Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [14]

Condacul al V-lea este iarăși o derogare de la formula oarecum tradițională a acatistului închinat unei persoane sfinte, fiind dedicat, în întregime, rugăciunii neptice care invocă permanent numele Domnului (ceea ce reprezintă o dovadă a preocupărilor duhovnicești ale Fericitului Daniil), într-un moment în care se rememora aflarea minunată a Sfintelor Moaște. Și aceasta pentru a sublinia în ce fel Sfântul Dimitrie s-a făcut „parafă a Sfântului Duh”:

Doamne, e mai viu, mai cald, în veac sfințitul Tău nume,
ca lumina ce aleargă pârguind întreaga lume;
e mai tainic ca o șoaptă a pământului în zori,
când prin lăncile de trestii nasc izvoare de fiori;
mai grozav decât un strigăt, repezit ca o cascadă,
ce-și înalță, rupt din luptă, groaza sângelui pe spadă;
și mai blând ca limpezimea din carafa lunii mari
revărsată-n apă-albastră peste munții de cleștar.

Tu ești vraja ce-nfășoară vestitorul Tău trimis.
Tu ești adevărul-fulger, năzărit prin porți de vis,
și în sfinte oseminte trăinicia-i taina Ta,
[A] Unuia Cărui cânta-vom cântul sfânt: Aliluia!

Fericitul Daniil caută să descrie, în aceste versuri, puterea rugăciunii lui Iisus, a rugăciunii isihaste, apelând nu doar la mijloace poetice, ci chiar la modurile de obscurizare figurativă specifice poeziei moderniste. Și aceasta pentru că tiparul stilistic al unui curent sau al unei epoci nu e niciodată strict legat de o filosofie sau de o ideologie, ci poate fi utilizat în contexte diverse. Sfinții poeți ortodocși, din toate timpurile, au folosit tipare literare și un vocabular poetic care era specific vremii lor, pe care le-au personalizat în sens ortodox, desigur. Așa încât inițiativa Fericitului Daniil nu e deloc una extravagantă.

Condacul al V-lea, citat mai sus, urmează, din perspectivă prozodică și retorică, modelul eminescian din Călin sau  pe cel al Scrisorilor. Stilistic sau figurativ, secondează poezia modernistă, fără să putem preciza un nume anume, deși comparația cu Arghezi ni se pare, totuși, cea mai potrivită. În sensul acesta ne vin în minte aceste versuri: „Nu te teme de răsunet, cel ce te-mpresori cu cripte/ Și te supără flăcăii fugărind în cucuruz,/ Când prin trestii, lănci în tinda heleșteului înfipte,/ Cântă caldă doina bălții, misticului tău auz” (Arghezi, Nu te teme) – subiectul este altul, dar sensibilitatea ortodoxă a receptării graiului cosmic e aceeași.

La Arghezi, pentru „auzul mistic” al celui ce doarme în criptă, „cântă caldă doina bălții”, „prin trestii, lănci în tinda heleșteului înfipte”. În versurile Fericitului Daniil, lucrarea harului, prin rostirea numelui lui Hristos în rugăciune, e mai tainică decât „o șoaptă a pământului în zori,/ când prin lăncile de trestii nasc izvoare de fiori”.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [13]

În condacul al IV-lea întâlnim o altă aluzie la Eminescu, în versurile: „Aripi nevăzute-n noi, râvniri de ceresc înot,/ să ne suie din acatist peste patima de lut” (reamintindu-ne de „cerescul înot” al Luceafărului).

Sfântul Dimitrie știa că „în noi ca-ntr-un chivot /…/ odihnește răsuflarea lui Hristos” (Condacul al IV-lea): Fericitul Daniil se referă la rugăciunea lui Iisus, care unește răsuflarea cu chemarea neîncetată a numelui Mântuitorului.

Dar „viața ta începe, ciudat, cu sfârșitul,/ după ce-ai ajuns de veci adormitul,/ uitat neatins, peste vremi cruciș,/ împietrind în prunduri un trup al tăcerii,/ ce-și ascultă, moaște, cu ochi mari deschiși,/ printre ape, ceasul nalt al învierii” (Icosul al IV-lea). Pentru că Sfintele Moaște ale Sfântului Dimitrie au fost găsite în apă. Și aceasta fiindcă „spre moarte când te-ncinse somnul,/ cu spor neînvins te-ai rugat la Domnul,/ trupul tău în ape să-l facă-necat,/ sub vajnică silă [putere] de canon să-l puie,/ și rămas sub vreme, de oameni uitat,/ pe Lom între pietre, la fund să-l încuie”.

Însă „Cel ce proslăvește după voie Sfinții” a hotărât un sfârșit al acestui anonimat, când Sfântul Dimitrie s-a arătat în vis unei fecioare bolnave și i-a indicat locul unde se aflau Sfintele sale Moaște. Arătarea Sfântului este tălmăcită de poetul nostru ca o strecurare „la cearcănul de lumină din lăuntricul văzduh./ În carne de vedenie, arătarea mi-am întrupat/ și-am glăsuit către copila deșteaptă în duh”.

Modul în care Îngerii și Sfinții se arată oamenilor este o taină. Ceea ce știm noi de la Sfinții Părinți, din tradiția Bisericii, este că aceste descoperiri/ vedenii sunt duhovnicești și că oamenii care le văd, le văd cu duhul/ în duh, cu ochii minții iar nu cu ochii trupești. Fericitul Daniil a fost foarte atent la astfel de detalii (care ne distanțează de alte confesiuni, inclusiv de romano-catolicism), pe care se întemeiază experiența ortodoxă.

Deși cât se poate de reală („carne de vedenie”), arătarea Sfântului se produce în „lăuntricul văzduh”, nu este pentru senzorii fizici, ci pentru vederea și simțirea spirituală/ duhovnicească. Poezia e chemată aici să slujească Teologia, nu să creeze metafore gratuite.

În vis, tânăra a primit făgăduința ajutorului său pentru oamenii credincioși, în toate nevoile și neputințele lor: „cum închis cu nimbul Celui-mai-presus,/ ca un scut de flăcări ne vei apăra/ de drăceasca iazmă, de ispită rea,/ de boala cu duhuri, de gândul murdar,/ de sborul pe-aripa înrăită-a glumii,/ de spaima nebună cu chipul de var,/ de fierul ce-l poartă prințul roș al Lumii”. Sunt aici enumerate păcate și ispite care sunt provocate de cauze diverse: fie din invidia demonică, fie din prostia, neatenția sau răutatea omenească. E o enumerație scurtă, dar căreia Fericitul Daniil a reușit să-i ofere un caracter cuprinzător.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [81]

„Vorbele astea au fost născute spontan, de dragul cuiva, în clocotul vieții,/ Ca valul care se trezește visând, legănător,/ Sau făcute din birou?/ Nimeni nu va ști precis, va fi greu de controlat,/ Și nici eu nu țin bine minte” (Vagul).

E o întrebare esențială, legată de orice operă lirică sau operă de artă, în general. Din păcate, așa cum am avut ocazia să constat și altădată[1], cercetătorii și criticii noștri literari au ajuns să-și pună foarte firav (sau deloc) problema autenticității trăirii. Li se pare că e un subiect depășit, care nu mai privește poezia actuală sau pur și simplu nu consideră că trebuie să facă efortul, mai întâi de toate, de a încerca să determine acest lucru.

Pentru mine a rămas esențială descoperirea modului original, autentic al unui scriitor de a simți și de a gândi, indiferent de epocă sau de curent literar. Nu mă încântă prea mult rețetarii sau manufacturierii, oamenii pentru care scrisul e o meserie, ceva care se deprinde în primul rând, nu ceva de care ai în mod fundamental nevoie. Din păcate, există și mulți care mimează autenticitatea și sinceritatea, iar critica literară fie este înșelată, fie dorește să acorde credit unor impostori (cazul Macedonski mi se pare relevant pentru situația din urmă), a căror valoare e mult sub pretenții.

Faptul că Sorescu se interoghează singur asupra poeziei sale („Vorbele astea au fost născute spontan /…/ Sau făcute din birou?”) este el însuși un semn că poetul pune „clocotul vieții” deasupra muncii literare „de birou”, adică scrisul care are întemeiere în profunzimea experienței și a reflecției deasupra colajului livresc de idei și a artizanatului stilistic.

Și cred că înțeleg de ce își pune Sorescu această problemă: pentru că el nu e un producător de sentimente incendiare, nici un gânditor abisal și nici un revoluționar în plan estetic. E din toate câte ceva, dar nu la cote maxime. Dimpotrivă, a știut să răcorească poetic orice magmă interioară, de orice fel, poate mai mult decât orice alt scriitor (pudoarea, în general, în artă, e semnul echilibrului moral și al judecății cumpănite bine).

Iar caracterul original și autentic al operei sale e dincolo de dubiu. Secretul stă în măcinarea de gând, în transformarea oricând a experienței de viață sau livrești într-o aventură personală, printr-un efort masiv de cugetare și interiorizare a lor, decantând în permanență zgura.


[1] Spre exemplu aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/11/psalmii-lui-doinas-1/
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/12/psalmii-lui-doinas-2/.

În articolele indicate am vorbit despre autenticitatea experienței religioase. Însă această discuție se poate purta la fel de bine în orice altă situație.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [80]

Oțel suav este un poem despre New-York:

„În lupta dintre furnicile mari și mici/ Au învins totuși termitele./ E primul gând pe care mi-l dai, New-York, mălai mare,/ Aud cum zgârii cu pile și rașpele, tălpile celor cățărați cu capu-n nori/ Prin crăpăturile cerului curge rumeguș de miere cu fiere./ Stau o clipă cu fața-n sus să contemplu bolta-nstelată/ Și-mi simt buzele arse de acizii de la poluarea iadului. //

Ultimul tău etaj prinde aripi de avion/ Cu ușurința cu care copiii prind fluturi,/ Cu bucuria cu care nebunii prind muște./ Vin de sus, spre mine, val-vârtej,/ Tipărit în nori, ca apocalipsul,/ De la care ai păstrat zațul. //

Unde-or fi dispărut casele și pe care treaptă?/ N-au rămas de locuit decât dinții furcii/ Cu care dracul mestecă în cazanul fierbând pe acest încins Manhatan //

În geometria ta gândurile nu mi se-aliniază deloc paralele,/ Și dacă n-ar răsări din când în când luna să le absoarbă/ În coșul ei de baschet pentru maree,/ Le-aș împărți lumii pestrițe, să le descurce./ Strada 42 e funia de care nu trebuie să vorbești în casa spânzuratului./ Funia pe care s-au întins cele mai felurite rufe,/ Spălate-n familia celor cinci continente,/ Stoarse-n ocean și afișate la picioarele tale, New-York,/ Ca niște lozinci contradictorii, puse la uscat. /…/

Câteodată mă simt bine, pentru că îmi place să merg pe jos pe cer./ Tare mi-e teamă că n-am înțeles nimic din tine New-York./ Și tare mi-e teamă că n-ai înțeles nimic din mine,/ Tare mi-e teamă că suntem chit”.

Îl vedem pe Sorescu scriind aici o poezie în stil american, care e, în conținut, anti-postmodernă. Poemul sorescian mă face să mă gândesc la „filtrul deformator românesc”, despre care a teoretizat Mircea Scarlat, și la modul în care, în toate epocile, marii scriitori români au împrumutat forme și structuri literare contemporane fără să-și altereze ființa spirituală. Au adoptat o poziție reflexivă și dubitativă în fața noutății invadatoare, reușind să decanteze elementele pe care le-au resimțit ca fiind toxice pentru mintea și sănătatea lor lăuntrică.

Recuperând (conștient mai degrabă decât inconștient) un gest cu valoare literară seculară (și milenară în plan spiritual), în ciuda tuturor lucrurilor care l-ar fi putut atrage în marea metropolă, poetul nu se simte bine acolo unde „Stau o clipă cu fața-n sus să contemplu bolta-nstelată/ Și-mi simt buzele arse de acizii de la poluarea iadului”.

Înălțimea babilonică nu îi stârnește senzații fericite: „Ultimul tău etaj” e „tipărit în nori, ca apocalipsul,/ De la care ai păstrat zațul”. Ciudat că predica neoprotestantă nu observă aceste aspecte…

Mai mult, Sorescu reînvie vechiul antagonism, enunțat de Eminescu, între poezia romantică și prozaismul contemporan care mutilează sufletul: „Mi-e milă de pisici c-au rămas mai jos, cu mult mai jos/ Față de nivelul acoperișurilor./ Vor fi contaminate iremediabil la prozaism până și aceste culmi ale romantismului?”. Aceasta pentru că, într-un alt poem, poetul văzuse pisicile din unghi simbolic,  „torcând mister”, ca niște „sfincși înfricoșători/ Reduși la scară” (Întoarcerea faraonului).

Însă, dincolo de parabola pisicilor ca paznice ale enigmelor, într-o lume care nu mai are gust pentru taine sau pentru misterul mistic, observăm că Sorescu asociază spiritul romantic, în tradiție eminesciană, cu starea de a fi în fața ultimei uși, cu tensiunea permanentă provocată de așteptarea dezvăluirii tainelor celor mari și veșnice.

Căci, dacă pare perfect postmodern prin versuri de genul: „Când luna intră în nor, ies stelele mascate să împuște dolarul”, e o impresie falsă. Pentru că el însuși denunță faptul că aceasta e o realitate „la buza cerului demitizat”.

Înălțimea construcțiilor umane care astupă cerul e sufocantă pentru Sorescu, iar aceasta e, cred eu, atitudinea unui spirit religios tradiționalist.

Doar „câteodată mă simt bine, pentru că îmi place să merg pe jos pe cer”: adică atunci când se află pe acoperișul unui gigant arhitectonic și are senzația că este mai aproape de cer, ca și cum calcă în cer. Dar și această dorință are de-a face tot cu religiozitatea tradițională, cu dorul de Cer, de Rai.

Un aspect pozitiv e că, în New-York, poetul are doi prieteni pictori: „pesimistul” și „optimistul”. Iar lucrările lor îi fac bine, pentru că „pictorul macabru”, care „produce schelete hidoase, îmbrățișate șăgalnic”, în opinia lui Sorescu „are perfectă dreptate”, căci „se inspiră din realitate”. Iar celălalt, „îmi pictează iar inspirat/ Un câmp cu flori abstracte dar ca și vii, care-mi iau ochii și-mi desfătează sufletul”.

Nu cred că un asemenea poem îi devansează sau îi anunță pe optzeciștii care stăteau să răsară pe scena literară. Dimpotrivă, Sorescu va rămâne toată viața – în opinia mea – un adversar al ideologiei postmoderne (așa cum au declamat-o optzeciștii), prin toată respirația operei sale.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [79]

În alt poem, Incertitudine, Sorescu pune degetul pe un viciu național: datul la fund. Și zice:

„Mulți m-au sfătuit/ Să mă dau la fund pentru o vreme./ E mai bine așa,/ Pentru o vreme,/ Și m-am dat. //

La fund toți se-mpiedicau de mine/ Și-am ieșit iar la suprafață./ Acum, om vedea…”.

Mărturisesc că am râs în sinea mea citind acest poem. E mai bun decât orice banc cu olteni sau cu ardeleni.

Adică tu poți să asculți sfatul binevoitor al oamenilor și să te dai la fund. Dar ce te faci când ajungi acolo și vezi că e aglomerație mare?!? Fiindcă sunt foarte mulți care se dau la fund…și trăiesc toată viața pe fundul mării, ascunși în mâl, ca să nu fie cumva zăriți și să existe consecințe negative

Mai bine stai tot la suprafață, conchide poetul, chiar dacă nimeni nu te suportă când vrei să ai demnitate și să rămâi cu capul sus, printre yesmeni. Fiindcă aproape nimeni nu suportă excepționalitatea, toți te vor redus la tăcere, cu capul în pământ, ca și ei, în rând cu toată lumea, docil, „dat la fund”.

Însă omul de excepție iese în evidență chiar dacă se dă la fund. Pentru că, chiar și acolo, „toți se-mpiedicau de mine”…

„Datul la fund” sau păstrarea unui low profile, cum am zice azi, era sport național pe vremea comunismului. Și se pare că e totodată o boală transmisibilă, pentru că mulți au contractat-o de la părinți și o duc mai departe. Iar Sorescu are mare dreptate: lașitatea e unul dintre viciile capitale ale multor români.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [78]

Popoarele nu învață niciodată nimic din greșelile istoriei. Mai bine zis, prea puțini oameni sunt dispuși să cerceteze istoria și să reflecteze la consecințele evenimentelor. Cel mai adesea oamenii par foarte nerăbdători de a repeta aceleași erori nefaste. Sorescu a observat cu amărăciune acest mecanism repetitiv pe care îl stârnesc ignoranța și patimile umane:

„Din antichitate și evul mediu,/ Din istorie în general,/ Încă mai continuă să sosească,/ Pe adresa noastră,/ Trenuri întregi cu greșeli. //

Greșeli de tactică și strategie,/ Greșeli politice,/ Prostii de tot felul,/ Inepții, aiureli,/ Mici scăpări din vedere/ Ori erori fundamentale./ Vin mereu, pe toate liniile,/ Ziua și noaptea,/ Până la epuizarea acarilor…//

Iar noi, fericiții moștenitori,/ Nu facem altceva decât să descărcăm/ Și să semnăm precum că le-am primit” (Moștenire).

Dacă ne-am obosi să reflectăm, să judecăm istoria, trecutul și faptele oamenilor din vremuri vechi până în prezent, am trage multe învățăminte. Dar pentru că noi (atât ca indivizi, cât și ca națiune) am devenit pentru noi înșine singura zestre de înțelepciune, încât nu mai avem nevoie să ne mai învețe nimeni nimic, de aceea repetăm la nesfârșit toate erorile, mici și mari, care s-au mai făcut de multe ori de către oameni în istorie și pe care am fi putut să le evităm dacă nu am fi fost atât de infatuați și de autosuficienți (mă refer la generațiile epocii moderne și postmoderne).

Orbirea mândriei ne face neghiobi și ne pune să cădem în aceleași gropi în care au mai căzut și alții înainte: a delațiunii, a trădării, a pierderii identității, a lașității, a egoismului, a delăsării, a indiferenței grosolane etc. Ne fărâmițăm ca popor pentru că avem conștiințele fărâmițate, plecând urechea la diletanții care ne consiliază să ne ștergem identitatea religioasă, culturală și națională sub cuvânt că acesta e trendul general (nimic mai fals!).

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [77]

În poemul Datorii (vol. Și aerul, 1975), cineva „plătește” funcționarea universului fără întârzieri și fără defecțiuni, realitate pe care poetul are ochi să o contemple și minte să o înțeleagă într-o epocă în care oamenii, orbiți de mândrie vană, erau preocupați să admire doar performanțele tehnice ale instrumentelor construite de ei:

Cine-i plătește sunetului
Că se aude când mai tare când mai încet,
Dar parcă tot mai tare huruie
Când tună în peșteri?

Cine întreține iarba
Că răsare primăvara
Și crește pentru noi încontinuu
Câte opt ore pe zi?

Cine-i plătește drumului
Că merge statornic în aceeași direcție,
Pământului măcar,
Că se învârte în fiecare din noi
De la sud spre nord?

Trebuie să existe cineva,
Nu știu unde, poate în soare,
Care să rezolve toate aceste datorii
Din buzunarul propriu.

Există o Sursă primă a tot ceea ce este viață și energie în univers. Acest „cineva” este cu adevărat „în soare”, pentru că „în soare Și-a pus cortul Lui” (Ps. 18, 5) „și tronul Lui [este] ca soarele” (Ps. 88, 37)[1] etc.

Ne gândim la Dumnezeu-Cuvântul, dar și la întreaga Preasfântă Treime, Care este numită, în imnografie, Soarele cel întreit strălucitor sau Cel cu trei străluciri.

Și El „rezolvă toate aceste datorii”: „plătește sunetului”, „întreține iarba” să răsară primăvara și să crească cel puțin opt ore pe zi, „pentru noi”, „plătește drumului” să nu-și schimbe direcția și pământului însuși ca să se învârtă.

Pentru că toate funcționează după legile prestabilite de Dumnezeu: „Abisul ca un veșmânt, ca mantia Lui. Pe munți vor sta ape. […] Se suie munți și se coboară câmpii întru locul în care le-ai întemeiat pe ele. Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece, nici nu se vor întoarce ca să acopere pământul” (Ps. 103, 6-9)[2] etc.

Și acest poem – cum spuneam și cu alte ocazii – pare a fi decupat din omiliile Sfinților Părinți…


[1] Cf. Psalmii liturgici, ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[2] Cf. Idem.

A se vedea și comentariile mele anterioare (la poemele Cum și Mulțumire), de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/07/16/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-4/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/11/13/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-5/.