Atârnând arfa-n vecinica pădure.

M-am îndulcit cu patima femeii,
În stele i-am topit aurul din plete
În poale-am scuturat piatra cameii /…/

Apoi m-am dus – ea plâns-a.
Mi-a deschis marea porțile-i albastre
Și Nordul frig durerea caldă stins-a.

M-am dus spre Sud[1] – und-insule cu glastre
Gigantici se ridic’ din sfânta mare,
C-oștiri de flori, semănături de astre.

Și și-a îmflat eterna mea cântare
Aripele de pară-n cer pornite,
Pân’ am pierdut pământu-n depărtare,

De unde-albastre scândure-s urnite.
De gânduri negre-i grea antica-mi navă:
Nu știu [:] pe vane căi-s ori menite?

Viața mea-i ca lanul de otavă:
E șeasă făr-adânc și înălțime.
Vulcanul mort și-a stins eterna lavă.

Dar ah! ce văd? /…/ Din ce în ce un rai în depărtare /…/
E Orientul. /…/

Corabiei apusene grea de gânduri
Sinistre – eu pe valuri îi dau drumul;
Frântă de stânci se risipește-n scânduri.

Ce întâlnesc întâi pe țărm e-un tumul –
Proroc prea sigur al vieței umane,
Tu ești cenușa iară viața-i fumul.

Nu crede însă că în doruri vane
Caut norocul spre-a  te-afla pe tine,
Noroc lumesc – zâmbiri aeriane!

Las pe-alții să zidească din ruine
Zidiri de-o zi pe răbdătoarea spată
A vechiului pământ, ce nu-i de mine.

În furnicarii din Apus ei toată
Viața-și fac doruri nebune,
Nu știu că-n lume nu-i ceea ce cată.

Ei caut-adevăr – găsesc minciune.
Neam vine și neam trece – toți se-nșeală.
Eu adevăr nu cat – ci-nțelepciune.

Căci mintea cea de-nțelepciune goală,
Oricât de multe adevăruri știre-ar,
Izvor de amărâre-i și de boală.

În ladă aur oricât grămădire-ar
Cu aur nu se stinge-n veci amarul
Și Pace numa-n inimă-i găsire-ar.

Ușor trage prezentul la cântarul
Înțelepciunii… Și ea-i fericirea.
Cu-a Răsăritului averi samarul

Eu mi-l încarc – cu-a lui gândiri gândirea[2].
Eu pasu-ndrept colo înspre cărunții,
Gigantici muri ce-n câmpi îi sădi firea. /…/

Ah! e cetatea cea strălucitoare
Unde-mpăratul Indiei reșade:
Un soare însuși este el sub soare.

Nevasta lui e-acea Șeherezade,
De-nțelepciune plină și de frumusețe:
Ș-a o privi doar soarelui se cade.

/…/ – o virgină Itală. /…/ – „Eu am știut, străine,
Că ai să vii – a dorurilor pradă –

Ca să m-asculți, și să duci de la mine,
A-nțelepciunii și-a frumseții floare,
Să luminezi gândirile din tine.

Eu am știut – profetă vrăjitoare –
S-atrag cu-a tainelor și-a basmei rază
Poeți cu inimi ceruri-doritoare”.

Întâlnirea seamănă cu aceea dintre Solomon și regina Saba, numai că în acea situație regina era cea care venea să asculte înțelepciunea lui Solomon – mai mult, în Rime alegorice, ochii Șeherezadei „adânci ca două basme-arabe/ Samăn cu-aceia ai reginei Sabbe”[3]. În disputa interioară dintre eros și sofia, opțiunea lui Eminescu înclină mai mult spre cea din urmă. Într-o scrisoare adresată Veronicăi, pe care am citat-o și altădată, îi spunea: „Oare n-ai pătruns tu încă natura mea de călugăr?”[4].


[1] Același sens al evoluției poetice îl va asuma și Ion Barbu.

[2] Rămâne însă de cercetat mult mai profund înțelesul versurilor: „Corabiei apusene grea de gânduri/ Sinistre – eu pe valuri îi dau drumul;/ Frântă de stânci se risipește-n scânduri. /…/ Cu-a Răsăritului averi samarul// Eu mi-l încarc – cu-a lui gândiri gândirea”. Gestul din urmă – chiar dacă metaforizat/ alegorizat –, de a încărca lucruri de preț și de-a porni într-o caravană spre a străbate deșertul sau o distanță importantă, este și acesta simptomatic pentru lirica eminesciană, întâlnindu-l în Dumnezeu și om („Sarcini de-aur și de smirnă ei [regii magi] încarcă pe cămile”) ori, cosmicizat, în Memento mori („Caravane de sori regii”…), unde „universu-n rugăciune” migrează spre un final care ni se pare totuși tainic. Dacă explicația ar fi că totul se întoarce în neființă, de ce e nevoie de atâtea simboluri și alegorii pentru a înfățișa această întoarcere în întunericul neființei?

Se integrează Eminescu unei mișcări de recuperare culturală a Orientului și Levantului, care începe de la Cantemir (admirator și imitator al literaturii și sintaxei arabo-persane) și se continuă apoi cu Isarlâcul lui Ion Barbu, cu Craii mateieni, cu Creanga de aur a lui Sadoveanu și cu literatura oriental-exotică a lui Mircea Eliade? Încearcă literatura română să nu se dezică de porțile Orientului, ci să se personalizeze prin poziția sa favorabilă, între Orient și Occident?

Au înțeles și au ascultat de acest testament poetic Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Mateiu Caragiale, Mihail Sadoveanu și Mircea Eliade?

Declarația versificată a lui Eminescu, din acest poem, ni se pare uimitoare, având în vedere că cei mai mulți s-au obișnuit să-l considere un poet al Hyperboreei, conviv cu Odin și zeii Valhalei, admirator al lui Shakespeare, geniala acvilă a Nordului, al dacilor nordici ori al vestului italo-francez mediteranean etc. Or, înțelepciunea pare a proveni mai degrabă din Orient, preferată fiind adevărurilor din Apus. Ceea ce ne face să credem că Eminescu nu a adoptat filosofia occidentală, ci a adaptat-o unui sistem de gândire mult mai generos.

Reținem opinia lui Mircea Anghelescu, degajată din acest poem, dar și dintr-o analiză mai amplă a relației poetului cu Nordul și cu Orientul: „Orientul este deci și o țară a înțelepciunii, pe care a câștigat-o cu prețul unor experiențe milenare; în acest sens, ea se opune Apusului, tărâm al vieții trepidante și al căutărilor nebune, al goanei după nimicuri, pe care alții le întemeiază pentru o zi. Or, ceea ce caută poetul nu e știința, și ea limitată și neputincioasă («Vană e-a-nvățaților ghicire»), ci înțelepciunea. […] Cumulând în sine moștenirea unei vechi tradiții, cunoscute din cărțile populare, și viziunea sa proprie asupra istoriei umanității, strălucită manifestare a geniului său romantic, imaginea Orientului la Eminescu apare drept cea mai deplină și mai originală dezvoltare a temei în poezia românească din toate timpurile”, cf. Literatura română și Orientul, op. cit., p. 162, 164.

[3] E o suprapunere fundamentată pe înțelepciunea care le caracterizează.

[4] Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, ediție îngrijită, transcriere, note și prefață de Christina Zarifopol-Ilias, Ed. Polirom, Iași, 2000, p. 124.

Eminescu: între modernitate și tradiție [142]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Poemul Gemenii este mai mult decât o dramă istorică, și anume o dramă ontologică, reprezentată alegoric. Cei doi frați gemeni, „ca umbra cu ființa asemeni”, Sarmis și Brigbel, simbolizează ipostazierea alegorică a unui alt avatar eminescian (altul decât dubletul Dionis/ Dan), în care ființa nemuritoare (spiritul curat, care aspiră la o iubire sfântă) și ființa muritoare (umbra, omul teluric, pasional și ucigaș, Cain și Iudă) sunt în mod dramatic puse să se confrunte, ca două personaje diferite. Iar scena confruntării este, de fapt, cum zicea Dostoievski, inima/ sufletul omului.

Într-o variantă a Luceafărului, Dumnezeu îi răspunde cererii acestuia de a fi dezlegat de nemurire pentru a-și împlini pasiunea erotică acuzându-l de rebeliune (pentru că orice păcat înseamnă împotrivire față de Dumnezeu și aduce su sine moartea): „Hyperion, care rebel/ Răsai din lumi cu soare/ Cine nu are moarte-n el/ Acela nu mai moare”[1]. Ceea ce ne îndrumă a interpreta că Hyperion este Luceafăr din cauza și pentru femeie. Pentru ea, Hyperion devine „Luceafărul cel de dureri”[2].

Poetul sugerează că în fața, dar și din cauza femeii sau a amorului (ca motiv fundamental, deși nu unicul), a devenit un demon, un înger căzut, un Luceafăr (steaua Afroditei), un slujitor al Venerei, pe altarul căreia nu dorise să-și verse „al gândurilor sânge”, propunându-și inițial abstinența ascetică (chiar dacă nu într-un cadru monahal).

Dumnezeu îi oferă lui Hyperion soluția înțelepciunii, în locul amorului: „Cere-mi cuvântul meu dentâi,/ Să-ți dau înțelepciune?”. Este ilustrată aici controversa lăuntrică pe care a purtat-o întreaga viață poetul, între a se dedica pasiunii erudit-ascetice sau pasiunii erotice (a se vedea Floare albastră, Scrisoarea II, etc.). Mustrarea pe care i-o adresează Părintele ceresc este că n-a cerut de la El, precum Solomon, eterna înțelepciune.

În Înțelepciunea lui Solomon se afirmă: „Prin înțelepciune voi avea nemurire […] am înțeles că nemurirea este rodul legăturii cu înțelepciunea. […] Dumnezeule al părinților și Doamne al milei […] dă-mi mie înțelepciunea care stă aproape de scaunul Tău” (Înțel. 8. 13, 17; 9. 1, 4) – putem spune că Luceafărul zboară până la scaunul Părintelui[3] –, ceea ce rimează foarte mult cu versurile amintite: „Cere-mi cuvântul meu dentâi,/ Să-ți dau înțelepciune?”. Răspunsul lui Dumnezeu este, cu alte cuvinte: nu-mi cere un amor pasager (o oară de iubire), ci ceea ce are valoare eternă, „înțelepciune”.

Prin înțelepciune, Cuvântul care „a fost la început” (In. 1, 1) a creat „cerul și pământul” (Fac. 1, 1). „Prin înțelepciune, Domnul a întemeiat pământul, iar prin înțelegere a întărit cerurile” (Pild. lui Sol. 3, 19). Această înțelepciune ar fi trebuit să o ceară Luceafărul: înțelepciunea creatoare, iar nu amorul care o distruge.

Chiar și înțelepciunea parțială a unui Buddha, Platon sau Orfeu (menționați în strofele următoare ale Luceafărului) era preferabilă în locul cererii pe care a adresat-o Hyperion, de a muri pentru îngăduința unei legături erotice pasagere.

Solomon însuși a căzut în plasa tentației: „ieșind din templul sacru lasă gândul lui să cadă,/ Căci amorul îl așteaptă cu-a lui umeri de zăpadă” (Memento mori). În poemul Rime alegorice, referința la Solomon este ocurentă: e-un divan /…/ Ședea regina basmelor măiastră –/ Lumină lumea gândurilor mele. /…/ Ochii adânci ca două basme-arabe/ Samăn cu-aceia ai reginei Sabbe,/ Cum împăratul Solomon îi scrie,/ Cu-a lor priviri de-ntunecime slabe”[4].

În monologul interior al lui Ștefăniță, îndrăgostit, din drama Ștefan cel Tânăr, citim: „Solomoane, împărat al iudeilor! Tu, înțelept, muiai degetele tale molatece în sunetele sfinte a arfei lui Dumnezeu și coardele sale [de] aur lăudau pre Domnul…Ce-ți păsa ție de femei, când în inima ta domnea Împăratul împăraților, îmbrăcat în hlamidă de lumină albă [ca în Memento mori], coronat cu coroană de sori (s. n.)[5]! …Eu…în inima mea o femeie a intrat atuncea [când preocuparea lui esențială era adorarea lui Dumnezeu] când credeam că nu mai pot iubi…o femeie…o sântă…// știu eu?… poate o vrajă (s. n.)!

O femeie mi-a întors cugetele și m-a făcut să uit că-s Domn! Gândiri molatece și nebunești, o nepăsare desperată pentru toată lumea…iată sufletul meu înnoptat! Solomoane! Pe tine nu te-a-nnebunit o sută ale tale, pe mine mă tâmpește închipuirea uneia numai…care nu-i a mea. Cine-i ea? Cine poate fi? Știu eu?: Voi eu s-o știu?…Lucrul ce mă omoară e că nu-i a mea! Blondă…ca Nordul…frumoasă ca icoana cea sfântă a Fecioarei Mariei!”[6].


[1] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 447.

[2] Idem, p. 408.

[3] În basmul cules de Kunisch, zmeul/ duhul îi răspunde fetei: „Fie după cum dorești! Mâine voi zbura în [la] Scaunul Domnului și-i voi duce înapoi nemurirea și puterea pe care mi le-a dăruit…”. Apoi, „pe când feciorul de împărat zbura cu frumoasa fată, zmeul cel puternic zbura la Scaunul lui Dumnezeu”, cf. Cezar Papacostea, Filozofia antică în opera lui Eminescu, în vol. Eminescu și clasicismul greco-latin. Studii și articole, op. cit., p. 108.

[4] A se vedea Eccl. 12, 12: „Scrisul de cărți este fără sfârșit, iar învățătura multă este oboseală pentru trup”.

O parafrază extinsă aflăm în Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 64: „celor ce multe lumânări în citeala cărților topesc, ochii trupului la vidére să tâmpăsc. Iară celora ce niciodată pre slove au căutat, macar că vidérea ochilor mai ascuțită ș-au păzit, însă neștiința în întunérecul și în tartarul necunoștinții i-au vârât”.

[5] În Mureșanu (tablou dramatic), apare Lumina care spune: „Eu vin din centrul lumei încoronat de sori”. De asemenea, în Ondina, se face referire la inima lumilor, în versurile: „Muzica sferelor: Seraphi adoară/ Inima lumilor ce-o încongioară,/ Dictând în cântece de fericire/ Stelelor tactul lor să le inspire”. Se deduce, prin urmare, că muzica sferelor este o arie cosmică a planetelor, a cărei partitură e condusă, spre a fi armonică, de cântările ierarhiilor îngerești din jurul „inimii lumilor” care nu poate să fie decât „centrul lumei încoronat de sori”, reprezentând tronul Dumnezeirii.

Ioana Em. Petrescu deviază sensul spre o interpretare convenabilă în spiritul filosofiei antice: „Inima lumilor (platonicianul Suflet al lumii) e adorată de serafii-puteri (sufletele sau inteligențele angelice ale aștrilor)…”, cf. Eminescu – modele cosmologice…, op. cit., p. 40.

Autoarea ignoră faptul că Eminescu uzează și în alte con-texte de această asociere pe care o face între cântările îngerești și muzica sferelor („Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt și mare,/ Colò unde te-așteaptă toți îngerii în cor,/ Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare”… (La mormântul lui Aron Pumnul); „Ești o notă rătăcită/ Din cântarea sferelor,/ Ce eternă, nefinită,/ Îngerii o cântă-n cor?” (La o artistă) etc.) și preferă să interpreteze optica eminesciană exclusiv prin apelul la filosofia greacă și la Platon.

Pe de altă parte, inima ca centru al lumii este o preluare și o extindere a unui concept isihast și nu platonician, în conformitate cu care „inima este centrul în trei chipuri privindu-se: ca un centru firesc, ca un centru mai presus de fire și ca un centru afară de fire”, cf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, op. cit., p. 161.

[6] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 152.

Eminescu: între modernitate și tradiție [141]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În manuscrisul cuprinzând Paza simțurilor, care i-a aparținut lui Eminescu, poetul sublinia, între altele, și următoarele cuvinte și expresii:

„Cu adevărat, nu departe de scopos și mi să pare mie că și foarte nemereaște adevărul că cel ce rânduiaște strălucite jilțuri are strălucite prăpăstii. Și pre înălțimile  și slavele și mărimile vreadniciilor, ori din ceale din afară de să vor întâmpla a fi acestea, ori din ceale din lăuntru, și dintru ale noastre numindu-le filosoful acel năravnic curse, și mreji, și leațuri: că pre cei ce o dată i-au prins cu acestea, îi înfășură cu nenădăjduite scârbe și ispite. Dascal și învățătoriu al cuvintelor acestora mi s-au făcut mie […] însuș iscusul, carele m-au ajuns pănă în fiindul adâncului[1].

Mreaja lumii (adică lumea înșelătoare, cum zice Miron Costin) face parte din topoii tradiționali. Eminescu doar a derivat sensurile (și nici această derivație nu îi aparține în întregime, decât ca situație poetică personalizată și ca formulă stilistică), cursa luând înfățișarea erosului.

Există elemente de magie și o întreagă artă a seducției desfășurată în Luceafărul, care fac ca scenariul critic al iubirii inocente, al îndrăgostirii nevinovate, să poată fi pus foarte serios la îndoială.

Eminescu n-a crezut niciodată în inocența sentimentului, l-a privit cu suspiciune de la bun început, chiar dacă i-a căzut sau i s-a lăsat pradă. (O comparație cu nuvela La hanul lui Mânjoală a lui I. L. Caragiale sau cu operele lui Eliade, Domnișoara Christina sau Maitreyi, ar fi interesantă.)

Gemenii ne descoperă mult mai bine îmbinarea planurilor, paradoxul iubirii ca patimă, ca mistuire interioară, al iubirii reci, în ciuda incompatibilității deopotrivă a conceptelor și a senzațiilor. Luceafărul țese o „mreajă de văpaie” cu „recile-i scântei”, este „Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară, este „străin la vorbă și la port” și ochiul lui o îngheață pe femeie.

Altceva rezultă din acele ritmuri sublime ale cântecului său de îndrăgostit: a făcut eforturi sisifice (se compară cu Nessus în Odă (în metru antic), cu Sisif în Femeia?…măr de ceartă și cu Tantal în Gelozie) pentru a înălța acest sentiment în planul eternității.

Mircea Eliade era de părere că nuditatea Cezarei, pe care o contemplă Ieronim și care îl determină să se îndrăgostească de ea, „nu are nimic licențios; ea păstrează, în proza lui Eminescu, sensul originar, metafizic, de dezbrăcare de orice formă, reîntoarcere la primordial, la preformal. De această Cezară se îndrăgostește Ieronim”[2].

Opinia mea este că nu de o Cezară preformală se îndrăgostește Ieronim (mai ales că autorul era pătruns „de-adânca sete a formelor perfecte” (Icoană și privaz) și chiar nu avea nicio atracție către preformal, iar primordialitatea la el nu are nimic de-a face cu informul/ amorful) și, pe de altă parte, nuditatea, la Eminescu, este licențioasă. Poate e mai puțin sesizabil în nuvelele la care se referă Eliade (unde într-adevăr Eminescu propune o sublimare a sentimentului, pe care îl orientează către condiția originară), însă abstragerea imaginii în felul acesta într-un nuce metafizic nu se potrivește foarte bine situației de față.

Poeme ca Ah, mierea buzei tale, Ghazel sau secvențe poetice precum cele câteva din Miron și frumoasa fără corp ne indică o nuditate licențioasă cel puțin la origini (conceperea versurilor în manuscris) – în timp ce Locul aripelor este iarăși un poem care indică o controversă lăuntrică pe acest subiect.

Că Eminescu era un poet pudic, că el suprimă sau sublimează astfel de pasaje (care n-au scăpat în versurile publicate), de cele mai multe ori, și că astfel de licențe erotice intră în sfera culpabilizării sentimentului, pe care el însuși îl sancționează, acestea toate sunt adevărate.

Însă nuditatea eminesciană nu are legătură cu inocența primordială, oricât de mult semnificațiile edenice ale insulei lui Euthanasius ne-ar trimite pe această pistă hermeneutică. Are legătură în schimb cu Alecu Văcărescu și cu leșinurile/ stările cataleptice ale versurilor neoanacreontice, în a căror tradiție perseverează și el, așa cum a făcut-o și Bolintineanu, dar și Macedonski.

Eminescu avea modele pentru licențe de felul acesta și în cântecele de lume. El prelucrează, spre exemplu, în Pajul Cupidon, un astfel de poem-cântec, cu titlul Pentru amor, prelucrare în care, în afară de accentele grave (chiar solemne) din câteva strofe care n-au prea multe în comun cu cântecul de lume, se observă și sublimarea erotismului pronunțat al versurilor populare de dragoste:

Mare ipolipsis are
Amorul ori la ce stare /…/
Mai ales pe la cucoane
Pururea cu ele doarme. /…/

Dar să vii pin grădină
Să te ferești de lumină /…/

Pentru cele țițișoare
Ce-s foarte dezmierdătoare
Fiind albe și rotunde
Inimioara mi-o pătrunde

(Pentru amor)[3]

*

Pajul Cupidon, viceanul,
Mult e rău și alintat,
Cu copii se hârjonește,
Iar la dame doarme-n pat.

De lumină ca tâlharii
Se ferește binișor,
Pe ferești se suie noaptea
Dibuind încetișor; /…/

Gât și umere frumoase,
Sânuri albe și rotunde,
El le ține-mbrățișate
Și cu mâinile le-ascunde.

(Pajul Cupidon…)

Putem să exemplificăm și prin variante de laborator, din Gruie-Sânger[4] (din care provin și versurile poemului Când te-am văzut, Verena…), care surprinde această agonie între discernământ și pasiune și care ne readuce la filosofia vederii[5], dezvoltată după textele vechi:

Ce vrei, să-mi rup din frunte izvorul de lumine?
Amăgitori sunt ochii – furi de-ndulciri străine…

În porțile acestea a ochilor aibi strajă:
Privirea femeiască privire nu-i, ci vrajă.
A sufletului pusnic cetate întărită
Ea cade înainte-i de vânturi răscolită.

Căci ochii sunt fecioare închise în cămări[6]
Luminile li-s pline de frică, rușinări;
Bobițe sunt de poamă ce port pe ele bruma,
Cu gura mea le-aș șterge de bruma lor acuma.

[Ce ascuțit] dezgheață privirea pătimașă
Chiar bruma de pe ochii copilului din fașă.

Colțunii ai Iuditei răpiră pe-Olofern
Și ochii îi robiră și sufletu-n etern.
De-aceea când de sânu-ți eu haina o disfac
Și trupul de zăpadă îl văd – rămân buimac.

Și toate-s potrivite, frumoase mădulări:
O, mi se sfarmă mintea, și aerul prin nări
Abia ajunge-n suflet… și inima se strânge,
Te-aș omorî în brațe și mijlocul ți-aș frânge,
Ți-aș sângera eu buza c-o crudă sărutare,
Căci patima-mi de flăcări vo margine nu are.

Dintru-a vedea se naște-a îndrăgi[7].

Simetric, ca semnificații, cu ceea ce am citit în versurile de mai sus și în Luceafărul este și pasajul următor din Călin (file din poveste) (poate cel mai îndrăzneț din poezia antumă – alături de sonetul Iubind în taină –, deși erotismul este oarecum codificat/ diluat în ansamblul poetic):

Ici și colo a ei haină s-a desprins din sponci ș-arată
Trupul alb în goliciunea-i, curăția ei de fată /…/.
Iar voinicul s-apropie și cu mâna sa el rumpe
Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe;
A frâmseții haruri goale ce simțirile-i adapă,
Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă.

Perdelele poetice sunt la fel de fine ca pânza de păianjen…[8].

Și în Călin, ca în toată lirica eminesciană, este de sesizat prezența mătăsurilor care îmbracă fata sau femeia („Al ei chip se zugrăvește plin și alb: cu ochiu-l măsuri/ Prin ușoara-nvinețire a subțirelor mătăsuri” – care nu o pot, deci, ascunde, fiind subțiri), având o semnificație înrudită cu cea a mrejei, pentru că „de sus pân-în podele un painjăn, prins de vrajă,/ A țesut subțire pânză străvezie ca o mreajă” – singura perdea ce ascunde patul fetei, în care voinicul este prins ca de un păianjen al vrajei erotice.

De asemenea, ochii ei sunt acoperiți, zice poetul, de „lunga genelor maramă”. Nici perdeaua pânzei de păianjen (care funcționează mai mult ca o plasă/ mreajă, decât ca o apărătoare), nici mătasea hainei fetei, subțire/ transparentă, nu pot să îl țină pe voinic la distanță.


[1] Ms. rom. B. A. R. 3074, f. 4r.

[2] Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, op. cit., p. 9.

[3] Ms. rom. B. A. R. 3078, f. 24r-25v. Majoritatea versurilor citate sunt subliniate cu creion roșu de poet în manuscris.

Perpessicius n-a cunoscut această sursă a poemului, și, admițând asocierea cu poezia Kamadeva făcută de Iorga, a discutat despre „problema genezei, fără a nădăjdui în certitudine”, cf. M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 49.

El semnalează și o altă influență importantă – care n-are legătură cu nuditatea licențioasă –, a Erotocritului într-un poem eminescian omonim, care ulterior a devenit Povestea codrului (legat tematic de Povestea teiului): „Capitolul poeziei erotocritene, al cântecelor de lume, al irmoaselor, se află din belşug reprezentat în manuscrisele eminesciene, în grupe compacte, pe care poetul le citea la răstimpuri, în versificaţia cărora intervenea şi de la care împrumuta multiple sugestii). Schimbul de motive şi inspiraţie între lirica populară, mai bine zis anonimă, şi cea cultă se poate urmări în tot cursul sec. XVIII şi XIX şi în intensificarea lui un rol de căpetenie 1-a jucat însuşi poemul Erotocritului, fie în traducerea lui Dionisie Fotino, fie în traducerea şi prelucrarea Noului-Erotocrit, a lui Anton Pann)” – Idem, p. 4.

[4] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 144.

[5] A se vedea și opinia lui Dan C. Mihăilescu, Perspective eminesciene, op. cit., p. 108: „poetica eminesciană a vederii operează cu niște date consacrate de lirica medieval-renascentistă”.

[6] A se vedea Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, op. cit., p. 69-70: „Sfântul Isidor [de Sevilla]… zice: ‘Nu numai trupul neprihănit, ci și aruncăturile ochilor, pe care de aceea le numim lumini, se cade să fie fecioare’. Dar încă și firea a închis ochii înlăuntrul genelor, ca pe niște fecioare în cămări (s. n.), ca să se rușineze asemeni unor fecioare când se ivesc afară din cămările lor, și nu fără rușine să vadă orice față…”.

Preluarea, de către Eminescu, a metaforei ochilor ca fecioare în cămări a fost sesizată anterior de Ion Crețu, art. cit., p. 577-578.

[7] Cf. Idem, p. 69: „Din a vedea se naște a îndrăgi. Și altmintrelea: din a nu vedea se naște a nu îndrăgi”.

[8] Seamănă întrucâtva cu un fragment manuscris din Pajul Cupidon (M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 57):

În lumina albăstrie unei lampe atârnătoare
Stă în rochie de noapte o femee-ncântătoare
Şi se uită în oglindă şi zâmbind şopteşte-n taină
Iară Cupido vicleanul îi descinge a ei haină
– De pe umeri de zapadă el să lunece o face
Părul luciu despleteşte şi îl mângâe în pace
Şi când ea se-ntinde leneş jumătate acoperită
De-a lui [ochiu] discret şi dulce e dorită şi privită
Şi când genele-i se-mpreun, lângă ea se furişază
Capul lui bălaiu [şi tânăr] între sâni[-i] îl aşază
O sărută şi în somnu-i ea îl strânge-ncet la piept
Numai ochiul lui [cel] galiş de frumseţa-i e deştept
Ah, un singur dar el are…el n-o spune nimănui
Cine n-ar dori în lume ca să fie-n locul lui.

De altfel, Cupidon, Călin Zburătorul și Luceafărul au unele elemente în comun, pornind de la modul în care se furișează seara sau noaptea, în vis și în somn, și trezesc în tânăra femeie patima erotică.

Pe acest Zburător, Cantemir îl considera descins din panteonul vechilor zeități dacice, fiind „o nălucă, un tânăr foarte frumos, care noaptea pătrunde la fete, dar mai cu seamă la neveste de curând căsătorite, fără a putea fi văzut de vreunii, chiar dacă-l pândesc, și le spurcă toată noaptea cu drăgosteli neîngăduite”, cf. Descrierea Moldovei, op. cit., p. 337, 343.

Eminescu: între modernitate și tradiție [140]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Cătălin nu procedează, însă, cu totul diferit decât Luceafărul, pentru că o îmbie să intre în același joc al dezarmării amoroase:

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul; etc.

Sugestia există încă de la Ienăchiță Văcărescu („Într-un copaci zarifior/ Un șoim prins în lățișor/ Strigă amar ciripind,/ Norocul său blestemând // Multe păsări am vânat,/ Și-mi zicea șoim minunat;/ Iar aici laț fiind întins,/ Cum am dat, pe loc m-am prins!/ De inimă, nu de cap!/ N-am nădejde să mai scap”)[1].

Metaforele vânătorești cu conotații erotice au o tradiție îndelungată, mai ales cea a săgetării cu ochii din arcurile sprâncenelor, provenind din Pildele vechi-testamentare („Nu dori frumusețea întru inima ta și să nu te vâneze cu genele ei”, Pilde 6, 25[2]), reprodusă în Istoria ieroglifică („Și așé, îndată o ficioară ghizdavă și frumoasă dinainte-ne în picioare stătea, carea cu ochii sigeta, cu sprâncenele arcul încorda, cu fața singe vărsa, cu budzele inima spinteca, cu mijlocul viața curma…”[3]).

Dar și la poeții Văcărești: Alecu Văcărescu („Ochii tăi arme nu poartă,/ Mă mir dar cu ce săgeată [săgetează]?!” (Chipul tău e ce dă rază); „De sirene/ Cu lungi gene/ Ce fac bărbaților cazne și scene /…/ Josnica lingușire/ Și pervertire/ Ce are sexul femeiesc din fire” (Satiră)[4]), Costache Conachi („A ochilor tăi ivală/ Cu blândeța ce ne-nșală,/ Năvălind cuprinși de gene/ Săgetează din sprâncene” (Nume), Căci ochii ce săgetează/ Ca luceferii cu rază/ Supt două arce-nghinate/ Inimile țân legate” (Nume); „La săgeți fieră nu are / Ce lumini de ochi și gene, / Arcul de îngemănare / Este din două sprâncene” (Amoriul, ca și ostașii)[5]) și la Bolintineanu („sprâncenele ei arcuri” (Ce-zar și Cleopatra)), în cântecele de lume, etc.

Să nu considerăm însă că suferința care năștea poetic Spitalul amorului (Anton Pann) era singurul motiv care îi putea oferi lui Eminescu precursori în perioada imediat anterioară, pentru că, atât la cei nu-miți neoanacreontici, cât și la preromanticii pașoptiști, topoii medievali precum vanitas vanitatum, ubi sunt?, fugit tempus etc., erau cel puțin la fel de bine reprezentați.  

Revenind la discuția noastră, Eminescu reproduce simbolistica cinegetică și în poemul Diana: „Un arc de aur pe-al ei umăr,/ Ea trece mândră la vânat/ Și peste frunze fără număr/ Abia o urmă a lăsat”. Semnificația esențială este cea a cursei: „Ca un cântec de sirenă,/ Lumea-ntinde lucii mreje” (Glossă), ca și Luceafărul care țese „o mreajă de văpaie”.

La aceleași simboluri și semnificații recursese și Cantemir. În ieroglifica sa Istorie, el scria un pasaj ca acesta, referindu-se la complotul împotriva Inorogului: „Ce ei încă acestea [vânătoarea] orânduind și fel de fel de lațuri, curse, mreji și alte măiestrii în toate poticile și căile întindzând”…[6] – și care întorc lumea pe dos[7].


[1] Începuturile literaturii artistice. Prima poezie lirică, ediție și prefață de Nicolae Manolescu, Ed. Gramar, București, 2007, p. 47.

[2] O amintește și Sfântul Nicodim Aghioritul în cartea la care am făcut de multe ori trimiteri în paginile de față.

[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 280. Inorogul, „el Dianii, și nu Afroditii, să fie închinat apofasisticos mi-au răspuns” (Idem, p. 282).

Edgar Papu scria: „Atât Luceafărul lui Eminescu cât și Inorogul lui Cantemir, prin ademeniri false – efectuate în primul caz de o femeie, în al doilea caz de făptura perfidă a Cameleonului (femeia-cameleon) –, coboară în lumea rea și înșelătoare a muritorilor. În sfârșit, amândoi, deopotrivă de însingurați și dezamăgiți, se întorc în înaltele lor locașuri solitare, departe de oameni”, vezi Poezia lui Eminescu, op. cit., p. 213-214.

[4] Începuturile literaturii artistice. Prima poezie lirică, op. cit., p. 62, 64-65.

[5] Idem, p. 103, 104-105, 114.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 172.

[7] Ibidem: „Ce ei încă acestea orânduind și fel de fel de lațuri, curse, mreji și alte măiestrii în toate poticile și căile întindzând, strâmbătate ca aceasta în multă vreme ceriul a privi, pământul a suferi neputând, de năprasnă din toate părțile și marginile pământului holburi, vifore, tremuri, cutremuri, tunete, sunete, trăsnete, plesnete scorniră, atâta cât tot muntele înalt cu temeliele în sus și cu vârvul în gios răsturnară (s. n.) și tot copaciul gros, înalt și frundzos din rădăcină îl dezrădăcinară…”.

Eminescu: între modernitate și tradiție [139]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Vinovăția seducției și a patimei amoroase – sentiment promovat și de etica vechii literaturi – se poate deduce prin compararea a două poeme, Gemenii și Luceafărul, care au multe elemente în comun (între ele, dar și cu Strigoii sau Călin ori cu poemele evocate la început, Când te-am văzut, Verena… și Gelozie):

Atuncea el tresare şi ochii învârteşte.
Cum sta-nainte-i naltă, privind o mistuieşte:
„O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,
Odor cu păr de aur şi ochiul înţelept.

Ca zece morţi deodată durerile iubiri-s[1],
Cu-acele morţi în suflet eu te iubesc, Tomiris.”
„Dar lasă-mă ­ ea strigă. ­ Ce galben eşti la faţă,
Suflarea ta mă arde şi ochiul tău mă-ngheaţă.

Ce mă priveşti atâta? A ta căutătură
Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură.
Ce ochi urât de negru! Cum e de stins şi mort!

Închide-l, ah, închide-l ­ privirea ta n-o port…”

,,Dar, mă iubeşti, Tomiris ­ tu mă iubeşti atât,
Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit.”
„Da, simt că în puterea ta sunt, că tu mi-eşti domn
Şi te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.

Simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe,
M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şerpe,
Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc,
Căci te urmez şi totuşi din suflet te urăsc”.

El o cuprinde… Faţa ei albă atuncea piere
Şi gura ei se strânge de-o stranie durere.
Ea ar ţipa şi glasul în gât i se îngaimă.
Ea îl sorbea cu ochii, deşi murea de spaimă

Şi cum stau mână-n mână… tresar, tot mai aproape
Se strâng şi peste ochii-i îşi lasă-a ei pleoape.
Din tainiţă adâncă părea c-aud un vaier.
Deasupra ei Brigbelu, nălţând făclia-n aer,

Îi zise:„O, iubito, din nou ţi se năzare.”
Iar ea mereu ascultă, ş-aude i se pare:
„Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,

Iar tei cu umbra lată cu flori pân-în pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt!”

(Gemenii)

*

Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie
.

[o plasă a dorinței brute, pe cât pare de imaterială, în care ea să se prindă]

Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

[senzualitate: mai întâi funcționează lumina și vederea, iubirea în etapa primară, eterică, apoi atingerea, chiar dacă e mai mult o senzație indusă, decât o realitate]

Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă
,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.

[oglinda, receptacul și reflector al luminișului, este element esențial al seducției, ca și oglinda ochilor (neoanacreonticii sunt ilustrativi[2]), în care înamoratul/ înamorata se reflectă mai mult sau mai puțin narcisist; aici cei doi nu se văd, inițial, și ea se îndrăgostește de reflecția luminii lui în oglindă]

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă [a visului ei[3]],
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă
.

[este aici sugestia Zburătorului, prezentă și în Călin, care e zburător cu plete negre”]

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină
– „O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!”

Refrenul incantatoriu, cu rol de descântec, sugerează vraja, la propriu (și mreaja[4]) – refrenul apare și în Gemenii („Se clatin visătorii copaci de chiparos”… etc.) – și a fost sesizat de Mircea Eliade, utilizat fiind în Domnișoara Christina[5].


[1] A se vedea Cânt. 8, 6-7: „Că iubirea ca moartea e de tare și ca iadul de grozavă este gelozia. Săgețile ei sunt săgeți de foc și flacăra ei ca fulgerul din cer. Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească”. La Eminescu: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării” (Odă (În metru antic). Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/26/eminescu-si-ortodoxia-ii/.

[2] Dar și în Istoria ieroglifică a lui Cantemir, op. cit., p. 281: „ca lumina soarelui în stéle oglindă frâmséțelor ei mă făcu și în mine pre sinea și în grozăviia mea frâmséțe ai a videa i să părea (că ochii dragostelor nu ce ieste, ce precum îi plac văd)”.

[3] Pentru sursele medievale ale temei întipăririi/ oglindirii în suflet a celui iubit, este amintit Marsilio Ficino: „Cel care iubește își zugrăvește în suflet figura celui iubit. Astfel, sufletul celui îndrăgostit devine un fel de oglindă în care strălucește imaginea celui iubit. De aceea, atunci când cel iubit se recunoaște pe sine, în cel care-l iubește, el e constrâns să-l iubească”, cf. Asupra iubirii, în Platon, Banchetul, Editura de Vest, Timișoara, 1992, p. 54, apud Ruxandra Iordache, Cuplul medieval în texte și imagini, în vol. Metamorfoze: imagine – text. Studii de iconologie, coordonat de Dan Grigorescu și Alexandra Vrânceanu, cf. http://ebooks.unibuc.ro/filologie/metam/1.htm.

Concepția aceasta cunoaște o formulare mistică, anterioară, în literatura patristică:

„Cel ce iubește cu adevărat, își închipuie pururea fața ce-lui iubit și o îmbrățișează cu dulceață în lăuntrul său. Unul ca acesta nu se mai poate liniști nici în somn de dorul aceluia, ci și atunci se îndeletnicește cu cel dorit. Așa se întâmplă cu ființele trupești, așa cu cele netrupești. Cineva rănit de săgeata dragostei [Solomon] a zis despre sine (lucru de care mă minunez): Eu dorm, silit de trebuința firii, iar inima mea veghează (Cânt. Cânt. 5, 2), din pricina mărimii dragostei. […] Când deci omul întreg se amestecă cu iubirea lui Dumnezeu, atunci strălucirea sufletului se arată în trup ca într-o oglindă”, cf. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, op. cit., p. 426-427.

Comentariul patristic este unul mistic, iar dacă ar fi să-l aplicăm la Eminescu, concluzia ne-ar purta tot în direcția de a recunoaște natura hibrid-paradoxală a personajelor sale.

[4] O atmosferă și motive asemănătoare se disting și în alte poeme de dragoste, chiar dacă semnificația (mult mai complexă, a mrejei/ cursei) pare edulcorată, prin transferul asupra naturii al atmosferei sentimentale, cum ar fi în aceste versuri manuscrise din Povestea teiului (M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 25):

Gându-i prins parcă-ntr-o mreajă
Parcă sună în urechi
Sub cel teiu înalt şi vechi
Lin vuia isvoru-n vrajă

Ca din vis deodat răsare
Şi privind cu ochi-n lături
Pe-un băet văzu alături
Pe-un cal negru stând călare

Ochii mari şi negri … ~
Faţa-i albă ca şi moartă
Flori de teiu în păru-i poartă
Şi la şold un corn de-argint

Şi de o dată blând şi drag
Tânguiosul corn răsună
Pe când ese dulcea lună
Dintr-o rarişte de fag

Prin uşorul văl al ceţii
Luna-n ceruri stă de strajă
Iar isvoarele în vrajă
Povestesc singurătăţii

Şi cu sine stă de sfaturi
Sub cel teiu bătut de vânt
Cu-a lui flori pân în pământ
Şi cu ramurile-n laturi

Şi de o dat privind în lături
Ca din visuri ea răsare
Vede-un tânăr ce călare
Pe-un cal negru merge-alături

Şi prin şoaptele pădurii
Să te strâng să te desmierd
Al meu suflet să mi-l pierd
Mistuit de focul gurii.

[5] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/06/05/dubla-ereditate-eminesciana/. Între timp, am comentat Luceafărul integral, în 2014, și am aprofundat semnificațiile (https://www.teologiepentruazi.ro/tag/luceafarul/). De aceea, astăzi am o perspectivă mai nuanțată în comparație cu cea expusă în articolul din 2007.

Eminescu: între modernitate și tradiție [138]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

O alegorie similară (construită după tiparul cărților populare etice) se află în poemul În vremi de mult trecute, în care „un împărat prea mare” își trimite fiul și unicul moștenitor la „un bătrân mag” din muntele Pion, pentru a primi de la el învățătura adevărată, pentru că „Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,/ Căci cei mai mulți din oameni după nimic alerg –/ Să vadă-n cartea lumii un înțeles deschis,/ Căci altfel viața-i umbră și zilele sunt vis”.

Magul îi devine pedagog și îl învață să se păzească de „a pierzărilor cale și neademenit/ De-un înger cu ochi verzi cu trăsurile pale,/ Ce lumii aduce durere și jale”, care este Moartea, și de către care „adânc ești iubit”.

Aceasta, însă, „e un înger palid cu lungi aripi și negre”, care cu „amoru-i stinge sisteme-ntegre, /…/ Seducător trimite plăcerile alegre/ Și de asculți cântarea-i geniu-ți e sfărâmat”.

Nu exclud o intenționată sinonimie alegorică între „Moartea-înger palid cu lungi aripi și negre” și femeie, dacă ne gândim că „moartea însăși e /…/ un vistiernic de vieți” (Cu mâne zilele-ți adaogi), iar – înțeles cu sau fără ironie – „plodirea este rolul femeii pe pământ” (Femeia?… măr de ceartă). În manuscris nota: „Tu femee vis de foc/ Ești al morții crud proroc?”[1]. Semnificațiile pot fi profunde, de vreme ce poetul poate afirma, la un moment dat, că numai Dumnezeu, „El singur știe taina naturii ș-a femeii”[2].

În ciuda sfaturilor sale, fiul de împărat se îndrăgostește. Se retrage deci în sihăstrie și „se chinuiește în rugăciuni, asceze /…/ gândind la Dumnezeu /…/ Ca să domini în tine ispita, geniul rău!”.

Prințul călugărit nu reușește să-și înfrângă însă gândul iubirii: „Ispită neagră dânsa? un geniu rău, o, nu e!/ Răspunde trist și dulce fantasticul ascet /…/ De-aș spune numai chipul cum privirilor mele/ S-arată – n-ai mai crede că-i geniu infernal”. Nu-și află liniștea nici „în muri de mănăstire”, nici în „țărmuri sterpi de mare”, căci „lumea cu-a ei visuri gândirea i-au supus”. Atunci:

Magul își răzgândește-a călugărului soarte!
„E-aievea acea ființă, visele-ți nu te mint,
Dar nu-i aci în lume… E sufletu-unei moarte,
Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind.

Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte
Și idealu-eteric în lut eu pot să-l prind,
Dar nu aici. – Aicea de viață n-are parte;
Vom merge-n lumea unde trăiește mai departe”.

„Lumea unde trăiește mai departe” este cea de din-colo de hotarele acestei vieți.

Un ecou tulburător cred că se poate desprinde din felul cum suferința poetului și meditația profundă asupra morții au determinat ca scene funerare să fie propulsate în fundalul cosmic, ca în următoarele versuri, unde sugestiile thanatice sunt evidente:

Luna iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăvește umbre negre peste giulgiuri de zăpadă
Și mereu ea le lungește și suind pe cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă e cu ceară învăscută;

Și cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă și pădure,
Stele galben tremurânde mișcă-n negurile sure,
Intră-n domele de nouri argintii multicoloane,
De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci și moi icoane

Împle văile de lacrimi de-un sclipet împrăștiet
Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mișcă-ncet.

(Călin Nebunul)

Cu varianta:

Luna iese dintre codri.
Noaptea toată stă s-o vadă.
Zugrăvește umbre negre
Pe lințolii de zăpadă.

Și mereu ea le lungește
Și suind în cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă
E cu ceară învăscută.

(Luna iese dintre codri)

În Făt-Frumos din lacrimă, „răsărea dintre stânci bătrâne luna cea palidă ca fața unei fete moarte”[3].


[1] M. Eminescu, Opere, V, ed. Perpessicius, op. cit.,  p. 638.

[2] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit.,  p. 75.

[3] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 18.

Page 1 of 61

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén