Mezul iernei

Citându-l pe Heidegger, care „a subliniat în repetate rânduri semnificația profundă a prezenței unui templu în spațiu”, Mircea Scarlat făcea mai demult observația că templul în poezie „asigură ordinea, stabilitatea, viața”[1]. Și, pentru literatura română, pe lângă exemplul lui Eminescu (Memento mori), a considerat paradigmatică poezia Mezul iernei de Vasile Alecsandri, contemporan cu Baudelaire, pentru care „La Nature est un temple”…

Identitatea perspectivei poetice a celor doi poeți contemporani nu i s-a părut un hazard, în ciuda diferențelor semnificative între Baudelaire și Alecsandri. Și e adevărat că Alecsandri nu s-a sfiit a-și însuși anumite sugestii esențiale din marea poezie, pentru a-și înscrie numele în istoria liricii românești, chiar dacă talentul său nu l-a ajutat pe cât și-ar fi dorit.

Vecinătatea în care l-a plasat Scarlat m-a făcut să revin asupra binecunoscutului pastel alecsandrin:

În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par înghețate, cerul pare oțelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestuos,
Și pe ele se așază bolta cerului senină,
Unde luna își aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreț, fantastic!…Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munții sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viață, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;
Dar ce văd?…în raza lunei o fantasmă se arată…
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

Poetul contemplă, într-o noapte de iarnă senină, cu stele, geroasă, tabloul câmpiilor acoperite de zăpadă și al pădurilor trosnind de ger. Suntem în miez de iarnă…

În ciuda faptului că e noapte, peisajul este eclatant: pe cer luminează stelele, câmpiile sunt și ele „strălucitoare”, ca „un lan de diamanturi” – în locul lanurilor de grâu care populează câmpurile în sezonul văratic, cresc lanuri de diamante care ne plasează, vizual, într-un basm de Andersen.

Imaginile poetice și figurile de stil scot în evidență caracterul luminos al peisajului.

Uimirea poetului care contemplă e provocată de antiteza între întunericul nopții și lumina puternică emanată de o sursă cosmică (stelele) și de alta terestră (zăpada), cea din urmă funcționând, de fapt, ca o imensă oglindă, având caracter reflector.

Scânteierea/ strălucirea acestui peisaj e atât de feerică, ebluisantă, încât luminile care se aprind în cer și inundă pământul îi creează contemplatorului impresia că se află în mijlocul unui templu cosmic (sugestie pe care a preluat-o inteligent atât din Miorița și din tradiția ortodoxă, cât și de la romantici).

Din punct de vedere cromatic-vizual, predomină culoarea albă („fumuri albe”, lumina albă a lunii și a stelelor care face văzduhul să scânteieze, gerul transparent și reflectorizant în același timp, albul zăpezii).

Ar trebui să fie o lumină rece, însă aprinderile scânteierilor pe întinderi nesfârșite ale cerului și ale pământului schimbă senzația, introducând un paradox. Totodată, culoarea albă predominantă intră în antiteză cu regimul nocturn. Alecsandri creează o serie de contraste…

Privirea reflexivă a poetului intuiește prezența unui imens templu cosmic, pe care ni-l descrie în strofa a doua și a treia, format din bolta cerului arcuită peste pilonii de fum, în care altare sunt munții, iar instrumentele imnice codrii. Numai că, arcușul nevăzut fiind crivățul, muzica este una aspră, impresionantă dar și înspăimântătoare pentru om. Elementul care contrastează cu această muzică disonantă e din nou lumina, splendoarea electrizantă a „mii de stele argintii” pe lângă „farul tainic de lumină” al lunii.

E un cosmos necuprinzibil cu privirea ochiului, ci doar cu cea a minții. Dar și planul terestru este extins, pentru că, pe lângă câmpiile din strofa primă (care puteau fi bătute cu piciorul), apar altarele munților și orchestra fascinantă a codrilor, într-o formulă care subliniază indeterminarea și care lărgește orizontul cu mult peste ceea ce poate sesiza vederea umană.

Imaginea centrală a poemului este: „nemărginitul templu”. Alecsandri insistă pe ideea de nemărginire, de vastitate a acestei basilici universale.

De fapt, peisajul terestru este deschis către infinit, cu ale lui câmpii diamantine, munți și codri care se pierd în înălțime și adâncime, în timp de tabloul celest este apropiat prin intimizare, în el luminând stelele ca „vecinice făclii” și luna ca un „far tainic de lumină”. Concepția (a cosmosului ca o casă sau o biserică) e una patristică și o aflăm reprodusă în vechile Cazanii românești, după cum am sesizat mai demult. De aici a migrat spre poezia populară, în balade precum Miorița, de unde Alecsandri a preluat, în acest pastel, imaginea „stelelor făclii”, în număr de „mii”. Originea metaforelor e patristică (am explicat altădată).

Însuși termenul „organ” e unul vechi bisericesc, însemnând psaltirion (un instrument muzical antic, un fel de harfă).

Stâlpii de fum ai templului reprezintă un neașteptat element de modernitate, care își are sursa în…Scriptură. Și cred că Arghezi a remarcat această imagine, dacă ne gândim la poezia lui intitulată Denie (vol. Versuri de seară): „Seara stau cu Dumnezeu/ De vorbă-n pridvorul meu./ El e colea, peste drum,/ În altarul Lui de fum,/ Aprinzând între hotare/ Mucuri mici de lumânare”.

În versurile lui Arghezi, cerul e „altarul Lui de fum”, iar stelele „mucuri mici de lumânare” pe care El le aprinde.

Deosebirea de pastelul lui Alecsandri constă în faptul că acesta privea din perspectiva omului, de jos în sus, pe când Arghezi împrumută punctul de vedere al Creatorului acestui univers, pentru care cerul e fum (căci „ceriul ca fumul s-au întărit” – Is. 51, 6, Biblia 1688), iar stelele lumânărele. Altfel, metaforele sunt identice…

La început, pământul e feeric-diamantin, sub pasul omului, iar cerul e inaccesibil, „oțelit”, cu stele „înghețate”. E un basm terestru. Lanurile de zăpadă formează lumea de aproape, iar cerul e un castel înghețat, o lume departe.

Începând cu strofa a doua, întrezărirea/ intuiția prezenței templului schimbă radical această impresie.

Pământul se extinde spre cer, iar cerul se micșorează spre a cuprinde pământul. Pământul, stăpânit de ger și de crivăț,  e necuprins în întinderi bătute de viscol și „îngrozitor” prin ecoul său în sufletul celui ce contemplă, iar cerul e blând și ocrotitor, cu făcliile și farurile sale pe care le aprinde spre a lumina pământul. Conotațiile se inversează…

Și ca să revină din înălțimea contemplației pe pământ, în ultima strofă a readus în atenție vecinătatea terestră, coborând pe o rază de lună până la scena în care un lup își urmărea prada.

Realitatea e „o fantasmă” înfășurată în raza lunii până când nu reintri cu totul în ea, atunci când te-ai obișnuit să admiri templul naturii, al creației lui Dumnezeu.

E poate cea mai sugestivă poezie din câte a scris Alecsandri…


[1] Mircea Scarlat, George Bacovia. Nuanțări, Ed. Cartea Românească, București, 1987, p. 10-11.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [23]

Idealul duhovnicesc al ajungerii la tăcerea gândurilor și la isihia dumnezeiască este evocat de pe acum de Fericitul Daniil (și când spun de pe acum, mă gândesc la faptul că nici Vasile Voiculescu, nici Radu Gyr și nici alți poeți tradiționaliști nu îl aveau în vedere). Astfel, Sfântul Dimitrie este „cel ce zbori pe ale tăcerilor scări”, iar în Condacul al XII-lea, rugăciunea către Dumnezeu este: „fără vorbe, doar în cuget, în tăcere Îți purtăm,/ ca un mir ușor de mugur, gândul nostru fără pată”.

Asemenea, și în Icosul al XII-lea, poetul are atitudinea rugătorului isihast: „Doamne, stau în pragul ușii Tale mute/ și citind sfârșirea sfintelor ceasloave, îmi plec fruntea-n fața slovelor tăcute/ pân-se stinge-n mine zvonul de voroave./ Mă îneacă-adâncă Liniștea-Ți deplină./ Tu ești Pacea-n care stelele rotesc./ Îți simt picul de-aur în țeasta-mi de tină./ În oglinzi de gânduri, vis Te limpezesc”.

Rugăciunea este „pân-se stinge-n mine zvonul de voroave”, adică până încetează larma gândurilor deșarte.

„Picul de-aur” al lui Dumnezeu este picătura Sa de har „în țeasta-mi de tină”, care potolește neorânduiala gândurilor și aduce pacea harică cea mult dorită. Astfel, mintea naște „oglinzi de gânduri” pentru întipărirea lui Dumnezeu în ele, a harului Său, rugătorul începând să vadă limpede ceea ce visa, ceea ce dorea cu ardoare („vis Te limpezesc”).

Dumnezeu este „visul” nostru, Căruia ne rugăm să ne dea „tihna s-auzim cum pasul Tău/ vine către noi aproape printre stelele albastre”, Cel ce e „pacea-n care stelele rotesc”, Pacea mai presus de fire, Creatorul acestui univers imens și copleșitor de frumos.

Dar El poate să și certe această lume pe care a creat-o: „Din tavanul beznii, lumi întregi de stele/ cad cu-ngălbenirea bolnavelor toamne”, zice Fericitul Daniil, urmându-l din nou pe Eminescu (Scrisoarea I), în modul de evocare a unor imagini eshatologice. E de subliniat faptul că Fericitul Daniil a remarcat ceea ce n-a văzut toată exegeza eminesciană, adică sursa eclesiastică a acestor imagini.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [22]

Icosul al XI-lea este o rugăciune pentru păstrarea noastră în credință și cu mintea trează, așteptând Judecata lui Dumnezeu.

După cum toate sunt în mâna lui Dumnezeu, la fel este și sfârșitul sortit de El al acestei lumi:

Cine poate spune tainele din lume,
și câtă răbdare poartă în spinare
un fir sau un bob, un melc sau un rob?

Și cât soare strânge un picur de sânge,
câtă noapte-adâncă doarme într-o stâncă,
câte lacrimi bea omul fără stea

și cât va mai ține în rău sau în bine
lumea cea de-acum pân-să cadă-n scrum?

Înțelegem mai ușor ce înseamnă ca „un fir sau un bob, un melc sau un rob” să aibă foarte multă răbdare în chinuri, în neputință sau în suferință, pentru că lumea le/ îi consideră neînsemnate/ neînsemnați și trebuie să-și târască existența lentă și dureroasă până la capăt. Sau ce înseamnă ca „un picur de sânge” (iarăși o ființă neînsemnată) să strângă mult soare, pentru că doar raza soarelui îl urmărește pe pământ. Ori ca într-o stâncă să doarmă „noapte adâncă”, cum numai Dumnezeu știe ce înseamnă piatra, ontologic vorbind. Așa precum numai El știe tainele tuturor creaturilor.

Din răbdarea lor am putea învăța foarte multe și noi, dar nu avem timp să le observăm…

În schimb, „Câte lacrimi bea omul fără stea” e o formulare mai greu de înțeles, pentru că aici e intertextualizat Eminescu. „Omul fără stea” e omul de excepție, care – în concepția poetului – nu are o stea a norocului. Și pentru că el nu e sortit să fie fericit pe pământ (după cum a formulat Eminescu, scriind Luceafărul), de aceea are de băut un pocal mare cu lacrimi în viața aceasta.

Dar Dumnezeu le știe pe toate, inclusiv cât va mai ține lumea, căci, dintre oameni, „Cine să cunoască calea neștiută,/ ceasul din soroace, când neîndurată/ arcui-va-n ceruri Dreapta-nevăzută,/ Degetul cu semnul cel de judecată?”. Nimeni.

Rugându-l pe Sfântul Dimitrie ca să mijlocească la Dumnezeu, pentru ca „Împărăția Lui cea nevăzută/ să-Și arate aevea zorii pe pământ”, Fericitul Daniil imploră sfârșitul nedreptăților și al crimelor de pe acest pământ: „În amurgul baltă de sânge martir,/ din veacul minciunii să nască dreptatea”.

Sfântul Dimitrie poate să ne ajute la ceasul cel mare și greu al morții și al Judecății: „Tu, ce vezi stihia largului ceresc/ în stihar te-mbracă cu putere-ntreagă/ și ne priveghează ceasul nefiresc/ să putem fi gata cu trezită vlagă”…

„Ceasul” acesta este „nefiresc” pentru că este mai presus de firea noastră omenească a-l înțelege. Iar „trezita vlagă” a minților și a sufletelor noastre e ajutată și întărită de Sfinți.

„Stihia largului ceresc” e o imagine care concentrează excepțional, stilizând, tabloul de nedescris în cuvinte al Raiului. Dacă stihiile pământului sunt greu de reprezentat, cu atât mai mult atmosfera Paradisului este indescriptibilă. Dar însuși apelul la acest termen indică faptul că vorbim de bogăție de viață și de frumusețe, de „largul” Împărăției cerurilor, care are orizonturi cuprinzibile întrucâtva de Sfinți, dar neintuite de noi, cei păcătoși.

Și în heretisirile icosului Sfântul Dimitrie e numit, tainic, „cel ce vezi înalte desfășurări”, cu referire la vederile și descoperirile dumnezeiești de care Sfinții au parte veșnic în Împărăția lui Dumnezeu.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [21]

Condacul al X-lea este un extraordinar tablou al Răstignirii Domnului, o icoană poetică:

Doamne Iisuse Hristoase, Îți privesc icoana-n față
ce-n canon Îți zugrăvește pe lemn, sfântă, Răstignirea,
ceasu-al noulea în care, Dătătorule-de-viață,
prin durerea agoniei mântuitu-Ți-ai zidirea.

Mari piroane Te atârnă, sângeros, din palme sparte,
de Te spânzură pe-o țeastă uriașă de pământ,
și sub fruntea Ta plecată înspre zare, peste moarte,
ochii Ți-au scăzut sub pleoape în flori vineți de mormânt.

Păcătos, sub groaza rece, Îți sărut pământu-n care
crucea Ta a fost înfiptă, semnul căruia mă-nchin.
Și cântând pe Cuviosul, Ție Îți aduc cântare:
Aliluia, aliluia, aliluia! Amin.

E poate cel mai greu de pictat tablou din lume, cel al morții suferite de Fiul lui Dumnezeu în umanitatea Sa. Trebuie să ai minte ortodoxă și să nu cazi în extreme, pentru a nu te focaliza numai pe tortura abominabilă imprimată pe trupul Mântuitorului, dar nici numai, triumfalist, pe victoria Lui asupra morții, ignorând cu totul realitatea înfiorătoare a scenei Răstignirii.

Fericitul Daniil a reușit această iconizare în cuvinte, amintind, metonimic, numai de „palmele sparte” ale Domnului și de stingerea vieții din ochii Lui: „ochii Ți-au scăzut sub pleoape în flori vineți de mormânt” (epitetul „vineți”, pentru ochi, este tipic eminescian și trimite atât la culoarea albastră a ochilor Mântuitorului, cât și la învinețirea specifică morții) – ceea ce, dacă stai să te gândești cu minte omenească, este cutremurător și de neimaginat pentru Fiul lui Dumnezeu. Dar autorul nostru atenuează caracterul realist al tabloului său vorbind de „fruntea Ta plecată înspre zare, peste moarte”.

Totodată, Fericitul Daniil reafirmă faptul, dogmatic, că închinarea la Sfinți înseamnă cinstirea Slujitorilor Lui și că înseamnă, în definitiv, a ne închina lui Dumnezeu care locuiește întru ei. Viața Sfinților e o asumare a răstignirii Domnului în ființa lor, ca semn al credinței lor depline în Domnul și Mântuitorul lor și al nostru. De aceea, cu înțeles teologic profund, împletește Fericitul Daniil, în Acatistul închinat Sfântului Dimitrie, elemente dogmatice care par să nu se refere strict la viața acestuia.

Lauda adresată Sfântului se atinge de Dumnezeu, pentru că el a îmbinat „fulgerul de duh al vieții” cu „umbra trupului de lut” și este o fereastră deschisă spre Cel neapropiat, pentru noi, „cei ce nu am apucat să vedem în ochi Lumina,/ mărturia cea de aur, întruparea Celui-Viu” (Condacul al XI-lea).

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [20]

În rugăciunea către Sfântul Dimitrie, din icosul al IX-lea, Fericitul Daniil spune: „ajută și mie să mă-nving destoinic./ Pâlpâi sub greșeală, întru pocăință,/ ca vâlvoarea-n sfeșnic când ceara sfârșește”.

Imaginea poetic-duhovnicească a pâlpâirii sufletului va apărea (este reprodusă?) mai târziu și la Ioan Alexandru: „Oricât aș fi de frumos[, încât] să-și strângă stelele [strălucirea] la apariția/ Mea pâlpâitul/ Viermele cel neadormit din mărul cel arătos/ Își poate începe îmblătitul de cum văzui lumina/ Din pântecele maicii mele sătul de zile profane/ Hrănește-mă, Părinte, cu lacrima focului din/ Icoane” (Imn din vol. Imnele Maramureșului)[1].

Întotdeauna ne temem văzându-ne că doar pâlpâim în credința noastră, că nu ardem și ne înfiorăm să nu ni se stingă candelele, ca fecioarelor nebune din pilda Mântuitorului.

Istovirea duhovnicească este sentimentul pe care îl descrie și Fericitul Daniil: „Viața îmi scoboară spre lung asfințit./ Gândul, zbor înfrânt, către zări[le Cerului veșnic] tânjește./ Inima de piatră mi-a încremenit./ Sufletul în umbră, scrum se irosește./ Orb în beznă caut, iar, al vieții drum. […] Tu, [Sfinte Dimitrie,] cu nevăzutul mâinii mă umbrește”.

Rugăciunea este pentru primirea harului smereniei și pentru cunoașterea lui Dumnezeu în extaz mistic, așa cum învață Ortodoxia: „să nu-ncerc vreodată răzvrătirea sclavă,/ să răzbat, spre ziuă, prin drăceasca noapte,/ re-nviat în Domnul, cleștar de uimire,/ din scări de răpire”…

Așa cum am precizat de mai multe ori în trecut, „uimirea” și „răpirea” fac parte din terminologia isihastă, de la Sfântul Apostol Pavlos încoace. Despre cleștar/ cristal vorbește poetic și Arghezi, referindu-se la aceeași limpezime/transparență și puritate a luminii dumnezeiești: „Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,/ Aşteaptă o ivire din cristal,/ Pe un ştergar cu brâie de lumină” (Psalm (Ruga mea e fără cuvinte)). Am comentat versurile argheziene altădată[2].

În heretisirile care urmează, Sfântul Dimitrie este numit, între altele, „odihnitor ostrov de iubire”, „firidă-ascultătoare de plângeri”, „tovărășie aducătoare de îngeri” ori „bălsămată cunună de oase” (aluzie la mireasma Sfintelor sale Moaște). Mai neobișnuit e versul: „Bucură-te ca un imn de frunze strălucitoare”. Inedita metaforă are la bază simbolistica veche creștină, în care Sfinții sunt comparați cu pomii Raiului. De aceea Sfântul Dimitrie este ca un „imn de frunze strălucitoare”, ca un imn de bucurie.

Despre pomii Raiului și cântecul lor am scris în mai multe rânduri[3]. Textul de bază se află în Triod, într-o cântare din Duminica lăsatului sec de brânză (a izgonirii Sfântului Adam din Rai): „Raiule preacinstite, […] cu sunetul frunzelor tale roagă pe Ziditorul tuturor, să-mi deschidă ușile pe care cu neascultarea le-am închis”.

Ni se reconfirmă faptul că Fericitul Daniil a fost foarte atent la tradiția poetică românească.


[1] Ioan Alexandru, Imnele iubirii (antologie), Ed. Ioana, București, 1995, p. 57.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/26/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu/.

[3] A se vedea:

https://www.teologiepentruazi.ro/2016/12/13/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-99/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/03/03/din-poezia-triodului-1/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2018/09/20/memento-mori-si-nostalgia-paradisului-22/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2015/03/03/versuri-populare-inspirate-din-triod/.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [19]

Condacul al IX-lea e o rugăciune către Preasfânta Fecioară și Maica Domnului, care anunță Acatistul de mai târziu, al Rugului Aprins, prin frumusețea închinării:

O!, tu, Maică înțeleaptă, dumnezeiască Aleasă,
o!, tu, Binecuvântată, străluminată Mireasă,
o!, tu, căreia Arhanghel Ți-a stropit, binevestind,
roua harului din proaspăt lujer de-nflorire albă,
la picioare-n umilire, plânsul meu ți-așterne salbă!

Sunt întunecat ca noaptea, pânza întristării, trâmbă,
ca pe mort mă înfășoară, hăul grijilor mă soarbe!
O!, tu, Sfântă Născătoare a Luminii-fără-umbră,
limpezește-mă de bezna rătăcirii mele oarbe;
fă să văd în chezășia Sfântului din oastea ta
tot dreptarul lui Hristos, să mă rup din calea strâmbă,
ca să cânt înnoitor un deplin: Aliluia!

Maica Domnului este „Sfântă Născătoare a Luminii-fără-umbră” pentru că ea L-a născut pe Cel ce este „Părintele luminilor, la Care nu există schimbare sau umbră de mutare” (Iac. 1, 17)[1], întrupat.

Trebuie să fim foarte atenți la metaforele poetice care traduc chintesențiat definiții dogmatice, nefiind, prin urmare, simple figuri de stil, procedee stilistice și retorice.

La fel, „lujer de-nflorire albă” nu e o imagine poetică gratuită, fictivă, ci o descriere poetică a stâlpării (ramurii din Rai) cu care a venit la Maica Domnului Arhanghelul Gavriil, la Bunavestire.

Iar darul pe care îl face autorul Acatistului este o „salbă” de lacrimi. Pentru că lacrimile noastre de pocăință și umilință sunt primite ca flori sau ca nestemate de Dumnezeu, de Maica Domnului și de Sfinți. Ei n-au nevoie de lucruri pământești, oricât ar fi de frumoase sau prețioase pentru lumea de aici, dar salba lacrimilor noastre o primesc, pentru că este cea care ne curățește ochii inimii.

„Pânza întristării” ne înfășoară pe mulți dintre noi ca un giulgiu din care nu ne putem desface singuri, încât, deși suntem vii, stăm închiși ca într-un mormânt în mâhnirea și întunericul păcatelor noastre.

„Hăul grijilor mă soarbe” reproduce aproape identic un tipar poetic-expresiv dosofteian.

În introducerea la icosul al IX-lea, poetul se roagă pentru iertarea eventualelor greșeli, ceea ce reprezintă iarăși un element care nu apare în Acatiste și care, din nou, îmi aduce aminte de Sfântul Antim Ivireanul: „Și mă rog eu, scriitorul, pentru îndurarea mea [față de mine],/ de-am lăsat să se strecoare în vreun chip, pe undeva,/ vreun iz de rău erez, vreo grea nedumerire/ din fireasca slăbiciune de-nțeles sau stihuire”.


[1] A se vedea: Epistola catolică a Sfântului Apostol Iacovos, fratele Domnului, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/30/epistola-catolica-a-sfantului-apostol-iacovos-fratele-domnului/.

După melci

Poemul După melci relatează o întâmplare (reală sau fictivă) din copilărie, într-o formă expresivă specifică lui Ioan Barbu, cu o încărcătură metaforică deosebită. Poetul povestește aventura unei zile de primăvara, când ceata de copii a unui sat iese afară, la joacă, bucurându-se de vremea bună.

Poezia e împărțită în trei secvențe, la care se adaugă introducerea, alcătuită din două strofe inegale, cu ritm și rimă aleatorii (ca peste tot în poezie), un vers izolat (monostih) – care separă cele două strofe – , și un distih final (două versuri). Aici ni se prezintă atmosfera copilăriei, cu zilele de primăvară așteptate de copii cu nerăbdare, pentru a putea colinda „prin lunci”, printre albine, căutând să culeagă „ierburi noi, crăițe, melci”, ieșind din izolarea impusă de iarnă și din frigul bordeiului umed.

Eroul întâmplărilor nu pare, inițial, a ieși din comun prin nimic: într-o familie cu mulți frați, el nu era nici cel mai mare, nici cel mai mic. Despre el nu se putea spune nimic semnificativ, părând mediocru (undeva la mijloc între frații mai mari și cei mai mici, neieșind în evidență):

Dintr-atâția frați mai mari:
Unii morți,
Alții plugari;
Dintr-atâția frați mai mici:
Prunci de treabă,
Scunzi, peltici,
Numai eu, răsad mai rău
Dintr-atâția (prin ce har?)
Mă brodisem șui, hoinar.

Dar, ca și în cazul expresivității poetice a lui Arghezi, trebuie să fim foarte atenți la semnificația termenilor. Căci, deși se autocaracterizează drept „răsad mai rău” între frați („răsad” = sămânță, mlădiță, plantă tânără; în sens metaforic: copil), eul liric afirmă că „mă brodisem șui, hoinar”, ceea ce tot el etichetează a fi un „har” („prin ce har?”).

„Șui” (subțire, zvelt) și „hoinar” indică deopotrivă trăsături fizice și morale. Copilul avea „harul” de a fi zvelt la trup și la minte și „hoinar”, prin care, aici, în poezie, se înțeleg trăsături morale pozitive: era curios în sensul bun, căuta să exploreze, să cunoască, să înțeleagă.

Monostihul („Eram mult mai prost pe-atunci…”) indică distanța între vârsta copilăriei și perspectiva târzie a omului matur asupra celor petrecute.

În cele trei secvențe ale poeziei, eul liric încearcă să recupereze trăirile copilului, relatând faptele prin ochii acestuia.

O importanță deosebită o au, pe parcurs, punctele de suspensie (folosite de mai multe ori în poezie), care sugerează o pauză în evocare sau o întrerupere nostalgică a firului amintirii.

Prima secvență a poemului (notată: I) cuprinde relatarea unei întâmplări petrecute într-o primăvară timpurie și capricioasă (într-o zi de sărbătoare din februarie sau martie: „La un sfânt prin Făurar/ Ori la Sfinții Mucenici [9 martie]”), aventura căutării unui melc și a dezghiocării lui prin descântec, urmată de întoarcerea manifestărilor tipice iernii, gerul și viscolul, care determină fuga copilului din pădure și întoarcerea lui acasă.

Astfel, obosit de urcarea unui deal prin alergare („rupt din fugă… odihnii/ Și eu curând…”, „pe creastă, sus”), unde ajunseseră deja colegii de joacă (fiindcă „eu voinic prea tare nu-s”), într-un crâng de aluni („Subt o glugă/ De aluni”), copilul se lasă furat de gândul de a descoperi un melc, „jos, în vraful de foi ude [frunze veștede, rămase din toamna trecută și ieșite acum de sub zăpadă]”.

Dar el nu e împins numai de curiozitatea tipică vârstei sau de cheful de joacă, ci și de un gând născut „în ungher adânc”, al minții sale. Gândul întrecea vârsta (și aici observăm mai bine despre ce „har” era vorba în incipitul poeziei), pentru că: „Îmi șoptea că melcul blând/ Din mormânt de foi, pe-aproape,/ Cheamă Omul să-l dezgroape…”.

Copilul nu e doar curios, ci se vede pe sine ca o făptură aparte, Omul, care poate să readucă la viață, „din mormânt”, o altă făptură: „vream să văd cum iar învie”. Din mic copil, el ia, în propria sa minte, proporții de natură gigantică, nu atât ca aspect fizic, cât mai ales prin puterile divine/ demiurgice pe care și le atribuie el însuși.

De aici derivă insistența cu care caută melcul și compune un descântec, așteptând apoi îndelung ieșirea lui din cochilie, până când se lasă seara și îl surprinde noaptea singur (preocupat să-și demonstreze că are puteri peste fire, de a aduce la viață prin cântec), în „năzdrăvana de pădure”.

Descrierea melcului conjugă, din nou, perspectiva infantilă și abilitatea poetică a autorului de a combina, într-un mod neașteptat, metafore și simboluri: „Era, tot o mogâldeață:/ Ochi de bou, dar cu albeață:/ Între el și ce-i afar’/ Strejuia un zid de var. /…/ Ghem vărgat/ Și ferecat /…/ Hai, ieși,/ Din cornoasele cămeși!/ Scoate patru firișoare/ Străvezii, tremurătoare,/ Scoate umede și mici,/ Patru fire de arnici;/ Și agață la feștile/ Ciufulite de zambile/ Sau la fir de mărgărint/ Înzăuatul tău argint…” etc.

Din perspectiva copilului, lumea, universul în care acesta trăiește, capătă proporții și nuanțe deosebite în comparație cu realitatea banală. Accentul pe metaforizarea abundentă (din punct de vedere stilistic) este pus de poet tocmai cu acest scop, de a scoate în evidență faptul că perspectiva inocentă a copilului este foarte apropiată de modul de receptare al poeților, care privesc lumea cu un ochi genuin, neobișnuit pentru alți oameni.

Copilul s-a considerat un demiurg, un „dumnezeu”. „Descântul” compus de el pleacă de la un text popular, specific copilăriei[1]. Față de scurta poezie populară, descântecul de aici e lung și complex:

– „Melc, melc,
Codobelc,
Ghem vărgat
Și ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng și fă-te-ncoace,
Nu e bine să te-ascunzi
Sub păreții grei si scunzi;
Printre vreascuri cerne soare,
Colți de iarbă pe răzoare
Au zvâcnit, iar muguri noi
Pun pe ramură altoi.
Melc, melc,
Cotobelc,
Iarna leapădă cojoace
Și tu singur în găoace!
Hai, ieși,
Din cornoasele cămeși!
Scoate patru firișoare
Străvezii, tremurătoare,
Scoate umede și mici
Patru fire de arnici;
Și agață la feștile
Ciufulite de zambile
Sau la fir de mărgărint
Înzăuatul tău argint…

Peste gardurile vii
Dinspre vii,
Ori de vrei și mai la vale,
În tarlale –
Tipărește brâu de bale…”.

Observăm că eroul întâmplărilor era înzestrat, din vârsta fragedă a copilăriei, cu o imaginație deosebită, cu puterea de a compara lucrurile și obiectele și de a crea mental imagini noi și uluitoare. Bineînțeles, aici a intervenit facultatea creatoare a poetului Ion Barbu, care ne aduce în prim plan imagini poetice surprinzătoare, asociind harul său cu cel al copilului, acela de a privi lumea cu uimire și cu nespusă forță de a fantaza.

Melcul e ademenit afară din cochilia lui (numită poetic „găoace” sau „colivie”), sub cuvânt că iarna a trecut și primăvara s-a instaurat deplin. Copilul era el însuși o făptură ieșită din găoacea sau din colivia bordeiului, reînviat, ieșit la viață în natură, prin desprimăvărare. De aceea el, la rândul lui, își închipuie că poate da viață unei alte făpturi, prin puterea cântecului său cu „har”.

Așteptarea e lungă, melcul iese din cochilie până la urmă, dar afară s-a înnoptat treptat. Când vine înserarea care „țese fumul/ Multor mreji”, pe măsură ce întunericul „înghițea din luminiș”, imaginația copilului, hrănită cu basme, începe să vadă în jur, apărând în pădure, personaje de poveste: „căpcăuni” care „cască” cu „buze searbăde de iască[2] [veștede, uscate]”, Joimarițe cu „ochi buboși” și cu barbă, balauri etc.

Copilul fuge speriat acasă și uită de pretenția sa de a avea puteri demiurgice. Dar uită și melcul în pădure. Pe deasupra, iarna se întoarce și viscolul se face anunțat printr-un vânt aspru ca un „plâns prelung cum scoate fiara/ Plâns dogit”… etc.

Toată noaptea viscoli…
Încă bine n-ajunsesem
Că porni, duium, să vie
O viforniță târzie
De Păresimi.
Vântura, stârnind gâlceavă,
Alba pleavă;
Și cădeau și mărunței
Bobi de mei…
(Ningea bine, cu temei).
În bordei,
Foc vârtos mânca năprasnic,
Retevei.

Pe colibă singur paznic
M-au lăsat c-un vraf de pene,
Rar, le culegeam alene:
Moșul Iene
Răzbătea de prin poiene
Să-mi dea genele prin gene.
Și trudit,
Lângă vatră prigorit,
Privegheam prelung tăciunii…
Umbre dese
Ca păunii,
Îmi roteau pe hornul șui
Leasa ochilor verzui.

Și-mi ziceam în gând:
„Dar el,
Melcul prost, încetinel?
Tremură-în ghioacă, vargă,
Nu cumva un vânt să-l spargă,
Roagă vântul să nu-l fure
Și să nu mai biciuiască
Bărbi de mușchi, obraji de iască,
Prin pădure.
Roagă vântul să se-ndure.”

De la jarul străveziu,
Mai târziu,
Somnoros venii la geam.
(Era-înalt, nu ajungeam.)
Dar prin sticla petecită,
Dar prin gheaţa încâlcită,
Fulgera sul lung de har,
Prăpădenia de-afar’:
Podul lumii se surpase,
Iar pe case,
Până sus, peste colnic,
Albicioase
Ori foioase
Cădeau cepi de arbagic.

„Fulgera sul lung de har”: copilul vede har. Dincolo de răutatea vremii, el vede frumusețea lui Dumnezeu în spectacolul ninsorii bogate viscolite de vânt. El supradimensionează realitatea, vede fulgii cât arpagicul de mari, dar inima lui știe să despartă „prăpădenia” de feeria zăpezii. Sărăcia și umilința „bordeiului” sau a „colibei” nu îl împiedică să se bucure, cu inimă de prunc, de lumina jarului „străveziu” ori de teatrul fulgilor de nea. Un singur lucru îi întunecă bucuria: îngrijorarea pentru melcul pe care îl scosese de sub pătura lui de vreascuri și frunze și pe care îl îmbiase, prin cântec, afară din cochilie.

Întunericul și somnul presupun însă mijirea unei amenințări neclare: „Umbre dese/ Ca păunii,/ Îmi roteau pe hornul șui/ Leasa ochilor verzui”. Există întotdeauna o prezență – mai puțin văzută și mai mult simțită, prin senzori duhovnicești – care stă la pândă și ne invită să greșim, așteptând să ne prindă în mreje

În partea a treia a poemului, copilul se întoarce, după încetarea viscolului, în pădure, caută melcul și îl găsește mort, înghețat.  Îl plânge și, de data aceasta, își folosește harul poetic pentru a-i compune un bocet.

– „Melc, melc, ce-ai făcut,
Din somn cum te-ai desfăcut?
Ai crezut în vorba mea
Prefăcută…ea glumea!
Ai crezut că plouă soare,
C-a dat iarbă pe răzoare,
Că alunul e un cântec…
– Astea-s vorbe și descântec! /…/
– Vezi?
Ieșiși la un descântec;
Iarna ți-a mușcat din pântec…
Ai pornit spre lunci și crâng,
Dar porniși cu cornul stâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

Copilul deplânge credulitatea melcului, dar, de fapt, o plânge pe a sa…

Foarte semnificativ este faptul că bocetul reia elementele principale ale descântecului. Iar copilul recunoaște că ceea ce a exprimat ca vrajă spre viață, a fost, de fapt, minciună spre moarte. Cuvintele care par frumoase, dar nu au adevăr în ele, se transformă în capcană a morții. Iar literatura se află de multe ori în situația aceasta, de a ascunde, sub aparențele primăverii estetice, ale frumosului, iarna minciunilor grele care duce la moartea sufletească a celor care citesc și cred. „Vorba prefăcută” a literaturii care se scrie fără conștiință are urmări nefaste. Intenția lui Barbu a fost ca semnificațiile poemului să fie cu bătaie lungă…

Copilul înțelege că din moarte nu îl mai poate ademeni înapoi la viață pe melc și că nu mai poate face altceva decât să regrete pentru că s-a jucat iresponsabil cu o făptură. Îl ia acasă și îl ascunde în pod, unde urcă ades și îl bocește.

Întâmplarea e banală, dar semnificațiile nu. Copilul înțelege consecințele dramatice ale jocului de-a dumnezeu, ale intervențiilor în mersul firesc al naturii și ale pretențiilor noastre de a fi zei, de a avea puteri magice, când noi nu putem să dăm viață nici celei mai umile făpturi.

Ion Barbu nu a situat întâmplător această întâmplare în perioada Postului Mare (numit și Păresimi, din latinescul „quadragesima”, pentru că ține 40 de zile), adică înainte de Înviere. Copilul neștiutor a ascultat de un gând apărut într-un „ungher adânc” al minții și a consimțit cu gândul, considerând că și el poate să învie din mormânt o ființă, o creatură.

Pe atunci „eram mult mai prost” și nu știa că „la făptură mai firavă/ Pahar e gândul, cu otravă” (Riga Crypto și lapona Enigel). Iar urmarea acestui gând a fost moartea făpturii pe care voia să o învie și încetarea copilăriei, pierderea nevinovăției și schimbarea conștiinței, nașterea regretului și a plânsului periodic, care, toate, l-au scos afară din raiul copilăriei pe cel ce s-a crezut ca dumnezeu, ascultând șoptirile din ungherele minții.

Târziu a înțeles el că pânda umbrelor cu „leasa [împletitura] ochilor verzui” țese mreje care ne scot afară din dumbrava minunată a copilăriei, a nevinovăției sufletului. Și aceasta de când printre pomii Raiului înverzind s-au împletit ochii șarpelui din Iad. Ochii aceia „verzui”, clociți, băltind de răutate, ai celui care se deghizează, se camuflează, se preface, care ne arată și ne îndeamnă să înălțăm coada de păun a mândriei…

Parabola lui Ion Barbu ne comunică, fără echivoc, faptul că pruncul nu este nici scutit de vină și de responsabilitate, nici lipsit de conștiința greșelii. A-i spune că e complet nevinovat, doar pentru că e copil, înseamnă a-l pregăti pentru o carieră de matur perfect egoist, lipsit de conștiință și de capacitatea de empatie.


[1] „Melc, melc, codobelc [cotobelc]
Scoate coarne bourești [boierești],
Și te du la baltă,
Și bea apă caldă,
Și te du la Dunăre,
Și bea apă tulbure,
Și te suie pe buștean,
Și mănâncă leuștean!”

[2] Iască s. f. = nume dat mai multor ciuperci parazite în formă de copită de cal, uscate și tari, care cresc pe trunchiul arborilor și care, tratate special, erau folosite, în trecut, la aprins focul sau, în medicina populară, ca hemostatic (Fomes și Phellinus).. Expr. A se face iască = a) a se usca; b) a slăbi foarte mult. – Lat. esca „hrană; medicament”. Cf. DEX.