Categorie: Fragmente manuscriptice 2

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a, a 123-a, a 124-a.

***

Fotie cel Mare (sec. IX). În Învăţătură când se face parastas, Antim Ivireanul predaniseşte că nu este bine şi folositor să plângă creştinul după cel adormit de tânăr, aducând în sprijinul învăţăturii sale pe Sfântul David, căruia, murindu-i un copil, zice „Sfânta Scriptură”, îndată s-au spălat şi s-au uns cu mirosuri şi s-au îmbrăcat în haine luminate şi, mergând în casa Domnului, au dat mulţemită lui Dumnezeu. Şi eşind afară, s-au ospătat şi s-au veselit… [Cf. II Regi, 12, 18-23][1], din cauză că acest copil s-au odihnit în Domnul şi s-au mântuit de grijile lumii [2].

În acelaşi fel şi aducând acelaşi exemplu din Sfânta Scriptură, scria şi Sfântul Fotie cel Mare fratelui său, Tarasie, la moartea fiicei acestuia – şi Antim spunea acest cuvânt la moartea unei cinstite cocoane [3] –, afirmând că nu se cuvine a-i plânge pe cei morţi de timpuriu, ci a te bucura pentru ei, pentru că se duc mai curaţi la Dumnezeu, după cum şi Sfântul David „s-a ridicat deasupra durerii şi a înălţat glas de rugăciune mulţumitoare, văzându-şi mai departe de treburile lui obişnuite. Aceasta ar trebui să fie şi atitudinea noastră… Să ne împăcăm cu ceea ce a rânduit El, decât să dispreţuim judecata Creatorului prin plâns şi tânguire… Să fim… cu curaj şi cu îndrăzneală ca nişte soldaţi ai Împăratului ceresc, opunând rezistenţă vrăjmaşului!”[4].

Sfântul Antim nu l-a citat pe Sfântul Fotie cel Mare, dar este cât se poate de probabil să se fi inspirat din această sursă.

Irineu de Lugdunum (Lyon) (secolul al II-lea). Este posibil ca şi acest Sfânt Părinte să se fi aflat printre sursele lui Antim şi ne întemeiem afirmaţia pe comparaţia între două – poate chiar trei – interpretări teologice ale celor doi autori, după cum urmează.

În Cuvânt de învăţătură la Duminica lăsatului de brânză, am găsit o idee care poate fi asemănată cu o tâlcuire aparţinând Sfântului Irineu, şi anume: „Din tot lemnul ce iaste în grădină (în Eden – n.n.), cu mâncare, să mănânci”, socotesc că nu voiu greşi de voiu zice că din toată învăţătura cea dreaptă şi din toate cuvintele lui Dumnezeu, ce sunt în Grădina Sfintei Beserici a Răsăritului, ca o hrană sufletească, cu bucurie tot creştinul, cu dulceaţă să mănânce ^[5]. Iar Sf. Irineu spunea: „Trebuie să ne adăpostim în Biserică, să ne lăsăm formaţi la sânul ei şi să ne hrănim din Scripturile Domnului. Căci Biserica a fost plantată ca un Paradis în această lume”^[6].

De asemenea, în predica la Bobotează (Cuvânt de învăţătură la Bogoiavlenie), autorul nostru afirmă că Sfântul Ioan Botezătorul a fost îngerul care a slujit la Botezul Domnului, după cum Sfântul Arhanghel Gavriil a slujit la Naşterea Sa, conducându-i pe magi sub formă de stea: acolo (la Naştere – n.n.) au arătat steaoa pe Hristos, cum că S-au născut, aici mărturiseşte Tatăl din ceriu pre Cel ce să botează…(…) Acolo Îngerul cel mare Gavriil slujiia cu cucerie, iar aicea îngerul şi Înainte Mergătoriul Ioann slujaşte taina [7].

Această percepere teologică a faptelor urcă în timp până la Sfântul Irineu, care, în celebra sa carte, Adversus haereses, făcea următoarele comentarii: „Şi noi putem întreba: de ce Dumnezeu S-a făcut trup? Prevăzând asta, el ne învaţă,  spunându-ne: «Fost-a om trimis de la Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. El nu era Lumina, ci a venit ca să mărturisească despre Lumină» (In. 1, 6, 8).

Şi pentru ce s-a grăbit Ioan să mărturisească despre Dumnezeu, că este Lumina trimisă în această lume? Pentru că aşa era El, după cum Îngerul Gavriil anunţase în cuvintele de bucurie de la Naşterea Sa. Dumnezeu, Care promisese prin Proroci, că va trimite Îngerul Său înaintea feţei Fiului Său, ca să pregătească calea Sa, l-a trimis pe acela, pe cel care mărturiseşte despre Lumină, având duhul şi puterea lui Ilie. Şi pentru ce a avut Dumnezeu pe Ilie, ca slujitor şi Proroc? Pentru ca să mărturisească pe Cel care a făcut cerul şi pământul”[8].  

Mai putem avea în atenţie şi un alt exemplu, după cum urmează: în Cuvânt de învăţătură iară la prestevirea omului, Antim scrie: Drept aceia, mare folos şi mare dar şi milostivnică vindecare s-au dat omului de la Dumnezeu, ca să moară şi să se strice acest trup al păcatului şi să înviiaze la înviiarea cea de obşte alt trup, duhovnicesc, făr’ de stricăciune şi făr’ de moarte [9]. Dar autorul nostru citează ca sursă pe Sfântul Grigorie Teologul: că mare dobândă se face omului moartea, după cum zice şi Sfântul Grigorie Bogoslov, că să tae păcatul, pentru ca să nu rămâie răutatea nemoartă… [10], etc.

Însă mai înainte de Sfântul Grigorie Teologul, această idee teologică a fost susţinută de Sfântul Irineu de Lyon: „De aceea El i-a condus afară din Paradis şi l-a scos pe el (pe Adam – n.n.) de la pomul vieţii, nu fiindcă El îl invidia pe om din cauza acestuia [a pomului vieţii], cum se aventurează unii să spună, ci fiindcă Îi era milă de el şi nu dorea să rămână un păcătos în veci, nici ca păcatul făcut de el să rămână nemuritor, iar răul să fie fără sfârşit şi de netăiat.

Ci El a pus o margine/ limită păcatului său, prin intermediul morţii, şi astfel încetând cauza morţii, punând un sfârşit [păcatului] prin stricarea trupului, care a fost luat din pământ, şi astfel, omul încetând să mai trăiască în păcat, şi murind, putea să înceapă să trăiască în Dumnezeu”[11].

Faptul că Antim îl menţionează numai pe Sfântul Grigorie Teologul nu ni se pare, din motive pe care le vom expune mai jos, un argument inexpugnabil pentru a susţine că el nu l-ar fi citit şi pe Sfântul Irineu.

Nu ştim absolut sigur, în acest moment, dacă Antim Ivireanul l-a citit pe Sfântul Irineu de Lugdunum  (comentariile Sfântului Irineu au fost preluate şi amplificate de tradiţia Bisericii, încât e posibil ca Antim să le fi citit şi în altă parte decât în opera lui însuşi) dar acest lucru nu este exclus. Dimpotrivă, se poate lesne observa că are o preferinţă pentru scriitorii din primele veacuri creştine.

Pe de altă parte, mitropolitul nostru nu are întotdeauna timp să-şi citeze sursele (deoarece, credem noi, aceasta ar încetini ritmul predicii foarte mult şi ar aduce o oarecare monotonie),  iar în predici el chiar evită să-i menţioneze pe Sfinții Părinţi aparţinând ariei apusene, deşi Biserica Ortodoxă îi recunoaşte ca atare. Ar fi de înţeles, dacă urmărim acest filon logic, să prefere, spre exemplu, a-l cita pe Sf. Grigorie Teologul şi nu pe Sf. Irineu, chiar dacă primul a scris cu aproximativ două secole mai târziu decât celălalt.

Motivul nu cred că stă în subiectivitatea autorului – pentru că, în Chipurile Vechiului şi Noului Testament, îi numeşte pe Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Sfântul Augustin, Sfântul Ieronim şi pe Sfântul Beda Venerabilul –, ci în vremurile tulburi pe care le traversa Ţara Românească şi Biserica Ortodoxă, căci uniaţia avusese loc cu foarte puţin timp în urmă şi însuşi predecesorul său la scaunul episcopal de Râmnic, Ilarion, fusese depus, acuzat de simpatii catolice. În aceste condiţii, e lesne de înţeles de ce Antim se ferea să dea naştere la discuţii şi neînţelegeri.

De altfel, autorul Didahiilor oferă şi cu alte ocazii repere bibliografice incomplete, de genul: tâlcuitorii Sfintei Scripturi înţeleg…[12] sau iscodesc să afle tâlcuitorii Sfintei Scripturi la Faptele Apostolilor…[13] sau zic Dascălii Besericii^[14].

Dintre cărţile consultate s-a afirmat că face parte şi Fiziologul [15], din care Antim ar fi împrumutat o comparaţie foarte sugestivă, prin care credincioşii sunt îndemnaţi cu aceste cuvinte:

Şi când eşim de la Beserică, să nu eşim deşărţi, ci să facem cum face ariciul, că, după ce merge la vie, întâi să satură el de struguri şi apoi scutură viţa de cad broboanele jos şi să tăvăleşte pre dânsele de să înfig în ghimpii lui şi duce şi puilor. Aşa să ducem şi noi, fieştecine, pre la casele noastre, copiilor şi celor ce n-au mers la beserică, din cuvintele ce am auzit din Sfânta Evanghelie şi dintr-alte cărţi, ca să-i hrănim şi pre dânşii cu hrana cea sufletească [16].

S-a sugerat, de asemenea, că filosofia păgână şi literatura populară i-au oferit lui Antim sursa din care acesta a împrumutat motivul pasării Phoenix[17], ca simbol al vieţii veşnice. Însă nu suntem de acord cu acest lucru, întrucât acest motiv a fost preluat de timpuriu şi impropriat de creştinism. Mai mult, se regăseşte şi în Vechiul Testament, la Iov 29, 18, dar şi în literatura creştină a secolului I, la autori precum Sfântul Clement Romanul, episcopul Romei[18], sau Atenagora Atenianul, şi nu era nevoie ca Antim să-l împrumute din literatura păgână sau din cea populară.

Antim parafrazează, în didahiile sale, Acatistul Buneivestiri[19], Axionul Preacuratei[20], Axionul la Bunavestire[21], Axionul la Naşterea Domnului[22], troparul Sf. Nicolae[23], un tropar al canonului de la Înălţarea Sfintei Cruci [24], un tropar al canonului de la Bobotează la a 6 peasnă [25], poeticul de la un tropar la Schimbarea la Faţă de la a opta peasnă [26], troparul Sf. Constantin cel Mare[27], rugăciuni din slujba înmormântării[28] şi poate şi din alte cântări şi slujbe bisericeşti, pe care nu le-am identificat în mod deosebit.

---

[1] Idem, p. 192. [2] Idem, p. 193.

[3] Ibidem. Gabriel Ştrempel vorbeşte de doamna Pulcheria Mavrocordat sau de o fiică a lui Constantin Brâncoveanu, însă eu înclin spre a doua variantă, întrucât în predica funebră a mitropolitului nostru face aluzia mai degrabă la o persoană tânără, după cum indică şi comparaţia pe care o face între aceasta şi copilul Sfântului David Prorocul.

[4] Cf. Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, O epistolă a patriarhului Fotie şi semnificaţia ei, în rev. Mitropolia Banatului, XXXII (1982), nr. 10-12, p. 622.

[5] Opere, p. 34.

[6] P. S. Irineu Bistriţeanul, Sfântul Irineu de Lyon – polemist şi teolog, op. cit., p. 69.

[7] Opere, p. 64.

[8] A se vedea Sfântul Sfințit Mucenic Irineu al Lyonului, Aflarea și respingerea falsei cunoașteri sau Contra ereziilor, vol. 2, trad. de Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2007, p. 45, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/23/sfantul-sfintit-mucenic-irineu-al-lyonului-contra-ereziilor-vol-2/.

[9] Opere, p. 224. [10] Ibidem.

[11] Sfântul Sfințit Mucenic Irineu al Lyonului, op. cit. supra, p. 134.

[12] Opere, p. 82. [13] Idem, p. 84. [14] Idem, p. 91.

[15] Cf. Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. XLVIII-XLIX.

[16] Opere, p. 73.

[17] Cf. Gabriel Ştrempel, loc. cit. p. XLIX. Vezi Opere, p. 191.

[18] Cf. Sfântul Clement Romanul, Epistola I către corinteni, XXV, 1-5, apud. Diacon Ioan I. Ică jr. Canonul Ortodoxiei, vol. I, Ed. Deisis şi Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 405-406.

[19] …înălţimea fecioriei ei, întru care cu anevoe să sue gândurile omeneşti şi adâncimea darurilor ei, carele nu să pot vedea lesne nici cu ochii îngereşti… ; dar şi în a doua scrisoare către Brâncoveanu face o asemenea parafrază, scriind: …vei lăsa pre Irod (…) ca pre un mincinos , că nu ştie a cânta Alliluia…, cf. Opere, p. 16, 233.

[20] …aşa iaste şi ia, mai cinstită în cer decât heruvimii şi mai slăvită fără de asămânare decât serafimii…, cf. Idem, p. 18.

[21] …înfăţişat Se aduce [Domnul] (…) de sicriiul cel însufleţit, adecă de Sfânta Fecioară…  Idem, p. 30.

[22] …fericita Anna, fămeia lui Ioachim, născu scaun sfânt lui Dumnezeu, pre Fecioara Mariia, ca să Se odihnească pre dânsa Cela ce să odihneşte pre scaunele cele îngereşti…, cf. Idem, p. 44.

[23] Îl mărturisesc pre dânsul adevărul lucrurilor, cum că iaste îndreptătoriul credinţii şi chipul blândeţii şi dascălul înfrânării, precum îl cântă Beserica, şi pentru aceia au agonisit prin smerenie cele înalte şi prin sărăcie cele bogate, cf. Idem, p. 51.

[24] Idem, p. 69. [25] Idem, p. 71. [26] Idem, p. 78.

[27] Din ceriu fu chiemat Pavel, din ceriu s-au chiemat şi Constandin, după cum îl cântă Beserica, cf. Idem, p. 85.

[28] …greşalele ce au, ca nişte oameni ce poartă trup şi vieţuesc în lume. ; Va aşăza, fără de niciun prepus, marele Dumnezeu, sufletul ei creştinesc în sânul lui Avraam şi al lui Isac şi al lui Iacov, în lăcaşurile celor vii, în corturile celor drepţi, unde străluceşte lumina cea de pururea a dumnezeeştii Lui mărire, cf. Idem, p. 172, 191-192.

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a, a 123-a.

***

Între Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti, în funcţie de numărul apariţiilor pe parcursul didahiilor, Antim Ivireanul citează din:

Sfântul Ioan Gură de Aur (de 10 ori), numit şi Sfântul Ioan Zlatoust (despre rugăciune[1]), cel cu Gura de Aur (tâlcuire la psalmul 48[2]), cel cu limba şi cu inima de aur (despre Sf. Pavel[3]), dumnezeescul Zlatoust (despre cei trei morţi[4]), Ioan cel cu rostul de aur (despre cel ce se teme de Dumnezeu[5]), din nou Sfântul Ioan Zlatoust (şi din nou despre rugăciune[6]), marele Zlatoust (comentariu la Evanghelia după Matei[7]), cel cu rostul de aur şi iarăşi dumnezeescul Zlatoust (citat de trei ori consecutiv, cu o tâlcuire despre rostul morţii[8]).

Sfântul Teofilact de Ohrida (de 5 ori), numit Sfântul Theofilact (despre cei trei morţi[9]), dar şi dumnezeescul Theofilact, în trei ocazii diferite (despre păcatul neascultării, temă pentru care a fost amintit de 2 ori consecutiv[10]; despre potolirea furtunii pe mare[11] şi despre intrarea Domnului în Ierusalim[12].

Există însă şi alte preluări din Sf. Teofilact, mai cunoscut sub numele de „al Bulgariei”, pe care însă mitropolitul nu le-a menţionat în text şi pe care o să le expunem pe parcurs. Am identificat cel puţin două asemenea interpretări ale textului biblic inspirate de Sf. Teofilact, în cea de-a doua predică la Schimbarea la Faţă.

Sfântul Vasile cel Mare (de 4 ori), amintit ca Sfântul Vasile (cuvânt despre post[13]) şi marele Vasile, în trei rânduri (cuvânt despre moarte[14] şi iarăşi cuvânt despre post, în două predici diferite[15]).

Sfântul Ioan Damaschin (de 3 ori, la care am adăugat un cuvânt din „Dogmatica” Sfântului, pe care Antim Ivireanul nu l-a mai citat ca atare, probabil considerându-l deja bine cunoscut): un tropar al canonului despre Înălţarea cinstitei Cruci [16]; despre cele opt botezuri, la a 4 carte a „Bogosloviei” [17] (adică a „Dogmaticii”); despre Întruparea Mântuitorului[18]; despre faptul că Întruparea Mântuitorului este singurul lucru nou sub soare[19] – fără ca Antim să mai menţioneze că este o preluare din aceeaşi carte a Sf. Ioan Damaschin.

Sfântul Grigorie de Nyssa (de 3 ori), referindu-se la îmbrăcămintea de piei pe care a făcut-o Dumnezeu pentru Sfinții Protopărinţi Adam şi Eva – tâlcuire la Facere[20] – şi a doao carte, la începerea postului, amintită de două ori[21].

Sfântul Efrem Sirul (de 2 ori), numit dumnezeescul Efrem (cuvânt despre ascultare[22]) şi dumnezeescul Efrem Sirianul (cuvânt despre preoţie[23]).

Sfântul Grigorie Teologul (sau Bogoslov, cum îl numeşte Antim) – despre moarte[24].

Sfântul Atanasie cel Mare sau dumnezeescul Athanasie – „Viaţa Sfântului Antonie cel Mare”[25].

Sfântul Dionisie Areopagitul (Areopaghitul) – despre rugăciunile care se fac la morţi[26].

Sinesiu (Sinesie) de Cirene [27].

Eusebiu de Cezareea (Evsevie) – despre Sfântul Constantin cel Mare[28]. Referiri la istoria bizantină şi poate la aceeaşi carte sunt însă mai numeroase[29].

În afară de aceştia, se inspiră, deşi nu îi citează, şi din următorii autori patristici:

Sfântul Ieronim. Am putea să-l considerăm, ca făcând parte dintre autorii parcurşi de Antim şi solicitaţi la elaborarea didahiilor, şi pe Sf. Ieronim şi vom explica imediat de ce.

Într-un Cuvânt de învăţătură la Dumineca Florilor, acesta afirmă următoarele: Când au poruncit Dumnezeu lui Noe să facă corabiia, spun istoricii cum să o fi făcut într-o 100 de ani…[30], şi, deşi Antim nu ne indică exact sursele sale, putem deduce cine este măcar unul dintre aceşti „istorici” la care face referire, întrucât în Chipurile Vechiului şi Noului Testament ne oferă aceeaşi informaţie, cu menţionarea autorului care i-a furnizat-o. Astfel: Noe… apropiindu-să Potopul, au întrat în corabiia ce făcuse din porunca lui Dumnezeu, cu 100 de ani mai nainte, după cum zice Ieronim [31].

Sfântul Asterie al Amasiei, conform identificării făcute de Mihail-Gabriel Popescu. Acesta vorbeşte de prelucrarea, de către Antim, a unui fragment din opera Sfântului Asterie al Amasiei (secolul al IV-lea), pe care l-a folosit în Cuvântul de învăţătură la Duminica lăsatului sec de brânză. Acest text sună astfel la Sf. Asterie:

„Mi-e ruşine de întristarea ce o au cei lacomi la pântece, când se hotărăsc la post. Mereu cască, se culcă puţin, se scoală şi iarăşi sunt siliţi să se culce. Se silesc să-şi petreacă ziua în nesimţire şi se supără că soarele întârzie atât de mult până să apună. Spun că zilele sunt mai lungi ca de obicei. Îşi închipuie că au dureri în stomac, că li s-a tulburat sufletul, că-i doare capul, că li s-a schimbat dispoziţia sufletească, cu toate că acestea sunt simptomele îmbuibării şi nu ale postului.

Vin cu neplăcere la masa aceasta frugală, murmură împotriva verdeţurilor, batjocoresc legumele, ca şi cum ar fi fost create fără niciun rost; căci cei cărora le plac mâncările grase şi îmbelşugate încep să şi filosofeze împotriva mâncărilor ce aduc cumpătarea. Beau apă ţinându-şi respiraţia, ca şi cum ar bea o doctorie dată de doctori. Mulţi oameni, din pricină că în post nu pot bea vin, inventează altfel de vin ca să-şi mângâie pofta de vin prin aceste false născociri”[32].

Ne amintim desigur de fragmentul similar din predica lui Antim[33] – pe care renunţăm să îl mai cităm  – şi nu putem decât să fim de acord cu faptul că mitropolitul s-a inspirat din aceste cuvinte, chiar dacă le-a prelucrat şi le-a adaptat vremii sale. Probabil că asemănările cu vremea sa i s-au părut izbitoare şi, sesizând ironia acidă a Sfântului Asterie, autorul nostru nu s-a dat nici el înapoi de la a-şi apostrofa credincioşii lipsiţi de zel, în acelaşi fel.

Sfântul Augustin. În comentariul său la Predica de pe Munte, acesta spune, la un moment dat:

„Deci noi săvârşim păcatul prin trei trepte – momeala, plăcerea, consimţirea – şi păcatul însuşi este de trei feluri – făcându-se în inimă, prin fapte şi prin obişnuinţe –, aşa cum sunt şi trei feluri de morţi: una, cea din casa noastră, adică pe când noi consimţim plăcerii în inimă; a doua, când suntem scoşi afară pe poartă, când încuviinţarea a devenit acţiune; şi a treia, când mintea este împinsă să cadă prin forţa rea a obişnuinţei, ca într-o groapă a pământului, şi să devină putreziciune, aidoma celei a unui mormânt.

Şi oricine citeşte Sfânta Evanghelie înţelege că Domnul nostru a făcut nelucrătoare în această viaţă aceste trei feluri de morţi. Şi poate că cineva se va gândi ce diferenţă există între cuvintele Lui, prin care a făcut învierile, când a zis la una dintre ele: Fiică, scoală-te (Mt. 5, 41; Lc. 8, 54), altădată: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te (Lc. 7, 14), pe când altădată S-a întristat cu duhul, şi plângând, şi din nou întristându-Se, după aceea, a strigat cu voce tare: „Lazăre, vino afară!” (In. 11, 43)”[34].

În mod mai detaliat şi mai explicit, pentru a fi mai lesne de înţeles, Antim afirmă şi el exact aceleaşi lucruri, în cea de-a treia predică la Duminica Floriilor. Astfel:

Fata cea moartă a lui Iair, ce au murit în casă, închipuiaşte pre păcătosul acela care păcătuiaşte cu mintea şi cu voinţa, adică carele să află în voinţă ca aceia să păcătuiască, dară păcatul încă nu l-au isprăvit cu lucrul (…) Iar feciorul văduvei, carele să aduce în pat, afară din cetate, închipuiaşte păcătosului aceluia carele au săvârşit cu lucrul păcatul şi s-au îndulcit pre sine (…) Al treilea mort, carele iaste Lazăr, ne adeverează pre cel ce au îmbătrânit în păcat şi s-au obicinuit în răutate (…)

La mortul cel dintâi, carele era fata lui Iair, zice evanghelistul Mathei cum când au mers Hristos să o înviiaze n-au zis un cuvânt, numai au apucat-o de mână şi s-au sculat fata. La al doilea mort, la feciorul văduvei, zice evanghelistul Luca cum că s-au atins de coşciug şi numai atâta zise: „Voinice, ţie zic: scoală! Să şezu mortul”. Iar la al treilea, la Lazăr, ce n-au zis şi ce n-au făcut dulcele Iisus, să-l înviiaze.

Cetiţ la Ioan în 11 capete şi vedeţi. Întâi zice: „Gemu cu duhul şi să turbură pre Sine”. A dooa, din ochii Lui cei dumnezeeşti au curs lacrămi: „Şi lăcrămă Iisus”. A treia: „Au rădicat ochii în sus şi S-au rugat pentru dânsul lui Dumnezeu Tatăl: Părinte, mulţumescu-Ţi că M-ai ascultat”. Şi la cea de pe urmă, cu glas groaznic, cu carele au turburat tot iadul, aduse pre Lazăr dintru întunerecul morţii la lumina vieţii: „Glas mare strigă: Lazăre, eşi afară, Şi eşi mortul” [35].

Antim ne indică drept surse patristice pe dumnezeescul Zlatoust şi Sfântul Theofilact şi toţi tâlcuitorii Sfintei Evanghelii [36], iar noi nu negăm faptul că, în izvoarele indicate, e posibil să se afle interpretări asemănătoare. După cum se vede, vorbeşte şi despre alţi tâlcuitori, fără a mai oferi alte indicaţii precise, însă asemănarea cu Sfântul Augustin este destul de mare şi considerăm că şi acesta ar fi putut fi consultat, alături de Sfinţii Părinţi menţionaţi de autor.

---

[1] Idem, p. 37. [2] Idem, p. 59. [3] Idem, p. 85. [4] Idem, p. 145. [5] Idem, p. 154, nota 1. [6] Idem, p. 163. [7] Idem, p. 173. [8] Idem, p. 190. [9] Idem, p. 145. [10] Idem, p. 152. [11] Idem, p. 157. [12] Idem, p. 209. [13] Idem, p. 101. [14] Idem, p. 189. [15] Idem, p. 204 şi 218. [16] Idem, p. 69. [17] Idem, p. 70. [18] Idem, p. 130.

[19] Idem, p. 30. În Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin se spune: „Şi fiind Dumnezeu desăvârşit, Se face om desăvârşit şi săvârşeşte cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul nou sub soare (cu trimitere la Eclesiast, 1, 9-10; căci Sf. Solomon spunea că nu este nimic nou sub soare – până la venirea lui Hristos – înaintea lui Heraclit – n.n), prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu“, cf. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. a III-a, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 96.

[20] Idem, p. 225. [21] Idem, p. 37 şi 101.

[22] Idem, p. 153. A se vedea şi Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături, vol. II, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998: Pentru ascultare, p. 83-87.

[23] Idem, p. 165. A se vedea Sfântul Efrem Sirul, op. cit., vol. III, 1996: Cuvânt pentru preoţie, p. 16-21.

[24] Idem, p .224. [25] Idem, p. 170. [26] Idem, p. 193. [27] Idem, p. 138. [28] Idem, p. 87. [29] Idem, p. 86, 114, 115, 116, 117. [30] Idem, p. 93. [31] Idem, p. 251.

[32] Sfântul Asterie al Amasiei, Omilii şi predici, traducere de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1946, p. 267-268, apud Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 56-57 şi nota 131.

[33] A se vedea Opere, p. 102.

[34] Fericitul Augustin, Predica de pe Munte a Domnului nostru Iisus Hristos, traducere din limba engleză, introducere şi note de Pr. Drd. Dorin-Octavian Picioruş, Ed. Agnos, Sibiu, 2006, p. 68-69.

[35] Opere, p. 142-144. [36] Idem, p. 145.

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a.

***

Din aceste exemple, cât şi din cele ce vor mai urma, se poate observa cât de mult a încercat Antim Ivireanul să ofere un discurs care să se preteze la pretenţiile vremii sale, dar mai ales, cât de mult era un gânditor şi un exeget el însuşi.

În logica celor afirmate mai sus, am spune că şi următoarele sentinţe sunt rodul cugetării antimiene: Şi nu numai singură mărirea lui Hristos veseliia ochii ucenicilor, ce şi a lui Moisi şi a lui Ilie, carii, împreună cu Domnul să arătase a fi cuprinşi de lumina şi de mărirea aceia. Că precum nu era slobod înaintea împăratului Artaxerx a întra cineva îmbrăcat în sac, aşa nu s-au cuvenit nici înaintea Împăratului celui vecinic a sta slugile Lui, fără numai a fi îmbrăcate în lumină şi în strălucire [1].

Autorul nostru are obiceiul de a interpreta în sens creştin şi unele pilde morale împrumutate din istoria antică păgână sau din istoria bizantină, prin care întâmplări reale capătă nu numai un sens moral, ci devin apte şi de un comentariu alegoric sau duhovnicesc.

Această hermeneutică a realităţii, a istoriei concrete, nu este întâmplătoare, pentru că ea vrea să dovedească faptul că Dumnezeu este Cel care conduce lumea şi care îi conferă sens şi că până în cele mai neînţelese şi mai absurde situaţii – după percepţia umană –‚ există un sens înalt şi o învăţătură de extras din ele.

Astfel, să vă spuiu ce au răspuns Tiveriu chesarul unui tânăr, carele pentru multele lui răutăţi să afla la închisoare şi să căzniia ticălosul multă vreme în legături, cu foame, cu sete, întru întunerecul puşcăriei. Şi, de vreme ce cunoştea că nu iaste pentru dânsul nicio nădejde de mântuire, au cerşut de la împăratul, cu mare rugăminte, să poruncească să-i dea moarte, pentru ca să se mântuiască din caznile ce pătimiia, căruia i-au zis Tiverie: „Tu încă n-ai aflat har înaintea ochilor miei şi-mi ceri o facere de bine ca aceasta”.

Şi de vreme ce un vinovat n-are îndrăzneală înaintea împăratului celui pământesc, măcar să-i ceară moarte, dară noi, că suntem vinovaţi înaintea a tot puternicului Împăratului Dumnezeu şi încărcaţi de grele păcate, cum pohtim să asculte Dumnezeu rugăciunea noastră şi să dea bunătăţile ce cerem?[2].

Şi iarăşi: Via filosoful, mergia odată pre mare cu corabiia şi era împreună cu el, nişte oameni răi. Şi, apucându-i furtună mare, era să piară. Iar oamenii cei răi au început a să ruga dumnezeilor lor, să-i mântuiască din nevoe. Iar filosoful le-au zis: rogu-vă, tăceţ, să nu vă priceapă care cumva dumnezeii că sunteţ aici, că adevărat vă va cufunda. Asemenea zic şi eu cătră păcătoşii ce să roagă, că mai bine iaste să tacă, decât cu buzele lor cele spurcate, să aducă rugăciuni, cătră Dumnezeu la nevoile lor, că în loc de a afla mântuire, poate să piară desăvârşit pentru păcatele lor [3].

Dar şi istoria bizantină îi oferă mitropolitului un prilej pentru o paralelă destul de interesantă şi de inedită cu realitatea duhovnicească şi cu sensul moral înspre care îndreaptă acesta atenţia ascultătorilor: Evdoxiia, împărăteasa lui Arcadie, au fost înţeles cum că norodul de la Gaza nu petrece creştineşte, de vreme ce cei mai mulţi să închina idolilor. Şi zicea împăratului şi-l îndemna să facă în tot chipul să-i suppue supt creştinătate, pentru ca să nu să necinstească împărăţiia şi numele lui Hristos şi al credinţii. Iar împăratul Arcadie i-au răspuns: o ştiu eu aceasta de mult, cum că acel norod pleacă mai mult spre închinăciunea idolilor, dară ce voiu să fac?

Să cuvine să mă fac cum că nu-mi iaste în ştire şi să-i las să trăiască cum vor vrea, pentru căci are mare câştig împărăţiia noastră din dările lor. Acum dară, dintru acest răspuns iau şi eu pricină ca să astup gurile mirenilor acelora carii, cu atâta îndrăzneală iscodesc, cu tot denadinsul faptele lor, preoţilor. (…) Şi nu căutaţi la atâta câştig şi bunătăţi ce vă fac, la atâtea daruri, la atâtea faceri de bine ce vă împart, numai vă uitaţi cu atâta pizmă şi cu atâta mânie la greşalele ce au, ca nişte oameni ce poartă trup şi vieţuiesc în lume [4].

Punem punct aici acestor peregrinări de-a lungul textului omiletic antimian, socotind că ceea ce era de demonstrat – valabilitatea unor exegeze  personale foarte pertinente –, am demonstrat. Am putea să continăm să ne exprimăm părerea asupra altor verosimile comentarii şi intepretări originale, însă şi atâta este de ajuns, iar scopul nostru, acela de a pune în lumină amplitudinea manifestării personale a autorului, în cadrul unui gen literar cum este retorica sacră, a fost atins.

*

III. 6. 3. 2. Izvoarele omiliilor antimiene

Din bibliografia predicilor lui Antim face parte, mai întâi de toate, Sfânta Scriptură, din care acesta citează adesea, apelând atât la Noul Testament, cât şi, într-o măsură foarte mare,  la Vechiul Testament, semn al unei prodigioase cunoaşteri a textului biblic din partea autorului nostru, marcă a adevăratei vocaţii de interpret duhovnicesc al cărţilor sfinte.

Din Noul Testament, el citează din cele patru Evanghelii, a Sfinţilor Apostoli Matei, Marcu, Luca şi Ioan, din Faptele Apostolilor, Epistolele Sfântului Apostol Pavel către Romani, Epistola întâia către Corinteni, Epistola a doua către Coreinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Epistola întâia către Timotei, Evrei, Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, A doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, Apocalipsă.

Iar din Vechiul Testament, oferă citate sau face referiri la Facere, Ieşire, Levitic, Numeri, Deuteronom, Cartea Judecătorilor, Cartea întâia a Regilor, Cartea a doua a Regilor, Cartea a treia a Regilor, Cartea a patra a Regilor, Cartea întâia a lui Ezdra, Cartea lui Iov, Psalmi, Pilde, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Miheia, Ioil, Iona, Avacum, Zaharia, Maleahi, Cartea Iuditei, Cartea înţelepciunii lui Solomon, Rugăciunea regelui Manase.

Antim menţionează, de asemenea, mai mulţi Sfinţi Părinţi, de-a lungul întregii sale opere, din care a citat: Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Ioan Gură de Aur (Zlatoust), Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul (Bogoslovul), Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Atanasie cel Mare – care este amintit cu „Viaţa Sfântului Antonie cel Mare” –, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ioan Damaschin – „Dogmatica” –, Sfântul Teofilact al Bulgariei, Sinesiu de Cyrene şi Eusebiu de Cezareea (cel mai adesea se face apel la Sf. Ioan Gură de Aur şi la Sf. Teofilact).

Pe lângă toţi aceştia îi aminteşte şi pe Anaxagora, Aristotel, Democrit (Dimocrit), Anaximene (Anaxament)[5], Socrate (deşi nenumit, este amintit cu celebrul aforism: cunoaşte-te pe tine însuţi)[6], Hesiod (Isiod)[7]. Antim pomeneşte, de asemenea, de Bias din Priene (Via filosoful)[8] şi de un alt filosof, nenumit[9].

Multe idei şi imagini sunt identificabile, pe lângă Sfânta Scriptură, în tradiţia imnologică şi liturgică ortodoxă, în Vieţile Sfinţilor, Istorii bisericeşti, în texte apocrife, etc.

Este clar că izvoarele bizantine au alcătuit adevărata sursă de inspiraţie – atât din punct de vedere teologic, cât şi oratoric – pentru Antim Ivireanul. El citează foarte mult din Sfânta Scriptură, dar, de multe ori, reproduce sau parafrazează propoziţii întregi sau numai unele expresii din Biblie, fără să mai amintească această sursă. Foloseşte foarte mult, după cum am menţionat, atât Noul, cât şi Vechiul Testament.

În Cazanie la Adormirea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, de exemplu, nenumărate secvenţe au provenienţă fie biblică, fie imnologică şi liturgică, fie se apelează la Sfânta Tradiţie eclesiastică.

---

[1] Idem, p. 11. [2] Idem, p. 161. [3] Idem, p. 162. [4] Idem, p. 172.

[5] Opere, p. 175. [6] Idem, p. 104. [7] Idem, p. 86. [8] Idem, p. 162. [9] Idem, p. 87.

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a.

***

III. 6. 3. Originalitatea Didahiilor

 III. 6. 3. 1. O hermeneutică proprie

Am văzut, în capitolele anterioare, că Antim Ivireanul recurge la „alegorizarea hermeneuticii”, la încriptarea şi metaforizarea ei, astfel încât, ceea ce trebuia să fie o simplă interpretare a textului biblic, devine ea însăşi un text cu valenţe şi profunzimi nebănuite, o erminie sugerând infinitul inepuizabil al universului aparţinând logosului scripturistic.

Considerăm că această „punere în scenă” a predicii, această aducere în lumină a cuvântului inspirat, astfel încât să se sugereze, în acelaşi timp, neiluminarea lui hermeneutică până la capăt – faptul că orice comentariu nu este fără rest – sunt calităţi şi contribuţii indiscutabile ale scriitorului şi teologului Antim.

Există nenumărate fragmente alegorico-metaforice în Didahii (după cum s-a putut observa în capitolele anterioare) – alături de întreaga organizare, regizare a predicii, care ne face contemporani cu istoria biblică şi „contemporani cu Dumnezeu” (cum ar zice Blaga) – care ascund o teologie şi o filosofie vastă şi care au nevoie de o „hermeneutică la hermeneutică” pentru a putea fi înţelese. Ele alcătuiesc, în acelaşi timp, unele dintre cele mai frumoase pagini – dacă nu, poate, cele mai frumoase – ale literaturii române vechi.

Dincolo de aceste alegorii teologico-literare, dincolo de poezia care ascunde în sine erminii[1] neaşteptate ale cuvintelor Scripturii Sfinte, Antim interpretează şi comentează adesea şi în mod clasic, ca să spunem aşa. Şi am citat deja, cu alte ocazii, astfel de tâlcuiri, dintre care vom mai reaminti cititorului numai câteva, puţin mai târziu.

Coresi spune, despre Cazania sa, că este aleasă den multe dumnezeeşti scripturi, iar Varlaam scrie că adunat-am din toţi tălcovnicii Sventei Evanghelii, dascălii Besericii noastre, dintre care îi citează numai pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Epifanie de Salamina şi Sfântul Efrem Sirul. Coresi şi Varlaam nu îşi rezervă astfel prea multe pretenţii de originalitate în interpretarea Sfintelor Evanghelii.

Antim însă, în cel puţin o ocazie, spune că tâlcuirea îi aparţine, ceea ce ne duce cu gândul că s-ar putea să fie mai multe astfel de interpretări proprii, pe care însă el nu le-a marcat aparte.

Astfel, în predica la Adormirea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, Antim afirmă: întru care nume Mariam, după a mea proastă socoteală (subl. n.), înţelegem cum că cuprinde în sine trei lucruri: una pentru că fiind numele acesta de trei (silaves), adecă de trei înjugări, să înţelege cum că au născut o Faţă a Sfintei Troiţe, pre Fiiul şi Cuvântul lui Dumnezeu; a dooa că are fieştecare înjugare câte 2 slove şi să înţelege cele doao firi ale lui Hristos, adică cea dumnezeiască şi cea omenească; a treia că sunt 6 slove de toate într-acest nume, cu carele înţelegem cele 6 taini mari şi preste fire, adică Blagoveştenia, Naşterea, Botezul, Moartea pre Cruce, Înviiarea şi Înălţarea la ceriu (…)[2].

O aluzie asemănătoare, la originalitatea interpretării, înclinăm să credem că putem afla şi în afirmaţia următoare, dintr-un Cuvânt de învăţătură la Dumineca lăsatului de brânză, unde autorul spune:

Vedem în Sfânta Scriptură, la 2 capete ale Facerii, cum că Dumnezeu au poruncit lui Adam ca din tot lemnul ce iaste în grădină, cu mâncare, să mănânce, iar din lemnul a pricepe binele şi răul să nu mănânce, că în ce zi va mânca, cu moarte va muri. Tâlcul acestor cuvinte iaste mare şi adânc şi numai Dascălilor (adică Sfinţilor Părinţi – n.n.) iaste dată să o tâlcuiască [Scriptura] după cum să cade; iar eu, după putinţă, voiu zice foarte pre scurt numai cele ce mă voiu pricepe că sunt drepte[3].

Iar interpretarea, bănuită de noi a fi a lui Antim, este următoarea: Cuvintele acelia ce zic: „Din tot lemnu ce iaste în grădină, cu mâncare să mănânci”, socotesc că nu voiu greşi de voiu zice că din toată învăţătura cea dreaptă şi din toate cuvintele lui Dumnezeu, ce sunt în grădina Sfintei Beserici a Răsăritului, ca o hrană sufletească, cu bucurie tot creştinul, cu dulceaţă să mănânce. (…)

„Iară din lemnul ce zice a pricepe bine şi rău să nu mâncaţi, că în ce zi veţ mânca, cu moarte veţ muri”, poci zice şi pentru aceasta cum că de păcatul ce să face cu pricepere (întru cunoştinţă – n.n.), fieştecarele să se ferească, că în ce zi îl va face, cu moarte va muri. (…)

Iară putem zice  şi într-alt chip, că în toate zilele ce sunt în grădina anului, celia ce sunt spre hrana trupului rânduite cu socoteală şi făr’ de vicleşug, fieştecarele să mănânce. Iar din postul cel hotărât pentru folosul cel sufletesc, carele cu priceperea noastră îl putem face bine şi rău, nimeni să nu-l strice, că în ce zi îl va strica, cu moarte va muri; (…) că va fi izgonit de Dânsul [Dumnezeu] din grădina Besericii, ca şi Adam din raiu [4].

În afară de aceasta, mai putem considera şi alte fragmente ca interpretări originale, cum ar fi, de exemplu, cele din cazania la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, în care aceştia sunt asemănaţi soarelui şi lunii, iar despre Sfântul Apostol Petru se spune:

S-au aflat întinăciuni la soarele cel simţitor, prin mijlocul ochianurilor, de astronomii ceşti de pe urmă, lucru necunoscut de cei vechi şi cu totul neadevărat. Deci, să mărturisim şi noi cum că s-au aflat oarecare întinăciuni şi la soarele nostru cel de taină, la Petru (…) Aceste însă întinăciuni, cu lacrimile ce vărsa adeseori, dintru adâncul inimii, le-au spălat şi au rămas cu totul curat, atâta cât s-au arătat ca un alt soare, luminând în casa Celui Înalt [5].

Şi tot în aceeaşi predică, Sfântul Pavel este asemănat cu luna astfel: Multe feliuri de vrednicii, stăpâniri şi puteri dau filosofii să aibă luna. Şi întâi zic cum că luna iaste podoaba nopţii, asemânătoare soarelui şi stăpâna mării: aceste însă vrednicii cu dreptate să cuvin vasului celui ales şi cu cale iaste să se numească podoaba nopţii, de vreme ce s-au trimis de la Dumnezeu, pentru ca să lumineze limbile dintru întunericul slujirii de idoli…[6].

Din faptul că termenii de comparaţie i-a împrumutat din ştiinţă şi, respectiv, din filosofia păgână, înţelegem că aceste interpretări sunt iarăşi originale şi s-ar putea să nu se afle în tradiţia Bisericii, deşi valorificarea ştiinţei vremii sau a literaturii şi culturii păgâne, prin convertirea sensului său dintr-o perspectivă creştină, nu a fost un lucru dispreţuit de către toţi Părinţii Bisericii, începând chiar cu Apostolii şi cu Sfântul Pavel. Iar aceste comparaţii, de altfel, constituiau un topos al omileticii acelui veac.

În aceeaşi predică, Antim face şi o hermeneutică heraldică, tâlcuind stema ţării, în care soarele şi luna îi închipuie pe Sfinții Apostoli Petru şi Pavel, iar corbul nu s-au întors…odinioară, în chivotul lui Noe, pentru căci au aşteptat să între mai cu multă norocire, aicea, în tine [ţară creştină] şi pentru ca să aducă veştile liniştei, nu cu frunză de măslin, ci cu ramura Crucii în gură; s-au întors pasărea în braţele tale, cinstită ţară şi să laudă cu pohvală între soare şi între lună. Soarele de-a dreapta şi luna de-a stânga sunt slăviţii Apostoli Petru şi Pavel… [7], în stema Ţării Româneşti.

Putem socoti, de asemenea, interpretări personale, acele pasaje referitoare la Sfântul Nicolae sau la Sfântul Dimitrie, pe care le-am citat deja anterior (şi nu aş vrea să revin cu noi exemplificări, ca să nu deranjezăm prea mult prin redundanţă, deşi există fragmente care pot fi analizate şi comentate din unghiuri diferite, multiple, şi care necesită o reîmprospătare a lor pe retina mnezică a cititorului), datorită ineditului imaginilor, deşi ideea iniţială, esenţială, de la care s-a pornit, în toate aceste cazuri, aceea a asemănării Sfinţilor cu o cetate întărită sau cu aştrii cereşti, ori a sufletului cu o corabie, este de sorginte biblică. Dezvoltarea şi interpretarea ei detaliată îi aparţine însă lui Antim.

---

[1] erminevo = a pune în cuvinte, a explica.

[2] Opere, p. 18. [3] Idem, p. 34. [4] Idem, p. 34-35. [5] Idem, p. 59. [6] Idem, p. 60. [7] Idem, p. 63.

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a.

***

Deşi scopul său principal a fost sănătatea spiritual-morală a credincioşilor săi, către care şi-a îndreptat alocuţiunea omiletică, nu lipsită de accente critice majore – după cum am văzut –‚ Antim Ivireanul nu a neglijat nici alte aspecte ale vieţii sociale, politice şi religioase ale poporului său.

Dacă s-ar fi rezumat la a-şi face datoria ca predicator, poate că l-am fi bănuit de lipsă de interes mai larg faţă de lumea în care trăia, dar spiritul său de dreptate nu a putut ignora nici alte realităţi covârşitoare ce afectau din plin viaţa românească, despre care nu era însă obligat să vorbească şi care, desigur, erau surse de polemici acerbe şi chiar de primejdii foarte mari.

Antim nu a putut ignora, în primul rând, evidenţa cea mai strivitoare care se inocula agresiv în orizontul vieţii româneşti, şi anume, stăpânirea plină de cruzime a Imperiului Otoman, care atinsese aproape o jumătate de mileniu, de dominare în această zonă.

Desigur că mitropolitul nu se putea exprima în averse – după cum ar fi vrut –‚ împotriva ei, căci un atare gest ar fi condus la eliminarea lui mult mai repede decât s-a produs, până la urmă, însă considerăm ca un act de mare curaj, în condiţiile existente atunci, chiar şi aluziile extrem de clare la această dominaţie nefastă pentru ţare noastră, şi care exprimă pe deplin ura mitropolitului împotriva conceptului de asuprire socială şi religioasă.

În acest sens vorbeşte el despre faptul că dorea să vă fiiu de mângâiare scârbele robiei cei vaviloneşti a lumii aceştiia, ca Ieremiia norodului lui Dumnezeu şi ca Iosif, al unsprăzecilea fecior al patriarhului Iacov, egiptenilor [1] – deşi aceste cuvinte pot avea şi un sens mai larg, ele pot fi interpretate şi ca o aluzie la stăpânirea turcească –, iar în altă predică, într-o rugăciune pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu, mitropolitul cere ca întru creştineasca întemeiere a înălţimei sale să fim şi noi, cu toţii, cu linişte sufletească şi trupească, mai presus de toată ispita celora ce stau împotriva creştinătăţii [2], adică a turcilor.

Destul de mare era îndrăzneala lui Antim, care se manifesta astfel împotriva asupritorilor păgâni, implicându-l în această exprimare liberă a revoltei sale şi pe domnitor, şi pe toţi cei prezenţi, dând glas sentimentelor tuturor de indignare mocnită, pe care însă mulţi nu aveau curajul să le declare public, atât de franc.

Există şi alte ocazii în care autorul strecoară printre fraze astfel de opinii şi luări de poziţii, care, deşi lapidare, exprimă foarte concret şi cu mare forţă, delimitările sale faţă de prezenţa şi ingerinţa otomanilor într-o ţară creştină şi care se visa suverană, afirmând că suntem supuş[i] supt jugul păgânului şi avem nevoi multe şi supărări de toate părţile [3], sau făcând aluzie la supărările, necazurile ce ne vin de la cei dinn afară, jafurile, robiile, dările cele grele şi nesuferite [4].

Curajul lui Antim este remarcabil şi nu cred să mai fi urcat cineva la amvon, care să fi fost atât de sincer. E limpede că nemulţumirea altor mari ierarhi era cel puţin tot la fel de mare ca şi a lui, dar metodele acelora de „insubordonare” faţă de puterea politică a turcilor erau mai degrabă subversive, în încercarea de a diminua efectele influenţei turceşti.

Mitropolitul Ţării Româneşti nu era un inconştient şi nici nu era un exaltat, dar impetuozitatea lui îl făcea să răbufnească de multe ori, trecând la atitudini şi fapte concrete de exprimare a indignării sale. Dacă mulţi, în Peninsula Balcanică şi în toate teritoriile ocupate de turci, ar fi avut dârzenia şi hotărârea sa, poate alta ar fi fost situaţia.

Schimbând acum registrul discuţiei, vom vorbi despre alte aspecte ale realităţii româneşti – de data aceasta religioase –‚ văzute prin ochii ierarhului. Antim Ivireanul era mitropolit al Ungrovlahiei şi în această calitate trebuia să poarte de grijă şi pentru românii de peste munţi, din Transilvania, la a căror situaţie, oarecum tangenţial, a făcut referire. Astfel se explică prezenţa, în predicile sale, a unor aluzii şi admonestări directe, care îi au în vedere pe protestanţi. Realitatea din Transilvania era destul de complicată.

Uniaţia avusese loc în 1700, cu opt ani înainte ca Antim să devină mitropolit, dar acesta nu face nicio referire la catolici, cel puţin în didahiile care ni s-au păstrat. În schimb, acesta pare a vedea în protestanţi – calvini şi luterani – mai degrabă, o ameninţare crescândă în Europa – şi din punctul acesta de vedere era clarvizionar – şi nu atât în catolici, care loviseră şi ei, cu destulă barbarie, aş putea zice, în ortodocşi, în acele teritorii unde se ajunsese la acest compromis religios numit „Uniatism”.

La această concluzie am ajuns parcurgând unele texte din Didahii. Deşi protestantismul atinsese vag Ţara Românească, totuşi ecourile care veneau din Transilvania sau cele emise în urma scandalului în care fusese implicat Chiril Lukaris, patriarhul Constantinopolului, trebuie să fi fost destul de puternice ca să stârnească reacţia şi aversiunea mitropolitului.

Acesta atrage atenţia, de mai multe ori, în predici, asupra impietăţilor şi neconcordanţelor teologice proferate de protestanţi, avertizând că este nevoie ca cei credincioşi  să meargă întâi să întrebe pre cei ce ştiu şi tâlcuesc Sfânta Scriptură (adică să consulte cărţile Sfinţilor Părinţi – n.n.), făr’ de vicleşug [5] şi, din nou, cine iaste credincios şi temător de Dumnezeu, să mărească şi să laude Taina (a Sfântului Botez – n.n.), că mărire ca aceasta priimeşte Dumnezeu, ca o tămâe cu bună mireazmă, iar cine iaste păgân (a se citi: „necinstitor al Sfintelor Taine ale Bisericii” – n.n.) şi ispititor de Tainele noastre, să lipsească din Beserică şi să se depărteze [6].

Deşi contextul mai larg al predicilor, din care am citat aceste fraze, nu face nicio referire la protestanţi, totuşi, considerăm că este destul de uşor de descifrat la cine se face aluzie, chiar şi în această exprimare laconică.

Alte exprimări sunt însă destul de clare şi de transparente în ceea ce priveşte mesajul lor şi atenţia de care beneficiază doctrina protestantă în discursul lui Antim, ca de exemplu: Şi nimeni să nu socotească în mintea lui cum că cu credinţa singură să va mântui (aluzie la „sola fide” a lui Luther – n.n.), de nu va face şi fapte bune, că va greşi [7] sau ispovedania iaste una din cele şapte Taini ale Sfintei Biserici şi când ne ispoveduim, lui Dumnezeu ne ispoveduim, iar nu preotului [8].

Dacă aceste scurte exemple ar putea să nu pară destul de elocvente pentru a demonstra cele ce am afirmat mai sus, vom recurge la un alt citat dintr-o didahie numită Învăţătură la Sfântul Părintele nostru Nicolae, în care Antim, construindu-şi discursul în jurul temei păstorului celui bun, include şi o pagină de critică vehementă împotriva doctrinei protestante, unde se afirmă că:

Sunt mulţi în lume de să numesc că sunt păstori şi zic cum că poartă grijă de oi; ci o zic, ticăloşii, numai cu cuvântul, iar cu fapta sunt departe, câtu e ceriul de pământ, pentru căci nu poartă grijă pentru folosul oilor, ci să nevoesc numai pentru folosul lor, cărora nu să cuvine să le zică neştine păstori, ci năemiţ, sau, mai vârtos să zic, furi şi tâlhari; că lasă oile lor de le mănâncă lupii şi ei sar pe aiurea, în turmele cele streine să fure şi să junghie şi să piarză.

Pentru carii zice Domnul Hristos, la Mathei, în 7 capete: „Luaţi-vă aminte de proroci mincinoş, carii vin cătră voi, în veşmintele oilor îmbrăcaţ, iar pe din lăuntru sunt lupi răpitori, pre carii din rodul lor (zice) îi veţi cunoaşte pre ei”, adecă de pe faptele lor cele necuvioase.

Şi iarăşi la 23 de capete, pe unii ca aceştea îi numeşte făţarnici, orbi, nebuni şi morminte spoite pe dinnafară. Făţarnici îi numeşte pentru căci să arată cu înşălăciuni înaintea oamenilor şi fac pre sine cum că sunt sfinţi şi drepţi. Orbi îi numeşte pentru căci nu vor să înveţe pre oameni cele ce să cuvin şi sunt drepte şi adevărate, ce-i învaţă şi-i îndeamnă pururea la lucrurile cele vătămătoare de suflet.

Nebuni îi numeşte, pentru căci calcă poruncile cele mai mari ale lui Dumnezeu şi cearcă lucruri deşarte şi de nimic. Morminte spoite pe dinnafară îi numeşte, pentru căci să fac ei mai învăţaţi, mai drepţi, mai buni şi mai vrednici decât Sfinţii Părinţi şi decât Apostolii şi nu ţin seamă într-o nimica cele ce au zis ei şi le-au aşăzat, spre cinstea Besericii, spre întemeierea credinţii şi a creştinătăţii şi spre folosul cel de obşte, ca nişte călcători de lege ce sunt.

Opresc şi pe alţii, cu o mie de mijloace, să nu le ţie, pentru ca să-i osândească împreună cu dânşii, pentru binele cel mare ce le fac şi mila ce le dau, pentru care lucru vor să ia, ticăloşii, mai multă osândă de la Dumnezeu [9].

S-ar fi putut ca, fără a face mulţi adepţi printre credincioşii ortodocşi din Ţara Românească, valul protestant (luterano-calvin) să fi dat apă la moară celor mai puţin ostenitori în a împlini cerinţele mai aspre ale cultului ortodox – şi dacă ne uităm numai la lipsa de entuziasm pe care o constata mitropolitul în rândul celor ce ţineau postul, ne putem face o idee despre râvna unora –‚ pentru a cere relaxarea, din punct de vedere practic şi moral, a preceptelor ortodoxe, cu care însă Antim nu putea fi niciodată de acord, şi cred că şi aceasta ar putea fi una dintre motivaţiile acestor inserţiuni şi peroraţii anti-protestante în didahiile sale.

Sau poate că autorul se lăsa purtat iarăşi de acelaşi sentiment de dreptate, care îl anima, şi reacţiona împotriva presiunilor despre care ştia că se exercitau în Ardeal de către adepţii noii religii. Spun acestea plecând de la premisa că Antim nu se lupta niciodată – retoric vorbind – cu morile de vânt, ci avea mereu înaintea ochilor realităţi concrete. Cert este însă că mitropolitul considera că vrednici de plâns sunt… ereticii, că sunt despărţiţi din braţele Bisericii [10].

Se pare că şi zorii ateismului începeau să mijească, deoarece am întâlnit în Didahii o frază destul de alarmantă, prin care Antim avertiza: Iară acum creştinii noştri atâta stau împotriva lui Dumnezeu, cât Îl fac şi mincinos şi Sfânta Scriptură zic că sunt basne şi aflări omeneşti [11]. După cum a dat dovadă de mai multe ori, în predicile sale, acesta era la curent cu toate inovaţiile în materie de ştiinţă[12] şi cultură, în afară de religie, unde era obligat să fie bine informat.

De altfel, în Occident, încă din 1670 apăruse „Tractatus theologico-politicus” al lui Baruh Spinoza, în care se afirma că Sfânta Scriptură este „o operă omenească, plină de şovăieli, de contradicţii, de erori. Pentateuhul nu-i poate aparţine lui Moise; cărţile lui Iosua, Judecătorii, Ruth, Samuel, Regii nu sunt autentice; la fel şi restul (…) religia creştină nu este decât un fenomen istoric, care se explică prin momentul când a apărut, prin împrejurările de-a lungul cărora evoluase; şi care are doar un caracter trecător, nicidecum veşnic, relativ, şi nicidecum absolut. (…)

Ateismul se născuse odată cu Renaşterea italiană, care reînviase păgânismul; fusese răspândit de Machiavelli, Aretino, Vanini. Herbert de Cherbury şi Hobbes fuseseră marii săi partizani; iar acum apărea cel mai nefast dintre toţi – Spinoza”[13].

Bossuet lua atitudine împotriva lui Spinoza, dar avea rezerve şi faţă de corecta înţelegere şi interpretare a metodei raţionaliste a lui Descartes: „Văd… cum sub numele de filozofie carteziană se pregăteşte o mare luptă împotriva Bisericii. Văd născându-se din sânul şi din principiile ei, după părerea mea prost înţelese, mai multe erezii; şi prevăd cum va deveni odioasă datorită concluziilor trase împotriva dogmelor respectate de Părinţii noştri şi cum va păgubi Biserica de folosul pe care l-ar fi putut spera de la ea pentru a-i convinge pe filosofi de divinitatea şi imortalitatea sufletului”[14].

Dar „începuturile crizei conştiinţei europene” sunt stabilite, de către autorul anterior citat, „în jurul anilor 1680”[15]. Antim prinsese desigur ecouri ale frământărilor care tulburau Apusul, asta dacă nu cumva putuse chiar să lectureze ceva mai solid cu privire la acest subiect, al noilor filosofii, confesiuni şi erezii care se năşteau ca ciupercile după ploaie în cealaltă parte a continentului european.

Secolul „Luminilor” avea să lase să se audă vociferările tuturor adversarilor creştinătăţii şi ai lui Dumnezeu. Indiferent dacă aceste schimbări şi inovaţii aveau sau nu repercusiuni la noi, la acea dată – mai degrabă nu aveau încă niciun efect major –‚ Antim se simţea dator să reacţioneze prompt şi să ia atitudine, mai înainte de a se întâmpla ceva defavorabil.

Faptul că reacţionează împotriva protestanţilor este un semn că recepta foarte corect care a fost mişcarea care a dat tonul schimbărilor în Apus şi care, ea însăşi, foarte curând, se va confrunta cu recuzări la fel de vehemente ca şi cele aduse catolicismului, din partea radicalilor deişti, panteişti sau atei.

Poate că Antim avea şi conştiinţa că aceste lucruri nu vor rămâne izolate, ci se vor răspândi cu repeziciune, după cum, probabil, anumite semnale îngrijorătoare trebuie să fi demonstrat. Răsăritul ortodox se ferea încă, la acel moment, de astfel de cărţi şi nu agrea, nici măcar de curiozitate, prezenţa lor în spaţiul său sacru. În urma valului protestant însă, răspândirea noilor confesiuni şi a noilor filosofii era numai o chestiune de durată.

Oricât de mult ne-ar plăcea sau nu, aceasta este imaginea Ţării Româneşti la început de secol XVIII. Dacă era mai bună sau mai rea decât este astăzi, nu este cazul să discutăm aici. Aceste fragmente din Didahii ne ajută, însă, să cunoaştem personalitatea extrem de puternică a mitropolitului Antim Ivireanul, întregind portretul său cu atribute spiritual-morale deosebite şi oferindu-ne o nouă confirmare a îndemânării sale retorice, a distincţiei sale oratorice, în contextul literaturii române.

---

[1] Idem, p. 7. [2] Idem, p. 64. [3] Idem, p. 81. [4] Idem, p. 158. [5] Idem, p. 38. [6] Idem, p. 65. [7] Idem, p. 47-48. [8] Idem, p. 99. [9] Idem, p. 134- 135. [10] Idem, p. 188. [11] Idem, p. 54.

[12] De exemplu, în predica de la întronizarea sa, Antim afirmă că Apostolii ca nişte oameni blânzi şi făr’ de răutate au mers după Dânsul, ca hierul după piatra magnitului şi ca părul după chihribariul cel curat, cf. Idem, p. 5, iar în panegiricul dedicat Sfinţilor Petru şi Pavel, spune la un moment dat că s-au aflat întinăciuni la soarele cel simţitor, prin mijlocul ochianurilor, de astronomii ceşti de pe urmă, cf. Idem, p. 59, fapt care, deşi afirmă că nu îl crede, dovedeşte că era la curent cu ultimele descoperiri în domeniul ştiinţei şi chiar îl speculează într-o interpretare duhovnicească, continuându-şi aserţiunea în mod neaşteptat: Deci, să mărturisim şi noi cum că s-au aflat oarecare întinăciuni şi la soarele nostru cel de taină, la Petru, cf. Ibidem.

[13] Paul Hazard, Criza conştiinţei europene (1680 – 1715), traducere Sanda Şora, prefaţa Romul Munteanu, Ed. Univers, Bucureşti, 1973, p. 140-141.

[14] Scrisoare către Huet, 18 mai 1689, apud Idem, p. 214.

[15] Idem, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea. De la Montesquieu la Lessing, traducere de Viorel Grecu, Ed. Univers, Bucureşti, 1981, p. 5.

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a.

***

Alocuţiunile lui Antim surprind prin virulenţa imputărilor şi mai ales prin denudarea inechivocă a realităţii, prin realismul dramatic al dezvăluirilor şi prin punerea în lumina reflectoarelor – prin mijloace retorice – a unora dintre cele mai crude şi mai exasperante adevăruri obiective ale unei societăţi care se pretindea morală.

După cum s-a putut lesne observa, în textele citate mai sus, nicio sferă socială nu este, din nefericire, scutită de amendamente drastice ale comportamentului său, particular sau, mai ales, public. Punerea pe tapet a unora dintre cele mai aberante aspecte ale vieţii particulare şi publice nu reprezintă un act de indiscreţie sau de implicare inoportună a mitropolitului în circuitul economic şi social al Ţării Româneşti, ci o încercare de a aşeza lucrurile pe făgaşul lor normal.

Revendicările sale religios-morale converg către stabilirea unei conduite sociale, care urmăreşte stabilirea unui climat de sănătate publică, precum şi o estetică morală absolut necesară în orice ambianţă socială. Abuzul de propriul statut sau al libertăţii proprii este sancţionat prin enumerarea consecinţelor negative suferite de alţii sau chiar de către persoana care comite abaterea.

Este demn de remarcat faptul că autorul lasă a se înţelege, că însuşi comportamentul imoral, înainte de alte consecinţe, este un motiv pentru a lua în derizoriu nenumărate aspecte ale existenţei umane, cât şi pentru descalificarea etică şi social-morală a unor persoane.

La învederarea acestor consecinţe grave ajunge, însă, în primul rând, prin amendarea derogărilor de la poruncile bisericeşti:

Porunca cea dintîiu zice să nu avem alt dumnezeu înaintea Lui, iară noi avem pre mamonul nedreptăţii.

A dooa poruncă zice să nu luăm numele Domnului în dăşătr, iar noi îl purtăm prin gurile noastre, ca o nimic.

A treia poruncă zice să sfinţim sâmbăta, adecă să cinstim şi să ţinem praznicile, iar noi atunce facem lucrurile cele mai multe şi cele mai necuvioase.

A patra poruncă zice să cinstim pre părinţii noştri, iar noi îi ocărâm şi-i batem.

A cincea poruncă zice să nu ucidem, iar noi, de nu putem ucide cu băţul, sau cu sabiia, ucidem cu limba şi, de nu putem ucide pre alţii, ne ucidem şi ne omorâm înşine pre  noi, cu faptele cele rele.

A şasea poruncă zice să nu preacurvim, iară noi facem altele mai rele şi mai spurcate, carele nu le poci grăi.

A şaptea poruncă zice să nu furăm, iară noi luăm de faţă, cu sila.

A opta poruncă zice să nu mărturisim strâmb, iară noi jurăm cu mâinile pre Sfânta Evanghelie, ca să nu piiardem cinstea, şi piiardem pre Dumnezeu.

A nooa poruncă zice să nu pohtim muiarea vecinului nostru, iară noi mijlocim ca să ştie şi el de acel lucru, iară să nu zică nimic, că apoi nu e bine de el. A zecea poruncă zice să nu pohtim verice lucru strein, iară noi luom tot, să nu aibă cu ce să hrăni [1]. 

În opinia lui Dan Horia Mazilu, „nu mi se pare deloc exagerată aşezarea lui Antim Ivireanul lângă Bossuet, Bourdaloue, Fléchier, Massillon, Miniatis şi lângă alţi reprezentanţi de primă mărime ai elocinţei europene de amvon”.[2]

Am întâlnit chiar, la unii dintre oratorii religioşi amintiţi, fraze de o intransigenţă asemănătoare cu a lui Antim. Massillon, de exemplu, spunea, adresându-se curţii regale a Franţei – şi reproducem doar un mic fragment –, într-o omilie la a doua duminică din post:

„Dar de altfel, de ce pretindeţi ca Dumnezeu să fie mai blând şi să vă favorizeze şi de ce cereţi de la voi mai puţin decât se cere în mod obişnuit de la credincioşi? Aveţi mai puţine păcate de iertat? Este oare nevinovăţia titlul care vă dă dreptul la milostivirea Sa? Sunteţi mai puţin dedaţi patimilor trupeşti, pentru a vă crede iertaţi de efortul despătimirii? Înălţarea voastră v-a înmulţit crimele şi v-a împietrit pocăinţa!

Excesele pe care le faceţi vă îndepărtează şi mai mult de popor, decât rangul însuşi; şi mai pretindeţi să aflaţi în religie excepţii care vă sunt favorabile! Ce idee despre Dumnezeu aveţi, fraţii mei! Ce dumnezeu de carne şi de sânge ne facem!”[3] Predicatorul curţii franceze îşi avertiza apoi ascultătorii – precum a făcut şi Antim – că Dumnezeu i-ar nimici ca pe cei din Sodoma şi Gomora, dacă nu ar exista câţiva nevinovaţi pentru care îi iartă, de bună seamă, pe toţi[4].

Iar Bossuet scria şi el, într-o predică despre împietrirea în păcat a bogatului celui rău, că săracii „tremură în faţa voastră, care, obişnuiţi  să-şi depăşească sărăcia prin munca lor şi prin sudoarea lor, se lasă mai degrabă să moară de foame decât să-şi descopere mizeria; da, domnilor, mor de foame pe pământurile voastre, în castele voastre, în oraşe, la ţară, la poarta sau în apropierea conacelor voastre”[5].

Concluzia este că, „Aşezat lângă «directorii de conştiinţe» din Răsărit şi din Apus, Antim Ivireanul face o figură extrem de onorabilă”[6].

Arhipăstorul nostru nu face numai să iasă în evidenţă păcatele şi să demaşte imoralitatea şi rapacitatea celor puternici, ci ştie şi să ia apărarea celor săraci şi neajutaţi de nimeni, pe care, deşi pe unii i-a mustrat pentru anumite fapte neconforme cu morala evanghelică, se gândeşte totuşi să îi şi mângâie în nefericirea lor:

Nu să cuvine cinstea şi lauda numai oamenilor celor mari şi bogaţ, că sunt vrednici acestui dar şi cei mici şi smeriţ. Că măcar că cei mari strălucesc cu hainele cele de mult preţ şi cei mici n-au cu ce să-ş acopere trupul; cei mari să odihnesc pe aşternuturi moi şi frumoase şi cei mici să culcă pe pământul gol şi pe pae, aceia însoţoţ cu mulţime de slugi, iar aceştea lipsiţ, pustii şi de ajutoriu şi de priiateni; aceia între răsfăţări şi între bogăţii şi aceştea între primejdii şi între întristăciuni.

Însă, cu toate acestia măriri despărţite, nu să cuvine celor mici mai puţinică dragoste decât aceia ce să cuvine celor mari şi bogaţi, nici iaste cu dreptate celor mari să li să închine lumea şi pre cei mici să-i batjocorească; de aceia să se teamă şi pre aceştea  să-i obidească; de aceia să se ruşineze şi pre aceştea să-i înfrunteze, pentru căci măcar că cei mari cu sila şi cu puterea răsplătesc sudălmile, iar cei mici au Îngeri sprijinitori în ceriu, de pedepsesc pre cei ce-i obidesc. (…) aceştea atâta să iubesc de Dumnezeu, că au cu dânşii Îngeri carii pururea văd Faţa lui Dumnezeu, în ceriuri…[7].

Se observă, cred, cu prisosinţă, profunda compasiune a oratorului nostru, aplecarea cu dragoste şi duioşie către cei mai puţin favorizaţi de societate, despre care Neculce spunea atât de frumos, „că lacrâmile săracilor nice soareli, nice vântul nu le poate usca”[8].

Este, de altfel, evident faptul că intransigenţa şi verticalitatea morală a autorului, fac casă bună cu filantropia şi cu sensibilitatea şi gingăşia sufletului său iubitor de frumos, de adevăr şi de dreptate.

Antim este atât de corect şi de sever în constatările sale, încât nu-i iartă nici pe cei aflaţi în subordinea sa, anume pe preoţii delăsători, către care are cuvinte dure:

Ci această vină (a neînvăţării – n.n.) tot o dau să fie mai mult a preoţilor, pentru căci ei sunt sarea pământului (…). Adică, fiind ei proşti şi de carte şi de chibzuială, cu ce vor putea învăţa norodul? Că întâi temeiul, cel mai mare, frica lui Dumnezeu, nu iaste la dânşii; că de ar fi, ar fi şi înţelepţi, după cum zice Solomon: „Începătura înţelepciunii este frica lui Dumnezeu”.

Şi de nu-ş vor veni în fire, ca să se îndrepteze spre cele ce au datorie să facă, vor să aibă mare osândă de la Dumnezeu; iar şi voi, încă aveţi datorie să alergaţi la duhovnici de ispravă, la carii aţi cunoaşte că sunt mai învăţaţi, ca să vă îndrepteze spre cele de folos, iar nu la fieştecere blestemat.

Că unul ce să ţine doftor şi nu ştie a vindeca ranele, ce folos va să facă celui rănit? Aşa şi cel ce să ţine duhovnic, deaca nu ştie carte şi Tainele Besericii şi deaca n-are frica lui Dumnezeu, ce folos va să facă celui ce merge la dânsul să se ispoveduiască?[9].  

Însă Antim cunoştea şi imputările nedrepte ce se aduceau preoţilor de către cei ce „zăboveau” a împlini legea, pe motiv că nu sunt preoţii îndeajuns de sfinţi pentru a-i învăţa şi a-i conduce la însuşirea unui comportament evanghelic, şi cărora le răspunde cu ironia şi chiar cu sarcasmul caracteristic.

El le vorbeşte astfel, amintindu-le că, dacă sunt răi, preoţii au învăţat răutatea de la mireni, fie în copilărie, fie prin contaminare cu răutatea lumii, că ei n-au născut preoţ, ci mireni.(…) Ce necinstiţi pe preoţ carii, de s-au făcut ucenici răi, s-au făcut pentru căci au avut pre voi dascăli răi?(…) Ce ziceţ voi, râvnitorii (se remarcă ironia usturătoare a ierarhului – n.n.), cum că preoţii sunt răi şi păcătuesc?

Adevărat, eu încă zic că păcătuesc. Numai aceştea ce vor fi socotiţ păcătoş, aceştea sunt cei ce vă dau blagoslovenii. Aceştea sunt cei ce vă sfinţesc. Aceştea sunt cei ce vă nasc de a doa oară în baia Sfântului Botez. Aceştea vă pecetluesc cu darul Duhului. Aceştea sparg zapisul păcatelor voastre. Aceştea vă împrietenesc cu Dumnezeu. Aceştea vă fac părtaşi cu Trupul şi Sângele Domnului.

Aceştea sunt ce vă folosesc cu rugăciunile lor, la boalele voastre, la nevoile voastre, la viaţă, la moarte şi după moarte. Şi nu căutaţi la atâta câştig şi bunătăţi ce vă fac, la atâtea daruri, la atâtea faceri de bine ce vă împart, numai vă uitaţi cu atâta pizmă şi cu atâta mânie la greşalele ce au, ca nişte oameni ce poartă trup şi vieţuesc în lume (…)[10].

---

[1] Opere, p. 33.

[2] Introducere…, op. cit., p. 105.

[3] *** Œuvres choisies de Massillon. Petit Carême suivi de sermons divers, Paris, Librairie Garnier Frères, f.a., p. 33.

[4] Idem, p. 34.

[5] Bossuet, Oraisons funèbres, Ed. La „Renaissance du livre”, Paris, f. a. , p. 143.

[6] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. III, op. cit., p. 512.

[7] Opere, p. 164.

[8] Ion Neculce, op. cit., p. 357.

[9] Opere, p. 105.

[10] Idem, p.171-172. A se vedea şi paginile imediat anterioare.