Vasile Voiculescu: biografie poetică [3]

În același volum, Destin, există încă o mărturie despre credința religioasă puternică a copilului care a fost Vasile Voiculescu, în poemul Iisus din copilărie:

Iisuse, ca să Te urci la Ierusalim de Florii,
Treceai și prin orașul unde eram la școală.
Cum Te-așteptau sufletele de copii să vii,
Plângând pe la gazde-n cămăruța goală!

Tu ne mântuiai și ne trimeteai iar la părinți,
Cu brișci și căruțe pornindu-ne-acasă
Sub soarele cu luciri fierbinți
Pe drumuri domoale de plasă.
Și ajungeam la cuiburile noastre prin sate
Înaintea rândunelelor întârziate.

Amurgurile își ardeau în cer rășina
Prin nori întruchipând răstigniri și vedenii.
Clopotele mâhnite înmormântau lumina
Și lin o coborau amestecând-o-n denii.

Toată săptămâna Ți-o închinam numai Ție
Și patimilor Tale minunate,
Dar bătea în noi, ascuns, tainica bucurie
Că toate sunt un joc măreț și Tu le birui pe toate.

Joi porneam în cete la pădure
S-adunăm călțunași și viorele,
Umpleam de chiot și cântec dealurile sure,
Uitând că ești mort și că o să Te împodobim cu ele:

Zăceau pe sfânta masă biete flori vinete, încă înfrigurate,
Și printre ele lucea, vie, zugrăvită pe icoană,
Roșia floare a coastei Tale însângerate
Și stropii de sânge picurați din coroană.

Dar dacă zarzării erau înfloriți, făceam jaf,
Și Te-năbușeam sub troiene de cununițe
Pe Tine și tot alaiul de pe sfântul epitaf,
Iosif, Nicodim, mironosițe
Și Maica Domnului cu mahrama pe cosițe.

Vineri Te prohodeam apoi de-a bine.
Biserica era o slavă de fum și pară,
Vădanele boceau toți morții pe-afară,
Mama mă strângea la piept cu suspine
Și muream toți cu Tine,

Până ce duminică înviam iară:
Tu ca să Te urci la cer și să Te schimbi la față,
Noi să ne-ntoarcem jinduiți la viață,
La ouă, la miel, la cozonaci
Și la scrânciobul aninat între copaci.

Mângâietorule încununat cu spini,
Oricâte amărăciuni am înghițit pe cale,
Mi-s încă stupii sufletului plini
De toată mierea amintirii Tale.

Amintirea mierii harului gustat în Săptămâna Mare și la Înviere…

De data aceasta, întreaga evocare este pe deplin ortodoxă. Pe deasupra, nu cred că mai avem o astfel de mărturisire lirică,  despre cea mai importantă sărbătoare a Ortodoxiei, de o asemenea amploare și căldură a trăirii, în toată poezia noastră, mai veche sau mai nouă. E un poem care depășește orice program literar și poate fi citat la loc de cinste în orice antologie universală a poeziei religioase sau creștine. Nici nu îți mai vine să spui ceva despre procedee stilistice, pentru că este una dintre acele creații în fața căreia, având în vedere măiestria cu care a surprins o experiență aproape universală (considerând răspândirea Creștinismului), cea mai potrivită atitudine este cea de tăcere contemplativă și admirativă.

Aici îi recunosc lui Voiculescu meritul deplin pentru poetizarea unor experiențe fundamentale din viața creștinului, pentru că, așa cum am demonstrat pe parcursul exegezelor noastre, majoritatea poeților noștri – având în vedere și contextele istorice defavorabile și/sau respectarea programatică a normelor poetice modernist-sibilinice – poeții noștri cu conștiință creștină (foarte mulți din epoca romantică și modernă!) au ales cel mai adesea o expresivitatea obscură și confuză și au dat o mărturie biografică lacunară în versuri (iar în afara versurilor nici atât…). Ei pot să surprindă, de multe ori, experiențe fundamentale, trăiri lăuntrice și chiar mistice de o mare profunzime, dar acestea sunt fragmentare, adesea individuale/ personale și, mai ales, pentru publicul larg e nevoie de o amplă și lămuritoare anexă hermeneutică. Sigur, dacă e vorba de gustul meu, eu îi prefer pe aceștia lui Voiculescu, dar, pe de altă parte, recunosc că e nevoie și de astfel de mărturii lirice.

Poemul acesta este reprezentativ pentru o arie spirituală foarte întinsă pe tot globul pământesc, cuprinzându-i atât pe ortodocși, cât și și pe romano-catolici, deși, desigur, aceștia din urmă au propriul ritual pentru Săptămâna Patimilor și sărbătoarea Paștiului, dar cred că, dincolo de anumite detalii, și ei se regăsesc în emoția aceasta copleșitoare.

Sigur, nu se pot regăsi în această experiență cultele protestante și (mai ales) neoprotestante, care au cu totul altă concepție și alt mod de manifestare…

Vasile Voiculescu: biografie poetică [2]

Poemele la care ne referim sunt răzlețite în opera lui. Astfel, în volumul Destin (1933), aflăm o poezie, Cheia de aur, în care autorul ne o oferă o mărturie foarte importantă despre copilăria sa:

Pe vremea aceea mă închinam mereu,
La masă, la culcare, la sculare:
Rugăciunea era cheia de aur cu care
Întorceam ornicul sufletului meu
Și-l potriveam să meargă după Dumnezeu,
Seara, dimineața și la tot pasul,
Cum își îndrepta tata după soare ceasul.

Domnul mă asculta și puteam orice să-i cer.
Dar aveam cunoscuți și prieteni toți sfinții din cer.
Iisus mi-era ca frate-miu ce dormea-n copaie;
Îl născuse mama în tinda de lângă odaie,
Culcată, ca Maica Domnului, pe-o mână de paie.
Acolo mai erau adăpostite două oi bolnave,
Un vițeluș cu picioare slabe,
O cloșcă sub pat și-o pisică cu pisoi,
Care s-au bucurat la naștere împreună cu noi.

Într-o noapte ne-au cântat îngerii la prag,
Am sărit din somn să-i apăr de câini:
Duceau, doinind, o lumină mare, ca un steag
Și purtau steble de stele-n mâini.
Glasurile cădelnițau în vânt:
„Hai ler, leroi, Doamne Sfânt”.
Multă vreme le-am auzit, până au zburat din sat.
Cheia de aur s-a pierdut și sufletul a stat.

Vorbim de revelația lui Dumnezeu în inima poetului încă din copilărie, despre faptul că s-a format ca o personalitate religioasă, ca om al credinței, de mic. Ceea ce este foarte important de știut. Regretul exprimat în final se referă nu la vreo derută filosofică, ci la oscilațiile în intensitatea trăirii sau la pierderea candorii originare, simțită de omul matur ca o dramă interioară, ca o ieșire din Rai (pe care fiecare om o experimentează, în mod personal, când se desparte de nevinovăție, așa cum poeții noștri – Eminescu cel mai pregnant – au exprimat în operele lor), ca pe o cădere din har (în sensul îndepărtării de simțirea lui).

Dar mutarea aceasta, a istoriei biblice, în intimitatea familială și etnică e specifică unor poeți gândiriști. Am văzut-o și la Ion Pillat sau Radu Gyr. Ea nu vine dintr-o tradiție ortodoxă și consider că este un exces de zel al poeților respectivi, care, dorind cu adevărat să se apropie mai mult de Dumnezeu și să-L arate apropiat de țara lor și de căminul familial, și, totodată, dorind să idilizeze satul, privit ca vatră spirituală a sufletului românesc, au recurs la acest artificiu artistic.

Din versurile lui Voiculescu putem deduce atmosfera de credință în care a crescut copilul, impregnarea de sentimentul religios, infuzia de har pe care el o simțea atunci și o trăia ca pe o lumină care inunda aspectele cele mai banale ale existenței cotidiene, din istoria biblică reținând mai ales nașterea Domnului și fiind profund impresionat de ea, simțind prezența și ocrotirea Domnului.

Cred că există în această relatare ceva profund autentic, pentru că, raportând cele spuse de poet la experiența mea, trebuie să mărturisesc faptul că sărbătoarea Nașterii Domnului a reprezentat, toată copilăria mea, un cu totul inexplicabil rațional sentiment de bucurie și de pace. Nu mergeam la Biserică, nu aveam Icoane în casă (sau una singură, după ușă, nici n-o observam), nu-mi citea nimeni din Biblie și nici nu-mi povestea nimic din ea (sau extrem de puțin, elemente cu totul rudimentare de credință), la televizor nu era nimic despre Nașterea Domnului – decât după Revoluție, dar sentimentele acelea le aveam dinainte –, nu se reunea toată familia (eram numai cu bunicii), iar masa ori cadourile și nu erau ceva cu totul ieșit in comun sau specifice doar Crăciunului. Și cu toate acestea nimic nu se compara, în sufletul meu, cu trăirile legate de această perioadă, a Nașterii Domnului. Așa încât pot să cred fără îndoială că Voiculescu relatează ceva autentic, în ce privește experiența lăuntrică, pentru că, altfel, contextele sunt foarte diferite.

Însă naturalizarea în felul acesta a icoanei Nativității („Iisus mi-era ca frate-miu ce dormea-n copaie;/ Îl născuse mama în tinda de lângă odaie,/ Culcată, ca Maica Domnului, pe-o mână de paie”) mi se pare rodul unui proces de intelectualizare târziu, al unei încercări de a explica și a expune cât mai convingător intensitatea sentimentelor, a trăirilor de atunci, un mod pe care poetul și l-a însușit din practica poetică a vremii (nu știu, sincer, cine a dat tonul pentru astfel de alterări și confuzii) și care depășește granițele unei manifestări evlavioase, tinzând spre exacerbare individualistă și orgolioasă a reprezentării de sine ca personalitate înflăcărată de credință.

Așadar, cred că poetul, pe atunci copil, simțea prezența harică a Domnului, dar îmi vine greu să consimt că Îl vedea pe Hristos în chipul fratelui și pe Maica Domnului în cel al mamei și întreaga scenă a nașterii transpusă în peisajul domestic în felul acesta, plin de concretețe, care sugerează un transfer real de atribute și nu unul alegoric. Fapt care plasează relatarea la granița cu erezia și cu blasfemia și chiar dincolo de ea.

Având în vedere că e vorba de o practică poetică răspândită printre gândiriști – remarc și atenționez că nu o întâlnim nicăieri înaintea lor! –, înclin să cred că e vorba de o suprapunere târzie și ideologică (mă refer la etnicizarea evenimentelor și a realităților biblice, ideologie care cred că a avut un cuvânt apăsat de spus și în ceea ce privește traducerea Sfintei Scripturi în română, în perioada modernă…) peste emoțiile duhovnicești genuine ale copilăriei.

Așa se nasc ereziile, subtil, pe când oamenii cred că debordează de credință…

Dar dacă, într-adevăr, în mintea lui de copil se producea acest transfer realist de la personalitățile biblice la personajele din preajmă (luăm și această posibilitate în calcul), atunci avem o problemă complicată de psihologie și una gravă de duhovnicie…

În poeziile lui Voiculescu, autorul nu ține o măsură dreaptă a smereniei întotdeauna, deși afirmă că o caută în permanență (și voi încerca să ilustrez și să explic afirmația mea prin dezvoltarea mai departe a acestui comentariu, deși, desigur, am atins acest subiect și anterior, în exegezele mele). Și fenomenul este întrucâtva de înțeles, căci Filocaliile nu erau încă traduse și publicate de Sfântul Dumitru Stăniloae, iar Nichifor Crainic abia începea să bâjbâie în această materie filocalică greu de scos la lumină fără Părinți Sfinți îndrumători, deși cred că prin însuși faptul că a intuit importanța ei este un lucru capital.

Așa încât vom vedea mereu, în opera lirică a lui Voiculescu, această pendulare între umilință și înălțare.

Vasile Voiculescu: biografie poetică [1]

Vasile Voiculescu a debutat ca poet religios și a rămas așa până la sfârșitul vieții, chiar dacă eu nu includ sonetele în această categorie. Ele sunt o probă de măiestrie artistică, o demonstrație orgolioasă a poetului, care, tematic, nu are de-a face cu restul operei sale, fiind un demers inutil și ineficace, în opinia mea: și ce dacă poți să compui sonete ca Shakespeare, în secolul XX? Are vreun rost să începem să duplicăm marile opere ale lumii pentru demonstrații (puerile, la urma urmei) de virtuozitate? Oricât de apreciat ar fi de manieriști și prețioziști, ca Doinaș, mie mi se pare zadarnic un asemenea concurs de talente. Importantă e originalitatea gândirii și a simțirii, nu însușirea unui mare rafinament, prin imitație.

Voiculescu e un mare poet original ca voce lirică religioasă. Poezia sa poate părea căznită – el însuși s-a plâns de aceasta (ca și Arghezi, de altfel) – dar e o impresie falsă. În lirica noastră modernă, e primul care a făcut poezie pe tema războiului duhovnicesc și singurul care a insistat până la capăt în această direcție (foarte interesant că doar în poezie, nu și în proză, în care s-a înscris pe o linie pur ficțională). De aceea este un poet întru totul original.

Și este un poet mare pentru că intelectualizează lirica într-un mod unic, specific. Poezia sa, în ansamblu, este una de idei: multe și, unele dintre ele, destul de greu de (re)formulat. În ciuda faptului că are și poeme care corespund unei tematici tradiționalist-gândiriste, Voiculescu nu e, în mod esențial, un poet al satului, nu e un peisagist, nu e un paseist – adică nu e un pasionat de exprimarea regretelor pentru îndepărtarea de trecut, dimpotrivă, în ciuda faptului că are multe poeme care conțin peisaje rustice, nu exprimă (cu subiect și predicat) o jale amară pentru faptul că era o realitate pe cale de dispariție, deși, desigur, se poate susține că e un sentiment difuz și implicit de dedus. Altfel, Voiculescu nu se canalizează deloc pe paseism, ci pe prezentul conflictului interior între aspirația spre Absolut și realitatea patimilor.

E un „doctor” în poezie, care își analizează stările sufletești. Un psiholog profund, care face observații duhovnicești pe sine însuși. Și în proză se întâmplă oarecum la fel, pe el interesându-l, de fapt, nu invenția epică, ci anumite subiecte de cercetare (științifică, îmi vine să zic), sau „cazuri”, chiar și sub umbrela fantasticului. Și da, literatura poate fi foarte bine un material științific de cercetare, și nu doar la nivelul analizei exegetic-stilistice.

Voiculescu nu are un parcurs sinuos în poezie, în sensul convertirii de la o ideologie la alta. Afirmă despre sine, de la bun început, că e un credincios fervent și e îndurerat că nu poate parcurge, în ritmul dorit, treptele înălțării duhovnicești. Nu e un convertit nici măcar stilistic. De fapt, autorul sonetelor e de recunoscut, în plastica poemelor, încă din primele volume. Tocmai de aceea cred că nu era nevoie de sonete…Dorința lui de desăvârșire estetică nu are legătură cu idealul duhovnicesc. Dar voi reveni asupra subiectului.

În ciuda înrudirii de tonalitate cu Arghezi și Fundoianu (și uneori și cu Blaga), Voiculescu are propriile idei în și despre poezie.

În cele ce vor urma, vreau să urmărim câteva poeme prin care să înțelegem mai bine parcursul poetic și viziunea lirică a lui Vasile Voiculescu.

Portretul Sfântului Dosoftei realizat de Ion Pillat

Înainte[1] de a-și ține Cartojan cursurile și de a publica Istoria literaturii române vechi și înainte de Istoria lui Călinescu, Pillat oferea o primă panoramă asupra istoriei poeziei, în ciclul Bătrânii, care presupune, după cum vom vedea, nu doar o evocare literară, ci una biografic-literară, amplificând tiparul sintezelor portretistice din Epigonii și construind un profil realist-idealist al poetului evocat.

Primul mare poet din istoria literaturii române este – identificat în mod corect – Dosoftei:

Dar lunei cărturare zadarnic e să-i ceri
Să-și curme dorul slovei și setea de cetire.
Apleacă fruntea albă pe vechea mea Psaltire,
Urmându-i stihuirea c-un deget diafan;

Scandează versul tainic în ritmul unui an
Și veac de veac se-ncheagă pe pagini…Cine oare
– O simt – și-ascunde, vie, privirea arzătoare?
Ce suflet de pe vremuri a revenit stingher?
Ce umbră se-ntrupează în umbra din ungher[2]?

Din razele de lună au scăpărat scântei:
Patriarhal, în cârjă, se-nalță Dosoftei.
Păienjenișul vremii cu mâini uscate rumpe;
Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,
Și barba pieptănată pe piept i se desface,
Și dreapta și-o ridică în biblic semn de pace…

Și pacea și vecia și luna sunt cu el.
– Ai fost „deplin călugăr și blând ca și un miel,
Adânc din cărți știut-ai”, iar azi ți-e moartă slova,
Păstorule de inimi ce-ai păstorit Moldova.

Pentr-ai tăi fii nemernici nu-ți părăsi tu Raiul:
Noi ți-am uitat credința și sufletul și graiul.
Jelim goniți departe de țara Domnului,
Ca-n valea blestemată a Vavilonului,
Vă plângem datini sfinte și, tu, cinstită țară,
Pe care o credință și-un neam le înălțară.

În Probota[3], – cetate simbolică și vie,
„Cu zid înalt de pace și turnuri de frăție” –
Creșteai cuprins de rugă și plin de taine mari,
Și-n sfintele amurguri, prin brazii seculari,
Oriunde-ți duceai pașii dădeai de Dumnezeu.

Întoarce-te acolo, cetite Dositeu,
Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea…
Atunci grăi cu glasul mai dulce decât mierea:
„Eu am adus în țara ta rumânească limbă
De bun neam și ferită de la o cale strâmbă”…

„Ai fost ’deplin călugăr și blând ca și un miel,/ Adânc din cărți știut-ai’” reprezintă o parafrază din Letopisețul lui Ion Neculce:

pre învăţat, multe limbi ştie: elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-ceasta vreme nu este om ca acela […] că dzic oamenii că-i sfânt[4].

„Jelim goniți departe de țara Domnului,/ Ca-n valea blestemată a Vavilonului” reprezintă o aluzie la celebrul psalm 136, în versificarea lui Dosoftei: „La apa Vavilonului,/ Jelind de ţara Domnului,/ Acolo şezum şi plânsăm/ La voroavă[5] ce ne strânsăm”… Mai târziu, versurile acestea nu vor lipsi din nicio istorie literară.

Versul „Cu zid înalt de pace și turnuri de frăție” este citat dintr-un Apostrof scris de Dosoftei („Epigrama Preasfințitului Părinte Dosoftei proin Mitropolit Suceavskii”) și introdus în Letopisețul lui Miron Costin: „Cine-și face zid de pace, turnuri de frăție,/ Duce viiață fără greață, într-a sa bogăție./ Că-i mai bună dimpreună viiața cea frățească,/ Decâtu râcă, care strică oaste vitejească”[6]…, etc.

Versurile le regăsim însă și în Psaltirea lui Dosoftei, ca o compunere originală a acestuia, ce însoțește Ps. 132, care începe așa: „Cât este petrecerea de bună/ Când lăcuiesc frațâi împreună”. Dosoftei a socotit nimerit să adauge, de la sine: „Cine face zidi de pace,/ Turnuri de frățâie,/ Duce viață fără grață/ ’Ntr-a sa bogățâie./ Că-i mai bună, depreună,/ Viața cea frățască,/ Decât armă ce destramă/ Oaste vitejască”. Inspirația îi putea veni și din Parimiele lui Salomon 18, 19:

„Fratele de către frate ajutându-se [sunt] ca o cetate puternică și înaltă și [aceasta] este tare ca un palat înte- meiat”[7].

„Eu am adus în țara ta rumânească limbă/ De bun neam și ferită de la o cale strâmbă” este iarăși o parafrază, din Poemul cronologic, dedicat domnilor Țării Moldovei.

„Din razele de lună au scăpărat scântei:/ Patriarhal, în cârjă, se-nalță Dosoftei./ Păienjenișul vremii cu mâini uscate rumpe;/ Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe”: e un portret splendid al Patriarhului poeziei românești! Un portret întru totul eminescian, în care luna scapără scântei peste cel care „păienjenișul vremii rumpe” și îi aprinde lumina veșmintelor, care strălucesc „ca nestemate”, precum fructele Raiului din poemul Cămara de fructe.

Începutul poeziei românești este în lumină, în lumina lui Dumnezeu!

Iar, ca „umbră [ce] se-ntrupează în umbra din ungher”, Patriarhul Dositeu/ Dosoftei este scânteietor! O aură care se aprinde din aura lunii. Căci „dreapta și-o ridică în biblic semn de pace…/ Și pacea și vecia și luna sunt cu el”: pentru că „pacea”, „vecia” și „luna” Îl reprezintă toate pe Dumnezeu. Putem spune că, metaforic și apofatic, cele trei reprezintă Sfânta Treime.

Despre „lună” ca simbol al Dumnezeirii am vorbit din destul la Eminescu. Luna care „dă zare” universului cosmic, în Ps. 73, 67 al lui Dosoftei – „Tu ai tocmit luna de dă zare” –  (de unde a dedus Blaga „zariștea cosmică” a românilor care trăiesc „în orizontul misterului și al revelației”), a devenit, în lirica lui Eminescu, o hieroglifă a Creatorului însuși, care a dat zare lumii, aducând-o întru ființă. De aceea, luna patronează întreaga existență cosmică în Scrisori și în alte poezii eminesciene, Pillat însușindu-și aici, în Bătrânii, această simbolizare enigmatică.

Ion Pillat va încerca să ofere, pentru fiecare poet evocat, o încrustare apoftegmatică, o definiție săpată în piatră, care să rezume esența operei, o încercare de a prinde această esență într-un vers ce ar putea fi sculptat pe frontispiciul operei. Astfel, substanța gândirii poetice a lui Dosoftei i s-a părut că trebuie chintesențiată în versul: „Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea” –  aluzie din nou la Psaltirea în versuri: „Cu a Ta putere,/ Grijă când am multă,/ Tu, Doamne, mi-ascultă/ Ruga din tăcere” (Ps. 53, 5-8). Fără îndoială, Pillat avea în vedere și idealul simbolist-mallarméan al poeziei-tăcere – exprimat și de Ștefan Petică astfel: „Cântarea care n-a fost spusă/ E mai frumoasă ca oricare” (Când vioarele tăcură III) –, dar și telosul ortodox-isihast al tăcerii gândurilor, care provine, de fapt, din ruga-tăcere a Vechiului Testament, numită mai târziu, în Ortodoxie, și rugăciunea inimii.

Această rugă din tăcere a lui Dosoftei a impresionat covârșitor, pentru că o regăsim și la Arghezi, într-un Psalm: „Ruga mea e fără cuvinte”. Iar Ion Vinea scria, de asemenea: „plânsul vieții suie-n ființă /…/ ca tăcerile cu rugăciunile” (De profondis).

Lirica modernă își găsește astfel, la Dosoftei, o neașteptată întemeiere pentru metapoezie și pentru un limbaj transcendent cuvântului.

De aceea, remarcăm faptul că Pillat i-a atribuit lui Dosoftei o poetică modernă, mai presus de epocă și de forma clasică a versurilor, intuindu-i substratul, gândirea poetică ce face adevărata poezie, când i-a chintesențiat opera astfel: „Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea”.

Evocarea Sfântului Dosoftei îi provoacă lui Pillat și regretul îndepărtării de tradiție: „Păstorule de inimi ce-ai păstorit Moldova./ Pentr-ai tăi fii nemernici nu-ți părăsi tu Raiul:/ Noi ți-am uitat credința și sufletul și graiul./ Jelim goniți departe de țara Domnului,/ Ca-n valea blestemată a Vavilonului,/ Vă plângem datini sfinte și, tu, cinstită țară,/ Pe care o credință și-un neam le înălțară”.

Plângerea „în valea blestemată a Vavilonului” a devenit, de aceea, reprezentativă, iconică. Pentru că înseamnă depărtarea de vatra veche a Evangheliei, rătăcirea în exilul credințelor și al ideilor false.

Remarcăm și conștiința sfințeniei lui Dosoftei („nu-ți părăsi tu Raiul”), încă de pe atunci (amintită și de cronicarul Neculce), când încă acesta nu fusese canonizat. Dar, ca și Ștefan cel Mare, a fost considerat întotdeauna Sfânt.


[1] Articolul de față reprezintă actualizarea unei exegeze mai vechi: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/08/02/ion-pillat-culorile-amintirii-13/ și https://www.teologiepentruazi.ro/2017/09/05/ion-pillat-culorile-amintirii-2-actualizat/

[2] Versul constituie o nouă implicare a unui motiv eminescian, cel al dialogului cu umbra din părete, care apare des în lirica și în proza lui Eminescu.

[3] Mănăstirea Probota: „În secolul al XVII-lea au avut loc ample modificări ale structurilor clădite. A avut loc o amplă refacere a zidurilor de incintă (parțial zidurile de pe laturile de est și vest și în întregime cel de pe latura sudică). S-a renunțat la trapeza din partea de sud-est a incintei și la anexa gospodărească din colțul sud-vestic și s-a renunțat la partea supraterană a clădirii cu rol de stăreție (pivnițele au mai fost folosite până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când au fost definitiv abandonate și umplute cu pământ).

Clădirea cu rol de cuhnie și brutărie lipită de zidul de incintă sudic a fost refăcută și a preluat și rolul de trapeză. S-a construit în partea sudică o clădire nouă, care a preluat funcțiile celorlalte construcții dezafectate, un corp de chilii lângă zidul de incintă estic și o construcție care adăpostea două sau trei spații locuibile și spații de depozitare, în partea de nord a incintei.

O mare parte a acestor lucrări au fost săvârșite în perioada 1676-1677 din dispoziția mitropolitului Dosoftei Barilă [http://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei_Barilă]”, cf.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Probota.

[4] Cf. Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti,1982, p. 313-314.

[5] Vorbă, discuție.

[6] Cf. Miron Costin, Opere, ediție de P. P. Panaitescu, ESPLA, 1958, p. 327.

[7] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/20/parimiele-lui-salomon-cap-18-cf-lxx/. Traducerea aparține Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș.

A se vedea și: Parimiele lui Salomon, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/29/parimiele-lui-salomon/.

Aprinse elegii

Actualizez aici un comentariu mai vechi[1], recugetând asupra versurilor aparținând lui Ion Pillat:

Pădurea arde-n toamnă cu flăcări vegetale…
Și plopii până-n ceruri ca facle[2] rituale,
Și ulmii lui Virgiliu, eminescienii tei,
Cireșii – roșii focuri cu foile scântei –
De la vânjosul carpen la frageda ferigă,
Pe limba frunzei sale în fața noastră strigă
Durerea anuală și grea de-a veșteji.

Vă înțeleg eu singur, aprinse elegii,
Culori sfâșietoare ca note muzicale,
Și inima-mi se strânge pe pietruita cale
Din via de pe dealuri la casa de la cramă,
La sunetul dramatic al frunzelor de-aramă. /…/

O, deal de la Florica, în toamnă, drag îmi ești,
Când fumuriu, Brumarul își lasă-n văi tămâia,
Când scorburoși, cu foaia lor lucie ca lămâia,
Stau la răspântii nucii cu trunchiul centenar
Păzind butuci de viță și rod de chihlibar –
Când văd din deal, sub mine, albind pe sub trei plute
Prietenoasa casă a zilelor trecute.

(fragment din poemul Bătrânii)

Natura înfățișează „aprinse elegii” – ale pădurilor incendiate de toamnă – după cum și elegiile sunt un cosmos arzând în cuvinte.

Culorile predominante sunt galbenul, auriul, arămiul și roșul învăpăiat, amestecate în tâmâia unui Brumar „fumuriu”: „pădurea arde”, „flăcări vegetale”, „plopii ca facle”, „cireșii – roșii focuri”, „foi scântei”, „frunze de-aramă”, nucii „cu foaia lucie ca lămâia”, viță cu „rod de chihlimbar”. Sunt culori eclesiastice, îmbinate iconic într-o atmosferă liturgică și într-un univers vegetal paradisiac.

Versurile „Pădurea arde-n toamnă cu flăcări vegetale…/ Și plopii până-n ceruri ca facle rituale,/ Și ulmii lui Virgiliu, eminescienii tei,/ Cireșii – roșii focuri cu foile scântei” configurează un peisaj foarte asemănător cu un altul, realizat de Vasile Voiculescu în poemul Icoane de toamnă, din volumul Pârgă (1921): „Pădurea-ngălbenită e-o vastă pălălaie/ Aprinsă pe corlata căruntelor colnice,/ Ce pâlpâie când vântul se umflă s-o ridice,/ Iar foile în spulber par picuri de văpaie. // Așa ard codrii…”.

Focul acesta vegetal, forestier reprezintă o vedere spirituală a celor doi poeți – titlul poeziei lui Voiculescu, Icoane de toamnă, e mai mult decât sugestiv. El prefigurează focul și lumina harului care arde în toți și în toate în Împărăția lui Dumnezeu.

Dar și în poemul lui Pillat există multe aluzii mistice: „plopii ca facle” (făclii, lumânări), „flăcări vegetale” și „limba frunzei” (care ne trimit cu gândul la sărbătoare Cinzecimii și la harul Duhului Sfânt pogorât atunci, „ca limbi de foc”, peste întreaga creație), „fumuriu, Brumarul își lasă-n văi tămâia” sau coacerea „ca miezul unei azimi”.  Însăși expresia „Și nu știu, văd cu ochii sau văd în amintiri” poate fi interpretată ca o parafrază la expresia paulină care înfățișează vederea în extazul mistic în II Cor. 12, 2. În sensul că poetul este, ca altădată Eminescu răpit de frumusețea cosmosului…

Cu alte cuvinte, peisajul acesta este nu sugestia unui incendiu heraclitian care consumă lumea și o distruge spre a renaște alta la fel ca cea dinainte, nici apocaliptic în sensul barbar al termenului, care echivalează sfârșitul lumii cu un cataclism oarecare (căci incendiul apocaliptic-biblic este, de fapt, o transfigurare spirituală a cosmosului), ci o prefigurare a vederii paradisiace, în focul luminii veșnice.

„Tămâia” revărsată pe văi și galbenul haric al luminii, al frunzelor și roadelor (nucii au foaie „lucie ca lămâia”, iar via are „rod de chihlibar”), întăresc această impresie. Frunzele, adesea numite foi, seamănă mai degrabă a pergament tainic, a document vorbitor.

„Sunetul dramatic al frunzelor de-aramă” este de asemenea un vers cu o adâncime a semnificațiilor nebănuită, care ne lovește însă auzul, și care trimite din nou la cuvintele Sfântului Pavlos: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător” (I Cor. 13, 1).

Cosmosul e o altă vorbire în pilde a lui Dumnezeu cu oamenii, o altă carte de Paremii, pe care o înțeleg cei ce iubesc, după cum vorbirea Logosului întrupat, în Evanghelii, era neînțeleasă celor cu auzul inimii surd. Este mesajul poeziei românești, consolidat în lirica lui Eminescu, înțeles și transmis mai departe de poeți care s-au afundat în descifrarea sensurilor unei naturi cosmice pline de mister și de rațiuni adânci.


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/07/28/ion-pillat-culorile-amintirii-12/ și  https://www.teologiepentruazi.ro/2017/09/05/ion-pillat-culorile-amintirii-2-actualizat/.

[2] Făclii.

Fusul

Poemul lui Ștefan Octavian Iosif, Fusul, la prima vedere, n-ar fi decât o rescriere a poeziei Bunica:

E liniște-n chilia bătrânei, – și-nserează…
Sub vatră țârâește un greier nestatornic.
Își leagănă-n perete tic-tacul vechiul ornic –,
Se-ntunecă chilia și iar se luminează,
Și-aleargă fusul spornic… 

Topită de veghere, bunica toarce, toarce,
Cu mințile p-aiurea, cătând la foc pierdută…
Și, ca purtat în umbră de-o mână nevăzută,
Tot fuge-n cercuri fusul și tot mai iute stoarce
Din caier lâna mută…

Mâhnită stă Preasfânta sub candela de pază,
Se irosește-n aer cucernic busuiocul;
Pe vatră luptă-n umbră mocnit și vânăt focul,
Înstrăinatul greier sub vatră aiurează,
Schimbând întruna locul.

Și, ca-ntr-o vrajă, fusul se-nvârte și suspină…
Amurgu-ncet își cerne cenușa obosită…
Bunica-ngândurată zărește ca prin sită
Trecând pe dinainte-i o viață în ruină
Și-o lume părăsită…

(Fusul)

Diferențele dintre cele două poezii amintite sunt destul de subtile, dar semnificative.

„Greierul nestatornic” își leagă cântecul de „tic-tacul vechiului ornic”, fiind el însuși un ornic, ca în nuvelele lui Eminescu. Fusul, la rândul său, este un alt ornic, care numără tainic firele de lână în caier, după cum timpul toarce „lâna mută” a vremurilor care nu mai cuvântă.

E, în aceste instrumente de măsurare a scurgerii vremii, precum și în ritmul pulsatil al versurilor și în muzica lor de ape plângătoare, o vioară dureroasă a unui timp care învârte lumile cu o viteză amețitoare, amestecând ziua cu noaptea și schimbând pe negândite decorul vieții.

Clar-obscurul simbolist, sentimentele difuze, neprecizate, senzația evanescentă („bunica toarce, toarce,/ Cu mințile p-aiurea, cătând la foc pierdută… /…/ Pe vatră luptă-n umbră mocnit și vânăt focul /…/ Amurgu-ncet își cerne cenușa obosită…”) și suavitatea făpturii bunicii se îmbină aici cu discreția vieții și ascetismul singurătății: „E liniște-n chilia bătrânei /…/  Topită de veghere, bunica toarce, toarce /…/ Bunica-ngândurată /…/ Mâhnită stă Preasfânta sub candela de pază”… Busuiocul care „se irosește-n aer cucernic” este un alter-ego al făpturii de mireasmă a bunicii, care toarce firul vieții odată cu fusul, în timp ce „zărește ca prin sită/ Trecând pe dinainte-i o viață în ruină/ Și-o lume părăsită…”.

Ipostaza este monahală (și aici zărim geniul lui Iosif) : bătrâna cugetă nu la viața sa (sau nu numai), nu la detalii biografice, nu la pierderi personale – persoane iubite din trecut ori momente zădărnicite de eterna fugă a timpului –, ci la „o viață în ruină/ Și-o lume părăsită…”. Biografia se transformă în filosofie și teologie: procesul acesta este în centrul atenției poetului. Cine are capacitatea să treacă de la detaliile intimiste ale existenței sale la cugetări cu valoare universală, acela devine o lumânare de tămâie, ca busuiocul care își arde mireasma nesesizat. Și prin aceasta Iosif atinge idealul simbolist, acela de a reproduce în versuri ceea ce este insesizabil, nevăzut, neauzit…

Punctele de suspensie ale poeziei conțin această poveste, a evaporării treptate înspre eternitate a făpturii bătrânei care „toarce, toarce”, „topită de veghere”, pe când „se-ntunecă chilia și iar se luminează”. Chilia ei…

Nu găsim în această poezie nici măcar un singur detaliu pregnant al amintirii, care, de obicei, asigură unicitatea poeziei, valoarea ei reprezentativă pentru vocea lirică ce o exprimă. Iosif a sublimat, în acest poem, portretul bunicii din cealaltă poezie: „Cu părul nins, cu ochii mici/ Și calzi de duioșie,/ Aieve parc-o văd aici/ Icoana firavei bunici/ Din frageda-mi pruncie.// Torcea, torcea, fus după fus/ Din zori și până-n sară;/ Cu furca-n brâu, cu gândul dus/ Era frumoasă de nespus/ În portu-i de la țară”… (Bunica) etc.

„Frumusețea de nespus” a bătrânei e reprezentată în poemul Fusul nu doar de ipostaza ei de bunică blândă și duioasă sau de portretul idilic, torcând în costumul ei popular – de altfel, acestea ar putea părea, citite azi, simple ilustrări ale unui temperament nostalgic-paseist, care exaltă „traiul patriarhal” (Nucul). Se vede însă că poetul a regândit perspectiva sa, oferind această a doua poezie, dedicată bunicii, în care explică, de fapt, în ce constă „icoana” bunicii și frumusețea ei „de nespus”: în felul cum, „topită de veghere”, toarce „lâna mută” a firelor de gând, în „chilia” ei.

În locul memoriei afective, Iosif recuperează acum, în poezia Fusul, înălțarea eminesciană la meditația filosofico-teologică despre trecerea timpului și sensul existenței umane și universale. Poetul reușește astfel ceva unic: să reaprindă filosofarea de tip eminescian în conturul unei biografii modeste, cernând toată zgura vieții și a realității „ca prin sită” și reținând doar esența poveștii: asceza mântuirii.

Metafora centrală a poeziei este cea a caierului din care fusul stoarce „lâna mută”.

„Și mută-i gura dulce-a altor vremuri”, zisese Eminescu (Trecut-au anii).

Și, din nou, smerenia naște capodopera…

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [30]

În Icosul al XII-lea, Sfântul Calinic este numit „trandafir al noului Ierusalim”, „trează îmbătare din picătura altarului/ pusă pe suflet ca pe fundul cleștarului/ că așa te-ai limpezit cu toate bucuriile darului” și „a privirii aghiasmă binecuvântată”, pentru a se pune în lumină curăția și sfințenia sa.

Sufletul său era precum cleștarul (cristalul) de curat, iar privirea ochilor săi ca aghiasma binecuvântată – o metaforă pe care n-am mai întâlnit-o în alte acatiste sau rugăciuni: dacă Mântuitorul ne-a spus că luminătorul trupului este ochiul (Lc. 11, 34), deci privirea omului sfânt, în concepția Fericitului Daniil, este ca apa cea pură, limpede, sfântă, dulce (blândă), izvorând binecuvântare.

Sfântul Calinic a arătat „tărie în duh, mai tare ca tăria de stei” și „foame de sfințenie, flămândă stăruință,/ [pentru] că ai aflat în înfrângerea inimii/ pâinea cea spre ființă”, hrănindu-se cu smerenia mai mult decât cu pâinea.

În Condacul al XIII-lea este cerută mijlocirea Sfântului Calinic – „Avvă cu nume puternic la rugăciune” – ca „să ne izbăvim/ de patimi, de neliniști și de tot felul de ispitiri,/ ca să biruim pe drumul dumnezeieștii înnoiri”, al înnoirii duhovnicești, care se produce dacă renaștem prin pocăință și devenim oameni noi.

Fericitul Daniil a tins spre formularea unui limbaj cât mai simbolic, metaforele poetice fiind pentru el asemenea unor cufere ferecate în care sunt ascunse virtuțile sfințeniei. Acestea, întrecând lucrurile pământești, trebuie exprimate corespunzător, în opinia sa, în imagini și simboluri care să sugereze marile taine duhovnicești, să indice faptul că este vorba, aici, de experiențe mai presus de minte și de cotidianitate.

El nu a căutat să metaforizeze abuziv, așa cum fac mulți în zilele noastre, ci să scrie poetic ca formă de ofrandă personală de laudă, ca cei din vechime, entuziasmat fiind de măreția virtuților și a darurilor cu care s-au împodobit Sfinții lui Dumnezeu.

De asemenea, acatistele sunt pline de formulări specifice scrierilor isihaste și de referiri la „sfințita rugăciune curată”. De aceea, sunt ceva mai greu de înțeles de către creștinii obișnuiți, care nu au citit Teologie și mai ales pe Sfinții Părinți isihaști.