Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mângâiere
(roman)
*
Termină de mâncat, ieși, în drum spre noua clasă se închină discret. Moara cu noroc e la a 10 A. După Slavici tot Slavici, dar elevii sunt alții. Și elevii nu înțeleg uzura Profesorilor, uzura pe care o presupune repetiția, pentru că la ei e pentru prima oară. Și ei stau, ascultă, sunt nepăsători, sunt distrați, sunt enervați, sunt nesimțiți, dar tu trebuie să predai. Și pentru că în fața ta nu îți place repetiția sterilă, încerci mereu să spui altceva, să privești din altă perspectivă lucrurile. Dar ei nu știu asta! Nu știu cât de multă energie consumi tu ca să fii mereu altul, cu expresii proaspete, percutante. Ei le învață papagalicește, pentru că nu știu să gândească. Nu fac efortul să gândească. Cei care gândesc textele astea cu mintea lor sunt puțini. Și când te văd obosită, bolnavă, tristă, ei atunci încep să facă gălăgie, să se foiască, să se uite pe pereți, pentru ca să îți îngreuneze ție munca.
Nuvela a fost publicată în 1881 în volumul Novele din popor[1]. Și ea începe cu ideea că omul trebuie să fie mulțumit cu sărăcia lui, pentru că liniștea casei tale te face fericit[2]. Numele nuvelei e o cârciumă[3], dar, datorită celor 5 Cruci, aici e un loc binecuvântat[4]. Și de când o cumpără Ghiță, ea devine cârciuma lui Ghiță, unde toți plăteau cinstit[5]. Sporul afacerii e considerat ca „dat de la Dumnezeu”[6], însă numai bătrâna se ducea la Biserică[7]. Și autorul lasă să se înțeleagă faptul că ceilalți nu mergeau dimpreună cu ea, pentru că locul cârciumii era în pustietate[8]. Trebuia să stea cineva acasă pentru ca să o păzească.
Turme de porci[9] în loc de turme de oi. Iar porcarii mâncau și ei la Ghiță[10]. După cei 3, care nu au plătit masa, a venit Lică, supraveghetorul porcarilor sau sămădăul, care avea 36 de ani[11]. Și el supraveghea 23 de turme de porci[12]. După plecarea acestuia, familia stabilește să nu mai dea detalii despre clienții lor[13]. Însă Ghiță își cumpără și două pistoale, își ia o slugă și doi căței flocoși[14]. Dar de când și-a luat câinii, Ana, nevasta lui, a simțit că el ține mai mult la ei decât la ea și la copiii lor[15]. Banii, însă, îi strică caracterul lui Ghiță. Când pierde bani, el începe să își bată soția și sluga[16]. Și după ce se ceartă cu ea, îi e greu să își ceară iertare[17].
O întreabă pe nevastă dacă vrea să plece de aici. Pentru că viața i se mistuie din cauza nălucirilor deșarte[18]. A grijilor pentru ziua de mâine. Lică se întoarce la cârciumă și vrea să îi impună lui Ghiță să fie informatorul lui[19], după care îi ia banii cu forța[20]. Prietenia dintre Lică și Ghiță, pusă la cale de cârciumar, o face pe Ana să se simtă „tot mai părăsită”[21]. Pentru că ea vede că Lică e un om rău, primejdios, pătimaș[22].
Intrarea toamnei în narațiune se face în acești termeni: „sosi timpul când bruma cade și vântul scutură frunzele copacilor și rărește pădurile”[23]. Însă Lică vine însoțit la cârciumă, apar și lăutarii, și joacă cu Ana în fața soțului ei[24], fapt pentru care „Ghiță fierbea în el când îi vedea fața străbătută de plăcerea jocului”[25]. Gelozia îi mări resentimentele față de Lică[26]. Se hotărăște să îi stea împotrivă[27]. Dar, pe când a luat această hotărâre, se simțea singur și părăsit, pentru că Ana se înstrăinase de el și el de ea[28]. Și nu o mai putea iubi, pentru că „firea ei dulce nu mai putea să străbată până la inima lui plină de amărăciune”[29]. De fapt, nu mai privea către soția lui, ci către sine, către problemele pe care le avea.
Bătrâna, pe timp de ploaie, cu fulgere și tunete, spune un adevăr important: „Dumnezeu nu-l lovește decât pe acela pe care vrea să-l pedepsească”[30]. Pentru că mustrarea lui Dumnezeu e plină de iubire și de atenție pentru cel păcătos. Ana îl așteaptă pe Ghiță, pe bărbatul ei, ca să îl mângâie cu o vorbă bună[31]. Pe când Ghiță, ajuns la Ineu, se mustra pe sine că nu a stat să afle ceea ce dorea să îi spună soția lui[32]. După întrebările Comisarului, Ghiță se întoarce acasă ca om slăbit, fără puteri. Avea impresia că știu toți despre situația lui[33].
Preotul îl îmbărbătează pe Ghiță, dar îl mustră pentru că s-a făcut cârciumar[34]. Iar pe când Pintea nu îl credea în mărturia lui, Ghiță se umple de mângâiere[35]. Pentru că a înțeles că toate le făcuse din dragoste pentru Ana, pentru soția lui[36], „din dorința de a o vedea veselă și mulțumită, de a o feri de orice supărare, de orice necaz, de orice gând rău”[37]. Și vrea să ajungă cât mai repede acasă, pentru ca să îi spună că toate le face numai din dragoste pentru ea[38].
Ghiță se întoarce la Ana și îi spune că e bănuit de autorități[39]. Însă Ana e plină de gelozie[40] și consideră că bărbatul ei a făcut lucruri rele în cârdășie cu Lică[41]. Pe când bărbatul ei era judecat, Ana e învățată de bătrână să își refacă viața, dacă el intră la pușcărie[42]. Însă, când îl vede la judecată, când vede că Ghiță ajunsese o umbră de om, Ana a rămas încremenită[43]. Numai că judecata se termină foarte bine: Ghiță a scăpat din lipsă de dovezi[44]. Însă acolo, în sala de judecată, cu ochii în lacrimi, el îi cere iertare Anei. Și Ana primește cuvintele lui[45], fiind „împăcată cu ea însăși”[46]. Pentru că a simțit că o iubește.
Ghiță s-a schimbat în bine. A devenit mai îngăduitor și mai mulțumit de lumea lui. Începe să se mulțumească cu binele lui puțin, se bucură de bucuria soției lui și de faptul că a scăpat de pușcărie[47]. Însă primește banii murdari ai lui Lică și îi include în suma cârciumii[48]. Ana și-a dat seama de unde sunt banii[49], iar Pintea îi spune că sunt însemnați[50]. Are loc petrecerea din ziua de Paști, când Lică îl face pe Ghiță să se umple de mânie „oarbă și nesățioasă”[51].
Ana își vede bărbatul călărind spre Fundureni[52]. Și când se întoarce la ea, acesta îi spune care e planul ca să îl prindă pe Lică[53]. Numai că Răuț îl împușcă pe Ghiță, iar Ana a căzut moartă lângă soțul ei[54]. Pe când Morii cu noroc i s-a dat foc[55]. Și bătrâna, care credea că o să moară înaintea lor, i-a luat pe copii și a plecat mai departe[56]. Pentru că viața înseamnă a merge întotdeauna mai departe…
[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Moara_cu_noroc.
[2] Ioan Slavici, Moara cu noroc, în col. Biblioteca școlarului, Ed. Litera Internațional, București – Chișinău, 2001, p. 142.
[3] Idem, p. 143. [4] Idem, p. 143-144. [5] Idem, p. 144. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 145. [9] Idem, p. 146. [10] Idem, p. 147. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 149-150. [13] Idem, p. 151. [14] Ibidem. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 152, 154. [17] Idem, p. 155. [18] Idem, p. 156. [19] Idem, p. 160. [20] Idem, p. 161. [21] Idem, p. 165. [22] Ibidem. [23] Idem, p. 166.
[24] Idem, p. 166-168. [25] Idem, p. 168. [26] Idem, p. 169. [27] Idem, p. 171. [28] Ibidem. [29] Idem, p. 172. [30] Idem, p. 179. [31] Idem, p. 183. [32] Idem, p. 185. [33] Idem, p. 192. [34] Ibidem. [35] Idem, p. 195. [36] Ibidem. [37] Ibidem. [38] Ibidem. [39] Idem, p. 198. [40] Idem, p. 199. [41] Idem, p. 201. [42] Idem, p. 211. [43] Idem, p. 215. [44] Idem, p. 216. [45] Idem, p. 217.
[46] Ibidem. [47] Idem, p. 218. [48] Idem, p. 222. [49] Idem, p. 223. [50] Idem, p. 225. [51] Idem, p. 238. [52] Idem, p. 240. [53] Idem, p. 249. [54] Idem, p. 250. [55] Idem, p. 251. [56] Idem, p. 253.
