Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Categorie: Literatura română din perspectivă ortodoxă Page 1 of 131

Creangă și Caragiale…

Celălalt Caragiale, nu Ion Luca, ci Matei. Pare-se că, stilistic, Matei Caragiale a fost impresionat mai mult de idiomul literar creat de Creangă decât de scriitura tatălui său.

Dar să o luăm  de la capăt…

Nicolae Manolescu a remarcat că, în Craii de Curtea veche,

„registrul vulgar  […] e un limbaj împrumutat vorbirii argotice […] dar deloc verde, crud: ceea ce ne izbește este, din contră, stilizarea, adică efortul de contrafacere. […] Apariția femeii bețive […] ne introduce dintr-o dată în nota particulară a acestui registru popular, care are însă o demnitate stilistică comparabilă cu a celui nobil. […]

Când îi permite personajului său [Gore Pirgu] să-și desfășoare cunoștințele, Mateiu Caragiale nu caută nici atunci să imite argoul bucureștean de pe la 1910, așa cum Ion Creangă nu transcrie în Amintiri din copilărie limba vorbită de țăranii nemțeni la jumătatea veacului trecut. Și unul, și altul creează o limbă valabilă, dar care nu este neapărat cea vorbită.

Fapt încă și mai interesant: mijlocul prin care cei doi prozatori, atât de deosebiți [poate nu chiar atât de deosebiți!], stilizează exprimarea personajelor lor este unul și același: proverbialitatea, densitatea aforistică. Să-l ascultăm pe Pirgu, adresându-se lui Pașadia:

«La adică de ce te-ai codi? stărui Pirgu, tot îți sună coliva. Parcă nu știe lumea că de mult, numai în mambial și-n magiun îți mai stă nădejdea? Te vezi pe drojdii, caută să mori încai fericit».

Vorbitorul își atacă interlocutorul prin intermediul unor expresii populare (a suna coliva, a vedea pe drojdie etc.) metaforice și eufemistice. Vulgaritatea e a personajului, dar nu a limbii lui, care e, din contră, măiastră și cultivată (o cultură a argoului). Pirgu se exprimă cu multă îngrijire, afectând ignoranța sau stupiditatea (intră în regula jocului), dar el posedă o știință a vorbirii populare cu nimic mai prejos de știința aceleia nobile de care dă dovadă Pantazi […] și o stăpânire perfectă a artei de a minimaliza:

«Nu te mai lași, nene, o dată de prostii? Până când? Ce-ți faci capul ciulama cu atâta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Pașadia? Ori crezi că dacă ai să știi ca el cine l-a moșit pe Mohamet sau cum îl cheamă pe ăl care a scos întâi crucea la Bobotează e mare scofală? Nimic, cu astea te usuci. Adevărata știință e alta: știința vieții de care habar n-ai; aia nu se învață din cărți».

Cel care vorbește aici nu e un ignorant stupid, ci un om care folosește conștient o anumită tehnică a persuasiunii în vederea atingerii unui scop precis»”[1]. Etc.

Cred că Manolescu a remarcat un lucru esențial: ascendența în Creangă a lui Matei Caragiale, în ceea ce privește proverbialitatea, deși, la prima, vedere, pare că cele două tipuri de scriitură nu se înrudesc. Dar cred mai mult decât atât, și anume că Matei Caragiale a înțeles vechimea acestui stil aforistic, enigmatic, și, de asemenea, că el nu îl caracterizează pe Pirgu din roman sau pe oricare „Pirgu” din lume (nu văd care ar fi interesul acestuia pentru a-și afirma „demnitatea stilistică” și „noblețea”), ci e o creație exclusivă a autorului, o „contrafacere” a lui Caragiale, menită să obnubileze vulgaritatea „crudă”.

De fapt, artificializarea aceasta are în Creangă un predecesor redutabil, care a folosit-o exact cu același scop, de a acoperi cu un văl artistic ceea ce e urât și vulgar. Opinia mea e că nu a fost în intenția lui Caragiale, niciun moment, a-l înnobila cumva pe Pirgu sau a insinua că acesta poseda o știință lingvistică, în domeniul folclorului stradal, echivalentă cu forța de metamorfoză stilistică a celorlalți trei crai.

Consider că această prefacere lingvistică, atribuită lui Pirgu, îi aparține în întregime autorului. El ne prezintă un produs stilizat din care cititorii trebuie să deducă singuri vulgaritatea execrabilă a personajului. Fără ca, prin aceasta, să ne orienteze spre a-l considera pe Pirgu un parșiv inteligent, în stare de asemenea metamorfoze crengiste, monumentale.

Pirgu e la fel de inteligent ca Nae Gheorghidiu, care se credea și se declara mai deștept decât Kant (care n-ar fi știut să se descurce în viață ca el) ori ca analfabetul industriaș Tănase Vasilescu-Lumânăraru, cu singura diferență că, spre deosebire de Caragiale, Camil Petrescu nu le-a construit și atribuit un registru stilistic aparte. Abilitatea unui caracter ca Pirgu (care întruchipează mârșăvia și abjecția) poate atinge doar culmea ingrată și rizibilă a pastișei psihologice și lingvistice, în genul lui Stănică Rațiu, eventual, nu și geniul creator de limbă al lui Creangă.

Manolescu deviază de la a intui artizanatul artistic, pe palier argotic, la a crede, în mod eronat, că Pirgu întrupează, nu doar prin felul de a fi, ci prin însuși modul de a vorbi, o tipologie. Ceea ce e fals. Pentru că exegetul însuși a observat, just, că atât Creangă, cât și Matei Caragiale au creat, fiecare, o limbă proprie, care n-a reprodus un limbaj existent undeva sub forma aceasta concretă și care e nereproductibilă în spațiul comunicării cotidiene (în sensul că efectul e nul, cum a demonstrat-o Mihail Sadoveanu cu textele lui Creangă). Argoul concret încifrează lingvistic anumite realități din necesități practice, nu sub imperativ artistic.

Creangă însuși a folosit acest procedeu, de a dispersa cât de cât materia explozivă a urii sau a ironiei acerbe, exteriorizată lingvistic, printr-o ameliorare stilistică. Înaintea lui Pirgu, Spânul din Harap-Alb vorbește astfel:

„Hei, hei! călătorule. Dacă ți-i vorba de-așa, ai să-ți rupi ciochinele umblând și tot n-ai să găsești slugă um cauți d-ta, că pe-aici sunt numai oameni spâni. Ș-apoi, când este la adecălea, te-aș întreba, ca’ ce fel de zăticneală ai putè să întâmpini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: că, de păr și de coate-goale nu se plânge nimeni. […]

Ba să-și puie pofta-n cuiu! răspunse Spânul cu glas răutăcios. Asta n-aș face-o eu de-ar mai fi el pe cât este; doar nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei. […] Ce te potrivești, moșule? Cum văd eu, d-ta prea întri în voia supușilor. De-aceea nu-ți dau cerbii pietre scumpe și urșii salăți. Mie unuia știu că nu-mi suflă nimene în borș: când văd că mâța face mărazuri, ț-o strâng de coadă, de mănâncă și mere pădurețe, căci n-are încotro…”[2].

Însă nu putem spune că Ion Creangă a intenționat să-i atribuie Spânului o știință lingvistică superioară. Creația în domeniul limbii, stilizarea îi aparține întru totul autorului.

Vorbirea în parabole și în argou e legată la Creangă, ca și la Matei Caragiale, de persiflarea ironică. Gerilă se adresează astfel confraților pantagruelici, care îl asupreau cu acuzațiile:

„Dar voi, mangosiților și farfasiților, de câte ori îți fi dormit în stroh și pe târnomată, să am eu acum atâția bani în pungă nu mi-ar mai trebui altă! Oare nu cumva v-ați face și voi, niște feciori de ghindă, fătați în tindă, că sunteți obraze supțiri?”.

Frazele exprimă eufemistic ceea ce termenii concreți ar înfățișa ca o realitate dură. Și, mai ales, ceea ce un caracter primitiv și vulgar ar exprima fără echivocuri de felul acesta, prin „libertăți de limbaj” asurzitoare. Alți autori, mai aproape de noi, nu s-ar fi ferit să le reproducă. Creangă trăia însă, încă, într-o lume a decenței lingvistice (în comparație cu ce a adus modernitatea și postmodernitatea), iar Matei Caragiale  căuta, nostalgic, să refacă literar acea lume apusă.

În mod evident, atât Creangă, cât și Matei Caragiale, caută să ascundă aspectele triviale ale unei comunicări „realiste”, dorind, în același timp, să transmită substanța ei în alt mod, prin care să evite abuzul moral asupra cititorului. E nevoie, într-adevăr, de o știință și o tehnică lingvistică aparte, dar acestea sunt ale creatorului de literatură, în ambele cazuri. Niciunul din cei doi autori nu a contractat, pur și simplu, acest mod de a vorbi din societate. Caz în care „inteligența” lui Pirgu nu are ce căuta în discuție…


[1] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Ed. Cartea Românească, 2018, p. 533-535.

[2] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Ed. Eminescu, București, 1980, p. 90, 103.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [43]

Sorescu știe că „În evul mediu pictorii/ Trebuiau să picteze numai sfinți,/ Sfinți mergând pe jos,/ Sfinți călări,/ Sfinți omorând balaurul. //

Pictorii se uitau cu jind la oameni,/ Dar n-aveau voie să-i picteze,/ Și așteptau deznădăjduiți/ Să le răsară un ochi în frunte,/ Un ochi special/ Pentru văzut sfinți” (Sfinții).

Da, „pentru văzut Sfinți” e nevoie de „un ochi special”, e nevoie de a avea ochiul minții și al inimii curat, vederea duhului sau duhovnicească. El nu răsare „în frunte”, dar mintea curată poate vedea pe Dumnezeu și pe Sfinții Lui, prin harul Său.

Așa încât iconarii nu „așteptau deznădăjduiți”, ci, ca și astăzi, ori duceau o viață ascetic-isihastă și erau inspirați/ luminați de Dumnezeu în modul lor de a picta, ori desenau după modele.

Dar poetul indică în mod corect o situație specifică Răsăritului ortodox, aceea în care iconarii „n-aveau voie să-i picteze” pe cunoscuții lor, falsificând astfel profilurile Sfinților. Fapt care, în schimb, s-a petrecut adesea în Occident…

În 1972 apare un nou volum de versuri semnat Marin Sorescu: Suflete, bun la toate. În care găsim, de la început, o mărturie incontestabilă a neliniștilor și preocupărilor de natură religioasă:

„Mă uit la fiecare carte nouă/ Ca Avra[a]m la Isaac,/ Pe când se pregătea/ Să-l înjunghie. //

Te voi sacrifica și eu/ Pe aceste câteva vreascuri/ Ale cunoașterii,/ Și din litere va curge sânge./ Și mă voi învălui în fumul lui/ Să nu mă mai vadă duhurile. //

Și așa voi fi bun/ Materiei/ Încă o vreme” (o vreme).

Are conștiința că își aduce cărțile ca pe un prinos, că ele sunt o jertfă de mulțumire adusă pentru însăși existența lui, pentru faptul de a exista pe pământ.

Înțelegem de aici că și el, ca și Nichita Stănescu, își câștigă „dreptul la timp” prin renașterea poetică periodică și consideră actul de a scrie o „hemografie”, o „scriere cu tine însuți”, cu făptura proprie, care sângerează în cuvinte.

Deși Sorescu nu are geniul lui Nichita, trebuie remarcate aceste puncte de convergență conceptuală.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [42]

Sentimentul că sufletului nostru îi dedicăm prea puțin timp e unul real:

„Noaptea cineva-mi pune pe ușă/ Un indigo imens,/ Și tot ce gândesc apare, instantaneu,/ Și pe partea de dinafară a ușii. //

Dau buzna spre locuința mea/ Curioșii din toată lumea /…/

Sunt păsări de toate neamurile,/ Câini păzitori de lună,/ Drumuri de trecere,/ Și salcâmi bătrâni,/ Suferind de insomnie. //

Își pun ochelarii pe nas/ Și mă citesc emoționați,/ Ori amenințând cu pumnul,/ Fiindcă despre toate eu mi-am format/ O idee exactă. //

Numai despre sufletul meu/ Nu știu nimic,/ Sufletul care-mi scapă mereu printre zile”…

Și aceasta pentru că societatea noastră ne educă spre a cerceta despre orice, numai despre lăuntrul nostru nu. Educația laică nu îndeamnă spre a-și cerceta fiecare sufletul său, cu mare atenție. Pentru că de aici vine înțelepciunea care ne face cu adevărat oameni, iar lumea noastră (re)păgânizată are nevoie de oameni care să nu simtă că au suflet, că au nevoi duhovnicești cel puțin la fel de presante cu a mânca și a bea sau a cunoaște…

De aceea, constatarea poetului („Numai despre sufletul meu/ Nu știu nimic”) este una dureros de adevărată, e un sentiment concret și o neliniște vie și tot mai apăsătoare (Indigo).

În bună tradiție românească, ortodox-romantică, într-un alt poem, codrul este vioara sensibilității umane nerostite:

„Codrule,/ Dă-mi o frunză de sus,/ Pentru lumină și pentru tinerețe,/ Și pentru viața care nu moare. //

Codrule,/ Dă-mi o frunză de jos,/ Pentru întuneric și pentru bătrânețe,/ Și pentru moartea care nu învie. //

Noi ne-am scris sufletul/ Pe frunze…/ Codrule,/ Dă-mi toate frunzele tale/ Să cânt cu ele. //

Sau mai bine cântă tu/ Și cu sufletul meu” (Foaie verde).

Uneori, pădurea știe să interpreteze mai bine dorul nostru de Dumnezeu, de veșnicie. Oamenii se încurcă în cutumele timpului, în ideologii și curente…

Sorescu e cu un picior în trecut și cu altul în modernitate, fără ca aceasta din urmă să-i provoace fiori de emoție fericită. Ca și altor confrați, istoria nu i se pare o dovadă de evoluție a umanității, ci mai degrabă de involuție, „zgura iradiațiilor vestind zorii moderni” (***).

Întrebat: „Pe ce treaptă de civilizație/ Ne aflăm?”, elevul Sorescu răspunde fără ezitare: „În epoca pietrei neșlefuite,/ Întrucât singura piatră șlefuită/ Care se găsise,/ Inima,/ A fost pierdută”…(La lecție).

În epoca în care am câștigat multe avantaje la capitolul tehnologie, dar mulți își pierd inima…

Geneza creștină în opera lui Eminescu [6]

În[1] Sfânta Scriptură, geneza lumii ne este înfățișată în primele capitole din Facerea. Și aici, în Vechiul Testament, ni se spune nu Cine este Dumnezeu (nu cu claritate), ci ce a făcut Dumnezeu „în început”. Cum a început lumea.

Ni se spune că Dumnezeu „a făcut” și „a zis”. Și este amintit, de asemenea, și „Duhul lui Dumnezeu”. Dar se insistă mai mult pe faptele lui Dumnezeu, care sunt creațiile Sale, în cele șase zile în care a fost adusă întreaga lume întru ființă.

De abia după ce Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, Sfântul Ioannis Teologul ne spune că „În început era Cuvântul”. Și că El a făcut toate câte s-au făcut.

Vechiul Testament insistă pe ce a făcut Dumnezeu, în timp ce Noul Testament insistă pe Cine este Dumnezeu, Cel ce a făcut toate.

Iar faptul că la început era Cuvântul, mai înainte de a fi lumea, e un alt fel de a spune că la început a fost Iubirea (Fer. Dumitru Stăniloae), a fost Relația. Pentru că Cuvântul este al lui Dumnezeu și Dumnezeu, după cum și Duhul este al lui Dumnezeu și Dumnezeu.

Cuvântul presupune automat relație, iar relația înseamnă iubire.

Dar și Vechiul Testament a vorbit despre relație, deși adumbrit, pentru că L-a numit atât pe Dumnezeu (Tatăl), cât și pe Duhul lui Dumnezeu, pe Duhul Sfânt. Numai că oamenii nu au cunoscut aceasta decât după ce S-a întrupat Cuvântul.

Am făcut această introducere pentru a susține, în cele ce urmează, că versurile din opera lui Eminescu, care poetizează geneza, urmează această dialectică biblică.

În Scrisoarea I, cel care disertează despre aducerea lumii întru ființă este dascălul. Iar el (care, în unele variante manuscrise, e un evreu) ne prezintă o situație similară cu ceea ce ne relatează Vechiul Testament. Pentru că și dascălul vorbește despre ceea ce face Dumnezeu, nu despre Cine este Dumnezeu. Aflăm doar că Dumnezeu este „cel nepătruns”, Care „pătruns de sine însuși odihnea”, din veșnicie.

Ca și în Facerea vechitestamentară, avem abisul de ape, pe care Eminescu îl denumește, în cadrul unei interogații retorice, prin trei termeni diferiți: „prăpastie”, „genune” și „noian” (să fie oare superfluă această treime de noțiuni?). Și peste oceanul de ape stăpânea un alt ocean, o mare de-ntuneric: „o mare făr-o rază”.

Un abis de întuneric peste un abis de ape neluminate…

Ceea ce urmează este detalierea, în termeni mai degrabă simbolici și nu pur descriptivi, a aducerii treptate a lumii întru ființă.

Eminescu pune în mintea și în discursul dascălului o relatare care se concentrează asupra luminii. Mai întâi e un „punct” de lumină. „Tatăl” lumii (expresiv vorbind). În urma lui vor alerga la viață „lumea, lună, soare și stihii”…„în roiuri luminoase izvorând din infinit”.

Am reținut că „la-nceput” era „o mare făr-o rază”. Acum sunt o puzderie de lumini, „roiuri”.

Știm din Facerea că, după ce a făcut cerul și pământul, Dumnezeu a poruncit existența luminii. Relatarea dascălului, obscurizând simbolic și conceptual narațiunea scripturală, este totuși aproape identică. „Cel nepătruns” cu mintea omenească a creat razele de lumină care au străpus întunericul de deasupra abisului de ape.

Dar nu numai disertația dascălului, ci și întreg discursul din Scrisoarea I se concentrează asupra luminii. Ni se spune că întreg universul există ca o pulbere de particule „în imperiul unei raze”, că pe oameni îi stăpânește „raza ta” și că omenirea există cât timp „avem raza”.

Cel ce a creat lumina și puzderii de lumini în univers este El însuși Raza care a străpuns întunericul neființei.

Dar despre Cine este El nu ni se spun prea multe. El este Cel ce ține lumea întru ființă în raza Sa, în raza harului Său.

Putem să înțelegem doar că „cel nepătruns” este Lumină

Despre Dumnezeu Cuvântul care era „în început” și despre care ne-a vorbit teologic Sfântul Ioannis, Eminescu ne vorbește, la rândul său, în Rugăciunea unui dac. Aici nu ne mai întâlnim cu un discurs la fel de obscur ca al dascălului, ci cu o limpede identificare a Celui ce „singur” a fost mai înainte de a fi lumea cu Cel ce este „al omenimei izvor de mântuire” sau „moartea morții și învierea vieții”, cu Dumnezeu Cuvântul întrupat, răstignit și înviat pentru noi.

Iar Eminescu a înțeles că Sfântul Ioannis a vorbit despre Cuvântul creator a toate ca despre Iubirea ziditoare și totodată despre relația de iubire, din veșnicie, din sânul Treimii atotcreatoare, cât și despre relația de iubire cu făpturile create în timp și mai ales cu cele raționale, zidite după chipul Său:

„În început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era în[tru] început cu Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut și fără El [nu] s-a făcut niciuna [din cele] care s-au făcut. În El era viața, și viața era lumina oamenilor și lumina luminează în întuneric”…(In. 1, 1-5 în traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș[2]).

Poetul înțelege că despre Dumnezeu nu se poate vorbi fără a vorbi despre relație, despre iubire. Nu doar că „El era viața, și viața era lumina oamenilor și lumina luminează în întuneric” sau că El este „al omenimei izvor de mântuire” și „moartea morții și învierea vieții”, dar, mai mult, Eminescu vorbește despre Dumnezeu Creatorul din interiorul relației sale cu El:

„Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers”.

Aici nu mai e vorba numai despre ce a făcut Dumnezeu, ci și despre Cine este Dumnezeu în relație cu cel ce scrie despre El…

Așadar, în Scrisoarea I, Eminescu vorbește, prin dascăl, despre atotputernicia lui Dumnezeu, Care a creat un univers imens și îl ține întru ființă, iar în Rugăciunea unui dac vorbește ioanneic despre Dumnezeul iubirii Care e viața și lumina oamenilor. Lumina lor interioară, profundă, adevărată.

De aceea cred că, în ciuda apelului la Rig-Veda, atât optica, cât și „dialectica” celor două Testamente a fost urmată de poet în cele două poetizări explicite ale cosmogenezei din opera sa.


[1] Primele cinci părți au fost publicate aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/02/04/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-1/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/02/07/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-2-rugaciunea-unui-dac-si-scrisoarea-i/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/03/24/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-3-bulgari-fluizi-de-lumina/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/11/21/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-4/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2019/01/22/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-5/.

Ele au intrat în volumele 4, 5 și 6 din cartea mea, Studii literare, volume care se pot downloada de aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/07/01/studii-literare-vol-4/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/12/16/studii-literare-vol-5/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2019/03/21/studii-literare-vol-6/.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [41]

În poemul Pânda, Sorescu remarcă faptul că, în lume sau în univers, „Există atâtea amprente/ Care se lăfăie necercetate,/ Există nervurile frunzelor/ Care trebuie să ducă undeva,/ Toate acestea ar putea, în definitiv,/ Să ne facă să descoperim un fir”.

Adevărat! Și firul duce la Dumnezeu, la Creatorul universului. Dumnezeu Și-a lăsat peste tot amprentele în lume. Poetul a sesizat foarte corect că există multe amprente ale puterii și înțelepciunii Lui, imprimate deopotrivă în cosmosul mic și în cosmosul mare.

Nervurile frunzelor indică o direcție, indică un drum, indică o finalitate. Și oricare ar fi direcția în care am întreprinde cercetarea, fie că e una a contemplației, fie că e științifică (la nivel macro sau microcosmic), capătul e în Dumnezeu. Altfel, firul nu se termină niciodată…

Ca de obicei, Sorescu își prezintă aventura epistemologică sub formă de eveniment banal: el cugetă aceste lucruri în timp ce își plimbă câinele, care miroase „o furnică suspectă:/ Unde merge cu grăuntele-n gură/ Nu v-ați întrebat niciodată?”.

Interogația nu privește aspectul imediat al cunoașterii, al investigației: descoperirea unui cuib de furnici, despre care poetul știa neîndoielnic cum arată și unde s-ar putea afla. „Unde merge…?” se referă indubitabil la înțelesurile profunde ale existenței.

Într-o „lume plină de potlogării”, poetul conchide că „Ar fi multe de descoperit și de scos la lumină”. Atât potlogăriile, în sens detectivist, ar merita cunoscute (pentru a înțelege culoarul moral al umanității care se declară independentă de Dumnezeu) cât și semnificațiile metafizice ale modului în care este configurată această lume…

Poemele lui Sorescu șoptesc întrebările esențiale ale ființei umane într-un context lumesc, social și politic, în care filosofia clasică și metafizica sunt depreciate, iar religia se caută a fi epurată, delimitată spațial și psihologic, redusă la forme ritualice minime și nesemnificative.

Poezia lui indică tocmai răbufnirile conștiinței adânci, care nu poate fi anulată, a omului care nu poate fi oprit să gândească dincolo de ceea ce îl învață ideologia zilei, în ciuda a ceea ce este obligat să creadă că este pozitiv și negativ.

Versurile lui Sorescu sunt un neîncetat memento că din străfundurile omului care nu se lasă ușor omorât spiritualicește, răsar întotdeauna întrebările care neliniștesc, care pun în gardă, care nasc fiori, care tulbură ordinea socială instaurată cu forța, în numele unui bine pe care cei care confiscă puterea de decizie în stat consideră că trebuie să îl impună tuturor.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [40]

Poemul Alergătorul ne înfățișează lumea ca pe „Un câmp pustiu,/ Bătătorit ca un drum,/ Și din când în când/ Câte o carte”. Cărțile sunt rare: adevăratele cărți.

Încă și mai rare sunt cărțile fundamentale: „La distanțe foarte mari,/ Vreo carte fundamentală,/ Tare ca piatra”. Greu de clintit din loc.

Când se naște însă un alt scriitor genial, „ca un zeu nou…scuipă pe ea,/ Pe fiecare la rând./ Calcă peste ele dumnezeiește”. Își întrece înaintașii. Atâta timp cât e „sănătos”, cât are vitalitate creatoare. Până când obosește și, din nou, „Câmpul se întinde înainte pustiu”. Pentru că „Alergătorul cade jos, moare,/ Devine carte fundamentală, ultimul cuvânt,/ Semn peste care nu se mai poate trece”. Sau cel puțin așa au impresia contemporanii sau cei care îl recunosc ca mare valoare.

Însă „Se aude un gâfâit,/ Din spate răsare cineva,/ Un alergător se oprește, scuipă pe semn./ Și se pierde în zare”.

Sorescu vede istoria literaturii ca  pe o întrecere între autorii geniali. Deși adesea câmpul rămâne pustiu și drumul nebătut, necălătorit, pentru că alergătorii de cursă lungă, cei care scriu cărți grele ca piatra, care pun pietre de bornă pe drumul literaturii, se nasc greu, se nasc rar în istorie.

„Scuipatul” la care face referire Sorescu nu e un semn de dispreț, nu e un gest de anulare a predecesorilor. E un fel de a vorbi simbolic, în sensul că, dacă cineva simte că Dumnezeu i-a dăruit talanții aceștia, nu se oprește din alergare la „semnul” dinainte ca în fața unui idol. Dacă Dumnezeu ți-a dat să alergi, alergi. Pentru că harul Lui nu încetează niciodată să se reverse.

La propriu, doar bădăranii mediocri sunt în stare să scuipe asupra unor cărți fundamentale. Sorescu nu era din tagma lor. Dimpotrivă, autorii fundamentali sunt considerați ca pietre de temelie, fără de care nu se poate zidi mai departe.

Alergătorii se întrec unii pe alții, nu se desființează. E o cursă în spirit olimpic. Suntem încă departe, caracterologic, de pretențiile desantiștilor, care nu vor mai vedea literatura ca pe un câmp de întrecere, ca un stadion, ci ca pe un teritoriu care trebuie ocupat, iar pe scriitori nu ca atleți ai spiritului, ci ca trupe de asalt…

Mesajul poemului e că întrecerea aceasta în plan literar sau cultural nu se termină niciodată. E o cursă în care nu există câștigători, decât temporar, pentru că întotdeauna vor veni alții din urmă.

Aceasta este însă o perspectivă laică, tipică pentru cultura laică. Aici întotdeauna venerația e unită și cu dorința de a întrece, de a depăși.

În cultura Bisericii, în mod paradoxal, cea mai mare râvnă e însoțită de cea mai mare smerenie, deși conștiința sfințeniei sau a „alergării” pentru Hristos nu e diminuată sau anulată. Sfântul Pavlos afirma că e cel mai mic dintre Apostoli, dar și că s-a nevoit mai mult decât toți Apostolii…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [39]

Poemul Simetrie nu este nici despre indecizie, nici despre alegeri greșite:

Mergeam așa,
Când deodată în fața mea,
S-au desfăcut doua drumuri:
Unul la dreapta,
Și altul la stânga,
După toate regulile simetriei.

Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am țuguiat buzele,
Am tușit,
Și-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea).

Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Și după aceea în fața mea s-au căscat două
Prăpăstii:
Una la dreapta
Alta la stânga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămada cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptușită cu puf!
Târâș, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Și deodată în fața mea
S-au deschis larg două drumuri.
„V-arăt eu vouă !” – mi-am zis –
Și-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmășie.
Greșit, foarte greșit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Și la prima răscruce
M-am dăruit cu toată ființa
Celui din dreapta. Tot așa,
Celălalt trebuia acum, celălalt…
Acum merindea îmi e pe sfârșite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârțâie și mârâie împotrivă-mi,
C-am ținut-o tot într-o greșeala…

Și iată în fața mea iar se cască
Două ceruri:
Unul în dreapta.
Altul la stânga.

Poemul este despre greutatea vieții, nu despre alegeri eronate.

Sorescu a ajuns la o etapă în care tâlcul nu mai este evident. Snoava sau parabola nu mai au o dezlegare sugerată în textele înseși ale poemelor. De acum înainte, Sorescu începe să practice un fel de ermetism, în sensul că, destul de des, înțelesul este tocmai contrar, în opinia mea, semnificației pe care o sugerează versurile. Adică poemul pare că indică el însuși un sens, dar tocmai acesta nu este cel adevărat.

Faptul că poetul nu nimerește niciodată calea „căptușită cu puf” pare o dramă, dar adevărul e că cel ce se plânge de intersecții și de căi bifurcate nu a greșit niciodată drumul. Mergând spre dreapta sau spre stânga, alege întotdeauna dreapta. Sensul spre „stânga” devine o derută, pentru că stânga e tot dreapta, după cum reiese din text.

„Dreapta” coincide inițial cu semnificația evanghelică a căii strâmte și grele, pe care Mântuitorul ne-a indicat să o alegem, tocmai de aceea este direcția aleasă din start. Dar, ulterior, „dreapta” și „stânga” nu mai sunt identificabile strict prin semnificația duhovnicească a „dreptei” și a „stângii”.

O sugestie valabilă ar putea fi și următoarea: uneori, în viață, ceea ce pare stânga e dreapta și invers. O interpretare pur evanghelică, putem spune, pentru că, spre deosebire de literatura clasică păgână, în care totul era claritate legalistă, învățătura dumnezeiască a Domnului ne-a arătat că lucrurile pot fi paradoxale. Foarte greu de înțeles.

În versurile poemului de mai sus, atât dreapta cât și stânga sunt întotdeauna dreapta. Adică poetul a ales întotdeauna drumul greu, „greșit”, inacceptabil pentru omul pătimaș și pragmatic, care caută fericirea pământească.

Toiagul care înmugurește trimite fără ocolișuri la toiagul biblic al lui Aaron, de la Num. 17, 8, pomenit extrem de des în cântarea liturgică ortodoxă („toiagul lui Aaron care a odrăslit”), pentru că este considerat o profeție esențială despre zămislirea Mântuitorului în pântecele Preacuratei Fecioare.

Aici, Sorescu descrie revolta trupului, exprimată prin dureri și neputințe, pe care acesta încearcă să o transmită sufletului, pentru că întotdeauna a ales calea care nu  fost confortabilă: „Acum merindea îmi e pe sfârșite,/ Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,/ Nu mai dau din el muguri,/ Să stau la umbra lor/ Când m-apucă disperarea./ Ciolanele mi s-au tocit de pietre,/ Scârțâie și mârâie împotrivă-mi”.

Ceea ce e neașteptat e că limbajul este profund tradițional, după un tipar biblic chiar, imaginarul e comparabil cu cel al jelaniei psalmice, a celui care e atât de copleșit de suferințe și extenuare fizică, încât se simte abrutizat și lipsit de bucuriile deosebite ale duhului, pe care dorește să le guste și să le trăiască. Însă din această abrutizare, lăsată de Dumnezeu spre smerirea noastră, răsare adesea adevărata bucurie harică, așa cum indica altădată și Arghezi în poemul Belșug[1].

„Cerurile” din final par iarăși o butadă, dar pentru cine înțelege limbajul biblic-ortodox și gândește creștin-paradoxal, este clar că „Unul la dreapta,/ Altul la stânga” nu indică decât cele două poziții privilegiate din preajma Domnului, pe care le ceruseră odinioară „fiii tunetului”, Sfinții Apostoli Ioannis și Iacovos (Mc. 10, 37)…


[1] A se vedea comentariul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/06/dumnezeu-si-arghezi-actualizat/.

Page 1 of 131

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno