Nevoia de critică ortodoxă

De ce scriu despre literatura română, despre scriitori care poate că nu sunt credincioși/ ortodocși decât într-o anumită măsură sau chiar în mică parte, în orice caz nu cu toată ființa lor?

Pentru că există multe aspecte ortodoxe, profund ortodoxe, tradiționale, în operele lor, aspecte care au nevoie să fie relevate, scoase la lumină. Dacă nu dorim ca ateii să îi confiște cu totul pe acești scriitori și, prin ei, mare parte din cultura română. Dar se pare că ne vine mai la îndemână să spunem că, într-un mod oarecum evident, scriitorii nu sunt niște gânditori ortodocși, niște teologi ortodocși de calibru. Cel puțin la prima vedere, la prima lectură sau în aparență. Uneori pot să existe trăsături ortodoxe ascunse foarte adânc în operele lor. Dar nu la acest lucru vreau să mă refer.

Mă întorc la întrebarea inițială. De ce scriu totuși despre opere despre care se poate spune că nu sunt în întregime pătrunse de duhul ortodox, nu promovează cugetarea și valorile Ortodoxiei decât într-o anumită măsură (depinde de fiecare scriitor în parte în ce măsură)?

Fac aceasta pentru că altfel cultura română va fi interpretată – literatura română, în mod deosebit, privind prin prisma preocupărilor mele – numai de către cei care, mai mult sau mai puțin rău intenționați, nu pot să perceapă din operele lor decât aspecte/ trăsături/ elemente care să desfidă Creștinismul sau să fie anti-creștine: atee, nihiliste, eterodoxe, păgâne. Aspecte neortodoxe sau antiortodoxe.

Și revelând exclusiv aceste elemente – mă refer în particular la literatură pentru că eu mă ocup de literatură, dar în celelalte arte situația se prezintă cam la fel – criticii noștri literari au fost, adesea, oameni cu studii multe și cu lecturi bogate – oferind o interpretare, de multe ori, incitant de profundă și complexă (chiar și atunci când a fost mai mult creativă decât analitică) – , dar care, în marea lor majoritate, au avut foarte puține tangențe cu Biserica (sau deloc) și extrem de puține cunoștințe (vagi, provenite din lecturi eterogene) în ce privește domeniul teologiei creștine și în special al celei ortodoxe. Informația lor a fost mereu și este în continuare, din păcate, extrem de superficială la acest capitol, adesea inexistentă sau eronată sau irelevantă în privința literaturii patristice ortodoxe și a învățăturilor sale.

A avea cunoștințe temeinice de Teologie Ortodoxă – să fi citit Filocaliile, Sfinții Părinți, Viețile Sfinților – e ceva de negăsit la exegeții noștri. Aceasta în condițiile în care, nu de puține ori, scriitorii de care s-au ocupat fuseseră cultivați, afectiv și intelectual, în acest domeniu, unii la un nivel respectabil.

În această situație, eu cred că gânditorii ortodocși trebuie să se ocupe și de literatură și artă. E adevărat că sunt foarte multe de făcut, că golul este imens (și tocmai de aceea mă indignează profund plagiatorii care se țin de coada mea – mimând că, dacă provin din mediul teologic, automat „se pricep” –, când sunt atât de multe subiecte de abordat și  de lămurit exegetic, în afară de cele despre care am scris sau scriu eu. În loc să lucrăm în tandem și să ne completăm unii pe alții, pentru că sunt atâtea de făcut, sunt nevoită să îmi aud mai mereu „ecourile” în alții, care „descoperă” că „și ei știau aceleași lucruri” ca și mine…).

E adevărat că adevărații gânditori, adevărații Teologi sunt extrem de puțini. Abia dacă secolul al XX-lea ni l-a dat pe Stăniloae, ca un mare Teolog. Și care, și el, în limitele vieții sale, suportând și închisoare și toate celelalte privațiuni și umilințe de care a avut parte toată viața, de abia a putut să se ocupe de traducerea Filocaliilor și a unor Sfinți Părinți și să elaboreze câteva cărți esențiale de dogmatică. Încât nu i se poate imputa că nu s-a extins spre alte cercetări.

El era într-adevăr plin de vervă polemică, dacă ne uităm înspre lucrările sale de tinerețe – e de reținut replica admirabilă pe care i-a dat-o lui Blaga, dar pe care acesta a tratat-o cu dispreț tocmai pentru că nu îi venea să creadă că Teologia noastră naște gânditori…

Însă tot entuziasmul Fericitului Părinte Stăniloae i-a fost retezat, ulterior…dar de la el am reținut, spre exemplu, rezervele exprimate față de Coșbuc și de Vasile Voiculescu. Și mi se par foarte corecte, întemeiate, deși nu a spus decât puține cuvinte (ca om cu bun simț ce era, care n-a încercat să extrapoleze intuițiile sale și să le dea aparența unei judecăți globale), dar în ceea ce a formulat mi-am regăsit opiniile. Am aceeași perspectivă, fără să fi căutat să mă pun de acord cu el în mod ostentativ.

De ce scriu, deci, despre autori despre a căror operă nu se poate spune că este în întregime ortodoxă sau despre a căror viață și operă se poate afirma că nu sunt în conformitate cu dogmele și cu principiile vieții ortodoxe? Li se poate reproșa adesea scriitorilor că nu au avut o viață liturgică coerentă. Foarte puțini spre deloc fac trimitere la aspecte care să confeseze participarea lor la Slujbe, încadrarea într-un ritm liturgic normal, firesc.

De multe ori găsim la ei mai degrabă interpretări/ luminări personale asupra unor fragmente/ versete scripturale, asupra condiției omului în lume, o anumită înfiorare în relație cu creația, cu zidirea lui Dumnezeu, o anumită perspectivă asupra ființei umane, care are multe elemente ce provin din cugetarea ortodoxă, în mod evident, etc.

Adică diferențele de o gândire de tip romano-catolic, protestant și cu atât mai mult nihilist sau păgân sunt totuși enorme. Deși nu au fost deloc relevate de critica noastră literară.

Tocmai aceste lucruri doresc să le pun în evidență, să le fac cunoscute publicului larg, pentru că ele nu sunt minore. Nu sunt aspecte nesemnificative.

Acum, felul cum îi judecă Dumnezeu în veșnicie nu putem noi să spunem. Cum i-a judecat sau îi judecă sau unde îi va așeza sau în ce fel va judeca Dumnezeu credința sau procentul de credință pe care l-au manifestat în viața lor, acestea sunt lucruri care ne depășesc, cel puțin pe mine mă depășesc, și judecata lui Dumnezeu e a lui Dumnezeu.

Însă eu consider că, în ceea ce ne privește pe noi, nu trebuie să rămânem indiferenți față de ceea ce putem explica, din punct de vedere ortodox, în legătură cu operele literaturii române.

Sfinții Vasilios cel Mare și Grigorios Teologul, spre exemplu, nu au rămas indiferenți față de opera lui Orighenis, ei nu au spus: E un eretic, ce ne mai interesează de opera lui? Să-l aruncăm la gunoi cu totul! Iată că Sfinții Vasilios și Grigorios au pus mâna și au alcătuit Filocalia lui Orighenis, adică au stabilit ce e bun de citit din opera lui, ce e ortodox și foarte folositor, recunoscând ce e grâu și ce e neghină. Pentru că există lucruri bune și foarte bune și o gândire profund ortodoxă pe lângă înșelările și ereziile lui Orighenis. Și această gândire ortodoxă nu trebuie îngropată din cauză că autorul a greșit în multe alte puncte și e condamnat ca eretic de Biserică. Atâta câtă este, ea trebuie relevată dacă este un bun de care ceilalți se pot folosi foarte mult.

Mergând pe această logică, cu atât mai mult consider că nu trebuie să aruncăm la gunoi literatura română sau cultura română pe premisa că scriitorii, oamenii de cultură, artiștii n-au fost toți sau întotdeauna niște caractere ortodoxe, morale, ireproșabile. Pentru că n-au fost toți sau întotdeauna oameni credincioși. Pentru că au mai și căzut în păcate mai mari sau mai mici – unele mai sunt și inventate, dar altele sunt fapte incontestabile.

Desigur, și aici încape iarăși o discuție lungă: pentru că același păcat nu se face la fel de către doi oameni. Cu atât mai puțin nu se face la fel de către un geniu și de către un prost oarecare sau de către un om cu înțelegeri și simțiri grosolane. Nu e același tip de cădere în păcat în cazul unui nesimțitor și nepăsător față de ce e sfânt și în al unei personalități creatoare care are mintea obosită, care e tracasată sau, la un moment dat în viața sa, întâlnește obstacole existențiale aproape insurmontabile și e obligat la compromisuri, fără să le dorească.

Există tot felul de situații, nu intrăm acum în amănunte. Se pot face studii vaste, deși  pare că nu interesează pe nimeni, ci toată lumea observă doar păcatele făcute. Fără a se cerceta în ce condiții și de ce. Deoarece contextul poate fi exonerant sau agravant…

De aceea spun că este bine să nu oferim partidei ateist-satanice sau nihiliste, partidei ideologico-filosofice care se opune recunoașterii valorilor ortodoxe din operele literare și de artă, să nu-i oferim pe tavă pe cei care au creat cultura și literatura română și creațiile lor, și care au și părți de lumină intensă. Să nu le trecem cu vederea, considerând că erorile, păcatele, neîmplinirile – pe care, unii dintre ei, înșiși le-au conștientizat și le-au regretat –, sau pur și simplu limitarea lor omenească trebuie să ne facă să îi excludem și să nu ne ocupăm niciodată de ei, să nu le dedicăm timpul, studiile și energia noastră pentru a arăta românilor și lumii că tradiția, mentalitatea și spiritualitatea ortodoxă au mlădiat într-un mod cu totul specific literatura și cultura noastră.

În mod categoric, ele nu ar fi existat în formula cunoscută, dacă nu am fi fost ortodocși, dacă cei care le-au creat nu ar fi fost ortodocși, prin Botez și prin mediul existențial.

Poet religios și poet mistic

I-am văzut pe unii că folosesc termenul mistic cu multă ușurință, în caracterizarea unor poeți români.

Însă, în sens cu adevărat ortodox, mistic este cel care are vederi dumnezeiești sau care primește revelații dumnezeiești pentru a înțelege anumite lucruri.

Adâncindu-mă în cunoașterea și explicarea poeziei românești, de la începuturile ei până în perioada modernă (deocamdată), eu am înțeles și am arătat că mulți dintre poeții români nu sunt „iluminiștii”, „platonicienii” sau „nihiliștii” pe care îi prezintă critica literară, ci că au avut (mai mult sau mai puțin, luând fiecare caz în parte) crezuri religioase ortodoxe profunde, care sunt transparente în operele lor, pentru cine are ochi să vadă și nu se lasă ideologizat de tezele vremii.

Însă, în același timp, am folosit cu parcimonie termenul mistic, pentru că el, după cum am explicat, se aplică la cazuri aparte.

Adică, pentru mine, poeți mistici sunt Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Roman Melodul, Sfântul Simeon Noul Teolog sau Fericitul Ilie Văzătorul de Dumnezeu. Și alții, în măsura în care versurile lor au cuprins revelații  sau iluminări dumnezeiești personale, în mod permanent și copleșitor.

Însă nu îi numesc poeți mistici nici pe Sfântul Dosoftei (în poetizarea Psaltirii – mistic a fost Sfântul David), nici pe Eminescu, nici pe Arghezi, nici pe Ioan Alexandru, nici pe Nichita Stănescu…și pe alții cu atât mai puțin.

Da, eforturile lor poetice au presupus înălțarea spre Dumnezeu, intuiții ale unor sensuri mistice, în viața lor, în univers sau în Scriptură, elevații spirituale și anumite iluminări dumnezeiești, ba chiar, după unele mărturii ale lor, trăiri duhovnicești de ordin superior, în vecinătatea extazului sau chiar extaze. Dar acestea din urmă nu sunt preponderente.

De aici și până la a putea caracteriza poezia lor, în întregime, ca fiind mistică, este totuși o diferență.

Semnificațiile mistice întâlnite în operele lor poetice, într-o măsură mai mare sau mai mică (depinde de fiecare) nu justifică, așadar, caracterizarea operei, în ansamblu, ca fiind mistică. Poate să fie o operă care să aibă, în bună măsură, caracter religios ortodox, dar care să nu fie neapărat mistică.

Am făcut aceste precizări pentru că am observat că există tendința de a abuza de acest termen, în general pentru că cei care fac acest lucru vor să inculce ideea că au înțeles mai mult decât au înțeles cu adevărat sau decât sunt în stare să înțeleagă.

Însă mulți se grăbesc cu etichetările, sperând să iasă în față datorită lor – mai înainte de a dovedi că sunt în stare să aprofundeze substanța unui text. Și aceasta nu la modul delirant-encomiastic, care nu demonstrează nimic, ci analizându-l cu atenție și discernământ.

Despre receptare

Curtius  spune la un moment dat:

„Homer este în același timp strămoșul și culmea cea mai înaltă a poeziei grecești. […] Situația nu s-a repetat decât o singură dată: în Italia. Dante e la început și rămâne singur. Cu el începe literatura italiană, desigur.

Dar n-ar fi lipsit de dreptate nici acela care ar susține că ea ar începe după el. Dante nu se lasă încadrat de ea. […]

Pietro Bembo i-a rânduit pe cei trei mari toscani – Dante, Petrarca, Boccaccio – într-o triadă canonică (Prose della volgar lingua, 1525). Ei trebuiau să îndeplinească pentru poezia italiană funcția pe care o avuseseră Cicero pentru proza și Virgiliu pentru poezia latină.

Ce a rezultat dintr-o asemenea teorie? Petrarchismul, care s-a extins ca o ciumă asupra Italiei și Franței. Petrarca era imitabil.

Dante fusese admis printre cei trei poeți canonizați doar cu anumite îngrădiri. I se găseau abateri de la bunul-gust, și stilul său poetic nu era destul de șlefuit.

Ca și Homer, Dante a adus țării sale gloria supremă, dar n-a adus noroc literaturii italiene.

Pentru noi își are locul alături de Virgiliu și Shakespeare, și nu lângă Petrarca și Boccaccio. Aceștia sunt amândoi interesanți, dar Dante e mare[1].

Cele afirmate aici de Curtius cred că s-ar potrivi și unei pledoarii pentru valorile izolate (prin nepublicare la timp) din literatura română.

Nicolae Manolescu susține: „Istoria ieroglifică şi Ţiganiada au fost cunoscute târziu, nu în epoca scrierii lor, neavând cum juca un rol cu adevărat în naşterea unei literaturi”[2].

Prin urmare, Istoria ieroglifică și Țiganiada,nefiind tipărite atunci când erau gata, ci mult mai târziu, și neavând așadar un public și o receptare corespunzătoare, nu pot fi luate serios în calcul, pentru că nu se înscriu în mod firesc în evoluția literaturii române.

Argumentul publicului și al receptării pentru opere de asemenea amplitudine și valoare literară mi se pare cel puțin curios.

Și aceasta pentru un motiv foarte simplu: chiar și publicate și aduse în atenția unui public, în mare parte, marile operele ale literaturii și artei nu au avut parte de o receptare pozitivă sau pe măsură imediată, ci după o vreme (însemnând mai mult sau mai puțin timp).

Ierarhia pe care o menționează Curtius mai sus, în care Dante stă alături de Shakespeare, a fost stabilită târziu, de romantici. În ea mai intrau Iov, Cervantes, Milton, după o rațiune care nu prevedea evoluția literaturii sau modul de receptare imediată a autorilor respectivi.

Este canonul moștenit în mare parte de la romantici și care nu s-a modificat esențial până în ziua de astăzi.

Așa încât refuzul de a lua în considerare opera lui Cantemir sau a lui Budai-Deleanu, pe criteriul amintit, este o pură ipocrizie.

Chiar dacă Istoria ieroglifică ar fi fost publicată la 1705 și Țiganiada la 1800/ 1812 (sau în scurtă vreme după), mă îndoiesc că receptarea lor ar fi fost atunci una corectă și entuziastă, cu atât mai mult cu cât lucrul acesta nu s-a întâmplat nici în 1875-1877, și, respectiv, 1889 (când au văzut lumina tiparului, mai întâi Țiganiada și apoi Istoria ieroglifică), încât ambii autori au trebuit să aștepte secolul XX (și chiar a doua jumătate a lui) pentru a putea fi repuși în drepturi, în ceea ce privește recunoașterea valorii operelor lor.

Marile genii nu creează școli și stiluri. Acesta e un lucru știut și verificat în toată istoria umanității.

În loc să mulțumim lui Dumnezeu că există aceste opere în literatura noastră, ne mai găsim motiv de lamentații pentru că nu au putut avea o influență imediată?

Observ însă că, acolo unde nu se vrea recunoașterea valorii, se găsesc motive care mai de care mai hilare.

Oare nu sunt destui autori și în epoca modernă, a căror receptare a fost foarte proastă la apariție și care au fost recuperați ulterior de critica literară, chiar dacă nu au apucat să aibă vreo influență (sau, prin structura lor, nici nu au mai avut vreodată)?

Și oare nu tocmai acest lucru face singularitatea și gloria lor?

Au creat Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu vreo școală sau vreun curent care să le preia stilul, în afară de epigoni pe care nu i-a luat nimeni în considerare?

Cum se face că, pentru epoca veche a literaturii române se găsesc la tot pasul piedici și argumentări negative, care nici nu sunt luate în discuție în cazul celei moderne?

Istoria ieroglifică și Țiganiada, în ciuda tipăririi lor târzii și a faptului că nu au făcut școală (opinia mea e că nu ar fi făcut nici dacă ar fi fost tipărite imediat după ce au foste terminate), trebuie luate în considerare astăzi ca două mari opere poetice alegorice ale începutului de secol al XVIII-lea și, respectiv, al XIX-lea, care, alături de Psaltirea pre versuri tocmită în secolul anterior de Dosoftei, reprezintă vârfurile poetice ale literaturii române vechi, mândria tradiției literare vechi românești.

Și dacă nu ar fi fost Eminescu, nu am fi avut o continuare a acestei serii geniale în literatura modernă, și nici, poate, ambitusul poeziei moderne din secolul al XX-lea.

Mai mult decât atât, Istoria ieroglifică și Țiganiada trebuie luate cu seriozitate în considerare ca opere ale avangardei romantice (o parte din preromantismul românesc, chiar dacă nu au pregătit la propriu terenul pentru aparția gustului romantic de poezie).

Unii continuă să măsoare operele literaturii române cu metrul sincronizării, nerealizând nici până acum că literatura română s-a dezvoltat autonom (altfel nici nu și-ar merita numele de literatură, dacă ar fi doar o imitație perpetuă) și că trebuie recunoscută, susținută și afirmată (inclusiv în afară) cu regulile ei și cu viziunea ei.

Occidentalii nu admiră pe cei care îi imită, ci pe cei care au originalitate și îi surprind.

Pompiliu Constantinescu, luând atitudine împotriva „instinctului de perfectă simetrie cu literatura occidentală” al lui Șerban Cioculescu (împotriva căruia apără ideea existenței unui „romantism autohton”, românesc), făcea câteva precizări care ni se par foarte importante și foarte corecte, valabile până astăzi:

„Două mari primejdii privesc pe istoricii literaturii române; cea dintâi este iluzia de-a socoti că, din veacul al XIX-lea, de când literatura noastră se dezvoltă sub înrâurirea copleșitoare a Apusului, curentele naționale reproduc simetric pe cele occidentale; ce-a de-a doua este tendința de-a izola cursul istoriei noastre literare, la un instinct obscur al autohtoniei [de a-i refuza, adică, deschiderea spre universalitate, deschidere care nu are nimic neortodox în ea, dimpotrivă], considerând toate influențele din afară, tot atâtea încercări de a-l anula sau numai umbri; ambele înclinări traduc respectiv și două poziții critice, cunoscute sub denumirea de modernism și tradiționalism.

[Altfel spus, dihotomia modernism-tradiționalism traduce mai degrabă o atitudine a criticilor literari decât să constituie caracteristici reale ale operelor în sine.]

Când un critic militant, în cuprinsul uneia din aceste două formule, va scrie și istoria literaturii noastre, totale sau parțiale, se va lăsa antrenat de directiva lui teoretică, transformându-se, rând pe rând, într-un apologet sau un detractor, al valorilor literare, ce cad în lotul agreat sau în cel inamic. Ceea ce s-a întâmplat, în proporții diferite, atât cu E. Lovinescu, cât și cu Nicolae Iorga, ca istorici ai literaturii noastre contemporane”[3].

Din păcate, cred că tocmai această poziție echilibrată nu și-a găsit încă ecoul cu adevărat în critica și societatea românească.


[1] Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, Ed. Univers, București, 1970, p. 263.

[2] A se vedea: Nicolae Manolescu, Când începe literatura română?,  http://www.romlit.ro/cnd_ncepe_literatura_romn.

[3] Pompiliu Constantinecu, Eseuri critice, Ed. Casa Școalelor, București, 1947, p. 208-211.

Comentarii la un prolog de istoria poeziei

În a sa Istorie a poeziei românești, Mircea Scarlat face, în prolog, mai multe precizări, dintre care cel puțin două mi s-au părut esențiale. Ele pot fi ușor nereperate într-o lectură grăbită, dar cred că de aceste confesiuni (și de oricare de acest fel) trebuie să fie conștient și să țină seama atât criticul, cât și știința criticii viitoare (dacă mai are viitor și dacă nu ne facem toți tinichigii). Sunt la fel de importante ca și cunoașterea ingredientelor dintr-o mâncare, dacă vrei să știi ce mănânci.

Prima este aceea că:

„La baza Istoriei acesteia stă tentația înnăscută a autorului spre călătorii, spre explorări. Neavând ocazia, până la 29 de ani, să străbat întinse spații geografice, m-am aventurat cu voluptate în spații fictive și în trecutul literaturii. […] investigarea sistematică a devenirii poeziei românești mi-a oferit plăceri și surprize comparabile cu cele pe care le-aș fi putut găsi într-o lungă călătorie” (Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. I, Ed. Minerva, București, 1982, p. 11).

A doua precizare pe care eu o socotesc fundamentală este aceea că Mircea Scarlat a fost „atras în primul rând de literatura care se naște sub ochii noștri” (era oarecum normal, având în vedere vârsta tânără a autorului care, de altfel, a murit la 36 de ani), scriind o istorie a poeziei pentru că, pe cea contemporană „n-o pot aborda ca entitate independentă” (idem, p. 16).

Eu nu iau aceste confesiuni drept comparații metaforice, ci ca pe niște imagini născute dintr-o nevoie vitală de explicație – ca și pe cele care stabilesc că un istoric literar trebuie dublat/triplat de un cartograf și un geolog (idem, p. 13).

Metaforele acestea din zona expedițiilor și a explorărilor geografice au pentru interiorul meu spiritual o rezonanță aparte, pentru că, intenționat sau nu, ele aparțin unei concepții asupra cunoașterii manifestată în spațiul distanțelor concrete, care i-a propulsat pe alte meridiane pe Magellan și Cristofor Columb. Nu știu însă dacă criticul literar român trebuie să fie Cristofor Columb.

Apreciind onestitatea autorului, nu-i pot refuza, în niciun caz, opțiunea critică. Optica sa, ca lector și critic,  care își asumă rigorile meseriei, este o chestiune de alegere privată, de care, repet, cititorul și istoria ulterioară a criticii trebuie doar să fie conștienți.

Nu pot însă să nu remarc (și cred că am și eu dreptul acesta) că perspectiva asupra literaturii și a poeziei ca o aventură alternativă (debușeu în lipsa unor expediții reale), precum și purcederea într-un demers critic extins numai din nevoia de a contextualiza istoric un segment de literatură (și Călinescu și-a scris Istoria pentru a-l pune pe Eminescu în ramă) sunt puncte de vedere limitative care aparțin, totuși, unui parcurs itinerant al criticii înseși. (Cam în același fel își explica și N. Manolescu pasiunea pentru roman, prin – la origini – dragostea pentru poveștile cu aventuri).

Sigur că se pot scrie istorii literare și din această perspectivă. Însă din această poziție critică nu sunt sigură că se pot vedea și înțelege foarte bine cutele de intenție și de mentalitate, ba chiar și de literaturitate ale unor generații precum cele medievale, preromantice și romantice și, într-o anumită măsură, chiar moderne, care nu priveau lucrurile în felul acesta și nu scriau ca să-și umple timpul sau ca să-și exerseze talentul.

Receptarea literaturii ca un substitut, inferior, al călătoriilor, în absența posibilităților de a explora geografic Terra, mi se pare chiar o perspectivă aparținând unei mentalități cu totul străină de idealismul dominant, totuși, în literatura și mai ales în poezia românească, privită per ansamblu.

Problema pentru care insist cu această discuție vizează corectitudinea concluziilor. Și îmi aduc aminte instantaneu că, în primele sale studii, despre cronicari și despre Antim Ivireanul, E. Negrici începea prin a acuza privirea retrospectivă care se instalează cu ostentație în retrospecție (precum și criteriul strict estetic, la care a aderat mai târziu fără rest), arogându-și virtuțile viitorimii distanțate.

În fine, subscriu la multe dintre afirmațiile pe care le face Mircea Scarlat în prologul amintit, însă problematica menționată nu poate să nu mă intrige, atâta timp cât eu însămi încerc să mă dumiresc asupra dedesupturilor literare și critice, pe care, de multe ori, unele studii le-au cosmetizat, după voie și necesități.

Recunosc însă, fără rezerve, că Istoria poeziei românești, a lui Mircea Scarlat, este unul dintre cele mai oneste studii critice și poate cea mai onestă istorie literară dintre toate.

Etapele creației barbiene?

E sub semnul întrebării, pentru că, în ciuda faptului că sunt amintite în mai toate manualele și cărțile de comentarii, tot nu reușesc să le recunosc ca atare.

Să vă spun povestea mai pe scurt, pentru cine n-o știe: Felix Aderca identifica, în lirica lui Ion Barbu, patru etape de creație: parnasiană, antonpanescă, expresionistă și „șaradistă” (ghilimelele îi aparțin). În mai sus pomenitele manuale și cărți de comentarii pentru elevi, se spune foarte limpede că Ion Barbu a fost de acord cu aceste delimitări teoretice ale programului său liric.

Nedumerirea mea majoră stă în aceea că nu știu de unde au putut să tragă această concluzie. În interviul cu Felix Aderca, Ion Barbu nu face decât să le conteste. Nicăieri în critica literară nu am găsit o referință la ele ca și cum ar fi fost bătute în cuie, confirmate de Ion Barbu.

Dimpotrivă, poetul spune: „Deosebești patru momente în evoluția acestor zece ani literari ai mei /…/ Dă-mi voie să întâmpin cu câte o obiecție fiecare din aceste epitete”. Barbu respinge integrarea lui în parnasianism și expresionism, în timp ce epitetul „șaradist” îl consideră neinspirat sau răutăcios.

Cel ce își considera epoca „un secol cefal și apter” (raționalist și fără aripi, nonideal), se definea, paradoxal, ca tradiționalist. Sunt multe de adăugat, dar lăsăm pe altădată.

Nu știu, așadar, cum au reușit să vadă mulți o confirmare în ceea ce este o infirmare și o respingere. Asta îmi amintește de manualele de biologie: știința a descoperit că omul a evoluat din maimuță… .

Din nou despre „sincronizare”

turnul de verdeata

Exigenţele ideologice ale sincronizării cu Occidentul (autoimpuse sau impuse de epocă) reprezintă pentru scriitorii interbelici o mare presiune din afara esteticii şi a literaturii, căreia trebuiau să-i facă faţă. Avem iarăşi o generaţie de jertfă, cea interbelică, de la care se aşteaptă să creeze o literatură mare, sincronă cu literatura europeană.

Această presiune istorică e comparabilă cu cea pe care o resimţea Ureche, Costin sau Dosoftei, când încercau să demonstreze că limba română e aptă pentru a fi instrumentată în conceperea unor opere de valoare.

Paşoptiştii au trăit mai puţin intens această pasiune creatoare.

Paradoxul cel mai incredibil este însă acela că epoca socialistă, ideologia politică a comunismului, care, pe de-o parte oprima literatura şi arta, pe de altă parte a creat un culoar de relaxare a constrângerilor estetice. Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Marin Preda nu mai creează în contratimp cu sincronizarea. Ba chiar, în ciuda climatului existenţial sufocant pe care îl presupunea comunismul, cred că marii creatori se puteau eschiva, totuşi, mai uşor în faţa factorului politic, care era unul exterior, extraliterar, decât să suporte presiunea unui anumit tip de estetism sau de scriitură.

Dihotomia arbitrară, între modernişti şi tradiţionalişti ne face şi astăzi să ignorăm adevărata discuţie despre actul literar interbelic, concentrându-ne exclusiv asupra tehnicilor literare, care constituie totuşi o formă superficială de abordare a subiectului. Ca să nu mai vorbim de faptul că, fără glumă, pe mulţi nu ştim unde să-i situăm…

Dacă interbelicul este o epocă fascinantă prin efervescenţa sa creatoare şi polemică, în schimb, cred că nume ca Nichita Stănescu în poezie sau Marin Preda în proză surclasează valoric această perioadă. Şi explicaţia este, în parte, cea pe care am oferit-o anterior, că nu se mai simt angoasaţi de o competiţie literară şi estetică presantă cu literatura europeană.

Cred că suntem încă prea aproape de ei şi prea marcaţi de epoca de aur ca să fim în stare să-i reperăm obiectiv şi să-i valorizăm la superlativ pe cei doi mari scriitori pomeniţi – deşi, în ce priveşte poezia, întâietatea lui Eminescu rămâne indiscutabilă.

Abia în anii ’80 a reintrat pe scena literaturii române ambiţia sincronizării, de data aceasta cu literatura postmodernă. (Oare cât o să mai alergăm după sincronizare?)

În ce-i priveşte pe postmodernişti, luaţi în general, ca fenomen, personal mi-au făcut impresia unor experimentatori şi nu creatori de cea mai înaltă clasă, o nouă generaţie paşoptistă postmodernă, care e receptivă la stimuli literari contemporani, aduşi de vânt din zonele cu reputaţie civilizaţionistă, dar care, ca mental colectiv, nu depăşesc spaţiul matricial carpatin.

Trăim o epocă literară mediocră. Noi, ca români, ori suntem geniali şi avangardişti, ori nu suntem deloc.

Literatura română. Eseu despre evoluţia mentalităţilor de la tradiţia ortodoxă la modernism [II]

biserica-e-lumina-lumii

Partea întâi – aici.

Conceptul de poezie sau de literatură tradiţională, definit din punct de vedere estetic, nu este neapărat congruent cu viziunea ortodoxă asupra textelor literare, ba dimpotrivă, cele două puncte de vedere asupra tradiţiei, pot să opereze delimitări cu totul diferite şi surprinzătoare.

Ortodoxia integrează tradiţiei sale opere care denotă un fundament mental şi vizionar ortodox, fără să se poticnească de calitatea modernă a limbajului sau a tehnicilor literare. În ceea ce ne priveşte, considerăm ca literatură integrabilă în arealul creştin şi ortodox orice manifestare literară care este făcută posibilă de existenţa unui fond existenţial şi spiritual creştin-ortodox.

Am arătat în articolele noastre că neliniştile exprimate de poeţi precum Eminescu, Blaga, Arghezi, Voronca,  Fundoianu, Barbu, care determină temele majore ale poeziei lor, sunt de natură religioasă şi gnostico-teologică (ne referim la cunoaşterea teologică şi nu la erezia gnostică) şi ele nu ar fi existat sub această formă dacă poeţii ar fi trăit într-un context spiritual eterodox.

Acesta este un motiv suficient de puternic pentru noi ca să implicăm percepţia ortodoxă în aprecierea critică pe care trebuie s-o formulăm la adresa lor, fără a neglija esteticul, care este o componentă importantă într-o operă literară. De fapt, ierarhiile literare sunt deja formate pe criterii estetice, iar noi nu propunem modificarea lor, ci acceptarea unei influenţe masive a lăuntricului spiritual ortodox în viziunea poetică şi literară, influenţe care au fost eludate inconştient sau conştient, din cauza ignoranţei în materie de teologie ortodoxă a multor literaţi sau a afilierii lor la ideologii ateiste.

Ni se pare absolut esenţial să nu trecem uşor cu vederea ce înseamnă aportul unei anumite viziuni teologice asupra lumii pentru conceperea unei opere literare. Curtius vorbeşte despre prima istorie a literaturii universale în redactarea Sfântului Isidor de Sevilla şi scoate în evidenţă aportul său la dezvoltarea literaturii europene medievale[1].

El afirmă că scrierile lui Isidor de Sevilla, cu precădere Etimologiile (Etymologiae) sale, au ajuns să aibă o importanţă deosebită pentru teoria literară. Acestea constituie o enciclopedie care conţine şi o scurtă istorie universală. Prin această recapitulare a istoriei universale, el continuă istoriografia literară cronicărească a Fericitului Ieronim. Etimologiile conţin in nuce istoria literaturii universale, dacă se combină notiţele sale cronografice cu alte materii adiacente, tratate în diferite capitole ale enciclopediei sale. Rezultă primele sinteze de teoria şi istoria literaturii, care au inspirat Evul Mediu apusean.

Părintele Andrei Kuraev remarca faptul că viziunea creştină, care a transferat accentul de la morala exterioară a literaturii greco-latine păgâne la interiorul psiho-spiritual uman, a făcut posibilă apariţia literaturii de tip subiectiv-confesiv şi a literaturii psihologice, transformând epicul în introspecţie şi datele istorice în evenimente interioare, în conformitate cu importanţa pe care o are în creştinism exerciţiul duhovnicesc de sondare a abisurilor lăuntrice proprii.

Astfel, „Lumea pe care oamenii au descoperit-o în forul lor interior s-a dovedit a fi mai bogată decât lumea exterioară. Creştinismul consideră că ceea ce se petrece în sufletul omenesc este mai semnificativ decât ceea ce se petrece în jur. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (Mt. 16, 26). (…) Istoria literaturii consideră însă că momentul de cotitură care a marcat trecerea de la Antichitate la cultura europeană îl constituie Confesiunile Fericitului Augustin. Scrisă la începutul secolului al V-lea, această carte are ca subiect viaţa lăuntrică a sufletului omenesc [ca avanpremieră pentru literatura psihologică modernă – n.n.]. Personajele operelor antice sunt lipsite de evoluţie interioară. (…) Predica evanghelică a pocăinţei a îndemnat însă la schimbări lăuntrice ale omului.”[2]

Prin urmare, viziunea teologică nu este câtuşi de puţin indiferentă pentru determinarea concepţiilor literare, a genurilor, tehnicilor şi a unei stilistici cu amprentă specială. În literatura română spre exemplu, este foarte evidentă stilistica de tip ortodox, înscrisă în felul în care este percepută poezia cosmică, relaţia dialogică dintre logosul uman şi logosul cosmic.

Poezia şi literatura română, în general, are un caracter foarte tradiţional, în sensul respectării şi al venerării unei tradiţii literare foarte vechi, începând cu literatura medievală. Scriitorii novatori sunt adepţii unor revoluţii de limbaj, în timp ce privirea contemplativă spre trecut este recognoscibilă la toţi marii noştri creatori literari. Nimeni nu s-a rupt de istoria, spiritualitatea şi tradiţia românească pentru a-şi însuşi concepţii total străine acestui popor sau atitudini malefice la adresa modului său tradiţional de a înţelege viaţa, şi credem că în adâncul fiinţei lor, ar fi resimţit aceasta ca pe un sacrilegiu.

Atâta timp cât Ortodoxia determină viziuni decelabile în mod fundamental în opera unui autor, teme şi motive, viziuni poetice şi literare care nu ar fi apărut niciodată într-un spaţiu musulman, budist sau politeist şi care denotă o diferenţă sensibilă chiar şi faţă de arealul catolic şi protestant al creştinismului occidental, ca să nu mai vorbim de scriitura unui ateu nihilist sau a unui satanist, nu avem cum să ignorăm această situaţie de fapt, chiar dacă ideologii diferite au făcut, decenii la rând, ca ea să fie ignorată.


[1] Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, Ed. Univers, Bucureşti, 1970.

[2] Prof. diac. Andrei Kuraev, Daruri şi anateme. Ce a adus creştinismul lumii, trad. din limba rusă de Nina Nicolaevna, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 29-30.

Psa. Drd. Gianina Picioruş