Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [9]
Repetabila povară, din 1974, este volumul poate cel mai apreciat de critica literară, care l-a (re)confirmat pe Păunescu între marii poeți din epoca sa[1].
Adrian Păunescu e un poet social, lirica lui se stabilizează în această matcă, dar nu e în mod fundamental un poet revoluționar sau socialist sau marxist, în sensul clasic, în ciuda afirmării sau a identificării lui – parțiale – cu idealurile epocii comuniste în care trăia. Mai mult decât atât, el e un răzvrătit („Și încă n-am treizeci de ani/ și prin tristețea mea vitală/ mă uit la voi, contemporani /…/ Eu simt pe fața mea un rug/ ducând o răzvrătită genă,/ iar voi bârfiți aprinsul rug/ voi, partea lumii cea obscenă (Pasivul întuneric)[2]), împotriva ordinii sociale adesea nedrepte („Și una e-aceea că încă la sate/ Nu-i școala făcută cum e la oraș,/ Că fiul țăranului, totuși, nu poate/ Intra-n facultăți cu același curaj. // Eu știu câte lucruri în țară sunt gata/ Și câte vor peste timpul urât,/ Dar una e dacă director e tata/ Și alta e dacă-i țăran și atât” etc (Copiii de țărani)[3]), dar nu unul care să creadă orbește sau să militeze pentru revoluții care să schimbe fața socială a lumii. Pentru că a văzut și a înțeles că răul nu e de un secol sau de trei secole și că nu stă într-o singură clasă socială.
Ilustrativă este și parabola din poezia Nu, nu vin lupii[4]: „Din punctul de vedere al speciei lor [a lupilor],/ când plecau să omoare oameni,/ Lupii plecau nu la vânătoare,/ nu în excursie, nu după pradă,/ ci să curețe lumea de murdăria/ omenească, murdărie care a constituit/ pentru lupi o preocupare,/ totdeauna. // Din punctul de vedere al/ moralei lupilor,/ uciderea unui om/ era actul princeps al unui lup/ moral, cine ucidea doi oameni/ era un erou; iar de la trei încolo/ lupul putea emite pretenții/ pentru guvernul din regatul lupilor. // Mii și mii de ani, pentru funcțiile/ cele mai importante, lupii erau recrutați,/ în funcție de câte vieți de om luaseră./ A ucide oamenii era pentru lupi/ o chestiune elementară de igienă a/ faunei, un entuziasm sanitar sincer./ Aproape la fel – ca să vă dați seama – / cu aversiunea noastră față de lupi”. Unde prin lupi se înțelege foarte bine comuniști sau revoluționari din toate timpurile, care au considerat crima justificată de entuziasmul lor sanitar. În alt poem, Păunescu face aluzie chiar la torționarii epocii sale: „Pentru că nu l-am întrebat pe fostul temnicer/ câți oameni a omorât cu mâna lui,/ astăzi, el e foarte supărat pe mine/ că nu înțeleg esența libertății,/ obiect în care el e licențiat”… (Un fost temnicer)[5]. În Arestare cu percheziție[6], povestește cum s-a petrecut arestarea tatălui său, fost liberal care a făcut cinci ani de temniță comunistă pentru nimic, ca mulți alții.
Păunescu e un revoltat atipic. Comparația cu Goga sau Coșbuc nu poate fi pe deplin satisfăcătoare, pentru că idealurile revoluționare sunt subminate permanent, în poezia lui Păunescu, de o cugetare mult mai profundă (gen Împărat și proletar), care vede că originea răului nu stă în simpla ierarhizare socială defectuoasă. Semințele răutății sunt în oameni și poartă multe chipuri. Schimbarea politică și socială din România, prin instaurarea comunismului, nu a adus nici pe departe dreptatea trâmbițată prin lozinci și discursuri ori prin…poezii: „Și tot vorbind despre nedreptate, iată că am ajuns să o facem noi înșine. // Tot supărându-ne pe cei bogați,/ astăzi noi suntem cei mai bogați. // Multe din văicărelile noastre devin ridicole,/ astăzi avem mai mult decât predecesorii. // Mereu mai greu vorbim despre libertate,/ acum când avem mâinile pline de chei și de cifruri/ pentru mâinile cu cătușe/ de mult râvneam să înțelegem aceste cătușe [în sensul de a le folosi noi pentru a-i încătușa pe alții]. // Mereu mai greu vorbim despre pâine,/ acum când gurile ne sunt pline de pâine,/ iar noi suntem oameni bine crescuți și nu vorbim/ când avem gurile pline. // Iată, am ajuns în punctul pe care-l detestam./ Ce facem noi, incoruptibilii de ieri?”… (Căpătuiala poeților tineri)[7].
Pentru poet, „lumea visată” e undeva, într-un viitor îndepărtat, iar gestul revoluționar la care îndeamnă este acesta: „Dar, dacă vrei, bătrâne copil, să se consume/ tot ce e lume veche, spre ceea ce visezi,/ cu capul tău izbește în marile zăpezi,/ sub ele – fără grabă – zace visata lume”… (Lumea visată)[8].
În poemul Masa noastră[9], pare că face apel la nădejdea într-un viitor politic și social mai bun, care trebuie să vină cândva în viitor, spunând răspicat, totuși, că viața oamenilor este foarte grea: „Știu, compatrioți, nu e lesne de traversat/ Momentul în care lipsesc destule pe piață,/ Nervii neamului nostru trebuie să fie liniștiți,/ Când nu-i pâine de-ajuns și în blocuri se-ngheață. // Nedreptatea se tot insinuează în balanță,/ Știu compatrioți, știu că sunteți la capătul răbdării [scria în 1974 sau chiar mai devreme!]/ De două mii de ani așteptați,/ Nu putem trăi cu bucurii provizorii. // Nu putem cerși la curțile imperiale,/ Nu putem fura la drumul mare sau pe ascuns,/ Trebuie să umplem hambarele pe care ni le goliră,/ Trebuie să reparăm steagurile pe care ni le-au străpuns. // Trebuie să punem la loc pădurile pe care ni le-au ars,/ Trebuie să umplem munții pe care ni i-au prădat,/ Trebuie să purificăm memoria pe care ne-au sucit-o,/ Trebuie să naștem, în locul fiecărui erou omorât, un bărbat. // Când ducem pâinea la gură, n-o ducem, știți și voi,/ Numai spre gura noastră, ci și spre gura părintelui flămând,/ Spre gura strămoșului înfometat; de aceea/ La ora mesei, se-aud și mormintele mâncând”. Dacă aceste versuri sunt citite din perspectiva epocii, par a vorbi doar despre istoria zbuciumată a românilor și despre nedreptățile sociale ale trecutului, dinainte de comunism. Dar dacă citim din perspectiva noastră, jafurile și nedreptățile și sucirea memoriei și crimele sunt totodată și operele comuniștilor, la fel de bine, ba chiar ne întrebăm dacă autorul n-a urmărit dedublarea semantică. Versul „La ora mesei, se-aud și mormintele mâncând” poate ascunde și obiceiul ortodox de a-i pomeni pe cei adormiți, „într-o lume/ în care morții nu mai au ecou” (Păsările surde)[10].
Volumul întreg este mai mult despre moarte (ca sentiment metafizic), despre părinți, despre iubire, despre suferința de a trăi într-o lume cu oameni cruzi și egoiști: „Văd tăcerea și citesc lumina/ Mă zdrobește gând gândit de gând/ Lumea e un fel de tanti Tina,/ Suflet bun și mână tremurând. // Tanti Tina este sora tatii,/ Fiica maicii care m-a crescut,/ Pe-un pământ cu cinici și pramatii,/ Ea mai știe să bocească mut. // Lumea e un fel de tanti Tina/ Muma tot plângându-și-o cu dor,/ Până când se-ntunecă lumina,/ Ochii plâng însăși substanța lor. /…/ Lumea e un fel de tanti Tina/ Plângând plânsul celor ce se duc./ Văd tăcerea și citesc lumina/ Și miroase-n cer a cuib de cuc”… (Tanti Tina)[11]. Miroase în cer a oameni singulari, a „inși ce fac mai multe decât pot” în această lume, pentru că marea majoritate formează „acest pământ de egoiști”[12].
„Lupta noastră nu e numai lupta/ unei clase împotriva altei clase,/ ci, de fapt și de fapt,/ lupta noastră e lupta/ vieții împotriva morții” (Viața și moartea)[13]. O luptă în care nu putem învinge decât spiritual, duhovnicește. Altfel nu avem nicio șansă. Păunescu nu are decât ironie amară pentru cei care își închipuie că știința omenească va învinge vreodată moartea: „moartea, ea însăși, caută/ leacul bolilor. Moartea, ea însăși,/ cu mii de savanți, cu mii de păreri,/ ah, ah, era cât pe-aci,/ oh, oh, era cât pe-aci,/ și leacul încă nu se găsi” (Moartea, ea însăși)[14]. Sarcasmul lui seamănă cu al lui Sorescu, aici.
Iar asemenea lui Ioan Alexandru, Păunescu deplânge măcelărirea cailor de către comuniști, în poemele Caii („Veniră caii să-ngenunche, îngenunchiară mari și triști,/ aveau în nări înfiorare și-n coame tremurau miriști,/ și învățând atunci să scriem, îi contemplarăm optimiști,/ apoi pe ei ne iscălirăm, cu ascuțite toporiști”) și Încercuire în est („Roua când a venit, a venit ca o armată,/ Vântul când a bătut, a bătut ca un avertisment,/ Nu mai e nimic de făcut. Sacrificăm caii./ Pe munte ninge cu sânge, violent. // Cine-a mai rămas viu plânge”…)[15]. Cine-a mai rămas viu, cine are suflet plânge de milă…
Reflecția despre moarte nu e o cugetare raționalistă, ci vine de la sine, indusă uneori de peisajele iernii: „Din labirint coboară plângând ecoul spelb,/ se-aude vântul ca o cădere de coroană,/ un gâlgâit de sânge în iarna suverană/ ca după împușcarea, în cer, a unui cerb”. Împușcarea unui cerb în cer, pentru că autorul recunoaște că sentimentul nu e pământesc, înfiorarea pe care o simte nu e o frică banală. E o trăire profundă, abisală, care, paradoxal, așa cum susține învățătura ortodoxă, cutremură dar face bine, pentru că e deznădejdea cea bună: „Ca un copil de gheață atârnă capul meu/ la marginea luminii de iarnă care vine,/ necunoscute sloiuri din aripi bat mereu/ și-această disperare e pentru mine bine” (Iarnă sau moarte)[16].
Ba chiar poate să sune foarte straniu, pentru un poet social și comunist, o dorință de nuntă romantic-mioritică: „Lumineze-ne zăpada/ care mistuie Carpații /…/ Pe Carpați se-aude-un preot/ locul nunții căutându-l,/ fulgii-i luminează calea/ și cutremură pământul./ E un țurțure mireasa,/ cel iubit ridică spada,/ nămețească-ne lumina/ lumineze-ne zăpada” (Din străinătate)[17].
[1] „Adrian Păunescu rămâne, alături de seraficul Ioan Alexandru, lângă îngereala lui Nichita Stănescu, abulia mitică a lui Ion Gheorghe […] și șiretul Marin Sorescu, unul dintre capii de generație ai poeticii noastre. El și-a propus să nu imite pe niciunul dintre cei citați mai sus. Are o structură whitmaniană, este o locomotivă lirică, pornită să dărâme șandramaua versificării de circumstanță, demagogia edulcorată și pe lozincarzii pripiți care gândesc prefabricat. Gesticulația poemelor sale amintește pe Evtușenko și pe Dylan Thomas, având nevoie de spații mari, de instrumente muzicale, de repetări sonice”, cf. Eugen Barbu, O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent. Poezia română contemporană, Ed. Eminescu, București, 1975, p. 126.
[2] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 163.
[3] Idem, p. 134.
[4] Idem, p. 165-166.
[5] Idem, p. 164.
[6] Idem, p. 152.
[7] Idem, p. 169.
[8] Idem, p. 168.
[9] Idem, p. 135.
[10] Idem, p. 133
[11] Idem, p. 156-157.
[12] Ibidem.
[13] Idem, p. 137.
[14] Idem, p. 162.
[15] Idem, p. 158.
[16] Idem, p. 159.
[17] Idem, p. 161.