Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [18]

„Și, prin tine, gândul suie, ca un vrej pe zări de Rai/și cu mâini subțiri atinge haina Domnului Hristos,/ de ne lecuim de duhuri și văpăile de boale” (Condacul al VII-lea): Sfântele Moaște sunt pentru noi vrejul unei plante care urcă în Rai, prin care atingem cu rugăciunea haina Mântuitorului. În felul acesta, Evanghelia devine pentru noi realitate, vindecările prin credință dăruindu-ni-se și nouă ca odinioară celor care s-au atins de Domnul sau L-au rugat pe El.

Condacul al VIII-lea este un alt răgaz de rugăciune și reflecție:

Tremur ca salcia, Doamne, când sunt departe de Tine.
Îndoiala-mi umple ființa, ochii-n cearcăn se afundă.
Ce-mi slujește-nțelepciunea, dacă ghiara-ntoarsă-n mine,
mă sfâșie, depănându-i pustietatea rotundă!

Iară tu, Preacuvioase, ce-ai sfințit călugăria,
fii-ne în Hristos îndemnul, să putem, cum se cuvine,
să ne lepădăm cu totul, de noi, de nevrednicia,
înfricoșătoarea grijă, chinul zadarnic de sine.

Cel ce se păstrează piere, cel ce se scoboară[1] suie.
Jertfirea cea vie, darul pentru-mpărăția Ta,
Ție, Doamne-al Mântuirii, Ce Te-ai dăruit în cuie,
Căruia zorim, de-a pururi, cu glas sus: Aliluia!

„Tremur ca salcia, Doamne, când sunt departe de Tine”: tremur ca salcia, pentru că salcia nu doar tremură în vânt, ci și inspiră un sentiment de părăsire sau dezolare, o atitudine de deznădejde. Îndoiala și frica sunt vânturile care ne bat și apele la care ne uităm tot timpul și în care stăm să ne scufundăm.

Fără alipirea de Dumnezeu suntem sălcii plângătoare, sălcii aplecate de chinul îndoielilor, frunze firave bătute de toate vânturile gândurilor.

Iar motivul îndoielilor și al tuturor dezechilibrelor e încrederea în sine, care face ființa noastră să fie „pustietate rotundă”. Adică o pustietate pe care o rotești și nu se termină nicăieri, căreia nu îi aflăm capătul atâta timp cât ne învârtim în jurul eului nostru limitat. Înțelepciunea trebuie să ne ajute să ne dezmărginim spre Dumnezeu, nu să ne rotim în sine fără orizonturi veșnice.


[1] Se coboară în smerenie.

Precizări necesare [3]

Istoria mea s-a scris greu. S-a scris încet și greu, deși unora li se poate părea că sunt încă la o vârstă tânără (pentru această realizare) și că am conceput relativ repede exegezele mele – fapt care se datorează entuziasmului cu care am lucrat adesea. Uitându-mă în urmă, însă, mie mi se pare că le-am scris greu și cu trudă. Pentru mine n-a fost o distracție, nici o prejudecată (în sensul pre-cugetării unor concluzii).

Datorez exegezele mele literare, întru totul, iluminărilor lui Dumnezeu. Știu că nu se obișnuiește, în comunicarea științifică modernă, a se invoca „supranaturalul” și mai ales într-o asemenea măsură, dar acesta este purul adevăr. Nu m-am apucat niciodată să scriu fără să simt o anumită clarificare interioară asupra unui subiect, de la Dumnezeu. Unele idei au mocnit în mine multă vreme până să capete contur pe foaie, altele au venit ca un dar neașteptat de la El, pe care m-am grăbit să-l notez, ca să nu-l uit. Altele mocnesc în continuare, dar nu am întotdeauna timp și putere să le transcriu sau nu s-au copt încă îndeajuns.

Și tocmai pentru că știu cât de grea este această specializare de mulți ani într-un domeniu și așteptarea cu răbdare a indiciilor concrete de la Dumnezeu, de la Preacurata Fecioară Stăpână, de la Sfinți…tocmai de aceea m-au enervat plagiatorii care „au descoperit dintr-o dată adevărul”! Și, din păcate, nesimțiții care fură din opera mea sunt tot mai mulți și tot mai sus plasați în ierarhiile universitare (și nu numai) – căci de la colportorii de duzină care scriu lucrări de licență, masterat, doctorat ori articole „științifice” pentru cine știe ce nevoi personale știam de mult la ce trebuie să mă aștept, de când am început să-mi public comentariile online, fără nicio restricție.

Ne-am asumat amândoi, Părintele Dorin și cu mine, această situație lamentabilă din societatea noastră, pentru că ceea ce am dorit noi a fost ca lucrările noastre să lumineze și să ajute publicul larg, cât mai mult și cât mai curând. Hoții pot să fure din operele noastre (dar nu pot să demonstreze niciodată cum au ajuns la asemenea rezultate!), dar nu pot să ne fure și sufletele și sporirea interioară.

…O problemă de care m-am lovit a fost chiar…titlul. Am optat până la urmă pentru Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă), deși cred că ar fi nevoie de o departajare clară între „istorie” și „critică” literară. Mulți au fost sau sunt istorici literari și foarte puțini critici, adică exegeți în adevăratul sens al cuvântului (astăzi suntem în preajma faptului de a constata extincția speciei). Aproape că sunt două materii diferite…

Lucrarea mea e prea puțin (spre deloc) operă de „istorie” în sensul impus la noi de tradiția științei care se ocupă de literatură (nici structural nu rezonează cu formulele devenite clasice, ci e nonconformistă). Singura „istorie” (fundamentală însă, zic eu) pe care am avut-o în vedere e una subterană, este istoria relațiilor inaparente între scriitori în cadrul evoluției literaturii noastre românești. Dar eu o consider pe aceasta ca fiind o istorie mai importantă decât cercetarea evenimentelor și a elementelor diacronice evidente. Și acelea sunt (pot fi) semnificative, dar nu relevă – paradoxal – aspectele evolutive fundamentale ale unei literaturi și relațiile de adâncime dintre operele literare.

Precizări necesare [2]

Nu cred că o istorie literară trebuie să aibă neapărat un caracter organizat în mod matematic, cu capitole echilibrate ca lungime, măsurate. Mi se pare o strictețe demnă de patul lui Procust, o dată pentru că dăunează libertății de gândire, a doua oară pentru că distanța valorică dintre autori poate fi adesea apreciabilă, după cum și nevoia de a evalua sau de a examina exegetic fluctuează semnificativ de la un autor la altul.

Epoca în care îmi scriu Istoria este una oarecum saturată de exegeză literară, dacă evaluăm lucrurile cantitativ. Numai că această saturație împlinește numai în parte setea unora ca mine de argumentare logică, clară și convingătoare, onestă din punct de vedere științific. Ba chiar într-o mult prea mică măsură în comparație cu densitatea materialului elaborat de cercetători și critici, în varii condiții (mai adesea pentru a se îndeplini niște cerințe de ordin administrativ-profesional și nu din pasiune pură – sau din alte „pasiuni” decât cea care trebuie: ambiții, orgolii, invidii etc).

Sunt poeți despre care s-a scris mult și anumite aspecte, care au fost subliniate în trecut, nu are rost să fie repuse în pagină, chiar dacă lucrarea mea se intitulează Istorie (dar e Istoria mea, scrisă într-o anumită perioadă, în niște condiții specifice). Eu așa văd lucrurile. Am oroare de repetiții și de resublinieri inoportune. Istoriile literare nu trebuie să presupună intabularea informațiilor anterioare – se poate face și acest lucru dar are aspect strict administrativ, de rigurozitate internă instituțională.

Opinia mea în această privință e clară: cine vrea să aibă o cunoaștere diacronică, să citească diacronic, să bage nasul adânc în tot ce s-a scris mai înainte, nu să aștepte compilații (care nu pot să ofere decât un material selectiv și subiectiv, oricât de obiectiv ar încerca să fie autorul – care, sincer, nu știu în ce măsură mai este corect și cinstit să figureze ca nume unic pe copertă, în astfel de situații).

N-am dorit, așadar, să ofer lucrării mele un caracter didactic, motiv pentru care m-am ferit de redundanțe exegetice. Nu m-a interesat absolut deloc să reconstitui părerile altor critici sub altă pălărie, așa cum procedează unii, plini de ifose și goi de gânduri.

Am polemizat cu idei, când am considerat necesar, m-am intersectat uneori cu alte puncte de vedere și, când opinia cuiva mi s-a părut prețioasă sau neapărat necesară, nu m-am ferit să citez.

Nu m-am făcut că „nu mai am loc în carte” pentru notele de subsol, așa cum, din nefericire, s-a încetățenit la noi, autorii de istorii literare citând cu parcimonie și după umori (în funcție de orientarea literară sau de „datorii” către amici).

Discursul meu critic e original, novator, revelator pentru mulți. Deși mi-am stabilit un reper esențial, în raport cu care mi-am construit exegeza, și anume tradiția literară și spirituală, exegeza mea nu suferă de reducere la o anumită perspectivă, pentru simplul motiv că evaluarea relației unui scriitor cu tradiția (mai îndepărtată sau mai apropiată) constituie oricând un element fundamental al oricărei analize critice – în plus, am avut întotdeauna în vedere aspectele întru totul esențiale ale acestei relații, iar nu unele periferice sau conjuncturale, nesemnificative. Problema e că nu mulți sunt în stare de analize comparative pertinente și încă și mai puțini sunt capabili să investigheze repere literare „care se îndepărtează” tot mai mult de prezent.

Precizări necesare [1]

În Istoria mea literară am ales să scriu mult, deși sunt convinsă că nu mulți vor avea răbdarea să citească tot ce am scris, tocmai din cauza analizei detaliate și complexe pe care am întreprins-o. Însă nu mai pot fi de acord cu istoriile literare care, din perspectiva mea, sunt mai degrabă dicționare, chiar dacă personalizate, purtând adică amprenta unui autor. Însă ceea ce ar trebui să formeze substanța exegetică lasă impresia unor articole de dicționar, poate ceva mai lungi uneori, cu caracter informativ larg, didactic, și nici pe departe suficient.

Ne plângem tot timpul că nu avem, în cultura noastră, volume de studii multe și vaste, așa cum există în Occident, dar cei ce se plâng nu fac nimic în această privință. Nu își asumă responsabilitatea unor demersuri esențiale. Experții știu să bombăne, dar nu se încumetă…

Nu sunt de acord cu istoriile literare scrise de colective de cercetători. Istoria și critica literară înseamnă cercetare pe cont propriu, înseamnă interpretare, hermeneutică. Și acestea nu pot fi decât personale. Nu există colectiv care să poată să se armonizeze la un asemenea nivel de studiu, nu există personalități care să se poată pună de acord atât de bine încât să conceapă o lucrare omogenă de asemenea anvergură. Colectivitatea nu poate servi decât unor scopuri de cercetare cu reguli stricte și scopuri științifice practice, de o maximă concretețe și precizie. Critica literară nu e o astfel de materie, cu rezultate matematice.

Nu îmi explic nici de ce s-a păstrat, atât de mult timp, modelul Călinescu. Probabil criticilor noștri le-a lipsit imaginația și viziunea. Nu s-a dorit devierea de la standardele generale impuse de acesta, ceea ce dovedește că a conceput o lucrare fascinantă (în orice caz, cu impact pe termen lung), chiar dacă puțini s-au recunoscut sincer impresionați.

Istoria lui Călinescu – un document viabil pentru prima jumătate a secolului trecut și ca operă de pionierat în exegeza noastră – , are însă unele particularități care nu ar trebui să îmbie la a fi urmată.

În primul rând, Călinescu nu s-a rezumat la a profesionaliza (cu adevărat) critica literară. Nu a vrut să fie și să rămână analistul expert al altora, ci a mizat totodată pe destinul său ca autor de literatură. Ceea ce nu mi se pare în sine o eroare, numai că, în cazul de față, autorul nu a departajat cu eleganță între cele două categorii profesate, preferând un mixtum compositum și exaltându-și elitismul în detrimentul materiei de analizat. Călinescu e, adică, epatant stilistic și ficționalizant când ar trebui să predomine categoric caracterul onest al exegetului și livrează expertize savante în ficțiunea romanescă.

Combinația între critic și creator nu e neapărat dezagreabilă, cum spuneam, dar se iscă, în cazul de față, contradicții care duc la alterarea rezultatului mai ales în critica literară.

În al doilea rând, Călinescu a făcut un tur de forță în sens extensiv, dar nu întotdeauna a stabilit și recorduri de adâncime în imersiunea exegetică. Deși multe din verdictele sale ating puncte sensibile și au virtutea fineții observației și pe cea a perspectivei psihologice avizate.

În scurt, Istoria lui Călinescu nu ar fi trebuit să aibă epigoni, ci doar urmași în abstract, ca idee de dus mai departe. Nu și ca modalitate exegetică, în sensul practicării impresionismului critic sau al impunerii de obiective/ finalități critice în cadrul limitat al unor analize extrem de concentrate și selective, care nu pot constitui o exegeză convingătoare și care permit apariția oricând a imposturii (mai greu detectabilă pentru publicul larg).

Din păcate, s-a dedus că numai așa se poate scrie o istorie literară. Asemenea restricții autoimpuse mi se par, indubitabil, dovadă de lipsă multă de imaginație, care derivă, la rândul ei, din lipsa de studiu îndelung, zelos, serios și aprofundat.

„Floare albastră” [actualizare]

– Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

În zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile asire
Și întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

– Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.

Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.

Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie –
Ș-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.

Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag?

Înc-o gură – și dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuși este trist în lume!

Poezia precede, tematic, Luceafărului (publicată fiind cu zece ani mai devreme), exprimând imposibilitatea împlinirii idealului erotic. Geniul „cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte”, în a cărui gândire se îngrămădesc „râuri în soare /…/ Și câmpiile asire/ Și întunecata mare”, care caută să afle enigmele piramidelor, nu este compatibil cu fericirea pământească. El caută fericirea „în depărtare”.

Aspirația sa spre contemplație și spre cunoaștere e mai puternică decât chemarea iubirii, oricât de suavă ar fi aceasta.

Eminescu a oscilat, de altfel, întreaga viață, între a se dedica întru totul cunoașterii, preocupărilor sale intelectuale și artistice, și a fi împlinit prin iubire, ajungând mereu să fie decepționat de eros, de incapacitatea femeilor de a se înălța la ideal, și să aleagă prima dintre soluții.

Poezia e formată din 14 catrene, dintre care 11 cuprind chemarea iubitei, iar al patrulea și ultimele două alcătuiesc cugetarea reflexivă a poetului, nostalgică și lucidă totodată, posterioară poveștii de dragoste.

Primele trei strofe conțin mulți termeni simbolici, cu valoare metonimică: „stele”, „nori”, „ceruri nalte”, „râuri în soare”, „câmpiile asire”, „întunecata mare”, „piramidele-nvechite”. Toate aceste simboluri trimit la materiile de studiu sau la subiectele de meditație ale poetului: viața, moartea, eternitatea, istoria, absolutul, timpul și spațiul.

Dar strofa a cincea este în cel mai înalt grad enigmatică. Ea formulează un peisaj ca o parabolă: „codrul cu verdeață/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreață”.

E o natură impresionantă atât prin elementele ei (care formează, privind din exterior, un tablou tipic romantic), dar încă și mai mult prin forța simbolismului, cred eu, prin sugestiile puternice și străvechi pe care le provoacă elementele acestei naturi: „codrul cu verdeață”, valea plângerii și „prăpastia măreață”.

În ciuda contiguității, ele au semnificații cu totul deosebite. „Codrul cu verdeață” este, la Eminescu, așa cum s-a stabilit de mai mult timp și în mod corect, spațiul securizant, spațiul paradisiac. El există aici, în acest poem, undeva în marginea văii plângerii și a hăului abrupt, sugerând un adăpost de primejdiile lumii.

Putem, deci, presupune o exprimare sincopată a poetului. Și atunci chemarea fetei ar fi: „Hai în codrul cu verdeață”, de „unde” să privim cum „izvoare plâng în vale” și cum „Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreață”.

Fac această presupunere pentru că, în mod obișnuit, la Eminescu, codrul nu este asociat văii, iar izvoarele din codru nu plâng, ci mai des răsar și strălucesc ca niște oglinzi în bătaia luminii de lună și de stele. În schimb, dacă ar fi să interpretăm literal, peisajul acesta…nu pare eminescian.

În cazul de față, precum Făt-Frumos din basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, poetul este îndemnat, așadar, să privească de departe valea cu izvoare plângătoare, să evite valea plângerii, să se pună la adăpost printr-o existență aparent fericită, comună. Ceea ce el nu poate să facă. Nu se poate ajunge a trăi paradisiac fără a face experiența văii „de plânsoare” (cum zice Dosoftei) și fără „măreția” prăpastiei, a suferinței.

El trăiește cu dorul existenței paradisiace, dar în același timp știe că aceasta nu e posibilă în această lume, că nu aici e Paradisul „cu verdeață” – acela pe care Preotul îl cere pentru cei adormiți, în Slujba de înmormântare.

Pe de altă parte, putem spune că invocarea fetei de aici, din Floare albastră, o anticipează pe cea a Cătălinei din Luceafărul: „Cobori în jos, luceafăr blând”. La fel, aici, fata pretinde o „coborâre” din partea tânărului geniu poetic, o aplecare „în jos”, spre ea: „în vale”, aproape de „prăpastie”!

Ea cere celui „cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte” să coboare „und-izvoare plâng în vale”: din cer în valea plângerii! Acolo unde obiectul contemplației nu mai îl constituie cerurile înalte, ci echilibrul fragil al stâncii amenințate să fie înghițite de prăpastie! Ceea ce reprezintă, poate, o metaforă pentru poetul însuși: „stânca” aflată în primejdie de prăbușire, de pieire în „prăpastie”, așa cum mai târziu, „de sus”, Luceafărul „au fost căzut”.

Mai mult, putem intui aici indicarea unor trepte ale acestei „coborâri”! Pentru că putem citi cele trei etaje în relief – codrul (care presupune existența unui munte, deci înălțime), valea și prăpastia (care întărește ideea de munte) – ca pe niște adevărate trepte pe care „coboară” cel invitat să guste din dulceața aventurii erotice.

Din „ceruri nalte”, poetul ar coborî mai întâi în codru, apoi în vale și în final în prăpastie – deși fata îl invită în codru, din care doar să observe valea și prăpastia. Însă chiar și numai această deplasare, din cer în codru, i-ar fi schimbat direcția de contemplație: de la înălțimi către lucrurile pământești joase, tenebroase.

La fel și în Luceafărul există trei trepte ale coborârii avatarului poetic: în oglindă (în odaia fetei de-mpărat) și apoi sub formă angelică și respectiv demonică – sugerând, ca și anterior în Floare albastră, o gradație a căderii, din ce în ce mai aproape de prăpastia morții și a infernului.

Trebuie să remarcăm, deci, un mesaj esențial comunicat de Eminescu prin poemul Floare albastră. Când poetul este cel care inițiază chemarea la reuniunea în natură și la refacerea cuplului primordial, el nu învederează rămânerea pururea în această natură. Codrul sau pădurea sunt numai un pridvor al Raiului. El întotdeauna are în vedere o traversare sau o alunecare lină dincolo a celor doi, o „adormire”, o transgresare a acestei lumi.

Aici, în Floare albastră, deși s-ar părea că fata îl invită în sânul aceleiași păduri protectoare, ea nu e purtată de gândul înveșnicirii, de visul eternității, ci dorește numai consumarea poveștii de iubire în mijlocul unui paradis terestru, fără a ținti Paradisul cel veșnic. Tocmai de aceea se lovește de refuzul lui.

De aici înțelegem și mai bine că Eminescu iubea pădurea și natura cosmică, în general, nu atât pentru ea însăși, ci – așa cum spuneam și altădată – pentru chemarea înapoi în Rai pe care o face să răsune fremătarea copacilor pădurii și toată frumusețea virgină a cosmosului, menită să ne aducă aminte de splendoarea lumii primordiale, de incomensurabila frumusețe a Raiului veșnic.

De aceea, dacă ne-am fi așteptat ca poetul să vibreze imediat la chemarea fetei („Hai în codrul cu verdeață”…), trebuie să sesizăm și să recunoaștem că nu frumusețea lumii în sine este cea care îl „îmbată” pe poet, ci ceea ce ea reprezintă, în mod simbolic, ceea ce ea preînchipuie sau ilustrează ca-ntr-o icoană.

Prin urmare, chemarea fetei – al cărei vis de iubire pare a se afla într-o simbioză perfectă cu aspirațiile poetului, comunicate astfel în alte poeme – are un efect contrar celui pe care l-am fi preconizat, neașteptându-ne ca Eminescu să pună în opoziție iubirea pentru cunoaștere cu iubirea pentru natură sau să refuze atât de categoric un vis de dragoste care pare perfect compatibil cu exprimarea dorințelor sale din atâtea alte poeme!

Când, în poezia sa, a mai pus Eminescu în antiteză cerul înstelat și codrul cu verdeață?! În mod cert, această situație reclamă o decriptare neapărată.

Și răspunsul la această necunoscută este acela că, în ciuda romanticelor descrieri de natură, atitudinea lui Eminescu se identifică mai degrabă cu cea a Înțeleptului din Divanul lui Dimitrie Cantemir, care nu se lasă sedus de estetica universului, de frumusețea exterioară a lumii, ci o contemplă întotdeauna teologic, căutând mereu semnificantul adânc în splendoarea cosmică! De fapt, acest semnificant este cel care susține și augmentează receptarea de tip estetic. În absența acestuia, estetica e o haină ieftină, pauperă…

Chemarea fetei este ludică, șăgalnică, folosind registrul comun al vorbirii populare, ca și convorbirea Cătălinei cu Cătălin, în Luceafărul. Pentru că raportarea sa la el este ca față de un amorez oarecare, din momentul în care el ar părăsi sfera înaltă a preocupărilor sale.

Ea vede povestea de iubire consumându-se în „ochi de pădure”, „sub trestia cea lină”, cu sărutări „sub pălărie”, „dulci ca florile ascunse”, și cu vorbiri „în întunecime”. Pentru ea, așadar, codrul nu e o prefigurare a Raiului, el nu are decât rolul de a ascunde, de a tăinui povestea de dragoste de ochii lumii. Așa după cum, pentru Cătălina, Luceafărul e doar o stea a norocului. De aceea nici poetul nu răspunde apelului: „Hai în codrul cu verdeață”…

Poza poetului ca „stâlp…în lună”, din finalul poemului, reprezintă, din nou, o concentrare expresivă extraordinară, reducând la o singură imagine mesajul a ceea ce ar fi putut fi exprimat printr-o nuvelă sau roman. Căci idealul vieții contemplative, dedicate ascezei cunoașterii, se înalță deasupra iubirii pământești, erosului care caută împlinirea temporară în plan terestru.

Poetul rămâne un stâlpnic al cunoașterii, o verticală a existenței dedicate reflecției și contemplației, un „lunatic” donquijotesc care trăiește din aspirația sa părut nebunească.

„Paradis în destrămare”

Portarul înaripat mai ține întins
un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
dar se simte învins.

Pretutindeni pe pajiști și pe ogor
serafimi cu părul nins
însetează după adevăr,
dar apele din fântâni
refuză gălețile lor.

Arând fără îndemn
cu pluguri de lemn,
arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.

Trece prin sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urmă lumini.

Noaptea îngerii goi
zgribulind se culcă în fân:
vai mie, vai ție,
păianjeni mulți au umplut apa vie,

odată vor putrezi și îngerii sub glie,
țărâna va seca poveștile
din trupul trist.

Blaga, care făcuse Teologia, amintește aici de Ierarhia îngerească. „Portarul înaripat” era un Heruvim, în tradiția ortodoxă, deci reprezintă ceata Heruvimilor. După care poetul îi numește, în ordine corectă descrescătoare, pe Serafimi, Arhangheli și Îngeri.

Așa cum îi prezintă poetul, această ierarhie simbolizează aici, de fapt, treptele slujitorilor lui Dumnezeu, pe care le găsim prezentate asemănător și în cărțile ortodoxe (pentru că, după vrednicia lor, Sfinții vor lua locul îngerilor căzuți din aceste cete): cei plini de iubire înflăcărată pentru Dumnezeu (Heruvimii), cei însetați de cunoaștere și de adevăr (Serafimii), cei care se ocupă cu asceza trupului și a minții, cu lucrarea pământului inimii prin rugăciune, prin care zboară la cer (Arhanghelii) și vestitorii cuvântului lui Dumnezeu, care sunt asemenea Îngerilor (care odinioară au vestit Nașterea Domnului, evocată tangențial de Blaga când spune că „îngerii /…/ zgribulind se culcă în fân”).

Odată cu răcirea credinței în epoca modernă, în viziunea lui Blaga, nu mai există, ca odinioară, „heruvimii” plini de focul harului, care să se lupte pentru Dumnezeu și să păzească legile Lui, nu mai sunt „serafimii” însetați de adevăr (apele din fântânile adevărului refuză gălețile minții lor, pentru că le-a nins în păr și tot nu au ajuns să aibă vârsta înțelepciunii), lipsesc „Arhanghelii” plini de râvna rugăciunii, precum și „Îngerii” propovăduirii.

Oamenii au devenit molatici, senilizați duhovnicește, decrepiți moral, indolenți, „arând fără îndemn/ cu pluguri de lemn” pe ogorul Bisericii și în țarina inimii lor.

Inapetenți pentru veșnicie, ei „se plâng/ de greutatea aripilor”, în loc să zboare spre Dumnezeu.

Nu e vorba de Ierarhiile îngerești, în poem, ci, alegoric, de treptele decăderii umane, până când Duhul Sfânt va „stinge cele din urmă lumini” (aluzie la stingerea luminilor stelare din Scrisoarea I, care, la rândul ei, urmează referatului biblic), adică până când Dumnezeu va transfigura definitiv acest univers.

Spre deosebire de ce a sesizat critica literară, mie poemul acesta mi se pare în linia Gândirii

Cu timp și fără timp…

Volumul Rămâne să ne vedem îmi arată că întotdeauna poetul lui Dumnezeu e o oglindă în care răul apare ca rău, dar binele și frumosul devin inexprimabile, ca un clopot care îți bate lângă timpan. Nu te asurzește, ci nu mai vrei să auzi nimic altceva. Cuvintele s-au transformat în metalingvistică. Cuvintele de la Dumnezeu sunt metalingvistice.

Părintele Dorin Picioruș e poetul care rescrie postmodernismul. Ceea ce postmoderniștii nu suportă și nu vor să audă e că frumosul nu are epoci și curente, iar adevărul nu are școli ideologice. Că „noutatea de care suntem capabili/ este o tot mai adâncă/ coborâre în sufletul nostru” (p. 93), care cere multă iubire de oameni și o practică îndelungată a ei. Poezia e o experiență profundă a iubirii de oameni, a experienței pe care n-o poți cumpăra și n-o poți învăța din cărți și nici măcar din viață, dacă nu ai inima și mintea făcute să îmbrățișeze lumea lui Dumnezeu.

Părintelui Dorin Picioruș nu îi e rușine să fie Preotul și Teologul lui Dumnezeu în poezie. Iar dacă avem dreptul constituțional de a exista și a ne exprima, avem și dreptul la o poezie dumnezeiască, nu doar la poezia promovată azi pe canalele oficiale, destinată să entuziasmeze hormonii sau să smulgă aplauze prin aderența la oripilarea gratuită sau prin mediocritatea deplină. Ori printr-o revalorizare la nesfârșit de idei și procedee ale poeziei vechi pe care o întreprind cei ce…resping fulminant poezia veche, pretinzând că „reciclarea” lor e singura poezie cu putință.

Din punct de vedere poetic-expresiv, Părintele Dorin Picioruș conjugă conștiința poetică sublimă a lui Nichita cu existențialismul lui Sorescu, cu întorsătura lui de frază care avertizează despre complexitatea gândului, fiind în același timp foarte personal și tinzând spre o redimensionare esențialistă a poeticului, după valori și principii neexperimentate până azi în felul acesta.

El readuce în poezia românească gustul de autentic și de sublim, pe care se pare că aceasta l-a uitat, într-o frazare de tip postmodern, dar al cărei conținut respinge ideologia postmodernistă demolatoare de valori.

E o poezie care ninge direct în suflet, se pune ca zăpada albă pe inimă și mă face să renasc. O poezie care te face să devii confidentul ei, care atrage mărturisirea și eliberarea conștiinței celui care o citește.

Poezia Părintelui Dorin Picioruș este adevărul care ne conține, adevărul în care ne spovedim. El e drastic cu realitatea interioară a oamenilor, dar și nespus de duios cu orice floare de câmp, cu orice lacrimă a frumuseții.

Nimeni nu poate adăuga nicio virgulă cuvintelor care vin de la Dumnezeu și se scriu într-o poezie inspirată de El într-un grad foarte înalt. Autorul care le-a scris e un punct cu circumferința în Dumnezeu.

Iubesc poezia Părintelui Dorin pentru că ea e leagănul meu, sinceritatea care mă liniștește și mă odihnește.

Autorul are conștiința că poemele sale sunt un singur poem, că operele sale sunt o singură operă, care se va continua în el în veșnicie, dar și mai departe în oameni, pe pământ.

El e un poem ambulant, „norul cu pantaloni”, cum îi plăcea odinioară, în adolescență, să spună…

În volum sunt multe autodefiniții lirice și multe arte poetice (in)voluntare. Dar a face așa ceva în mod autentic mi se pare mai greu decât a compune o glosă.

Da, e o poezie a experienței: a experienței iubirii de Dumnezeu și de oameni până la capătul sincerității care e sfințenia.