Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Categorie: Fragmente manuscriptice 2 (Page 1 of 63)

Anul omagial al unității de credință și de neam

Anul 1918 a fost anul statalității pentru mai multe popoare ale Europei. A fost, în mod indiscutabil, un an providențial, în care definirea statală a fost o reală „mișcare a popoarelor”[1]. Căci, dimpreună cu România, și-au primit identitatea politico-națională și Cehia, Slovacia, Polonia, Letonia, Estonia și Lituania[2]. De aceea, 2018 reprezintă pentru toate aceste state europene anul centenar, anul în care pun în relief roadele unității statale.

1. Unitatea de credință temelie a unității Bisericii[3]

Însă mai înainte de a avea un stat unitar la 1918, românii, timp de două milenii, s-au format ca neam cu conștiință de sine în Biserică și au năzuit, timp de secole la rând, la unitatea lor teritorială. Pentru că poporul român, fiind încreștinat de Sfântul Apostol Andreas [Ἀνδρέας][4], Apostolul românilor, și-a păstrat timp de două milenii unitatea de credință, cât și vatra strămoșească unde s-a format. Fapt pentru care putem să afirmăm fără dubii nu numai apostolicitatea Bisericii românești[5], ci și continuitatea neîntreruptă a românilor pe aceste meleaguri[6].

2. Credința în Dumnezeu și cultul creștin, factori de promovare a unității Bisericii Ortodoxe

Viața Bisericii izvorăște din cultul ei divino-uman. Pentru că noi trăim împreună cu Dumnezeu prin continua slujire a cultului Bisericii, în care El Se coboară, prin slava Lui, și ni Se revelează nouă. De aceea, cultul Bisericii ne împrospătează mereu credința, ne-o fortifică interior, ne reconfirmă continuu convertirea personală, dar ne și unește pe unul cu altul, pentru că să fim mădularele vii, mistice, ale Domnului nostru Iisus Hristos. Căci e nevoie de continua actualizare a statutului nostru de creștini, de continua implicare în viața Bisericii, pentru a ne simți oameni credincioși. Și când cei credincioși participă în mod activ la viața Bisericii, atunci, în mod bucuros, asistăm la minunea unității eclesiale. Pentru că oameni foarte diferiți stau unii lângă alții, fiindcă au același crez ortodox și aceeași aspirație de fond: dorința lor de a se mântui.

3. Sinodalitatea – formă de conducere și de păstrare a unității Bisericii

Dar Biserica, dintru început, a funcționat ca o instituție a sinodalității, a cooperării frățești între treptele ierarhice și între ierarhie și poporul credincios. Ierarhia sacramentală, instituită de Domnul și de Sfinții Lui Apostoli în mod tripartit, este până azi izvorul, dar și liantul unității bisericești. Pentru că ierarhia bisericească slujește poporului celui credincios, format din mireni și monahi, și fără de care nu poate să fie funcțională. Pentru că noi nu ne slujim pe noi înșine, ci pe cei pe care îi păstorim duhovnicește și pe care îi hrănim și îi conducem spre mântuirea lor.

Căci a conduce înseamnă a sluji [Mt. 23, 11]. Iar a sluji înseamnă a-i păstra pe toți în staulul cel dumnezeiesc al lui Hristos [In. 10, 16], învățându-i că nicio persoană a Dumnezeului nostru treimic nu face nimic în mod separat de celelalte două, ci numai împreună, numai în mod comunional. Pentru că de la Dumnezeul nostru treimic noi am învățat comuniunea și slujirea bisericească, sensul profund al unității neamului omenesc și al Bisericii, atâta timp cât întreaga umanitate e chemată și așteptată să intre în Biserică și să devină un singur trup al Celui care a murit și a înviat pentru mântuirea ei. Căci toți suntem dintr-un trup și dintr-un sânge, din cele ale Sfântului nostru Protopărinte Adam, pentru ca să devenim mădularele cele duhovnicești ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne hrănește cu Trupul și Sângele Lui ca să avem în noi viața cea veșnică [In. 6, 54, BYZ].

4. Organizarea bisericească și unitatea de neam și credință

Însă primul scaun arhiepiscopal al românilor a fost cel de la Tomis, în Constanța de azi, și de acolo s-a răspândit Biserica în spațiul românesc. De la Arhiepiscopia autocefală de Tomis s-a ajuns la Mitropolia autocefală a Ungrovlahiei în 1359 și la Mitropolia autocefală a Moldovei în 1401[7], ambele fiind sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol. Mitropolia Ardealului a fost înființată canonic în timpul Sfântului Andrei Șaguna, în sec. al 19-lea[8], el fiind hirotonit Episcop de PS Iosif Rajačić, Episcop sârb[9].

Alexandru Ioan Cuza a promulgat decretul pentru înființarea Bisericii Ortodoxe Române pe data de 3 decembrie 1864[10]. Însă Biserica Ortodoxă Română se constituie în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei și a Moldovei de Patriarhia de Constantinopol, Mitropolitul Ungrovlahiei devenind Mitropolitul-Primat al României[11]. Primul Mitropolit-Primat al României a fost ÎPS Nifon Rusailă, păstorind între 1865-1875[12].

Pe 25 aprilie 1885 a fost recunoscută autocefalia Bisericii noastre de către Biserica mamă de la Constantinopol[13]. Iar Mitropolia Ardealului s-a unit cu Sfântul Sinod de la București pe 23 aprilie 1919. Biserica Ortodoxă Română a devenit Patriarhie la 1 noiembrie 1925, avându-l ca prim Patriarh al ei pe PFP Miron Cristea.

Arhiepiscopia Basarabiei s-a unit cu Biserica Ortodoxă Română pe 30 decembrie 1919, iar în 1927 a devenit Mitropolia Basarabiei, fiind păstorită de ÎPS Gurie Grosu[14]. De aceea, organizarea bisericească din teritoriile românești a păstrat unitatea de neam și de credință a poporului român. Căci „conștiința unității de credință s-a împletit întotdeauna cu cea a unității de neam sau, mai exact, unitatea de credință a întreținut, a cultivat și consolidat conștiința unității de neam”[15]. Pentru că românilor, prin Biserică, li s-a slujit și li s-a predicat în limba română, li s-au tipărit cărți de cult și de literatură diversă, și li s-a sădit în suflet conștiința că suntem de un neam și de o credință și că trebuie să trăim împreună aici, pe vechiul nostru pământ strămoșesc.

5. Sinodul de la Iași (1642) și unitatea credinței

Sinodul de la Iași, din 1642, a fost un eveniment bisericesc panortodox, pe care Patriarhia Constantinopolului l-a organizat în Moldova lui Vasile Lupu. Expositio fidei a Sfântului Petru Movilă a fost analizată și amendată sinodal, ea fiind receptată de toate Patriarhiile ortodoxe ca o mărturisire ortodoxă, iar Sinodul, în istorie, a rămas ca cel mai important Sinod panortodox de după căderea Constantinopolului[16]. Pentru că a dat o mărturie clară și luminoasă despre credința Bisericii, apărând astfel unitatea de credință a popoarelor ortodoxe și, în primul rând, a poporului român.

6. Mărturisirile de credință și rolul lor în păstrarea și afirmarea unității Bisericii

În 1981, Prof. Alexandru Elian va publica, în traducerea sa, mărturisirea Sfântului Petru Movilă scrisă în limba latină, care fusese acceptată sinodal în 1642, sub titlul Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe[17]. Mărturisirea de credință a Sfântului Petru Movilă fusese precedată de mărturisirea Patriarhului Mitrofanis Critopulos [Μητροφάνης Κριτόπουλος] al Alexandriei[18], din anul 1625, și a fost urmată de mărturisirea Patriarhului Dositeos al II-lea, Notaras, al Ierusalimului [Δοσίθεος Β΄, Νοταράς, Ιεροσολύμων], din anul 1672[19]. Părintele Profesor Ioan Ică sn. își va scrie teza doctorală pe tema mărturisirii lui Mitrofanis și o va susține în aprilie 1974, traducând și mărturisirea în limba română[20], pe când Prof. Vasile Loichiță publicase deja mărturisirea lui Dositeos, în traducerea sa, în anii 1942-1943[21].

Ultima mărturisire panortodoxă a Bisericii noastre a fost Enciclica Patriarhilor ortodocși din anul 1848. Ea a fost tradusă și comentată de Prof. Teodor M. Popescu în anul 1935[22]. Și toate aceste mărturisiri de credință vorbesc despre Biserica Ortodoxă ca despre singura Biserică a lui Hristos, zidită pe temelia Profeților și a Apostolilor, în care noi trebuie să ne mântuim.

7. Atitudinea Bisericii față de persecuții

Numai că Biserica nu a cunoscut doar perioade de pace și de înflorire ca cea de astăzi, ci și perioade crunte de persecuție și de retragere în sine. În primele decenii ale sale Biserica a fost persecutată religios de evrei[23]. Între anii 64-313, Biserica a fost persecutată religios de împărații romani, care erau păgâni idolatri.

Ereticii, pe timp de pace sau în momente de instabilitate politică, au persecutat și ei Biserica, alături de islam și, mai recent, de promotorii ideologiei ateiste. Însă, pe lângă persecuția fățișă, întotdeauna Biserica a fost persecutată tacit, sinaxarul Bisericii fiind plin de Sfinți martirizați pe timp de pace. Pentru că Biserica a văzut persecuția ca pe o încercare îngăduită de Dumnezeu, pe care trebuie să o treacă prin credință și răbdare. Ea nu a promovat răzbunarea și resentimentul, ci pacea și buna-înțelegere între oameni. Din acest motiv și ultima prigoană foarte dureroasă, cea ideologică, a comunismului ateist, a încercat să-și aservească Biserica, să o facă docilă, în timp ce i-a impus să se închidă în sine. Pe când fiii Bisericii, cei persecutați religios până la sânge, au trecut prin cele mai crunte închisori, ei neputând fi „reeducați”, pentru că au transformat închisorile în biserici vii, în care s-au sfințit ca Mărturisitori și Mucenici ai dreptei credințe[24].

8. Persecuții în spațiul românesc și martirajul ca mod de păstrare și mărturisire a dreptei credințe

Printre puținii Mucenici din vechime canonizați de Biserica noastră este și Sfântul Mucenic Savvas [Σάββας] de la Buzău[25], martirizat pe 12 aprilie 372. Avea 38 de ani și era Cântăreț bisericesc și a fost martirizat de goții păgâni[26]. Iar Sfintele sale Moaște au fost cerute și primite de Sfântul Vasilios cel Mare în mitropolia sa[27].

Pe 26 aprilie îi pomenim pe Sfinții Mucenici Chirillos [Κυρίλλως], Chindeas [Κυνδαίας] și Tasios [Τάσειος][28]. Ei au fost martirizați la Axiopolis în timpul lui Diocletianus, pentru că nu au acceptat să se închine zeilor[29]. Pe 28 aprilie îi pomenim pe Sfinții Mucenici Maximus, Quintilianus și Dadas, originari din satul Ozovia. Au fost martirizați pe 28 aprilie 304 pentru că nu s-au închinat zeilor romani[30].

Dacă Sfinții Mucenici enumerați până acum au fost martirizați pe pământ românesc, Sfântul Mucenic Ioan Românul, pomenit pe 12 mai, fiind robit de turci în 1659, va fi martirizat la Istanbul, prin spânzurare, pe 12 mai 1662[31]. Pe 27 mai 304, la vârsta de 49 de ani, va fi martirizat Sfântul Mucenic Iulius Veteranul din Durostorum[32]. Pomeniți pe 4 iunie, Sfinții Mucenici Zoticos [Ζωτικός], Attalos [Ατταλός], Camasis [Κάμασις] și Filippos [Φίλιππος][33] de la Niculițel au fost martirizați la Noviodunum la începutul sec. al 4-lea[34].

Sfântul Mucenic Emilianos de la Durostorum a fost martirizat pe 18 iulie 362, într-o zi de vineri[35].

Sfinții Mucenici Brâncoveni vor fi martirizați la Istanbul pe 15 august 1714 prin tăierea capetelor[36]. Și „capetele lor au fost purtate de turci prin Constantinopol, în vârful sulițelor, iar trupurile le-au fost aruncate a doua zi în Bosfor”[37].

Sfântul Mucenic Nicolae Oprea din Săliștea Sibiului a fost martirizat la Kufstein, în Austria, pentru că a cerut Episcop ortodox pentru românii din Transilvania[38].

Sfinții năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra și Vasile Oichi din Telciu au fost martirizați pe 12 noiembrie 1763. Pentru că au apărat credința ortodoxă și au afirmat identitatea neamului românesc[39].

Dar, pe lângă Sfinții canonizați, care au suferit din partea romanilor, a turcilor sau a ereticilor, Biserica românească a născut mult mai mulți Sfinți și pe ei trebuie să îi cunoaștem și să îi recunoaștem cu evlavie. Căci cu toții sunt exemple vii de credincioșie față de Biserica lui Dumnezeu și de adâncă românitate și ei ne pot ajuta să fim statornici în iubirea noastră față de Dumnezeu și față de neamul nostru.

9. Rolul Bisericii din Principatele Române în lupta de păstrare și afirmare a credinței ortodoxe

Însă Biserica românească nu a fost indiferentă față de celelalte Biserici Ortodoxe surori și nici față de Sfintele locuri ale Ortodoxiei.

Începând din anul 1369, din timpul Domnului Vladislav I, românii au ajutat Muntele Athos în mod direct și prin cele 140 de Mănăstiri românești închinate Sfântului Munte. Au fost ajutate cu bani toate cele 20 de Mănăstiri ale Athosului[40].

Sfinții Domni Neagoe Basarab și Constantin Brâncoveanu, alături de Domnii Vasile Lupu și Matei Basarab, au fost patronii întregii Ortodoxii, pentru că au ajutat toate Patriarhiile Ortodoxe ale lumii[41].

Mănăstirea Sfânta Parascheva din Iași, ctitorită în anul 1610 de Nestor Ureche, tatăl lui Grigore Ureche, a fost metoh al Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai[42]. Vasile Lupu, Mihail Racoviță și Sfântul Constantin Brâncoveanu au făcut danii bogate către Muntele Sinai[43]. Nicolae Mavrocordat a închinat Mănăstirea Sfânta Treime din București Patriarhiei Ierusalimului[44]. Sfinții Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul îl trimit pe Mihail Ștefanovici în Georgia și acesta, împreună cu echipa sa tipografică, editează în limba georgiană cărți de cult[45].

Între sec. 16-18, 10 Patriarhi ai Alexandriei au venit în Țările Române[46]. Când Sfântul Patriarh Chirillos Lucaris [Κύριλλος Λούκαρις][47] a venit în Țara Românească în 1613, el a primit multe donații, printre care și închinarea Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului, din Stănești-Vâlcea, Patriarhiei Alexandriei. Și această Mănăstire românească a fost închinată Patriarhiei Alexandriei până în decembrie 1863[48].

Sfântul Antim Ivireanul a tipărit pentru Patriarhia Antiohiei „primele cărți liturgice în limba arabă: un Liturghier greco-arab (1701) și un Ceaslov greco-arab (1702). Liturghierul greco-arab din 1701 a fost una dintre primele cărți tipărite cu litere mobile din lume având caractere arabe”[49]. Și prin toate aceste danii se văd mărinimia și credincioșia creștinilor români față de celelalte Biserici Ortodoxe și față de toată creștinătatea ortodoxă.

10. Sprijinul acordat românilor ortodocși aflați sub ocupație străină

Țările Române au ajutat în mod constant pe românii ortodocși din Transilvania, Banat, Basarabia, Bucovina și Dobrogea. Căci Transilvania, între anii 1699-1918, a fost sub stăpânirea imperiului habsburgic[50], Banatul începând cu 1718[51], Bucovina odată cu anul 1775, pe când Basarabia a fost anexată la imperiul rus în 1812[52]. Dobrogea, la rândul ei, s-a unit cu România în ziua de 14 noiembrie 1878, Domnitorul Carol I fiind în acea zi în Brăila[53].

În atare situație, Țările Române au sprijinit pe românii aflați sub stăpânire străină pentru a-și păstra identitatea lor națională și religioasă. Și acest sprijin responsabil din partea Țărilor Române s-a dovedit decisiv în cele din urmă.

Fericitul Mihai Viteazul, după ce a cucerit Transilvania la 1 noiembrie 1599[54], a obținut din partea Împăratului Rudolf al II-lea al Austriei „recunoașterea Bisericii Ortodoxe din Transilvania între confesiunile recepte”[55]. Căci Preoții români din Transilvania au fost alături de Mihai Viteazul, pentru că i-au simțit adânca lui conștiință religioasă[56].

Mitropoliții Ungrovlahiei aveau și calitatea de exarhi ai Plaiurilor, reprezentând Patriarhia Ecumenică în Transilvania[57], iar Domni munteni și moldoveni au ctitorit Biserici și Mănăstiri în Transilvania[58]. Ajungându-se astfel în secolul al 18-lea, ca românii ortodocși din Transilvania să aibă conștiința că sunt o națiune persecutată din punct de vedere religios, național și social[59] și dorindu-și libertatea.

Mulți Preoți bănățeni, care au fost persecutați în Primul Război Mondial, s-au refugiat în România[60]. În ianuarie 1918, când armata rusă ocupă Chișinăul, guvernul moldovenesc este reinstalat cu ajutorul armatei române[61].  De aceea, Sfatul Țării din Basarabia votează unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918[62]. Mulți tineri români din Bucovina, înrolați în armata austro-ungară la 1916, pentru ca să nu lupte împotriva fraților lor de sânge și de credință, au dezertat din armata imperială și s-au înrolat în armata română[63]. Bucovinenii refugiați la București „au format o adevărată elită dedicată eliberării ținuturilor natale. Printre cei mai înfocați apărători ai drepturilor românilor din Bucovina…[au fost] Emilian Slușanschi, Vasile Stoica, Simion Mândrescu, Preotul Lazăr Gherman”[64]. Anumite ziare din România au sprijinit și ele cauza Bucovinei[65]. Fapt pentru care, la inițiativa lui Sextil Pușcariu și Iancu Flondor, pe 14/27 octombrie 1918 s-a decis, în unanimitate de voturi[66], „unirea necondiționată, pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, cu regatul României”[67].

Ziua de 1 decembrie 1918, ziua unirii Transilvaniei, a Banatului, a Crișanei și a Maramureșului cu România, a fost o zi de duminică. Și, la Alba Iulia, românii au venit cu multe steaguri tricolore[68] și erau cuprinși „de delirul bucuriei meritate”[69]. Actul unirii de la 1 decembrie 1918 a fost recunoscut la București pe 11 decembrie 1918 și prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920[70].

11. Rolul Bisericii Ortodoxe la realizarea unității de credință și de neam în Principatele Române

Subliniez faptul că introducerea limbii române în cultul Bisericii noastre a fost o problemă „de ordin național”[71] și nu o reformă religioasă. Prin românizarea cultului s-a căutat înțelegerea lui de către poporul credincios și, prin aceasta, Biserica „a contribuit la succesul acțiunii de dezvoltare a conștiinței și culturii românești moderne. [Căci] Liturghia săvârșită pe teritoriul românesc în limba românească a devenit un factor de unificare națională, de dezvoltare a conștiinței naționale”[72].

În cărțile de cult tipărite în spațiul românesc s-a vorbit în mod explicit despre românitatea locuitorilor din Principatele Române. Diaconul Coresi, în epilogul Evangheliarului de la Brașov, din 1561, socotea cartea tipărită de el ca fiind pentru toți românii[73]. Iar fiul său, Diaconul Șerban, în Palia de la Orăștie din 1582, vorbea despre Biserica cea sfântă a românilor și dorea tot binele și mântuirea creștinilor români[74].

În Răspuns la Catehismul calvinesc (1645), Sfântul Varlaam al Moldovei recunoștea faptul că creștinii din Transilvania sunt de neam român[75].

Mitropolitul Teodosie I al Ungrovlahiei tipărea Liturghierul de la 1680 cu conștiința că el este pentru tot neamul românesc, pentru că e în limba poporului[76]. Iar Sfântul Dosoftei al Moldovei, în Liturghierul său din 1683, pleda pentru limba națională în cult, pentru că ea este conformă Tradiției Bisericii[77].

În Biblia de la București, din 1688, se face referire la înrudirea românilor moldoveni și ungrovlahi[78], pentru că toți românii formează un singur popor. Biserica noastră a considerat Războiul de Independență (1877-1878)[79] „un război drept, un război de eliberare națională”[80] și l-a sprijinit în mod activ[81]. La Răscoala din 1907 au participat și Preoții Bisericii[82]. Asociația Astra, „înființată la Sibiu între 23 octombrie – 4 noiembrie 1861, a avut un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania”[83]. Ea a fost condusă inițial de Sfântul Andrei Șaguna[84] și a publicat Enciclopedia Română, în 3 volume, între 1898-1904[85].

Academia Română, instituită la 1 aprilie 1866[86], „a fost cea mai importantă instituție care a militat pe plan cultural-științific, vast și unitar pentru realizarea idealului național, înglobând între membrii ei în chip obligatoriu elemente din toate ținuturile locuite de români”[87].

România a intrat în război în 1916 pentru eliberarea românilor transilvăneni[88], fiind animată de „realizarea dezideratului de veacuri al poporului român: unirea tuturor românilor și a teritoriilor românești într-un singur stat”[89]. Un mare număr de Preoți români au murit pe front sau în închisorile din Austro-Ungaria și Germania[90]. Pr. Prof. Constantin Nazarie a fost Protoiereul Preoților militari, în urma alegerii lui de către Sfântul Sinod în ziua de 15 mai 1915[91]. Dintre Preoții care au slujit armata română pe front îi amintesc pe Preoții Ștefan Ionescu-Cazacu din com. Poiana, Nicolae Armășescu din Tomșani, jud. Vâlcea, Constantin Păunescu din Drăgănești, jud. Olt, Vasile Cernăianu din Racoți, jud. Gorj, Ioan Gheorghiu din Sulina, Dumitru Elian din com. Piscoiu, jud. Gorj, Ioan Florescu-Dâmbovița din București, Vasile Ionescu din com. Groșerea, jud. Gorj, Gheorghe Jugureanu din Mizil, Emanoil Mărculescu din Corabia[92].

În total, în războiul dintre anii 1916-1918 au fost 235 de Preoți care au lucrat în cadrul armatei române și peste 120 de Monahi și Monahii au slujit în spitalele Crucii Roșii. Alături de ei au fost Ierarhii Bisericii noastre și numeroși clerici[93], care cu toții au dorit unitatea de neam și de credință a tuturor românilor.

12. Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Țara Românească

Revoluția lui Tudor Vladimirescu a fost de partea Bisericii, pentru că el cerea ca „toate dările preoțești să se scadă” și să fie hirotoniți numai bărbați destoinici și acolo unde e nevoie[94]. De aceea și Preoții au fost de partea lui[95], iar revoluția din Țara Românească a avut un puternic ecou la românii ortodocși din Transilvania[96]. Atunci când Tudor Vladimirescu a intrat în București, în ziua de 26 martie 1821, în dreapta lui avea un Preot care ducea Crucea. Ofițerii lui Tudor mergeau pe străzi însoțiți de Preoți[97]. Preotul Ilie din Butoi a fost arestat pentru că a lucrat în interesul românilor și nu al grecilor[98].

Preotul Radu Șapcă[99] din Celei, la 9 iunie 1848[100], „a fost chemat” de Căpitanul Nicolae Pleșoianu[101] „să sfințească mișcarea revoluționară [de] la Islaz”[102], Teleorman. Iar „rugăciunea pe care a rostit-o cu acest prilej, în genunchi, implorând ajutorul divin pentru izbânda luptei drepte și sfinte a poporului român, constituie un adevărat model de simțire caldă, patriotică și creștinească și de frumusețe stilistică”[103].

Ieromonahul Ambrozie, îngrijitorul metocului Episcopiei Buzăului, a fost de partea revoluției de la 1848[104]. Arhimandritul Iosafat Snagoveanu a fost un „om cu o cultură deosebită, profund pătruns de principiile revoluției și consecvent apărător al lor”[105]. El a activat, împreună cu Cezar Bolliac și Petrache Poenaru, în comisia pentru eliberarea țiganilor din robie, iar după revoluția din 1848 a fost închis, judecat și condamnat la exil, stabilindu-se la Paris și făcând o intensă propagandă românească[106].

13. Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Moldova

Mitropolitul Meletie Lefter, dimpreună cu alți clerici, au fost de partea revoluției de la 1848[107]. Preotul Gheorghe Bodescu din Bârlad a fost arestat din cauza predicii sale din 30 mai 1848[108], pentru că era „plină de avânt patriotic și de idei înaintate, revoluționare”[109].

La 29 iunie 1856, Rectorul Seminarului din Huși, viitorul Episcop Melchisedec Ștefănescu, a rostit o predică însuflețitoare în favoarea unirii, cu prilejul hramului Catedralei din Huși. Mai apoi a publicat lucrarea Jertfă pentru Unirea Principatelor, care a avut un larg ecou în rândul românilor[110].

În 1856, la Mănăstirea Socola, s-a înființat un comitet al unirii, sprijinit de clerul din Mănăstiri și Biserici, iar printre cei care pledau pentru unire s-au numărat Arhim. Victor Lemeni, Arhim. Dionisie Romano, Iconomul Dimitrie Matcaș, Arhiereul Calinic Miclescu, Arhiereul Filaret Scriban, Inochentie Moisiu, viitorul Episcop al Romanului[111].

14. Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Transilvania

Pe 13 octombrie 1784, în Biserica din satul Mesteacăn, Preotul Ioanăș Cazan a sprijinit răscoala lui Crișan[112]. El „a făcut atunci o slujbă specială, a binecuvântat adunarea și s-a rugat lui Dumnezeu pentru buna reușită a lucrului ce avea să înceapă”[113]. Preotul Ioan din Lupșa  a fost de partea lui Cloșca, iar Preotul Simeon din Lupșa era unul dintre oamenii de încredere ai lui Horea[114].

La 10 noiembrie 1784, Preotul Gavrilă Sulariu din Mogoș era de partea revoluționarilor[115]. El purta „ca steag o cruce roșie, înaltă de un stânjen și jumătate”[116]. Preoții Gheorghiță Nicula din Albac, Ioan Cocan din Pâclișa, Constantin Turcin și Dănilă din Crișcior și Dumitru din Certej au fost alături de Horea. Au luptat alături de iobagi Preoții Todor din Albac, Simei din Brădeștii Râmețului, Irimie din Râmeți sau Ponor, Ioan din Vingard, Simeon Gavrilă și Gherasim Petru Iancu din Lupșa[117]. Și când răscoala a fost învinsă, Preoții ortodocși români au fost pedepsiți pentru că i-au învățat pe români să-i combată pe nobili[118]. Alături de Horea, Cloșca și Crișan au fost arestați și condamnați la moarte și Preoții Constantin Turcin din Crișcior, Ioan Crișănuț din Bistra și Ioan din Bedelen[119].

Gherasim Adamovici, Episcopul ortodox al Transilvaniei, a scris cu ajutorul lui Iosif Meheși, fiul Protoiereului greco-catolic din Mănăștur, Supplex libellus valachorum Transsilvaniae [Petiția cea mică a românilor Transilvaniei][120] și pe aceasta a înaintat-o Curții de la Viena în ziua de 30 martie 1792, dimpreună cu Ioan Bob, Episcopul greco-catolic de Blaj[121]. Și prin ea „se solicita ca poporul român să fie considerat ca națiune egală cu celelalte națiuni din țară, iar clerul, nobilii și poporul de rând să se bucure de aceleași drepturi cu clerul, nobilii și poporul de rând al celorlalte națiuni, fie că aparțin Bisericii Orientale, fie celei Occidentale”[122].

Avram Iancu a fost ajutat de Preoți și de tineri teologi în lupta sa. Sfântul Andrei Șaguna a fost de partea lui[123]. Alături de Episcopul greco-catolic Ioan Lemeni[124], Sfântul Andrei Șaguna s-a luptat pentru scoaterea poporului român din starea de înjosire în care se afla[125].

În aprilie 1848, Preoții români din Așchileul Mic, Gâlgău, Borșa, Mod, Chechiș, Tihău, Gălacea, Buia, Kecem, Târnava au fost de partea mișcării țărănești[126]. Preoții Simon Balint din Roșia de Munte, Simian Gnoza, Vasile Moldovan, Maxim Hulea și Protoiereul Ștefan Moldovan din Mediaș au lupta pentru cauza românească[127].

Alături de ei au fost și Preoții Ioan Moldovan din Racovița și Nicolae Popa, viitorul Episcop al Caransebeșului. Preotul greco-catolic Ioan Munteanu, din Măldărașul de Câmpie, la Adunarea de la Blaj din mai 1848[128], a strigat: „Ardealul de acum nu mai este Ardeal, ci Românie”[129].

Preotul Ioan Pop Bariț, alături de numeroși Preoți români din Banat, au suferit în timpul revoluției de la 1848[130]. Astfel, „70 dintre aceștia au fost arestați sub acuzația de «necredință față de habsburgi», iar fruntașii lor, Preoții Dimitrie Petrovici-Stoichescu, Ștefan Chirilescu, George Petcu, Mihai Velceanu au fost condamnați la pedepse grele”[131].

15. Domnitori militanți pentru afirmarea independenței politice și a organizării autonome a Bisericii din Principatele Române

Ultimul Domn al Moldovei și al Țării Românești a fost Alexandru Ioan Cuza, până în 11/23 februarie 1866[132]. De aceea, Domnitorii României care au militat pentru independența României și pentru organizarea autonomă a Bisericii Ortodoxe Române au fost primii doi: Carol I al României, care a domnit între aprilie 1866-27 septembrie/10 octombrie 1914[133] și Ferdinand I al României, care a domnit între 10 octombrie 1914- 20 iulie 1927[134], ultimul fiind supranumit Întregitorul, pentru că în timpul său s-a format statul unitar român. Astfel, în cinstea unirii românilor de la Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al României Mari la 15 octombrie 1922 în Catedrala din Alba Iulia[135].

Carol I a ajuns incognito în România, sub numele de Karl Hettingen, călătorind cu trenul până la Budapesta și a depus jurământul în fața Mitropolitului Nifon Rusailă pe 10/22 mai 1866[136]. Constituția din 1866[137], adoptată în timpul său, afirma în art. 1 că „Principatele-Unite-Române constituie un singur Stat indivizibil, sub denumirea de România[138], iar în art. 21 că „Libertatea conștiinței este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată, în măsura în care cultul lor nu aduce vreo atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Religia ortodoxă a Răsăritului este religia dominantă a Statului Român. Biserica Ortodoxă Română este și rămâne liberă față de vreo Patriarhie străină, păstrându-și unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor. Activitățile spirituale, canonice și disciplinare ale Bisericii Ortodoxe Române vor fi conduse de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliții și Episcopii eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Române sunt aleși după modul indicat într-o lege specială”[139].

Iar dacă România și Biserica Ortodoxă Română erau, pentru Carol I, la stadiul de proiect, în timpul lui Ferdinand I, la 1918, avem România Mare, iar în 1925, cu aproape 2 ani înainte de moartea sa, Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la statutul de Patriarhie. Ceea ce înseamnă că primii doi Domnitori ai României și-au asumat și au împlinit două deziderate ale românilor de veacuri: o Românie pentru toți românii și o Biserică națională autocefală, cu rangul de Patriarhie, aflată în comuniune canonică frățească cu toate Bisericile Ortodoxe surori.

16. Emanciparea națională și crearea României moderne. Rolul Bisericii în împlinirea acestui deziderat

Începând cu a doua jumătate a sec. al 19-lea, „unirea tuturor românilor într-un stat unitar devine…obiectivul dominant al aspirațiilor românilor”[140]. Iar clericii Bisericii au arătat cel mai înalt patriotism în această perioadă, luptând pentru unirea Principatelor Române. Dintre aceștia îi amintesc pe Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei, Episcopii Neofit și Filaret Scriban, Nectarie Hermeziu și Ghenadie Șodrea, Preoții Dimitrie Metcaș și Ion Bobulescu, Arhim. Victor Lemeni, Preoții Constantin Butureanu și Ștefan Tuboca, Protoiereul George Dimitriu din Moldova[141] și Mitropolitul Nifon Rusailă, Sfântul Calinic de la Cernica, Arhidiac. Dionisie Maldarescu, Preoții Ilie Benescu, Grigorie Referendarul și Veniamin Catulescu, Arhim. Iosafat Snagoveanu, Protosingh. Anastasie Stoenescu, Protoiereii Iancu Sachelarie și Vasile Serea din Țara Românească[142]. Căci „ideea unirii devenise o forță morală care dădea avânt întregii mișcări de eliberare națională”[143]. Tocmai de aceea, „delegații la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ținută între 18 noiembrie-1 decembrie 1918, într-o atmosferă de pace, de libertate națională și de echitate pentru toate naționalitățile, au dat expresie aspirațiilor seculare ale românilor spre pace, libertate, unitate, prietenie și frăție între popoare, decretând unirea cu România”[144].

Și e foarte relevant, din punct de vedere religios, modul cum s-a făcut unirea de la 1918. Căci între cei 1.228 de delegați ai Adunării Naționale Constituante au fost și 5 Episcopi, 4 Vicari, 10 delegați ai consistoriilor bisericești și 129 de Protoierei ortodocși și greco-catolici[145]. „Proclamarea Unirii de la Alba Iulia a fost precedată de slujba Sfintei Liturghii și de slujba de Te Deum, oficiate în locuri diferite de clerici ortodocși și clerici greco-catolici, întrucât Unirea cea Mare era trăită ca o lucrare sfântă și solemnă a comuniunii românești, a unității și libertății naționale. […]

La altarul Bisericii Ortodoxe din Alba Iulia, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de Episcopul Ioan Papp al Aradului și Locțiitor de Mitropolit al Ardealului, care, în obișnuita încheiere a Sfintei Liturghii, a rostit: Cel ce a înviat din morți și a înviat astăzi și neamul nostru românesc, Hristos, adevăratul Dumnezeu[l nostru]...Iar Episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Patriarh al României Mari, a citit, la sfârșitul Sfintei Liturghii, Rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc, într-o atmosferă de profundă emoție patriotică, intonând apoi, împreună cu toți românii prezenți, imnul Deșteaptă-te, române![146].

Episcopii de Arad și Oradea, alături de Gheorghe Pop de Băsești, au prezidat lucrările Adunării. Ierarhii s-au adresat celor 100.000 de români adunați la Alba Iulia[147], „pe Câmpul lui Horea, actualul platou din fața Catedralei Ortodoxe din Alba Iulia”[148].

„În Marele Sfat al națiunii române, ca și în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea, și Slujitori ai Bisericii, iar Episcopul și viitorul Patriarh Miron Cristea, împreună cu Episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleși membri în delegația de patru persoane care va prezenta Actul Unirii la București Regelui Ferdinand I al României Mari”[149].

Astfel, România Mare, această mare dorință de veacuri a românilor, a devenit, cu harul lui Dumnezeu, o realitate. Pe 24 decembrie 1918, Regele Ferdinand I a emis decretul de unire al Transilvaniei cu România[150], formându-se astfel România Mare sau România Întregită[151]. Însă România Mare a fost o realitate încântătoare numai pentru 22 de ani[152]…Căci acum, la 100 de ani de la România Mare, noi trăim într-0 Românie nedeplină, căreia îi lipsesc „Basarabia, jumătatea de nord a Bucovinei, ținutul Herța, Cadrilaterul și Insula Șerpilor”[153]. Pentru că lecția lui Dumnezeu pentru noi e aceasta: un mare dar se poate pierde foarte repede, dacă nu îl păstrezi cu multă grijă.


[1] Marea Unire – România, la 100 de ani (documentar Agerpres, intervenția Acad. Ioan Aurel Pop), min. 4, cf. https://www.youtube.com/watch?v=tGFL9LwAEqQ. [2] Ibidem.

[3] Toate capitolele conferinței de față au fost stabilite de Permanența Consiliului Național Bisericesc, prin hotărârea nr. 3.346, luată în ședința sa din 24 martie 2016. Cf. http://ziarullumina.ro/anul-unitatii-credintei-si-al-centenarului-marii-uniri-129558.html.

[4] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[5] Cf. http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-34166.html.

[6] „Poporul român a avut neîncetat conștiința că este de aici, că nu vine din altă parte. El a avut continuu sentimentul înrădăcinării sale în acest pământ. A trăit în mod profund o familiaritate totală cu aceste locuri, o familiaritate moștenită din moși-strămoși, care nu se poate explica decât prin faptul că a fost [aici] dintotdeauna”, cf. Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, Ed. Basilica, București, 2018, p. 75. [7] Ibidem.

[8] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mitropolia_Ardealului.

[9] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Șaguna și https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Sârbă.

[10] Cf. http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-34166.html.

[11] Cf.  https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Română.

[12] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nifon_Rusailă.

[13] Cf. http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-34166.html.

[14] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Română.

[15] † Patriarhul Daniel Ciobotea, 2018 – Anul omagial al unității de credință și de neam (14 mai 2018), cf. http://basilica.ro/patriarhul-daniel-in-deschiderea-conferintei-preotesti-romania-mare-este-si-o-implinire-a-bisericii-ortodoxe-romane/.

[16] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_de_la_Iași.

[17] Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe (1642), trad. [din latină] de Alexandru Elian, Ed. IBMBOR, București, 1981, 182 p.

[18] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Μητροφάνης_Κριτόπουλος.

[19] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Δοσίθεος_Β΄_Ιεροσολύμων.

[20] Cf. http://basilica.ro/pr-prof-univ-dr-ioan-ica-la-80-ani-de-viata/. Titlul tezei: Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopoulos. Importanța sa istorică, dogmatică și ecumenistă. Anexă: traducerea din grecește a Mărturisirii, 276 p., cf. Ibidem.

[21] Mărturisirea lui Dositei. Întâia traducere românească, după textul original grecesc publicat la 1690 în București, în rev. Candela, an. LIII-LIV, 1942-1943, p. 173-256, cf. http://biserica.org/WhosWho/DTR/L/VasileLoichita.html.

[22] Enciclica Patriarhilor Ortodocși de la 1848. Studiu introductiv, text și traducere, în rev. BOR, an LIII, 1935, nr. 11- 12, p. 545-688 (și extras, 144 p.), cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Teodor_M._Popescu.

[23] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Persecution_of_Christians_in_the_New_Testament.

[24] Cred că e nevoie de o instituție teologică, aflată sub îndrumarea Sfântului Sinod, care să studieze în mod sistematic viețile Sfinților români din timpul persecuției comuniste.

[25] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2627/sxsaintinfo.aspx.

[26] Cf. http://basilica.ro/biserica-ortodoxa-cinsteste-pe-sf-sava-de-la-buzau/. [27] Ibidem.

[28] Cf. https://www.dervent.ro/s/i/index-Inscr.AXIOPOLIS.html.

[29] Cf. http://basilica.ro/sfintii-mucenici-chiril-chindeu-si-tasie-2/

[30] Cf. http://basilica.ro/sfintii-maxim-cvintilian-si-dadas/.

[31] Cf. http://basilica.ro/sfantul-ioan-valahul/.

[32]  Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Iuliu_Veteranul și  https://www.catholic.org/saints/saint.php?saint_id=4135.

[33] Cf. http://www.deltadunarii.info.ro/cultural/obistorice/Niculitel/Inscriptie.jpg  și http://www.saint.gr/4420/saint.aspx.

[34] Cf. http://basilica.ro/sfintii-mucenici-zotic-atal-camasie-si-filip-de-la-niculitel-2/.

[35] Cf. http://basilica.ro/18-l-†-sf-mc-emilian-de-la-durostorum-sf-cuv-pamvo/.

[36] Cf. http://basilica.ro/sfintii-martiri-brancoveni-2/. [37] Ibidem.

[38] Cf. http://basilica.ro/viata-si-acatistele-sfintilor-cuviosi-marturisitori-visarion-si-sofronie-ale-sfantului-mucenic-oprea-si-ale-sfintilor-preoti-marturisitori-ioan-din-gales-si-moise-din-sibiel-2/ și https://ro.wikipedia.org/wiki/Kufstein.

[39] Cf. https://doxologia.ro/liturgica/vietile-sfintilor/viata-sfintilor-martiri-marturisitori-nasaudeni.

[40] Cf. http://ziarullumina.ro/darnicia-romanilor-catre-muntele-athos-42383.html.

[41] Cf. http://ziarullumina.ro/relatiile-bisericii-noastre-cu-patriarhia-ecumenica-20654.html.

[42] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Sfânta_Ecaterina_din_Muntele_Sinai.

[43] Cf. https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/romanii-tara-sfanta/legaturile-istorice-ierusalimul-82385.html. [44] Ibidem.

[45] Dr. Gianina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera, teză doctorală, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 90-91. A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[46] Cf. http://basilica.ro/responsabilitatea-noastra-este-sa-proclamam-unitatea-pe-care-o-avem-in-legatura-dragostei/.

[47] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Κύριλλος_Λούκαρις.

[48] Cf. http://basilica.ro/responsabilitatea-noastra-este-sa-proclamam-unitatea-pe-care-o-avem-in-legatura-dragostei/.

[49] Cf. https://doxologia.ro/documentar/relatiile-bisericii-din-moldova-tara-romaneasca-cu-patriarhia-antiohiei.

[50] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania.

[51] Constantin Cloșcă, Administrația românească în teritoriile vremelnic aflate sub dominația străină (Transilvania, Bucovina, Basarabia, Banat și Dobrogea), în rev. Zargidava. Revistă de istorie, vol. VII, Bacău, 2008, p. 90.

[52] Cf. http://www.scritub.com/istorie/TRANSILVANIA-SI-ALTE-PROVINCII23822.php.

[53] Cf. http://jurnalul.ro/it/stiinta/14-noiembrie-1878-ziua-unirii-dobrogei-cu-tara-681172.html.

[54] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul.

[55] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 89. [56] Idem, p. 91.

[57] Cf. http://patriarhia.ro/iii-b-biserica-romaneasca-din-transilvania-in-secolele-xiv-xviii-155.html. [58] Ibidem.

[59] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 95.

[60] [Pr.] Adrian Ignat, Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, teză doctorală, Ed. Universitară, București, 2011, p. 233. [61] Idem, p. 238. [62] Idem, p. 239. [63] Idem, p. 241. [64] Idem, p. 242-243. [65] Idem, p. 243. [66] Idem, p. 259. [67] Idem, p. 260. [68] Idem, p. 274-275 și https://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_de_la_Alba_Iulia. [69] Idem, p. 275. [70] Idem, p. 279. A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_de_la_Alba_Iulia și https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Trianon.

[71] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 80. [72] Idem, p. 81. [73] Idem, p. 222. [74] Idem, p. 223. [75] Idem, p. 82. [76] Ibidem. [77] Idem, p. 83. [78] Idem, p. 231.

[79] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_de_Independență_al_României.

[80] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 131. [81] Ibidem. [82] Idem, p. 134.

[83] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/ Asociația_Transilvană_pentru_Literatura_Română_și_Cultura_Poporului_Român. [84] Ibidem.

[85] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Enciclopedia_Română.

[86] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Academia_Română.

[87] Cf. Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 138. [88] Idem, p. 141. [89] Ibidem. [90] Idem, p. 146. [91] Idem, p. 147. A se vedea și http://biserica.org/WhosWho/DTR/N/ConstantinNazarie.html. [92] Idem, p. 147-150. [93] Idem, p. 151. [94] Idem, p. 107. [95] Idem, p. 108. [96] Idem, p. 109-111. [97] Idem, p. 111. [98] Idem, p. 111-112.

[99] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Popa_Șapcă.

[100] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluția_Română_din_1848.

[101] Ibidem și Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 120 și p. 120, n. 90. [102] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 120. [103] Ibidem. [104] Idem, p. 120-121. [105] Idem, p. 121. [106] Ibidem. [107] Idem, p. 123. [108] Idem, p. 124. [109] Ibidem.

[110] † Patriarhul Daniel Ciobotea, 24 ianuarie 1959 –  Unirea Principatelor Române (22 ianuarie 2016), cf. http://patriarhia.ro/activitati-ale-slujitorilor-bisericii-pentru-unirea-principatelor-romane-8576.html. [111] Ibidem.

[112] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 101. [113] Ibidem. [114] Ibidem. [115] Ibidem. [116] Ibidem. Stânjenul este „unitate[a] de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă și regiune, de la 1,96 m la 2,23 m”, cf. DEX 1998. [117] Idem, p. 102. [118] Ibidem. [119] Idem, p. 103.

[120] Cf. Idem, p. 104 și https://ro.wikipedia.org/wiki/Supplex_Libellus_Valachorum_Transsilvaniae.

[121] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Supplex_Libellus_Valachorum_Transsilvaniae.

[122] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 104. [123] Idem, p. 113.

[124] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Lemeni.

[125] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 115. [126] Idem, p. 118. [127] Idem, p. 118-119. [128] Idem, p. 117, 119. [129] Idem, p. 119. [130] Ibidem. [131] Ibidem.

[132] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_domnilor_Țării_Românești și https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_domnilor_Moldovei.

[133] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_I_al_României.

[134] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ferdinand_I_al_României. [135] Ibidem.

[136] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_I_al_României.

[137] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constituția_României_din_1866. Textul Constituției e acesta: http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/constitutie/constitutiunea-din-1866.php.

[138] Cf. http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/constitutie/constitutiunea-din-1866.php.  Am diortosit textul. [139] Ibidem. Am diortosit textul.

[140] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 127. [141] Idem, p. 128-129. [142] Idem, p. 129. [143] Idem, p. 155. [144] Ibidem.

[145] † Patriarhul Daniel Ciobotea, Biserica a sprijinit Marea Unire (29 noiembrie 2014), cf. http://ziarullumina.ro/biserica-a-sprijinit-marea-unire-97093.html. [146] Ibidem. [147] Ibidem. [148] Ibidem. [149] Ibidem.

[150] Pr. Nicolae Șerbănescu, 1 decembrie – Sărbătoarea Națională a României, în Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. II, Ed. Basilica, București, 2018, p. 297.

[151] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/România_Mare. [152] Ibidem. [153] Ibidem.

Eminescu: între modernitate și tradiție [155]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Consider că dezideratul exprimat de Rosa del Conte („îi lipsește României […] acel comentariu amănunțit la text, pe care noi îl considerăm indispensabil chiar și pentru cititorul român și care, fără să se suprapună peste cuvântul poetului, să fie o călăuză și o luminare a înțelegerii lui”[1]) a fost (după cercetările întreprinse de domnia sa și de Zoe Dumitrescu-Bușulenga) într-o măsură semnificativă atins prin studiile pe care le-am întreprins (atât cât am avut timp să mă dedic poeziei lui Eminescu, despre care am scris până în prezent două volume de aproape o mie de pagini fiecare). Pentru că a înțelege „cuvântul poetului” înseamnă a nu-i suprapune o cugetare străină, care nu îi stătea în fire.

În urma Rosei del Conte, Petru Creția constatase și el, după o vreme, că persista aceeași carență: „pentru a ni-l apropia pe Eminescu, este nevoie ca un om, anume înzestrat pentru aceasta, să scoată un șir de volume (ce bună ar fi acum ediția definitivă) în care să comenteze totul, poezie cu poezie”[2].

A înțelege însă cuvântul poetului nu a părut niciodată un lucru facil. În așa măsură încât același Petru Creția considera că „exegeza eminesciană are nevoie de mai multe lucruri dintre care unul nu poate veni decât de la Domnul: o minte strălucită, pe măsura globală a timpurilor noi, atotștiutoare și adânc iubitoare de adevăr și de seninătatea adevărului, cineva genial care să ne spună despre Eminescu ceva încă nespus și mirific (s. n.). Și rostit totuși cu un glas normal. Numai că Domnul dă când voiește El și îi plac muncile pregătitoare, hărnicia probă, lămurirea amănuntelor, dizolvarea preconceptelor (s. n.). Îi place funcționarea normală a unei culturi”[3].

Eminescu e un poet greu. M-am convins de acest lucru inclusiv recitind critica literară. Un poet care a născut o exegeză atât de bogată, care a solicitat atât reflexivitatea (dar și imaginația) criticilor, care a incitat și a determinat interpretări atât de multe, de diverse și fastuoase, este neîndoielnic o personalitate care a fascinat prin complexitatea și profunzimea viziunii sale poetice.

Așteptarea unei exegeze care să dezvăluie ceva nespus și mirific, din partea lui Petru Creția, denotă faptul că a existat totuși, în conștiința critică, sentimentul că nu s-a spus nici pe departe totul, că persista încă un adânc neluminat pe deplin al scrierilor sale. Denotă faptul că se aștepta, în continuare, ceva revelator

Iar revelația trebuia să se producă, în opinia mea, în sensul acceptării și al asumării vechimii tradiției literare românești, al înrădăcinării poeziei române moderne într-o tradiție și al prelungirii sevelor ideatice, reflexive, din Evul Mediu până în modernitate. Înnoirea nu se poate afirma fără continuitate.

Pe de altă parte, este posibil ca exegezele să se înmulțească – așa cum este totuși firesc atunci când e vorba de un mare poet și de o mare operă –, dar, având în vedere tendințele literare și critice variate, este la fel de posibil și ca exegeții să nu ajungă vreodată la unison. Însă o punere de acord, într-o anumită măsură, asupra unor aspecte esențiale, poate că ar fi în același timp foarte necesară și de bun augur pentru istoria și critica noastră literară. Bineînțeles, dacă există efort exegetic cu adevărat, bună-credință și onestitate în loc de impostură crasă și interese meschine. La noi sunt de găsit, însă, mai adesea, cele din urmă.

În principiu, mă pronunț pentru o judecată critică clară și contra evaziunii speculative. Trebuie făcută însă precizarea că, în cazul lui Eminescu (dar și al unei părți semnificative din poezia românească), interpretarea literală[4] este pasibilă de tot atâtea erori ca și speculația extravagantă și vană[5].

Limbajul poetic eminescian are un cod specific, înscris în propria poezie, sau după cum au spus alții, Eminescu scrie în dialect chiar și atunci când pare că mesajul e limpede. Mircea Scarlat avea perfectă dreptate când spunea că Eminescu trebuie descifrat ca un rebus. Iar pentru a-l descifra e nevoie – așa cum am procedat în studiile mele – de înțelegerea cuvintelor și a metaforelor în locul lor de origine, care înseamnă adesea literatura și gândirea veche românească.

În această situație, sunt neapărat necesare instrumentele hermeneuticii, dar care trebuie utilizată cu maximă atenție și discernământ. Și, în primul rând, nu mai trebuie ignorate veacuri multe de exersare a retoricii teologico-filosofico-poetice (ca gen, dar și în interiorul altor genuri), în spațiul post-bizantin, care a creat la noi condițiile apariției și dezvoltării unei poezii moderne, întâlnindu-i și satisfăcându-i apetența pentru gnomism, obscuritate și hermetism.


[1] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, op. cit., p. 28.

[2] Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, op. cit., p. 214.

[3] Idem, op. cit., p. 218.

[4] În genul celei pe care ne-a oferit-o Alain Guillermou, pe care îl menționează și Petru Creția (care și-ar fi dorit un comentariu cât mai limpede al tuturor poemelor eminesciene), adăugând că „privește doar antumele și nu revoluționează domeniul” (Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, op. cit., p. 214, n *).

[5] Sunt de acord cu opinia exprimată de Eugen Simion: „Cred în mod profund că o critică (și chiar o literatură) poate muri din lipsă de sens, cum poate muri din proliferarea absurdă a sensurilor (s. n.). […] Cunoașterea nu-i posibilă decât de la un anumit grad de limpezire a noțiunilor cu care cunoașterea operează”, cf. Întoarcerea autorului. Eseuri despre relația creator-operă, cronologie și postfață de Andrei Terian, Ed. Institutului Cultural Român, București, 2005, p. 2.

Același autor este de părere că: „Mulți biografi descriu faptele unei vieți, puțini știu să le dea un sens care să justifice grandoarea unei vieți” (Idem, p. 131); cred însă că sentința se poate aplica uneori și criticilor literari, care pot să constate și să rețină fapte care țin de geneza operei, context, corelații literare și culturale etc., și totuși să nu descopere esențialul care trebuie spus, fie că le scapă, fie că îl eludează/ ocultează intenționat.

Eminescu: între modernitate și tradiție [154]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Am pus în slujba acestui studiu o pasiune și o reflecție îndelungate, presupunând sedimentare, cristalizare a ideilor, analize corelate și succesive, un proces continuu de studiere și de revenire asupra textelor, fără a fi ajuns la epuizarea temei pe care mi-am propus să o dezbat în această carte – nici nu știu dacă se poate epuiza.

De altfel, nu cred în posibilitatea de epuizare a niciunei explorări exegetice: fiecare cercetător și fiecare nouă epocă își naște interogațiile și problemele sale specifice.

Epuizarea unui subiect sau a unei cercetări nu poate încăpea în conceptul sau în definiția științei. Cu atât mai mult nu este posibilă atunci când ne aflăm în fața unui fenomen aparte: „situația lui Eminescu este fără egal. Pe măsură ce încercăm a găsi explicația unei evidențe, descoperim că ne aflăm în fața unui complex cultural neașteptat și profund, ale cărui dimensiuni se schițează infinit mai ample decât crezusem inițial”[1].

Nu am epuizat deci comentariul operei eminesciene, observațiile și analizele pe care le pot încă aduce. Și aceasta pentru că m-a interesat în primul rând, în cercetarea de față, interferența cu vechea literatură și cultură românească, dezbatere pe care am considerat-o o datorie neachitată până acum a criticii noastre, pe care în mod firesc ar fi trebuit să o aibă în vedere înainte de a trece la propunerea și investigarea altor influențe[2].

Influența tradiției autohtone și cea a veacului romantic (ca inspirator de viziune, nu ca amprentă decisivă din partea unui creator romantic  sau a unei literaturi anume) sunt esențiale.

Cele două se îmbină, pentru că programul literar romantic trimite în mod esențial către epoca și literatura medievală, a cărei atmosferă și optică încearcă să le revitalizeze cumva, iar Eminescu, fidel dezideratului pașoptist, transformat în ideal personal, de a crea o literatură națională, nu putea tinde spre îndeplinirea acestui telos decât recuperând tradiția literară autohtonă mai veche decât pașoptismul și neoanacreontismul.

Fac din nou precizarea: este evident (pentru mine cel puțin) faptul că Eminescu este un creator original, un poet cu o forță creatoare excepțională, care poate fi privit foarte bine, din perspectivă critică, chiar și numai în rama literară a timpului său, ceea ce, în mod paradoxal, s-a petrecut mai puțin. Și aceasta spune multe despre discrepanța aparență-esență receptată de la bun început în textele sale, despre intuirea unui fond dificil de definit dintr-o dată. Nu încerc, deci, să neg cumva originalitatea sau forța creatoare a poetului, dacă cineva ar putea fi tentat (mai mult din ignoranță sau din rea-credință) să interpreteze astfel demersul meu.


[1] Mihai Zamfir, Din secolul romantic, op. cit., p. 250.

[2] La noi însă, literatura veche e un teritoriu pe care cercetătorii epocilor moderne nu pătrund (decât arar și în general pentru a-și exprima disconfortul; tocmai de aceea Mircea Scarlat e o excepție, dar nici el nu și-a extins – sau nu a mai apucat – investigațiile prea mult pe domeniul medievisticii) și invers: cercetătorii epocii vechi nu intră pe domeniul literaturii române moderne (până la mine nu a făcut nimeni acest pas).

Eminescu: între modernitate și tradiție [153]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Am ajuns prin urmare la concluzia că literatura română este un continent fără falii majore și am constatat inconsistența opiniilor care izolează literatura română veche de cea modernă și care consideră că cea din urmă a pierdut orice legătură cu tradiția literară medievală.

Demersul meu vine, așadar, să infirme și părerea, de largă răspândire în secolul trecut și care nu a fost reprobată cu argumente solide până acum, că nu există tradiție literară cultă românească și că folclorul este singura tradiție și adevăratul clasicism al literaturii române. Opinie pe care au formulat-o deopotrivă tradiționaliștii și avangardiștii perioadei interbelice (Ion Vinea, B. Fundoianu, Ion Pillat, Radu Gyr), precum și Călinescu[1], și care a fost cu obstinație alimentată și susținută în perioada comunistă. Din fericire, este doar o constantă teoretică

Pe de altă parte, Lovinescu, deși nu acorda importanță folclorului, nu recunoștea nici existența unei tradiții literare vechi: „Se poate spune, în deplină sinceritate a conștiinței, că avem o tradiție literară românească? Se poate cere ca scriitorii contemporani să se inspire din Cazania lui Varlaam sau din Psaltirea lui Dosoftei, din cronica lui Ureche sau din stihurile lui Miron Costin?”[2].

În mod indiscutabil nu se poate cere, dar destui scriitori ai epocii moderne, de la pașoptiști, Eminescu și Creangă până la Arghezi, Sadoveanu sau Nichita Stănescu, au ales de bună voie să se inspire din tradiția aceasta veche, atât de lejer disprețuită. Iar Mihail Eminescu s-a inspirat mai mult decât toți (a cuprins cu privirea, față de ceilalți, un orizont mult mai vast al literaturii vechi), deși, în mod paradoxal, intrarea literelor românești în modernitate cu adevărat i se datorează în cea mai mare măsură.

Opera lui Eminescu este, prin urmare, fundamentală pentru literatura și cultura română grație genialității și talentului său poetic de excepție, dar și faptului că, datorită lui, un patrimoniu vizionar extrem de profund, al literaturii române vechi, a fost conservat și transmis mai departe.

Acest patrimoniu este greu de descoperit și Eminescu a avut un rol semnificativ în conservarea lui. Ajungând un reper aproape absolut pentru literatura și mai ales pentru poezia modernă, mulți dintre poeții secolului al XX-lea au preluat adesea, prin Eminescu, viziunea literaturii române vechi, unii nefiind întotdeauna sau pe deplin conștienți de acest lucru.


[1] A se vedea și Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei. Primul val, Ed. Cartea Românească, București, 2007, p. 143-144, 198-202, 207-214, 351-352.

[2] Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1900-1937), postfață de Eugen Simion, Ed. Minerva, București, 1989, p. 41.

Eminescu: între modernitate și tradiție [152]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Am insistat deci pe premisa existenței, cu semnificație fundamentală, a unei tradiții literare românești, a cărților și manuscriselor vechi, destul de puțin cercetată și exploatată în beneficiul exegezei și al istoriei literare – motiv pentru care i-am dedicat nu numai acest studiu, ci și cele șase volume (până în prezent) din Epilog la lumea veche, ca și alte studii fundamentale în care am investigat Psaltirea în versuri, Istoria ieroglifică și Țiganiada[1]. O tradiție pe care Eminescu a pus-o la contribuție din plin, în mod conștient și programatic, în vederea conceperii unor opere în înțelesul modern al termenului de literatură. El a vrut să dea un răspuns românesc sau o reformulare românească pentru tot ce obsedase romantismul: primul/ marele romantism.

Rolul acestei literaturi vechi/ medievale este însemnat nu numai pentru Eminescu, dar și pentru Creangă[2], și după Eminescu, în epoca modernă, în tot secolul XX, mai ales pentru poezie, după cum am arătat în cărțile mele, amintite mai devreme.

S-a remarcat că „secolul al XX-lea începe sub auspiciu eminescian, după cum fenomenul Eminescu însuși își are rădăcinile autohtone în tradițiile pașoptiste și în literatura populară [în literatura cultă veche, nu în literatura populară, chiar dacă Eminescu n-a neglijat nici folclorul]”[3]. Și nu doar începe

Poeții moderniști, mai ales Arghezi, Blaga și Barbu, se revendică frenetic din rădăcina Eminescu (e termenul lui Blaga). S-a remarcat, de asemenea, și afinitatea lui Bacovia cu Eminescu[4]. Tradiționaliștii, la rândul lor, pretind că receptează din Eminescu fibra cea mai autentică, spirituală și națională. Iar revendicările lor stârnesc polemici: pe filonul ermetismului eminescian, poetul Ion Barbu se considera mai tradiționalist decât tradiționaliștii de la Gândirea[5].

Reprezentanții poeziei române din epoca modernă, moderniști și  tradiționaliști deopotrivă (dacă nu cumva dihotomia aceasta este artificială), au încercat să creeze un curent literar eminescianist[6], atât cei patru clasici ai liricii moderne (Arghezi, Bacovia, Blaga și Barbu) cât și tradiționalist-ortodocsiștii care l-au luat pe Eminescu drept punct de reper și emblemă, fără însă a-i (re)cunoaște fundamentarea în tradiția literară veche. Au eșuat și unii, și alții, pentru că unii și-au însușit mai mult ermetismul/ semantismul obscur și simbolismul („simbolul apare ca un element constitutiv al poeziei romantice – și nu numai al poeziei – de aceea unii teoreticieni îl socotesc intens caracteristic pentru întreaga poezie romantică”[7]), iar alții etnicismul (naționalismul) și spiritualismul[8].

Însă tradiția literară veche nu s-a pierdut, cu atât mai mult cu cât unii au avut ei înșiși, nu doar prin intermediul lui Eminescu – Ștefan Petică, Șt. O. Iosif, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Pillat, Emil Botta, Nichita Stănescu și alții –, o relație fructuoasă cu această tradiție a limbii și a poeziei din literatura veche[9].


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/cv-dr-gianina-maria-cristina-piciorus/.

[2] A se vedea articolul meu:
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/14/eruditia-lui-creanga-1/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/20/eruditia-lui-creanga-2/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/22/eruditia-lui-creanga-3/.

[3] Aurel Petrescu, Eminescu – Originile romantismului, Ed. Albatros, București, 1983, p. 297.

[4] George Gană, Melancolia lui Eminescu, op. cit., p. 328.

[5] Cf. Ion Barbu, Poezii. Proză. Publicistică, op. cit., p. 112-138.

[6] Vladimir Streinu, Clasicii noștri, Ed. Casa școalelor, București, 1943, reluat în: Poezie și poeți moderni, Ed. Minerva, București, 1983, p. 92.

[7] Vera Călin, Romantismul, op. cit., p. 167.

[8] Am enunțat această idee și în cartea mea, Epilog la lumea veche, Teologie pentru azi, București, 2012, vol. I. 4, p. 9, cf. www.teologiepentruazi.ro/2012/12/22/epilog-la-lumea-veche-i-4/.

[9] Totodată, „se poate spune că are loc un fenomen permanent de infuzie și transfuzie a eminescianismului în corpusul actual, trecut și viitor al literaturii române. Astfel, vom descoperi un eminescianism oracular la Antim Ivireanul, un eminescianism alegoric la Dimitrie Cantemir, un eminescianism sociogonic și imnic la Heliade, un eminescianism pre-romantic la Vasile Cârlova, un eminescianism paremiologic la Ion Creangă, un eminescianism filosofic la Vasile Conta, un antieminescianism la Macedonski [doar la nivel declarativ, pentru că Macedonski nu s-a sfiit să se inspire din poezia celui pe care îl denigra], un eminescianism epigonic la Vlahuță, un eminescianism mistic și pamfletar la Arghezi, un eminescianism mitic la Blaga, un eminescianism germanic la Ion Barbu, un eminescianism bacovian la Bacovia, un eminescianism inițiatic și vizionar la Sadoveanu, un eminescianism elin la Călinescu, un eminescianism elegiac la Nichita Stănescu, un eminescianism viitor la un poet viitor, care deși nu s-a născut este deja un poet eminescian”, cf. Marin Mincu, Cvasi-tratat de/spre literatură. A fi mereu în miezul realului, prefață de Bogdan Crețu, postfață de Ștefan Borbély, Ed. Paralela 45, Pitești, 2009, p. 434.

Eminescu: între modernitate și tradiție [151]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Este cert că Eminescu a înțeles corect funcționarea romantismului în literaturile europene și s-a afundat în cercetarea trecutului autentic al culturii sale (pe care entuziasmul occidentalizării rapide încerca să îl efaseze).

Acesta a fost un gest recuperator prin care, într-un mod care poate părea paradoxal unora, tocmai prin el a reușit să creeze un romantism românesc și nu o imitație literară searbădă. Dar tocmai acest lucru l-a făcut de neînțeles pentru contemporani și chiar și pentru mulți dintre urmași (pe lângă invidia imensă cu care a fost copleșit), încât Perpessicius putea să remarce: „despre Eminescu s-ar putea spune că între ai săi a fost și ai săi nu l-au cunoscut”[1].

Însă, după modelul german sau rusesc, romantismul românesc s-ar putea numi epoca lui Eminescu.

Rosa del Conte avea dreptate atunci când apropia experiențele poetice ale lui Eminescu și Leopardi, cel puțin în sensul în care, cu puțin timp înaintea lui Eminescu, Leopardi făcuse exercițiul similar, autodidact, zelos și precoce (începând de la 13 ani) de a studia cu pasiune ardentă literatura clasică și italiană, astfel încât, întâlnirea ulterioară cu romantismul să nu îi poată modifica în mod fundamental viziunea construită de propriile lecturi solide.

Astfel, Leopardi e un romantic ce poartă polemici cu romanticii, ceea ce „duce în cele din urmă la afirmarea unei poetici originale, de factură romantică, dar cu totul personală”[2].

Poate că Rosa del Conte a putut oferi o perspectivă mult mai profundă și mai coerentă asupra lui Eminescu decât se reușise anterior tocmai pentru că avea conștiința experienței romantice în teritoriul literaturii italiene.

Chiar dacă cele două literaturi, istoric vorbind, s-au dezvoltat multă vreme pe meridiane culturale diferite, esențială este similitudinea descoperirii, de către cei doi poeți, a unor tradiții literare și de gândire profund înrădăcinate în cultura lor, care le asigurau un tezaur de erudiție indispensabil.


[1] Perpessicius, Eminesciana, ediție îngrijită, prefațată și bibliografie de Dumitru P. Panaitescu, Ed. Junimea, Iași, 1983, p. 563.

[2] A se vedea Giacomo Leopardi, Cânturi, traducere, cuvânt înainte, cronologie, note și comentarii de Eta Boeriu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 15.

Oarecum pe această traiectorie a sublinierii particularului, Al. Philippide considera lirica eminesciană „o poezie ce nu se supune categorisirii în vreun curent literar ci este din toate timpurile, și care este produsul unei firi romantice, luând aici romantic numai în înțelesul de conformație psihică, nu de școală sau de modă literară. Pentru că, vorbind de Eminescu, orice idee de modă, de curent literar sau de școală literară, se îndepărtează de la sine”, cf. Eminescu și vocația duratei, în Caietele Mihai Eminescu, V, Ed. Eminescu, București, 1980, p. 8.

Eminescu: între modernitate și tradiție [150]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În consecință, cu tot eclectismul stilistic și ideologic al epocii pașoptiste (preromantice), un romantism românesc fundamentat doar pe istorie (ca subiect, și nu totodată și pe substanța spiritual-literară a cronicilor și cronografelor) și folclor (ca unic model autohton în dezvoltarea unei poetici romantice) ar fi fost un eșec.

Eminescu este romantic pentru că s-a integrat epocii sale, s-a autodeclarat și autodefinit astfel. Nu era un defazat/ anacronic, dacă elogia Evul Mediu, așa cum nu era un asocial, chiar dacă inadaptat unei lumi căreia îi denunța și flagela retoric oportunismul și corupția, decadența politică și morală.

Ca romantic contempla nostalgic ruina trecutului. Ca romantic investiga tradiția literară a scrisului românesc vechi, conservându-i vestigiile (a salvat un patrimoniu de manuscrise vechi de la dispariție, chiar și în condițiile în care nu a putut păstra toată zestrea de cărți vechi care i-a trecut prin mâini), într-un demers recuperator remarcabil.

Dacă romantismul eminescian,  românesc, ca și epoca lui Pușkin[1] în Rusia, sau Goethezeit[2] în Germania, dar și precum romantismul francez, italian[3], englez, scoțian, irlandez, spaniol, polonez sau unguresc[4], își are particularitățile și configurația lui, determinate de o tradiție literar-culturală proprie și amprentate de viziunea ei, atunci acestea trebuie dovedite, enunțate și repertoriate, nu ocultate la nesfârșit ca neasumabile unei literaturi sincronizate cu cea apuseană.

De altfel, definirea și înțelegerea sincronizării a produs întotdeauna confuzii[5] (denunțate la noi chiar începând cu Maiorescu, în teoria formelor fără fond), unele regretabile, în opinia noastră.

Romantismul este departe de a fi un curent unitar: mai corect ar fi să se vorbească de o sumă de romantisme, cu atât mai mult cu cât s-a manifestat concomitent pe teritoriul mai multor arte (literatură, muzică, pictură) și pe mai multe continente (Europa, America de Nord și de Sud). Fără îndoială că există trăsături comune fundamentale, dar și diferențele sunt notabile.


[1] Cf. Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului, op. cit., p. 155.

[2] Ibidem: „Conceptul de Goethezeit constituie uneori o paradigmă pentru dezvoltarea alternativă a literaturii est-europene”.

[3] A se vedea Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene, op. cit., p. 866-867: „Cuvântului romantism, importat din Germania, i s-a substituit încetul cu încetul o altă denumire: literatură națională și modernă. […] În Italia, romantismul a rămas legat de ideile primei lui origini germane, aduse de frații Schlegel și de Tieck în forma exagerată pe care a luat-o în Franța, având în frunte pe Victor Hugo. […] Romantismul nu a prins în Italia și abia a reușit să zgârie puțin suprafața. Puținele încercări nu au putut decât să accentueze mai mult refuzul pe care-o opunea spiritul italian [rămas în bună parte fidel clasicului, echilibrului, armoniei în artă]. […]

Când ideea romantică apăru în Italia, ea începuse să decadă în Germania, transformându-se într-o concepție filozofică și universală a artei, așa cum s-a întâmplat apoi cu hegelianismul. Nouă ni s-a părut a fi un progres ceea ce în Germania fusese de mult depășit și absorbit de cultură. În Italia, reforma literară, atât de mult trâmbițată, nu începea, ci continua. Ea începuse în secolul trecut. Era tocmai literatura nouă, inaugurată de Goldoni și Parini, în același timp în care în Germania se puneau bazele culturii germane. Deosebirea era aceasta: că Germania reacționa împotriva imitației franceze și devenea conștientă de autonomia ei intelectuală, în timp ce Italia, care se alătura culturii europene, reacționa împotriva singurătății și stagnării ei intelectuale [stagnare intelectuală înțeleasă, ca și în cazul literaturii și culturii române, ca nealiniere sincronă la noua orientare în artă și literatură]”.

[4] A se vedea și Romanticism in National Context, edited by Roy Porter and Nikuláš Teich, Cambridge University Press, 1988.

[5] „Teoria bolii contagioase a fost alimentată de prejudecata marxistă conform căreia etapele dezvoltării istorice (societatea sclavagistă, feudalismul, capitalismul, socialismul) trebuie neapărat să urmeze una după alta, într-o înlănțuire perfectă, în fiecare țară în parte”, cf. Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului, op. cit., p. 155.

Page 1 of 63

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort