Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Categorie: Literatura română din perspectivă ortodoxă (Page 1 of 126)

Temniță și duhovnicie [6]

Într-un alt poem, Per aspera, Radu Gyr recunoaște consecințele fericite, duhovnicești, ale suferinței profunde, ale chinurilor cumplite, admițând, totodată, existența unui adânc înfricoșător de patimi pe care numai astfel le-a văzut zăcând în ființa sa:

Poate-n străfunduri fierb noroaie încă,
dar apele sunt noi și-mpărătești:
tu, suferință, mi le limpezești
și-mi faci vâltoarea pură și adâncă.

Monstru de lavă, dragoste și ură,
eu mă dizolv în marea-ți claritate.
Titan de pofte și impietate,
prin tine mă fac lacrimă, din zgură.

Topit oglinzii tale încleștate,
simt cum îmi cade carnea tot mai mult
în oceanul tău fără tumult,
sub transparențe de eternitate.

Precum un clopot scufundat în mare,
mi-ascult pierind în tine greul lut,
cu sunet stins, tot mai afund, mai mut,
în limpezimea ta absorbitoare.

Fără de freamăt, fără îndârjire,
rămân pe fundul tău aurifer,
și apele-ți se fac deasupra-mi cer,
în verdea lor fecundă împlinire.

Sus, în văzduh, prind munții să tresalte,
mileniul se mută-ncet din loc,
și-ncep să văd cu stranii ochi de foc
prin strălucirea rănilor înalte.

Și limba mea, cu nelumești silabe,
vorbește-n grai de lacrimi aurit
cu veșnicii ce ard necontenit
și cu furtuni ce încă dorm pe labe…

E unul dintre puținele poeme care vorbesc despre o străvedere duhovnicească, pentru că cele mai multe creații gyrene descriu condițiile infernale de detenție sau greutatea luptei întreite: cu suferința trupească atroce, cu propria neputință sufletească și trupească și cu patimile și ispitele demonice care îl asaltează continuu, încercând să îi insufle necredință și deznădejde și să îl răpună prin ele.

Aici, însă, reușește să se ridice deasupra încleștării cotidiene și să simtă cumva, deși nedeplin, ce înseamnă oceanul nepătimirii: „Topit oglinzii tale încleștate,/ simt cum îmi cade carnea tot mai mult/ în oceanul tău fără tumult,/ sub transparențe de eternitate”.

Războiul duhovnicesc l-a învățat să se cunoască pe sine mai bine și să înțeleagă că e „monstru de lavă”, „titan de pofte și impietate”, așa cum trebuie să ne vedem fiecare dintre noi.

Începând să simtă duhovnicește ce înseamnă să pierzi greutatea lutului, a patimilor trupești și sufletești, vibrația de clopot a dorințelor de tot felul, începe să iubească și afundarea „în limpezimea ta absorbitoare” a oceanului de nepătimire.

„Și-ncep să văd cu stranii ochi de foc/ prin strălucirea rănilor înalte”: vederea duhovnicească se naște din vederea și recunoașterea păcatelor, din pocăință și suferință.

Întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune capătă altă intensitate și calitate: vorbește „cu nelumești silabe” și„-n grai de lacrimi aurit”, pentru că presimte, prin plânsul curățitor, cuvintele de negrăit ale extazului duhovnicesc.

Iar Împărăția lui Dumnezeu începe să-și deschidă spre el fereastra, căci nu mai vorbește cu un Dumnezeu în care doar crede, ci „cu veșnicii ce ard necontenit”.

O astfel de credință așteaptă altfel „furtuni ce încă dorm pe labe…”, le întâmpină cu altă inimă, care are experiența asediilor demonice, dar și pe cea a liniștirii pe care o aduce Dumnezeu în suflet după aceea.

Însă, deși este evident la el un progres duhovnicesc major, Gyr nu e un trăitor în lumina dumnezeiască. Un alt poet al închisorilor, Fericitul Ilie Văzătorul de Dumnezeu[1], ne-a dăruit descrierile dumnezeiești ale revelațiilor sale, ale vederii Împărăției Cerurilor.


[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

Caragiale…

…pare să întinerească veșnic și să fie eternul nostru contemporan. În ciuda pronosticului lovinescian care anunța că, în cel mult 50 de ani, nimeni nu-l va mai citi pe Caragiale (criticul era nemulțumit că dramaturgul zugrăvise numai oameni nesincronizați; dar oare Hortensia Papadat-Bengescu a făcut altceva?).

Rămân la părerea mea, exprimată mai demult[1], că Maiorescu a intuit un fapt esențial, dar pe care nu l-a formulat decât pe jumătate sau pe sfert: și comediile lui Caragiale sunt, în fond,  tot tragedii (cum sugerează el) sau drame, cum mai degrabă aș zice eu.

Personajele care ajung într-o asemenea stare de decrepitudine morală, în starea de tâmpenie care face casă bună cu josnicia și perfidia, nu sunt comice, sunt jalnice! Sunt de plâns! Nu ele fac farse altora, ci viața lor e o farsă îngrozitoare! Și, din această perspectivă, mesajul lui Caragiale e evanghelic – Părintele Nicolae Steinhardt a sesizat bine latura aceasta, plecând de la ce a scris Călinescu în Domina bona.

Dacă privim astfel lucrurile, Caragiale nu a scris comedii, drame și schițe satirice. A scris numai drame toată viața! A scris teatru dramatic, nu comic, la care râd numai cei care nu vor să-și recunoască, la rândul lor, propria dramă, ca și personajele caragialene.

Viața acestor personaje e o farsă dramatică, ele sunt în plin infern și nu înțeleg!

Caragiale, care i-a creat pe Cațavencu, Farfuridi, Trahanache, Dandanache sau jupân Dumitrache, pe Nae Girimea etc, în comedii, se întoarce în schițe și le încondeiază copilăria! Pentru că d-l Goe e Cațavencu copil…

Și dacă Goe sau Ionel poate fi recompensat prin excursii când rămâne repetent de mai multe ori sau prin pupici de la mamițica atunci când face obrăznicii, lăudat când e nesimțit și se arată prost-crescut, același lucru se întâmplă și când ajunge mare: pentru bădărănie, perfidie și declasare morală primește recompense: e respectat, potent social, are succes politic. Nu mai varsă dulceață în pantofi, șantajează ca să ajungă deputat!

Dramaturgul a sesizat, pentru societatea democratică în care trăia, ceva ce pe mulți dintre contemporanii noștri îi lasă la fel de indiferenți ca și pe contemporanii lui: proasta creștere de acasă și educația școlară lamentabilă a copiilor (sub pretext că trebuie lăsați să-și trăiască copilăria sau din simplul motiv că părinții se iubesc pe ei înșiși mult prea mult în progeniturile lor, până la cote ridicole și inadmisibile de permisivitate) reprezintă cea mai teribilă catastrofă care se poate întâmpla unei națiuni!…

Caragiale a evoluat în sens invers, de la maturitate spre copilărie și de la mahalaua volubilă și țanțoșă din care se recrutează clasa politică influentă, la Miticii de duzină, la amicii de pierdere a timpului pe terase: adică de la comedii la schițe.

A trecut, cum s-ar zice, de la pictură la creion, de la comedia care e de fapt dramă psihologică – drama poporului român! – la schița care pare mai…schematică. Dar care reprezintă un fenomen pe care îl putem compara cu sincoparea enunțului la Bacovia, cu afazia lui glosică. Și la Caragiale avem aceleași efecte lingvistice ale paraliziei afective care decimează moral oamenii, evidente într-o vorbire elementarizată, tautologică, mecanică, meschină. Și aici e „căldură mare”, după cum, la Bacovia, „Pe catafalc, de căldură-n oraș, – / Încet, cadavrele se descompun” (Cuptor).

În fond, e aceeași schematizare a lumii și în schițele lui Caragiale, ca mai târziu în poemele lui Bacovia, care duce la necroza spirituală și la anchilozarea verbală.

De fapt, și Cațavencu, cu tiradele sale demagogice, și „amicul idiot”, răspunzând monosilabic, toropit de nepăsare și nu de caniculă, suferă de aceeași boală. Așa se înțelege de ce Caragiale începe cu comedii și termină cu schițe…


[1] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/01/11/paradoxurile-lui-i-l-caragiale-sau-despre-tragi-comedie/.

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern [6]

Alt poem, Baladă (vol. Cu voi) ne surprinde cu descinderea efectivă a poetului în istoria Evului Mediu, deși nu l-am văzut până acum manifestându-se paseist sau nostalgic:

„O noapte de sineală[1] din vremi voievodale…/ Plecase voievodul în lupte blestemate;/ Iar eu păzeam domnița închisă în cetate – / O, noaptea, de sineală, de epoci triumfale… //

Dormeau, adânc, oștenii în noaptea diafană/ Când eu sării afară din cortul de mătasă – / Vedeam o semilună pe zare cum se lasă./ Și nălucit, crezusem – flamura otomană. //

Cu ceata buimăcită fugeam, acum, călare,/ Dar boarea nopții clare ne-ntoarse la cetate/ Și povestindu-mi visul domniței spăimântate,/ I-am arătat cu spada tabloul de pe zare. //

În alb, domnița blondă, în noaptea ideală,/ De sus, de la fereastră, ca-n vis ieși afară,/ Scăldată în sineală, ea râse-n noaptea clară…/ O, cât a râs domnița în noaptea de sineală…”.

De data aceasta, epitetele care caracterizează atmosfera și epoca medievală sunt evident pozitive: „triumfale”, „diafană”, „ideală”, „sineală”, „clară”. Epitete unice la Bacovia, mai cu seamă într-o asemenea escaladare spre beatitudine…

În ciuda războaielor „blestemate”, fundalul epocii medievale este o culoare ideală: sineala care poate fi albastrul de Voroneț. Iar fundalul sonor îl constituie râsul plin de veselie al domniței. Coșmarurile nu durează, spre deosebire de epoca contemporană, în care „totul e-o grea agonie” și „amorul, aici, a murit” (Mister).

Dar întoarcerea la Evul Mediu nu este atât istoric evocatoare, ci mai mult ideatică. „Panorama deșertăciunilor” capătă amplitudine în volumele ulterioare Plumb-ului, în poeme cu mesaj mult mai limpede în acest sens.

Un prim exemplu este poemul Pantofii din același volum, Cu voi:

„Pantofi de aur, expuși în vitrină,/ Veți sta sub dantele, în nopți de baluri,/ Și-n ale valsului leneșe valuri/ Veți râde prin săli, – potop de lumină. //

Pe trist catafalc, cu tristă regină,/ Veți sta în piciorul de gheață, și sfânt,/ Și-n trecerea vremii veți arde-n mormânt,/ Pantofi de aur, expuși în vitrină…”.

Din vitrină la „potopul de lumină” al nopților de baluri, de aici la expunerea pe catafalc și apoi la „arderea în mormânt” se măsoară deșertăciunea deșertăciunilor.

Moartea nu iartă aurul sau pe regina balurilor. Numai decorul se schimbă, realitatea e străveche, după cum bine știe Bacovia.

Ce e în vitrine ajunge și în mormânt. Sau ajunge să fie consumat de focul timpului neiertător. Combustia temporală este sentimentul cel mai pregnant la Bacovia, după cum și cugetarea la moarte și la zădărnicia patimilor este ubicuă.

Un scenariu horror ne întâmpină în Sepulcre violate: „Vagabondând, într-un amurg blond,/ Am dat de-ale cimitirului porți – / Acolo cioclii își bat joc de morți,/ Și-am râs un râs de vagabond. // O, râsul ființei vagabonde…/ Și ce-am văzut era straniu/ Într-un copac am găsit un craniu,/ Pe o cruce niște cozi blonde”.

Scenariul e terifiant dar nu neapărat realist: nu cioclii scot osemintele din morminte sau resturile umane pentru a le atârna în copaci sau prin cimitir (dacă s-a întâmplat într-adevăr a fost un act oribil), ci mai degrabă cred că poetul s-a folosit de un pretext narativ-dramatic, pentru a ne comunica faptul că moartea își pune efigia pe lumea vie. Lumea are impresia că trăiește, dar fantoma morții bântuie în universul celor vii, avertizându-i de sfârșitul inevitabil.

Însă poemul lui Bacovia e cu adevărat medieval, în substanță, urcând totodată pe filiera romantică a meditațiilor la morminte.


[1] Albastru, albăstreală, azur, claritate, limpezime, seninătate, ultramarin.

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern [5]

Mă voi opri, în continuare, asupra câtorva poeme, pentru a-mi limpezi gândul. Primul este Ecou de serenadă (vol. Scântei galbene):

Pansele negre, catifelate
Pe marmora albă s-au veștejit,
Și-n tainice note s-au irosit
Parfume triste, îndoliate.

Eu singur, cu umbra, iar am venit,
O, statui triste și dărâmate, –
Pansele negre, catifelate,
Vise, ah, vise, aici, au murit.

În haine negre, întunecate,
Eu plâng în parcul de mult părăsit…
Și-a mea serenadă s-a rătăcit
În note grele, și blestemate…

Pare că Bacovia a procedat la o reevaluare esențială a lui Petică. Poemul prezintă caracteristici stilistice care, în majoritatea lor, nu-i sunt proprii lui Bacovia. Spre exemplu, pe el nu l-a preocupat vreodată să obțină o aglomerare de sinestezii oximoronice, ca între veștejirea diafană a materialității delicate a petalei negre catifelate și paloarea dură a marmurei albe, între sensibilitatea îndoliată și vehemența purității. Situație în care contrastele violente și multiple, de nivel pictural sau senzual, sugerează, din punct de vedere psihologic, o profunzime incalculabilă și o dezvoltare la nesfârșit, în unități infinitezimale, a blocului sentimental, părut compact, al sfâșierii între viață și moarte. La Petică, sentimentul morții e la fel de pastelat și de profund ca și viața. Prin contemplarea abisalității – sugerate poetic – a psihologiei umane, contondența morții se anulează treptat, fărâmițându-se.

Asemenea subtilități și complexități artistice, psihologice și filosofice, îl caracterizează fundamental pe Ștefan Petică, Bacovia nefiind poetul miilor de nuanțe ori al exprimării de rafinate profiluri psihologice. Dar țipătul final din poem e mai degrabă al lui Bacovia (deși în note lirice peticiene), exasperat chiar mai mult decât Petică de moartea acestuia și a altor confrați simboliști, plecați foarte tineri la cele veșnice din cauza tuberculozei, în indiferența glacială generală a societății românești, după cum se vede și din alt poem: „Blestemată mai fie și toamna,/ Și frunza ce pică pe noi – / Blestemat să mai fie și târgul/ Ursuz, și cu veșnice ploi… // Cetate – azilul ftiziei – / Nămeți de la pol te cuprind…/ Cetate, azi moare poetul/ În brațele tale tușind…” (Aiurea, vol. Cu voi).

În poemul Nocturnă, un peisaj estetizat filosofic ca acesta: „Clar de noapte parfumat,/ O grădină cu orizontul depărtat…” ne amintește de grădina „cu parfum în rază”[1] a lui Petică.

Petician este și următorul Psalm (vol. Cu voi): „Iubito, cu fața de mort,/ Fecioară uitată în turn,/ Plângând în balcon/ Cu grai monoton,/ Cu suflet taciturn – / În visul meu te port. // Iubito, cu fața de mort,/ Mireasă pe tron,/ Cu grai monoton/ În visul meu te port. // Iubito, cu fața de mort,/ De geniu trăsnită,/ De-a pururi monotonă,/ Goală madonă,/ De crini prăfuită – / În visul meu te port…”.

De fapt, Bacovia realizează o sinteză poetică eminescian-peticiană. Fecioara în turn e un motiv petician. Dar epitetele „monoton/ă” și „taciturn” au, paradoxal, un sens pozitiv, așa după cum „pal/ă”, „ciudat”, „trist” sau „mohorâtă” (Maica Domnului e „palidă și mohorâtă”[2] în poemul Înger și demon) au, la Eminescu, aceeași neobișnuită (pentru mulți dintre cititori) semnificație luminoasă.

Monotonia graiului și tăcerea sufletului indică, aici, austeritatea vieții și aplecarea spre liniște, cumințenie și contemplație. Ea are „fața de mort” a Luceafărului, impasibilă la patimi, inexpresivă față de pasiunile lumii. Are „suflet taciturn”, fiindcă în sufletul ei tace vociferarea pătimașă a lumii dinafară. Recluziunea ei de tip medieval (întoarcerea la Evul Mediu și la însetarea de Absolut a romanticilor și a simboliștilor e recunoscută) întărește sensul acestor descifrări.

Poetul i se adresează cu apelativul „iubito” pentru că ea reprezintă o proiecție ideală, un ideal de femeie pentru el, care pentru lume este moartă, pentru că pare a fi „monotonă”, „tacitură” și „prăfuită”. Dar în fața poetului ea radiază de frumusețe sufletească, fiind o „Goală madonă/ De crini prăfuită”, adică o icoană a frumuseții feciorești, golită de cele superficiale, stropită cu praf de crini (crinul fiind simbol biblic și petician al fecioriei și al virtuții sufletești). Altfel nici nu s-ar putea explica de ce „în visul meu te port”…

Înțelegând paradoxul epitetelor doar aparent negative din lirica lui Eminescu și pe cel al contrastelor oximoronice peticiene și utilizând el însuși aceeași tactică de obscurizare, Bacovia dovedește că a înțeles și semnificațiile ascetice și isihaste ale acestor operații stilistice.


[1] A se vedea comentariul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/03/28/poezia-lui-stefan-petica-9/.

Exegeza integrală a poeziei lui Ștefan Petică se poate urmări aici: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/stefan-petica/.

Sau aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/trei-poeti-si-un-inceput-de-secol/.

Ori aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/02/epilog-la-lumea-veche-vol-i-3-editia-a-doua/.

[2] A se vedea și comentariile mele de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/07/28/o-varianta-a-poemului-inger-si-demon/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/04/29/pe-margine-de-eminescu/.

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern [4]

Pe măsură ce trece timpul, evoluția poetică a lui Bacovia e neobișnuită și dintr-un alt punct de vedere. Dacă, pe de o parte, poetul începe să renunțe la prozodie, pe alocuri, lăsând impresia unui prozaism ori a unei metapoezii care par să îl indice drept precursor al postmodernismului, pe de altă parte, Bacovia nu se sfiește să afișeze o întoarcere tot mai hotărâtă spre simbolismul petician și spre romantismul eminescian, ba, mai mult, nu se rușinează deloc să „epigonizeze” tot mai mult, nenumărate poeme putând fi luate drept probe de „epigonism eminescian” dacă poetul în cauză ar fi fost un debutant. Cum Bacovia nu este în această situație, fenomenul se explică doar printr-o tot mai mare aprofundare a operei lirice eminesciene și a creațiilor lui Ștefan Petică, în mod deosebit, pe lângă alți autori și alte opere fundamentale românești.

Precizez că am citit cu foarte mare atenție aceste poeme și nu am descoperit nici cea mai mică umbră de ironie demolatoare. Dacă în primul volum se poate vorbi de o parodie a poeziei simboliste și romantice și poate a întregului sens producător de creație lirică într-o lume care nu-și vede absurditatea patimilor, direcția de evoluție a lui Bacovia ar fi cu totul de neînțeles dacă nu am lua în considerare cele arătate mai sus.

Am afirmat că Bacovia nu se jenează să „epigonizeze”. Imitațiile după Eminescu, păstrând numai o parte din personalitatea sa, sunt departe de a fi ocazionale.  De aceea Bacovia e un caz atipic, în situația lui inversându-se o parte din semnalmentele devenirii poetice.

Să privim câteva exemple: „Cu steaua care s-a desprins,/ Ce piere-acum în haos – / O inimă poate s-a stins/ Spre veșnicul repaos” etc (Ca mâine, vol. Comedii în fond).

Sau: „S-a dus albastrul cer senin/ Și primăvara s-a sfârșit – / Te-am așteptat în lung suspin,/ Tu, n-ai venit!” etc (Ecou de romanță).

Sau: „Curg zilele spre cimitir/ Trist, una câte una,/ Și destrămând al vieții fir/ Se duc pe totdeauna” etc (Trec zile).

Sau: „Noaptea-ncet, ticnit se lasă – / Poezie sau destin – / Luna urcă, somnoroasă, – / Vino, vin! // Este liniște, răcoare,/ Codrul e de farmec plin – / Pe sub teii încă-n floare, – / Poezie sau destin” etc (Noapte de vară).

Sau: „De-aș fi artist,/ Eu ți-aș descri/ A tale mândre gesturi, –/ Din al meu dor/ Ar mai pieri/ Când te-aș ceti/ În versuri… // Ca pictor,/ Eu te-aș picta, –/ Mi-ai fi icoană-n viață;/ Din al meu dor/ Aș mai uita/ Când te-aș privi/ În față…” etc (De-aș fi artist, vol. Poezii).

Bacovia se dezvăluie, în ultimele volume, mai eminescian ca niciodată. Ecourile eminesciene se clasicizează și se înmulțesc în versurile sale, pe măsură ce înțelegerea lui Eminescu se adâncește în el. Și nu mă refer numai la imitarea unor elemente stilistice, a prozodiei și a muzicalității versurilor, dar acestea reprezintă un indicator sigur spre recunoașterea fenomenului de care am vorbit.

Pentru mine e și o dovadă în plus că desensibilizarea romantică, în poezia românească, nu s-a produs curând după Eminescu și că „romantismul deromantizat” al modernilor, de care vorbea Hugo Friedrich, a persistat multă vreme.

Însă Bacovia îi imită, cu aceeași seriozitate dezinvoltă, stilistic sau atitudinal, și pe Coșbuc sau Alecsandri:

„De mult, de mult cunosc doi plopi/ Ce-mi stau și azi în cale – / Îmi place mult ca să-i privesc, – / Dar mă cuprinde-o jale” (Regret, din vol. Comedii în fond) – recunoaștem sonoritatea tânguitoare a poemului Mama de George Coșbuc.

„Ninge-n satul/ Depărtat./ Ici, și colo,/ Fumegând, –/ În zăpadă/ Dorm bordeie,/ Parcă nimeni/ Nefiind./ Doar/ Se spune,/ Că vreo fiară/ Din pădure/ Scoală câinii/ Hămăind…” (În sat, din Postume). Bacovia alecsandrinizează sau mai bine zis bacovianizează o celebră perspectivă alecsandrină.

Dar dacă aceste recuperări de sonuri și atitudini poetice, din etape lirice revolute (deși am văzut că Bacovia rejecta ideea de etape sau de (r)evoluție a poeziei) ar putea părea, unora, un joc poetic, un exercițiu ludic (ceea ce eu nu cred, nu în cazul lui Bacovia), în schimb, întoarcerea la tiparul simbolist petician (după ce primul volum se situa în perfectă continuitate de trăire și de procedee cu Tradem, după cum corect a stabilit Călinescu) nu mai poate fi justificat în același fel. Putem socoti, însă, că Bacovia se regenerează pe sine, poetic, prin aprofundarea poeziei mari românești.

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern [3]

Dar, pentru a înțelege mai bine perspectiva poetică a lui Bacovia, consider că e necesar să mă opresc asupra a trei poeme (putem să le considerăm și metapoezie), care mie mi se par fundamentale în acest demers.

Primul se numește Toamnă (vol. Scântei galbene): „Clavirile plâng în oraș… // Afară o vreme de plumb/ Și vântul împrăștie ploaia,/ Tomnatice frunze prin târg/ Aleargă, pe drumuri, cu droaia. // Un bolnav poet, afectat/ Așteaptă tușind pe la geamuri – / O fată, prin gratii, plângând,/ Se uită ca luna prin ramuri. // Ea plânge…el palid se pierde/ Prin târgul sălbatec, sever;/ Și pare tabloul acesta/ Că-i antic și plin de mister!…”.

Poemul poate să nu pară deloc special, pentru că, în aparență, autorul exersează aceeași gamă veche, binecunoscută din volumul Plumb. Și așa este, cu excepția ultimelor două versuri: „Și pare tabloul acesta/ Că-i antic și plin de mister!…”. Spre deosebire de volumul anterior, Bacovia ne descoperă aici mai mult decât o stare de spirit, mai mult decât o judecată morală învăluită în tristețe metafizică. Ne comunică, însfârșit, în mod limpede, ceea ce, pentru volumul anterior, doar am bănuit: el nu are sentimentul că timpul său istoric este aparte, că descrie o epocă, ci dimpotrivă, are convingerea (învățată de la Eminescu) că particularitățile firii umane și ale societății omenești, pe care le studiază poetic, nu s-au modificat fundamental de-a lungul timpului.

E convins că trăiește un prezent continuu: „Numai acuma e niciodată…/ Adânc prezentul, închide tomul…”. E vorba de prezentul continuu, neschimbabil al acestei lumi, care trăiește într-o stare de decadență perpetuă, iar poemul din care am extras aceste versuri se numește Belșug (vol. Cu voi):

Culori și plâns de toamnă, plâns de poet,
Apa e rece, frunzele plouă –
Vorbește încet, pășește încet,
Că totul cade cu o jale nouă.

Vinul, și mierea, și grâul tot
Le-au strâns, pe grabă, cine-a putut…
Tuse, și plânset visele scot,
Du-te, oriunde, frunză de lut…

Și-o păsărică în grădina brumată,
În liniștea rece, a iarnă-a făcut –
Am strănutat pe o stradă curată,
Frunzele toate încă n-au căzut.

A fost odată…va fi odată…
Nu spune zarea, dar spune omul –
Numai acuma e niciodată…
Adânc, prezentul, închide tomul…

Mă duc, tot acolo, în marea clădire,
E ora, de la care rămân închis –
O emoție…o amorțire…
E toamnă…mi-au dat de scris.

Emoția, amorțirea, toamna și tot ce presupune ea i-au dat de scris.

Vorbește-ncet e titlul unui sonet de Eminescu.

„ Vorbește încet, pășește încet,/ Că totul cade cu o jale nouă”: o jale nouă a unei căderi vechi, perpetue. „Dar mai știi?… N-auzim noaptea armonia din pleiade?/ Știm de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimțite cade?”, se întreba Eminescu în Memento mori (sublinierea verbului „cade” îi apaține poetului). Iar, înaintea lui, Miron Costin: „Ce nu petrece lumea și-n ce nu-i cădere?” (Viiața lumii).

„Prezentul închide tomul” pentru că sfârșitul istoriei e oricând un „acuma”. Lumea trăiește o realitate eshatologică de la începuturile ei, în concepția lui Bacovia, care e cea a Bisericii Ortodoxe.

În poemul Controversă (vol. Comedii în fond), cred că se poate citi, printre versuri sibilinice, o mărturisire esențială despre începuturile poetice ale lui Bacovia: „Ascultam acele povești,/ Deși nu era vremea lor – / Cum nu-nțelegi când privești/ Aerul morților”.

„Nu era vremea lor”, pentru că era încă la vârsta adolescenței, „poveștile” fiind, după cum cred, poemele romantice și simboliste, în mod deosebit.

Catrenul prim se repetă, în chip de refren, la final. Iar între incipit și final se află alte patru catrene pe care poetul le așază între ghilimele, ca și cum ar fi o povestire. Numai că așa-zisa baladă sau poveste, din care a fost retezată narațiunea principală, prescurtată până la silabisirea momentelor esențiale și încriptată ca o profeție biblică, e mai obscură și decât poemele lui Ion Barbu (Mircea Scarlat avea dreptate să considere că Bacovia pune probleme în analiză cel puțin la fel de mari ca Eminescu și Barbu). Se poate însă descifra o autobiografie ascunsă, cum spuneam, într-o neobișnuită baladă:

„Era acel tânăr prea singur!/ Dar toți îl iubeau…/ – Atunci nu era așa singur!/ Sau ceilalți nu erau. //Și-o tânără fată cu dânsul – / De-abia în lume-au plecat – / Încât îți vine și plânsul/ Printre-ntrebări, ne-ncetat. // Și iată, din toate, nimicul – / Un înger apoi s-a născut…/ – Acestea erau, deci, nimicul,/ Și-ndată orice a tăcut! // Întoarce-te-n alții, sau singur/ Și-orice povești înțelegi – / Acel tânăr prea singur/ Ajunse printre moșnegi”.

Dacă nu mă înșală memoria, deviza „Întoarce-te-n alții” a preluat-o Nichita Stănescu, ca deziderat poetic maximal: întoarce-te în cei care te vor citi și te vor înțelege!

„Aerul morților” l-a luat Bacovia, în tinerețea sa, din exemplele poetice ale înaintașilor sau ale contemporanilor și l-a transformat într-un lirism pe care Călinescu l-a numit „sentimentalism lugubru”. Volumele ulterioare Plumbului dezvăluie însă, treptat, o altă evidență: prezența unei personalități poetice profund reflexive și lucide în spatele a ceea ce a părut, inițial, doar sentimentalism.

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern [2]

E sigur că în volumele Comedii în fond și Stanțe burgheze descoperim un alt Bacovia decât cel cu care ne-am obișnuit. Critica literară a relevat deja aceste aspecte. Mai mult, postmoderniștii (Ion Bogdan Lefter și Mircea Cărtărescu) l-au indicat drept precursor al curentului pe care ei l-au reprezentat. Eu n-aș merge până acolo, pentru motive pe care am să le evidențiez ceva mai departe.

Însă ieșirea lui Bacovia din infern se produce mai devreme. O anunță chiar un poem din Scântei galbene: „Verde crud, verde crud…/ Mugur alb, și roz, și pur,/ Vis de-albastru și de-azur,/ Te mai văd, te mai aud! // Oh, punctează cu-al tău foc,/ Soare, soare…/ Corpul ce întreg mă doare,/ Sub al vremurilor joc” etc (Note de primăvară).

În Comedii în fond, găsim altă poezie mărturisind despre desprimăvărarea sufletească ce l-a cuprins: „Deși, cu iarna care-a trecut/ Poate părea c-am murit – / Șivoaie se duc din grele zăpezi…/ Cântări, și cântări m-au trezit. // Gălăgioase glasuri mi-au zis/ Despre-o viață oricât de amară…/ Și soarele, sus, un cer a deschis/ Cu bucurii de primăvară” (Curaj).

E greu de recunoscut Bacovia, cel din Plumb, în aceste versuri.

Poetul trăiește sentimentul învierii sale, al ieșirii din iad, și însuși o vestește, conștient de ea, într-un poem din volumul Cu voi, intitulat Imn:

Crengi subțiri cu flori albe…
Spre mai sus
Mă ridică din erori
Idealuri ce-au apus…
Cu flori roze crengi subțiri…
Iisus!

Flori pe zări, în iarbă flori…
Spre mai sus
Am trăit de mii de ori…
E destul că tu te-ai dus…
Flori pe zări, în iarbă flori…
Iisus!

II

Să dorm…
Să dorm, din ce în ce murind
Deși oriunde e o reînviere…
Iată, sunt goale
Dumbrăvile sacre –
Poetul a plecat[1].

Și dacă tu mai cauți,
Pășind prin tăinuitul izvor,
Pe mine nu mă vezi –
Poetul a plecat…
Să dorm…
Să dorm, din ce în ce murind
Deși, oriunde, e o reînviere…

A muri „din ce în ce” mai mult înseamnă tocmai a fi tot mai aproape de înviere.

Însingurarea și recluziunea sa lăuntrică au fost conștiente: „Fug rătăcind în noaptea cetății,/ În turn miezul nopții bate rar;/ E ora când cade gândul amar,/ Tăcere…e ora lașității…// Te pierzi în golul singurătății/ O, suflet, mereu în lume fugar;/ E ora când Petru plânge amar”… (Nocturnă).

Ca și în cazul altor poeți, informațiile pe care ne bazăm pentru a vorbi despre o conștiință creștin-ortodoxă a poetului nu sunt multe. Observații pertinente în acest sens a făcut, din câte știu eu, doar Theodor Codreanu, în studiul său din 2002, Complexul bacovian (cea mai bună carte de critică a lui Codreanu, în opinia mea, o cercetare care ar merita să apară mai des în bibliografii, când e vorba de Bacovia). Așa încât ne orientăm tot după „adevărata biografie” a autorului, care e opera lui (după cum susținea Nichita Stănescu și nu numai el).

Bacovia ne oferă din când în când surpriza unor poeme și a unor versuri cu rezonanțe ortodoxe stupefiante pentru cine îl receptează în chenarul rezervat de exegeza noastră literară „oficială” (să-i zicem).

Să luăm, spre exemplu, poemul Dormitând, din volumul Scântei galbene:

În pâcla nopților de iarnă, cu hornuri ce fumează,
Când lămpile de stradă cu miile veghează,
În pâcla colorată mă duc abia simțit –
Mai mult ca orișicine, îmi pare c-am greșit.

Am fost atât de singur, și singur am rămas,
În creierul meu plânge un nemilos taifas…
De sună-n ziduri ninse, vreo muzică de bal,
Mai stau, și plânge-n mine un vals provincial.

De la fereastra ninsă, cu finele perdele,
Mă duc pe străzi de gheață cu spuza lor de stele;
Și-n mijlocul odăii, tot singur nă prezint:
– Valsa o blondă-n alb, și cu pantofi de-argint…

Aprind, pe masă, lampa, și iarăși mă dezbrac,
Aș vrea să-mi fac un ceai, și stau, și nu-l mai fac…
Mă clatină spre pat al insomniei pas –
În creierul meu plânge un nemilos taifas.

În primul rând, nu numai că simbolismul a dispărut, dar poetul nu înaintează deloc spre postmodernism, ci spre…Eminescu și romantism. E un fenomen în creștere, în progresia sa lirică de după Plumb. Nu îi va mai pomeni, ca altădată, pe Tradem, Edgar Poe, Verlaine, Baudelaire și Rollinat, ci pe „Eminescu, Heine și Lenau” (Amurg, în vol. Comedii în fond).

Bacovia „regresează” spre Eminescu și spre tradiția lirică românească fundamentală într-un mod covârșitor. Cu cât evoluează, cu atât e mai „tradiționalist”, în sensul că se scufundă în cunoașterea tradiției poetice române, mergând înapoi pe firul simbolist-romantic pe care îl apreciază cel mai mult. Poetul tinde, mai ales, spre profunzimi eminesciene de gândire și simțire.

Poemul de mai sus are timbrul inconfundabil al lui Eminescu din Sonete și construcția retorică romantică din Scrisoarea IV sau De câte ori, iubito… Același retorism și poveste romantică se repetă și în Poveste, din același volum, și în Vae soli din vol. Cu voi, unde iarăși nu mai găsim nicio urmă de simbolism sau de modernism sau câteva extrem de vagi.

În al doilea rând, corespondența între „spuza de stele” și „lămpile de stradă” care „veghează cu miile” este eminescian-simbolistă (acel simbolism de cunoaștere, nu de procedee). Poetul alunecă „pe străzi de gheață” în urma ei, ca odinioară genialul său înaintaș romantic. Surprinzător e să îl vedem pe Bacovia sensibil, precum Eminescu și Petică, la feeria înstelată a cerului, pe care o vede răsfrântă în luminile orașului. În alt poem, „Se-ntind bulevarde-n noapte de vară,/ Pe arbori, electrică lumină /…/ Pe cer de safir, comori de avari…” (Noapte).

În al treilea rând, dacă nu ne mai fură atenția contextul epocal cu lumini de bal și valsuri, remarcăm faptul că versurile „Mai mult ca orișicine, îmi pare c-am greșit./ Am fost atât de singur, și singur am rămas,/ În creierul meu plânge un nemilos taifas” par scrise mai degrabă de Vasile Voiculescu sau de Arghezi, în orice caz de un poet care are experiența războiului duhovnicesc cu gândurile și cu patimile.

„Mai mult ca orișicine, îmi pare c-am greșit” e un vers pe care îl poate scrie orice poet ortodoxist. A te vedea mai greșit, mai prejos decât toți oamenii e un ideal în nevoința ortodoxă.

De asemenea, a te autoacuza de solitudine, de singurătate lăuntrică și de senzația golului interior din cauza, în mod paradoxal dar adevărat, a „nemilosului taifas” al gândurilor provocate de amintiri, reprezintă iarăși o atitudine ultraortodoxă, dacă mi se permite acest termen, fără legătură cu alte semnificații curente. În sensul că este imposibil de găsit, chiar în poezia religioasă a unor autori neortodocși (romano-catolici în special, la ei mă gândesc, pentru că mulți romantici, simboliști și moderniști au fost romano-catolici, chiar „poezia pură” a fost teoretizată de abatele Bremond).

Nu cred că exagerez cu nimic semnificațiile ortodoxe. În alte poezii, deplânge faptul că „E plină noaptea de orgii,/ Iar prin saloane aurii/ S-aud orchestre, și fanfare. // Femei nocturne, singurele/ La colț de stradă se ațin,/ Desfrâu de bere și de vin/ Prin berării, și cafenele. // De orbitoare galantare/ De diamant, și de rubin…/ Și de averi orașu-i plin”… (Și ninge). E o realitate care ne este și nouă, astăzi, foarte bine cunoscută. Ca și aceasta: „O, cum omul a devenit concret” (Plumb de iarnă): adică un om al interesului practic, meschin, înglodat cu totul în moina materialismului, fără nicio atenție față de sufletul său.

În volumul următor, Cu voi, acuză felul cum „Trec burgheze colorate/ În cupeuri de cristal – / E o veșnică plimbare,/ Vălmășag milionar… // Și pe publice terase/ Plâng viori sentimental…/ E parfum, bomboane/ Și desfrâu de lupanar”. Și, la fel de eminescian, deși în altă gamă decât în Memento mori, prevede și sfârșitul: „Greve, sânge, nebunie,/ Foame,/ Plânset mondial…/ Pe când lasă-amurgul flăcări/ Pe-un final ce se anunță/ Pe-un decor miliardar…” (Amurg).

Din păcate, nici măcar „predica” acestor poeți nu mai ajunge la oamenii zilelor noastre, dacă predica autentică a Bisericii e oricum ignorată și disprețuită în ultimul hal. Critica literară și didactica școlară fac ce fac și ocolesc aceste subiecte, concentrându-se pe ce le place lor să audă și să creadă…

Bacovia, ca și Eminescu, e foarte departe de a fi fericit de ruinarea Creștinismului în sufletele oamenilor. El observă lucid că „Stă fără noimă catedrala/ Azi, într-un secol rafinat” (În altar). Rafinamentul civilizațional ar trebui să ne sculpteze și mai mult interior, să ne îndemne la un și mai mare – în contrapondere – rafinament al vieții duhovnicești, al cugetării înalte. Din păcate, rafinamentul civilizațional merge mână în mână cu barbaria și cu primitivismul instinctualității, după cum constata poetul, încă din volumul Plumb, strigându-și acolo jalea și deznădejdea, în mod lacunar și strident ca un bocet.

Desacralizarea lumii, pe care Eminescu o constata în Melancolie, ia forme aberante, pe care Bacovia nu se rușinează să le semnaleze, în nuditatea lor consternantă, cu indignare: „Stă fără noimă catedrala/ Azi, într-un secol rafinat –/ Doar de mai vin să delireze/ Amanți cu suflet ruinat. // …Și delirând, când corul curge/ Se face gândul mai amar –/ Ei vor o noapte de orgie/ Pe canapeaua din altar…”.

Și acum cred că se limpezește tot mai mult rațiunea agoniei sale din volumul Plumb, auzul spiritual al unui plâns cosmic al materiei pentru oamenii care au devenit fantome, secătuiți de viața lăuntrică.

Însă poetul nu se cruță nici pe sine, ci pe el însuși se acuză de individualism exacerbat, că „tot mai mult m-apasă/ O grea mizantropie” (Ego, vol. Cu voi). Deși starea în care se află omenirea te împinge la mizantropie, creștinii ar trebui să se gândească că niciodată lumea nu a fost mai bună. Că nu numai vremurile lui Dioclețian, Nero sau Stalin au fost cumplite, ci și în epoca de aur a Creștinismului Sfântul Ioannis Hrisostomos a fost trimis să moară într-un exil chinuitor, Sfântul Grigorios Teologul alungat degrabă de pe scaunul patriarhal etc.

Și, în alt poem, Bacovia ne comunică iarăși vina sa: „încă tot mă iubesc” (Dimineață). O vină stabilită precis și corect.

Mai mult, versurile acestui poem, Dimineață, de o profunzime și o dăltuire surprinzătoare, în ciuda obscurității laconice, ne familiarizează cu o altă prezență poetică decât cea a unui Bacovia agonic, silabisind haotic sunetele naturii: „Cum frigul, tremurând ca o veste,/ Tot plânge de-al meu și de-al tău…/ Tot mai mult am rămas cu ce este,/ Și plouă cu-o părere de rău. // Am uitat dacă merg…încă tot mă iubesc…/ Am ajuns la timp, ocup și un loc./ Dar gândul apasă cu greul său bloc…/ E numai vedere… nu mai pot să vorbesc…”. Aici e o luciditate ermetică barbiană. Paralizia glosică nu se datorează, în mod cert, unui delir irațional. Nu s-a datorat niciodată, doar aparențele au înșelat sau unii au vrut să creadă astfel.

La fel de adânc, concis și ermetic e Bacovia și în poemul Umbra: „Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii…/ Se întindea noianul de unde nu mai vii;/ O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa –/ Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era”. Suntem, cu aceste versuri, în așteptarea teoretizării necuvintelor și a poeziei metalingvistice.

Și, în mod neașteptat, poate, pentru unii critici, regimul creator al poetului se dovedește a avea neapărată nevoie de pace sufletească: „Voi scrie un vers, când voi fi liniștit…” (Destul).

Pentru Bacovia, poezia este un antidot la otrava lumii în care trăiește: „Când orice se vinde,/ Când orice e marfă –/ Trezește un sunet bătrân/ Din antica harfă. // Din cupe, vin de uitare,/ Fie-a virtuții eșarfă – / Trezește un cântec bătrân/ Din antica harfă” (Legendă, vol. Comedii în fond). Dacă Arghezi face poezie „din bube, mucegaiuri și noroi” (Testament), Bacovia compune o lirică „a virtuții” bând vinul de uitare a răutății acestei lumi, pentru care „orice se vinde” și „orice e marfă”. Precum odinioară Eminescu, spre a uita precaritatea existenței umane, bea „păharul poeziei înfocate” (Memento mori).

Ca și Nichita mai târziu, Bacovia înaintează tot mai mult spre trecut, spre a conștientiza că nu există epoci poetice sau evoluție lirică, ci poezia e o singură „antică harfă”. La care știi sau nu știi să cânți.

Idealul său de poezie exclude mizantropia și iubirea de sine: „Privește savant/ Cu inima beată/ De iubire /…/ Privește savant./ Dacă nu-i/ Cu cine vorbi,/ Se scrie” (Glossă, vol. Stanțe burgheze). Nichita Stănescu a remarcat versurile…

Dacă postmoderniștii au descoperit metapoezie în ultimele volume bacoviene, nu au greșit, dar în mod sigur nu are de-a face cu ideea postmodernă de metapoezie.

O artă poetică intitulată Sine die (vol. Stanțe burgheze), ne vorbește din nou, în mod neașteptat, despre un ideal poetic și de viață care are profunde legături cu isihasmul, deși e puțin probabil ca poetul să fi știut prea multe despre acesta:

Nu trebuie
Să-ți spui gândurile
Dacă regreți
Trecute scrisele rânduri.

Șadă mintea-n Neant
Din câte veacuri zvonesc,
Nimic a nu mai reține
Din multe ce se vorbesc.

Nu este, și nici n-a fost;
Trec zile șirag.
Orizont suspect,
Și metafizic prag.

Mai multe versuri de aici pot fi caracterizate prin ceea ce Nichita Stănescu identifica drept poezie metalingvistică.

„Șadă mintea-n Neant” e un deziderat care seamănă foarte mult, până la identitate, cu solicitarea ortodox-isihastă de a-ți goli mintea de gânduri deșarte. Nu știm de unde a apărut această dorință la Bacovia, dar putem recunoaște cu ușurință, în versurile imediat următoare („Din câte veacuri zvonesc,/ Nimic a nu mai reține/ Din multe ce se vorbesc”), o concentrare maximă a unui mesaj eminescian exprimat într-o retorică expresivă: „O, teatru de păpușă…zvon de vorbe omenești,/ Povestesc ca papagalii mii de glume și povești/ Fără ca să le priceapă…După ele un actor/ Stă de vorbă cu el însuși, spune zeci de mii de ori/ Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă,/ Pân’ ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă” (Scrisoarea IV).

Sau, în Glossă: „Multe trec pe dinainte,/ În auz ne sună multe,/ Cine ține toate minte/ Și ar sta să le asculte?…”.

Deșertăciunea tuturor acestora trebuie suprimată: „Șadă mintea-n Neant”. A ține mintea în iad și, respectiv, în neant, sunt două țeluri isihaste. Cum a ajuns la ele Bacovia, e greu de știut. Pe mine mă roade o bănuială: dacă nu cumva unii poeți simboliști, din iubire și admirație pentru Eminescu, au ajuns să facă investigații personale despre viața lui și, totodată, în manuscrisele sale, pe lângă aprofundarea cu evlavie a operei sale.

Ei au creat la foarte scurtă vreme după dispariția fizică a lui Eminescu și puteau afla multe, de la martori încă în viață, despre ceea ce l-a interesat pe acesta, urmărindu-i parcursul intelectual și imitându-l în atitudinile fundamentale. Anumite lucruri nu se explică altfel în operele lor. Pe Ștefan Petică și pe Bacovia îi văd în stare de un asemenea demers. Împreună cu Tradem, ei formează un trio care a fost subjugat de personalitatea copleșitoare a lui Eminescu, devenind ei înșiși, în același timp, personalități poetice foarte mari și originale. De unde se vede că admirația, prețuirea și iubirea nu ucid personalitatea, ci dimpotrivă, o zidesc…

Mai mult, mă gândesc acum că și orientarea metafizică a lui Arghezi se poate datora aceluiași context literar și aceleiași influențe marcante eminesciene. Arghezi l-a considerat „un crucificat” și „sfântul preacurat al ghiersului românesc”, după cum și Tradem îl numise „dulce al poeziei Crist”, și după cum Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel îl comparaseră cu „Christ urcând Calvarul”, considerându-l „sfânt și mare”. Venerația lor, a tuturor, pentru Eminescu a fost multă și constantă. În același fel, la moartea lui Ștefan Petică, Bacovia îi dedică acestuia o poezie, Tu ai murit…, în care îl numește „blânde Crist”, recunoscând filiația…

Și pe toți acești poeți noi îi privim ca pe niște insule lirice distanțate într-un ocean literar, fiindcă îi analizăm doar în funcție de culmea stilistică ce îi individualizează, dar uităm că ei au trăit, împreună, aceeași copilărie și tinerețe poetică și că au rădăcini în același copac, Eminescu (împrumut metafora formulată de Blaga și Nichita Stănescu, care s-au altoit pe același trunchi). Încât organicitatea literaturii române, de care a vorbit Călinescu (lăsând-o nedemonstrată), ni se descoperă tot mai pregnant…


[1] O posibilă aluzie la Eminescu.

Page 1 of 126

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno