Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [18]

„Și, prin tine, gândul suie, ca un vrej pe zări de Rai/și cu mâini subțiri atinge haina Domnului Hristos,/ de ne lecuim de duhuri și văpăile de boale” (Condacul al VII-lea): Sfântele Moaște sunt pentru noi vrejul unei plante care urcă în Rai, prin care atingem cu rugăciunea haina Mântuitorului. În felul acesta, Evanghelia devine pentru noi realitate, vindecările prin credință dăruindu-ni-se și nouă ca odinioară celor care s-au atins de Domnul sau L-au rugat pe El.

Condacul al VIII-lea este un alt răgaz de rugăciune și reflecție:

Tremur ca salcia, Doamne, când sunt departe de Tine.
Îndoiala-mi umple ființa, ochii-n cearcăn se afundă.
Ce-mi slujește-nțelepciunea, dacă ghiara-ntoarsă-n mine,
mă sfâșie, depănându-i pustietatea rotundă!

Iară tu, Preacuvioase, ce-ai sfințit călugăria,
fii-ne în Hristos îndemnul, să putem, cum se cuvine,
să ne lepădăm cu totul, de noi, de nevrednicia,
înfricoșătoarea grijă, chinul zadarnic de sine.

Cel ce se păstrează piere, cel ce se scoboară[1] suie.
Jertfirea cea vie, darul pentru-mpărăția Ta,
Ție, Doamne-al Mântuirii, Ce Te-ai dăruit în cuie,
Căruia zorim, de-a pururi, cu glas sus: Aliluia!

„Tremur ca salcia, Doamne, când sunt departe de Tine”: tremur ca salcia, pentru că salcia nu doar tremură în vânt, ci și inspiră un sentiment de părăsire sau dezolare, o atitudine de deznădejde. Îndoiala și frica sunt vânturile care ne bat și apele la care ne uităm tot timpul și în care stăm să ne scufundăm.

Fără alipirea de Dumnezeu suntem sălcii plângătoare, sălcii aplecate de chinul îndoielilor, frunze firave bătute de toate vânturile gândurilor.

Iar motivul îndoielilor și al tuturor dezechilibrelor e încrederea în sine, care face ființa noastră să fie „pustietate rotundă”. Adică o pustietate pe care o rotești și nu se termină nicăieri, căreia nu îi aflăm capătul atâta timp cât ne învârtim în jurul eului nostru limitat. Înțelepciunea trebuie să ne ajute să ne dezmărginim spre Dumnezeu, nu să ne rotim în sine fără orizonturi veșnice.


[1] Se coboară în smerenie.

„Paradis în destrămare”

Portarul înaripat mai ține întins
un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
dar se simte învins.

Pretutindeni pe pajiști și pe ogor
serafimi cu părul nins
însetează după adevăr,
dar apele din fântâni
refuză gălețile lor.

Arând fără îndemn
cu pluguri de lemn,
arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.

Trece prin sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urmă lumini.

Noaptea îngerii goi
zgribulind se culcă în fân:
vai mie, vai ție,
păianjeni mulți au umplut apa vie,

odată vor putrezi și îngerii sub glie,
țărâna va seca poveștile
din trupul trist.

Blaga, care făcuse Teologia, amintește aici de Ierarhia îngerească. „Portarul înaripat” era un Heruvim, în tradiția ortodoxă, deci reprezintă ceata Heruvimilor. După care poetul îi numește, în ordine corectă descrescătoare, pe Serafimi, Arhangheli și Îngeri.

Așa cum îi prezintă poetul, această ierarhie simbolizează aici, de fapt, treptele slujitorilor lui Dumnezeu, pe care le găsim prezentate asemănător și în cărțile ortodoxe (pentru că, după vrednicia lor, Sfinții vor lua locul îngerilor căzuți din aceste cete): cei plini de iubire înflăcărată pentru Dumnezeu (Heruvimii), cei însetați de cunoaștere și de adevăr (Serafimii), cei care se ocupă cu asceza trupului și a minții, cu lucrarea pământului inimii prin rugăciune, prin care zboară la cer (Arhanghelii) și vestitorii cuvântului lui Dumnezeu, care sunt asemenea Îngerilor (care odinioară au vestit Nașterea Domnului, evocată tangențial de Blaga când spune că „îngerii /…/ zgribulind se culcă în fân”).

Odată cu răcirea credinței în epoca modernă, în viziunea lui Blaga, nu mai există, ca odinioară, „heruvimii” plini de focul harului, care să se lupte pentru Dumnezeu și să păzească legile Lui, nu mai sunt „serafimii” însetați de adevăr (apele din fântânile adevărului refuză gălețile minții lor, pentru că le-a nins în păr și tot nu au ajuns să aibă vârsta înțelepciunii), lipsesc „Arhanghelii” plini de râvna rugăciunii, precum și „Îngerii” propovăduirii.

Oamenii au devenit molatici, senilizați duhovnicește, decrepiți moral, indolenți, „arând fără îndemn/ cu pluguri de lemn” pe ogorul Bisericii și în țarina inimii lor.

Inapetenți pentru veșnicie, ei „se plâng/ de greutatea aripilor”, în loc să zboare spre Dumnezeu.

Nu e vorba de Ierarhiile îngerești, în poem, ci, alegoric, de treptele decăderii umane, până când Duhul Sfânt va „stinge cele din urmă lumini” (aluzie la stingerea luminilor stelare din Scrisoarea I, care, la rândul ei, urmează referatului biblic), adică până când Dumnezeu va transfigura definitiv acest univers.

Spre deosebire de ce a sesizat critica literară, mie poemul acesta mi se pare în linia Gândirii

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [17]

Condacul al VI-lea detaliază, cu amănunte duhovnicești, modul acestei prefaceri minunate:

O! Tu înger ce undești pază dreaptă peste om!
Tu, ce-n fiecare joci străvezimea ta ușoară,
fie de umblăm în soare, sau pe apele de somn.
Tu, acela ce veghezi, până viața se pogoară,
ca să treacă peste zări, prin întoarcere-n pământ,
pentru cealaltă viață, tu poți spune taina cum
putrezirea nu pătrunde moaștele celui prea-sfânt,
și cunoști cât îi de lung cel mai de pe urmă drum,
pentru cel menit să fie mărturie pentru noi,
cel ce-și rupe trupul viu, ce zidește carnea sa,
pietrei sfintelor altare, până-n Ziua-de-apoi,
când cerește vom-nălța ultimul: Aliluia!

„Fie de umblăm în soare, sau pe apele de somn”: fie de umblăm în lumina lui Dumnezeu, fie pe apele somnului neștiinței și ale nepăsării omenești, Sfântul Dimitrie, cel scos din ape, ne păzește „undind” harul său peste noi, cel ce-„n fiecare joci străvezimea ta ușoară”, străvezimea duhovnicească, transparența făpturii sale transfigurate, devenită icoană a veșniciei. Și aceasta pentru că Sfântul a fost călit, în timpul vieții, de „focul celor nepătrunse”, de focul harului dumnezeiesc.

Sfântul Dimitrie a fost scos precum aurul din apă: „cu trupul lucind de aur curat/ migălos din pietre, Sfinte, te-au desprins” (Icosul al VI-lea). Încât „cel lămurit de-a râului zgură” este „aurărie cu sunetul treaz” (Icosul al VII-lea).

Icosul al VII-lea relatează cum voievodul Ungrovlahiei (care nu este numit) a trimis să fie aduse Sfintele Moaște pentru a fi așezate la Târgoviște, probabil. Dar Sfântul nu vrut să meargă mai departe de „satul ce se cheamă Ruși” (Rușii-de-Vede, azi Roșiori de Vede), devenind dintr-o dată foarte greu și imposibil de urnit din loc.

Doi junci care s-au întors în satul de baștină al Sfântului au arătat voia lui, încât convoiul a făcut cale întoarsă. Și aceasta s-a întâmplat pentru că Sfântul, „văzând cum cearcă trufia lumească,/ cu vremelnicia-i pios viclenită,/ chiar de după moarte, să te stăpânească,/ ți-ai trezit cereasca putere cumplită”.

Prin urmare, a fost zidită o „Biserică mândră, zidire domnească,/ cu tâmplă înaltă în aur suflată,/ zugrăveală sfântă, de meșteri lucrată”, în satul Sfântului, de către voievodul Ungrovlahiei și de către boierii care „aduc bănet ctitoresc”, după cum ne comunică icosul al VIII-lea. Și aici au fost așezate Sfintele sale Moaște.

Biserica a fost înzestrată după cuviință și Slujba Sfântului a fost compusă pentru Minei: „Și-au adus la tine odoare de toate,/ grele-odăjdii, scumpe cum nu se mai poate,/ bucoavne, ceasloave, cărți de liturghie /…/ Și te-au pus, cu slova, în mineiul gros,/ la tipicul zilei, condeiat frumos,/ de-ți ajunse viața un izvod subțire,/ cântat de la strană, la ceas de smerire”.

În timpul Războiul de independență de la 1877, Sfintele Moaște au fost luate spre a fi duse în Rusia, dar „un boier rumân, râvnitor creștin” l-a rugat pe comandantul rus „să nu-nstrăineze moaștele-ți prea-sfinte,/ ci-în dar să le lase acestui pământ”, ca mângâiere pentru suferințele pricinuite de război (Icosul al X-lea).

În felul acesta a ajuns Sfântul Dimitrie în „pravoslavnică aeve cetate,/ cea cu două sute de biserici sfinte /…/ printre verzi grădini, albul București,/ un oraș de cule și de curți domnești”.

Iar Fericitul Daniil creează un blazon poetic pentru Bucureștiul „domnesc”, o sinteză între Dimitrie Anghel, Isarlîk-ul barbian și „pajerele” mateine.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [16]

În icosul al V-lea, în care este descrisă căutarea Sfintelor Moaște, îl întrezărim pe Vasile Voiculescu în țesătura poeziei, stilistic vorbind:

„A pornit norodul din ogrăzi, la râu,/ în chervan agale, preoți sub odoare,/ pe toiege, babe gârbove din brâu,/ copii stârnind colbul sub picioare./

Frunzele pe pomi lin binecuvântă,/ păsările-n zbor, vestitoare, cântă./ Și cu psalmi pogoară alaiul de țară,/ prin luncile gârlii, sub pânza luminii,/ ce lunecă neted spre ceruri de seară./

Și la treazul ceas când sângeră spinii/ pe cleștarul zării, ziua răstignită,/ când se domolește apa-n râu umbrită,/ au nimerit locul, visat de fecioară”…

O tâlcuire asemănătoare a apusului de soare o făcuse și Voiculescu: „Amurgurile își ardeau în cer rășina/ Prin nori întruchipând răstigniri și vedenii./ Clopotele mâhnite înmormântau lumina/ Și lin o coborau amestecând-o-n denii” (Iisus din copilărie).

În acatist, Sfintele Moaște sunt aflate de cei ce le căutau la ceas de seară, care amintește, prin sine însuși dar și prin peisaj, de Răstignirea Domnului, pentru că și Sfântul Dimitrie urmase Învățătorului divin, răstignindu-și patimile și poftele prin smerenie și asceză dură.

Și tot la ideea înrudirii poetice cu Voiculescu ne trimite și selecția lexicală a unor termeni precum „chervan”, deși Fericitul Daniil nu recurge programatic la introducerea unei avalanșe de arhaisme sau slavonisme, ca Voiculescu[1].

Alaiul găsește locul indicat fetei bolnave în vis, deasupra căruia stăruise de ceva vreme o lumină, făcându-i pe unii să creadă că e vorba de o comoară ascunsă: „unde au aflat, ca și altădată,/ gingașe, verzui, focuri de comoară./ Și privind cu râvnă unda tremurată,/ ca-n oglinzi ciudate, licărind în fund,/ ți-au zărit mormântul, împietrit de prund./ Scoici, nisip și ierburi, înflorit tivesc/ piatra-n care trupul, ca în strai încape,/ piatra și cu somnul ce-ți pecetluiesc/ pentru veșnicie, nestricarea-n ape”.

Sfântul Dimitrie se arată pentru o clipă închinătorilor săi, înveșmântat în slavă cerească, ca o stâlpare, ca un „ram raic” (cum zisese poetul în icosul al IV-lea), ca o mlădiță înflorită a Raiului: „Și-n străluminarea de zveltă stâlpare/ se-arată-n vădire slava-ți viitoare”.

Astfel se adeverește, în persoana Sfântului Dimitrie, lauda psalmului 1, pe care Fericitul Daniil o parafrazează astfel: „Fericit bărbatul ca un stâlp smerit,/ sprijin pentru Casa Domnului cioplit”. Pentru că Sfântul a devenit el însuși o coloană a Bisericii lui Dumnezeu.


[1] A se vedea comentariile mele, privitor la poemele Pe decindea Dunării și Gândului, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/06/14/poezia-lui-vasile-voiculescu-8/.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [15]

Fericitul Daniil folosește, așadar, modele romantice și moderne/ contemporane lui, concepând versuri care au ca subiect apologia rugăciunii isihaste. „Sfințitul nume” al Domnului Hristos „e mai viu, mai cald /…/ ca lumina ce aleargă pârguind întreaga lume”.

Aici îmi pare că poetul nostru a conjugat Psaltirea („Cel care trimite pământului spusa Lui, până ce repede va alerga cuvântul Lui”, Ps. 147, 4; „Bucura-se-va ca un uriaș, pus să alerge calea lui. De la marginea cerului este ieșirea Lui și sfârșitul Lui este până la marginea cerului și nu este care se va ascunde de căldura Lui”, Ps. 18, 6-7)[1] cu aceste versuri ale lui Pillat: „Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod/ Şi soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie” (În vie).

Observam altădată că, în aceste versuri pillatiene,

„Ziua e pe rod și soarele în pârg. Lumina rodește. Și roadele luminii sunt întreg universul, iradiant de o lumină interioară și spirituală care transpare prin toții porii acestei frumuseți pieritoare (amenințată de omida civilizației), care așteaptă însă eshatologia (ziua neînserată vestită de cărțile de cult ortodoxe) și restaurarea ei definitivă în starea nepieritoare, a plinătății harului (altă expresie teologică și liturgică), a deplinătății miresmelor, culorilor, luminii și sonurilor, pe care pastelurile naturii de acum doar le…creionează”[2].

Cred acum că și Fericitul Daniil le-a remarcat și le-a înțeles semnificația adâncă. Și de aceea le-a intertextualizat în acatistul său: „Doamne, e mai viu, mai cald, în veac sfințitul Tău nume,/ ca lumina ce aleargă pârguind întreaga lume”.


[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[2] A se vedea comentariul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/06/19/ion-pillat-culorile-amintirii-6/.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [14]

Condacul al V-lea este iarăși o derogare de la formula oarecum tradițională a acatistului închinat unei persoane sfinte, fiind dedicat, în întregime, rugăciunii neptice care invocă permanent numele Domnului (ceea ce reprezintă o dovadă a preocupărilor duhovnicești ale Fericitului Daniil), într-un moment în care se rememora aflarea minunată a Sfintelor Moaște. Și aceasta pentru a sublinia în ce fel Sfântul Dimitrie s-a făcut „parafă a Sfântului Duh”:

Doamne, e mai viu, mai cald, în veac sfințitul Tău nume,
ca lumina ce aleargă pârguind întreaga lume;
e mai tainic ca o șoaptă a pământului în zori,
când prin lăncile de trestii nasc izvoare de fiori;
mai grozav decât un strigăt, repezit ca o cascadă,
ce-și înalță, rupt din luptă, groaza sângelui pe spadă;
și mai blând ca limpezimea din carafa lunii mari
revărsată-n apă-albastră peste munții de cleștar.

Tu ești vraja ce-nfășoară vestitorul Tău trimis.
Tu ești adevărul-fulger, năzărit prin porți de vis,
și în sfinte oseminte trăinicia-i taina Ta,
[A] Unuia Cărui cânta-vom cântul sfânt: Aliluia!

Fericitul Daniil caută să descrie, în aceste versuri, puterea rugăciunii lui Iisus, a rugăciunii isihaste, apelând nu doar la mijloace poetice, ci chiar la modurile de obscurizare figurativă specifice poeziei moderniste. Și aceasta pentru că tiparul stilistic al unui curent sau al unei epoci nu e niciodată strict legat de o filosofie sau de o ideologie, ci poate fi utilizat în contexte diverse. Sfinții poeți ortodocși, din toate timpurile, au folosit tipare literare și un vocabular poetic care era specific vremii lor, pe care le-au personalizat în sens ortodox, desigur. Așa încât inițiativa Fericitului Daniil nu e deloc una extravagantă.

Condacul al V-lea, citat mai sus, urmează, din perspectivă prozodică și retorică, modelul eminescian din Călin sau  pe cel al Scrisorilor. Stilistic sau figurativ, secondează poezia modernistă, fără să putem preciza un nume anume, deși comparația cu Arghezi ni se pare, totuși, cea mai potrivită. În sensul acesta ne vin în minte aceste versuri: „Nu te teme de răsunet, cel ce te-mpresori cu cripte/ Și te supără flăcăii fugărind în cucuruz,/ Când prin trestii, lănci în tinda heleșteului înfipte,/ Cântă caldă doina bălții, misticului tău auz” (Arghezi, Nu te teme) – subiectul este altul, dar sensibilitatea ortodoxă a receptării graiului cosmic e aceeași.

La Arghezi, pentru „auzul mistic” al celui ce doarme în criptă, „cântă caldă doina bălții”, „prin trestii, lănci în tinda heleșteului înfipte”. În versurile Fericitului Daniil, lucrarea harului, prin rostirea numelui lui Hristos în rugăciune, e mai tainică decât „o șoaptă a pământului în zori,/ când prin lăncile de trestii nasc izvoare de fiori”.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [13]

În condacul al IV-lea întâlnim o altă aluzie la Eminescu, în versurile: „Aripi nevăzute-n noi, râvniri de ceresc înot,/ să ne suie din acatist peste patima de lut” (reamintindu-ne de „cerescul înot” al Luceafărului).

Sfântul Dimitrie știa că „în noi ca-ntr-un chivot /…/ odihnește răsuflarea lui Hristos” (Condacul al IV-lea): Fericitul Daniil se referă la rugăciunea lui Iisus, care unește răsuflarea cu chemarea neîncetată a numelui Mântuitorului.

Dar „viața ta începe, ciudat, cu sfârșitul,/ după ce-ai ajuns de veci adormitul,/ uitat neatins, peste vremi cruciș,/ împietrind în prunduri un trup al tăcerii,/ ce-și ascultă, moaște, cu ochi mari deschiși,/ printre ape, ceasul nalt al învierii” (Icosul al IV-lea). Pentru că Sfintele Moaște ale Sfântului Dimitrie au fost găsite în apă. Și aceasta fiindcă „spre moarte când te-ncinse somnul,/ cu spor neînvins te-ai rugat la Domnul,/ trupul tău în ape să-l facă-necat,/ sub vajnică silă [putere] de canon să-l puie,/ și rămas sub vreme, de oameni uitat,/ pe Lom între pietre, la fund să-l încuie”.

Însă „Cel ce proslăvește după voie Sfinții” a hotărât un sfârșit al acestui anonimat, când Sfântul Dimitrie s-a arătat în vis unei fecioare bolnave și i-a indicat locul unde se aflau Sfintele sale Moaște. Arătarea Sfântului este tălmăcită de poetul nostru ca o strecurare „la cearcănul de lumină din lăuntricul văzduh./ În carne de vedenie, arătarea mi-am întrupat/ și-am glăsuit către copila deșteaptă în duh”.

Modul în care Îngerii și Sfinții se arată oamenilor este o taină. Ceea ce știm noi de la Sfinții Părinți, din tradiția Bisericii, este că aceste descoperiri/ vedenii sunt duhovnicești și că oamenii care le văd, le văd cu duhul/ în duh, cu ochii minții iar nu cu ochii trupești. Fericitul Daniil a fost foarte atent la astfel de detalii (care ne distanțează de alte confesiuni, inclusiv de romano-catolicism), pe care se întemeiază experiența ortodoxă.

Deși cât se poate de reală („carne de vedenie”), arătarea Sfântului se produce în „lăuntricul văzduh”, nu este pentru senzorii fizici, ci pentru vederea și simțirea spirituală/ duhovnicească. Poezia e chemată aici să slujească Teologia, nu să creeze metafore gratuite.

În vis, tânăra a primit făgăduința ajutorului său pentru oamenii credincioși, în toate nevoile și neputințele lor: „cum închis cu nimbul Celui-mai-presus,/ ca un scut de flăcări ne vei apăra/ de drăceasca iazmă, de ispită rea,/ de boala cu duhuri, de gândul murdar,/ de sborul pe-aripa înrăită-a glumii,/ de spaima nebună cu chipul de var,/ de fierul ce-l poartă prințul roș al Lumii”. Sunt aici enumerate păcate și ispite care sunt provocate de cauze diverse: fie din invidia demonică, fie din prostia, neatenția sau răutatea omenească. E o enumerație scurtă, dar căreia Fericitul Daniil a reușit să-i ofere un caracter cuprinzător.