Lucian Blaga: poezie și metafizică

În volumul din 1919, cu care debutează Lucian Blaga, Poemele luminii, el se prezintă ca existență luminoasă și benefică în univers[1]. În chiar primul poem, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, își face un autoportret cosmic, ca entitate poetică iradiantă în acest univers, o „taină în taină” (cum va spune și mai târziu, în poezia Cutreier, din Ultimele poezii). „Lumina altora” este raționalistă, insinuantă în mod ucigaș în intimitatea fragilă a existenței universale, în timp ce „lumina mea” este potențatoare a misterului, nu insidioasă.

Este limpede metafora oximoronică a misterului nopții (regim nocturn al tainicului, al nepătrunsului), potențat de razele albe ale lunii, în care coexistă, așadar, lumina și întunericul tainei: „Și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții,/ așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister/ și tot ce-i nențeles/ se schimbă-n nențelesuri și mai mari”: poetul se așază în „orizontul misterului și al revelării”[2], așa cum a teoretizat ulterior în Geneza metaforei și sensul culturii.

Căutând în tradiția poetică românească, aflăm un tablou asemănător, ca semnificație cosmogonică, într-un psalm al lui Dosoftei: „De la Tine z[i]ua luminează,/ Și noaptea cu stele dă rază./ Tu ai tocmit luna de dă zare,/ Și soarelui i-ai dat de răsare”... (Ps. 73, 65-68 din Psaltirea în versuri[3]). Versurile Sfântului Dosoftei pot să nu fie impresionante stilistic pentru cititorul (post)modern de poezie și pot părea elementare față de rafinamentul expresionist al poemului blagian. În consecință, și ipoteza mea poate părea hazardată. Și totuși nu este.

Luna dă zare: imaginea poetică reprezintă deschiderea unui ochi spre univers și spre cuprinderea lui fără să-l cuprindă. Un ochi genuin, care vede lumea pentru prima dată și o pipăie cu privirea nemaculată de preconcepții, de necredință, de curiozitate științifică sau de orice alt interes alterant. E o deschidere a lumii în a cărei vedere se poate cădea fără gânduri indiscrete, o privire spre-n afară care poate adânci în sine, care e în același timp mirare și cunoaștere – cum avea să spună Nichita Stănescu: „E o cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi,/ când lumile-ți încep la căpătâi, /…/ și mâna-ntinsă simte o dimensiune,/ și fiece mirare e un nume” (Cântec, din volumul O viziune a sentimentelor). Luna care dă zare conduce spre altfel de orizonturi, unde – putem spune, împrumutând cuvintele lui Blaga – „ne găsim în zona nepipăitului, a inefabilului”[4].

Dar Blaga nu e primul care a sesizat aceste versuri ale lui Dosoftei. Eminescu scrisese, mai înainte: „Dar un luceafăr, răsărit/ Din liniștea uitării,/ Dă orizon nemărginit/ Singurătății mării” (Luceafărul). Indubitabil, metafora i-a fost sugerată de luna ce dă zare în versul lui Dosoftei[5]. Eminescu a receptat corect semnificațiile: a da zare sau a da orizont acestei lumi e un gest auroral. Căci a zări zarea lumii înseamnă a fi o clipă contemporan cu începuturile ei, a trăi fiorul despărțirii luminii de întuneric și al ivirii imensității orizontului ei. La Blaga, „luna ce îmbogățește întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister” naște ceea ce tot el va numi „zariște cosmică”. Dar el a preluat ideea și viziunea de la Dosoftei, din Psaltirea în versuri[6].

În opera lui Dosoftei, natura cosmică este panoramată în imagini de o certă sensibilitate plastică și care dezvăluie în autorul psalmilor versificați pe „ctitorul poeziei lirice românești”[7] și primul nostru poet străbătut de fior cosmic și metafizic: „Încă zoare nu revarsă/ De soare, când va să iasă…” (Ps. 5. 7-8); „Ai tocmit și luna să crească, să scază,/ Să-ș ia de la soare lucoare din rază./ Stele luminate ce lucesc pre noapte…” (Ps. 8, 9-11); „De la Tine z[i]ua luminează,/ Și noaptea cu stelele dă rază./ Tu ai tocmit luna de dă zare,/ Și soarelui i-ai dat de răsare” (Ps. 73, 65-68); „Luna ai făcut cu rază,/ Să crească-n vremi și să scază,/ Și soarele ș-nemerește/ Apusul ce odihnește./ Din [în]tuneric feceș [făcuși] noapte…” (Ps. 103, 83-87); „Făcut-au lumini mare,/ De dau raze și zare /…/ Preste nopț[i] au pus lună/ Cu stelele-mpreună…” (Ps. 135, 25-34); „Fugi-va soarelui raza și a stelelor șireaguri,/ A tot ceri lucă [lucire/ lumină] s-a rumpe, și acea de aur lună” (Prorocia sibilei Eritreia). Ne raliem opiniei că „această sacralizare cosmică își va pune o pecete definitorie pe întreaga fizionomie a liricii românești”[8].

Și parcă spre a ne asigura de impactul versurilor lui Dosoftei în conștiința lirică românească, George Coșbuc eminescianiza apelând chiar la imaginea poetică dosofteiană amintită mai sus: „Cu făclioara, pe-unde treci,/ Dai zare negrilor poteci/ În noaptea negrului pustiu”… (Moartea lui Fulger).

Eminescu a înțeles subtilitatea metafizică a cugetării lui Dosoftei din versul: „Tu ai tocmit luna de dă zare”. Pentru că a da zare lumii, prin lumina lunii, echivalează cu a scoate lumea din întuneric, din noaptea neființei, a o aduce întru existență, dar, totodată, a o și lumina treptat și cu gingășie, a-i descoperi contururile cu delicatețe poetică. De aceea și Luceafărul „dă orizon nemărginit/ Singurătății mării”, mare care este o oglindă universală, în care se reflectă tot cosmosul.

Cu alte cuvinte, Luceafărul „dă orizon” singurătății  universului. Pentru că universul, în lumina conștiinței sale de „logos alogos” (Origen), își simte singurătatea, simte nevoia unui partener de dialog, a convorbirii cu o lumină rațională superioară, care este omul. Dumnezeu a creat mai întâi lumina, pentru ca universul să-și simtă singurătatea, apoi pe om, ca partener de dialog și stăpân al universului. După cum, la Dosoftei, luna „dă zare” și soarele „răsare”, la Eminescu, Luceafărul „dă orizon” și Hyperion răsare „c-o-ntreagă lume”. El reprezintă solaritatea minții umane poetic-geniale care e în stare să convorbească cu rațiunile sădite de Dumnezeu în cosmos, să fie parteneră de dialog a cosmosului.

Dumnezeu nu a creat singurătatea, ci prin însuși felul în care a conceput întreaga zidire, El a creat, de la început, premisele comuniunii. „Prințul” eminescian care vorbește cu pădurea (O, rămâi…) reprezintă aspirația poetului spre revenirea la condiția adamică, după cum refacerea cuplului primordial (sesizată de Zoe Dumitrescu-Bușulenga) indică aceeași dorință de comuniune în ordinea pe care a creat-o Dumnezeu inițial.

Următorul, în succesiunea poeților noștri, care a sesizat aceste semnificații metafizice, a fost Blaga. De aceea, el a descris „cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții”. Și a declarat că: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea”. Și aceasta pentru că luna care „dă zare” universului sugerează că frumusețea și profunzimea rațiunilor acestui univers trebuie contemplate și înțelese treptat, fără a ajunge vreodată la istovirea înțelegerii. Tainele ființei și ale firii sunt infinite și insondabile până la capăt.

Ulterior, Blaga a și teoretizat acest sentiment, vorbind de așezarea românului într-o „zariște cosmică”[9] și a omului, în general, „în orizontul misterului și al revelării”, recunoscut de el ca „modul specific uman de a exista”[10]. Și nu mă îndoiesc că sintagmele, care au devenit celebre, i-au fost sugerate de imaginea poetică a lunii care „dă zare” lumii și a luceafărului care „dă orizon nemărginit”. Pentru că, precum Heidegger, a plecat de la poezie spre filosofie, dar el nu a făcut cunoscute treptele poetice inițiatice care l-au orientat spre teoretizările sale filosofice.

Deschiderea „zării” sau a „orizontului” lumii, prin răsărirea aștrilor, reprezintă un act poetic al Creatorului, intermediat de luminătorii nocturni, a căror izvorâre îi producea atâta emoție geniului nostru romantic: „O, ceas al tainei, asfințit de sară” (Trecut-au anii…). Acest act poetic demiurgic dorea Blaga să îl imite cumva în poezia sa: „așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister”. Altfel spus, Blaga voia ca lirica lui să fie echivalentul gestului divin de iluminare tandră a lumii, să fie lipsită de agresivitatea investigațiilor de tip epistemologic, venind în descendența modului dumnezeiesc de a crea, prin care orizonturile lumii se deschid cu blândețe, printr-o „lumină lină” (sintagmă ce oferă titlul unui imn ortodox pe care Eminescu îl iubea mult, încât își dorise să fie înmormântat lângă o mănăstire pentru a-l asculta în fiecare seară).

Crohmălniceanu a afirmat corect, despre Blaga, că „el descindea de fapt din Eminescu și regăsea vibrația înaltă a poeziei românești la sentimentul cosmic și fiorul metafizic”[11]. Și tot el amintea că Blaga a mărturisit undeva că a tins spre expresionism venind dinspre metafizica tradițională.

Între poeții moderni, un tablou cosmogonic incitant descoperim și la Ion Vinea, în versurile căruia Dumnezeu „dă voie stelelor, dă drumul lunii” (Tălmăcire), înserarea fiind, în descendență eminesciană, „ora fântânilor lunii” (Ora fântânilor), a lunii ca fântână cosmică de lumină. E ceasul când „lunalacăt pe tăcerea zării” (Erinnerung): luna descuie zarea lumii cu lumina sa, încuindu-i totodată tainele.

În Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, doar versurile „și tot ce-i nențeles/ se schimbă-n nențelesuri și mai mari” trimit ceva mai limpede la Eminescu, care iubise tainele universului „abia-nțelese” (în mod rațional) și totuși „pline de-nțelesuri” (pentru „rațiunile inimii”, în cuvintele lui Pascal), în copilărie și în „armonia dulcii tinereți” (Trecut-au anii…), și care a ajuns, ulterior, la maturitate, la concluzia că, prin cunoașterea empirică ireverențioasă, acestea și-au pierdut farmecul haric, când: „Pierdută-i a naturii sfântă limbă /…/ Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele,/ O, cer, tu astăzi cifre mă înveți; /…/ Lipsește viața acestei vieți” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!). Unde „lipsește viața acestei vieți” înseamnă că lipsește viața dumnezeiască, paradisiacă. Iar Eminescu recunoscuse că Dumnezeu îl mlădiase cu harul Său în pruncia sa, când „inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers” (Rugăciunea unui dac).

De aceea, și Lucian Blaga declară, în acest poem, că preferă cunoașterea care schimbă, „sub ochii mei” (prin vedere contemplativă, prin exerciții de admirație la adresa întregii creații), tainele în „nențelesuri și mai mari”. Așadar, Blaga, învățând din experiența marelui înaintaș, refuză să ucidă cu mintea tainele și se plasează în orizontul misterului și al revelației. Ba chiar se autodefinește poetic ca potențator de mister, precum luna. Mai târziu, Nichita Stănescu se va arăta și el preocupat de aceeași problemă: „Să nu te stingi, să nu lași alt eres/ să-ți dea o altă formă frunții,/ să-ți ningă înțelesuri fără de-nțeles/ ierburile, iederile, munții…” (Cosmogonia, sau cântec de leagăn, în volumul Laus Ptolemaei)…

Pe de altă parte, Blaga e nemulțumit pentru că există „un văl prin care nu putem străbate cu privirea,/ păienjeniș ce-ascunde pretutindeni firea,/ de nu vedem nimic din ce-i aievea” (Din părul tău, volumul Poemele luminii). Dar mai ales pentru că: „Un văl de nepătruns ascunde veșnicul în beznă” (Veșnicul). Fiindcă Dumnezeu i se pare cu totul incognoscibil, de nepătruns (ceea ce El este prin firea/ ființa Lui, dar nu și prin harul Său care inundă lumea și prin care omul poate să intre și să trăiască acum și veșnic în comuniune cu El). Blaga chiar Îl numește pe Dumnezeu „Nepătrunsul”, în poemul Lumina. Poem în care o strofă rezumă cosmogeneza biblic-eminesciană astfel: „Nimicul zăcea-n agonie,/ când singur plutea-n întuneric și dat-a/ un semn Nepătrunsul:/ «Să fie lumină!»”.

Desigur că Nepătrunsul este un termen apocrif pentru Dumnezeu, Cel ce a zis: „Să fie lumină!” (Fac. 1, 3). Iar cuvântul poruncii lui Dumnezeu este numit „semn”, pentru că este un cuvânt  aparte – de altfel, Blaga cel „mut ca o lebădă” (Autoportret, volumul Nebănuitele trepte) anticipează, întrucâtva, necuvintele lui Nichita Stănescu[12].

Dar „Nimicul zăcea-n agonie” rezumă versurile lui Eminescu: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște. // Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe” (Luceafărul). Blaga a conchis, de aici, zbaterea nimicului, agonia lui, din plasticizarea formidabilă a lui Eminescu. „Nimicul zăcea-n agonie,/ când singur plutea-n întuneric” (Lumina): „Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază” (Scrisoarea I).

Era nimic și întuneric. Nu era decât Dumnezeu, Nepătrunsul: „Pe-atunci erai Tu singur” (Rugăciunea unui dac), Care Se odihnea în Sine, căci „pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns” (Scrisoarea I). Era Nepătrunsul care „dat-a semn”: semn al venirii universului întru existență, semn al puterii Sale creatoare. Cuvintele Sale, „Să fie lumină!”, au fost semnul, semnalul începutului lumii. Foarte important este faptul că găsim, în aceste versuri ale lui Blaga, geneza biblică și cosmogonia eminesciană la un loc. Și aceasta este o dovadă în plus că Blaga nu credita teoria influenței esențiale a textelor indiene în opera lui Eminescu[13].

Dar Blaga exprimă, în versurile care urmează, din poemul Lumina, ca și în alte poezii, o concepție maniheistă, bogomilă, pentru că vede răul născându-se imediat, din primele clipe ale creației: „O mare/ și-un vifor nebun de lumină/ făcutu-s-a-n clipă: o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi”. Ce se iscă din patimi, însă, se va vedea în volumele În marea trecere și Lauda somnului, în care, „sub efectul unui covârșitor sentiment anxios […] Blaga devine prin excelență cântărețul tristeții metafizice[14]. Pentru ca, apoi, într-un poem din volumul La cumpăna apelor, să ajungă să spună: „Caut, nu știu ce caut. Subt stele de ieri,/ subt trecutele, caut/ lumina stinsă pe care-o tot laud” (Lumina de ieri).

George Gană observa: „poezia tristeții metafizice își are sursa într-un sentiment existențial, […] ca în această jelanie din ultimii ani: «În străinătate-mi, pământean în lacrimi,/ stau de veghe lângă vatra mea de patimi. /…/ tânjind /…/ să-nvie-n picurul din geana mea» (Lângă vatră)”[15].

Totodată, în lirica lui Blaga, se citește printre cuvinte un regret al neputinței de a descifra literele cosmice, precum în poemul Rune, din volumul La cumpăna apelor: „În chip de rune, de veacuri uitate,/ poart-o semnătură făpturile toate./ Slăvitele păsări subt aripi o poartă/ ’n liturgice zboruri prelungi ca viața./…/ Stane de piatră, jivine, cucută/ poartă-o semnătură cu cheie pierdută. /…/ Rune, pretutindeni rune /…/ Făpturile toate, știute și neștiute,/ poartă-o semnătură – cine s-o-nfrunte?”. Adică: cine s-o cunoască, cine s-o înțeleagă?

De asemenea, în poemul Corbul (volumul La curțile dorului), „Corbul… scrie-n zăpadă/ nou testament, sau poate o veste cerească,/ pentru cineva care… n-a uitat de tot să cetească. // Noi, oamenii, noi am uitat”…[16].

Bibliografie în format clasic

Blaga, Lucian, Opera poetică, cuvânt înainte de Eugen Simion, prefață de George Gană, Ed. Humanitas, 1995.

Idem, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, Ed. Humanitas, București, 1994.

Idem, Trilogia culturii. II. Spațiul mioritic, Ed. Humanitas, București, 1994.

Idem, Trilogia cunoașterii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, București, 1994.

Cheie-Pantea, Iosif, De la Eminescu la Nichita Stănescu (reflecții literare), Ed. Excelsior Art, 2002.

Crohmălniceanu, Ovid. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, volumul II, Ed. Universalia, București, 2003.

Dosoftei, Opere 1. Versuri, ediție critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, București, 1978.

Gană, George, Opera literară a lui Lucian Blaga, Ed. Minerva, București, 1976.

Negrici, Eugen, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996.

Tănăsescu, Manuela, O istorie a literaturii române, Partea întâi, Ed. Saeculum I. O., București, 2009.

Bibliografie online

Picioruș Gianina Maria-Cristina, Psaltirea Sfântului Dosoftei: răspuns unei probleme neclare, articol publicat aici:  https://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/.

Idem, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [44], articol publicat aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2013/04/28/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-44/.

Idem, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Volumul I, Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

Idem, Luceafărul [3] (articol publicat aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/14/luceafarul-3/.

Idem, Luceafărul (comentariu literar), Teologie pentru azi, București, 2014, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/18/luceafarul-comentariu-literar/;

Idem, Epilog la lumea veche, volumul I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/;

Idem, Istoria literaturii române. Poezia, Volumul I, Teologie pentru azi, București, 2020, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2020/02/02/istoria-literaturii-romane-vol-i/;

Idem, Istoria literaturii române. Poezia, volumul VI, Teologie pentru azi, București, 2021, cfhttps://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/;

Idem, Lucian Blaga între lumină și întunericul iadului, articol publicat aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/17/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului/;

Idem, Lucian Blaga între lumină și întunericul iadului [2], articol publicat aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/18/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului-2/;

Idem, Lucian Blaga între lumină și întunericul iadului (actualizat), articol publicat aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/18/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-actualizat/.


[1] Articolul de față a fost trimis prin email la Colegiul Național „Matei Basarab”, pentru Simpozionul Național „Restitutio Matei Basarab în ceas aniversar”: Societăți culturale și științifice, fundații, asociații și diverse organizații din România și Europa în secolul al XX-lea, ediția a V-a, din data de 9 decembrie 2022. De atunci nu am mai primit niciun răspuns.

[2] Lucian Blaga, Trilogia cunoașterii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 38.

[3] Cf. Dosoftei, Opere 1. Versuri, ediție critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, București, 1978.

[4] Lucian Blaga, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 82.

[5] După cum am arătat și în articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/14/luceafarul-3/. Comentariul acesta a fost introdus în cărțile mele: Luceafărul (comentariu literar), Teologie pentru azi, București, 2014, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/18/luceafarul-comentariu-literar/;

Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/;

Istoria literaturii române. Poezia, vol. VI, Teologie pentru azi, București, 2021, cfhttps://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/.

[6] Am sesizat apropierea dintre Dosoftei și Blaga, mai întâi, în articolele mele, publicate aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/ și, respectiv,   https://www.teologiepentruazi.ro/2013/04/28/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-44/. Fragmentele acestea exegetice au devenit parte din cartea mea, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Vol. I, Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.  Ulterior, le-am republicat în Istoria literaturii române. Poezia, Vol. I, Teologie pentru azi, București, 2020, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2020/02/02/istoria-literaturii-romane-vol-i/.

[7] Eugen Negrici, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996, p. 48.

[8] Manuela Tănăsescu, O istorie a literaturii române, Partea întâi, Ed. Saeculum I. O., București, 2009, p. 343. Autoarea consideră în Psaltirea în versuri se poate observa „argheziana împletire dintre slova de foc și slova făurită, dintre muncă și har” (p. 336).

[9] Lucian Blaga, Trilogia cunoașterii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, op. cit., p. 15.

[10] Idem, p. 38.

[11] Ovid. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, Ed. Universalia, București, 2003, p. 114.

[12] Înaintea lui Nichita Stănescu (care visa o limbă „poezească” sau „îngerească”), Lucian Blaga considera că „limbile omenești, câte sunt, sunt rezultatul unui proces de degradare și desfigurare”, apud Iosif Cheie-Pantea, De la Eminescu la Nichita Stănescu (reflecții literare), Ed. Excelsior Art, 2002, p. 130.

[13] „Schopenhauerismului și budismului li s-a dat, în schimb, în opera lui Eminescu, proporții de elefantiază. Prea puțini și-au dat seama că aceste împrumuturi nu devin constitutive pentru personalitatea lui Eminescu, ci rămân elemente de conștiință suprapuse, prin natura lor poate tocmai contrare substanței sufletești intime a poetului”, cf. Lucian Blaga, Trilogia culturii. II. Spațiul mioritic, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 201-202.

[14] Ovid. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, op. cit., p. 131-132.

[15] George Gană, Opera literară a lui Lucian Blaga, Ed. Minerva, București, 1976, p. 283.

[16] Precizez că articolul de față este o comunicare științifică ce sintetizează câteva dintre rezultatele studiile mele, publicate online, după cum am indicat mai sus, la care se adaugă cele dedicate lui Blaga, dintre care amintesc:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/17/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/18/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului-2/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/18/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-actualizat/.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [39]

Într-un alt poem, intitulat Patriei, Sfântul Ilie scrie:

Dulci frumuseți ce pururi răsăriți
Sub strălucirea undelor privirii,
În preamărirea pură-a zămislirii,
În cer aș vrea etern să-nmărmuriți!

Veșmânt de grai și de iubire pură
Îți iei din ce aud și ce presimt,
Iar cei din jur se bucură-n argint
C-au prins insesizabilu-n făptură. /…/

Dar trăsnetul făptura ți-o așază
Surâsul tău m-absoarbe liniștit,
Pășesc ca-n vis pe lutul adormit:
Tot ce-i frumos adânc mă-nseninează. (Etc.)

Citim aici o dorință a sa ca tot ceea ce este frumos și curat pe pământ „să înmărmurească” în ceruri, în puritatea zămislirii lor, să primească haina veșniciei. Pentru că, de fapt, sunt ză- misliri ale harului dumnezeiesc. Și vedem aici o minunată măr- turie a lui, că a căutat și a iubit întotdeauna frumosul, ca o pecete a lui Dumnezeu în lume. Și după cum Eminescu zisese odinioară că cele „abia-nțelese, pline de-nțelesuri”, ele „fruntea-mi de copil o-nseninară” (Trecut-au anii…) și că inima sa „adânc o liniștește… răsărirea stelei în tăcere” (Sunt ani la mijloc…), asemenea Sfântul Ilie spune că: „Tot ce-i frumos adânc mă-nseninează”.

Sau scrie în ritmul Rugăciunii lui Octavian Goga: „Curg pe al inimii pustiu/ Dulci străluciri de nestemate…/ Aș vrea să simt izvorul viu/ Spre care sufletul se zbate” (Iisus: Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului).

Dar Sfântul Ilie a scris și o baladă în care și-a încrustat esența experiențelor sale, un poem intitulat Balada luminii închisorii din Aiud, notând că „ritmul e după The Ballad of Reading Gaol a lui Oscar Wild[1]. Ceea ce ne trimite cu gândul că poemul său este, din nou, o reluare a unui subiect dintr-o operă clasică, o baladă devenită simbol, care vorbea chintesențiat despre condiția deținuților. Îl reproduc mai jos pentru că face un fel de rezumat a ceea ce s-a petrecut cu el în viață și în temniță:

Știam că nu făcusem voia
Călăilor, trădării…
Dar ne ducea al vieții drum
Pe panta îngropării
Și orice zi era un an
În iadul închisorii…

Dar izbucneau în cer făclii
Din orice-ngenunchere,
Ne retrăiam copilării
Drept orice mângâiere
Și sufletul făcea nou pas
Pe treptele vegherii.

Pe-ntunecimi se revărsau
Fâșii de cer și Îngeri…
Visele-n noi se colorau
De chipuri și de plângeri,
Că din păcat veneam crezând
Că te înalți când sângeri.

Și nu eram deloc mirați
Când unul se rupea de rând,
Pășind, senin, în glod nătâng,
Ca semn de cruce-abia având
O biată piatră sură
Ce se-ngropa curând.

Poate al cerurilor scut
Ca-n slavă să ne urce,
Ne dă oțetul nebăut
Decât de Hrist pe Cruce,
Deși noi, poate, nu l-am vrut,
Dar care-n Rai te duce.

În spirit am văzut atunci
Lumină multă, multă…
Și-n porii trupului, oglinzi,
Simțirea ne-nflorea tăcută,
Adânc în raze străvezii,
Iradiere mută.

În bucurii curate far
Pe timp și rău și bun,
Ne risipeam în toate clar,
Ne regăseam pe drum.
Eram și nu eram. În noi,
Adânc simțeam fântâni.

Ne bântuiau de sârg furtuni
Când liniștiți vream să fim,
În margini infinitul
Voiam să-l împlinim
Și tot scrutam în zare
Cum să ne rezidim.

Că infinitul, dacă e,
E și oriunde și oricum,
Se termină și se-mplinește
Găsind sfârșit de drum,
În mine și-n oricare
Și ieri și mâine și acum.

Târziu mi-a apărut ce-am vrut:
Lumina nevăzută,
Atunci când gând și minte,
Tăcute, nu s-au mai văzut
Și-n duh, mergând ’nainte,
O lume-n spirit s-a născut…

Împărăția cerurilor este
Și înlăuntru și-n afară
De noi. Ea vine…Nu-i poveste!
Ci adevăr din „Cel ce este”,
Când o slujim pe scară,
Spre Ens, spre Veșnic Este!

Cel ce de moarte nu se teme
Laș nu va fi nicicând,
Dar demonii scornesc blesteme
Pe drumuri și în gând…
Apar străluminânde steme
Spre lașitate îndemnând.

Arhangheli, săbii sfinte-n cer
Ne-nvăluiau în dar,
Jertfă în lume și în cer…
Să îndrăznim!…Și har
Din Tată Sfânt eu sper
Să-mi vie fără de hotar.

Că vezi ispita și păcatul
Pândesc la fiecare pas
Și-n loc să cucerim Înaltul
Rămânem goi și de pripas!
De-aceea ne-ndreptăm asaltul
Spre cerul încă-n noi rămas.

Rugați-vă din întuneric
Și din lumină și oricând!…
Gândul adesea, luciferic
Se străduie născând
Și rău și bun…Himeric
Ne-nvolbură, tunând!…

Suiți-vă în cer pe scări
De aur și de fier!…
Tot ce produce-n piept mirări
Ascunde-vă-n mister;
Crescându-vă-ntrebări
În foc, călău și ger.

Și când gândești și când privești
În lumea de miracol,
În trup și minte te-ndoiești;
Păreri nebune-ți dau ocol
Crezând că ești și nu ești
De față-n plinul gol!

Când vid amar te prinde-n brațe
Raiul terestru te desfată,
Te-mprăștie și te răsfață
De parcă-o fată se dezbracă,
Cu nuri de flacără și gheață,
Întruna nevoind să tacă…

Că e minune sau spectacol
În ochii vii de forme plini
Să înflorești ca un oracol,
Să-ți curgă-n vine noul vin!…
Ai vrea-ntr-un univers miracol
Să mori și să te-nchini!…

Nu peste lumi să mergi plutind
Sau cosmos devenind să sorbi,
Prin porii toți al lumii jind,
Ci peste neantul slut și orb
Să-mprăștii aur și argint
Sfidând cel haos negru corb.

Că doar lumină din lumină
Eternă ești și vrei să fii;
Că după cer adânc suspină
Toți care, devenind copii,
Se-ntorc la Tatăl, fără vină,
În sânul sfintei bucurii…

Un ritm, un tremur de vibrații
Te-nalță tot mai sus, în nori…
E Duhul Sfânt în toți chemații!…
Nu-ți pasă dacă ai să mori,
Vei fi etern, ieșind din spații,
Din timp și din comori.

De cugetări sau scăldători,
De trupuri sau de patimi arse,
De flăcări, care vin din sori,
Ce-au răsărit și au apus;
Copii pribegi, copii din flori,
Fără să știm, unde s-au dus?!

Când tot ce ți-e mai drag și sfânt
Mocnite uri le înspăimântă
Și ce-ai mai scump pe-acest pământ
Îți terfelește, te înfruntă,
Să te coboare în pământ…
O, forță, tu te-nalță, cântă!

Țară divină, de lumină,
Țara mea este…O să vină
Vremuri când tu vei fi lumină
A celor care se închină,
Oricum și-oriunde: fii în Duh…
La sânul tău plâng și suspină!…

În surd, smerită umilință
Noi l-am răbdat pe Antihrist,
Dar ne-am supus întreaga ființă
Canoanelor lui Hrist!
Și schingiuiri, peste putință,
Noi le-am răbdat în suflet trist…

Dar, nu! Arhanghel de lumină
Venea din când în când la noi!
Eu l-am văzut, lumină lină,
În stânga mea, în plin război,
Când negre umbre crunt domină,
Șoptindu-mi grav: „Sunt lângă voi!”.

„Eu sunt aici!”. Și El era…
Arhanghel, Înger auriu,
Strălucitor. Nu tulbura!
Din foc și aur…Era viu!
Înima-n piept îmi tremura
De slava Lui…și mai târziu…

Și tot trecură ani de ani
Și mulți se-ntunecau de plângeri,
Când antihriști, tot mai avani,
Batjocoreau pe îngeri
Și îngeri deveneau sărmanii,
Că înger ești când sângeri!

Pentru Hristos și Legea Lui,
Tu, biet argat al astei lumi,
Slujești cinstit, ca să te sui,
De-a pururea să te-ncununi,
În plânsul nimănui,
Dar în vecia de minuni!…

Murind, de-acum, lumii din veac
Nu mi-a părut că pier,
Mereu mi-a fost un veșnic leac
Lumina mea din cer,
Când se rotea vre-un vârcolac
În gol, în haos sau în ger…

Cum Trup și Sânge este
Pâinea și vinul mistic,
Lumina nu-i poveste:
E hrană pentru mistic…
Trăim în „Cel ce este”,
Real și nu lingvistic!…

Etern dorind ca să devii
Tot mai adânc dragoste simți,
Pentru soție și copii,
Apoi cobori întru părinți,
Cu neamul tot vrei să învii
Din viforul de suferinți.

Fost-am copil, nu un zănatic,
Ci înțelept ca și un Sfânt
Și tot atras de stilul atic
Mă închinam spre cânt
Și, uneori, eram sălbatic
Pentru-a mă rupe de pământ!…

Tânjeam când după cer și mare,
După păduri și sâiuri[2]
Și după multă tulburare
Ajuns-am în pustiuri.
Dârz, după multă închinare,
În vaduri curg iar râuri[3]

Și m-am trezit, deodată,
Privindu-mă-n amieze,
Că ceru-n jur se făcu roată
Iar centru-ncepu să vibreze
Și dintr-un punct, mărirea toată,
Spațiu și timp să întremeze…

Și punctul unic, veșnic viu
Izvor puterilor și leac
Pentru trecut, prezent, târziu,
Dă forme veșnice-n vileag.
Singurul lucru, care-l știu,
E că mi-e pâine, vin, în veac…

De ce și cum ochii atrag,
Culoare, farmec, joc?!
În acțiune, spirit pur,
Întruchipări de foc,
Spațiu și gol se umple,
Creându-și timp și loc.

Mă rog întruna în pustiu,
Într-o eternă dimineață,
Să fiu atras și fiu să fiu
Cerului etern, de față.
Mereu mai pur, ca să înviu,
În veșnica Lui viață.

Și valuri tot izbesc
Să sfarme-a mea făptură,
Pe care încerc s-o construiesc
Sub grindina de ură,
Cu patimi oarbe, ce tot cresc,
Să-nchidă ruga-n gură.

Dar, din orice cădere
Și-nfrângere amară,
Mă-nalț cu-o-ngenunchere
În sfânta primăvară,
A lumii ce nu piere,
Când totul va să moară!…

Că dacă neamul nu ți-e drag
Când stai în lanțuri ferecat,
Lanțurile-n jos te trag,
Dus te lași, și fermecat
Și gândind pe furtișag
Stai arid și-ntunecat.

Iar în loc să ieși din foc
Aur tot mai pur, călit,
Tot zbătându-te pe loc,
De imagini năclăit,
Ai dori „să ai noroc”[4]
Și rămâi „un om sfârșit”[5].

Dar tu ai în clipa ta
Infinitul, veșnicia!…
Margini de vei căuta,
În tine le vei afla.
Dumnezeu, în fecioria
Inimii tale, va sta.

Dumnezeul nostru este
În afară și în noi,
Prin Hristos, lumină, veste
Și izvor de ceruri noi!…
Îndrăzniți! Nu e poveste!
El coboară întru noi!…

Lașii-n cârd cu mincinoșii
Te sărută, te îndeamnă…
Trădătorii și fricoșii
Te înjură, te condamnă…
Tu, în rând cu toți strămoșii,
Porți în eu pe Dumnezeu.

Sunt pe lume și nu sunt,
Spațiu-n timpul necurmat,
Dus de cosmicul avânt
Tot mai sus și resemnat…
Doamne-n Tine, Duhul Sfânt,
Sunt din liniști închegat.

Paradis în drum spre Rai
Aș dori să urc întruna,
Vălul, zarea mi-este struna…
Că lumina mi-este grai…
Tu, liniște să-mi dai
Și acum, și-ntotdeauna!…

Biruind a ta dogoare
Tu să fii nebiruit,
În a cerului suflare
Să urci spirit mântuit
Și în Sfântul, Viul Soare,
Fiu al Lui să fii primit!…

O clipă de extaz am vrut
Și cerul să-l găsesc…
Trupul: lumină s-a făcut,
Lumina-n toate o privesc,
Mai fragedă în nevăzut
Lumina Tatălui Ceresc!

Poemul, scris în 1964, mi se pare magnific și punct. Nu mai vreau să fac niciun comentariu. Din tot ce am spus anterior despre Sfântul Ilie, cred că și cititorii pot să prindă înțelesurile versurilor…

Singurul lucru asupra căruia aș dori să insist puțin este viziunea sa descrisă în versurile: „Și m-am trezit, deodată,/ Privindu-mă-n amieze,/ Că ceru-n jur se făcu roată/ Iar centru-ncepu să vibreze/ Și dintr-un punct, mărirea toată,/ Spațiu și timp să întremeze… // Și punctul unic, veșnic viu/ Izvor puterilor și leac/ Pentru trecut, prezent, târziu,/ Dă forme veșnice-n vileag./ Singurul lucru, care-l știu,/ E că mi-e pâine, vin, în veac…”.

Știm, din mărturia Sfântului Ilie, că este vorba despre „amiezele” de lumină dumnezeiască care i-au apărut în extaz și despre modul în care i s-a descoperit lui, în vedenie, Împărăția cerurilor: „Împărăția cerurilor este, pentru mine – așa cum a zis Mântuitorul – în inima noastră, dacă știm să o căutăm. Am înțeles acest lucru, atunci când am avut revelația diferitelor ei părți. Acolo, un punct devenea un univers de lumină și de extaz[6]. Am văzut fenomene și am simțit ceea ce nu se poate exprima în cuvinte, pentru că frumusețea și cele pe care le vedeam erau mai presus de orice vedere și închipuire omenească”[7].

„Din punctele din triunghiuri și dintre triunghiuri…care sunt imagini văzute extatic, Fericitul Ilie vedea cum apar noi universuri dumnezeiești la nesfârșit”[8].

Și de aici viața și trăirea lui În ritmul cerurilor:

Acestui cer i-am vrut adâncul…
…Și care vânturi nu m-au supt!
M-am revărsat pe tot pământul
Și umbrele îmi spun ce sunt!…

Lumina mea ce se scufundă
Nu și-a găsit destul abis
Și i-a rămas și-o să rămână
Mereu un cer, mai sus, deschis.

În carnea mea răsună golul,
Inima, gând…se fac de plumb,
Ecuatorul simte polul,
Întunecimi mă vor tăcând.

Plin de explozii siderale
În viața lumii putrezesc,
Pe-al morții vuiet, din spirale,
De galaxii mă rezidesc!

Eu, ochiul cerului, pustiul,
De veacuri spulberate-n cale…
Nu mă oprește să fiu fiul
Luminii peste lumi ovale…

Eu, fiul pururea în Fiul,
Celui ce este-n ceruri Tatăl,
Celor ce-mi cresc în duh pustiul
Le stau prea inimă curată!…

Stele pe ceruri să rămână,
Peste neant curgând șuvoi,
Din răni adânci, frunte și mână,
Sânge spre viața de apoi…

Din fulgere oglinzi, oglindă,
Lumini și candelabre pure,
Oceane și furtuni s-aprindă
Oglinzi între oglinzi, oglindă!…

Prea vie, veșnică să fie
Spre căutarea celor vii…
Rotind rotiri în veșnicie…
O, Făt Frumos, o apă vie!…

Mă opresc aici, deși mai sunt alte 9 volume ale operei Sfântului Ilie…

Însă timpul meu este prea puțin și oboseala prea mare și nu pot să mă aplec asupra lor cu migala și cu grija cu care aș dori, pentru cel care a văzut Biserica în slavă și a cântat în cuvinte omenești, în valea acestei lumi, pe cele văzute, auzite și simțite mai presus de lume:

Mireasa își revarsă
Miresmele-n avânt
Și bucuria curge
Din misticul ei cânt /…/

Biserică în vale,
În trist amurg și crug,
Cu Soarele-n simboale
Stă inima mea rug!…


[1] A se vedea: https://www.poetryfoundation.org/poems/45495/the-ballad-of-reading-gaol.

Și: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Ballad_of_Reading_Gaol.

Pentru traducerea românească: https://lyricstranslate.com/ro/ballad-reading-gaol-balada-inchisorii-din-reading.html.

[2] Sâi este numele unui râu din Teleorman, care se varsă în Dunăre. Și a transformat substantivul propriu într-unul comun. Voia să spună că tânjea după ape și păduri.

[3] Aluzie la magnificul vers al lui Coșbuc (pentru sugestia sonoră elegiacă): „În vaduri ape repezi curg”…

[4] Aluzie la cei care, „Trăind în cercul vostru strâmt,/ Norocul vă petrece” (Luceafărul)…

[5] Cred că e o aluzie la romanul cu același titlu al lui Giovanni Papini.

[6] Și mă gândesc dacă nu cumva punctul Tată din care se naște uni- versul, din Scrisoarea I a lui Eminescu, care este considerat de criticii noștri ca expresie a unei teorii științifice moderne, are, de fapt, cu  totul alte semnificații (având în vedere lecturile lui Eminescu din cărțile duhovnicești)…

[7] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu…, vol. I, op. cit., p. 18.

[8] Mărturie notată de Părintele Dorin, în: Despre omul Împărăției, op. cit., p. 72. Ibidem pentru imagine.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [38]

Lupta împotriva răutății omenești și a demonilor îi era susținută de Puterile Îngerești, Arhangheli și Îngeri, pe care îi vedea întărindu-l: „Înfloresc lin din zările albastre/ Arhanghelii cu Oștile de sus,/ Noi ceruri se coboară prin Iisus/ Să umple golul sufletelor noastre” (Biruință). Poate părea paradoxal că cel care trăia în lumina dumnezeiască și contempla Împărăția veșnică a Preasfintei Treimi, dăruită nouă prin Fiul, vorbea despre „golul sufletelor noastre”. Însă, dacă ne uităm pretutindeni la mărturiile Sfinților Părinți, vedem că revelarea luminii dumnezeiești aduce cu sine și vederea interiorului propriu, a abisului sufletesc, ceea ce are întotdeauna drept consecință o tot mai mare conștiință a păcătoșeniei și o tot mai adâncă smerenie a celor cărora Dumnezeu le dăruie astfel de descoperiri preaminunate. Și cu cât mai mult nevoitorul se golește de sine, de iubirea de sine și de încrederea în sine, cu atât mai mult „Noi ceruri se coboară prin Iisus/ Să umple golul sufletelor noastre”.

În aceeași poezie ne mărturisește că vedea cum, „Din Duhul Sfânt încep ca să răsune/ În spirite și trupuri vii extaze,/ Văd chipuri sfinte ce străpung cu raze/ Și negura luminii se supune”. Căci vedea Îngeri și Sfinți, pe cei care au biruit întunericul!

Și, în viziunea profetică a Sfântului Ilie, România Sfinților este o grădină în Grădina Raiului lui Dumnezeu: „«În inimile-ncredințate Mie/ Voi coborî cu veșnicul Meu cer»…/ …Miri și mirese, nuntă și mister…/ Grădină sfântă, neamul, țara învie! […] Iubita mea, grădină-n Duh senină,/ Te-ncununezi de-a pururi în amiezi,/ În Duhul Sfânt simțirile îți pierzi:/ Minune sfântă, neamul, țara învie!” (poemul a fost compus la 1 ianuarie 1964, la Aiud; avea să fie eliberat peste 6 luni…).

Poemul Înviere, compus în 1963, tot la Aiud, are ritmul Epigonilor și al Scrisorilor lui Eminescu, îmbinând câteva teme esențiale ale acestora (eroismul, natura paradisiacă – care, la Sfântul Ilie, e Paradisul însuși), la care adaugă mesianismul și profetismul proprii trăirilor și al viziunilor sale duhovnicești. Îl voi cita în întregime:

Ceruri noi, făptură
Din lumina pură;
Guri de sori sihastre
Se deschid albastre,
Strigă-n depărtări
Peste munți și mări…

………………………………..

Arhangheli pe nori
Ard mai sus de sori;
Glasurile-n Duh
Fulgeră-n văzduh:
Slavă și putere,
Sfântă înviere!…

Când privesc nemărginirea-n vântul duhului de-argint
Văd Arhangheli și văd Îngeri cerurile ocolind,
Iar prin inimă-mi trec zorii Duhului ce scânteiază
De-mi deschid grăiri în suflet, scânteieri, emoții, raze…
Și plutesc în altă lume, nevăzută, din adâncuri
Ce din dragoste se naște, din credință și din cânturi!

Când prin lumea trecătoare umbrele se nasc și pier
Umblă-n pas de înviere, prin slăvi, neamul meu și sper,
Merge-n frunte uraganul, stelele tresar din loc,
Căci în mers și în privire poartă duhul nou, de foc,
Și prin zările albastre cu surâs de aurore
Înfloresc tot mai frumoase cerurile prinse-n ore.

Sfinții Martiri zdrobiți de cruce, de-nchisori și de prigoană,
Se îmbracă în lumină privind țintă la icoană…
„…Eu sunt Calea, Adevărul, Viața, cine Mă urmează
Invincibil e în lume și în Duhul Sfânt creează”.
Pe Hristos iubind în viață fericiți au mers la moarte,
Către El, în veșnicie, neamul către cer să-l poarte.

Austeri în simplitate, ei smulg flori văzute-n cer
Să le-mpartă cu blândețe celor care plâng și cer.
Sunt la port ca altădată Făt Frumos din plaiul țării,
Cu surâsul ei în față și în ochi cu graiul mării,
Ca în basme și în doine între două lumi sclipind
Își urmează viitorul, fulger, sabie de-argint.

Flamură de gând și faptă peste vremuri, mereu verde,
Vântul scuturând rodește, floarea sfântă nu se pierde.
Când în lumea schimbătoare omul crește mai înalt
Făt Frumos ne-ademenește spre tărâmul celălalt.
Cât în viață ne-nsoțește moartea și destinul greu
Pentru neam să fim toți una, una-n Fiul Dumnezeu!

Pe cei duși nu pot în gânduri, nici în vorbe să-i cuprind
Căci lumina lor de aur mă topește în argint.
Visele se pierd pe ape și gândirile în taine,
Trup și minte se dezbracă și se-mbracă-n alte haine…
…Lumea duhurilor umblă pe pământ cu noi, pe drum,
Morți și vii, aceeași luptă o purtăm spre cer acum!…

Iar din urmă tot vin valuri bântuite de credință
Din lumina necreată, dragoste și biruință…
Mulți, ca frunzele din codri, scuturând mărgăritare,
Dimineața în smerenii adumbrită-n Sfântul Soare,
Vin cu suflete curate să-I aducă lui Iisus
Și fiorii, și mărirea…Slavă întru cei de sus!…

Fiecare poartă-n sine străluciri de Hrist pe Cruce,
Trandafirii scurși din rană, vinul sângelui ce curge.
Orice fiu, orice fecioară poartă-n brațe flori deschise
De simțiri, de-nfăptuire, dulci pruncii din paradise…
Și în liniștea luminii ce țâșnește din izvoare
Cerul, visele și lumea se trezesc nemuritoare.

Negura se-ndepărtează în adâncul din afară
De lumină și de viață și se-neacă-n scrum și pară…
Feți Frumoși și Cosânzene nu se uită înapoi,
Zboară veșnic spre lumină, spre pământ și ceruri noi
Iar în mijlocul făpturii, Soare viu, Mântuitor,
Ne atrage și ne ține întru Tatăl Creator.

Se văd porți desferecate, de rubin și de safir,
De opal și de sardoniu, de smarald și de porfir…
Neamurile vii și moarte, și oștiri, și împărății,
Care-ascultă și-aud glasul, se-mpânzesc ca norii-n spații
Și în cântec de-a pururi strigă-n Duh și în Cuvânt:
Slavă, Sfântă Înviere! Slavă-n Tată Sfânt, Sfânt, Sfânt!…

Lumea veche, cu tot cerul, în adânc o văd pierind,
Cei din Dumnezeu se-nalță peste-abise răsărind,
Ei ajung ca să cunoască lumea veșnică…S-arată
Adevărul și lumina izvorând prin Fiu din Tată,
Preamărim în Fiu pe Tatăl, una-n Unul, slava Lui
Umple cerul și pământul Duhul Sfânt al Tatălui.

Viață-n veci, Lumina lumii, bucurie, biruință,
Neînvinsă de-ntuneric, Te slăvim dintru ființă!
Bucură-te-n veci Fecioară, lume-a cerului mireasă
Ai luminii fii înalță taina ta de-mpărăteasă…
…Și de sfânta înviere, oglindindu-se-n Iubire,
Norii cerului se lasă scaun Veșnicului Mire!

Poemul e mai mult decât „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, adică e mai mult decât o dorință, e urmarea vederilor dumnezeiești legate de viitorul României în veșnicie. Și pentru că Sfântul Ilie și-a iubit enorm de mult țara și s-a rugat și se roagă pentru ea, a primit de la Dumnezeu descoperiri minunate.

Poem profetic, poemul acesta, Înviere, îmbină absolut remarcabil (din voința autorului), poeziile Epigonii, Scrisoarea III și Scrisoarea I (mai ales ultima parte, cea eshatologică) ale lui Eminescu.

Reamintesc prima strofă din Epigonii: „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine/ Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,/ Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,/ Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele[1],/ Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări”.

Versurile de mai sus ale lui Eminescu sunt ele însele o intertextualizare savantă din poeziile celor evocați de el.

Rememorarea Sfântului Ilie, însă, privește…veșnicia: „Când privesc nemărginirea-n vântul duhului de-argint/ Văd Arhangheli și văd Îngeri cerurile ocolind,/ Iar prin inimă-mi trec zorii Duhului ce scânteiază/ De-mi deschid grăiri în suflet, scânteieri, emoții, raze…/ Și plutesc în altă lume, nevăzută, din adâncuri/ Ce din dragoste se naște, din credință și din cânturi!”.

Sfântul Ilie nu se scufundă „într-o mare de visări dulci și senine”, ci „în altă lume, nevăzută, din adâncuri”, în Raiul adevărat, care în suflet „din dragoste se naște, din credință și din cânturi!”, din cântări de slavă înălțate Creatorului. Căci prin credință și dragoste, întru harul Său, „privesc nemărginirea”, contemplă nemurirea, veșnicia Împărăției dumnezeiești, „în vântul duhului de-argint”, fiind răpit la Ceruri cu duhul curățit de patimi.

Și ceea ce contemplă este cum „umblă-n pas de înviere, prin slăvi, neamul meu” românesc, sunt „Sfinții Martiri” care „se îmbracă în lumină privind țintă la icoană”, la icoana Mântuitorului și la pilda jertfei Sale, astfel încât „Pe Hristos iubind în viață fericiți au mers la moarte,/ Către El, în veșnicie, neamul către cer să-l poarte”. Și el vede aievea cum cei „zdrobiți de cruce, de-nchisori și de prigoană” se înalță în slavă cerească și, în fața lor, „prin zările albastre cu surâs de aurore/ Înfloresc tot mai frumoase cerurile prinse-n ore”. Cerurile care înfloresc în culori deosebite în Rai, așa cum pe pământ își schimbă nuanțele în funcție de timp și ore.

În Împărăția lui Dumnezeu devin Sfinți „cu surâsul” României „în față și în ochi cu graiul mării”, cu graiul de lumină al mării scăpărând sub soare[2], care, la rândul lor, vin în ajutorul celor asupriți: „Austeri în simplitate” – căci caracterul lor simplu și auster se păstrează în veșnicie –, „ei smulg flori văzute-n cer/ Să le-mpartă cu blândețe celor care plâng și cer”. Ei aduc florile mângâierii din Paradis celor care plâng și suferă pe pământ.

În loc de „flamura verde” a Imperiului Otoman, evocată în Scrisoarea III de Eminescu, aici Sfinții României înalță „flamură mereu verde”, „de gând și faptă”, adică flamura nemuritoare a virtuților lor. Iar dacă Eminescu știa că, în lume, „Multe flori sunt, dar puține/ Rod în lume o să poarte,/ Toate bat la poarta vieții,/ Dar se scutur multe moarte” (Criticilor mei), Sfântul Ilie vorbește aici despre Sfinții care rodesc în Duhul Sfânt: „Flamură de gând și faptă peste vremuri, mereu verde/ Vântul scuturând rodește, floarea sfântă nu se pierde”. Vântul Duhului Sfânt flutură flamura pururea verde a virtuților lor în veșnicie și face sufletele sfinte să aducă rod, astfel încât „floarea sfântă” a vieții lor să nu se piardă, ci să rodească în Paradis.

„Când în lumea schimbătoare omul crește mai înalt/ Făt Frumos ne-ademenește spre tărâmul celălalt”, Făt-Frumos fiind Hristos. Când, în această lume pământească și trecătoare, un om crește mai înalt decât alții în înțelepciune și în virtuți, atunci e ademenit să caute tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, „tărâmul celălalt”, adică Împărăția lui Dumnezeu. Și dacă aici, în valea plângerii, în viața aceasta care e doar un vestibul al Veșniciei, „ne-nsoțește moartea și destinul greu”, trebuie să avem conștiința că neamul nostru adevărat trăiește dincolo, că aici e doar un picior de plai paradisiac și o gură spre Rai: „Pentru neam să fim toți una, una-n Fiul Dumnezeu!”.

Sfântul Ilie îi cinstește în versuri pe cei omorâți mișelește în temnițele cumplite ale „reeducării” comuniste (una dintre ideologiile care vor să ne șteargă memoria etnică și spirituală, după cum alții, azi, se alipesc de alte ideologii perfide, devenind marxiști și atei de bunăvoie): „Pe cei duși nu pot în gânduri, nici în vorbe să-i cuprind/ Căci lumina lor de aur mă topește în argint”. Lumina lor de aur, cu care strălucesc în Rai, îl făcea să se topească în argintul curăției aceleiași lumini a harului dumnezeiesc. Căci el îi vedea aievea astfel. Încât: „Visele se pierd pe ape și gândirile în taine,/ Trup și minte se dezbracă și se-mbracă-n alte haine…”, în haine în care numai Dumnezeu îi îmbracă pe Sfinții Lui.

Și tot aievea, în duh, vedea Sfântul Ilie cum Sfinții din Ceruri, mutați de pe pământ la Cer, ajută celor ce se luptă încă pe pământ: „…Lumea duhurilor umblă pe pământ cu noi, pe drum,/ Morți și vii, aceeași luptă o purtăm spre cer acum!…”. Iar aceste versuri sunt dătătoare de multă speranță și curaj, pentru noi…

Eminescu, în Scrisoarea III, descrie biruința armatelor române conduse de Mircea cel Bătrân împotriva lui Baiazid și a oștirii păgâne:

Și abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă /…/

Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare; /…/
Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,
Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri /…/

Pe când oastea se așează, iată soarele apune,
Voind creștetele nalte ale țării să-ncunune
Cu un nimb de biruință; fulger lung, încremenit
Mărginește munții negri în întregul asfințit,
Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna…

Sfântul Ilie transpune simbolic această biruință în versurile sale, marcând triumful Sfinților Martiri împotriva oștilor de oameni păgâni și de demoni:

Merge-n frunte uraganul, stelele tresar din loc,
Căci în mers și în privire poartă duhul nou, de foc,
Și prin zările albastre cu surâs de aurore
Înfloresc tot mai frumoase cerurile prinse-n ore. /…/

Iar din urmă tot vin valuri bântuite de credință
Din lumina necreată, dragoste și biruință…
Mulți, ca frunzele din codri, scuturând mărgăritare,
Dimineața în smerenii adumbrită-n Sfântul Soare,
Vin cu suflete curate să-I aducă lui Iisus
Și fiorii, și mărirea…Slavă întru cei de sus!…

Fiecare poartă-n sine străluciri de Hrist pe Cruce,
Trandafirii scurși din rană, vinul sângelui ce curge.
Orice fiu, orice fecioară poartă-n brațe flori deschise
De simțiri, de-nfăptuire, dulci pruncii din paradise…
Și în liniștea luminii ce țâșnește din izvoare
Cerul, visele și lumea se trezesc nemuritoare.

Dacă, pe pământ, „Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare”, în Cer, „umblă-n pas de înviere, prin slăvi, neamul meu și sper,/ Merge-n frunte uraganul”…

Și dacă vrăjmașii sunt, pe pământ, „câtă frunză, câtă iarbă”, adunați în șiraguri cu „coifuri lucitoare”, în Rai Sfinții Martiri români sunt „Mulți, ca frunzele din codri, scuturând mărgăritare,/ Dimineața în smerenii adumbrită-n Sfântul Soare”…

Și dacă „falnic armia română” se întinde, la Eminescu, după bătălie, sub cerul limpede al înserării, în care „izvorăsc din veacuri stele una câte una”, amintind geneza lumii, la Sfântul Ilie Sfinții se bucură biruitori „în liniștea luminii ce țâșnește din izvoare”, când „Cerul, visele și lumea se trezesc nemuritoare”. Și unde „prin zările albastre cu surâs de aurore/ Înfloresc tot mai frumoase cerurile prinse-n ore”.

Iar Sfântul Ilie a realizat acest exercițiu poetic la Aiud, bolnav fiind!! Nu acasă, în liniște, sănătos, cu Eminescu deschis pe masă…

Mai mult decât atât, poemul continuă oferind o replică fragmentului eshatologic din Scrisoarea I. Sau o continuare a lui, după ce „catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,/ Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit”, stelele cerului văzut, material, și „în sine împăcată reîncep-eterna pace”.

Ceea ce Eminescu nu a scris este ceea ce se întâmplă mai departe în lumea nevăzută, în mod duhovnicesc, taina Revelației care i s-a descoperit și Sfântului Ilie:

Se văd porți desferecate, de rubin și de safir,
De opal și de sardoniu, de smarald și de porfir…
Neamurile vii și moarte, și oștiri, și împărății,
Care-ascultă și-aud glasul, se-mpânzesc ca norii-n spații
Și în cântec de-a pururi strigă-n Duh și în Cuvânt:
Slavă, Sfântă Înviere! Slavă-n Tată Sfânt, Sfânt, Sfânt!…

Lumea veche, cu tot cerul, în adânc o văd pierind,
Cei din Dumnezeu se-nalță peste-abise răsărind,
Ei ajung ca să cunoască lumea veșnică…S-arată
Adevărul și lumina izvorând prin Fiu din Tată,
Preamărim în Fiu pe Tatăl, una-n Unul, slava Lui
Umple cerul și pământul Duhul Sfânt al Tatălui.

Viață-n veci, Lumina lumii, bucurie, biruință,
Neînvinsă de-ntuneric, Te slăvim dintru ființă!
Bucură-te-n veci Fecioară, lume-a cerului mireasă
Ai luminii fii înalță taina ta de-mpărăteasă…
…Și de sfânta înviere, oglindindu-se-n Iubire,
Norii cerului se lasă scaun Veșnicului Mire!

Iar dacă Eminescu, cum spuneam, urmărind profețiile eshatologice ale Sfintei Scripturi, vede poetic cum „catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,/ Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit”, Sfântul Ilie, în vedenie: „ Lumea veche, cu tot cerul, în adânc o văd pierind”.

La Eminescu „planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț’/ Ei, din frâiele luminii și ai soarelui scăpați” (și am arătat altădată că Eminescu a reinterpretat un vers din Anatolida lui Heliade Rădulescu, în care era vorba despre demoni: „cad rebelii-n spațiu”), în schimb, la Sfântul Ilie, „neamurile vii și moarte”, neamurile Sfinților care vor fi vii sau adormiți, când va suna trâmbița Judecății, „și oștiri, și împărății,/ Care-ascultă și-aud glasul” – glasul trâmbiței Îngerilor –, „se-mpânzesc ca norii-n spații”. Se împânzesc ca norii, fiind nori de lumină, duhuri ușoare și sfinte, înălțate pe norii slavei dumnezeiești. Și acești nori „se lasă scaun [tron] Veșnicului Mire” Hristos și „în cântec de-a pururi strigă-n Duh și în Cuvânt:/ Slavă, Sfântă Înviere! Slavă-n Tată Sfânt, Sfânt, Sfânt!…”.

Cred, așadar, că Sfântul Ilie a dorit să ofere o continuare duhovnicească eshatologiei din Scrisoarea I, considerând-o neterminată, fiindcă se oprește la ceea ce se întâmplă cu universul material. Însă Sfântul nostru poet merge mai departe: „Cei din Dumnezeu se-nalță peste-abise răsărind,/ Ei ajung ca să cunoască lumea veșnică…S-arată/ Adevărul și lumina izvorând prin Fiu din Tată,/ Preamărim în Fiu pe Tatăl, una-n Unul, slava Lui/ Umple cerul și pământul Duhul Sfânt al Tatălui”.

Căci dacă Eminescu scrisese că „Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate”, adică Adam și moartea adusă de el prin păcat, Sfântul Ilie scrie despre restaurarea omului în Hristos, vorbind despre „una-n Unul, slava Lui”, adică despre o slavă una a Preasfintei Treimi, a Unuia Dumnezeu, care umple toate și întru care trăiesc și se bucură toți Sfinții în veșnicie.

„Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia. […] Precum și este scris: «Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viață». […] Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest [trup] muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest [trup] stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune și acest [trup] muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghițită de biruință. Unde îți este, moarte, biruința ta? Unde îți este, moarte, boldul tău?». […] Dar să dăm mulțumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruința prin Domnul nostru Iisus Hristos!” (I Cor. 15: 22, 45, 51-55, 57).


[1] Filomelă = privighetoare.

[2] „Plăcută este ochilor noștri priveliștea mării liniștite, răsfrângând pe întinderea ei netulburată lumina scăpărătoare a razelor soarelui în plină strălucire. Dar și mai desfătător este să privești și să grăiești despre Biserica cea strâns unită după voința lui Dumnezeu, izbăvită de tulburări și luminată, în chip tainic, de lumina cea dumnezeiască”…, cf. Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. I, op. cit., p. 95.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [37]

Prima strofă din poezia Iubire-n duh este o extraordinară explicație teologică a felului cum vede cu duhul, în extaz, cel răpit la ceruri, în comparație cu cei care nu se ridică la înălțimea contemplației duhovnicești: „Chiar dragostea te vede ireală,/ Din umbră, din văzuta existență…/ …Mireasă-n veci, în nevăzut reală/ Tu preamărești substanța în esență!…”. Chiar și cel care Îl iubește pe Dumnezeu vede Împărăția Lui „ireală”, atâta timp cât iubește numai prin credință și nu Îl vede pe Domnul și lumina Sa prin vedere extatică, ci doar cu ochii credinței privind „din umbră, din văzuta existență”, adică trăind încă fără experiențe duhovnicești îndumnezeitoare. Și de-abia când este răpit și vede lumina dumnezeiască, atunci îi apare Împărăția cerurilor „în nevăzut reală”: reală, dar fără a fi văzută de oamenii pământești, care nu se curățesc de patimi prin asceză.

Ea, Împărăția, Raiul, Biserica cerească nevăzută de cei pătimași, dar reală pentru ochii inimii curați, este „Mireasă-n veci” care „preamărești substanța în esență!…”, adică prin care se slăvește creația spirituală a lui Dumnezeu întru harul Său. Esența vieții dumnezeiești, a Preasfintei Treimi, prin energiile Sale necreate, umple și sfințește substanța făpturilor Sale (pentru că și despre Îngeri s-a spus că sunt făcuți dintr-o anumită materie, dar nu ca a noastră, ci una foarte fină), a creației Sale care este proprie înduhovnicirii, proprie vieții veșnice. Sau, așa cum a explicat Părintele Dorin, se înduhovnicește „substanța trupului nostru, prin esența umanității noastre, adică prin suflet. Pentru că lumina Ta văzută extatic de către duhul nostru, trece din sufletul în trupul nostru și ne umple pe noi, cu totul, de experiența slavei Tale”[1].

Iar în a doua strofă vedem din nou utilizarea, de către Sfântul Ilie, a muzicii liturgice a versurilor eminesciene (cu substrat erotic, deși chiar erotismul eminescian era profund orientat spre transcendență), readaptată unui fond ideatic teologic: „Minune, tu, de Tatăl dăruită,/ Mireasa minții, vieții, mă mângâie…/ Creațiune-n Fiul preaslăvită,/ Surâsul tău în chipul meu rămâie!…”.

Și mai departe Sfântul nostru poet nu rămâne doar la a contempla frumusețea indescriptibilă a lumii cerești, ci caută să cunoască și să înțeleagă: „De la atom și până-n constelații/ Îmbrățișări de forțe gravitează/ În nesfârșite moduri și relații,/ Dintru iubire totul se-ntrupează”. Și aceasta este o caracteristică a poeziei sale, faptul că versurile conțin o materie diversă, de la vederi sublime la descifrări sau definiții teologice și chiar la explicații științific-raționale. Pentru că spiritul său avid deopotrivă de contemplație și cunoaștere căuta să poată explica cumva, în cuvinte omenești, ceea ce trăise și cunoscuse prin experiență duhovnicească, în lumina dumnezeiască. Această cunoaștere profundă a tainelor universului o va avea omul îndumnezeit în veșnicie, pe lângă fericirea de negrăit a simțirilor, căci Împărăția lui Dumnezeu este deopotrivă „Mireasa minții” și a „vieții”.

Iar omul care e atent la toată creația lui Dumnezeu care îi vorbește despre El, simte și vede, chiar în natura pământească, cum toate făpturile sunt însetate de viață deplină și de desăvârșire: „Și umblă valul, crește iarba, pomul…/ Tinzând spre forme mândre și depline,/ Setea le-o simte-n chip avid tot omul/ Pe când asemeni vrea să Ți se-nchine”. Sau poate este vorba tot despre valul, iarba și pomul din Rai, care, cu atât mai mult, sunt însetate de desăvârșire, pentru că acolo înaintarea în sfințenie și frumusețe este nesfârșită.

Iar setea lor „le-o simte-n chip avid tot omul/ Pe când asemeni vrea să Ți se-nchine”, omul care se închină lui Dumnezeu asemenea lor, plin de setea desăvârșirii, a înaintării duhovnicești.

Și cred că Sfântul Ilie a simțit, încă de mic, prezența lui Dumnezeu în creație, în cosmos, în toate făpturile Sale, recunoscând că creșterea și alergarea lor nu e zadarnică, ci e o icoană pictată de El în fața ochilor noștri, prin care să înțelegem care este sensul nostru. Dacă „umblă valul, crește iarba, pomul”, fără odihnă, și omul trebuie să facă la fel spre Dumnezeu.

Și iarăși revine la afirmații teologice apofatice: „Când vom ajunge-n duh prin conștiință/ Iubirea-n har să-și fie ei deplină,/ Din trup etern vede-vom prin ființă,/ Prin umbra feței tale, tu…lumină!…”.

Iar frumusețea contemplată în iubirea dumnezeiască o descrie astfel: „Blând e surâsul mlădios și dulce/ Al infinitei, veșnicei creații!…/ …Cu gesturi moi la sânuri să ne culce/ Miresmele din candele de grații!…”. Toate aceste simțiri fiind reale pentru el, mai reale-n nevăzut decât orice realitate văzută pe pământ.

Veșnica înaintare în sfințenie a celor mântuiți și fericiți este exprimată astfel:

…Atunci de bucuria cea din ceruri
Vom crește-atât încât vom străluci
În nori de duh plutind în adevăruri,
Vom fi oriunde și oricum…vei fi…

În trup ceresc, în ceruri schimbătoare
De voia de lumină a feței Sale
Și izvorând de-a pururi din izvoare
Vei înflori pe-a veșniciei cale.

Căci Sfinții, în Rai, vor fi „izvorând de-a pururi din izvoare”, din izvoarele harului Preasfintei Treimi. Ca izvoarele care curg și nu încetează a izvorî vor fi. Și ei vor izvorî „în ceruri schimbătoare” pururea, tot mai luminoase și mai frumoase, incredibil și inimaginabil de minunate, după „voia de lumină a feței Sale”. Așa i se descoperea Sfântului Ilie că va fi în veșnicie…


[1] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu…, vol. I, op. cit., p. 177.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [36]

În poemul Lauda bucuriei, simțirile dumnezeiești sunt exprimate în sinestezii și oximoroane: „Pari înserarea limpede-a culorii/ Și-a frăgezimii în zăpezi când rupi,/ Cu străluciri al vălurilor trup/ Și-n aurore-mi luminezi fiorii…”. Culoarea se înserează limpede și lumini ca de aurore trezesc fiorii bucuriei nepământene, când contemplă scânteierile de zăpadă fragedă, precurată, ale luminii dumnezeiești, dincolo de „al vălurilor trup”.

„Tot mai înalt Îți strig din adâncime:/ Osana!…Întru cei de sus!…Osana!…/ Din ape-n duh îmi modelez icoana/ Cu chip și-asemănare în Treime…”: din apele mării de lumină dumnezeiască, privindu-le ca pe o oglindă limpede a măririi și frumuseții dumnezeiești, prin reflectare în sine însuși, în duhul său, își modelează icoana Făcătorului, a Preasfintei Treimi, care ne-a zidit după chipul/ icoana Sa, spre asemănarea cu Sine: „κατ᾽ εἰκόνα Ἡμετέραν καὶ καθ᾽ ὁμοίωσιν” (Fac. 1, 26). Căci asemănarea tot mai mare cu Creatorul nostru vine prin vederea Lui și prin privirea neîncetată către El.

Iar cel ce privește fața lui Dumnezeu, lumina dumnezeiască, se contopește duhovnicește cu ea, prin asemănare: „Fiu, bucuria-n Hrist o vreau deplină /…/ Până dispar lumină în lumină”. Căci dacă Fiul lui Dumnezeu este „Lumină din Lumină”, din veșnicie născut din Tatăl, și fiii omenești devin lumină din Lumină, născându-se duhovnicește și unindu-se cu lumina dumnezeiască: „lumină în lumină”.

„…Sfințindu-și glasul strigă tot văzutul/ Și nevăzutul cer în mândru mers,/ Spre Tatăl Sfânt întregul univers/ E Fiu și Duh, iubire-i tot făcutul!…”. Întregul univers rațional, de Îngeri și Sfinți, e un univers de fii și de duhuri curate. Iar Preasfânta Treime e în toate prin harul Său: „Prin Fiu, în Duh, îmbrățișează lumea/ A Tatălui iubire-n farmec sfânt,/ Una în Unul, tainic, prin Cuvânt,/ Din margini lumea-și fulgeră minunea!…”.

Spunând că „iubire-i tot făcutul”, s-ar putea ca Sfântul Ilie să fi dorit să reformuleze un vers al lui Ion Barbu, care zisese într-o poezie: „Că vinovat e tot făcutul,/ Și sfânt doar nunta, începutul” (Oul dogmatic). Ion Barbu se referea, în versurile sale, la lumea care se naște pe pământ sub legea păcatului, pentru că, după ce Dumnezeu a zidit lumea sfântă, omul a păcătuit și a tras după sine tot universul material, în suferință și moarte. Dar Sfântul Ilie se referă la lumea restaurată în sfințenia și puritatea originare, întru care a fost creată de Preasfânta Treime. Pentru că Dumnezeu nu a făcut nimic vinovat, ci toate sfinte și curate, și numai o parte din făpturile Sale raționale, înzestrate cu liberă alegere, s-au făcut „vinovate” prin propria lor voință. Însă, în Dumnezeu, „iubire-i tot făcutul” („iubire în iubire”, cum a spus și în Mirii nunții cerești).

Iar Dumnezeu nu ne iradiază din afară, ci „…Împărăția Cerurilor este/ Și în lăuntrul nostru; Dumnezeu/ Coboară-n har în fiecare eu,/ Face din noi a învierii veste!…”. Căci Sfinții nu sunt doar evanghelizatori, ci sunt Evanghelii vii. Ei înșiși sunt, mai întâi de toate, buna-vestire a Învierii lui Hristos, pentru că sunt dovezi vii, Biblii ambulante. Iar ortodocșii cred mai întâi sfințeniei lor și apoi ascultă cuvântul Vieții din gura lor, ca de la Hristos. Și de aceea nu îi acceptă pe cei care citesc după mintea lor și raționează haotic asupra unei cărți prea-încifrate și prea-tainice precum este Sfânta Scriptură, ci îi caută spre a-i urma pe aceia pe care Dumnezeu Însuși i-a făcut „a învierii veste”. Pe cei pe care i-a renăscut duhovnicește și i-a ridicat la vederea Împărăției Sale, încă din această viață. Care pot mărturisi: „…Pe ici…pe colo…cerul nou se prinde/ Plin de mișcare-n nemișcat contur,/ Sufletul lin se-nalță tot mai pur/ Și viul vieții veșnice-l cuprinde”.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [35]

În poezia Trup ceresc, Sfântul Ilie vorbește despre cum, „Încununat hristic /…/ Trupul crește mistic”, referindu-se atât la Trupul lui Hristos, Biserica, cât și la sine însuși, pe care se vedea cu „trup mistic” în Rai. Și „daruri îi dau sorii”, adică Sfinții și Îngerii care strălucesc ca Soarele în Împărăția lui Dumnezeu (ca Soarele Hristos, cf. Mt. 13, 43), când „dulce /…/ își desfac fiorii”: daruri duhovnicești, prin rugăciunile lor. Și vedea Sfinții ca pe niște feciori și fecioare pe marea luminii dumnezeiești: „Din spumele zării/ Trup fecior, fecioară,/ Pe întinsul mării/ Surâzând coboară…”. Sau îi vedea ca pe niște corăbii, după cum am mai spus și altădată, mai sus, sau ca pe niște lumini de foc în corăbii: „Din izvorul vieții/ Fulgeră senin,/ Flacără asceții/ În corăbii vin…”.

Și, așa cum au mai spus și alți Sfinți care au văzut Raiul, acolo e primăvară nesfârșită, dulceață, lumină și bucurie negrăite: „Limpede, prielnic/ Miez de primăvară,/ Fraged, feciorelnic/ Farmec ne-nconjoară”.

Acolo, „La ospățul nunții,/ Dumnezeu și omul/ Poartă-n mirul frunții/ Logosul și pomul”. Dumnezeu e Logosul, Cuvântul, Pomul Vieții, Hristos, iar Sfinții sunt pomii Raiului.

Exprimarea Sfântului Ilie e tainică pentru că tainice și supraraționale erau și vederile sale. De aceea, exprimarea sa poetică, ascunsă, metaforic-teologică, deși dificil de pătruns, e mai propice pentru a descrie experiențele sale extatice.

În ultimele poeme din care am citat, Sfântul Ilie a folosit versul scurt (6-8 silabe), de baladă, care îmi amintește de baladele lui Radu Gyr, substanța fiind însă cu totul alta, rămânând teologică și mistică. Citez poemul Transfigurare, pentru a vedea cum sună  o poezie întreagă scrisă în acest fel:

Formele rotunde,
Sprintene ovale,
Linii moi și unde
Ferecă simboale.

Inima-și deschide;
– Bolți nepământene –
Spații noi, avide,
Vieții cosânzene…

Dragostea îi umple
Fagurii cu miere,
Zumzetele suple,
Zborul, cu tăcere!…

Vii, lucide, clare,
Plăpânzimi de zori
Duc întru cântare
Mistice vâlvori.

Sfânt potir, crăiasă
E întreaga fire…
Candelă, mireasă…
Veșnicului Mire!…

Flori întru cununa
Vieții-mbujorate,
Toți în Duh sunt una,
Slava Lui în toate…

Tronurile-n jurul
Spiritului veșnic
Oglindesc azurul,
Ard lumina-n sfeșnic.

Duhul Sfânt roiește
Sfântă bucurie…
Viața o-nnoiește
Pruncul Tău, Vecie!

Stă unit în Fiul
Cerul cu pământul,
Sângeră pustiul,
Duhul e ca vântul…

Fulgere-n furtună
Te sorbim Iisuse,
Roada Ți-o adună
Florile nespuse…

Maică și fecioară,
Înveliș de pară,
Fraged înconjoară
Pruncii să nu piară!…

Fiul Dumnezeu
Ne deschide cerul,
Prunci la sânul Său
Să-nflorim misterul…

Iar în poemul Logodna inimii prezintă îndrăgostirea de Dumnezeu, de viața sfântă, și vederea Împărăției Sale într-un scenariu asemănător cu cel din Luceafărul lui Eminescu, numai că aici sufletul-fecioară (curățit prin asceză și rugăciune), care se îndrăgostește de Mirele ceresc, nu numai că nu Îl respinge, ci se apropie tot mai mult de Cel preadorit și se umple de fericirea vederii Sale negrăite și a lumii Sale cerești:

Fecioara îndrăgise
O flacără verzuie,
De-atunci în zori tot suie
Spre zările deschise.

Când Înger, când inel e,
Făclii…adâncul ei…
Când trupul e de stei,
Simțirile sunt stele…

Un dor din veci de Mire
Din noapte o cuprinde,
Ușoară se aprinde,
Mai albă, mai subțire!

El: jar, acum e soare
Iar ea: albastrul, cerul…
…În jurul lor misterul
Rodește nins de floare!

El: faptă ne-nțeleasă,
Lumină roz-verzie;
Ea: dulce, străvezie,
Mireasmă și mireasă.

El: întreitul sfeșnic.
Ea: inima-altar,
Biserică în har,
Mireasă Vieții, veșnic!…

…………………………

Izvor de apă vie,
De ceruri: Dumnezeu.
E și-n lăuntrul meu
Prin Pruncul Tău, Marie!…

…Peste izvorul vieții
Două cununi rotesc.
Pe ele-n tron ceresc,
Iisus, chipul dulceții…

…Jos, mare fără maluri,
Deasupra: nori de Îngeri…
…Treime, tuni și fulgeri!…
Noi Te slăvim din valuri…

O muzică respiră
Din orișice mișcare,
O laudă-nchinare
Ce satură și miră!…

În ora asta gravă,
De-aici, din Împărăție,
În duh văzută mie,
Îngenunchez în slavă…

Cânta-voi Aliluia,
Voi preamări Cuvântul,
Cu cerul, cu pământul,
Cu Sfinții…Aliluia!…

De data aceasta, „fecioara” nu L-a respins pe Cel de care S-a îndrăgostit, ci L-a urmat în cerurile Lui, acolo unde Veșnicia nu înspăimântă, ci îndumnezeiește, readucând făptura umană la starea ei dintâi, de ființă rațională plină de har, plină de toată înțelepciunea și frumusețea, în comuniune negrăită cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui.

Iar cel ce se înalță cu duhul la cer și cunoaște taina Veșniciei, acela nu mai este ținut și înspăimântat de moarte, după cum spune Sfântul Ilie în poezia Biserică în slavă:

Iisus în inimă învie,
Spre El văd cerul tot cum vine
Slujind…o întreagă Împărăție,
Rotiri, izvoare cântă-n mine!…

Făpturi și temple umplu zarea,
Ocean, lumina le cuprinde,
Sporindu-și inima, ’nchinarea
De frumuseți mai noi s-aprinde.

Sfios ca-n seara dulcii denii,
Minuni s-adună ca să cânte,
Cu trup și chipuri de vedenii…
…Cresc stele-n zările înfrânte…

Culori: alb, roșu, mov și verde
Și-albastru mai departe, ’n șoapte,
Doar ruga celui care crede
Înfrânge-n noapte neguri coapte.

Din gol, din beznă se ridică,
Din veci de veci lumina verde!…
…Când ceruri ard, când ceruri pică,
Biruitor e cel ce crede!

Și-n mine e Biruitorul,
Stăpânul morții, peste vremuri…
E viu în noi Mântuitorul…
Tu, moarte, n-ai să mă cutremuri!…

Prin Pruncul Sfânt din sânul meu
Învie lumea-n sfânt azur…
…Și sunt etern în Dumnezeu,
Lumină, nuntă-n ritmul pur!…

Aceste poeme au fost compuse în 1963, în Zarca-Aiud. Unde, pentru el, „Plinitu-s-a…E-al nunții ceas…/ Mireasma trupului ceresc/ Răsfrânge dorul îngeresc/ Și ritmul muzicii în glas…” (Nuntă în cer)…

La Sfântul Ilie remarcăm în permanență încercarea de a cuprinde succint, în foarte puține cuvinte, trăiri și experiențe multiple. De aceea, multe propoziții sunt eliptice și folosește foarte des punctele de suspensie. Pentru că nu avea posibilitatea să detalieze bogăția simțirilor și a înțelegerilor sale duhovnicești, neavând foi și unelte de scris, ci trebuia să comprime o multitudine de vederi dumnezeiești și de reflecții post-extatice în poeme relativ scurte, pe care să le poată memora. Și așa, din cauza neputințelor fizice, a bolilor și a suferințelor nenumărate (în ultimii ani de temniță a trăit în belșug de har, dar și în mari chinuri, fiind grav bolnav), a uitat foarte multe versuri scrise pe hârtia minții, până la ieșirea din închisoare.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [34]

În Mirii nunții cerești, Sfântul Ilie prezintă ieșirea în extaz și vederea luminii dumnezeiești ca pe o nuntire cu lumina necreată: „Din mâna sfântă a Tatălui, în mine,/ Ai apărut creație, mireasă…/ …Când dorul sfânt extatic îmi revine,/ Pe cerul meu ești iar împărăteasă…”.

Și aceasta este o prefigurare a nunții veșnice a Mirelui ceresc cu făpturile Sale raționale care s-au sfințit și îndumnezeit: „La nunta-n cer a Fiului – Luminii,/ Arzând în noi miresmele nuntirii,/ Înalți și drepți ca stelele și crinii,/ Slujesc aleșii, Îngerii și mirii!…”. Stelele sunt Îngerii, iar crinii sunt Sfinții, crinii văilor care s-au sfințit în valea plângerii acestui pământ plin de suferințe.

Nunta este contopirea, unirea cu lumina dumnezeiască: „Pur, strălucirii veșnice-n altar,/ Printre culori, o sfântă învăluire,/ Eu cu iubita-ncununat dispar/ În adevăr, iubire în iubire…”.

Dar ultima strofă a poemului conține un avertisment groaznic pentru cei  care nu vor să primească lumina învățăturii ortodoxe și să își sfințească viața, care se luptă acerb împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale: „Și toate sunt în noi și noi în toate!/ De ziua nunții se deschide cerul!…/ O, vai de cei ce-au prăbușit în noapte/ Cu mâna lor lumina și misterul!…”.

În lumina dumnezeiască, „M-au împlinit sclipirile din soare/ Și zorii albăstrii, să mă desfac/ Din pânza grea a nopții care moare,/ Cu chipul nou să înfloresc în veac!…” (Omul fiu). Cu chipul nou al omului ceresc, al celui care s-a făcut fiu al lui Dumnezeu prin har…

Întreaga sa ființă se umple duhovnicește de curăția și sfințenia luminii Lui, pe care o numește, aici, „Fecioară”, cu majusculă: „Când floare albă, duhul tău, Fecioară,/ Mă-mprejmuie și ființa mi-o pătrunde,/ Blând, Dumnezeu, în suflet îmi coboară,/ Îmi arde-n trup lumina-n mii de unde…”. Și lumina dumnezeiască este mediul în care stau Sfinții la Cina Mielului: „Fecioară, nimb, coroană de lumină,/ Învăluiești viu, soare lucitor,/ Prunc-Dumnezeu, ce astăzi e la cină/ Cu robul Său în pieptul arzător”. „Și aici Părintele nostru [Ilie văzătorul de Dumnezeu] vorbește despre cum Hristos Se năștea în el și cina împreună cu el, în inima sa aprinsă de slava dumnezeiască, care ardea de dorul lui Dumnezeu”[1].

Vederea luminii necreate și veșnice a Domnului îi alina negrăit suferințele grele ale temniței (compunea această poezie în 1962, în Zarca Aiudului): „Când te culeg din lauda de Îngeri,/ Cu un surâs mai dulce îmi grăiești:/ «– Copilul meu, aș vrea să nu mai sângeri,/ Oglindă-n rai, când vii să ți-adumbrești»…”.

În Împărăția lui Dumnezeu fiind el cu duhul, vedea multe taine și manifestarea infinitei puteri de creație a Dumnezeirii: „Flacăra vie crește în inele,/ Aureole, zori și aurore…/ …Și ceruri noi, pe viscole de stele/ Se întrupează fără loc și ore!”. Și simțea pulsul inimii lui Hristos ca fiind ritmul Paradisului, al Împărăției Sale: „Pulsează ritmul inimii cerești/ Și în lăuntru și-n afară, veșnic,/ În laudă de glasuri îngerești:/ «– Mărgăritar e lumea, tron și sfeșnic!…»”. Așa îi auzea pe Îngeri cântând și lăudând Împărăția Cerurilor ca „mărgăritar, tron și sfeșnic” al lui Dumnezeu.


[1] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, în Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, op. cit., p. 117, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/03/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-1/.

1 2 3 164