Cu timp și fără timp…

Volumul Rămâne să ne vedem îmi arată că întotdeauna poetul lui Dumnezeu e o oglindă în care răul apare ca rău, dar binele și frumosul devin inexprimabile, ca un clopot care îți bate lângă timpan. Nu te asurzește, ci nu mai vrei să auzi nimic altceva. Cuvintele s-au transformat în metalingvistică. Cuvintele de la Dumnezeu sunt metalingvistice.

Părintele Dorin Picioruș e poetul care rescrie postmodernismul. Ceea ce postmoderniștii nu suportă și nu vor să audă e că frumosul nu are epoci și curente, iar adevărul nu are școli ideologice. Că „noutatea de care suntem capabili/ este o tot mai adâncă/ coborâre în sufletul nostru” (p. 93), care cere multă iubire de oameni și o practică îndelungată a ei. Poezia e o experiență profundă a iubirii de oameni, a experienței pe care n-o poți cumpăra și n-o poți învăța din cărți și nici măcar din viață, dacă nu ai inima și mintea făcute să îmbrățișeze lumea lui Dumnezeu.

Părintelui Dorin Picioruș nu îi e rușine să fie Preotul și Teologul lui Dumnezeu în poezie. Iar dacă avem dreptul constituțional de a exista și a ne exprima, avem și dreptul la o poezie dumnezeiască, nu doar la poezia promovată azi pe canalele oficiale, destinată să entuziasmeze hormonii sau să smulgă aplauze prin aderența la oripilarea gratuită sau prin mediocritatea deplină. Ori printr-o revalorizare la nesfârșit de idei și procedee ale poeziei vechi pe care o întreprind cei ce…resping fulminant poezia veche, pretinzând că „reciclarea” lor e singura poezie cu putință.

Din punct de vedere poetic-expresiv, Părintele Dorin Picioruș conjugă conștiința poetică sublimă a lui Nichita cu existențialismul lui Sorescu, cu întorsătura lui de frază care avertizează despre complexitatea gândului, fiind în același timp foarte personal și tinzând spre o redimensionare esențialistă a poeticului, după valori și principii neexperimentate până azi în felul acesta.

El readuce în poezia românească gustul de autentic și de sublim, pe care se pare că aceasta l-a uitat, într-o frazare de tip postmodern, dar al cărei conținut respinge ideologia postmodernistă demolatoare de valori.

E o poezie care ninge direct în suflet, se pune ca zăpada albă pe inimă și mă face să renasc. O poezie care te face să devii confidentul ei, care atrage mărturisirea și eliberarea conștiinței celui care o citește.

Poezia Părintelui Dorin Picioruș este adevărul care ne conține, adevărul în care ne spovedim. El e drastic cu realitatea interioară a oamenilor, dar și nespus de duios cu orice floare de câmp, cu orice lacrimă a frumuseții.

Nimeni nu poate adăuga nicio virgulă cuvintelor care vin de la Dumnezeu și se scriu într-o poezie inspirată de El într-un grad foarte înalt. Autorul care le-a scris e un punct cu circumferința în Dumnezeu.

Iubesc poezia Părintelui Dorin pentru că ea e leagănul meu, sinceritatea care mă liniștește și mă odihnește.

Autorul are conștiința că poemele sale sunt un singur poem, că operele sale sunt o singură operă, care se va continua în el în veșnicie, dar și mai departe în oameni, pe pământ.

El e un poem ambulant, „norul cu pantaloni”, cum îi plăcea odinioară, în adolescență, să spună…

În volum sunt multe autodefiniții lirice și multe arte poetice (in)voluntare. Dar a face așa ceva în mod autentic mi se pare mai greu decât a compune o glosă.

Da, e o poezie a experienței: a experienței iubirii de Dumnezeu și de oameni până la capătul sincerității care e sfințenia.

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morții
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!

Publicată în 1883, în ediția Maiorescu, poezia a fost mai întâi, în manuscrisele poetului, o odă dedicată lui Napoleon, suferind transformări succesive până la această ultimă înfățișare, a unei confesiuni în versuri, având, prin urmare, un caracter profund liric, intimist.

Ca și Glossă, stârnește admirația pentru tehnica poetică desăvârșită. Cele două, Odă (în metru antic) și Glossă, sunt capodopere ale maturității lui Eminescu, probe de rafinament poetic exemplar (mă refer la forma fixă a Glossei și la tiparul metric al strofei safice reprodus în Odă, ambele șlefuite precum sculpturile lui Michelangelo sau Brâncuși), dar și de înălțime ideatică și expresivă.

Oda rezumă în cinci strofe experiența erotică a poetului, adică ceea ce balada Luceafărului relatează, alegoric, în 98 de strofe. Iar această condensare ideatică este motivul pentru care Ion Barbu aprecia Oda mai mult decât Luceafărul, fiindcă idealul său poetic pretindea maximum de idee în minimum de expresie. Nu sunt de acord cu el. Eminescu e unic în fiecare capodoperă a sa, chiar dacă semnificațiile sunt complementare. Întinderea Luceafărului nu dăunează caracterului său enigmatic și nu mi se pare corect să punem în concurență aceste capodopere, după cum nu cântărim nici Joc secund sau Oul dogmatic în balanță cu Riga Crypto și lapona Enigel.

Primul și ultimele două versuri ale odei au căpătat valoare de maximă filosofică, fiind considerate versuri exemplare în istoria  literaturii noastre.

Nichita Stănescu exemplifica mereu prin versul întâi, „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată”, ideea sa de „poezie metalingvistică” (care presupune a construi marea poezie fără a mai folosi niciunul din mijloacele poeziei). Într-adevăr, tipul de expresivitate este înalt-filosofică și enigmatică prin sine însăși, nu prin apelul la tropi, la figuri de stil.

În prima strofă, Eminescu își creionează „portretul artistului de tinerețe” (cum zice Bușulenga, împrumutând titlul celebrului roman al lui James Joyce). Este portretul poetului romantic de geniu, „pururi tânăr”, încrezător în „steaua singurătății” sale, a unicității sale. Eminescu a fost un geniu precoce și a avut dintotdeauna această conștiință. La 16 ani, visa „o soartă mândră de-al meu nume/ Și de steaua mea” (La Bucovina). Când nu concepuse încă nicio poezie genială, nicio operă fundamentală…

De asemenea, „pururi tânăr, înfășurat în manta-mi” amintește de portretul Luceafărului, mai precis de cele două metamorfozări ale lui Hyperion, în înger și demon, când acesta se înfățișează purtând „un vânăt giulgi” și, respectiv, „un negru giulgi”.

„Steaua singurătății” însăși este un corespondent al Luceafărului.

Îndrăgostirea se insinuează în existența sa ca o „suferință dureros de dulce”, iar experiența erotică a însemnat pentru el – într-o expresie concentrată – a bea până la fund paharul acestei suferințe: „pân-în fund băui voluptatea morții/ Nendurătoare”. Imaginea face aluzie la suferința hristică din grădina Ghetsimani (și se adaugă portretului său ca tânăr înveșmântat în giulgiu sau în mantie…): poetul a gustat și el din paharul morții, fără a exista identitate de cauze. Eminescu se referă la otrava acestui pahar, la durerile cumplite ale morții.

Eminescu și-a asumat numai modele absolute: Hristos, pentru sine (Care ar trebui să fie, de fapt, model pentru orice creștin/ hristian) și Maica Domnului pentru femeia pe care și-o dorea parteneră de viață, salvatoare a credinței sale și susținătoare a universului său interior (și care, iarăși, într-adevăr, ar trebui să fie exemplul cel mai înalt pentru orice femeie creștină). A-ți asuma aceste modele reclamă multă ardoare a credinței, nu identificare cu ele din superbie luciferică. Cel puțin aici, în opera lui Eminescu, nu este cazul…

Dramatismul relatării este subliniat, în strofa a treia, prin amintirea lui Nessus și Hercul, eroi mitologici (din mitologia clasică greacă) care au murit în chinuri, prin ardere și otrăvire, înșelați fiind de o femeie. Torturile suferite de Nessus și Hercul sunt compatibile cu chinurile din Hades, cu chinurile Iadului adică.

Sugestia este, deci, aceea a unei insuportabile torturi interioare, a unor turmentări lăuntrice care au produs un incendiu sufletesc ce nu poate fi stins „cu toate/ Apele mării”.

Dramatic este faptul că „al meu propriu vis” a devenit combustie lăuntrică, mistuire inexprimabilă, insuportabilă.

„Al meu propriu vis” s-a transformat în „al meu propriu rug”. Un deceniu mai devreme, într-o altă poezie, Eminescu scria: „Sufletul meu arde-n iubire ca para” (Sara pe deal). Din nefericire, para aceea care părea a nu mistui, ci a produce fericire, s-a schimbat în rug, visul de iubire într-o senzație de moarte lentă și chinuitoare. Dacă „para” în care ardea sufletul inițial putea părea, întrucâtva, asemenea rugului aprins care nu se mistuia, adică de esență divină, acum focul este resimțit și mărturisit fără echivoc de poet ca fiind infernal. Schimbarea este radicală, traiectoria ireversibilă.

Ca și în Luceafărul, poetul înțelege că singura salvare a lui este reînvierea din propria cenușă, „ca pasărea Phoenix” – ființă fabuloasă în mitologia antică, egipteană și greacă, convertită ulterior, în Creștinism, în simbol al lui Hristos și al Învierii.

Dacă, în Luceafărul, Părintele său și Creatorul lumii îl convinge că „tu, Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune”, aici credința sa intimă decurge în aceeași direcție: „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă”. Poetul cere, se roagă, imploră, adică, dezlipirea de focul patimii erotice, de rugul pe care și l-a aprins singur cu scânteia visului și care s-a transformat în coșmar anihilator, în ardere de sine până la cenușă. Și cred că Cel pe care Îl imploră este același Părinte ceresc.

Important este că poetul, ars de viu și chinuit jalnic, crede în putința de a reînvia luminos! De data aceasta nu mai pretinde (cum o făcea cu doar câțiva ani în urmă): „Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă/ Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!” (Rugăciunea unui dac). Acum dorește și se roagă „să renviu luminos din el [din foc] ca/ Pasărea Phoenix”. Dorință pe care Luceafărul o atestă cu prisosință[1].

Dar redobândirea liniștii se poate face numai prin revenirea la condiția inițială, când contempla „steaua singurătății”.

„Nepăsarea tristă” față de iubită i-ar putea aduce pacea lăuntrică mult dorită. Acea nepăsare de care amintește și în Pe lângă plopii fără soț („Azi nici măcar îmi pare rău/ Că trec cu mult mai rar /…/ Căci azi le semeni tuturor/ La umblet și la port,/ Și te privesc nepăsător/ C-un rece ochi de mort”).

Ocolind o referire directă la învățăturile ortodoxe, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a intuit însă adevărul și l-a exprimat cât de cât corect:

„Sintagma aceasta vocativă, nepăsare tristă, are valoarea nu a indiferenței, ci a unei spirituale ieșiri din lumea arzătoare a patimilor (a unei adevărate despătimiri) […].

Dealtfel, o simetrie expresivă ni se pare a contrapune nepăsare tristă celeilalte sintagme, tot vocative, suferință… dureros de dulce. Aceasta introdusese moartea ne-ndurătoare, aceea era invocată pentru ca eroul să poată muri liniștit. Una l-a pierdut cu esența ei de durere ascunsă în iluzia dulceții, cealaltă îl va salva cu esența ei de liniște voalată în tristețe. Ca în pildele biblice sau în înțelepciunile populare tradiționale [înțelepciunea populară derivă din pildele biblice, dar Bușulenga încerca să atenueze efectul referirii la Biblie], ceea ce pare dulce este în realitate amar, ceea ce pare amar e dulce. […]

Numai optând pentru aparent trista despătimire va ieși eroul din chinul arzător al iubirii ucigătoare și se va putea reintegra în cele veșnice”[2].

Cum spuneam, formulările de un lirism neobișnuit (deși lipsesc din ele mărcile stilistice ale poeziei), „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată” și „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă” au rămas ca adevărate refrene în poezia românească, ca o filosofie de viață concentrată.

De fapt, deși moartea ca dorință de liniște, de „repaos” și de atingere a veșniciei e omniprezentă în opera lui Eminescu, aici avem singura mărturie poetică a cutremurului interior al poetului în fața acestei realități care are două fețe (consecutive): spirituală și biologică/ trupească. Iar moartea pe care declară poetul că a ajuns să o învețe este, pe de-o parte, cea prin păcat, iar pe de altă parte cea a ascezei, a apathiei (a nepătimirii), pe care a învățat-o pentru a se izbăvi de moartea sufletească provocată de patima erotică.

Cel ce se credea nemuritor doar prin geniul său poetic a învățat lecția smereniei, a băut „vinul umilinței” (cum zice Scriptura, Ps. 59, 5, cf. aici), „pân-în fund”.


[1] Puteți revedea comentariul meu:

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/09/luceafarul-1/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/12/luceafarul-2/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/14/luceafarul-3/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/20/luceafarul-4/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/23/luceafarul-5/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/27/luceafarul-6/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/30/luceafarul-7/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/02/luceafarul-8/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/04/luceafarul-9/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/08/luceafarul-10/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/10/luceafarul-11/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/12/luceafarul-12/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/15/luceafarul-13/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/16/luceafarul-14/.

Sau aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/18/luceafarul-comentariu-literar/.

[2] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, Ed. Eminescu, București, 1976, p. 230.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [17]

Condacul al VI-lea detaliază, cu amănunte duhovnicești, modul acestei prefaceri minunate:

O! Tu înger ce undești pază dreaptă peste om!
Tu, ce-n fiecare joci străvezimea ta ușoară,
fie de umblăm în soare, sau pe apele de somn.
Tu, acela ce veghezi, până viața se pogoară,
ca să treacă peste zări, prin întoarcere-n pământ,
pentru cealaltă viață, tu poți spune taina cum
putrezirea nu pătrunde moaștele celui prea-sfânt,
și cunoști cât îi de lung cel mai de pe urmă drum,
pentru cel menit să fie mărturie pentru noi,
cel ce-și rupe trupul viu, ce zidește carnea sa,
pietrei sfintelor altare, până-n Ziua-de-apoi,
când cerește vom-nălța ultimul: Aliluia!

„Fie de umblăm în soare, sau pe apele de somn”: fie de umblăm în lumina lui Dumnezeu, fie pe apele somnului neștiinței și ale nepăsării omenești, Sfântul Dimitrie, cel scos din ape, ne păzește „undind” harul său peste noi, cel ce-„n fiecare joci străvezimea ta ușoară”, străvezimea duhovnicească, transparența făpturii sale transfigurate, devenită icoană a veșniciei. Și aceasta pentru că Sfântul a fost călit, în timpul vieții, de „focul celor nepătrunse”, de focul harului dumnezeiesc.

Sfântul Dimitrie a fost scos precum aurul din apă: „cu trupul lucind de aur curat/ migălos din pietre, Sfinte, te-au desprins” (Icosul al VI-lea). Încât „cel lămurit de-a râului zgură” este „aurărie cu sunetul treaz” (Icosul al VII-lea).

Icosul al VII-lea relatează cum voievodul Ungrovlahiei (care nu este numit) a trimis să fie aduse Sfintele Moaște pentru a fi așezate la Târgoviște, probabil. Dar Sfântul nu vrut să meargă mai departe de „satul ce se cheamă Ruși” (Rușii-de-Vede, azi Roșiori de Vede), devenind dintr-o dată foarte greu și imposibil de urnit din loc.

Doi junci care s-au întors în satul de baștină al Sfântului au arătat voia lui, încât convoiul a făcut cale întoarsă. Și aceasta s-a întâmplat pentru că Sfântul, „văzând cum cearcă trufia lumească,/ cu vremelnicia-i pios viclenită,/ chiar de după moarte, să te stăpânească,/ ți-ai trezit cereasca putere cumplită”.

Prin urmare, a fost zidită o „Biserică mândră, zidire domnească,/ cu tâmplă înaltă în aur suflată,/ zugrăveală sfântă, de meșteri lucrată”, în satul Sfântului, de către voievodul Ungrovlahiei și de către boierii care „aduc bănet ctitoresc”, după cum ne comunică icosul al VIII-lea. Și aici au fost așezate Sfintele sale Moaște.

Biserica a fost înzestrată după cuviință și Slujba Sfântului a fost compusă pentru Minei: „Și-au adus la tine odoare de toate,/ grele-odăjdii, scumpe cum nu se mai poate,/ bucoavne, ceasloave, cărți de liturghie /…/ Și te-au pus, cu slova, în mineiul gros,/ la tipicul zilei, condeiat frumos,/ de-ți ajunse viața un izvod subțire,/ cântat de la strană, la ceas de smerire”.

În timpul Războiul de independență de la 1877, Sfintele Moaște au fost luate spre a fi duse în Rusia, dar „un boier rumân, râvnitor creștin” l-a rugat pe comandantul rus „să nu-nstrăineze moaștele-ți prea-sfinte,/ ci-în dar să le lase acestui pământ”, ca mângâiere pentru suferințele pricinuite de război (Icosul al X-lea).

În felul acesta a ajuns Sfântul Dimitrie în „pravoslavnică aeve cetate,/ cea cu două sute de biserici sfinte /…/ printre verzi grădini, albul București,/ un oraș de cule și de curți domnești”.

Iar Fericitul Daniil creează un blazon poetic pentru Bucureștiul „domnesc”, o sinteză între Dimitrie Anghel, Isarlîk-ul barbian și „pajerele” mateine.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [16]

În icosul al V-lea, în care este descrisă căutarea Sfintelor Moaște, îl întrezărim pe Vasile Voiculescu în țesătura poeziei, stilistic vorbind:

„A pornit norodul din ogrăzi, la râu,/ în chervan agale, preoți sub odoare,/ pe toiege, babe gârbove din brâu,/ copii stârnind colbul sub picioare./

Frunzele pe pomi lin binecuvântă,/ păsările-n zbor, vestitoare, cântă./ Și cu psalmi pogoară alaiul de țară,/ prin luncile gârlii, sub pânza luminii,/ ce lunecă neted spre ceruri de seară./

Și la treazul ceas când sângeră spinii/ pe cleștarul zării, ziua răstignită,/ când se domolește apa-n râu umbrită,/ au nimerit locul, visat de fecioară”…

O tâlcuire asemănătoare a apusului de soare o făcuse și Voiculescu: „Amurgurile își ardeau în cer rășina/ Prin nori întruchipând răstigniri și vedenii./ Clopotele mâhnite înmormântau lumina/ Și lin o coborau amestecând-o-n denii” (Iisus din copilărie).

În acatist, Sfintele Moaște sunt aflate de cei ce le căutau la ceas de seară, care amintește, prin sine însuși dar și prin peisaj, de Răstignirea Domnului, pentru că și Sfântul Dimitrie urmase Învățătorului divin, răstignindu-și patimile și poftele prin smerenie și asceză dură.

Și tot la ideea înrudirii poetice cu Voiculescu ne trimite și selecția lexicală a unor termeni precum „chervan”, deși Fericitul Daniil nu recurge programatic la introducerea unei avalanșe de arhaisme sau slavonisme, ca Voiculescu[1].

Alaiul găsește locul indicat fetei bolnave în vis, deasupra căruia stăruise de ceva vreme o lumină, făcându-i pe unii să creadă că e vorba de o comoară ascunsă: „unde au aflat, ca și altădată,/ gingașe, verzui, focuri de comoară./ Și privind cu râvnă unda tremurată,/ ca-n oglinzi ciudate, licărind în fund,/ ți-au zărit mormântul, împietrit de prund./ Scoici, nisip și ierburi, înflorit tivesc/ piatra-n care trupul, ca în strai încape,/ piatra și cu somnul ce-ți pecetluiesc/ pentru veșnicie, nestricarea-n ape”.

Sfântul Dimitrie se arată pentru o clipă închinătorilor săi, înveșmântat în slavă cerească, ca o stâlpare, ca un „ram raic” (cum zisese poetul în icosul al IV-lea), ca o mlădiță înflorită a Raiului: „Și-n străluminarea de zveltă stâlpare/ se-arată-n vădire slava-ți viitoare”.

Astfel se adeverește, în persoana Sfântului Dimitrie, lauda psalmului 1, pe care Fericitul Daniil o parafrazează astfel: „Fericit bărbatul ca un stâlp smerit,/ sprijin pentru Casa Domnului cioplit”. Pentru că Sfântul a devenit el însuși o coloană a Bisericii lui Dumnezeu.


[1] A se vedea comentariile mele, privitor la poemele Pe decindea Dunării și Gândului, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/06/14/poezia-lui-vasile-voiculescu-8/.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [15]

Fericitul Daniil folosește, așadar, modele romantice și moderne/ contemporane lui, concepând versuri care au ca subiect apologia rugăciunii isihaste. „Sfințitul nume” al Domnului Hristos „e mai viu, mai cald /…/ ca lumina ce aleargă pârguind întreaga lume”.

Aici îmi pare că poetul nostru a conjugat Psaltirea („Cel care trimite pământului spusa Lui, până ce repede va alerga cuvântul Lui”, Ps. 147, 4; „Bucura-se-va ca un uriaș, pus să alerge calea lui. De la marginea cerului este ieșirea Lui și sfârșitul Lui este până la marginea cerului și nu este care se va ascunde de căldura Lui”, Ps. 18, 6-7)[1] cu aceste versuri ale lui Pillat: „Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod/ Şi soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie” (În vie).

Observam altădată că, în aceste versuri pillatiene,

„Ziua e pe rod și soarele în pârg. Lumina rodește. Și roadele luminii sunt întreg universul, iradiant de o lumină interioară și spirituală care transpare prin toții porii acestei frumuseți pieritoare (amenințată de omida civilizației), care așteaptă însă eshatologia (ziua neînserată vestită de cărțile de cult ortodoxe) și restaurarea ei definitivă în starea nepieritoare, a plinătății harului (altă expresie teologică și liturgică), a deplinătății miresmelor, culorilor, luminii și sonurilor, pe care pastelurile naturii de acum doar le…creionează”[2].

Cred acum că și Fericitul Daniil le-a remarcat și le-a înțeles semnificația adâncă. Și de aceea le-a intertextualizat în acatistul său: „Doamne, e mai viu, mai cald, în veac sfințitul Tău nume,/ ca lumina ce aleargă pârguind întreaga lume”.


[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[2] A se vedea comentariul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/06/19/ion-pillat-culorile-amintirii-6/.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [14]

Condacul al V-lea este iarăși o derogare de la formula oarecum tradițională a acatistului închinat unei persoane sfinte, fiind dedicat, în întregime, rugăciunii neptice care invocă permanent numele Domnului (ceea ce reprezintă o dovadă a preocupărilor duhovnicești ale Fericitului Daniil), într-un moment în care se rememora aflarea minunată a Sfintelor Moaște. Și aceasta pentru a sublinia în ce fel Sfântul Dimitrie s-a făcut „parafă a Sfântului Duh”:

Doamne, e mai viu, mai cald, în veac sfințitul Tău nume,
ca lumina ce aleargă pârguind întreaga lume;
e mai tainic ca o șoaptă a pământului în zori,
când prin lăncile de trestii nasc izvoare de fiori;
mai grozav decât un strigăt, repezit ca o cascadă,
ce-și înalță, rupt din luptă, groaza sângelui pe spadă;
și mai blând ca limpezimea din carafa lunii mari
revărsată-n apă-albastră peste munții de cleștar.

Tu ești vraja ce-nfășoară vestitorul Tău trimis.
Tu ești adevărul-fulger, năzărit prin porți de vis,
și în sfinte oseminte trăinicia-i taina Ta,
[A] Unuia Cărui cânta-vom cântul sfânt: Aliluia!

Fericitul Daniil caută să descrie, în aceste versuri, puterea rugăciunii lui Iisus, a rugăciunii isihaste, apelând nu doar la mijloace poetice, ci chiar la modurile de obscurizare figurativă specifice poeziei moderniste. Și aceasta pentru că tiparul stilistic al unui curent sau al unei epoci nu e niciodată strict legat de o filosofie sau de o ideologie, ci poate fi utilizat în contexte diverse. Sfinții poeți ortodocși, din toate timpurile, au folosit tipare literare și un vocabular poetic care era specific vremii lor, pe care le-au personalizat în sens ortodox, desigur. Așa încât inițiativa Fericitului Daniil nu e deloc una extravagantă.

Condacul al V-lea, citat mai sus, urmează, din perspectivă prozodică și retorică, modelul eminescian din Călin sau  pe cel al Scrisorilor. Stilistic sau figurativ, secondează poezia modernistă, fără să putem preciza un nume anume, deși comparația cu Arghezi ni se pare, totuși, cea mai potrivită. În sensul acesta ne vin în minte aceste versuri: „Nu te teme de răsunet, cel ce te-mpresori cu cripte/ Și te supără flăcăii fugărind în cucuruz,/ Când prin trestii, lănci în tinda heleșteului înfipte,/ Cântă caldă doina bălții, misticului tău auz” (Arghezi, Nu te teme) – subiectul este altul, dar sensibilitatea ortodoxă a receptării graiului cosmic e aceeași.

La Arghezi, pentru „auzul mistic” al celui ce doarme în criptă, „cântă caldă doina bălții”, „prin trestii, lănci în tinda heleșteului înfipte”. În versurile Fericitului Daniil, lucrarea harului, prin rostirea numelui lui Hristos în rugăciune, e mai tainică decât „o șoaptă a pământului în zori,/ când prin lăncile de trestii nasc izvoare de fiori”.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [13]

În condacul al IV-lea întâlnim o altă aluzie la Eminescu, în versurile: „Aripi nevăzute-n noi, râvniri de ceresc înot,/ să ne suie din acatist peste patima de lut” (reamintindu-ne de „cerescul înot” al Luceafărului).

Sfântul Dimitrie știa că „în noi ca-ntr-un chivot /…/ odihnește răsuflarea lui Hristos” (Condacul al IV-lea): Fericitul Daniil se referă la rugăciunea lui Iisus, care unește răsuflarea cu chemarea neîncetată a numelui Mântuitorului.

Dar „viața ta începe, ciudat, cu sfârșitul,/ după ce-ai ajuns de veci adormitul,/ uitat neatins, peste vremi cruciș,/ împietrind în prunduri un trup al tăcerii,/ ce-și ascultă, moaște, cu ochi mari deschiși,/ printre ape, ceasul nalt al învierii” (Icosul al IV-lea). Pentru că Sfintele Moaște ale Sfântului Dimitrie au fost găsite în apă. Și aceasta fiindcă „spre moarte când te-ncinse somnul,/ cu spor neînvins te-ai rugat la Domnul,/ trupul tău în ape să-l facă-necat,/ sub vajnică silă [putere] de canon să-l puie,/ și rămas sub vreme, de oameni uitat,/ pe Lom între pietre, la fund să-l încuie”.

Însă „Cel ce proslăvește după voie Sfinții” a hotărât un sfârșit al acestui anonimat, când Sfântul Dimitrie s-a arătat în vis unei fecioare bolnave și i-a indicat locul unde se aflau Sfintele sale Moaște. Arătarea Sfântului este tălmăcită de poetul nostru ca o strecurare „la cearcănul de lumină din lăuntricul văzduh./ În carne de vedenie, arătarea mi-am întrupat/ și-am glăsuit către copila deșteaptă în duh”.

Modul în care Îngerii și Sfinții se arată oamenilor este o taină. Ceea ce știm noi de la Sfinții Părinți, din tradiția Bisericii, este că aceste descoperiri/ vedenii sunt duhovnicești și că oamenii care le văd, le văd cu duhul/ în duh, cu ochii minții iar nu cu ochii trupești. Fericitul Daniil a fost foarte atent la astfel de detalii (care ne distanțează de alte confesiuni, inclusiv de romano-catolicism), pe care se întemeiază experiența ortodoxă.

Deși cât se poate de reală („carne de vedenie”), arătarea Sfântului se produce în „lăuntricul văzduh”, nu este pentru senzorii fizici, ci pentru vederea și simțirea spirituală/ duhovnicească. Poezia e chemată aici să slujească Teologia, nu să creeze metafore gratuite.

În vis, tânăra a primit făgăduința ajutorului său pentru oamenii credincioși, în toate nevoile și neputințele lor: „cum închis cu nimbul Celui-mai-presus,/ ca un scut de flăcări ne vei apăra/ de drăceasca iazmă, de ispită rea,/ de boala cu duhuri, de gândul murdar,/ de sborul pe-aripa înrăită-a glumii,/ de spaima nebună cu chipul de var,/ de fierul ce-l poartă prințul roș al Lumii”. Sunt aici enumerate păcate și ispite care sunt provocate de cauze diverse: fie din invidia demonică, fie din prostia, neatenția sau răutatea omenească. E o enumerație scurtă, dar căreia Fericitul Daniil a reușit să-i ofere un caracter cuprinzător.