Lucian Blaga: poezie și metafizică

În volumul din 1919, cu care debutează Lucian Blaga, Poemele luminii, el se prezintă ca existență luminoasă și benefică în univers[1]. În chiar primul poem, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, își face un autoportret cosmic, ca entitate poetică iradiantă în acest univers, o „taină în taină” (cum va spune și mai târziu, în poezia Cutreier, din Ultimele poezii). „Lumina altora” este raționalistă, insinuantă în mod ucigaș în intimitatea fragilă a existenței universale, în timp ce „lumina mea” este potențatoare a misterului, nu insidioasă.

Este limpede metafora oximoronică a misterului nopții (regim nocturn al tainicului, al nepătrunsului), potențat de razele albe ale lunii, în care coexistă, așadar, lumina și întunericul tainei: „Și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții,/ așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister/ și tot ce-i nențeles/ se schimbă-n nențelesuri și mai mari”: poetul se așază în „orizontul misterului și al revelării”[2], așa cum a teoretizat ulterior în Geneza metaforei și sensul culturii.

Căutând în tradiția poetică românească, aflăm un tablou asemănător, ca semnificație cosmogonică, într-un psalm al lui Dosoftei: „De la Tine z[i]ua luminează,/ Și noaptea cu stele dă rază./ Tu ai tocmit luna de dă zare,/ Și soarelui i-ai dat de răsare”... (Ps. 73, 65-68 din Psaltirea în versuri[3]). Versurile Sfântului Dosoftei pot să nu fie impresionante stilistic pentru cititorul (post)modern de poezie și pot părea elementare față de rafinamentul expresionist al poemului blagian. În consecință, și ipoteza mea poate părea hazardată. Și totuși nu este.

Luna dă zare: imaginea poetică reprezintă deschiderea unui ochi spre univers și spre cuprinderea lui fără să-l cuprindă. Un ochi genuin, care vede lumea pentru prima dată și o pipăie cu privirea nemaculată de preconcepții, de necredință, de curiozitate științifică sau de orice alt interes alterant. E o deschidere a lumii în a cărei vedere se poate cădea fără gânduri indiscrete, o privire spre-n afară care poate adânci în sine, care e în același timp mirare și cunoaștere – cum avea să spună Nichita Stănescu: „E o cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi,/ când lumile-ți încep la căpătâi, /…/ și mâna-ntinsă simte o dimensiune,/ și fiece mirare e un nume” (Cântec, din volumul O viziune a sentimentelor). Luna care dă zare conduce spre altfel de orizonturi, unde – putem spune, împrumutând cuvintele lui Blaga – „ne găsim în zona nepipăitului, a inefabilului”[4].

Dar Blaga nu e primul care a sesizat aceste versuri ale lui Dosoftei. Eminescu scrisese, mai înainte: „Dar un luceafăr, răsărit/ Din liniștea uitării,/ Dă orizon nemărginit/ Singurătății mării” (Luceafărul). Indubitabil, metafora i-a fost sugerată de luna ce dă zare în versul lui Dosoftei[5]. Eminescu a receptat corect semnificațiile: a da zare sau a da orizont acestei lumi e un gest auroral. Căci a zări zarea lumii înseamnă a fi o clipă contemporan cu începuturile ei, a trăi fiorul despărțirii luminii de întuneric și al ivirii imensității orizontului ei. La Blaga, „luna ce îmbogățește întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister” naște ceea ce tot el va numi „zariște cosmică”. Dar el a preluat ideea și viziunea de la Dosoftei, din Psaltirea în versuri[6].

În opera lui Dosoftei, natura cosmică este panoramată în imagini de o certă sensibilitate plastică și care dezvăluie în autorul psalmilor versificați pe „ctitorul poeziei lirice românești”[7] și primul nostru poet străbătut de fior cosmic și metafizic: „Încă zoare nu revarsă/ De soare, când va să iasă…” (Ps. 5. 7-8); „Ai tocmit și luna să crească, să scază,/ Să-ș ia de la soare lucoare din rază./ Stele luminate ce lucesc pre noapte…” (Ps. 8, 9-11); „De la Tine z[i]ua luminează,/ Și noaptea cu stelele dă rază./ Tu ai tocmit luna de dă zare,/ Și soarelui i-ai dat de răsare” (Ps. 73, 65-68); „Luna ai făcut cu rază,/ Să crească-n vremi și să scază,/ Și soarele ș-nemerește/ Apusul ce odihnește./ Din [în]tuneric feceș [făcuși] noapte…” (Ps. 103, 83-87); „Făcut-au lumini mare,/ De dau raze și zare /…/ Preste nopț[i] au pus lună/ Cu stelele-mpreună…” (Ps. 135, 25-34); „Fugi-va soarelui raza și a stelelor șireaguri,/ A tot ceri lucă [lucire/ lumină] s-a rumpe, și acea de aur lună” (Prorocia sibilei Eritreia). Ne raliem opiniei că „această sacralizare cosmică își va pune o pecete definitorie pe întreaga fizionomie a liricii românești”[8].

Și parcă spre a ne asigura de impactul versurilor lui Dosoftei în conștiința lirică românească, George Coșbuc eminescianiza apelând chiar la imaginea poetică dosofteiană amintită mai sus: „Cu făclioara, pe-unde treci,/ Dai zare negrilor poteci/ În noaptea negrului pustiu”… (Moartea lui Fulger).

Eminescu a înțeles subtilitatea metafizică a cugetării lui Dosoftei din versul: „Tu ai tocmit luna de dă zare”. Pentru că a da zare lumii, prin lumina lunii, echivalează cu a scoate lumea din întuneric, din noaptea neființei, a o aduce întru existență, dar, totodată, a o și lumina treptat și cu gingășie, a-i descoperi contururile cu delicatețe poetică. De aceea și Luceafărul „dă orizon nemărginit/ Singurătății mării”, mare care este o oglindă universală, în care se reflectă tot cosmosul.

Cu alte cuvinte, Luceafărul „dă orizon” singurătății  universului. Pentru că universul, în lumina conștiinței sale de „logos alogos” (Origen), își simte singurătatea, simte nevoia unui partener de dialog, a convorbirii cu o lumină rațională superioară, care este omul. Dumnezeu a creat mai întâi lumina, pentru ca universul să-și simtă singurătatea, apoi pe om, ca partener de dialog și stăpân al universului. După cum, la Dosoftei, luna „dă zare” și soarele „răsare”, la Eminescu, Luceafărul „dă orizon” și Hyperion răsare „c-o-ntreagă lume”. El reprezintă solaritatea minții umane poetic-geniale care e în stare să convorbească cu rațiunile sădite de Dumnezeu în cosmos, să fie parteneră de dialog a cosmosului.

Dumnezeu nu a creat singurătatea, ci prin însuși felul în care a conceput întreaga zidire, El a creat, de la început, premisele comuniunii. „Prințul” eminescian care vorbește cu pădurea (O, rămâi…) reprezintă aspirația poetului spre revenirea la condiția adamică, după cum refacerea cuplului primordial (sesizată de Zoe Dumitrescu-Bușulenga) indică aceeași dorință de comuniune în ordinea pe care a creat-o Dumnezeu inițial.

Următorul, în succesiunea poeților noștri, care a sesizat aceste semnificații metafizice, a fost Blaga. De aceea, el a descris „cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții”. Și a declarat că: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea”. Și aceasta pentru că luna care „dă zare” universului sugerează că frumusețea și profunzimea rațiunilor acestui univers trebuie contemplate și înțelese treptat, fără a ajunge vreodată la istovirea înțelegerii. Tainele ființei și ale firii sunt infinite și insondabile până la capăt.

Ulterior, Blaga a și teoretizat acest sentiment, vorbind de așezarea românului într-o „zariște cosmică”[9] și a omului, în general, „în orizontul misterului și al revelării”, recunoscut de el ca „modul specific uman de a exista”[10]. Și nu mă îndoiesc că sintagmele, care au devenit celebre, i-au fost sugerate de imaginea poetică a lunii care „dă zare” lumii și a luceafărului care „dă orizon nemărginit”. Pentru că, precum Heidegger, a plecat de la poezie spre filosofie, dar el nu a făcut cunoscute treptele poetice inițiatice care l-au orientat spre teoretizările sale filosofice.

Deschiderea „zării” sau a „orizontului” lumii, prin răsărirea aștrilor, reprezintă un act poetic al Creatorului, intermediat de luminătorii nocturni, a căror izvorâre îi producea atâta emoție geniului nostru romantic: „O, ceas al tainei, asfințit de sară” (Trecut-au anii…). Acest act poetic demiurgic dorea Blaga să îl imite cumva în poezia sa: „așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister”. Altfel spus, Blaga voia ca lirica lui să fie echivalentul gestului divin de iluminare tandră a lumii, să fie lipsită de agresivitatea investigațiilor de tip epistemologic, venind în descendența modului dumnezeiesc de a crea, prin care orizonturile lumii se deschid cu blândețe, printr-o „lumină lină” (sintagmă ce oferă titlul unui imn ortodox pe care Eminescu îl iubea mult, încât își dorise să fie înmormântat lângă o mănăstire pentru a-l asculta în fiecare seară).

Crohmălniceanu a afirmat corect, despre Blaga, că „el descindea de fapt din Eminescu și regăsea vibrația înaltă a poeziei românești la sentimentul cosmic și fiorul metafizic”[11]. Și tot el amintea că Blaga a mărturisit undeva că a tins spre expresionism venind dinspre metafizica tradițională.

Între poeții moderni, un tablou cosmogonic incitant descoperim și la Ion Vinea, în versurile căruia Dumnezeu „dă voie stelelor, dă drumul lunii” (Tălmăcire), înserarea fiind, în descendență eminesciană, „ora fântânilor lunii” (Ora fântânilor), a lunii ca fântână cosmică de lumină. E ceasul când „lunalacăt pe tăcerea zării” (Erinnerung): luna descuie zarea lumii cu lumina sa, încuindu-i totodată tainele.

În Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, doar versurile „și tot ce-i nențeles/ se schimbă-n nențelesuri și mai mari” trimit ceva mai limpede la Eminescu, care iubise tainele universului „abia-nțelese” (în mod rațional) și totuși „pline de-nțelesuri” (pentru „rațiunile inimii”, în cuvintele lui Pascal), în copilărie și în „armonia dulcii tinereți” (Trecut-au anii…), și care a ajuns, ulterior, la maturitate, la concluzia că, prin cunoașterea empirică ireverențioasă, acestea și-au pierdut farmecul haric, când: „Pierdută-i a naturii sfântă limbă /…/ Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele,/ O, cer, tu astăzi cifre mă înveți; /…/ Lipsește viața acestei vieți” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!). Unde „lipsește viața acestei vieți” înseamnă că lipsește viața dumnezeiască, paradisiacă. Iar Eminescu recunoscuse că Dumnezeu îl mlădiase cu harul Său în pruncia sa, când „inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers” (Rugăciunea unui dac).

De aceea, și Lucian Blaga declară, în acest poem, că preferă cunoașterea care schimbă, „sub ochii mei” (prin vedere contemplativă, prin exerciții de admirație la adresa întregii creații), tainele în „nențelesuri și mai mari”. Așadar, Blaga, învățând din experiența marelui înaintaș, refuză să ucidă cu mintea tainele și se plasează în orizontul misterului și al revelației. Ba chiar se autodefinește poetic ca potențator de mister, precum luna. Mai târziu, Nichita Stănescu se va arăta și el preocupat de aceeași problemă: „Să nu te stingi, să nu lași alt eres/ să-ți dea o altă formă frunții,/ să-ți ningă înțelesuri fără de-nțeles/ ierburile, iederile, munții…” (Cosmogonia, sau cântec de leagăn, în volumul Laus Ptolemaei)…

Pe de altă parte, Blaga e nemulțumit pentru că există „un văl prin care nu putem străbate cu privirea,/ păienjeniș ce-ascunde pretutindeni firea,/ de nu vedem nimic din ce-i aievea” (Din părul tău, volumul Poemele luminii). Dar mai ales pentru că: „Un văl de nepătruns ascunde veșnicul în beznă” (Veșnicul). Fiindcă Dumnezeu i se pare cu totul incognoscibil, de nepătruns (ceea ce El este prin firea/ ființa Lui, dar nu și prin harul Său care inundă lumea și prin care omul poate să intre și să trăiască acum și veșnic în comuniune cu El). Blaga chiar Îl numește pe Dumnezeu „Nepătrunsul”, în poemul Lumina. Poem în care o strofă rezumă cosmogeneza biblic-eminesciană astfel: „Nimicul zăcea-n agonie,/ când singur plutea-n întuneric și dat-a/ un semn Nepătrunsul:/ «Să fie lumină!»”.

Desigur că Nepătrunsul este un termen apocrif pentru Dumnezeu, Cel ce a zis: „Să fie lumină!” (Fac. 1, 3). Iar cuvântul poruncii lui Dumnezeu este numit „semn”, pentru că este un cuvânt  aparte – de altfel, Blaga cel „mut ca o lebădă” (Autoportret, volumul Nebănuitele trepte) anticipează, întrucâtva, necuvintele lui Nichita Stănescu[12].

Dar „Nimicul zăcea-n agonie” rezumă versurile lui Eminescu: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște. // Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe” (Luceafărul). Blaga a conchis, de aici, zbaterea nimicului, agonia lui, din plasticizarea formidabilă a lui Eminescu. „Nimicul zăcea-n agonie,/ când singur plutea-n întuneric” (Lumina): „Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază” (Scrisoarea I).

Era nimic și întuneric. Nu era decât Dumnezeu, Nepătrunsul: „Pe-atunci erai Tu singur” (Rugăciunea unui dac), Care Se odihnea în Sine, căci „pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns” (Scrisoarea I). Era Nepătrunsul care „dat-a semn”: semn al venirii universului întru existență, semn al puterii Sale creatoare. Cuvintele Sale, „Să fie lumină!”, au fost semnul, semnalul începutului lumii. Foarte important este faptul că găsim, în aceste versuri ale lui Blaga, geneza biblică și cosmogonia eminesciană la un loc. Și aceasta este o dovadă în plus că Blaga nu credita teoria influenței esențiale a textelor indiene în opera lui Eminescu[13].

Dar Blaga exprimă, în versurile care urmează, din poemul Lumina, ca și în alte poezii, o concepție maniheistă, bogomilă, pentru că vede răul născându-se imediat, din primele clipe ale creației: „O mare/ și-un vifor nebun de lumină/ făcutu-s-a-n clipă: o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi”. Ce se iscă din patimi, însă, se va vedea în volumele În marea trecere și Lauda somnului, în care, „sub efectul unui covârșitor sentiment anxios […] Blaga devine prin excelență cântărețul tristeții metafizice[14]. Pentru ca, apoi, într-un poem din volumul La cumpăna apelor, să ajungă să spună: „Caut, nu știu ce caut. Subt stele de ieri,/ subt trecutele, caut/ lumina stinsă pe care-o tot laud” (Lumina de ieri).

George Gană observa: „poezia tristeții metafizice își are sursa într-un sentiment existențial, […] ca în această jelanie din ultimii ani: «În străinătate-mi, pământean în lacrimi,/ stau de veghe lângă vatra mea de patimi. /…/ tânjind /…/ să-nvie-n picurul din geana mea» (Lângă vatră)”[15].

Totodată, în lirica lui Blaga, se citește printre cuvinte un regret al neputinței de a descifra literele cosmice, precum în poemul Rune, din volumul La cumpăna apelor: „În chip de rune, de veacuri uitate,/ poart-o semnătură făpturile toate./ Slăvitele păsări subt aripi o poartă/ ’n liturgice zboruri prelungi ca viața./…/ Stane de piatră, jivine, cucută/ poartă-o semnătură cu cheie pierdută. /…/ Rune, pretutindeni rune /…/ Făpturile toate, știute și neștiute,/ poartă-o semnătură – cine s-o-nfrunte?”. Adică: cine s-o cunoască, cine s-o înțeleagă?

De asemenea, în poemul Corbul (volumul La curțile dorului), „Corbul… scrie-n zăpadă/ nou testament, sau poate o veste cerească,/ pentru cineva care… n-a uitat de tot să cetească. // Noi, oamenii, noi am uitat”…[16].

Bibliografie în format clasic

Blaga, Lucian, Opera poetică, cuvânt înainte de Eugen Simion, prefață de George Gană, Ed. Humanitas, 1995.

Idem, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, Ed. Humanitas, București, 1994.

Idem, Trilogia culturii. II. Spațiul mioritic, Ed. Humanitas, București, 1994.

Idem, Trilogia cunoașterii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, București, 1994.

Cheie-Pantea, Iosif, De la Eminescu la Nichita Stănescu (reflecții literare), Ed. Excelsior Art, 2002.

Crohmălniceanu, Ovid. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, volumul II, Ed. Universalia, București, 2003.

Dosoftei, Opere 1. Versuri, ediție critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, București, 1978.

Gană, George, Opera literară a lui Lucian Blaga, Ed. Minerva, București, 1976.

Negrici, Eugen, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996.

Tănăsescu, Manuela, O istorie a literaturii române, Partea întâi, Ed. Saeculum I. O., București, 2009.

Bibliografie online

Picioruș Gianina Maria-Cristina, Psaltirea Sfântului Dosoftei: răspuns unei probleme neclare, articol publicat aici:  https://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/.

Idem, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [44], articol publicat aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2013/04/28/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-44/.

Idem, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Volumul I, Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

Idem, Luceafărul [3] (articol publicat aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/14/luceafarul-3/.

Idem, Luceafărul (comentariu literar), Teologie pentru azi, București, 2014, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/18/luceafarul-comentariu-literar/;

Idem, Epilog la lumea veche, volumul I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/;

Idem, Istoria literaturii române. Poezia, Volumul I, Teologie pentru azi, București, 2020, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2020/02/02/istoria-literaturii-romane-vol-i/;

Idem, Istoria literaturii române. Poezia, volumul VI, Teologie pentru azi, București, 2021, cfhttps://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/;

Idem, Lucian Blaga între lumină și întunericul iadului, articol publicat aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/17/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului/;

Idem, Lucian Blaga între lumină și întunericul iadului [2], articol publicat aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/18/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului-2/;

Idem, Lucian Blaga între lumină și întunericul iadului (actualizat), articol publicat aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/18/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-actualizat/.


[1] Articolul de față a fost trimis prin email la Colegiul Național „Matei Basarab”, pentru Simpozionul Național „Restitutio Matei Basarab în ceas aniversar”: Societăți culturale și științifice, fundații, asociații și diverse organizații din România și Europa în secolul al XX-lea, ediția a V-a, din data de 9 decembrie 2022. De atunci nu am mai primit niciun răspuns.

[2] Lucian Blaga, Trilogia cunoașterii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 38.

[3] Cf. Dosoftei, Opere 1. Versuri, ediție critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, București, 1978.

[4] Lucian Blaga, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 82.

[5] După cum am arătat și în articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/14/luceafarul-3/. Comentariul acesta a fost introdus în cărțile mele: Luceafărul (comentariu literar), Teologie pentru azi, București, 2014, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/18/luceafarul-comentariu-literar/;

Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/;

Istoria literaturii române. Poezia, vol. VI, Teologie pentru azi, București, 2021, cfhttps://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/.

[6] Am sesizat apropierea dintre Dosoftei și Blaga, mai întâi, în articolele mele, publicate aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/ și, respectiv,   https://www.teologiepentruazi.ro/2013/04/28/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-44/. Fragmentele acestea exegetice au devenit parte din cartea mea, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Vol. I, Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.  Ulterior, le-am republicat în Istoria literaturii române. Poezia, Vol. I, Teologie pentru azi, București, 2020, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2020/02/02/istoria-literaturii-romane-vol-i/.

[7] Eugen Negrici, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996, p. 48.

[8] Manuela Tănăsescu, O istorie a literaturii române, Partea întâi, Ed. Saeculum I. O., București, 2009, p. 343. Autoarea consideră în Psaltirea în versuri se poate observa „argheziana împletire dintre slova de foc și slova făurită, dintre muncă și har” (p. 336).

[9] Lucian Blaga, Trilogia cunoașterii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, op. cit., p. 15.

[10] Idem, p. 38.

[11] Ovid. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, Ed. Universalia, București, 2003, p. 114.

[12] Înaintea lui Nichita Stănescu (care visa o limbă „poezească” sau „îngerească”), Lucian Blaga considera că „limbile omenești, câte sunt, sunt rezultatul unui proces de degradare și desfigurare”, apud Iosif Cheie-Pantea, De la Eminescu la Nichita Stănescu (reflecții literare), Ed. Excelsior Art, 2002, p. 130.

[13] „Schopenhauerismului și budismului li s-a dat, în schimb, în opera lui Eminescu, proporții de elefantiază. Prea puțini și-au dat seama că aceste împrumuturi nu devin constitutive pentru personalitatea lui Eminescu, ci rămân elemente de conștiință suprapuse, prin natura lor poate tocmai contrare substanței sufletești intime a poetului”, cf. Lucian Blaga, Trilogia culturii. II. Spațiul mioritic, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 201-202.

[14] Ovid. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, op. cit., p. 131-132.

[15] George Gană, Opera literară a lui Lucian Blaga, Ed. Minerva, București, 1976, p. 283.

[16] Precizez că articolul de față este o comunicare științifică ce sintetizează câteva dintre rezultatele studiile mele, publicate online, după cum am indicat mai sus, la care se adaugă cele dedicate lui Blaga, dintre care amintesc:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/17/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/18/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului-2/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/18/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-actualizat/.

„Paradis în destrămare”

Portarul înaripat mai ține întins
un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
dar se simte învins.

Pretutindeni pe pajiști și pe ogor
serafimi cu părul nins
însetează după adevăr,
dar apele din fântâni
refuză gălețile lor.

Arând fără îndemn
cu pluguri de lemn,
arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.

Trece prin sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urmă lumini.

Noaptea îngerii goi
zgribulind se culcă în fân:
vai mie, vai ție,
păianjeni mulți au umplut apa vie,

odată vor putrezi și îngerii sub glie,
țărâna va seca poveștile
din trupul trist.

Blaga, care făcuse Teologia, amintește aici de Ierarhia îngerească. „Portarul înaripat” era un Heruvim, în tradiția ortodoxă, deci reprezintă ceata Heruvimilor. După care poetul îi numește, în ordine corectă descrescătoare, pe Serafimi, Arhangheli și Îngeri.

Așa cum îi prezintă poetul, această ierarhie simbolizează aici, de fapt, treptele slujitorilor lui Dumnezeu, pe care le găsim prezentate asemănător și în cărțile ortodoxe (pentru că, după vrednicia lor, Sfinții vor lua locul îngerilor căzuți din aceste cete): cei plini de iubire înflăcărată pentru Dumnezeu (Heruvimii), cei însetați de cunoaștere și de adevăr (Serafimii), cei care se ocupă cu asceza trupului și a minții, cu lucrarea pământului inimii prin rugăciune, prin care zboară la cer (Arhanghelii) și vestitorii cuvântului lui Dumnezeu, care sunt asemenea Îngerilor (care odinioară au vestit Nașterea Domnului, evocată tangențial de Blaga când spune că „îngerii /…/ zgribulind se culcă în fân”).

Odată cu răcirea credinței în epoca modernă, în viziunea lui Blaga, nu mai există, ca odinioară, „heruvimii” plini de focul harului, care să se lupte pentru Dumnezeu și să păzească legile Lui, nu mai sunt „serafimii” însetați de adevăr (apele din fântânile adevărului refuză gălețile minții lor, pentru că le-a nins în păr și tot nu au ajuns să aibă vârsta înțelepciunii), lipsesc „Arhanghelii” plini de râvna rugăciunii, precum și „Îngerii” propovăduirii.

Oamenii au devenit molatici, senilizați duhovnicește, decrepiți moral, indolenți, „arând fără îndemn/ cu pluguri de lemn” pe ogorul Bisericii și în țarina inimii lor.

Inapetenți pentru veșnicie, ei „se plâng/ de greutatea aripilor”, în loc să zboare spre Dumnezeu.

Nu e vorba de Ierarhiile îngerești, în poem, ci, alegoric, de treptele decăderii umane, până când Duhul Sfânt va „stinge cele din urmă lumini” (aluzie la stingerea luminilor stelare din Scrisoarea I, care, la rândul ei, urmează referatului biblic), adică până când Dumnezeu va transfigura definitiv acest univers.

Spre deosebire de ce a sesizat critica literară, mie poemul acesta mi se pare în linia Gândirii

Blaga și răsăritul lunii

Am susținut în trecut ideea că Lucian Blaga s-a inspirat de la Dosoftei și Eminescu pentru descrierea luminii de lună din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și pentru a-și susține teza despre „zariștea cosmică”[1].

Dar, în ciuda faptului că a căutat să nu deconspire sursele, Blaga ne confirmă și printr-un alt poem că a fost impresionat de semnificațiile profunde pe care le-a descoperit în versurile înaintașilor săi:

Așa a fost, așa e totdeauna.
Aștept cu floarea mea de foc în mâni.
Întrerupându-mi preamărite săptămâni,
puternică-mi răsare luna.

În miez de noapte un cutreier sferic.
În spațiu – râuri, umbre, turnuri, clăi.
Liturgic astrul mă-ntâlnește-n văi,
dezbracă patria de întuneric.

Sus în lumină ce fragil
apare muntele!
Cetatea zeilor din ochii de copil

ușor se sfarmă ca mătasea veche.
Materia ce sfântă e,
dar numai sunet în ureche.

(Răsărit magic, vol. Nebănuitele trepte)

Arar apelează Blaga la sonet. La fel de neobișnuită și de romantică este și descrierea – aproape eminesciană (ca sentiment metafizic) – a răsăritului de lună. Precum la Dosoftei (unde luna „dă zare” universului cuprins de tenebrele întunericului, Ps. 73), ea „dezbracă patria de întuneric”.

Calitatea astrului nocturn de a străbate o cale numită „cutreier sferic” și „liturgic” sunt convinsă că a dedus-o Blaga de la Eminescu, la care mersul lunii și al stelelor are (ca și la Cantemir, de altfel) caracter liturgic – spre exemplu, în Sara pe deal, turmele urcă dealul și „stele le scapără-n cale”, iar „Luna pe cer trece-așa sfântă și clară”, pentru că turmele celor pământești urcă după un ritm/ calendar liturgic căruia aștrii cerești îi sunt semne (Fac. 1, 15).

Însuși substantivul „cutreier” este o creație lingvistică eminesciană, un cuvânt poetic format prin derivare regresivă („al apei cutreier” – Diamantul Nordului).

Din nou observăm aceeași simbioză de semnificații pe care o deduce Blaga din apropierea pe care o face între viziunea lui Dosoftei și cea a lui Eminescu. Și trebuie să recunoaștem că numai cineva în stare să depisteze cugetarea teologic-metafizică în versuri atât de concentrate expresiv, putea să-și dea seama de aceste aspecte, trăind, la rândul lui, sub impresia lecturilor, o emoție asemănătoare și pe care o încriptează poetic sub semnul liric al celor doi geniali predecesori.

Terținele ne înfățișează însă, de-a dreptul, o parafrază dosofteiană: sub lumina astrului liturgic, cea care își dezvăluie fragilitatea nu e lucirea fină a lunii, ci, dimpotrivă, materia dură, stâncoasă a muntelui!

Nimic nu poate fi mai tare, pe pământ, ca piatra muntelui, și totuși tocmai ea „se sfarmă ca mătasea veche” în raza lunii (ceea ce ne trimite fără echivoc la Scrisoarea I, cu universul întreg care „precum pulberea se joacă în imperiul unei raze”).

Lumina lunii are și la Blaga, după Eminescu, calitatea de a dezvălui efemeritatea celor materiale.

Destrămarea iluziei durității materiale „ca mătasea veche” ne aduce în urechi versurile lui Dosoftei: „Și Tu Doamne, cu cuvântul/ Dintâi ai urzit pământul /…/ Acelea toate s-or trece,/ Iară Tu tot vei petrece./ Și ca haina ponosită/ Când le-a hi vremea sosită,/ Li s-a destrăma făptura/ Din hire, ca vechitura./ Și li-i depăna ca tortul,/ De să vor schimba cu totul” (Ps. 101).

Filosofia biblică a destrămării materiei o exprimase, tot în termeni dosofteieni, și Arghezi: „De când Te-ai murdărit pe degete cu lut,/ Vremelnic și plăpând Tu m-ai făcut. /…/ Torcând mătasea Tu o faci de scamă,/ Și frumusețea i se și destramă” (Rugăciune).

Constatarea lui Blaga poate părea ciudată ori o metaforă extraordinară: materia e „numai sunet în ureche”. Dar despre materia aceasta trecătoare, care se va destrăma „ca vechitura”, „ca mătasea veche”, se poate zice – oricât ar fi ea pământ sau munte –, „cum scrie Sfânta Scriptură: […] Perit-au pomenirea lui cu sunet”[2] sau „Să stinsă pomenirea lui cu sunet”[3]. Ori, în versificarea lui Dosoftei: „Perit-au cu sunet vestea lui cea mare” (Ps. 9, 15).

Orice e material piere și lasă…„sunet în ureche”.

Și parcă pentru a ne confirma apelul său la literatura veche, într-o notă de subsol la poemul următor, Îndemn de poveste, autorul ne comunică: „În graiul cronicarilor inorog înseamnă unicorn”.

În graiul cronicarilor, ca și al poetului Dosoftei, materie înseamnă țesătură veche și ruptă, și sunet în ureche.


[1] A se vedea articolele mele după cum urmează:

https://www.teologiepentruazi.ro/2013/04/28/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-44/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/14/luceafarul-3/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2018/10/28/lucian-blaga-trei-arte-poetice-si-alte-poeme-1/.

[2] Miron Costin, Letopisețul Țărâi Moldovei. De neamul moldovenilor, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu, Ed. Minerva, București, 1979, p. 177.

[3] Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită și glosar de Iorgu Iordan, Ed. Minerva, București, 1980, p. 109.

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [6]

Aminteam, însă, mai devreme, de metaforele lui Blaga. Și aș vrea să fac un exercițiu pe care nu l-am mai făcut, și anume un inventar rapid al metaforelor și versurilor (identificabile adesea cu niște „metafore revelatorii” – în termenii poetului) reprezentative, despre care eu cred că pot să exprime oarecum limpede legătura poetului cu tradiția lui ortodoxă – și cu puțin efort intelectual din partea cititorilor, e drept (mai ușor de descifrat pot fi pentru cei care mi-au urmărit, de-a lungul timpului, exegezele):

„În limpezi depărtări aud…/ cum bate ca o inimă un clopot/ și…stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge” (Gorunul)

„Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună” (Liniște)

„și eu port/ în suflet stele multe, multe/ și căi lactee” (Mi-aștept amurgul)

„Din strașina curat-a veșniciei/ cad clipele ca picurii de ploaie”

Eu am crescut hrănit de taina lumii /…/ Dar munții – unde-s? Munții/ pe cari să-i mut din cale cu credința mea? // Nu-i văd,/ îi vreau, îi strig și – nu-s” (Dar munții – unde-s?)

„ochi, ca…niște candele de jertfă” (Stelelor)

„Prin noapte simt o pâlpâire de pleoape” (Înfrigurare)

„De mână-aș prinde timpul ca să-i pipăi/ pulsul rar de clipe” (Gândurile unui mort)

„părul ți l-ai uns peste-o cădelniță de tămâie…ca să miroși la fel c-un patrafir”

„Prin sat trec sănii grele de tăceri” (Tămâie și fulgi)

„Foile de ulm/ răstălmăcesc o toacă”

„Nimicul își încoardă struna” (Moartea lui Pan)

„cuvintele sunt lacrimile celor care ar fi voit/ așa de mult să plângă și n-au putut” (Către cititori)

„Nimic nu vrea să fie altfel decât este”

„o, de-ar fi liniște, cât de bine s-ar auzi/ ciuta călcând prin moarte” (În marea trecere)

„Prietene crescut la oraș/ fără milă, ca florile în fereastră /…/ vino să-ți arăt brazdele veacului” (Pluguri)

„nicio larmă nu fac stelele-n cer” (Liniște între lucruri bătrâne)

„golul mormântului/ îmi sună în urechi ca o talangă de lut” (Călugărul bătrân îmi șoptește din prag)

„O înviere e pretutindeni /…/ și sunt împăcat/ ca fântânile din imperiul lutului” (Înviere de toate zilele)

„Țărâna e plină de zumzetul tainelor” (Din cer a venit un cântec de lebădă)

„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat. /…/ Aici se vindecă setea de mântuire” (Sufletul satului)

„S-ar zice că sicriile s-au desfăcut în adânc/ și din ele au zburat/ nenumărate ciocârlii spre cer” (Taina inițiatului)

„Fără de număr sunteți, fii ai faptei [Sfinților],/  pretutindeni pe drumuri, subt cer și prin case./ Numai eu stau aici fără folos, nemernic,/ bun de-necat în ape. /…/ Nu mă blestemați, nu mă blestemați!” (Fiu al faptei nu sunt)

„Din gene, ape moarte mi se preling” (Amintire)

„strămoșii,/ norodul spălat de ape sub pietre” (Biografie)

„să iscodim învierile în fața porților” (Echinocțiu)

„Cocoși apocaliptici tot strigă,/ tot strigă prin sate românești. /…/ Pe mal – cu tămâie în păr/ Iisus sângerează lăuntric/ din cele șapte cuvinte/ de pe cruce. /…/ Clopote sau poate sicriile/ cântă subt iarbă cu miile” (Peisaj transcendent)

„Cu un pâlpâit de sfeșnic/ un copac s-a stins. /…/ Ceru-și deschide/ un ochi pe pământ” (Cap plecat)

„Oglinda-ți mai păstrează chipul/ și după ce-ai plecat” (Elegie)

„Așază-ți în cruce/ gândul și mâinile./ Stele curgând/ ne spală țărânile” (Noapte extatică)

„Vițelul în trupul vacii îngenunchează/ ca-ntr-o biserică” (Biblică)

„În teatre strigă luminile, se exaltă libertățile insului. /…/ Undeva se trage la sorți cămașa învinsului” (Veac).

„Frate, o boală învinsă ți se pare orice carte” (Încheiere)

„Mari turme cu clopote vin/ prin amurgul gorunilor sferici/ în codru stârnind ca un zvon/ de trecute pierdute biserici” (Septemvrie)

„Din Hades cântând/ privighetorile vin,/ s-așază la masă/ ’ntre pâne și vin” (Seară mediteraneană)

„moara seacă/ macină lumină-n gol. /…/ În satul vechi de lângă lună” (Vrajă și blestem)

„păsări ’n liturgice zboruri”, „în slujba luminii, luna” (Rune)

„Mă-ntorc de acum ca/ albina spre stup,/ cu harul subt aripi/ cu-amurgul în trup” (Arhanghel spre vatră)

„Oaspeți suntem în tinda noii lumini” (La curțile dorului)

„Mocnește copacul. Martie sună./ Albinele-n faguri adună/ și-amestecă învierea,/ ceara și mierea” (Trezire).

„Corbul…scrie-n zăpadă/ nou testament /…/ pentru cineva care…n-a uitat de tot să cetească. // Noi, oamenii, noi am uitat” (Corbul).

„Hristosul păsăresc! /…/ descântă păcatele/ peste toate satele” (Ciocârlia)

„fântânile darului harului”

„minunea țâșnește ca macu-n secară./ Cocoși dunăreni își vestesc de pe garduri/ dumineca lungă și fără de seară” (Satul minunilor)

„Simți Paștile-n liniști” (1917)

„Aceasta e pacea. Pacea, în care/ crește imperiul/ ceresc printre noi” (Estoril)

„Trec pe drum copitele/ și prin gând ispitele” (Coasta soarelui)

„Mult mă mustră frunza-ngustă./ Vântul lacrima mi-o gustă” (Întoarcere).

„puternică-mi răsare luna./ În miez de noapte un cutreier sferic. /…/ Liturgic astrul mă-ntâlnește-n văi,/ dezbracă patria de întuneric”.

„muntele…ușor se sfarmă ca mătasea veche./ Materia ce sfântă e,/ dar numai sunet în ureche” (Răsărit magic).

„În grădina mea florile/ spre alte foarte înalte poieni tânjind/ mai invocă și-acum/ lumina ta fără de nume”, lumina lui Dumnezeu (Pe multe drumuri)

„Rod al inimii, de apă,/ crește lacrima-n pleoapă” (Noiemvrie)

„Cetini negre îmi descântă,/ Geana inimii n-o zvântă” (Cetini negre)

„În străinătate-mi, pământean în lacrimi,/ stau de veghe lângă vatra mea de patimi /…/ și, tânjind…o stea /…/ să-nvie picurul din geana mea” (Lângă vatră)

„să strigăm după cocorii care pleacă/ și-n vuietul de mântuire/ o țin către limanul dincolo de fire” (Echinocțiu de toamnă)

„deși în viață încă,/ noi suntem o amintire doar, fabulă,/ deznodământ așteptând între veac și mormânt./ Fericită-i acum numai valea ce are un sfânt!/ Un sfânt de la care umanele umbre să-nvețe/ cum trebuie între pământ și tărie să stea” (Vârsta de fier)

„Mi-au secat pleoapele/ și-n inimă apele. // Dar când urc poienele/ mi se-ncarcă genele /…/ Plâng spre zarea dorului/ cu lacrima norului” (Cântecul călătorului în toamnă)

„Stihiile, ele mai cred în obșteasca poruncă” a lui Dumnezeu (Ecce tempus)

„Natura-și împlinește ciclul/ și iarăși de la cap și-l ia./ Istoria înaintează pe Via Appia. /…/ Dar faptele mele unde sunt?/ Faptele ce ar putea pentru mine mărturie să stea/ în grădină, în lumină” (În timp)

„Cade în abis o apă,/ în adânc să nu cad singur” (Nu sunt singur)

„Mi-e teamă, prieteni, că sfârșitul/ n-am să mi-l pot alege singur” (Cuvinte către patru prieteni)

„prin orbitele morților țărna curge/ măsurând timpul cetății” (Drum prin cimitir)

„Sus cocorii desfășoară/ Ieroglife din Egipet./ Dacă tâlcul l-am pricepe/ Inima ar da un țipăt. // În copaci, prin vechi coroane,/ Seve urcă în artere:/ S-ar părea că-n țevi de orgă/ Suie slavă de-nviere” (Înviere)

„Căile-s în tine însuți./ Iară cerul tău se naște/ ca o lacrimă din plânsu-ți” (Suflete, prund de păcate)

„Somnul e umbra pe care/ viitorul nostru mormânt/ peste noi o aruncă” (Cântecul somnului)

„Orice frumusețe e ca o urnă/ de-a cărei coapsă privirea se prinde” (Frumusețea)

„Nu mai calcă pe pământ/ cine calcă-n suferință./ Ea schimbă la față argila, o schimbă în duh/ ce poate fi pipăit, duios, cu știință. // Tată, care ești și vei fi,/ nu ne despoia, nu ne sărăci,/ nu alunga de pe tărâmuri orice suferință./ Alungă pe aceea doar care destramă,/ dar nu pe-aceea care întărește/ ființa-ntru ființă” (Lauda suferinței).

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [5]

Un al doilea poem virează spre erezie:

Când șarpele întinse Evei mărul, îi vorbi/ c-un glas ce răsuna/ de printre frunze ca un clopoțel de-argint./ Dar s-a-ntâmplat că-i mai șopti apoi/ și ceva în ureche/ încet, nespus de-ncet,/ ceva ce nu se spune în scripturi. //

Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a șoptit anume,/ cu toate că a ascultat și el./ Și Eva n-a voit s-o spună nici lui/ Adam. //

De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină/ și-și mișcă geana parc-ar zice/ că ea știe ceva/ ce noi nu știm,/ ce nimenea nu știe,/ nici Dumnezeu chiar” (Eva).

Erezia aceasta nu e originală. Satanas se străduiește de multă vreme să lege cumva, în mințile oamenilor, păcatul Sfinților Protopărinți de sexualitate. Strategia aceasta bleasfemică urmărește să elimine ideea purității și a sfințeniei în care aceștia trăiau în Eden.

Poemul lui Blaga pare cumva reproducerea în versuri a unor tablouri renascentiste, din arealul occidental (unde s-a ivit și „mărul”, care în Creștinismul ortodox-răsăritean nu există), care, chiar dacă nu afirmă, sugerează cel puțin, prin modalitatea compoziției, intruziunea seducției de natură sexuală.

Mai departe, faptul că femeia ar fi deținut un secret diavolesc, prin care seduce, o demonizează atât pe ea, cât și sexualitatea. Însă numai păcatul e de la diavol, e demonic, nu și femeia sau sexualitatea. Încercând să atribuie femeii o specificitate adăugată de Diavol umanității create de Dumnezeu, Blaga (ca și alți eretici) nu face decât să deschidă o prăpastie de netrecut între bărbat și femeie – pe care nici Dumnezeu, din perspectiva poetului, nu ar putea-o închide – și să altereze natura feminină printr-o presupusă particularitate obținută din sursă demonică.

În ce privește virtuala existență a unor lucruri neștiute de Dumnezeu, nu cred că trebuie să mai insist pe caracterul provocator al afirmației, care insultă cunoștințele elementare ale oricărui creștin.

Doar un enunț mi se pare ortodox: „șarpele…îi vorbi/ c-un glas ce răsuna/ de printre frunze ca un clopoțel de-argint”. Glasul ispitei pare inocent, își ascunde monstruozitatea în spatele unei gingășii aparente. Dar e un șarpe cu clopoței…

Al treilea poem continuă într-un fel subiectul, dar poetul revine la o atitudine ortodoxă (alternanțele acestea par gândite sau Blaga se cutremură, cum spuneam undeva mai sus, de propria cutezanță, și își revizuiește poziția):

„Strălucitoare-n poarta raiului/ sta Eva./ Privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă/ și visătoare/ mușca din mărul/ ce i l-a-ntins ispita șarpelui./ Fără de veste/ un sâmbure i-ajunse printre dinți din fructul blestemat./ Pe gânduri dusă Eva îl suflă în vânt,/ iar sâmburele se pierdu-n țărână, unde încolți./ Un măr crescu acolo – și alții îl urmară/ prin lungul șir de veacuri./ Și trunchiul aspru și vânjos al unuia din ei/ a fost acela/ din care fariseii meșteri/ ciopliră crucea lui Iisus./ Oh, sâmburele negru aruncat în vânt/ de dinții albi ai Evei” (Legendă).

Poetul e foarte conștient că e creator de legende/ apocrife. Însă aici nu e atât o poveste apocrifă, cât o narativizare pilduitoare. Pentru că se poate spune, într-adevăr, într-un mod metaforic, că din sâmburele păcatului dintâi au răsărit toate celelalte păcate și că aceste păcate ale noastre, ale tuturor, L-au răstignit pe Mântuitorul nostru. „Fariseii meșteri” în răutăți au cioplit Crucea, dar lemnul pentru ea l-au produs sâmburii și pomii păcatelor noastre.

Femeia „strălucitoare”, „visătoare” și cu „dinți albi” a scuipat „în vânt”, nepăsătoare, „sâmburele negru” al „fructului blestemat”. Stând „în poarta raiului”, adică nici înăuntru cu totul, dar nici afară încă. Ea „privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă” și, visând la cuvintele amăgitoare ale balaurului cu glas de clopoțel, nu a înțeles ce rană urma să provoace ea însăși Celui care a creat-o…

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [4]

Dar relația lui Blaga cu tradiția literară românească se observă și dintr-o opțiune surprinzătoare, de remarcat în primul volum, de a inventa…literatură apocrifă pe baza Scripturii.

Apetența pentru apocrife scripturale e o moștenire eminesciană și romantică. Numai că, în vreme ce romanticii dezvoltau subiectul acestor apocrife, iar Eminescu păstra anumite elemente, introducându-le în sistemul său de gândire și în opera sa (și eliminându-le ulterior), Blaga preferă să le creeze singur, solicitând însă un tipar foarte bine cunoscut. Și care nu putea fi cunoscut astfel dacă Blaga nu ar fi avut lecturi substanțiale din literatura veche, zisă populară, care, în proză, i-a dăruit lui Sadoveanu multe filoane tematice și un ajutor considerabil în construirea unui limbaj literar original.

În acest punct trebuie să remarc faptul că poeții români nu au arătat deloc interes pentru mitologia păgână, care în Occident cunoaște o semnificativă abordare lirică din perspectivă romantică și modernă (reînnoind obiceiurile decreștinante ale Renașterii).

Să revenim însă la Blaga, pe care îl descoperim, cum spuneam, creator de literatură apocrifă, deși nu în proză, ci în poezie:

„Când izgonit din cuibul veșniciei/ întâiul om/ trecea uimit și-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,/ îl chinuiau mustrându-l/ lumina, zarea, norii – și din orice floare/ îl săgeta c-o amintire paradisul – / și omul cel dintâi, pribeagul, nu știa să plângă./ Odată, istovit de-albastrul prea senin/ al primăverii,/ cu suflet de copil întâiul om/ căzu cu fața-n pulberea pământului:/ Stăpâne, ia-mi vederea,/ Ori dacă-ți stă-n putință împăinjenește-mi ochii/ c-un giulgiu,/ să nu mai văd/ nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,/ căci, vezi – lumina lor mă doare. // Și-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare/ îi dete – lacrimile” (Lacrimile).

Acest prim poem, din seria enunțată mai sus, se păstrează încă în limitele decenței ortodoxe. Deși e o derogare evidentă de la tradiția ortodoxă – care precizează că Sfinții Protopărinți Adam și Eva au plâns o vreme la poarta Raiului, din momentul izgonirii lor (Edenul continuând să fie vizibil, până la potop, pentru oamenii exilați pe pământ), – totuși povestea inventată de Blaga e acceptabilă, într-o virtuală culegere de literatură ortodoxă.

În acest poem vedem, din nou, sensibilitatea inimii ortodoxe a lui Blaga, care numește Edenul „cuibul veșniciei” și care înțelege mustrarea pe care o simțea Sfântul Adam privind lumea, din frumusețea căreia, „din orice floare/ îl săgeta c-o amintire paradisul”.

Ceea ce pentru noi e „corola de minuni a lumii”, pentru Sfinții Protopărinți însemna o durere vie și necurmată, pentru că frumusețea aceasta e incomparabil mai palidă decât cea edenică.

Iar Blaga confirmă aici, prin aceste afirmații, descrierea lui Arghezi din Heruvim bolnav[1], în care „Îngerul meu își mai aduce-aminte/ Din fericirile-i de mai nainte”, în care, adică, fostul Ieromonah deplânge căderea din starea de har și trăiește orice vedere și simțire ca pe o mustrare a conștiinței și ca pe o durere adâncă.

Și poetul are dreptate: lacrimile sunt giulgiul cu care ne îmbrăcăm ochii când ne pocăim. Dacă restul trupului îl îmbrăcăm în doliul durerii, ochii, peste care nu putem pune haine, îi legăm cu giulgiurile lacrimilor. Pentru că rodul păcatului e căderea din Rai și moartea.


[1] A se vedea comentariul meu la acest poem, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/11/01/erori-critice-intentionate/.

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [3]

Multe construcții metaforice trădează trecerea lui Blaga prin Teologie. Cu manta impermeabilă sau nu, e de remarcat faptul că poetul are o gândire profund dogmatică. Așa se înțelege de ce îl surprindem vorbind despre „amarul patimilor” (Mugurii) sau mărturisind cu sinceritate absolută că „sufletul mi-e dus de-acasă./ S-a pierdut pe-o cărăruie-n nesfârșit și nu-și găsește/ drumul înapoi” (La mare).

Chiar și atunci când vrea să fie eretic, Blaga gândește tot dogmatic. Inovațiile lui filosofice constau în răsturnarea dogmei ortodoxe.

Demonismul atitudinii lui e foarte ușor de obținut, pentru că se produce la nivel teoretic și constă în folosirea unor tertipuri antice: amestecarea adevărului ortodox cu minciuna eretică sau păgână ori pur și simplu reproducerea în negativ a unui enunț dogmatic creștin-ortodox.

Când dogmatizează despre cunoașterea „paradiziacă” și „luciferică”, spre exemplu, după cum arătam și altădată, Blaga nu face decât să inverseze termenii pentru atitudini străvechi: cea contemplativă, de tip edenic/ paradisiac, și respectiv cea empiric și intelectualist intruzivă, ireverențioasă și malefică, distructivă și sadică, care e luciferică, demonică. Printr-un hocus-pocus filosofic, Blaga a inversat denumirile.

La fel, când îl numește pe Dumnezeu „Marele Orb”, nu face altceva decât să răstoarne dogma creștin-ortodoxă despre atotputernicia și atotștiința lui Dumnezeu. Etc, etc.

Însă pentru asemenea răsturnări așa-zis spectaculoase, Blaga nu avea nevoie să facă cine știe ce eforturi intense de gândire. N-avea nevoie decât de exemplul lui Nietzsche și al altor câțiva gânditori și scriitori recenți, care câștigaseră cu puțin timp înainte o reputație imensă prin astfel de exerciții.

Nu Blaga a brevetat metoda. Dimpotrivă, din timpurile vechi filosofii și ereticii au recurs la amestecarea elementelor din sisteme de gândire sau religii diferite, obținând un produs pe care l-au prezentat ca nou, dar în care se poate recunoaște eterogenitatea compoziției. Tocmai de aceea, Blaga s-a arătat foarte iritat de poziția Părintelui Dumitru Stăniloae, când acesta l-a pus față în față cu adevărul ortodox și i-a demascat devierile.

Problema poeziei și a teoretizărilor lui Blaga e că el face permanent un slalom de proporții (singurul care necesită cu adevărat un mare efort) între o atitudine și o gândire perfect ortodoxă, dogmatic-ortodoxă, și o alta opusă, adversară, antinomică, pe care o obține, după cum spuneam, din alterarea celei dintâi cu enunțuri sau credințe contrare în spirit și literă sau pur și simplu din contrazicerea ei.

Eul expansiv din unele poeme ale lui Blaga nu reprezintă decât amplificarea egoului propriu, luciferismul ca ipostază poetică reproduce un orgoliu demonic pe care poetul îl confesează uneori, dezvăluind dorința acerbă de a deveni o personalitate de necontestat a istoriei:

„O, inima:/ nebună, când se zbate-n joc sălbatic,/ atunci,/ atunci îmi spune că din lutul ei/ a fost făcut pe vremuri vasul/ în care Prometeu a coborât din cer/ aprinsul jar ce l-a furat din vatra zeilor,/ în timp ce zorile se ridicau peste Olimp/ și-și ascundeau în poală stelele/ ca un zgârcit comoara sa de aur. //

O, inima: când para ea și-o năbușește/ c-un giulgiu de liniște,/ atunci îmi cântă/ că lutul ei a fost odată un potir de lotus,/ în care a căzut o lacrimă curată ca lumina/ din ochii celui dintâi sfânt și mare visător/ care-a simțit îmbrățișarea veșniciei/ și straniul fior/ al înțelesului ce stăpânește deopotrivă/ apusul, răsăritul, cerul, marea. //

O, inima: amurguri când se lasă grele peste ea,/ aud cum tainic îmi șoptește/ că ea e lutu-n care-odinioară pe Golgota/ s-a scurs șiroaie sângele din trupul lui Iisus,/ când ghimpii îl mușcau cu niște ochi de farisei. //

O, inima: când pieptul ea mi-l sparge cu/ bătăi de plumb,/ atunci îmi strigă îndrăzneață/ că peste veacuri lungi și goale și pustii,/ când Dumnezeu se va-ndemna/ să fac-o altă lume/ și-o omenire/ din neamuri mari de zei,/ Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei/ pe noul Adam” (Inima).

Blaga e însă foarte conștient de îndrăznelile lui de ereziarh, de dragul de a conveni pozei de poet al modernității, răsculat, eretic, păgân și iconoclast. Tocmai de aceea, asemenea accente de înălțare a superbiei luciferice sunt urmate imediat de momente de încremenire lăuntrică:

„Tăcerea mi-este duhul – / și-ncremenit cum stau și pașnic/ ca un ascet de piatră,/ îmi pare/ că sunt o stalactită într-o grotă uriașă,/ în care cerul este bolta./ Lin,/ lin,/ lin – picuri de lumină/ și stropi de pace – cad necontenit/ din cer/ și împietresc – în mine” (Stalactita).

De la insul cu pretenții de magnificare intempestivă a personalității (fără să fi făcut ceva extraordinar, doar ca iluzie a dorinței), Blaga trece incredibil de rapid la a fi o…stalactită de lumină și de pace. În care cerul își picură necontenit liniștea dumnezeiască.

Viteza cu care poetul performează aceste schimbări, de la hiperbolizări luciferice ale eului la desăvârșita muțenie ca rezultat al smeririi sinelui, este uluitoare.

Nu cred că mai avem vreun poet care să înregistreze asemenea parcursuri lăuntrice, notându-le ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic între timp.

O eventuală comparație cu Arghezi nu se susține în această privință. Arghezi nu patinează cu viteza fulgerului de la o stare la alta, între doi poli opuși ai sufletului. Totodată, orgoliul sau mândria lui Arghezi nu atinge piscurile luciferismului blagian și ale blasfemiei lui, pentru că Arghezi nu pozează niciodată, el nu se silește să fie orgolios, ci suferințele îl fac să izbucnească de durere.

Dar Arghezi se smerește de bunăvoie, într-un efort constant și conștient de natură ascetică. Blaga, în schimb, rămâne mut de spaimă văzându-și temeritatea deșartă a gesturilor împotriva lui Dumnezeu și cunoscând foarte bine că se luptă împotriva harului și a mântuirii sale.

1 2 3