Psalmul al 92-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Domnul a împărățit în lume,
căci s-a vestit sfântul Lui nume,
pentru veșmântul cu podoabă
pe care l-a-mbrăcat cu grabă.

Și S-a încins cu tărie,
pe-așezământ de-mpărăție.
Lumea a-ntărit-o bine,
să stea fără amăgire.

Iar tronul Tău, Doamne Sfinte,
e gata de mai-nainte,
dintru veci, de când Te-așteaptă,
să împărățești în slavă.

Râurile-n clocot strigă,
toată lumea să se strângă.
Iar apele cele mari
au ridicat glasuri tari,
cât din țărmuri dau pe-afară
și răsună peste țară.

Minunată-i unda mării,
dar mai mare-i Craiul țării,
El smerind orice-nălțare
ca pe spuma mării moale.

Tu, Doamne și Împărate Sfinte,
ești crezut întru-ale Tale cuvinte
și Casa Ta este Sfântă
și în veci stă neclintită.

Psalmul al 90-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Cine vrea, într-a sa viață,
să petreacă în povață,
acela pe Domnul s-aibă
ajutor în orice treabă!
În casă cu Dumnezeu să petreacă
și porunca Lui s-o facă!

Și către Domnul va striga:
„Tu ești stânca și fericirea mea
și Tu-mi trimiți ajutorul
și binele și tot sporul!
Întru Tine mi-e toată nădejdea,
Doamne, în toată primejdia!”.

Acela are să te mântuie iute
de capcane, de săbii cumplite,
de arcuri încordate,
de cuvinte tulburate!
Și te va umbri din spate
sub ale Lui aripi late!

Iar dreptatea Lui cea sfântă
te-nconjoară ca o redută.
Nici noaptea nu te vei speria,
nici ziua, de săgeata rea!
Nu te vei teme de lingoare,
de vânt rău ori de mult soare!

Nu-ți va ieși-n întâmpinare
drac de-amiază pe cărare!
Vor zăcea stârvuri căzute
de-a stânga ta mii și sute
și-alte zeci de mii de-a dreapta
vor cădea tăiați cu spada.

Iar ție nu-ți va fi frică
de niciun rău, de nimică!
Și cu ochii tăi, în față,
vei privi, într-a ta viață,
pe păcătoși cum iau plată
– pentru vina lor –, dreaptă.

Însă ție spre nădejde
îți va fi Domnul în primejdie,
și în ceasul cel prea greu
te va milui cu darul Său!
Răul nu-ți va veni-n poală
și nici pe trupul tău boală!

Domnul îți va da a-nțelege[1]
în toate căile în care vei merge,
și Îngeri ca să te păzească,
cu mâinile să te întărească,
piciorul să nu ți se-atingă
de piatră, să te rănească.

Peste vasilisc și peste aspidă
vei călca precum pe-omidă!
Și peste leu vei călca, și peste zmeu,
și nu te va atinge nicun rău!

Și îți va fi Dumnezeu stâncă
și nu te vei teme de frică,
căci El te va acoperi în lume,
fiindcă I-ai știut sfântul nume!

Și te va auzi când vei fi în rugă,
ca să nu rămâi în suferință lungă!
Și cu slavă te va scoate
din greutățile toate!
Și în lungime de viață
Îi vei privi sfânta față!


[1] Domnul îți va dărui înțelegere, pricepere.

Al 39-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

Și-au pus mintea lor
în stomac pentru ca
să nu le facă probleme.
De aceea nu le plac poemele, ci
bucățile la grătar,
berea, lâncezeala.
Le plac glumele lor fără gust.
N-au timp de suflet
pentru că și-au ales
moartea.
Și o celebrează
în fiecare zi
în locul vieții.
Dacă îi întrebi ce viață
mai fac îți vor spune că
o duc foarte bine,
dar tu știi sigur că mint
de îți crapă obrazul.
N-au dat BACul,
n-au viitor,
n-au trecut,
n-au demnitate.
Dar au tupeul
de-a fi nesimțiți
cu pâinea caldă
și aburindă.
Au tupeul de-a împuți
în jur atmosfera.
Și astea toate numai
pentru că mintea,
cerul minții lor,
și l-au închis în stomac
și nu l-au lăsat să vadă
dumnezeiește.
Nu l-au lăsat să înțeleagă
voia lui Dumnezeu cu ei.

Al 38-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

Eu îi spun twofold,
pentru că de două ori
mă ajută să citesc în pace.
Când telefonul meu,
extins,
devine o pagină de citit,
atunci eu mă odihnesc.
Pentru că munca mea de editare
n-are zi și n-are noapte,
n-are vacanță,
fiind un prezent continuu.
Cu toate acestea,
oamenii preferă ecranele mici
și spațiile în care nu se pot odihni.
Preferă înghesuiala,
întunericul,
imprecizia.
Eu am nevoie de lărgime,
de acuratețe, de viteza imprimării
în cuvinte.
Iubesc acest prezenteism al
comunicării.
Iubesc naturalețea
cu care pot îmbrățișa distanțele.
De la mine și până la ultimul cititor
e aceeași distanță ca
de la mine până la primul.
Zetul twofold e garanția
că eu iubesc până în oameni.
Până în inima cu care ei
mă privesc zilnic.

Al 37-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

E clipa selfieului clipa de față,
pentru că mulți vor să-și vadă
chipul cu adevărat.
Vor să vadă dacă chipul lor este expresiv,
dacă spune mai multe decât trebuie…
Și de aceea, cu obstinație,
ei caută mereu cadrele
care îi favorizează.
Însă selfieul, în mod brutal,
se enervează pe ei,
pe acești pretendenți la imagine,
și le arată doar mutre,
doar fețe inexpresive,
lipsite de adâncime.
Pentru că cei care au inventat
smartphoneul nu l-au inventat pentru toți,
ci l-au inventat pentru eroi,
pentru genii,
pentru Sfinți.
L-au inventat pentru oamenii
care cu adevărat au nevoie
să-și vadă stările de spirit,
dar și să le dăruie altora spre
înțelepțire.
Căci imaginile lor sunt
o secundă de întâlnire brută
cu adevărata umanitate.
Cu umanitatea
care își biruie mereu
patimile.

Poemul al 36-lea din vol. Te iubesc nu se termină

Vuia lumea cea mică
și plină de sine.
Un fapt nemaiîntâlnit
se petrecuse: Rodica lui Izmă
și-a cumpărat palat!
– De unde avuse asta, fa,
atâția bani?!…
– A strâns femeia ban pă ban,
s-a dăscurcat,
și d-aia avuse!
Că acu’ femeile sunt ascunse, ghea,
fac ce fac la ele în casă,
și deodată te pomenești,
ca asta,
că își ia palat tocmai în Anglia.
Prima întâlnire cu palatul Rodichii
se petrecuse online.
Căci Rodica își scosese
nepotul pă la ei, p-acolo,
prin Anglia, și din vorbă în vorbă
ajunse în fața unei maghernițe,
căreia ei îi zic palat.
Și ce zise ea? Hai să-mi fac o poză
în fața coșării ăsteia,
ca să se știe până-n România
pă unde se plimbă
tălpile mele!
Și așa ajunse vedetă Rodica,
în ditamai satul,
lat de 3 kilometri,
că și-a cumpărat ceva palat
vizavi de regină.
Dar de vină nu fuse ea,
ci onlineul,
care nu subtitrează
evenimentele!
Căci fotografiile te pot băga
în multe încurcături,
dacă nu știi să le compari
cu realitatea.

Al 35-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

Nea Costică muri de
ziua independenței,
că lui îi plăcea să fie
cu cățelul lui,
cu cel care împărțea
bomboanele,
dar și mezelurile,
așa, frățește…
Dorea să împlinească măcar
100 de ani, că mai avea
doar 3 de trăit.
Eu l-am împărtășit
în Marțea Mare,
scoțându-l din camera lui
plină de căldură,
vegheat fiind de
același câine atent
și ascultător.
Ce-o face acu’ corcodel
sau melindo
sau florinax
sau cum l-o chema pe el,
pe câine?!
Cu cine mai schimbă
el tăceri, cuvinte,
seri, nopți și zile,
dacă nea Costică se duse
în altă lume?!!
Ceva e cert: se mai închide
încă o ușă,
o altă ușă!
Iar ușile care se închid…
se mai deschid
doar cu alți proprietari.
Dar niciodată povestea
de mai-nainte
nu se mai știe,
dacă n-o scrie nimeni.
Pentru că satul își uită trecutul,
după cum n-are timp
de viitorul său.