Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [47]

Sorescu încearcă și alte autodefiniri: „Sunt o cetate aproape măreață/ Pe care trebuie s-o cuceresc din nou,/ Până la ultima piatră,/ În fiecare dimineață. /…/ Până seara târziu/ Arunc asupra mea, cel de ieri,/ Cu bolovani/ Și smoală clocotită” (Fortăreață).

Suntem, fiecare, o cetate de cucerit în fiecare zi. Cine nu caută să se cucerească zilnic, ca și cum nu ar fi trăit până atunci, ca și cum viața începe de fiecare dată, cu fiecare zi, nu înțelege mare lucru din rostul existenței.

Aceeași perspectivă o au și Sfinții Părinți, care spun că dacă nu ai învins o patimă în tine în fiecare zi, dacă nu ți-ai cucerit cetatea sufletului, acea zi e una irosită.

Poemul Fuga actualizează ideea metafizică a gravitației cerului („E o gravitație și spre cer”) care e mai puternică decât gravitația pământului (idee poetică întâlnită și la Nichita Stănescu): „Aerul e tot o fâlfâire,/ Un început de aripă”, un început de zbor spre cer. Pentru că sensul existenței noastre e ascendent și cerul ne atrage cu tot magnetismul lui spiritual pe care nu îl poate oculta atracția telurică, gravitația în jurul lucrurilor trecătoare.

Niciun om nu este exclus de la această chemare către cer: „sunt atâtea stele,/ Mereu e câte una deasupra fiecăruia…”. Ceea ce îmi amintește de o apoftegmă a Sfântului Serafim de Sarov: există tot atâtea căi de mântuire câți oameni sunt pe pământ. Nimeni nu e exclus de la mântuire, nimeni nu e „predestinat” să piară, să fie damnat.

Un alt poem care poate fi considerat o autodefinire metafizică se numește Inspirație:

„La menajul meu din nori/ Se încalecă erori./ Din aproape în aproape,/ Saltă sufletul pe ape./ Sub copite – eu, în silă,/ Ca pustiul sub cămilă”.

Doar dacă eul devine pustiul de sub cămilă, sufletul saltă pe ape. Altfel aspirația spre cele celeste e oprită în nori, nu urcă până la înălțimea Cerului.

Dacă omul nu se golește de patimi, nu devine pustiu de atracții pătimașe, dacă nu se deșartă de orgolii, sub copite și cămile, sufletul nu poate merge cu Dumnezeu peste apele vieții. Soluția nu este să urci singur în nori, ci să te întinzi ca un deșert pentru ca sufletul să salte peste ape.

Versurile lui Sorescu se află cumva într-o relație de atracție cu cele ale lui Nichita, pe care le-am citat de multe ori în exegezele mele anterioare: „Născut dintr-un cuvânt îmi duc înțelesul/ într-o pustietate divină”(Confundare, vol. Oul și sfera).

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [46]

„Mi-e sufletul atât de greu/ De parcă atârnă de el Dumnezeu/ Ca un bolovan de cumpăna fântânii./ Sunt întunericul cu care el scoate minunile/ Și sunt înainte de facerea lumii”.

Așa începe un poem care se numește Pârghii.

Pe Dumnezeu Îl simțim mereu atârnând de sufletul nostru. Pentru că El Se atârnă de noi chiar și când noi nu Îl vrem în viața noastră, chiar și atunci când Îl uităm sau ne luptăm, din ispita demonilor, împotriva Lui.

El Se atârnă de noi „ca un bolovan de cumpăna fântânii”, fiind Cel care face sufletul nostru să scoată apă, Cel care ne ajută să ajungem la apa Vieții, la apa Adevărului.

Fântâna sufletului nostru e inertă, e nefolositoare, e moartă fără „bolovanul” care cumpănește ciutura. Numai greutatea care atârnă într-o parte a cumpenei ridică ciutura cu apă din fântână. Numai „greutatea” cu care Dumnezeu atârnă de sufletul nostru ne face să reflectăm, să simțim și să fim cu adevărat.

Fără El, suntem „întunericul /…/ înainte de facerea lumii”. Cu El, suntem „întunericul cu care el scoate minunile”, măsura cu care El măsoară universul, pentru că omul e măsura tuturor lucrurilor, chintesență a întregii creații.

Iar Sorescu dezvoltă metafora, închipuindu-și cum e să fii metron al universului: „Pârghie cu braț foarte lung/ Din moarte viață alung. // Întins în lume peste tot/ Tot socotesc și tot socot,/ Dar sunt sleit de univers ca o fântână/ La sfârșit de săptămână”.

Adică nu numai Dumnezeu Se odihnește în ziua a șaptea, dar și unitatea Lui de măsură se simte „sleită”: o perspectivă interesată, care cred că poate fi fructificată teologic…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [45]

Sorescu aproape că își formează un pattern/ un tipar din obiceiul de a pleca de la o situație absolut banală pentru a ajunge cu meditația în direcții nebănuite. Un poem, care nu are titlu, sună astfel:

O femeie
Se urcă-ntr-un pom
Și bărbatul îi ține cu amândouă mâinile
Scara.

O pasăre zboară
Pe cer
Și un copil îi ține
Aerul.

O stea răsare
Pe cer
Și pământul
Îi ține cerul.

S-ar putea spune că tema poeziei este: cum ne susținem unii pe alții și cum se susține lumea în funcționalitatea ei.

Faptul că un bărbat susține o femeie pe scară ca să poată sui într-un pom e de domeniul experienței umane celei mai banale.

Însă bărbatul poate susține femeia să urce pe o scară a vieții, a experienței, a iubirii, a cunoașterii. O poate susține să urce într-un pom al Raiului.

Dintr-o dată situația devine arhetipală, se desprinde de înțelesul utilitar imediat, de semnificația primă și banală care poate fi  asociată instantaneu strofei întâi.

Ceea ce face Sorescu se numește: a citi altfel realitatea. Iar această îndeletnicire este foarte veche în Ortodoxie și în experiența oamenilor lui Dumnezeu de când e lumea. În arta modernă, o asemenea tendință poartă numele de „suprarealism”. Sorescu are însă harul de a se comporta, stilistic, ca și cum habar nu ar avea sau puțin l-ar interesa de curente.

Dar de unde știm că poetul a contemplat o scenă banală ca pe o situație cu valoare de arhetip, cu semnificație spirituală aparte?

Din următoarele două strofe, desigur, în care logica cotidiană se năruie: acum un copil ține aerul în care zboară o pasăre, iar pământul susține cerul pe care răsare o stea.

Dincolo de faptul că strofa a doua și a treia ar putea fi confundate cu o poezie antică sau ar fi putut fi scrise, la fel de bine, de autori chinezi sau japonezi (compatibilitatea cu viziunea unui oltean e un subiect de reflecție), dialectica acestui poem mi se pare comparabilă cu cea a lui Eminescu din poezia Dintre sute de catarge (puteți revedea comentariul meu aici[1]).

În poezia lui Eminescu, catargele din prima strofă se metamorfozează în păsări călătoare în strofa a doua, ele dezvăluindu-se apoi ca metafore pentru idealurile și gândurile omenești zburătoare, călătoare.

Asemenea, în poemul lui Marin Sorescu, femeia care urcă pe o scară în prima strofă poate fi pasărea care zboară pe cer în strofa a doua sau steaua care răsare pe cer din a treia strofă (cerul al doilea e mai sus decât primul cer: primul cer e văzduhul, spațiul zborului, al doilea cer e mai înalt, cel al stelelor).

Femeia poate fi pasăre sau stea, dacă este susținută: de dragostea unui bărbat, de dragostea unui copil, de întreg pământul de pe care lumea poate urca în cer. În Cer.

Pământul îți poate ține cerul: oamenii de pe pământ, dacă te înțeleg, te apreciază și te iubesc. Ei îți pot ține scara ca să urci la Cer, suind prin Pomul Vieții.


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/03/13/dintre-sute-de-catarge/.

Comentariul a intrat ulterior în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 842-849, cf.  https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [44]

Folosind parabola, declară și el ca Nichita Stănescu: „Acum ar cu mine însumi/ (Până aici am ajuns cu perfecționarea uneltelor)/ Câmpul magnetic din jurul meu/ (Până aici am ajuns cu perfecționarea câmpului). //

Mă scol dimineața când cântă cocoșii/ Și muncesc toată ziua cu gândurile suflecate,/ Arunc sămânța și-i suflu căldură/ Să încolțească,/ Și-i suflu vânt să se legene/ Și mă duc după norii de la mari depărtări” (Evoluție).

După cum  lesne se poate observa, evoluția lui nu e în pas nici cu planificările comuniste, nici cu achizițiile științifico-tehnologice, ci se produce în plan strict spiritual. Perfecționarea uneltelor și a câmpului magnetic, la el, vizează instrumentarul scriitoricesc-cultural, pe teritoriul afectiv-reflexiv al sufletului.

Rezonanța pretențioasă a unor termeni nu poartă cu sine ambiția sincronizării cu vremurile, ci scepticismul și permanenta sabotare a lor de către un ultim mohican care se preface că se integrează realităților evolutive, dar rămâne cu sufletul și conștiința în orizontul nostalgiei și al credințelor străvechi.

Lui Sorescu îi place parabola și expresivitatea minimală în aceste tablouri parabolice. De aceea întâlnim la el, destul de des, o formă de haiku neobișnuit, pentru că este integrat într-un poem mai lung, uneori drept concluzie, alteori ca premisă și alteori ocupând locuri variabile în context.

În poemul Maximum de durată avem două astfel de definiții în stil haiku, una în incipit și alta la final. La început: „Oamenii – duminici ale timpului”. Iar la final, Dumnezeu e „maximum de durată”. Căci „cu noi,/ Puși unul lângă altul,/ Se măsoară și Dumnezeu”.

El Se măsoară împreună cu noi, pentru că ne-a făcut după chipul Său, ca să Se odihnească întru noi, „duminici ale timpului”, și ca să ne odihnim întru El, Care este Veșnicia.

De aceea, omul se măsoară în timp și în afară de timp, este durată și odihnă de durată. Dacă ar fi numai în timp, ar fi doar material, dar pentru că este totodată ființă spirituală, este și duminică a timpului, odihnă și  înviere din timpul care trece și moare.

Elemente creștine în „Povestea lui Harap-Alb” [9]

O exprimare de genul: „căci nu pot eu s-o ajung, să-i dau o scărmănătură bună…”[1] trădează influența literaturii bisericești. „Căci” are aici sensul: „cum” sau „de ce”, fiind un calc lingvistic[2].

Ochilă face o afirmație corectă din punct de vedere ortodox: „Iaca așa, tot omul are un dar și un amar; și unde prisosește darul nu se mai bagă în samă amarul”[3]. Adică oricare om are și virtuți și păcate. Dar unde prisosește virtutea, păcatele se estompează. Demonii nu mai pot birui un asemenea om.

Din nefericire, însă, de multe ori, din invidia demonilor și a oamenilor pizmași, când apar oameni care au virtuți multe și mari, se găsesc mereu indivizii care să scormonească după erori și păcate.

După cum și Eminescu zicea odinioară: „Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege…/ Dar afară de acestea, vor căta vieții tale/ Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale – / Astea toate te apropie de dânșii…Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit” (Scrisoarea I).

Remarcăm, așadar, inserarea de către Ion Creangă a unor reflecții duhovnicești de mare profunzime în contexte neînsemnate, unde zac tăinuite fără ca mulți cititori să le bănuiască adevărata semnificație.


[1] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, op. cit., p. 123.

[2] A se vedea, spre exemplu, cântarea Vai mie, înnegritule suflete, în care se spune: „Căci nu-ți aduci aminte de înfricoșatul [înfricoșătorul] ceas al morții? Căci nu te cutremuri cu totul de înfricoșata Judecată a Mântuitorului?”, cf. https://www.youtube.com/watch?v=pT0eCLPlclE&feature=youtu.be

[3] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, op. cit., p. 123.

Elemente creștine în „Povestea lui Harap-Alb” [8]

În pasajele care urmează aflăm și alte dovezi ale influenței cărților vechi (Sfântul Varlaam, Miron Costin, Dimitrie Cantemir) în arta lui Creangă, dar pe care le-am sesizat deja cu altă ocazie[1].

Spânul, invidios că Harap-Alb, prin faptele sale, își atrage iubirea și admirația tuturor, se aprinde de mânie și de ură și îl calomniază, „tremurând de ciudă”, în fața comesenilor, afirmând că ar fi fiind „dracul”, ca și când el ar fi fost victima, cel nedreptățit, cel care ar fi fost trăgând ponoasele, adică, de pe urma lui Harap-Alb.

Și tot el adaugă un cuvânt duhovnicesc: „Bine-a zis cine-a zis: «Că unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul războiu mai puternic»”[2]. Cu referire la sine însuși…

„Cetatea” semnifică sufletul întărit de virtuți dumnezeiești, în conformitate cu un tipar simbolic foarte vechi, pe care îl întâlnim atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Iar faptul că demonii se luptă mai mult cu sufletele puternice în virtuți decât cu cele slabe este adeseori repetat în cărțile ortodoxe.

Însă Creangă pune în discursul Spânului astfel de cuvinte – ca și citatele din Scriptură în gura lupului din Capra cu trei iezi – pentru a sublinia ipocrizia fără seamăn a omului rău și invidios, care încearcă să se prezinte în fața lumii ca inocent și să deformeze imaginea celui cu adevărat nevinovat.

Astfel, Spânul se străduiește, la modul retoric, să-l demonizeze pe Harap-Alb și să se împodobească pe sine cu o aură de martir, cu toate că nimic din faptele sale nu ar fi putut susține o astfel de părere.

De fapt, el, „bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”[3]. Din cauza acestei uri nestăpânite îl pune la o nouă încercare pe Harap-Alb, mai grea decât toate cele anterioare, și anume la aceea de a o aduce pe fata împăratului Roș.

În schimb, Harap-Alb, în loc să se răzbune și să „curme” prin sabie netrebniciile Spânului, învață a îndura suferințele care vin peste el val după val: „m-am deprins a târî după mine o viață ticăloasă [nefericită/ chinuitoare]. Vorba ceea: «Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi»”[4]. Autorul basmului însuși ar fi putut rosti aceste cuvinte în dreptul său…

În drum spre împăratul Roș, eroul află cinci însoțitori care ies din tipare, făpturi de basm cu adevărat, uriași odiseici, cu înfățișări și apucături înfricoșătoare pentru un om obișnuit. Și aceasta „pentru că avea nevoie de dânșii în călătoria sa la împăratul Roș, care, zice, cică era un om pâclișit și răutăcios la culme; nu avea milă de om nici cât de un câne. Dar vorba ceea: «La unul fără suflet trebuie unul fără de lege»”[5].

Această zicală, iarăși, nu este curat populară, ci tot o reformulare în conformitate cu înțelepciunea ortodoxă. Pentru că omul fără suflet nu poate fi îndreptat sau mustrat decât întâlnindu-se cu unul și mai rău decât el și suferind asprimea aceluia.

Câteva expresii mi se par împrumutate din hagiografii: „s-a îndrăcit de ciudă”[6], „veți plăti cu capul obrăznicia ce ați întrebuințat față de mine, ca să prindă și alții la minte de patima voastră”[7] sau „ce-i păți, cu nime nu-i împărți”[8].

Această atitudine și acest mod de a vorbi (deși frazarea poetic-populară îi aparține lui Creangă) sunt întâlnite la persecutorii creștinilor în hagiografii. De aici s-au păstrat formulele (prescurtate, chintesențiate) de amenințare cu tortura și cu moartea.

Supuși la o probă părut simplă de împăratul Roș, însoțitorii lui Harap-Alb intuiesc însă că „aici încă trebuie să fie un drac la mijloc”, „ba încă de cei bătrâni: săgeata de noapte și dracul cel de ameazăzi”.

Creangă parafrazează două versete dintr-un psalm, Ps. 90, 5-6: „Nu te vei teme de frica cea de noapte, de săgeata zburând ziua, de lucrul umblând întru întuneric, de întâmplarea cea rea și de demonul cel de la amiază”[9].


[1] A se vedea:

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/20/eruditia-lui-creanga-2/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/22/eruditia-lui-creanga-3/.

[2] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, op. cit., p. 107.

[3] Ibidem. [4] Idem, p. 106. [5] Idem, p. 112-113. [6] Idem, p. 117. [7] Idem, p. 120. [8] Idem, p. 121.

[9] A se vedea Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Elemente creștine în „Povestea lui Harap-Alb” [7]

Reușind să dobândească și pielea cerbului cu pietre scumpe, Harap-Alb recunoaște smerit că a izbândit doar „cu ajutorul lui Dumnezeu și al sfinției voastre”[1], adică al „Sfintei Duminici”. Care, ascultându-i oful despre persecuția la care îl supunea Spânul, îi răspunde: „lasă-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu […] pentru că nu-i nicio faptă fără plată”[2].

Iar a lăsa pe cineva în plata lui Dumnezeu nu e o expresie populară și nici nu e un mod de a spune că lași pe cineva să facă ce vrea, ci înseamnă a nu te mai preocupa să judeci faptele cuiva, pe care le vezi că sunt nelegiuite, pentru că are Judecător Care îi va da plata pe care o merită, atunci când va veni vremea să plătească, fie aici pe pământ, fie, cu mult mai greu, în veșnicie.

Și aici urmează o secvență destul de lungă ritmată și rimată, peste care nu vreau să trec fără a o semnala. Ea nu conține, în sine, învățături creștine, însă prezența ei însăși este o dovadă a lecturilor autorului și a influenței pe care au avut-o asupra acestuia cărți precum Viețile Sfinților a Sfântului Dosoftei și Divanul lui Dimitrie Cantemir (care nu e o carte „filosofică”, așa cum eronat se susține adesea – poate doar în sensul etimologic al „filosofiei”, înțeleasă ca iubire de înțelepciune – ci un manual religios-duhovnicesc, ortodox, în toată regula)[3].

Aceste volume (la care putem adăuga Biblia de la 1688 și pe cronicarii moldoveni) conțin nenumărate pasaje de felul acesta, din care, cred eu, a învățat Creangă, în primul rând, modul poetic de a povesti și de a dezbate. Așadar:

Atunci Harap-Alb,
mulțămind sfintei Duminici […],
îi sărută mâna,
apoi încalecă pe cal și pornește
tot cum a venit,
mergând spre împărăție,
Dumnezeu să ne ție,
că cuvântul din poveste,
înainte mult mai este…

Și pe unde trecea,
lumea din toate părțile îl înghesuia:
pentru că peatra cea mare
din capul cerbului strălucea
de se părea
că Harap-Alb soarele cu el îl ducea.

Mulți crai și împărați
ieșeau înaintea lui Harap-Alb,
și care dincotro îl ruga,
unul să-i deie bănărit, cât a cere el,
altul să-i deie fata
și jumătate din împărăție;
altul să-i deie fata
și împărăția întreagă
pentru asemene odoare.

Dar Harap-Alb ca de foc se ferea
și, urmându-și calea
înainte,
la stăpânu-său le ducea.
Și întru una din seri, cum ședea
Spânul împreună cu moșu-său și verele sale
sus într-un foișor,
numai iaca ce zăresc în depărtare
un sul de raze scânteietoare,
care venea înspre dânșii:
și de ce se apropia,
de ce lumina mai tare,
de li fura vederile.

Și deodată toată suflarea
s-a pus în mișcare:
lumea de pe lume,
fiind în mare nedumerire,
alerga
să vadă ce minune
poate să fie.

Și, când colo, cine era?
Harap-Alb, care venea
în pasul calului,
aducând cu sine pielea și capul cerbului
pe care le-au și dat
în mâna Spânului[4].

Desigur, trebuie să avem în vedere un întreg secol XVIII, precum și prima jumătate a secolului al XIX-lea, în care proza ritmată și rimată a fost mult prețuită și întrebuințată de oamenii de cultură, în Moldova și Țara Românească. Însă tiparul poetic al textului de mai sus este mai corect a fi identificat (din rațiuni multiple) la Dosoftei și Cantemir.


[1] Idem, p. 102. [2] Ibidem.

[3] A se vedea articolele mele: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/02/04/galceava-inteleptului-cu-lumea/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2009/07/26/filosofia-ortodoxa-a-lui-dimitrie-cantemir-cantemir-si-arghezi-7/.

De asemenea, a se vedea capitolul intitulat Divanul sau poezia judecății, din cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 244-275, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/05/14/epilog-la-lumea-veche-i-1/.

Ediția a doua a cărții, revăzută și adăugită (Teologie pentru azi, București, 2014), poate fi downloadată de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.  A se vedea capitolul indicat între p. 324-367.

[4] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, op. cit., p. 102-103.