Interviul meu cu cel mai recent fondator de confesiune creștină din România

Totul a început pe Facebook, printr-o întrebare. La care mă așteptam să răspundă și nu prea. Însă, totuși, l-am întrebat, pentru că e bine cât trăiești cu întrebarea să călătorești, pentru ca să afli cine sunt oamenii.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Când ați fost reprimit în biserica penticostală, domnule pastor, și de ce? Ce i-a motivat să vă reprimească?

[Pentru că îl văzusem online, dimpreună cu foștii lui prieteni de școală, la un eveniment special în București. L-am văzut cu cei de la facultatea penticostală din București și am presupus că „s-au împăcat”, că „l-au reprimit”.]

Past. Lect. Dr. Vladimir Pustan: Nu știu despre asta, părinte. O fi vreo știre de vară. De vacanță.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: V-am văzut predicând la penticostali, la București, din ce ați pus dumneavoastră online, și de aceea v-am întrebat. Și dacă cultului penticostal îi pare rău că v-a exclus și vă reprimește, cred că e un lucru foarte bun.

[N-a mai zis nimic. Fapt pentru care l-am reîntrebat.]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Domnule pastor, cum se numește noua „biserică” pe care dumneavoastră ați înființat-o, după ce v-ați desprins de penticostali? Are o titulatură, e înscrisă undeva, e afiliată unei alte confesiuni…sau e de capul ei, de una singură? Vă mulțumesc anticipat!

Past. Lect. Dr. Vladimir Pustan: E de capul ei…Biserica creștină Sfânta Treime.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Domnule pastor, așa se numea clădirea dumneavoastră din Beiuș, pe când dumneavoastră erați penticostal. Dar acum, când sunteți un nou Luther al României, cum se numește „biserica” nou înființată de dumneavoastră?

Past. Lect. Dr. Vladimir Pustan: Pe vremuri se numea penticostală Sfânta Treime. 

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Așadar, Biserica creștină Sfânta Treime și nu Biserica creștină a Sfintei Treimi! Atunci când o oficializați în mod legal? Ar trebui să aibă statutul de „organizație religioasă” ca și „Martorii lui Iehova”, din cauza numărului mic de membri. Însă cum vă simțiți ca „fondator” de nouă sectă? Vă simțiți ca Sfântul Apostol Pavlos evanghelizând Europa sau ca Martin Luther dând cu călimara…în proprii lui prieteni?

Past. Lect. Dr. Vladimir Pustan: E oficializată…Mă simt pastor la o biserică ce merită cea mai bună slujire. Nu mă compar cu Pavel că e prea mare, nici cu Luther că nu-mi place de el…

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: E oficializată, domnule pastor, dar nimeni nu o vede printre cele legale, adică acolo, pe lista celor de la Ministerul Cultelor din România. Pe de altă parte, mă bucur că ați acceptat o comunicare…nedefinită cu mine, dar reală.

Eu vă admir eforturile predicatoriale și conținutul predicilor dumneavoastră, bineînțeles până unde nu ies din dumneavoastră ura și resentimentele de eretic bătrân, trecut prin multe.

În predicile mele v-am dat de multe ori ca exemplu bun și negativ în același timp, pentru că așa sunteți dumneavoastră.

Adică sunteți scriptural, sunteți volubil, vă pregătiți atent zicerile publice, sunteți captivant, nu vă lansați în mult umor, dar…ne furați la greu teologia patristică și o prezentați ca și când ar fi protestantă. După care ne ironizați ca la ușa cortului…pentru ca, peste două predici, să vorbiți despre prieteniile dumneavoastră de suflet cu preoți ortodocși și credincioși ortodocși.

Adică sunteți cameleon și în același timp un om plăcut, un iconoclast dar aveți drujbă și o folosiți, un impostor teologic, dar le ziceți bine.

De aceea eu mă bucur să vorbesc cu dumneavoastră…tocmai pentru că îmi place alteritatea. Însă nu și greșelile alterității. Vi se pare că…sunt un om care doresc să comunic cu dumneavoastră?

[Nu mi-a răspuns nimic. S-a crispat. De aceea l-am întrebat altceva.]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Cu toate căutările mele online, domnule pastor, tot nu am înțeles cum vă numiți de fapt. Penticostalii vă spun „Ioan Pustan”. Dumneavoastră vă spuneți „Vladimir Pustan”. Iar eu cred că „Pustan” e, pe românește, „Puștan”. Care e adevăratul dumneavoastră nume?

[Nici la chestiunea cu numele nu a zis nimic.]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Ce s-a întâmplat, domnule pastor, v-ați crispat? Tocmai acum, când mi-am mărturisit simpatia pentru dumneavoastră? Eu credeam că vă veți dezlega limba spre vorbă și mă veți evangheliza și pe mine, și dumnevoastră, dimpotrivă: citiți și tăceți, priviți și nu ziceți nimic. Mă dezamăgiți enorm cu tăcerea dumneavoastră. Pentru că, de obicei, știu că evanghelizarea se face în forță, cu tupeu maxim.

Past. Lect. Dr. Vladimir Pustan: Sunt la Vama veche în concediu. Scriu o carte…Funcționăm pe Asociația Centrul Creștin – Sfânta Treime [din] Beiuș. O vară frumoasă!

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Domnule pastor și eu scriu la mai multe cărți, traduc Scriptura din limba greacă…dar asta nu mă împiedică să vă scriu. Iar eu nu mi-am luat concediu niciodată…dar mă bucur că dumneavoastră sunteți la nudiști, în Vamă, și scrieți. Nu vă întreb ce scrieți…dar vă întreb din nou despre numele dumneavoastră. Cum vă numiți: Ioan Pustan sau Vladimir Pustan? Și e Pustan sau Puștan? Vă doresc numai bine!

[Niciun sunet.]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Așadar, n-aveți nume, domnule pastor! Mergeți fără nume, cu „biserică” nouă, inventată de curând, dar propovăduiți peste tot. Cum v-a rămas în memorie, tatăl dumneavoastră, milițianul? Dar mama dumneavoastră, habotnica ce v-a adus la adunare, în ultima bancă? Cât adevăr și câtă literaturizare e în momentul în care Scriptura, zăpada, dumneavoastră, lupii și baraca din munte erați împreună? Am impresia, de multe ori, că în predicile dumneavoastră vă înfloriți viața. Că inventați lucruri ce par „reale”. Și am văzut că adepții dumneavoastră nu prea fac diferența între realitate și mitologie. Tot ce le spuneți sunt „bune”!

[Niciun răspuns. Peste două zile l-am întrebat din nou.]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Domnule pastor, cât costă o „evanghelizare” făcută de noua dumneavoastră „biserică”? Și când spuneți „evanghelizare” vă referiți la chiria evenimentului sau la cât dați la oameni, în mod personal, ca să „creadă” ca și dumneavoastră? Apoi, după ce devin membri, cât e contribuția pe lună pentru fiecare? Căci aceste date nu le-am regăsit în predicile dumneavoastră.

[Tăcere lungă.]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Studiați îndelung întrebările, domnule pastor, sau nu vă interesează cum vă percepe preotul ortodox? Eu zic că, totuși, ar trebui să îmi dați niște răspunsuri la întrebările mele, atâta timp cât dumneavoastră nu pierdeți ocazia niciodată să dați replici.

[A intrat cu totul în tăcere. De aceea, a trebuit să public interviul niciodată terminat…în această formă. Însă întrebările rămân!]

Zâmbet din imprudență

Bănățeanului Dumnezeu „i-a dat suflet mare și curat”. Nu știm însă ce le-a dat altora…

A dat la doi oameni cu toporul în cap…pentru că nu a avut bani ca să se ducă în sat. Mărturia dată la Poliție. 27 de ani, retard evident de vorbire.

Fost campion național de box…care acum locuiește într-o baracă. Adevărul: suntem importanți doar când ridicăm steagul României…apoi murim precum câinii.

Nașa mare îi cântă la vioară lui Ghiță Mureșan. Baschetbalistul român gigant.

Richard Wurmbrand vorbind despre „nebunia” dragostei.

Centrul pentru studii românești

Lucian Blaga's Memorial in his native Transylvanian village

http://www.romanianstudies.org/content/wp-content/uploads/2012/12/Marin_Sorescu.jpg

Ultimul număr pe 2012 din revista La drum. În format PDF.

Prof. Adrian Năstase amintește faptul că a repatriat osemintele regelui Carol al II-lea. S-au împlinit 10 ani.

ÎPS Iustinian Chira vorbind despre sine însuși.

Scrisoarea pastorală a ÎPS Justinian Chira la Nașterea Domnului [2012]

 

JUSTINIAN
Din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului

Iubitului cler, cinului monahal,

dreptcredinciosului nostru popor din Episcopia Ortodoxă Română

a Maramureşului şi Sătmarului:

Har, binecuvântare şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi,

calde urări de linişte şi fericire pentru Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului

”Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.[…] El va paşte turma Sa ca un Păstor şi cu braţul Său o va aduna. Pe miei îi va purta la sânul Său şi de cele ce alăptează va avea grijă” (Isaia 7, 14; 40, 11).

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Într-o zi, din anii trecuţi, când atmosfera din ţara noastră şi din alte părţi ale Europei era foarte întunecată, iar cuvântul lui Dumnezeu era oprit pentru a fi vestit liber, în miercurea din Săptămâna Patimilor am auzit o voce a unui frate de a lui Iuda, care a vândut pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu 30 de arginţi, după cum ne spune Sfânta Scriptură.

Am auzit o voce care-L batjocorea şi-L umilea pe Iisus Hristos. Inima şi sufletul mi s-au rănit adânc, dar, inspirat de Dumnezeu, am scris cuvintele acestea, prin care am arătat că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel aşteptat de tot neamul lui Adam, de la facerea lumii, că Iisus este cel prevestit de toţi patriarhii şi proorocii din Vechiul Testament.

Că Hristos este Cel pe care ni-L prezintă Noul Testament, ca Om desăvârşit, Care prin zămislirea Sa, prin minunile Sale, prin moartea şi Învierea Sa, ne-a arătat tuturor că El, Iisus Hristos, este Dumnezeu adevărat prin care toate s-au făcut din câte s-au făcut, după cum ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (Ioan I, 1-3).

Toţi câţi cred în El îl ascultă, toţi câţi îl iubesc pe El devin fii ai lui Dumnezeu, moştenitorii Împărăţiei cerurilor, ai nemuririi şi fericirii veşnice.

Aceasta este credinţa noastră, aceasta este nădejdea noastră, aceasta este dragostea noastră care a luminat şi ne luminează viaţa dintotdeauna.

Mesajul pe care îl ascultaţi nu este numai un cuvânt pastoral, pe care slujitorii altarelor îl citesc la marile praznice fiilor noştri duhovniceşti, ci acesta este un mesaj, un cuvânt, care se adresează la toţi cei ce doresc să găsească un moment de linişte şi bucurie în viaţă.

Pacea, liniştea, bucuria şi fericirea în viaţă o aflăm numai dacă găsim pe cineva care ni le poate asigura, care ne poate da un cuvânt, care să ne asigure toate acestea în sufletul nostru. Acest lucru ni-l poate oferi numai Iisus Hristos, pe Care îl ştie toată lumea de pe pământ, dar pe Care îl cunosc foarte puţini, pentru că nu este suficient să ştii pe cineva pentru a dobândi linişte, bucurie, pace şi fericire. Este cu totul altceva să cunoşti pe cineva, să-l asculţi, să-l urmezi, să-i dăruieşti lui gândurile tale, dorinţele tale, viaţa ta, ca apoi viaţa ta să se umple de lumină, de dor, de dragoste faţă de acel Cineva.

Acum, cu ocazia sfântului şi marelui praznic al Naşterii Domnului, în care creştinii trăiesc din nou zile de bucurie, zile frumoase şi sfinte, am hotărât să vă adresez acest cuvânt ca pe un sfânt dar, în speranţa că îl veţi primi, că îl veţi citi, căutând să-L cunoaşteţi pe Iisus Hristos.

Doresc ca bucuria voastră să rămână, credinţa voastră să se înmulţească şi să crească, ca în lumea de azi, atât de neliniştită şi bolnavă cu sufletul, cuvintele mele să vă aducă un moment de tărie, pace şi linişte sufletească.

Fraţilor mei, binecuvântaţilor slujitori ai lui Dumnezeu, care se jertfesc la sfintele altare, le adresez un cuvânt, pentru a alege cuvintele care vor crede ei a fi de folos pentru sufletele credincioşilor, la acest măreţ Praznic al Naşterii Mântuitorului Hristos.

Această scrisoare pastorală am intitulat-o simplu: HRISTOS, pentru că acest nume este mai presus de orice nume, atât din cer cât şi de pe pământ sau din cele dedesubt ale pământului (Filipeni 2, 9-11).

Îndemn pe toţi binecredincioşii care cred şi îl iubesc pe Iisus Hristos să se închine, în anul care urmează, 2013, în faţa sfintei icoane a Fiului lui Dumnezeu şi să zică: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Aceasta este rugăciunea lui Iisus pe care o rostesc mereu sfinţii şi monahii în chiliile lor, dimineaţa în zori, seara în amurg şi la miezul nopţii.

Această rugăciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul(a)”, întăreşte în sufletul nostru credinţa şi dragostea în Iisus, care este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. După cum Soborul celor Doisprezece Apostoli au mărturisit în faţa Domnului Hristos, când El i-a întrebat: „Cine zice lumea că sunt Eu, Fiul Omului?”. „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”, au răspuns într-un glas Cei Doisprezece Apostoli (Mt. 16, 16).

La această întrebare: „Dar voi cine ziceţi că sunt Eu?”, împreună cu Apostolii, toţi martirii, sfinţii, cuvioşii şi toţi creştinii, de două mii de ani, strigă într-un glas: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”.

Aceeaşi întrebare dacă s-ar pune vouă astăzi, ce aţi răspunde în faţa lui Dumnezeu? Cine aţi zice că este Iisus Hristos? Trebuie să răspundeţi cu vorba, dar şi cu fapta voastră, pentru că de acest răspuns depinde mântuirea şi fericirea voastră, mântuirea şi fericirea lumii. Amin.

+JUSTINIAN
ARHIEPISCOP AL
MARAMUREŞULUI
ŞI SĂTMARULUI

Cu riscul de-a discuta frumos

Olga Marinescu mi-a cerut prietenia pe Facebook pe 31 august 2011…tocmai după ce eu îmi redusesem lista mea de „prieteni” de la 200 și ceva la 4 inși.

Și am întrebat-o: De ce doriți să ne fiți prietenă și în ce scop?

Olga: Vă admir din ziua în care am intrat prima data pe blogul dumneavoastră. La a doua întrebare nu ştiu încă ce să răspund. V-am invitat în lista mea de prieteni, ca să ne fiţi prieten mai apropiat.

[…]

Olga: Părinte, în Duhul Sfânt ne cunoaştem şi ne înţelegem.

Pr. Dorin: Mai trebuie să și dovediți asta, doamnă!

Olga: Vă sărut dreapta, părinte! Nu ştiu ce să vă spun ca să mă cunoaşteţi, dar dacă aveţi atâta timp și interes încât să-mi adresaţi întrebări, vă voi răspunde cu sinceritate.

Blagosloviţi şi mă iertaţi!

Pr. Dorin: Câți ani aveți, ce studii și unde locuiți?

Olga: Am 43 de ani. Am absolvit cursurile Facultăţii de Matematică-Informatică a Universităţii din Craiova. Locuiesc în Drănic-Dolj.

Pr. Dorin: Și la 43 de ani vă simțiți „bătrână rău” sau abia a început să danseze viața în dumneavoastră?

Olga: Şi una şi alta.

Pr. Dorin: Și v-a făcut „bătrână” matematica sau Ortodoxia? Cu alte cuvinte: de ce nu v-ați făcut baptistă…că ei au până și bănci…de stat la slujbă?

Olga: Nu m-am făcut baptistă pentru că am vrut să trăiesc în Duh şi-n Adevăr.

Pr. Dorin: Și trăiți în Duh și-n Adevăr sau doar vă autoiluzionați?

Olga: Am trăit de câteva ori.

Pr. Dorin: Și ne puteți da detalii? Dar nu sibilinic ca până acum…

Olga: Nu cred.

Pr. Dorin: Și cum ați dori să vă cunosc…dacă nu îmi vorbiți despre lucrurile care vă definesc?

Olga: Eu vreau să mă cunoaşteţi pentru că vreţi să mă cunoaşteţi. Asta am înţeles. În Duhul Sfânt vreau să mă cunoaşteţi.

Pr. Dorin: Câți oameni v-au mai cunoscut în harul Prea Sfintei Treimi…și cum s-au comportat vizavi de dumneavoastră după aceea?

Olga: Toţi cei care trăiesc în harul Prea Sfintei Treimi. Unul dintre ei m-a cerut în căsătorie.

Pr. Dorin: Am înțeles: doar eu sunt singurul care nu v-am înțeles…Însă, totuși, ce îmi lipsește ca să fiu ca…părintele Savatie Baștovoi, un om pe care îl iubiți foarte mult?

Olga: Nu cred că nu m-aţi înţeles. Eu cred că îi iubesc foarte mult pe toţi, numai că nu îmi și place la fel de mult de toți. De dumneavoastră îmi place foarte mult, dar de părintele Savatie îmi place mult de tot.

Pr. Dorin: Însă dumneavoastră vă place din citire…sau pentru că și discutați cu el?

Cu noi nu vorbește…și dacă vorbește cu dumneavoastră…înseamnă că sunteți „sfântă” la fel ca el…și de aceea vă place.

Olga: Am văzut cu ochii sufletului că în el este doar Adevăr.

Pr. Dorin: Pe scurt: îl iubiți în absența lui…adică de una singură. Așa e iubirea pentru dumneavoastră: monologală?

Olga: Eu nu cred că asta aţi înţeles din tot ce v-am spus.

Pr. Dorin: Ce credeți că am putut să înțeleg…din „tot ceea ce mi-ați spus”?

Olga: Că v-am spus adevărul.

Pr. Dorin: Ați scris vreo carte până acum?

Olga: Nu. M-aţi prins?

Pr. Dorin: Nu aveți ce scrie…sau aveți o altă preocupare mai importantă decât scrisul?

Olga: Nu am inspiraţie. De câteva ori am avut şi mi-a plăcut să scriu.

Acum mi se par nişte copilării textele mele de mai demult şi chiar aşa si sunt, probabil. Nu ştiu să spun ce aş vrea să scriu.

Ştiu doar că nu seamănă cu nimic din ce cunosc şi că e extraordinar de frumos, adevărat şi nemaintâlnit.

Nu mai sufăr din cauză că nu mai pot să scriu, decât, poate, puţin. Pentru că mă gândesc că ăsta e un semn și că nu iubesc cât aş putea de mult.

Am visat de mai multe ori astfel de texte, dar nu le-am ţinut minte.

Pr. Dorin: Niciodată un text dorit…un text care ți-a plăcut când l-ai scris nu e o copilărie…ci îl privești cu ochi critic numai prin prisma faptului că ești altul, că ai o altă stare…că ai crescut în înțelegere.

Însă el reprezintă o fotografie a stării tale de atunci…a unei gări din creșterea ta interioară.

Arătați-ne un text…sau un fragment din el!

Olga: Cu drag vă arăt primul meu text. Doar pe el l-am păstrat şi numai în memorie. Şi pe celelalte le păstrez, dar nu la mine, ci la cei ce mă iubesc.

Nu mi-e ruşine cu ce am scris şi nu mi se par chiar copilării, iar ce-o să vă prezint acum a fost mereu o mare bucurie pentru mine.

Rugăciune

Iubire minunată şi-atât de adevărată,
Fă-ne pe toţi iubire din marea Ta iubire,
Fă-ne de-acum iubire, pe toţi fă-ne iubire!
Iubire infinită, iubire mult dorită,
Iubire căutată şi-atât de aşteptată,
Să Te iubim mereu,
Să ne iubim mereu
Ca sfinţii Tăi.

Pr. Dorin: Faceți-ne cunoștință cu cineva pe care îl iubiți…și căruia îi scrieți texte numai pentru el? Vorbiți-ne despre el

Olga: Asta nu pot să fac, nu vă supăraţi, vă rog!

Pr. Dorin: Atunci povestiți-ne ceva frumos! Orice…

Olga: Un „vis” cu ochii deschişi. Era înaintea Crăciunului din 2007. Stăteam in pat, lângă soba caldă, ascultând concertul de colinde de la Patriarhie.

La un moment dat a început un colind care m-a surprins atât prin frumuseţe, cât si prin faptul că mi se parea straniu de necunoscut.

Ascultând colindul, însă, am văzut deasupra uşii, in faţa icoanei (fără să mai văd şi icoana, cred) ceva ce îmi vine foarte greu să vă spun, nu pentru că nu aş vrea să vă spun, dar pentru că e aproape paralizantă emoţia care mă cuprinse.

L-am văzut pe Hristos aşezat pe un scaun cu spătar înalt.

În faţa Lui, pe o imensă şi minunată pajişte verde (şi cu floricele albe, cred), eram toţi. Îl priveam, plini de bucurie deplină.

O simţeam. Hristos era mult mai mare decât noi. Veşmântul îi era aşa ca prin icoane.

Nu i-am desluşit prea bine trăsăturile feţei, dar am văzut bine că El era prea trist. Aproape imediat am scris Vis cu ochii deschiși şi am trimis-o pe site-ul http://www.sfintiiarhangheli.ro.

Sunt aproape sigură că dacă nu aş fi scris-o şi nu aş fi trmis-o atunci, altadată nu aş mai fi putut.

Cam atât.

Blagosloviţi şi mă iertaţi!

Pr. Dorin: Însă una din aia nasoală, cu drame multe…ne povestiți?

Una din localitatea dumneavoastră…așa, ca morală publică

Olga: Sunt foarte supărată pentru că nu mă pot duce si eu la o biserică în care să existe măcar un preot demn şi de admiraţia mea.

Până la Sf. Nicolae nu mă mai pot duce nici măcar la biserica la care am voie să merg (cea din sat), pentru că tocmai acum, adică de vreo două săptămâni, s-a apucat părintele să pună lambriuri.

Şi nici nu pot să am încredere că e aşa cum a zis.

Pr. Dorin: Deci viața e complicată…nu așa cum zice lumea…Iar dumneavoastră sunteți un om sensibil, profund, cu căutări alese…și e penurie de persoane prin jur…

Însă pe cine ați vrea lângă dumneavoastră, așa, din lumea largă, cu care să discutați, să puneți viața la cale?

Olga: Pe viitorul meu soţ.

Pr. Dorin: Vă dorim să vă împliniți, doamnă și să fiți fericită!

Cu toate astea însă, sunt buni bărbații la ceva? Sunt niște misogini, niște profitori…sau mai au și lucruri bune, pentru care îți vine să îi iubești pentru toată viața și veșnicia?

Olga: Aşa să ne ajute Dumnezeu, iubite părinte! Vă mulţumim mult. Eu sunt convinsă că nicio iubire nu este mai frumoasă decât aceea dintr-o familie sfântă.

Pr. Dorin: Dumneavoastră ați încercat să o scăldați cu bărbații…fapt pentru care nu i-ați vorbit de rău…Dar femeile au defecte? Vă enervează ceva la „doamne”?

Olga: Sunt atât de păcătoasă încât de multe ori cred că şi Dumnezeu are defecte. Din fericire, însă, cred că Sf. Siluan nu a minţit când a zis că toţi oamenii sunt sfinţi.

Pr. Dorin: Deci nu vă lăsați târâtă în bârfa femeiască…

Atunci dați-ne un meniu de mâncare de post…pe care îl considerați cel mai de succes la o înmormântare. Ce ați găti dumneavoastră la o înmormântare…pentru ca oamenii să mănânce patru feluri…și să plece uimiți?

Olga: Cred că şi eu bârfesc. Eu nu vreau să întind mese cu ocazia vreunei înmormântări.

Eu cred că ăsta e un obicei barbar.

Rudele mortului trebuie lăsate în pace să-şi plângă mortul, nu să nu-şi mai vadă capul de griji nebuneşti.

Pe-aici s-a ajuns să se mănânce în serii.

Nu zic şi să nu se dea mâncare de pomană. Există prea multe feluri de mâncare de post, chiar şi fără ulei şi fără E-uri.

Aş da de pomană mult mai mult decât mi-ar plăcea să primesc.

Pr. Dorin: Ce vă displace în online…și ce detestați cel mai mult? Suntem prea mulți, prea personali…prea ipocriți?

Olga: Îmi displace să văd la ceilalţi ce îmi place să văd la mine şi ce nu mi-ar plăcea să văd la mine. Cel mai mult cred că detest minciuna. Cei care-mi plac nu sunt prea mulţi şi fiecare dintre ei e unic.

Pr. Dorin: Dacă mâine ați lua decizia să scrieți online…despre ce ați scrie? Despre matematică, cartofi prăjiți, teologie după ureche, despre coafură, mofturi, gladiole?

Olga: Despre iubire.

Pr. Dorin: Eu aș scrie despre…sarmale. Aveți ceva împotriva…diversității editoriale?

Olga: Îmi place cum scrieţi.

Pr. Dorin: De ce?

Olga: Sunteţi plin de har.

Pr. Dorin: De unde știți dumneavoastră acest lucru? Vă învață la Matematică despre…har?

Olga: Din credinţa mea, din nădejdea mea, din dragostea mea.

Pr. Dorin: Vă rog să specificați, cu punct și virgulă…că interviul de față nu e un blat! Că nu v-am pus să mă lăudați

Dumneavoastră vă plac extremiștii, așa, de obicei?

Olga: Credeţi că dacă m-aţi fi pus să vă laud, v-aş fi lăudat?

Nu-mi plac extremiştii.

Pr. Dorin: Dar vă place să așteptați? Să așteptați sfârșitul cărții, al filmului, al vieții?

E vreo frumusețe în așteptare?

Olga: Sigur că există! Eu cred că frumuseţea este peste tot, când privim cu ochii sufletului.

Mi-a plăcut şi mie să aştept, de mai multe ori.

Pr. Dorin: Dar, între timp…nu vă vine să vă sinucideți? De ce să mai trăiți…dacă tot așteptați, așteptați, așteptați?…

Olga: Într-adevăr, este frumoasă aşteptarea, dar foarte grea.

De sinucidere m-a păzit Dumnezeu.

Eu cred că rostul vieţii omeneşti este aşteptarea vieţii veşnice.

Pr. Dorin: Vreți o viață veșnică mai mare…sau una mai modestă?

Cei care o vor mai mare…își fac un cavou pictat, cu turle și lacăte de aur…

Că cică așa stă treaba: cine își face o vilă mai mare la cimitir…e băgat mai repede în Rai.

Dumneavoastră pentru ce optați: pentru împăiere, incinerare, betonare…sau înpământenire la cimitir?

Olga: Vreau viaţa pe care vrea Dumnezeu s-o primesc. Fericirea deplină o doresc pentru toţi. Altceva nu vreau să aleg.

Olga: Mă aşteptam să mai vorbim despre aşteptare.

Pr. Dorin: Bineînțeles că vom mai vorbi despre…așteptare!

Cum așteptați „sfârșitul lumii”?

Îl așteptați trează…sau dormind?

Olga: Cu milă şi cu groază.

Pr. Dorin: De ce mi-ați răspuns la întrebări până acum?

Olga: M-am simţit datoare să vă răspund şi am crezut că ştiu să vă răspund.

Pr. Dorin: Atunci…vă mulțumesc frumos! Un lucru de final de interviu?

Olga: Vă mulţumesc frumos. Cred că este interviul vieţii mele.

Despre ieri și azi cu Prof. C. George Săndulescu

Născut în 1933, C. George Săndulescu urmează cursurile Facultăţii de Filologie, secţia engleză din Bucureşti. Obţine în continuare titlul de Master of Philosophy de la Universitatea din Leeds, iar apoi doctoratul de la Universitatea din Essex. Predă la Catedra de Engleză a Universităţii din Bucureşti până în 1969.

După această dată, ţine cursuri la toate marile universităţi din lume şi se stabileşte la Monaco, unde locuieşte şi în prezent. Este unul dintre cei bine specializaţi critici în opera scriitorului James Joyce: a scris două studii de referinţă despre Ulysses şi Finnegans Wake.

A organizat el însuşi conferinţe mondiale despre Joyce – în calitate de director şi întemeietor al Bibliotecii de limba engleză Princess Grace de pe lângă Palatul Princiar din Monaco. Pornind din România, unde s-a născut într-o familie îndeaproape înrudită cu filosoful Constantin Noica, este în prezent recunoscut ca specialist în relaţia dintre Limba Engleză şi Literatura Engleză.

Se declară, asemeni lui Joyce, „student” pe viaţă şi „cercetător” prin vocaţie. A publicat peste 20 de volume. Cu toate că a predat la Catedra de Engleză a Universităţii din Bucureşti numai până în 1969, C. George Săndulescu rămâne o parte integrantă a tradiţiei de anglistică românească, aproape în egală măsură cu Dan Duţescu şi Leon Leviţchi: mai ales prin varietatea preocupărilor profesionale, cât şi prin promovarea sistematică a limbii şi literaturii româneşti peste hotarele ţării.

– În urmă cu câţiva ani, îngrijind ediţia „Neamul Noica” a profesorului Nicolae Şt. Noica, am dat peste numele dvs., drept unul dintre contributorii acelui volum. Într-un fragment dintr-o carte de memorii a lui Paul Dimitriu publicat în „Neamul Noica” se spune că eraţi nepotul celebrului filosof. Ne puteţi spune care au fost relaţiile cu celebra dvs. rudă?

– Toţi vorbesc despre exilaţii celebri Mircea Eliade, Eugène Ionesco şi Emil Cioran. Dar nimeni nu îl consideră pe Noica drept „un EXILAT”! Căci şi-a trăit mai toată viaţa în ţara lui natală – aşa-zisa ROMÂNIE… (De fapt, RPR şi apoi RSR!). Deşi chiar Ovidius fusese exilat tot pe teritoriul propriei lui ţări… era numai o chestiune de distanţă până la Roma.

Dar se gândeşte cineva că domicilul forţat la Câmulung Muscel era o formă de exil?

Iar anii de închisoare au fost şi ei o altă formă de exil…

La ieşirea din închisoare a avut, e drept, câţiva ani la Bucureşti, când a stat la noi acasă, în tot timpul cărora a încercat să publice Caietele lui Eminescu. L-a ajutat cineva? S-a zbătut din răsputeri până a ieşit la pensie. Fără niciun fel de succes.

Dezgustat şi disperat, s-a auto-exilat la Sibiu, părăsind Vechiul Regat. Şi apropiindu-se de fratele lui Cioran, care locuia acolo. Şi-a lăsat şi nevastă şi apartament la Bucureşti şi „a fugit” la Păltiniş. Într-un fel, s-a călugărit acolo. A fost înmormântat acolo! Liiceanu greşeşte fundamental în cărticica sa despre paradisiacul Păltiniş… E drept însă că el a învăţat multe de la Noica acolo.

Dar Noica părăsise Vechiul Regat, aflându-se în Transilvania în auto-exil. Era cu totul nemulţumit de felul în care fusese tratat în Capitala ţării.

Caietele Eminescu, publicate cu chiu cu vai după moartea lui Noica, cu o Prefaţă Noica, construită din bucăţele vechi, cum am arătat în altă parte, sunt ele oare la dispoziţia tuturor în ziua de azi? Nicidecum. Se pare că nici măcar Sibiul nu le are în întregul lor.

Dovada este că astazi nimeni nu mai ştie – exact – de ce voia Noica să publice Caietele Eminescu…Nici măcar mulţi profesori universitari de pe la limbi străine…

Într-un volum despre procesul său, Noica scria, sub formă de testament: „Am trăit o viaţă fără rost.” Şi o credea încă chiar şi atunci când m-a vizitat pe mine la Monaco. În ultimul an al vieţii sale.

Noica credea în mine. Pentru asta a venit el să mă vadă. Şi am discutat multe şi de toate. Voia să mă întorc în ţară cu el. Aş fi făcut-o. Regret şi acum că nu am făcut-o. Noica voia sa preiau eu ştafeta de la el. Dar am intuit eu oare eşecul Ediţiei Princeps a Caietelor Eminescu? Mai contestă oare astăzi cineva eşecul acestei ediţii?

Un lucru e sigur: nu este eşecul ideii lui Noica. Este eşecul unei birocraţii mult prea încâlcite în realizarea acestui proiect, complicat şi el, în care s-au băgat mult prea multe instituţii de-a valma, una peste alta.

Pe lângă Noica şi viziunea lui pentru cultura românească, ca şi pe lângă Blaga, sau Eliade, rămânem noi toţi nişte pitici, nişte pigmei… Îmi vine în minte chiar termenul „precaritate” din filosofia gânditorului!

– Cunoaşteţi literatura română de azi, cum o vedeţi?

– Acum câţiva ani am fost invitat de Uniunea Scriitorilor din România să particip la Conferinţa anuală a scriitorilor, care a avut loc pe malul Marii Negre. Cu acest prilej am ţinut o comunicare pe care am intitulat-o „Premiul Nobel de Literatură”. Întrucât ţara noastră nu avusese niciodată un premiu Nobel, titlul meu a stârnit unele rezerve.

Ce am vrut să spun? Argumentul meu de bază era că, statistic vorbind, mai toate ţările europene, chiar şi cele mai mici decât România, au reuşit să obţină unul, sau chiar mai multe premii Nobel pentru literatură. România a rămas de căruţă nu din lipsă de talent! Am crezut atunci, cum cred şi acum, împreună cu Noica, şi cu atât de mulţi alţi români, în talentul şi geniul românesc.

Am încercat să prezint două fapte: (1) Americanii primiseră atât de multe premii Nobel, încât la un moment dat au convocat o conferinţă specială pentru a studia acest fenomen. Nu mai ştiau ce să facă cu ele… Am avut şi eu norocul pe atunci să particip la discuţiile lor. (2) Avusesem de asemenea prilejul unic să discut această „problemă Nobel” cu Noica, Eliade şi Cioran la o masă comună. Atât Eliade cât şi Noica au murit curând după aceea.

Am tras concluzia în conferinţa mea că România are obligaţia morală să se străduiască să obţină un premiu Nobel, cel puţin pentru raţiuni statistice! Situaţia de inferioritate a României nu se datora în niciun caz lipsei de talent artistic.

Conferinţa mea nu a fost urmată de discuţii. Mi s-a spus mai târziu că discutasem un subiect „care nu interesează”! Dar prezicerea mea s-a împlinit: românca de limbă germană Herta Müller a luat premiul Nobel la mai puţin de zece ani după conferinţa mea! Părerea mea este că ea se înscrie în tradiţia Soljeniţîn-Pasternak – amândoi premii Nobel.

De asemenea, Herta se înscrie în tradiţia numită în limba germană Heimatliteratur – literatura pământului de naştere – atât de răspândită în Europa. Mă gândesc mai ales la Joyce şi Beckett, care au rămas irlandezi până-n măduva oaselor, chiar după ce au părăsit definitiv Irlanda din fragedă tinereţe.

De altfel, Oscar Wilde, Bernard Shaw şi chiar William Butler Yeats au făcut exact la fel. Alte exemple din Europa sunt deosebit de uşor de găsit. Vladimir Nabokov, cât şi germanul Heinrich Heine, care scria şi în limba franceză.

Dar România şi românii de peste tot aşteaptă acum – la fel de nerăbdatori – un premiu Nobel pentru scrieri în limba română. Noica a dovedit că limba noastră este o limbă a filosofiei: a uşurat astfel sarcina scriitorilor de literatură.

Eu, personal, fac tot ce pot în această direcţie. În traditia Leviţchi-Duţescu. Aştept însă şi ajutorul entuziast al scriitorilor de meserie din toată România de azi.

– Ce şanse avem să ne impunem pe alte meleaguri scriitori români? Ce ne lipseşte? Când vom reuşi?

– România pre-comunistă, trebuie să spun aceasta, era mult mai ataşată de limba şi cultura românească decât România post-comunistă, România cea de astăzi.

Interesul pentru limbile străine era de altă natură, precum şi interesul pentru cărţile străine era cu totul altul… Oamenii din cele mai variate pături sociale învăţau pe atunci limbile străine cu scopul mult mai altruist de a cunoaşte cultura altor ţări. În măsura în care se duceau acolo, spre a le vizita, se duceau ca reprezentanţi, mai ales culturali, ai propriei lor ţări. Iar cei care se duceau se şi întorceau, creându-se astfel o osmoză interculturală.

Românii de astăzi, cei pe care se întâmplă să-i întâlnesc în jurul meu, au cam pierdut acest bun obicei. Goana după obiective pur materiale a schimbat acest lucru. Astăzi, dacă românii din străinătate învaţă limba locului, aceasta se face numai şi numai cu scopul de a înlesni obţinerea unui post. Cu alte cuvinte, spus mai direct, altruismul cultural s-a cam dus pe gârlă…

Pentru acestă raţiune, încerc să stabilesc aici un Principiu al Reciprocităţii. Dacă vrem ca străinătatea să cunoască literatura noastră, noi trebuie să fim primii care să cunoaştem literatura lor! Dar facem noi oare asta? Mai deloc.

În pofida faptului că suntem astăzi cu toţii în Uniunea Europeană, am cam pierdut gustul pentru literatură. Vreau să spun prin aceasta că nu ne lasă timpul: cei mai mulţi români se duc în străinătate ca să câştige ceva mai bine, dar, în această operaţie destul de complicată în sine, ei uită că sunt şi rămân ambasadori culturali individuali ai propriei lor culturi.

În plus, cultura care interesează străinătatea este în primul rând cea mai solidă, deci cea clasică. După 50 de ani de comunism, care a devalorizat în mod automat aproape tot ce s-a produs pe hârtie, e greu să stabilim acum care sunt valorile culturale care trebuie promovate în străinătate. Subliniez că aceasta nu se poate face de sus, de la nivelul Institutului Cultural Român. Nu! Aceasta trebuie să se facă de către fiecare român în parte care se află prin străinătate. Peste tot în lume. Chiar şi acasă.

Este Uniunea Europeană „străinătate” cu adevărat? Da şi nu. În măsura în care avem toţi aceeaşi culoare de paşaport, înclin să spun NU. În măsura în care vorbim limbi diferite, înclin să spun DA.

Să vă dau un exemplu concret: promovarea de către Franţa a ideii de Francofonie este în bună măsură dăunătoare României, mai ales în cadrul Uniunii Europene, întrucât a dus la estomparea, până la dispariţie totală, a ideii de Latinitate. Spus mai pe şleau, cum România se află într-un fel la capătul pământului (european…), cei mai mulţi francezi tineri habar nu au că limba română este o limbă latină. Şi nici nu-i mai interesează acest fapt, atunci când eu personal încerc să le explic – cu rabdare – acest lucru.

Este bine pentru România că, politic vorbind, face parte din francofonie, împreună cu Algeria, Maroc, şi multe alte ţări arabe. Dar rezultatul neplăcut pentru noi românii este că pentru Franţa latinitatea României şi-a pierdut complet valoarea. Iar cu atâţia Români care vin să caute de lucru în Franţa, şi în Occident în general, ţara noastră este cam pusă pe picior de egalitate cu fostele colonii franceze – sau chiar engleze (pentru Anglia) – şi în consecinţă se instalează un sindrom de depreciere culturală a acestei ţări soră din Europa.

Promovarea unei culturi nu se face niciodată în mod eficace de la guvern la guvern: se face, cu spontaneitate şi sinceritate, de la suflet la suflet. Ştim cu toţii impasurile culturale create de 50 de ani de comunism: prea puţini sunt însă cei care îşi dau seama că francofonia maschează latinitatea. Acest fapt îngreuneză mult promovarea culturii româneşti în occident.

În plus: Franţa a declarat, nu de mult, limba corsicană drept limbă regională. Eu am vizitat Corsica în repetate rânduri şi am rămas întotdeauna uluit de apropierile extraordinare cu limba română. Acelaşi lucru se poate spune despre limba monegască – limba Principatului de Monaco. Câţi lingvişti români le cunosc îndeaproape? Niciunul.

Toată Europa trebuie să înţeleagă Principiul Reciprocităţii Culturale. Fuziunea culturală „nu costă, dar rentează,” spre a o cita pe una din reginele noastre. O face românul de rând care circulă prin străinătate după alte treburi, cam prea egoiste? Nu prea o face.

Ne ascundem după cuvinte din ce în ce mai mult: de pildă, cuvântul diasporă este un eufemism cras pentru „exil”; cuvântul englez expat (de la expatriate) este şi el un surogat birocratic pentru exact acelaşi lucru. De ce nu privim lucrurile în faţă? Cancerul tot cancer rămâne, oricum l-ar numi doctorii…

Conform sursa.