Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [6]

Condacul II imploră ca Sfântul Dimitrie însuși să fie aproape de cel care vrea să îi rememoreze viața:

Ție, al nostru sfânt de țară, îți grăim cu glasul nou,
că flămânzi de vechi evlavii, din vremelnic îți tivim,
în găteală de lumină și de umbră, gândul tău.
Tu te fă duhovnicește un căuc, ca să sorbim
apa vieții ce se schimbă lapte-n spic, cuvânt în om,
și să stăm ne-ngăduiește în de-aproape raclii tale,
ca prin osul tău de-ales să slăvim pe Domnul-Domn.
Oasele tale să sune, ca niște sfinte cavale,
Râvna noastră nerostită și înfrânată-n lutul lenii.
Și-ntovărășind cu-avântul și tot tâlcul viața ta,
Toți, cu suflete înalte, alăute de smerenii,
Să suim, împărătește, cântul sfânt: Aliluia!

Apropierea de Sfintele Moaște ale Sfântului Dimitrie e în măsură să îl înțelepțească și să îl lumineze pe cel care dorește să îi cânte viața prin intermediul acatistului. Fericitul Daniil insistă pe simbolismul instrumentelor muzicale: chiar oasele Sfântului devin „sfinte cavale” ce rezonează spre noi râvna lui dumnezeiască, în timp ce cântăreții se fac „alăute de smerenii”. E o muzică antifonică, responsivă. Rugăciunea Sfântului se împletește cu rugăciunea celui/ celor care îi laudă viața și faptele.

Remarc din nou măiestria Fericitului Daniil, capacitatea lui de a îmbina un tipar stilistic arhaic, al vechilor imnografi (caracterizat prin metaforism abundent), cu tendințele poeziei moderne. Rezultatul este unul ce respectă canoanele, pe de-o parte, iar pe de alta se înscrie în parcursul poeziei contemporane.

Un alt element de succes constă în Faptul că Fericitul Daniil reușește să fie original. El imită, cum spuneam, stilistica abundentă a imnografiei tradiționale ortodoxe, dar nu copiază metafore și figuri de stil din vechime, așa cum am văzut că procedează mulți alcătuitori de acatiste noi, în zilele noastre, care schimbă doar datele biografice de la un Sfânt la altul, reproducând, cu aproape imperceptibile modificări, și melanjând ceea ce au citit în alte acatiste.

Asemenea, căutând să se păstreze în ambianța poeziei moderne/ moderniste, Fericitul Daniil are o voce proprie, care nu se confundă cu a lui Arghezi, Ion Pillat, Voiculescu sau Radu Gyr.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [5]

De aici înainte, de la jertfa lui Hristos pe Cruce, Sfinții cresc „din Butucul Vieții [cf. In. 15, 5][1] rodind, sfinte vii,/ strugurii jertfirii, sânge de sfânt chin”. Biblia 1688 zice: „Eu sunt buciumul, voi vițele”, ia Biblia 1914: „Eu sunt buciumul viței, voi vițele”.  Fericitul Daniil denumește însă concret elementul viței care este desemnat de Hristos să Îl reprezinte: butucul din care cresc vițele/ joardele.

După această introducere (neobișnuită, cum spuneam, pentru acatistele noastre), autorul ajunge și la subiectul acatistului său, care este viața Sfântului Dimitrie Basarabov/ din Basarabi: „Întru-aceasta, Doamne, din stih de ceaslov,/ în suiri cânta-vom, să se proslăvească/ unuia în[tru] Tine Sfânt Basarabov”.

Urmează heretisirile în versuri. Iar Sfântul Dimitrie este numit „împlinire în trupul lui Hristos”, pentru că Sfinții formează Biserica, adică trupul Lui. Dar i se spune și: „Bucură-te, temelie din fildeș de oase/ Bucură-te, din racla cu moaște luminoase/ Bucură-te Dimitrie cel nou, Cuvioase!”. Se face aluzie, desigur, la felul în care au fost găsite Sfintele sale Moaște, luminând într-un râu[2]. „Temelie din fildeș de oase” indică, simbolic, prezența Sfântului ca un lucru de mare preț în Împărăția lui Dumnezeu.


[1] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/02/15/ioannis-cap-15-byz/

Sau: Evanghelia după Ioannis, Traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.

[2] Apropo de cei care cred că Sfintele Moaște sunt trupuri „îmbălsămate”: nu numai că Biserica nu deține o asemenea știință – dacă ar fi așa, fenomenul s-ar fi extins foarte mult – dar majoritatea Sfinților de care vorbim n-ar fi avut vreodată nici posibilitatea și nici condițiile pentru a primi un asemenea tratament la adormirea lor. Exemplul nostru de față, Sfântul Dimitrie, era văcarul satului (sigur nu și-ar fi dat nimeni osteneala să-l îmbălsămeze), iar Sfintele sale Moaște au fost găsite…în apă. Iar mediul acvatic nu numai că nu e propice conservării trupurilor/ materiei organice, ci dimpotrivă, grăbește foarte mult descompunerea.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [4]

Șarpele însă îl înșală pe om și acesta păcătuiește, iar Dumnezeu îl alungă din Rai pe pământ, unde trebuie „să storc pâinea vieții, țărânii de-ogor,/ și rupt veșniciei, trup să mă-nmulțesc”. În Rai, Sfântul Adam fusese mai mult duhovnicesc decât trupesc. Acum, pentru a-și sesiza decăderea, este nevoit să facă multe lucruri prin trup și pentru trup, pentru susținerea vieții pe pământ: atât pentru hrană, cât și pentru înmulțirea neamului omenesc. Această trudă este lăsată de Dumnezeu pentru ca omul, care nu făcuse în Rai nimic cu trudă, să înțeleagă ce înseamnă răutatea.

Primul om a vrut să fie „dumnezeu fără Dumnezeu”, așa cum a formulat Sfântul Irineus de Lugdunum, iar Fericitul Daniil zice: „vrui să cuprind totul, să fiu dumnezeul”.

Versurile chintesențiază istoria cuprinsă în Sfânta Scriptură, despre căderea Protopărinților, despre fiii lui Cain și despre turnul babilonic.

Din păcate, urmașii Sfinților Părinți nu mai sunt conștienți de ceea ce a însemnat viețuirea edenică și mulți dintre ei nu înțeleg chemarea duhovnicească înaltă a omului, nu sunt în stare să treacă dincolo de aparențe, de lumea văzută, nu înțeleg cum și de ce să lupte cu patimile pentru slava cerească.

Fiii lui Cain sunt „număr de nisipuri” pentru că așa au tâlcuit unii din Sfinții Părinți ceea ce s-a spus de către Dumnezeu despre mulțimea de urmași (în Biblie este vorba despre urmașii Sfântului Avraam, Fac. 22, 17, Evr. 11, 12, dar Fer. Daniil extinde semnificația la tot neamul omenesc), ca stelele cerului și ca nisipul de la marginea mării: cei care sunt precum stelele cerului sunt Sfinții, iar cei care sunt ca nisipul mării sunt cei păcătoși.

Oamenii doresc să recupereze Cerul de unde au căzut, dar fără Dumnezeu, fără pocăință: „Și din sporul urii ce-a nelegiuit,/ știința răzvrătirii-și suie trupu-ntruna,/ un turn vavilonic, spre cer clădărit,/ din trufie-aproape să ajungă luna./ Așa-Ți duc prin veacuri oamenii hulirea;/ prin tăgăduire vrând dumnezeirea”.

Dar hula și tăgăduirea lui Dumnezeu nu îl îndumnezeiesc pe om, ci îl demonizează tot mai tare și îl îndepărtează tot mai mult de Raiul pierdut, de fericirea și de împlinirea lui în cunoaștere.

Deși e invocat în mod hulitor de mulți dintre oameni, Dumnezeu Se coboară „sub chipul Omului”, al Dumnezeu-omului adică. Și din nou omenirea se arată mai degrabă întunecată decât luminată, alege cele pământești în locul celor cerești: „Ei Ți-au spart chivotul, răstignit în lemn,/ Tu ne-ai dat, prin moarte, trupul înviat./ Așa, iar, iubirea-Ți ne-a răscumpărat:/ la veleatul roșu lui Ponțiu Pilat”.

Este de remarcat tendința pregnantă a Fericitului Daniil de a se exprima simbolic și metaforic, având o motivație întemeiată duhovnicește: așa se exprimă și Dumnezeu în Sfânta Scriptură, în pilde și simboluri greu de pătruns. Pentru că, de când omul a căzut pe pământ, nimic nu mai se face ușor, nimic nu mai este fără trudă. Apropierea de cele dumnezeiești e posibilă numai prin multă nevoință, deopotrivă trupească, sufletească și mentală.

În consecință, Fericitul Daniil nu găsește, în teoria limbajului modern al poeziei, nimic care să contravină spiritualității sale ortodoxe, sesizând (ca și Arghezi), dimpotrivă, că expresivitatea modernă obscură până la ermetism, metaforic-simbolizantă, se potrivește cel mai bine cuvântului ortodox iconic, artei ortodoxe care se exprimă iconografic, prin forme, culori, sunete și cuvinte care numesc și transcend în același timp numirea, trimit către realitatea de dincolo (au-delà du réel), dezavuând mimetismul și realismul.

Din păcate, e singurul dintre poeții considerați tradiționaliști care a sesizat cu adevărat congruența aceasta, oportunitatea oferită de arta epocii moderne (de poezie cu precădere) și a socotit cuvântul poetic drept element lingvistic în stare nu numai să denumească, ci și să proiecteze semnificații adânci într-un fundal hermeneutic bogat și complex.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [3]

După cum se observă, Fericitul Daniil rezumă poetic primele capitole din Facerea, după care vorbește despre iconomia mântuirii neamului omenesc prin Fiul lui Dumnezeu întrupat. Însă rezumatul acesta e departe de a fi o simplă versificare a momentelor esențiale ale istoriei umanității.

Expresivitatea poetică poate fi alăturată, la prima vedere, celei a lui Vasile Voiculescu (comparație care rămâne valabilă și în cazul altor texte), care se individualizează printr-o anumită apăsare de „țărână aspră” și de „humă grea”. Însă, spre deosebire de Voiculescu, aici duhul zboară mult mai repede și mult mai ușor de sub obrocul materiei apăsătoare. Nu „pârguirea cărnii” reține atenția – humă arsă sub lumina dumnezeiască și modelată „cu mâna” Olarului – ci faptul că primul om e „de viață pătruns” (cf. Fac. 2, 7). Poezia nu suferă de împotmolirea în patimile cărnii, ci surprinde în simboluri zborul, depărtarea de ele, înduhovnicirea.

Diferența esențială de Vasile Voiculescu se vede și mai bine în versurile următoare. Relatarea faptelor e mistică, tinde mereu spre înălțarea abruptă către semnificații tainice și sublime, nu îngăduie lenevirea minții în cele terestre. Când credeam că poetul o să insiste, voiculescian, pe mrejele cărnii și pe cursele în care se prinde sufletul, „icoana” lui Dumnezeu, omul dintâi (cel făcut după chipul/ icoana Lui și după asemănare, cf. Fac. 1, 26, LXX: ἄνθρωπον κατ᾽ εἰκόνα ἡμετέραν καὶ καθ᾽ ὁμοίωσιν) se dezvăluie a fi „rod și semn supus”.

De ce „rod”? Pentru că omul a fost rodirea cea mai înaltă dintre toate roadele pământului, care a dat din sine, la porunca lui Dumnezeu, atât verdeață, iarbă și copac roditor (Fac. 1, 12), cât și animale, reptile și fiare (Fac. 1, 24)[1]. Pe el, pe om, nu pământul l-a scos din sine, ci Dumnezeu „cu mâna” l-a modelat după icoana Sa și a suflat peste el, dându-i „suflare de viață” (Fac. 2, 7)[2]. Și după ce omul a păcătuit și a căzut din Rai, Dumnezeu l-a rezidit când „adevărul din pământ s-a ridicat și dreptatea din cer a privit. Căci și Domnul va da bunătate și pământul nostru își va da rodul lui” (Ps. 84, 12-13)[3], prin întruparea lui Hristos.

Numindu-l pe Sfântul Adam „rod și semn supus”, Fericitul Daniil a subliniat ceea ce adesea se trece repede cu vederea, și anume că primul om a fost cu totul smerit și ascultător de Dumnezeu, că nu a avut aplecare spre păcat până ce nu a fost ispitit.

Ba chiar Fericitul Daniil face o precizare teologică importantă: Adam a fost „semn supus,/ prin care pe toate numele Ți-ai pus”. Se referă la faptul că „Adam a numit nume tuturor vitelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului” (Fac. 2, 20)[4]. Dar aduce în plus precizarea că, punând nume tuturor ființelor vii, Adam a pus pecetea lui Dumnezeu asupra lor, prin nume. Pentru că el, fiind icoană a lui Dumnezeu, le-a numit pe ele ca unul care reflecta iconic lumina lui Dumnezeu, pe care a imprimat-o și asupra lor. În felul acesta, chipul lui Dumnezeu s-a imprimat și mai adânc asupra întregii creații, prin numire: pecetea Cuvântului Creator (a Logosului, a Rațiunii), dar și icoana întregii Treimi lucrătoare.

Dumnezeu l-a asociat astfel pe om la actul Său de creație, împlinind, cu harul și înțelepciunea date de El, desăvârșirea lucrării Sale prin numirea tuturor vietăților. Iar omul s-a arătat întru totul supus și ascultător de Dumnezeu, împlinind voia Lui, ca mai târziu Preacurata Fecioară, când a acceptat să Se întrupeze din ea Dumnezeu Cuvântul – în amândouă situațiile Dumnezeu dând omului o cinste imensă, făcându-l (cu accepțiunea sa) copărtaș la zidirea și, respectiv, la rezidirea lumii. Și dacă prima dată a fost ascultător bărbatul fără femeie, a doua oară a fost femeia fără bărbat…

Această calitate a Sfântului Adam de a fi icoană/ oglindă reflectoare a slavei lui Dumnezeu – pe care a imprimat-o și asupra celorlalte ființe cu suflet, prin chemarea numelui lor – o remarcă și autorul nostru, când spune: „Taina libertății, care m-a sădit,/ domn să fiu pe fire și peste jivine,/ făcea să-Ți răsfrâng, în chip însorit,/ slava Ta pe apa lacurilor line”. Și aici se întâlnește cu Eminescu, care a poetizat în nenumărate rânduri nostalgia sa după această adamică reflectare, din icoana omului, a luminii dumnezeiești, spre cosmosul convorbitor cu omul prin rațiunile sădite în el de Dumnezeu și con-firmate[5] de Adam.

Copilul-prinț al pădurii din O, rămâi…, care se oglindește „în a apei strălucire”, indică neîndoielnic nostalgia lui Eminescu după condiția adamică, dorul de regăsire a Raiului pierdut. El „se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri și cuminți”: nu e îndrăgostit narcisistic de sine, ci de icoana luminoasă a lui Dumnezeu din sine (exegeza noastră literară cunoaște mai degrabă miturile păgâne, pe care le accesează adesea, cu entuziasm și fără rezerve, dar face grimase de nedescris când e vorba de Biblie și de teologia creștin-ortodoxă). Într-o natură paradisiacă (amintind Paradisul), e „răpit de farmec” – răpirea face parte din terminologia extazului mistic –, încât anii lui „se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri”: ne este indicat aici (ca dorință/ dor al poetului) timpul dinafară de timp, veacul cel veșnic…

Spuneam altădată că „în toată opera eminesciană, «ape sclipesc ca şi oglinzi» (Sub cerul plin de nuori)”[6]. Și când Soarele-Dumnezeu apune „de pe cerul cugetării” omenești (Memento mori), când omul nu mai trăiește paradisiac, poate măcar să îndrăgească „noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu” (Călin (file din poveste)). Adică să caute urmele strălucirii dumnezeiești pe pământ și în el însuși.

Dar e posibil ca, vorbind despre om ca „chip însorit” – plin de lumina Soarelui dumnezeiesc –, care răsfrângea „slava Ta pe apa lacurilor line”, Fericitul Daniil să fi cunoscut și spusa Sfântului Teodoros al Ierusalimului, reprodusă apoi de Sfântul Nicodimos Aghioritul (de unde a aflat-o și Eminescu), anume că în toată zidirea/ creația se vede chipul lui Dumnezeu ca în ape soarele[7].

„Izvora din mine, măreției Tale,/ bucuria lumii ce-o cântam la stele”: acele stele la crearea cărora „M-au lăudat [cu] glas mare toți Îngerii Mei” (Iov. 38, 7)[8]. Imnul lui Adam se adaugă la imnele Îngerilor. Adam, macrocosmos în microcosmos, făptură alcătuită din măreție și smerenie, face legătura între lumea de sus, a Îngerilor, și cea de jos, a celor materiale: el cântă cu Îngerii imne de slavă lui Dumnezeu în vreme ce răsfrânge, „din chip însorit” (din icoana de lumină a ființei sale în care luminează Dumnezeu), „slava Ta pe apa lacurilor lină”.


[1] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/18/facerea-cap-1/.

[2] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/19/facerea-cap-2/.

[3] Cf. Psalmii liturgici, ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[4] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/19/facerea-cap-2/.

[5] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/07/01/scriere-pe-firmament/.

[6] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche. Universalism, vizionarism și imagistică literară, Ed. Universității din București, 2013, p. 281.

Sau în Eminescu: între modernitate și tradiție (varianta accesibilă online, revăzută și adăugită, a cărții citate anterior), Teologie pentru azi, București, 2015, p. 449, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

[7] Cf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, versiune diortosită a traducerii româneşti din 1826, tipărită la Mânăstirea Neamţ prin osteneala Arhimandritului Dometian, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 42.

[8] Cf. Cartea Sfântului Profet Iov, traducere din LXX și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/03/cartea-sfantului-profet-iov/.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [2]

Fiind primul Acatist compus de Fericitul Daniil (pe atunci încă mirean, semnând cu pseudonimul Sandu Tudor, numele său fiind Alexandru Teodorescu – are, printre altele, în comun cu Arghezi și numele de familie, acesta din urmă chemându-se Ion Theodorescu: avem deci doi Teodorescu mari poeți religioși și ambii au reținut în pseudonim, din numele lor adevărat, pe Tudor [Tudor Arghezi și Sandu Tudor], un derivat românesc de la Theodoros, însemnând „darul lui Dumnezeu”), autorul a simțit nevoia unui început în adevăratul sens al cuvântului, construind în versuri o scurtă istorie a lumii, în condacul I și icosul I. Iar înainte de condac e o altă introducere, în care autorul doxologește, după cum se cuvine, pe Dumnezeu în Sfânta Treime, pe Maica Domnului, pe toate Puterile Cerești, pe toți Sfinții și pe Sfântul Dimitrie:

Mărire Ție, Treime, Înțelegerea neînțeleasă!
Mărire ție, Fecioară de-a pururi curată Mireasă!
Mărire vouă, Arhangheli, oștiri întraripate cerește!
Mărire vouă, Prea-Sfinții aleși, pecetluiți duhovnicește!
Mărire Ție, Cuvioase Dimitrie cel Nou Basarabov,
cel căruia cânta-vom acatist din stihul acestui ceaslov.
Mărire Unuia-veșnic prin Carele lumile țin!
Mărire de-a pururi, în veacuri! Mărire! Mărire! Amin.

În condacul I, Dumnezeul Tatăl, „vechi de zile, ce ții lumile în palmă”, este Cel pe care „Proorocii, în Scripturi de foc, Te-au scris:/ «Dumnezeul peste oști [Savaot], Domnul Dumnezeul viu»!/ Ție în talaz de dor, îți suim, suflarea toată,/ din țărână pân-la stele, de la schivnic pân-la gloată,/ pentru Tine, întreită perindare de sfânt imn:/ Aliluia, aliluia, aliluia! Amin”.

Icosul I e foarte interesant, pentru că e o recapitulare versificată a începuturilor omenirii, de la Adam, cum se obișnuia odinioară, în vremea veche, a se face anumite predoslovii sau dedicații în versuri – și chiar cred că Fer. Daniil a avut în minte un asemenea tipar literar, care nu e specific acatistului (ca gen). Sper să nu mă înșele memoria, dar eu nu îmi aduc aminte, în acest moment de vreun acatist care să conțină un demers similar în incipit. Îmi amintesc, în schimb, de precuvântarea versificată a Sfântului Antim Ivireanul la cartea numită Chipurile Vechiului și Noului Testament:

Făcut-au Domnul Dumnezeu toate din neființă
Și în ființă le-au adus cu multă biruință.
Și după aceia au zidit, luând pământ și tină
Pre omul cel dintâi, Adam, fără cuvânt de vină.

După asemănarea Sa făcu-i închipuire
Suflând asupra feții lui și duh de viețuire.
Adăugând din coasta lui, face, cu socotință,
Pre Eva, dându-i ajutoriu spre bună lăcuință.

Și dintr-aceștia amândoi mulți oameni să născură
Precum se vede luminat de-a rândul din Scriptură.
Oameni aleși și minunați, vestiți în fapte bune,
Trăind în blagocestie, precum Scriptura spune.

Și de la aceștia de la toți luo asemânare
Și iubitoriul de Hristos, întru credință tare,
Prealuminatul Constandin din viță Basarabă
Stăpânul Țării Rumânești, mulți ani să aibă…[1].

Tot în acest sens decurge și icosul prim al Acatistului de care vorbim, deși e mai dezvoltat decât compunerea Sfântului Antim (o reușită poetică, totuși, în limba română, pentru vremea în care scria el):

Din țărână aspră, drept Icoana Ta,
formă împlinită cu mâna m-ai strâns.
Sub lumina-Ți sfântă mi-arse huma grea,
pârguind spre carne, de viață pătruns.

Și Ți-am fost, eu Omul [Adam], rod și semn supus,
prin care pe toate numele Ți-ai pus.

Taina libertății, care m-a sădit,
domn să fiu pe fire și peste jivine,
făcea să-Ți răsfrâng, în chip însorit,
slava Ta pe apa lacurilor line.

Izvora în mine, măreției Tale,
bucuria lumii ce-o cântam la stele.

Însă, șarpe verde mi-aplecă din pom,
creanga grea cu fructul morții, purpurat,
de se-aprinse, oarbă, pofta mea de om;
și-am mușcat din miezul primului păcat.

Mi-a intrat în sânge binele și răul,
vrui să cuprind totul, să fiu dumnezeul.

Însă Tu, de flăcări portar zburător
ai pus între mine și-ntre ce râvnesc,
să storc pâinea vieții, țărânii de-ogor,
și rupt veșniciei, trup să mă-nmulțesc.

Număr de nisipuri fiii lui Cain
Îți izbesc din arcuri săgeți în venin.

Și din sporul urii ce-a nelegiuit,
știința răzvrătirii-și suie trupu-ntruna,
un turn vavilonic, spre cer clădărit,
din trufie-aproape să ajungă luna.

Așa-Ți duc prin veacuri, oamenii hulirea;
prin tăgăduire vrând dumnezeirea.

Zi de noapte-n surle, din înalt Te cheamă;
dar cerul rămâne neclintit senin.
Zi de noapte-n semne uneltind blesteamă
roși de-nspăimântarea aceluiași chin.

Dar Tu, Sfinte Doamne, când ai socotit,
Din milostivire soroc de sfârșit,
Cu smerire adâncă, printr-un darnic semn,
Dragoste, sub chipul Omului [Dumnezeu-omului], Te-ai dat.

Ei Ți-au spart chivotul, răstignit în lemn,
Tu ne-ai dat, prin moarte, trupul înviat.
Așa, iar, iubirea-Ți ne-a răscumpărat:
la veleatul roșu lui Ponțiu Pilat.

Întrupați, în Tine, Bisericii vii,
Sfinții se fac nouă ca vița de vin,
din Butucul Vieții rodind, sfinte vii,
strugurul jertfirii, sânge de sfânt chin.

Pe pristol se umple potirul prea-plin,
din pilda ce-ai scris-o pe fruntea cu spin,
plinătatea lumii să se împlinească.

Întru-aceasta, Doamne, din stih de ceaslov,
în suiri cânta-vom, să se proslăvească
unuia în[tru] Tine Sfânt Basarabov[2].

După care începe seria de heretisiri la adresa Sfântului Dimitrie, specifică oricărui acatist.

Însă altceva e de remarcat în primul și în primul rând: în sfârșit un Teolog printre poeții de la Gândirea sau printre cei numiți „tradiționaliști”! Pentru că eu alt teolog sau măcar gânditor duhovnicesc (constant și profund) nu am mai întâlnit, între cei despre care am făcut mențiune. Nichifor Crainic sau Vasile Voiculescu sunt totuși departe de a se considera că au teologhisit în poeme. Versurile lor sunt pur declamative sau descriptive.

Însă cel ce a scris versurile de mai sus a citit în adâncime Scriptura și exegezele patristice, câte îi vor fi fost pe atunci accesibile. În mod cert era, încă de la acea dată, un căutător avid și nu degeaba l-am rememorat pe Sfântul Antim, pentru că sunt convinsă că îl citise. Poate că și sub impresia didahiilor sale a dorit să devină Monah la Mănăstirea Antim…


[1] Antim Ivireanul, Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972, p. 241-242.

[2] Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Acatiste, op. cit., p. 82-83.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [1]

Experiența compunerii și a versificării de opere din și pentru arealul imnografiei ortodoxe – pentru a fi, în felul acesta, mai aproape de poezia originalului grecesc – a făcut-o, înaintea Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, și Fericitul Ieroschimonah Daniil Tudor – care, ca mirean și frate de Mănăstire, adică până în 1948, a semnat cu pseudonimul Sandu Tudor, după care a fost Monahul Agaton Tudor, până în 1952, când a devenit Ieromonah și apoi Ieroschimonahul Daniil. O să îl numesc, deci, indiferent la perioada la care mă voi referi, Fericitul Daniil Tudor, cu ultimul său nume, adică.

Autorul e un personaj curios pentru mulți, un ortodox cu vederi politice de stânga, care a colaborat cu Gândirea între 1927 și 1931, după care s-a retras și a militat, împreună cu alți scriitori, împotriva fascismului și antisemitismului, fiind persecutat, el și publicațiile lui, pentru atitudinea sa. Legionarii îl etichetau ca „vândut jidovilor”.

Pe comuniști, însă, i-a durut fix în cot de poziția lui antifascistă și antihitleristă. Ei l-au considerat un mistic primejdios, dușman al poporului, și l-au arestat prima dată în 1949 (până în 1951) și apoi, definitiv, în 1958, pentru inițierea mișcării Rugului Aprins (lotul de la Antim), Fericitul Daniil murind la Aiud în 1963 sau 64 (nu se știe sigur), în condiții de temniță grea (fusese condamnat la 25 de ani de detenție).

Fericitul Daniil e cunoscut în primul rând pentru poemele sale Acatiste, dintre care celebru este Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului. Autorul a lucrat cu intermitențe la el timp de 12 ani, între 1946-1958.

Însă primul Acatist în versuri conceput de Fericitul Daniil este Acatistul Prea Cuviosului Părintelui nostru Dimitrie cel Nou, boarul[1] din Basarabov, publicat mai întâi în Gândirea, în 1927, și ulterior în 1942, în volum, la Fundația Regală pentru Literatură și Artă[2].

Sfântul Dimitrie nu avea încă, la acea dată, un Acatist scris, ci doar viața redactată pentru Minei. Iar el l-a compus pentru ca să fie „citit la strană și cântat neîntrerupt întru prea-fericită bucurie”[3]. Dar probabil din cauza arestărilor sale – mai întâi în 1942, ca ostil fascismului, apoi de către regimul comunist – Acatistul său nu a mai ajuns să intre în cult.

E posibil ca și tiparul poetic neobișnuit să fi concurat la decizia neutilizării lui în cult. Și nu mă gândesc numaidecât la prozodie, cât la tiparul poetic de tip ortodoxo-modernist (dacă îl pot numi astfel), încărcat de simboluri și metafore. Tipar de sorginte simbolist-modernistă, dar care convine de altfel foarte bine practicii literare ortodoxe, milenară ca vechime (și care, în mod inexplicabil – decât prin ignoranță –, a fost ocolit de majoritatea tradiționaliștilor, care au preferat sau au proclamat o poezie de tip clasicist, fără ambiguități hermeneutice).

Și, după cum cred și am afirmat în mai multe rânduri, nașterea poeziei moderne, ca eveniment istoric, nu e deloc străină de influențe semnificative, în ceea ce privește conceptul de scriitură și de poezie, venite din partea Scripturii înseși și a textelor literaturii clasice creștine (cel puțin). Ar fi nevoie de un studiu amplu pe acest subiect, dar în prezent nu mă pot dedica unei cercetări de felul acesta. Să ne întoarcem deci la Acatist…


[1] Boar = păstor de vaci și bivoli, văcar.

[2] Toate informațiile de până aici sunt din prefața la ediția: Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Scrieri 1, îngrijirea ediției și prefață de Alexandru Dimcea, Ed. Asociația filantropică medicală creștină Christiana, București, 1999, p. 5-14.

[3] Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Acatiste, Ed. Asociația filantropică medicală creștină Christiana, București, 1999, p. 80.

Blaga și răsăritul lunii

Am susținut în trecut ideea că Lucian Blaga s-a inspirat de la Dosoftei și Eminescu pentru descrierea luminii de lună din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și pentru a-și susține teza despre „zariștea cosmică”[1].

Dar, în ciuda faptului că a căutat să nu deconspire sursele, Blaga ne confirmă și printr-un alt poem că a fost impresionat de semnificațiile profunde pe care le-a descoperit în versurile înaintașilor săi:

Așa a fost, așa e totdeauna.
Aștept cu floarea mea de foc în mâni.
Întrerupându-mi preamărite săptămâni,
puternică-mi răsare luna.

În miez de noapte un cutreier sferic.
În spațiu – râuri, umbre, turnuri, clăi.
Liturgic astrul mă-ntâlnește-n văi,
dezbracă patria de întuneric.

Sus în lumină ce fragil
apare muntele!
Cetatea zeilor din ochii de copil

ușor se sfarmă ca mătasea veche.
Materia ce sfântă e,
dar numai sunet în ureche.

(Răsărit magic, vol. Nebănuitele trepte)

Arar apelează Blaga la sonet. La fel de neobișnuită și de romantică este și descrierea – aproape eminesciană (ca sentiment metafizic) – a răsăritului de lună. Precum la Dosoftei (unde luna „dă zare” universului cuprins de tenebrele întunericului, Ps. 73), ea „dezbracă patria de întuneric”.

Calitatea astrului nocturn de a străbate o cale numită „cutreier sferic” și „liturgic” sunt convinsă că a dedus-o Blaga de la Eminescu, la care mersul lunii și al stelelor are (ca și la Cantemir, de altfel) caracter liturgic – spre exemplu, în Sara pe deal, turmele urcă dealul și „stele le scapără-n cale”, iar „Luna pe cer trece-așa sfântă și clară”, pentru că turmele celor pământești urcă după un ritm/ calendar liturgic căruia aștrii cerești îi sunt semne (Fac. 1, 15).

Însuși substantivul „cutreier” este o creație lingvistică eminesciană, un cuvânt poetic format prin derivare regresivă („al apei cutreier” – Diamantul Nordului).

Din nou observăm aceeași simbioză de semnificații pe care o deduce Blaga din apropierea pe care o face între viziunea lui Dosoftei și cea a lui Eminescu. Și trebuie să recunoaștem că numai cineva în stare să depisteze cugetarea teologic-metafizică în versuri atât de concentrate expresiv, putea să-și dea seama de aceste aspecte, trăind, la rândul lui, sub impresia lecturilor, o emoție asemănătoare și pe care o încriptează poetic sub semnul liric al celor doi geniali predecesori.

Terținele ne înfățișează însă, de-a dreptul, o parafrază dosofteiană: sub lumina astrului liturgic, cea care își dezvăluie fragilitatea nu e lucirea fină a lunii, ci, dimpotrivă, materia dură, stâncoasă a muntelui!

Nimic nu poate fi mai tare, pe pământ, ca piatra muntelui, și totuși tocmai ea „se sfarmă ca mătasea veche” în raza lunii (ceea ce ne trimite fără echivoc la Scrisoarea I, cu universul întreg care „precum pulberea se joacă în imperiul unei raze”).

Lumina lunii are și la Blaga, după Eminescu, calitatea de a dezvălui efemeritatea celor materiale.

Destrămarea iluziei durității materiale „ca mătasea veche” ne aduce în urechi versurile lui Dosoftei: „Și Tu Doamne, cu cuvântul/ Dintâi ai urzit pământul /…/ Acelea toate s-or trece,/ Iară Tu tot vei petrece./ Și ca haina ponosită/ Când le-a hi vremea sosită,/ Li s-a destrăma făptura/ Din hire, ca vechitura./ Și li-i depăna ca tortul,/ De să vor schimba cu totul” (Ps. 101).

Filosofia biblică a destrămării materiei o exprimase, tot în termeni dosofteieni, și Arghezi: „De când Te-ai murdărit pe degete cu lut,/ Vremelnic și plăpând Tu m-ai făcut. /…/ Torcând mătasea Tu o faci de scamă,/ Și frumusețea i se și destramă” (Rugăciune).

Constatarea lui Blaga poate părea ciudată ori o metaforă extraordinară: materia e „numai sunet în ureche”. Dar despre materia aceasta trecătoare, care se va destrăma „ca vechitura”, „ca mătasea veche”, se poate zice – oricât ar fi ea pământ sau munte –, „cum scrie Sfânta Scriptură: […] Perit-au pomenirea lui cu sunet”[2] sau „Să stinsă pomenirea lui cu sunet”[3]. Ori, în versificarea lui Dosoftei: „Perit-au cu sunet vestea lui cea mare” (Ps. 9, 15).

Orice e material piere și lasă…„sunet în ureche”.

Și parcă pentru a ne confirma apelul său la literatura veche, într-o notă de subsol la poemul următor, Îndemn de poveste, autorul ne comunică: „În graiul cronicarilor inorog înseamnă unicorn”.

În graiul cronicarilor, ca și al poetului Dosoftei, materie înseamnă țesătură veche și ruptă, și sunet în ureche.


[1] A se vedea articolele mele după cum urmează:

https://www.teologiepentruazi.ro/2013/04/28/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-44/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/14/luceafarul-3/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2018/10/28/lucian-blaga-trei-arte-poetice-si-alte-poeme-1/.

[2] Miron Costin, Letopisețul Țărâi Moldovei. De neamul moldovenilor, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu, Ed. Minerva, București, 1979, p. 177.

[3] Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită și glosar de Iorgu Iordan, Ed. Minerva, București, 1980, p. 109.