Rămâne să ne vedem. Poemul 82

M-a întrebat,
în mod indiscret,
ce fac eu cu banii.
Că dacă tot
nu îi arunc pe haine,
pe mașini, pe apartamente,
pe laude efemere,
ce rost au ei în mâna mea.
Și eu i-am răspuns
că îi investesc în oameni
și în opera mea.
Că fac lucruri durabile
cu ei.
Pentru că eu cred
în ucenicia duhovnicească,
în munca zilnică
și în rodirea continuă a operei.
Pentru că opera e ca o drojdie
pentru inimile oamenilor.
Cei care te citesc, de atâta admirație,
devin tot mai mari la inimă,
pe când cei care te urăsc
devin tot mai meschini.
Și dacă ai ucenici,
atunci ai viitor.
Și dacă ai viitor,
atunci ai un prezent
darnic, frumos,
binevoitor.
Și dacă munca ta
îmbrățișează oamenii,
atunci oamenii sunt reali,
după cum și tu ești real.
Pentru că te trezești pe fiecare zi
pentru ca să le slujești,
să le pui masă înainte,
să te pui înaintea lor ca prieten.
El m-a întrebat,
cu ironie nedisimulată,
de ce am atâta evlavie
față de Părintele meu duhovnicesc.
Iar eu i-am răspuns: pentru
că el a făcut pentru mine
mai mult decât toate școlile teologice
pe care le-am parcurs.
Pentru că el a fost experiența întrupată
și nu un tonomat de citate,
nu un ideolog teologic,
nu un profitor de duzină.
Pentru că el a fost pentru mine
Sfântul lui Dumnezeu,
care m-a făcut prieten
cu Dumnezeu,
prieten prin ucenicie
duhovnicească.
Întrebările neavenite
sunt întotdeauna importante.
Dar nu pentru cel care le pune,
ci pentru cel care răspunde la ele.
Pentru că răspunsurile
sunt cele care au greutate.
Pentru că răspunsurile sunt
realitatea adâncă a omului.

Rămâne să ne vedem. Poemul 81

Am citit cartea
pentru limba folosită.
Pentru că mă interesează modul
în care scriu oamenii
contemporani mie.
Eu caut amprenta
personală.
Caut modul lapidar
în care scriitorul
vede lucrurile.
Fac însemnări,
subliniez,
caut detalii,
corectez textul citit,
încerc să mă lămuresc
asupra veridicității
amănuntelor.
Dar după 300 de pagini
am scris pe ultima filă:
n-am aflat prea multe.
Pentru că eu caut stilul omului,
cum spune el lucrurile,
dar dincolo de stil
îl caut pe omul care scrie.
Și dacă scriitorul e cât e,
dacă el nu e un om mare,
tocmai de aceea nu afli multe, ci
puține.
Chiar și acolo unde, se zice,
că oamenii au ce spune,
că vorbesc mult,
că știu multe.
Însă nu e așa!
Oamenii mici,
oamenii neîncăpători,
nu știu multe, și la fel
sunt și cărțile lor.

Rămâne să ne vedem. Poemul 80

Domne, eu am
o propunere
necesară,
de bun simț:
Când ți se mărește
părerea de sine,
în mod automat
să ți se mărească
și opera!
Iar, când ai o mai
puțină părere de sine,
opera să rămână acolo,
la câte file are.
Pentru că e
foarte enervant
să ai o bună părere
despre tine însuți,
dar opera-ți să nu fie
pe măsura ambițiilor tale.
Tocmai de aceea,
cred că
trebuie să inventăm
o pastilă,
trebuie să inventăm
un mod de dereglare
a minții,
prin care să ajungem
să vedem opera noastră
pe măsura ambițiilor
pe care le avem.
Cei cu ambiții prea mari
să o vadă mai presus de a tuturor
celorlalți, iar cei cu ambiții modeste
să o vadă pe măsura ei.
Asta e propunerea mea!
Și, în acest fel, cei cu operă mică
o pot vedea cât vor ei de mare,
pentru că și așa nu contează.

Rămâne să ne vedem. Poemul 79

Vorbește-mi despre tine!
În acele cuvinte punctate
de frici, de incertitudini,
de griji,
de tristeți,
de multe neștiințe.
Vorbește-mi despre rostul
fragil al îmbrățișărilor,
despre strălucirile din ochi
care nu au timp să fie scrise,
despre cât timp aștepți să
prinzi o luminare de la Dumnezeu
ca pe o limpezire a minții?
Vorbește-mi despre
cât cuprinzi
și despre cât de mare
ți-e dragostea!
Vorbește-mi concentrat
și fă-mă să tac!
Fă-mă să te admir,
să te înțeleg ca pe-o taină,
să te descopăr
în fiecare clipă
cu încântare!
Pentru că cine nu știe
să vorbească despre sine
cu adevărat
ratează orice comunicare.
Cine nu știe să se spovedească
și să se recunoască în oameni
nu are nicio icoană în iubirea lor.
Vorbește-mi asurzitor de tainic!
Vorbește-mi ca noaptea
care se înserează
în flori!
Vorbește-mi la capătul
tuturor dicționarelor,
ca să nu mai avem nevoie
de niciunul!
Vorbește-mi atât de primordial,
atât de singular,
de parcă ne-am fi întâlnit
dintotdeauna!
Pentru că n-am timp
de aruncat.
N-am timp de
plimbat
disperarea
pe străzi.

Rămâne să ne vedem. Poemul 78

În era materialismului capitalist
ești întrebat același lucru
ca în orice eră cu stomacul
mai mare ca creierul:
„Și faci bani din cărți?
La ce îți folosește să scrii
și să citești?”.
Egalizarea scrisului și
a educației cu banii e pentru ca
să nu te întrebe despre valoarea ta,
a cărților tale,
a modului tău de a percepe lucrurile.
Nu vrea să intrați la o discuție
despre cine e omul și ce face el,
pentru că șarlatanii se dau de gol
în spațiul sincerității.
Egalizarea tuturor lucrurilor
cu banii nu înseamnă
că ai avea în fața ta cine știe ce mare
afacerist sau elogiator al capitalismului,
ci e modul nesimțit de a desconsidera,
din fașă,
orice relație reală.
E modul tâmpit
de a nega ceea ce nu cunoști
sau de a nega
ceea ce te depășește.
Și după ce refuză
să vorbească despre
valoarea personală,
despre universul
unei creații personale,
îl vezi că admiră îmbogățiții
din delapidări,
vânzarea de sine pe bani,
câștigurile financiare nemuncite,
adică lipsa oricărei valori personale.
Căci la baza desconsiderării
tale stă invidia
că nu e ca tine,
că nu te poate urma,
că nu te poate înțelege.
După cum, salivarea după banii altora
nu e o validare a succesului,
ci o subliniere a neputinței
de a face ceva real.
Pentru că negi valorile personale
tocmai pentru că nu știi să vinzi
cu fler
nici papuci de casă,
covrigi sau
bilete la concert.

Rămâne să ne vedem. Poemul 77

Moș Crăciun
l-a sunat pe Răzvan
cel din clasa-ntâi.
Când?!…
Într-o vineri
de dimineață!
Pentru că el cunoaște
numărul de telefon
al tuturor copiilor
mici și mari și,
din când în când,
îl mai sună pe câte unul.
Răzvan explică în detalii
cum a fost,
ce i-a spus,
cum l-a recunoscut.
Părinții lui zâmbesc,
învățătoarea știe ea ce știe,
dar colegii de clasă sunt uimiți.
Pentru că pe ei nu i-a
sunat încă Moș Crăciun,
dacă, așa cum se spune,
el știe numărul de telefon
la toți.
O colegă crede că l-a sunat
pentru că el este blond la păr.
Pe când altul, cel care stă la geam,
spune că Moș Crăciun
când sună pe cineva,
îl sună pentru că
a fost cuminte tot anul.
Dar Răzvan nu e cuminte
de felul lui!
Dimpotrivă: el e poznaș.
Face numai boacăne,
e certat adesea,
i se atrage atenția că
nu e bine ceea ce face.
Și cu toate acestea
Moș Crăciun l-a sunat
numai pe el
și pe nimeni altcineva.
De unde se poate trage
concluzia că și
lui Moș Crăciun îi plac
zurbagiii.
Însă, dacă tragem
această concluzie
deloc principială,
cum rămâne cu faptul
că Moș Crăciun vine numai
la copiii ascultători și silitori?!
Nimeni din clasă nu a putut
să înțeleagă acest mister.
Numai unchiul lui Răzvan
știe sigur cum e cu Moș Crăciun.
Și aceasta, pentru că el însuși
sunase în acea dimineață.

Rămâne să ne vedem. Poemul 76

Ochii mi-au
slăbit pe cărți,
urmărind cuvintele,
înțelegerile,
necuprinsul lor.
Căci fixarea
în vedere produce
înnoptare.
De la -0, 5, în 18 ani
am ajuns la -5.
Pentru că fiecare carte a luat
o parte din vedere cu ea,
ca să văd tot mai bine înăuntru.
Ochelarii vin și
forțează ochii să vadă.
Fără ei nu aș mai vedea
contururi clare,
ci numai forme
vagi,
expresioniste.
Dar ceea ce cărțile mi-au adus
e mai mult decât
ceea ce am pierdut.
Mi-am pierdut claritatea
vederii trupești,
dar am coborât în
oceanul vederii duhovnicești.
Și, de multe ori,
trebuie să mă lupt
să îmi scot mintea
din inimă,
pentru ca să
nu mai simt toate mișcările
sentimentelor mele,
tot acest univers de înțelegeri fine,
care e tulburat de fiecare zgomot,
de fiecare cuvânt,
de fiecare întâlnire.
Ochii mi-au slăbit
pentru ca să văd înțelegând,
pentru ca să văd atingând,
pentru ca să ajung acolo
unde îmi doresc
într-o secundă de gând,
într-o atingere imperceptibilă.
Și, mai ales,
pentru ca să fac din ceea ce văd în afară
și din ceea ce văd în mine
o singură operă de artă,
care are mereu nevoie de explicații
pe măsura contemplării ei.