Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Categorie: Confluenţa modernismului cu Ortodoxia (Page 1 of 12)

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern [6]

Alt poem, Baladă (vol. Cu voi) ne surprinde cu descinderea efectivă a poetului în istoria Evului Mediu, deși nu l-am văzut până acum manifestându-se paseist sau nostalgic:

„O noapte de sineală[1] din vremi voievodale…/ Plecase voievodul în lupte blestemate;/ Iar eu păzeam domnița închisă în cetate – / O, noaptea, de sineală, de epoci triumfale… //

Dormeau, adânc, oștenii în noaptea diafană/ Când eu sării afară din cortul de mătasă – / Vedeam o semilună pe zare cum se lasă./ Și nălucit, crezusem – flamura otomană. //

Cu ceata buimăcită fugeam, acum, călare,/ Dar boarea nopții clare ne-ntoarse la cetate/ Și povestindu-mi visul domniței spăimântate,/ I-am arătat cu spada tabloul de pe zare. //

În alb, domnița blondă, în noaptea ideală,/ De sus, de la fereastră, ca-n vis ieși afară,/ Scăldată în sineală, ea râse-n noaptea clară…/ O, cât a râs domnița în noaptea de sineală…”.

De data aceasta, epitetele care caracterizează atmosfera și epoca medievală sunt evident pozitive: „triumfale”, „diafană”, „ideală”, „sineală”, „clară”. Epitete unice la Bacovia, mai cu seamă într-o asemenea escaladare spre beatitudine…

În ciuda războaielor „blestemate”, fundalul epocii medievale este o culoare ideală: sineala care poate fi albastrul de Voroneț. Iar fundalul sonor îl constituie râsul plin de veselie al domniței. Coșmarurile nu durează, spre deosebire de epoca contemporană, în care „totul e-o grea agonie” și „amorul, aici, a murit” (Mister).

Dar întoarcerea la Evul Mediu nu este atât istoric evocatoare, ci mai mult ideatică. „Panorama deșertăciunilor” capătă amplitudine în volumele ulterioare Plumb-ului, în poeme cu mesaj mult mai limpede în acest sens.

Un prim exemplu este poemul Pantofii din același volum, Cu voi:

„Pantofi de aur, expuși în vitrină,/ Veți sta sub dantele, în nopți de baluri,/ Și-n ale valsului leneșe valuri/ Veți râde prin săli, – potop de lumină. //

Pe trist catafalc, cu tristă regină,/ Veți sta în piciorul de gheață, și sfânt,/ Și-n trecerea vremii veți arde-n mormânt,/ Pantofi de aur, expuși în vitrină…”.

Din vitrină la „potopul de lumină” al nopților de baluri, de aici la expunerea pe catafalc și apoi la „arderea în mormânt” se măsoară deșertăciunea deșertăciunilor.

Moartea nu iartă aurul sau pe regina balurilor. Numai decorul se schimbă, realitatea e străveche, după cum bine știe Bacovia.

Ce e în vitrine ajunge și în mormânt. Sau ajunge să fie consumat de focul timpului neiertător. Combustia temporală este sentimentul cel mai pregnant la Bacovia, după cum și cugetarea la moarte și la zădărnicia patimilor este ubicuă.

Un scenariu horror ne întâmpină în Sepulcre violate: „Vagabondând, într-un amurg blond,/ Am dat de-ale cimitirului porți – / Acolo cioclii își bat joc de morți,/ Și-am râs un râs de vagabond. // O, râsul ființei vagabonde…/ Și ce-am văzut era straniu/ Într-un copac am găsit un craniu,/ Pe o cruce niște cozi blonde”.

Scenariul e terifiant dar nu neapărat realist: nu cioclii scot osemintele din morminte sau resturile umane pentru a le atârna în copaci sau prin cimitir (dacă s-a întâmplat într-adevăr a fost un act oribil), ci mai degrabă cred că poetul s-a folosit de un pretext narativ-dramatic, pentru a ne comunica faptul că moartea își pune efigia pe lumea vie. Lumea are impresia că trăiește, dar fantoma morții bântuie în universul celor vii, avertizându-i de sfârșitul inevitabil.

Însă poemul lui Bacovia e cu adevărat medieval, în substanță, urcând totodată pe filiera romantică a meditațiilor la morminte.


[1] Albastru, albăstreală, azur, claritate, limpezime, seninătate, ultramarin.

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern [5]

Mă voi opri, în continuare, asupra câtorva poeme, pentru a-mi limpezi gândul. Primul este Ecou de serenadă (vol. Scântei galbene):

Pansele negre, catifelate
Pe marmora albă s-au veștejit,
Și-n tainice note s-au irosit
Parfume triste, îndoliate.

Eu singur, cu umbra, iar am venit,
O, statui triste și dărâmate, –
Pansele negre, catifelate,
Vise, ah, vise, aici, au murit.

În haine negre, întunecate,
Eu plâng în parcul de mult părăsit…
Și-a mea serenadă s-a rătăcit
În note grele, și blestemate…

Pare că Bacovia a procedat la o reevaluare esențială a lui Petică. Poemul prezintă caracteristici stilistice care, în majoritatea lor, nu-i sunt proprii lui Bacovia. Spre exemplu, pe el nu l-a preocupat vreodată să obțină o aglomerare de sinestezii oximoronice, ca între veștejirea diafană a materialității delicate a petalei negre catifelate și paloarea dură a marmurei albe, între sensibilitatea îndoliată și vehemența purității. Situație în care contrastele violente și multiple, de nivel pictural sau senzual, sugerează, din punct de vedere psihologic, o profunzime incalculabilă și o dezvoltare la nesfârșit, în unități infinitezimale, a blocului sentimental, părut compact, al sfâșierii între viață și moarte. La Petică, sentimentul morții e la fel de pastelat și de profund ca și viața. Prin contemplarea abisalității – sugerate poetic – a psihologiei umane, contondența morții se anulează treptat, fărâmițându-se.

Asemenea subtilități și complexități artistice, psihologice și filosofice, îl caracterizează fundamental pe Ștefan Petică, Bacovia nefiind poetul miilor de nuanțe ori al exprimării de rafinate profiluri psihologice. Dar țipătul final din poem e mai degrabă al lui Bacovia (deși în note lirice peticiene), exasperat chiar mai mult decât Petică de moartea acestuia și a altor confrați simboliști, plecați foarte tineri la cele veșnice din cauza tuberculozei, în indiferența glacială generală a societății românești, după cum se vede și din alt poem: „Blestemată mai fie și toamna,/ Și frunza ce pică pe noi – / Blestemat să mai fie și târgul/ Ursuz, și cu veșnice ploi… // Cetate – azilul ftiziei – / Nămeți de la pol te cuprind…/ Cetate, azi moare poetul/ În brațele tale tușind…” (Aiurea, vol. Cu voi).

În poemul Nocturnă, un peisaj estetizat filosofic ca acesta: „Clar de noapte parfumat,/ O grădină cu orizontul depărtat…” ne amintește de grădina „cu parfum în rază”[1] a lui Petică.

Petician este și următorul Psalm (vol. Cu voi): „Iubito, cu fața de mort,/ Fecioară uitată în turn,/ Plângând în balcon/ Cu grai monoton,/ Cu suflet taciturn – / În visul meu te port. // Iubito, cu fața de mort,/ Mireasă pe tron,/ Cu grai monoton/ În visul meu te port. // Iubito, cu fața de mort,/ De geniu trăsnită,/ De-a pururi monotonă,/ Goală madonă,/ De crini prăfuită – / În visul meu te port…”.

De fapt, Bacovia realizează o sinteză poetică eminescian-peticiană. Fecioara în turn e un motiv petician. Dar epitetele „monoton/ă” și „taciturn” au, paradoxal, un sens pozitiv, așa după cum „pal/ă”, „ciudat”, „trist” sau „mohorâtă” (Maica Domnului e „palidă și mohorâtă”[2] în poemul Înger și demon) au, la Eminescu, aceeași neobișnuită (pentru mulți dintre cititori) semnificație luminoasă.

Monotonia graiului și tăcerea sufletului indică, aici, austeritatea vieții și aplecarea spre liniște, cumințenie și contemplație. Ea are „fața de mort” a Luceafărului, impasibilă la patimi, inexpresivă față de pasiunile lumii. Are „suflet taciturn”, fiindcă în sufletul ei tace vociferarea pătimașă a lumii dinafară. Recluziunea ei de tip medieval (întoarcerea la Evul Mediu și la însetarea de Absolut a romanticilor și a simboliștilor e recunoscută) întărește sensul acestor descifrări.

Poetul i se adresează cu apelativul „iubito” pentru că ea reprezintă o proiecție ideală, un ideal de femeie pentru el, care pentru lume este moartă, pentru că pare a fi „monotonă”, „tacitură” și „prăfuită”. Dar în fața poetului ea radiază de frumusețe sufletească, fiind o „Goală madonă/ De crini prăfuită”, adică o icoană a frumuseții feciorești, golită de cele superficiale, stropită cu praf de crini (crinul fiind simbol biblic și petician al fecioriei și al virtuții sufletești). Altfel nici nu s-ar putea explica de ce „în visul meu te port”…

Înțelegând paradoxul epitetelor doar aparent negative din lirica lui Eminescu și pe cel al contrastelor oximoronice peticiene și utilizând el însuși aceeași tactică de obscurizare, Bacovia dovedește că a înțeles și semnificațiile ascetice și isihaste ale acestor operații stilistice.


[1] A se vedea comentariul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/03/28/poezia-lui-stefan-petica-9/.

Exegeza integrală a poeziei lui Ștefan Petică se poate urmări aici: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/stefan-petica/.

Sau aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/trei-poeti-si-un-inceput-de-secol/.

Ori aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/02/epilog-la-lumea-veche-vol-i-3-editia-a-doua/.

[2] A se vedea și comentariile mele de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/07/28/o-varianta-a-poemului-inger-si-demon/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/04/29/pe-margine-de-eminescu/.

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern [4]

Pe măsură ce trece timpul, evoluția poetică a lui Bacovia e neobișnuită și dintr-un alt punct de vedere. Dacă, pe de o parte, poetul începe să renunțe la prozodie, pe alocuri, lăsând impresia unui prozaism ori a unei metapoezii care par să îl indice drept precursor al postmodernismului, pe de altă parte, Bacovia nu se sfiește să afișeze o întoarcere tot mai hotărâtă spre simbolismul petician și spre romantismul eminescian, ba, mai mult, nu se rușinează deloc să „epigonizeze” tot mai mult, nenumărate poeme putând fi luate drept probe de „epigonism eminescian” dacă poetul în cauză ar fi fost un debutant. Cum Bacovia nu este în această situație, fenomenul se explică doar printr-o tot mai mare aprofundare a operei lirice eminesciene și a creațiilor lui Ștefan Petică, în mod deosebit, pe lângă alți autori și alte opere fundamentale românești.

Precizez că am citit cu foarte mare atenție aceste poeme și nu am descoperit nici cea mai mică umbră de ironie demolatoare. Dacă în primul volum se poate vorbi de o parodie a poeziei simboliste și romantice și poate a întregului sens producător de creație lirică într-o lume care nu-și vede absurditatea patimilor, direcția de evoluție a lui Bacovia ar fi cu totul de neînțeles dacă nu am lua în considerare cele arătate mai sus.

Am afirmat că Bacovia nu se jenează să „epigonizeze”. Imitațiile după Eminescu, păstrând numai o parte din personalitatea sa, sunt departe de a fi ocazionale.  De aceea Bacovia e un caz atipic, în situația lui inversându-se o parte din semnalmentele devenirii poetice.

Să privim câteva exemple: „Cu steaua care s-a desprins,/ Ce piere-acum în haos – / O inimă poate s-a stins/ Spre veșnicul repaos” etc (Ca mâine, vol. Comedii în fond).

Sau: „S-a dus albastrul cer senin/ Și primăvara s-a sfârșit – / Te-am așteptat în lung suspin,/ Tu, n-ai venit!” etc (Ecou de romanță).

Sau: „Curg zilele spre cimitir/ Trist, una câte una,/ Și destrămând al vieții fir/ Se duc pe totdeauna” etc (Trec zile).

Sau: „Noaptea-ncet, ticnit se lasă – / Poezie sau destin – / Luna urcă, somnoroasă, – / Vino, vin! // Este liniște, răcoare,/ Codrul e de farmec plin – / Pe sub teii încă-n floare, – / Poezie sau destin” etc (Noapte de vară).

Sau: „De-aș fi artist,/ Eu ți-aș descri/ A tale mândre gesturi, –/ Din al meu dor/ Ar mai pieri/ Când te-aș ceti/ În versuri… // Ca pictor,/ Eu te-aș picta, –/ Mi-ai fi icoană-n viață;/ Din al meu dor/ Aș mai uita/ Când te-aș privi/ În față…” etc (De-aș fi artist, vol. Poezii).

Bacovia se dezvăluie, în ultimele volume, mai eminescian ca niciodată. Ecourile eminesciene se clasicizează și se înmulțesc în versurile sale, pe măsură ce înțelegerea lui Eminescu se adâncește în el. Și nu mă refer numai la imitarea unor elemente stilistice, a prozodiei și a muzicalității versurilor, dar acestea reprezintă un indicator sigur spre recunoașterea fenomenului de care am vorbit.

Pentru mine e și o dovadă în plus că desensibilizarea romantică, în poezia românească, nu s-a produs curând după Eminescu și că „romantismul deromantizat” al modernilor, de care vorbea Hugo Friedrich, a persistat multă vreme.

Însă Bacovia îi imită, cu aceeași seriozitate dezinvoltă, stilistic sau atitudinal, și pe Coșbuc sau Alecsandri:

„De mult, de mult cunosc doi plopi/ Ce-mi stau și azi în cale – / Îmi place mult ca să-i privesc, – / Dar mă cuprinde-o jale” (Regret, din vol. Comedii în fond) – recunoaștem sonoritatea tânguitoare a poemului Mama de George Coșbuc.

„Ninge-n satul/ Depărtat./ Ici, și colo,/ Fumegând, –/ În zăpadă/ Dorm bordeie,/ Parcă nimeni/ Nefiind./ Doar/ Se spune,/ Că vreo fiară/ Din pădure/ Scoală câinii/ Hămăind…” (În sat, din Postume). Bacovia alecsandrinizează sau mai bine zis bacovianizează o celebră perspectivă alecsandrină.

Dar dacă aceste recuperări de sonuri și atitudini poetice, din etape lirice revolute (deși am văzut că Bacovia rejecta ideea de etape sau de (r)evoluție a poeziei) ar putea părea, unora, un joc poetic, un exercițiu ludic (ceea ce eu nu cred, nu în cazul lui Bacovia), în schimb, întoarcerea la tiparul simbolist petician (după ce primul volum se situa în perfectă continuitate de trăire și de procedee cu Tradem, după cum corect a stabilit Călinescu) nu mai poate fi justificat în același fel. Putem socoti, însă, că Bacovia se regenerează pe sine, poetic, prin aprofundarea poeziei mari românești.

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern [3]

Dar, pentru a înțelege mai bine perspectiva poetică a lui Bacovia, consider că e necesar să mă opresc asupra a trei poeme (putem să le considerăm și metapoezie), care mie mi se par fundamentale în acest demers.

Primul se numește Toamnă (vol. Scântei galbene): „Clavirile plâng în oraș… // Afară o vreme de plumb/ Și vântul împrăștie ploaia,/ Tomnatice frunze prin târg/ Aleargă, pe drumuri, cu droaia. // Un bolnav poet, afectat/ Așteaptă tușind pe la geamuri – / O fată, prin gratii, plângând,/ Se uită ca luna prin ramuri. // Ea plânge…el palid se pierde/ Prin târgul sălbatec, sever;/ Și pare tabloul acesta/ Că-i antic și plin de mister!…”.

Poemul poate să nu pară deloc special, pentru că, în aparență, autorul exersează aceeași gamă veche, binecunoscută din volumul Plumb. Și așa este, cu excepția ultimelor două versuri: „Și pare tabloul acesta/ Că-i antic și plin de mister!…”. Spre deosebire de volumul anterior, Bacovia ne descoperă aici mai mult decât o stare de spirit, mai mult decât o judecată morală învăluită în tristețe metafizică. Ne comunică, însfârșit, în mod limpede, ceea ce, pentru volumul anterior, doar am bănuit: el nu are sentimentul că timpul său istoric este aparte, că descrie o epocă, ci dimpotrivă, are convingerea (învățată de la Eminescu) că particularitățile firii umane și ale societății omenești, pe care le studiază poetic, nu s-au modificat fundamental de-a lungul timpului.

E convins că trăiește un prezent continuu: „Numai acuma e niciodată…/ Adânc prezentul, închide tomul…”. E vorba de prezentul continuu, neschimbabil al acestei lumi, care trăiește într-o stare de decadență perpetuă, iar poemul din care am extras aceste versuri se numește Belșug (vol. Cu voi):

Culori și plâns de toamnă, plâns de poet,
Apa e rece, frunzele plouă –
Vorbește încet, pășește încet,
Că totul cade cu o jale nouă.

Vinul, și mierea, și grâul tot
Le-au strâns, pe grabă, cine-a putut…
Tuse, și plânset visele scot,
Du-te, oriunde, frunză de lut…

Și-o păsărică în grădina brumată,
În liniștea rece, a iarnă-a făcut –
Am strănutat pe o stradă curată,
Frunzele toate încă n-au căzut.

A fost odată…va fi odată…
Nu spune zarea, dar spune omul –
Numai acuma e niciodată…
Adânc, prezentul, închide tomul…

Mă duc, tot acolo, în marea clădire,
E ora, de la care rămân închis –
O emoție…o amorțire…
E toamnă…mi-au dat de scris.

Emoția, amorțirea, toamna și tot ce presupune ea i-au dat de scris.

Vorbește-ncet e titlul unui sonet de Eminescu.

„ Vorbește încet, pășește încet,/ Că totul cade cu o jale nouă”: o jale nouă a unei căderi vechi, perpetue. „Dar mai știi?… N-auzim noaptea armonia din pleiade?/ Știm de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimțite cade?”, se întreba Eminescu în Memento mori (sublinierea verbului „cade” îi apaține poetului). Iar, înaintea lui, Miron Costin: „Ce nu petrece lumea și-n ce nu-i cădere?” (Viiața lumii).

„Prezentul închide tomul” pentru că sfârșitul istoriei e oricând un „acuma”. Lumea trăiește o realitate eshatologică de la începuturile ei, în concepția lui Bacovia, care e cea a Bisericii Ortodoxe.

În poemul Controversă (vol. Comedii în fond), cred că se poate citi, printre versuri sibilinice, o mărturisire esențială despre începuturile poetice ale lui Bacovia: „Ascultam acele povești,/ Deși nu era vremea lor – / Cum nu-nțelegi când privești/ Aerul morților”.

„Nu era vremea lor”, pentru că era încă la vârsta adolescenței, „poveștile” fiind, după cum cred, poemele romantice și simboliste, în mod deosebit.

Catrenul prim se repetă, în chip de refren, la final. Iar între incipit și final se află alte patru catrene pe care poetul le așază între ghilimele, ca și cum ar fi o povestire. Numai că așa-zisa baladă sau poveste, din care a fost retezată narațiunea principală, prescurtată până la silabisirea momentelor esențiale și încriptată ca o profeție biblică, e mai obscură și decât poemele lui Ion Barbu (Mircea Scarlat avea dreptate să considere că Bacovia pune probleme în analiză cel puțin la fel de mari ca Eminescu și Barbu). Se poate însă descifra o autobiografie ascunsă, cum spuneam, într-o neobișnuită baladă:

„Era acel tânăr prea singur!/ Dar toți îl iubeau…/ – Atunci nu era așa singur!/ Sau ceilalți nu erau. //Și-o tânără fată cu dânsul – / De-abia în lume-au plecat – / Încât îți vine și plânsul/ Printre-ntrebări, ne-ncetat. // Și iată, din toate, nimicul – / Un înger apoi s-a născut…/ – Acestea erau, deci, nimicul,/ Și-ndată orice a tăcut! // Întoarce-te-n alții, sau singur/ Și-orice povești înțelegi – / Acel tânăr prea singur/ Ajunse printre moșnegi”.

Dacă nu mă înșală memoria, deviza „Întoarce-te-n alții” a preluat-o Nichita Stănescu, ca deziderat poetic maximal: întoarce-te în cei care te vor citi și te vor înțelege!

„Aerul morților” l-a luat Bacovia, în tinerețea sa, din exemplele poetice ale înaintașilor sau ale contemporanilor și l-a transformat într-un lirism pe care Călinescu l-a numit „sentimentalism lugubru”. Volumele ulterioare Plumbului dezvăluie însă, treptat, o altă evidență: prezența unei personalități poetice profund reflexive și lucide în spatele a ceea ce a părut, inițial, doar sentimentalism.

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern [2]

E sigur că în volumele Comedii în fond și Stanțe burgheze descoperim un alt Bacovia decât cel cu care ne-am obișnuit. Critica literară a relevat deja aceste aspecte. Mai mult, postmoderniștii (Ion Bogdan Lefter și Mircea Cărtărescu) l-au indicat drept precursor al curentului pe care ei l-au reprezentat. Eu n-aș merge până acolo, pentru motive pe care am să le evidențiez ceva mai departe.

Însă ieșirea lui Bacovia din infern se produce mai devreme. O anunță chiar un poem din Scântei galbene: „Verde crud, verde crud…/ Mugur alb, și roz, și pur,/ Vis de-albastru și de-azur,/ Te mai văd, te mai aud! // Oh, punctează cu-al tău foc,/ Soare, soare…/ Corpul ce întreg mă doare,/ Sub al vremurilor joc” etc (Note de primăvară).

În Comedii în fond, găsim altă poezie mărturisind despre desprimăvărarea sufletească ce l-a cuprins: „Deși, cu iarna care-a trecut/ Poate părea c-am murit – / Șivoaie se duc din grele zăpezi…/ Cântări, și cântări m-au trezit. // Gălăgioase glasuri mi-au zis/ Despre-o viață oricât de amară…/ Și soarele, sus, un cer a deschis/ Cu bucurii de primăvară” (Curaj).

E greu de recunoscut Bacovia, cel din Plumb, în aceste versuri.

Poetul trăiește sentimentul învierii sale, al ieșirii din iad, și însuși o vestește, conștient de ea, într-un poem din volumul Cu voi, intitulat Imn:

Crengi subțiri cu flori albe…
Spre mai sus
Mă ridică din erori
Idealuri ce-au apus…
Cu flori roze crengi subțiri…
Iisus!

Flori pe zări, în iarbă flori…
Spre mai sus
Am trăit de mii de ori…
E destul că tu te-ai dus…
Flori pe zări, în iarbă flori…
Iisus!

II

Să dorm…
Să dorm, din ce în ce murind
Deși oriunde e o reînviere…
Iată, sunt goale
Dumbrăvile sacre –
Poetul a plecat[1].

Și dacă tu mai cauți,
Pășind prin tăinuitul izvor,
Pe mine nu mă vezi –
Poetul a plecat…
Să dorm…
Să dorm, din ce în ce murind
Deși, oriunde, e o reînviere…

A muri „din ce în ce” mai mult înseamnă tocmai a fi tot mai aproape de înviere.

Însingurarea și recluziunea sa lăuntrică au fost conștiente: „Fug rătăcind în noaptea cetății,/ În turn miezul nopții bate rar;/ E ora când cade gândul amar,/ Tăcere…e ora lașității…// Te pierzi în golul singurătății/ O, suflet, mereu în lume fugar;/ E ora când Petru plânge amar”… (Nocturnă).

Ca și în cazul altor poeți, informațiile pe care ne bazăm pentru a vorbi despre o conștiință creștin-ortodoxă a poetului nu sunt multe. Observații pertinente în acest sens a făcut, din câte știu eu, doar Theodor Codreanu, în studiul său din 2002, Complexul bacovian (cea mai bună carte de critică a lui Codreanu, în opinia mea, o cercetare care ar merita să apară mai des în bibliografii, când e vorba de Bacovia). Așa încât ne orientăm tot după „adevărata biografie” a autorului, care e opera lui (după cum susținea Nichita Stănescu și nu numai el).

Bacovia ne oferă din când în când surpriza unor poeme și a unor versuri cu rezonanțe ortodoxe stupefiante pentru cine îl receptează în chenarul rezervat de exegeza noastră literară „oficială” (să-i zicem).

Să luăm, spre exemplu, poemul Dormitând, din volumul Scântei galbene:

În pâcla nopților de iarnă, cu hornuri ce fumează,
Când lămpile de stradă cu miile veghează,
În pâcla colorată mă duc abia simțit –
Mai mult ca orișicine, îmi pare c-am greșit.

Am fost atât de singur, și singur am rămas,
În creierul meu plânge un nemilos taifas…
De sună-n ziduri ninse, vreo muzică de bal,
Mai stau, și plânge-n mine un vals provincial.

De la fereastra ninsă, cu finele perdele,
Mă duc pe străzi de gheață cu spuza lor de stele;
Și-n mijlocul odăii, tot singur nă prezint:
– Valsa o blondă-n alb, și cu pantofi de-argint…

Aprind, pe masă, lampa, și iarăși mă dezbrac,
Aș vrea să-mi fac un ceai, și stau, și nu-l mai fac…
Mă clatină spre pat al insomniei pas –
În creierul meu plânge un nemilos taifas.

În primul rând, nu numai că simbolismul a dispărut, dar poetul nu înaintează deloc spre postmodernism, ci spre…Eminescu și romantism. E un fenomen în creștere, în progresia sa lirică de după Plumb. Nu îi va mai pomeni, ca altădată, pe Tradem, Edgar Poe, Verlaine, Baudelaire și Rollinat, ci pe „Eminescu, Heine și Lenau” (Amurg, în vol. Comedii în fond).

Bacovia „regresează” spre Eminescu și spre tradiția lirică românească fundamentală într-un mod covârșitor. Cu cât evoluează, cu atât e mai „tradiționalist”, în sensul că se scufundă în cunoașterea tradiției poetice române, mergând înapoi pe firul simbolist-romantic pe care îl apreciază cel mai mult. Poetul tinde, mai ales, spre profunzimi eminesciene de gândire și simțire.

Poemul de mai sus are timbrul inconfundabil al lui Eminescu din Sonete și construcția retorică romantică din Scrisoarea IV sau De câte ori, iubito… Același retorism și poveste romantică se repetă și în Poveste, din același volum, și în Vae soli din vol. Cu voi, unde iarăși nu mai găsim nicio urmă de simbolism sau de modernism sau câteva extrem de vagi.

În al doilea rând, corespondența între „spuza de stele” și „lămpile de stradă” care „veghează cu miile” este eminescian-simbolistă (acel simbolism de cunoaștere, nu de procedee). Poetul alunecă „pe străzi de gheață” în urma ei, ca odinioară genialul său înaintaș romantic. Surprinzător e să îl vedem pe Bacovia sensibil, precum Eminescu și Petică, la feeria înstelată a cerului, pe care o vede răsfrântă în luminile orașului. În alt poem, „Se-ntind bulevarde-n noapte de vară,/ Pe arbori, electrică lumină /…/ Pe cer de safir, comori de avari…” (Noapte).

În al treilea rând, dacă nu ne mai fură atenția contextul epocal cu lumini de bal și valsuri, remarcăm faptul că versurile „Mai mult ca orișicine, îmi pare c-am greșit./ Am fost atât de singur, și singur am rămas,/ În creierul meu plânge un nemilos taifas” par scrise mai degrabă de Vasile Voiculescu sau de Arghezi, în orice caz de un poet care are experiența războiului duhovnicesc cu gândurile și cu patimile.

„Mai mult ca orișicine, îmi pare c-am greșit” e un vers pe care îl poate scrie orice poet ortodoxist. A te vedea mai greșit, mai prejos decât toți oamenii e un ideal în nevoința ortodoxă.

De asemenea, a te autoacuza de solitudine, de singurătate lăuntrică și de senzația golului interior din cauza, în mod paradoxal dar adevărat, a „nemilosului taifas” al gândurilor provocate de amintiri, reprezintă iarăși o atitudine ultraortodoxă, dacă mi se permite acest termen, fără legătură cu alte semnificații curente. În sensul că este imposibil de găsit, chiar în poezia religioasă a unor autori neortodocși (romano-catolici în special, la ei mă gândesc, pentru că mulți romantici, simboliști și moderniști au fost romano-catolici, chiar „poezia pură” a fost teoretizată de abatele Bremond).

Nu cred că exagerez cu nimic semnificațiile ortodoxe. În alte poezii, deplânge faptul că „E plină noaptea de orgii,/ Iar prin saloane aurii/ S-aud orchestre, și fanfare. // Femei nocturne, singurele/ La colț de stradă se ațin,/ Desfrâu de bere și de vin/ Prin berării, și cafenele. // De orbitoare galantare/ De diamant, și de rubin…/ Și de averi orașu-i plin”… (Și ninge). E o realitate care ne este și nouă, astăzi, foarte bine cunoscută. Ca și aceasta: „O, cum omul a devenit concret” (Plumb de iarnă): adică un om al interesului practic, meschin, înglodat cu totul în moina materialismului, fără nicio atenție față de sufletul său.

În volumul următor, Cu voi, acuză felul cum „Trec burgheze colorate/ În cupeuri de cristal – / E o veșnică plimbare,/ Vălmășag milionar… // Și pe publice terase/ Plâng viori sentimental…/ E parfum, bomboane/ Și desfrâu de lupanar”. Și, la fel de eminescian, deși în altă gamă decât în Memento mori, prevede și sfârșitul: „Greve, sânge, nebunie,/ Foame,/ Plânset mondial…/ Pe când lasă-amurgul flăcări/ Pe-un final ce se anunță/ Pe-un decor miliardar…” (Amurg).

Din păcate, nici măcar „predica” acestor poeți nu mai ajunge la oamenii zilelor noastre, dacă predica autentică a Bisericii e oricum ignorată și disprețuită în ultimul hal. Critica literară și didactica școlară fac ce fac și ocolesc aceste subiecte, concentrându-se pe ce le place lor să audă și să creadă…

Bacovia, ca și Eminescu, e foarte departe de a fi fericit de ruinarea Creștinismului în sufletele oamenilor. El observă lucid că „Stă fără noimă catedrala/ Azi, într-un secol rafinat” (În altar). Rafinamentul civilizațional ar trebui să ne sculpteze și mai mult interior, să ne îndemne la un și mai mare – în contrapondere – rafinament al vieții duhovnicești, al cugetării înalte. Din păcate, rafinamentul civilizațional merge mână în mână cu barbaria și cu primitivismul instinctualității, după cum constata poetul, încă din volumul Plumb, strigându-și acolo jalea și deznădejdea, în mod lacunar și strident ca un bocet.

Desacralizarea lumii, pe care Eminescu o constata în Melancolie, ia forme aberante, pe care Bacovia nu se rușinează să le semnaleze, în nuditatea lor consternantă, cu indignare: „Stă fără noimă catedrala/ Azi, într-un secol rafinat –/ Doar de mai vin să delireze/ Amanți cu suflet ruinat. // …Și delirând, când corul curge/ Se face gândul mai amar –/ Ei vor o noapte de orgie/ Pe canapeaua din altar…”.

Și acum cred că se limpezește tot mai mult rațiunea agoniei sale din volumul Plumb, auzul spiritual al unui plâns cosmic al materiei pentru oamenii care au devenit fantome, secătuiți de viața lăuntrică.

Însă poetul nu se cruță nici pe sine, ci pe el însuși se acuză de individualism exacerbat, că „tot mai mult m-apasă/ O grea mizantropie” (Ego, vol. Cu voi). Deși starea în care se află omenirea te împinge la mizantropie, creștinii ar trebui să se gândească că niciodată lumea nu a fost mai bună. Că nu numai vremurile lui Dioclețian, Nero sau Stalin au fost cumplite, ci și în epoca de aur a Creștinismului Sfântul Ioannis Hrisostomos a fost trimis să moară într-un exil chinuitor, Sfântul Grigorios Teologul alungat degrabă de pe scaunul patriarhal etc.

Și, în alt poem, Bacovia ne comunică iarăși vina sa: „încă tot mă iubesc” (Dimineață). O vină stabilită precis și corect.

Mai mult, versurile acestui poem, Dimineață, de o profunzime și o dăltuire surprinzătoare, în ciuda obscurității laconice, ne familiarizează cu o altă prezență poetică decât cea a unui Bacovia agonic, silabisind haotic sunetele naturii: „Cum frigul, tremurând ca o veste,/ Tot plânge de-al meu și de-al tău…/ Tot mai mult am rămas cu ce este,/ Și plouă cu-o părere de rău. // Am uitat dacă merg…încă tot mă iubesc…/ Am ajuns la timp, ocup și un loc./ Dar gândul apasă cu greul său bloc…/ E numai vedere… nu mai pot să vorbesc…”. Aici e o luciditate ermetică barbiană. Paralizia glosică nu se datorează, în mod cert, unui delir irațional. Nu s-a datorat niciodată, doar aparențele au înșelat sau unii au vrut să creadă astfel.

La fel de adânc, concis și ermetic e Bacovia și în poemul Umbra: „Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii…/ Se întindea noianul de unde nu mai vii;/ O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa –/ Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era”. Suntem, cu aceste versuri, în așteptarea teoretizării necuvintelor și a poeziei metalingvistice.

Și, în mod neașteptat, poate, pentru unii critici, regimul creator al poetului se dovedește a avea neapărată nevoie de pace sufletească: „Voi scrie un vers, când voi fi liniștit…” (Destul).

Pentru Bacovia, poezia este un antidot la otrava lumii în care trăiește: „Când orice se vinde,/ Când orice e marfă –/ Trezește un sunet bătrân/ Din antica harfă. // Din cupe, vin de uitare,/ Fie-a virtuții eșarfă – / Trezește un cântec bătrân/ Din antica harfă” (Legendă, vol. Comedii în fond). Dacă Arghezi face poezie „din bube, mucegaiuri și noroi” (Testament), Bacovia compune o lirică „a virtuții” bând vinul de uitare a răutății acestei lumi, pentru care „orice se vinde” și „orice e marfă”. Precum odinioară Eminescu, spre a uita precaritatea existenței umane, bea „păharul poeziei înfocate” (Memento mori).

Ca și Nichita mai târziu, Bacovia înaintează tot mai mult spre trecut, spre a conștientiza că nu există epoci poetice sau evoluție lirică, ci poezia e o singură „antică harfă”. La care știi sau nu știi să cânți.

Idealul său de poezie exclude mizantropia și iubirea de sine: „Privește savant/ Cu inima beată/ De iubire /…/ Privește savant./ Dacă nu-i/ Cu cine vorbi,/ Se scrie” (Glossă, vol. Stanțe burgheze). Nichita Stănescu a remarcat versurile…

Dacă postmoderniștii au descoperit metapoezie în ultimele volume bacoviene, nu au greșit, dar în mod sigur nu are de-a face cu ideea postmodernă de metapoezie.

O artă poetică intitulată Sine die (vol. Stanțe burgheze), ne vorbește din nou, în mod neașteptat, despre un ideal poetic și de viață care are profunde legături cu isihasmul, deși e puțin probabil ca poetul să fi știut prea multe despre acesta:

Nu trebuie
Să-ți spui gândurile
Dacă regreți
Trecute scrisele rânduri.

Șadă mintea-n Neant
Din câte veacuri zvonesc,
Nimic a nu mai reține
Din multe ce se vorbesc.

Nu este, și nici n-a fost;
Trec zile șirag.
Orizont suspect,
Și metafizic prag.

Mai multe versuri de aici pot fi caracterizate prin ceea ce Nichita Stănescu identifica drept poezie metalingvistică.

„Șadă mintea-n Neant” e un deziderat care seamănă foarte mult, până la identitate, cu solicitarea ortodox-isihastă de a-ți goli mintea de gânduri deșarte. Nu știm de unde a apărut această dorință la Bacovia, dar putem recunoaște cu ușurință, în versurile imediat următoare („Din câte veacuri zvonesc,/ Nimic a nu mai reține/ Din multe ce se vorbesc”), o concentrare maximă a unui mesaj eminescian exprimat într-o retorică expresivă: „O, teatru de păpușă…zvon de vorbe omenești,/ Povestesc ca papagalii mii de glume și povești/ Fără ca să le priceapă…După ele un actor/ Stă de vorbă cu el însuși, spune zeci de mii de ori/ Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă,/ Pân’ ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă” (Scrisoarea IV).

Sau, în Glossă: „Multe trec pe dinainte,/ În auz ne sună multe,/ Cine ține toate minte/ Și ar sta să le asculte?…”.

Deșertăciunea tuturor acestora trebuie suprimată: „Șadă mintea-n Neant”. A ține mintea în iad și, respectiv, în neant, sunt două țeluri isihaste. Cum a ajuns la ele Bacovia, e greu de știut. Pe mine mă roade o bănuială: dacă nu cumva unii poeți simboliști, din iubire și admirație pentru Eminescu, au ajuns să facă investigații personale despre viața lui și, totodată, în manuscrisele sale, pe lângă aprofundarea cu evlavie a operei sale.

Ei au creat la foarte scurtă vreme după dispariția fizică a lui Eminescu și puteau afla multe, de la martori încă în viață, despre ceea ce l-a interesat pe acesta, urmărindu-i parcursul intelectual și imitându-l în atitudinile fundamentale. Anumite lucruri nu se explică altfel în operele lor. Pe Ștefan Petică și pe Bacovia îi văd în stare de un asemenea demers. Împreună cu Tradem, ei formează un trio care a fost subjugat de personalitatea copleșitoare a lui Eminescu, devenind ei înșiși, în același timp, personalități poetice foarte mari și originale. De unde se vede că admirația, prețuirea și iubirea nu ucid personalitatea, ci dimpotrivă, o zidesc…

Mai mult, mă gândesc acum că și orientarea metafizică a lui Arghezi se poate datora aceluiași context literar și aceleiași influențe marcante eminesciene. Arghezi l-a considerat „un crucificat” și „sfântul preacurat al ghiersului românesc”, după cum și Tradem îl numise „dulce al poeziei Crist”, și după cum Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel îl comparaseră cu „Christ urcând Calvarul”, considerându-l „sfânt și mare”. Venerația lor, a tuturor, pentru Eminescu a fost multă și constantă. În același fel, la moartea lui Ștefan Petică, Bacovia îi dedică acestuia o poezie, Tu ai murit…, în care îl numește „blânde Crist”, recunoscând filiația…

Și pe toți acești poeți noi îi privim ca pe niște insule lirice distanțate într-un ocean literar, fiindcă îi analizăm doar în funcție de culmea stilistică ce îi individualizează, dar uităm că ei au trăit, împreună, aceeași copilărie și tinerețe poetică și că au rădăcini în același copac, Eminescu (împrumut metafora formulată de Blaga și Nichita Stănescu, care s-au altoit pe același trunchi). Încât organicitatea literaturii române, de care a vorbit Călinescu (lăsând-o nedemonstrată), ni se descoperă tot mai pregnant…


[1] O posibilă aluzie la Eminescu.

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern [1]

Despre Bacovia de după Bacovia, cel cunoscut și caracterizat prin atmosfera lirică (și anti-lirică) din vol. Plumb, nu se vorbește prea des. În general, critica literară a considerat că poetul a oferit măsura talentului său în creațiile cuprinse în primul volum sau în primele două volume. Și că, în perioada următoare s-a petrecut mai degrabă un regres valoric. Sau, în orice caz, că poetul nu s-a înnoit substanțial, ca Arghezi bunăoară, ci a reeditat idei și stări de spirit cunoscute. Ceea ce e într-o foarte mică măsură adevărat (și chiar dacă ar fi adevărat, ar însemna o limpezire a mesajului poetic, față de care decepția critică nu se justifică).

Ceea ce nu s-a observat e că, după vreo trei decenii de creație și de coborâre constantă în infern – după cum bine observa odinioară Manolescu, mai înainte de a se răzgândi – , Bacovia a început să și iasă din infern. Primele semne fiind vizibile chiar în vol. Scântei galbene.

Nichita Stănescu a avut dreptate: infernul în care a descins Bacovia a fost unul pe jumătate învins.

Poetul a făcut aceasta fără să cunoască, probabil, învățătura isihastă. Când el scria primele poezii în care se închidea ca într-un mormânt (un gest poetic pe care e mult, poate, să-l numim duhovnicesc, dar nu pot să nu mă gândesc totuși la similitudinea cu recluziunea Sfântului Antonios cel Mare, închis într-un mormânt idolesc în scop ascetic), adică în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, eram încă departe de a avea Filocaliile traduse de Fericitul Părinte Dumitru Stăniloae, iar cât fusese tradus înainte devenise ininteligibil, prin modernizarea limbii române, pe lângă faptul că era un material accesibil doar în câteva Mănăstiri.

Dacă se poate spune așa, instinctul lui Bacovia de a coborî în infern, de la bun început, a fost fără greș. În tagma poeților e unic. Iar coborârea lui în infern a fost nu una dantescă, fantezist-iluzorie, ci una ortodoxă. O descindere cu mintea, așa cum, în secolul al XIX-lea, Sfântul Siluan Athonitul (necunoscut lui Bacovia), fusese învățat să facă, prin glas de sus: „Ține-ți mintea ta în iad și nu deznădăjdui!”.

Spun că este extraordinară experiența lui pentru că inițiativa aceasta, nici măcar ca gest poetic, nu apare la adolescență, la o vârstă fragedă. De obicei, primordial e entuziasmul în poezie, pentru ca vremea dezamăgirilor sau a regretelor și a pocăinței să vină mai târziu.

Bacovia se repede, de timpuriu, direct în iad, în iadul suferinței asumate, fără a înregistra o vârstă a candorii în poezie. Poate și de aceea a părut multora inautentic, irațional sau ireflexiv. Însă mai degrabă cred că putem conchide, având mult mai multe date decât cei care l-au recenzat la debutul în volum, că s-a maturizat foarte repede, că lecturile poetico-literare (Eminescu și simboliștii, mai cu seamă) și sensibilitatea lui accentuată la suferința umană l-au adus în situația de a dori foarte curând să ispășească printr-o asumată coborâre poetică în infern.

Atunci când a înțeles că lumea a devenit „decor de doliu funerar”, „vastul cavou” care îngroapă sufletele, iar „întreg pământul” s-a transformat în „mormânt”, atunci și el s-a închis ca într-un sicriu în sine și în intimitatea versurilor sale. Și aceasta cred că e rațiunea pentru care a așezat Plumb-ul în fruntea volumului prim de versuri: pentru că descria asumarea condiției de înmormântat, de mort sufletește, într-o lume care murea necontenit pentru adevărata viață: cea veșnică.

Dar, cum spuneam, există și înviere, există și ieșire din acest infern. Și ea se produce pe măsură ce poetul trăiește și înțelege efectul terapeutic al faptei sale. Blaga n-a recurs la aceasta decât după ce s-a simțit secătuit de demonismul „dionisiac”. Arghezi a făcut cunoștință cu iadul pocăinței după ce a căzut în păcat și a părăsit monahismul (dar el a și trăit cu cea mai mare intensitate și cu cea mai autentică simțire duhovnicească pocăința). Nichita Stănescu a ajuns la iadul unor crunte dezamăgiri după o tinerețe în care a experiat o resurecție spirituală intensă și o înălțare pe aripi angelice, ale unui har poetic deosebit. În cazul lui Eminescu, putem spune că el a coborât și a ieșit din iad mai tot timpul, poezia lui fiind o elegie de la cap la coadă, iar aspirația lui spre puritate și regăsirea Paradisului pierdut fiind perpetuă.

Dar să revenim la Bacovia.

Curcubeiele deșertului

În volumul O viziune a sentimentelor (1964), Nichita Stănescu explorează poetic lumea printr-o reflexivitate entuziastă, plină de iubire. Poetul practică un lirism de cunoaștere fundamentat pe cea mai exuberantă manifestare a dragostei din poezia noastră.

Iubirea naște cuvântul poetic. Cuprins de „o febră a plecărilor în sus”, poetul experimentează, de fapt, o renaștere a sa contemplativ-poetică, în care „Întâiul ochi ce l-am deschis pe lume/ s-a redeschis deodată spre zenit /…/ jumate fermecat, uimit pe jumătate. /…/ E o cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi,/ când lumile-ți încep la căpătâi /…/ Și fiece mirare e un nume” (Cântec).

Ca odinioară lui Eminescu, iubirea îi dăruiește lui Nichita Stănescu sentimentul contemporaneității cu începuturile lumii. Cuvântul creator de lumi poetice se naște din iubire, precum odinioară lumea a fost creată din iubire, prin cuvânt.

Când iubirea „e o întâmplare a ființei mele” și fericirea „e mai puternică decât mine” și îi izbește „tâmpla de stele”, atunci se naște în poet dorința de a vorbi în cuvinte „ca niște dălți ce despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt” (Cântec). Iar cuvintele care au despărțit ziua de noapte sunt cuvintele originare, prin care a fost creată lumea. Ele au despărțit „fluviul rece” al creației care curgea întru ființă de „delta fierbinte” a lui Dumnezeu care a creat lumea, ființa creată de Ființa necreată și veșnică.

În momentele de iubire intensă, cuvintele îndrăgostiților se rotesc cosmogonic, ca apa „în cercuri” sau ca cerul de unde cădea Luceafărul, ca să răsară apoi „c-o-ntreagă lume”. La Nichita: „Cuvintele se roteau, se roteau între noi” și „repetau, într-un vârtej aproape văzut,/ structura materiei, de la-nceput” (Poveste sentimentală).

În Leoaică tânără, iubirea, revelația dragostei produce modificări neașteptate și surprinzătoare în structura logică a lumii, pentru că se întâmplă tocmai această reconfigurare a materiei, „de la-nceput”.

Poemul este alcătuit din trei strofe. În prima strofă, întâlnirea neașteptată cu dragostea la vârsta adolescenței e semnalată prin repetiții care pot da senzația tautologiei, dar ele subliniază intensitatea momentului, șocul prim al acestei experiențe:

Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în față.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colții albi mi i-a înfipt în față,
m-a mușcat, leoaica, azi, de față.

„Colții albi mi i-a înfipt în față,/ m-a mușcat, leoaica, azi, de față” indică surpriza și devine, totodată, „o pregnantă expresie metaforic-emblematică”[1].

Strofa centrală introduce o derogare de la ordinea lumii și de la logica poeziei, deopotrivă, specifică însă poeziei moderne. Tiparul expresiv amintește de cel arghezian, dar sentimentele și viziunea poetică îi aparțin întru totul lui Nichita:

Și deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Și privirea-n sus țâșni,
curcubeu tăiat în două,
și auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

„Cercul”, ca și la Eminescu (împreună cu „rotirea”) reprezintă un simbol al creației lumii. El indică „zariștea cosmică”, așa cum ar spune Blaga, marginile universului. Cercul și sfera sunt simboluri esențiale în opera lui Nichita.

Iar cercul acesta, aici, se strânge sau se lărgește în jurul poetului, după sentimentele lui. Undele inimii lărgesc sau micșorează diametrul cosmic. La Nichita, lumea e plasticizată după intensitatea simțirii îndrăgostitului.

„Strângerea de ape” e un alt simbol cosmogonic, ca și „cercul”. Ritmul pulsatil al iubirii adună apele într-un evident gest cu valențe creaționiste. De aceea putem spune că, și în acest poem, iubirea repetă „structura materiei, de la-nceput”.

Cercul strângerii de ape concentrează ființa universului în jurul poetului. Mai târziu, în alt poem, va spune: „Între ape, numai ea era pământ”: între apele iubirii lui, ea era pământul stabilității, al locuirii.

Iubirea are caracter ondulatoriu ca lumina, fotonii iubirii stau la baza materiei, refondează atomii acestei lumi și o reconstruiesc din temelii: aceeași, dar mlădiată de ochii iubirii.

Privirea joacă și aici un rol esențial, ca peste tot în primele două volume ale operei stănesciene. Dacă, în alte poeme, ea îndoaie tendoanele luminii sau catifelează văzduhul, colorându-l căprui, aici e un curcubeu de culori, în două jeturi arteziene care „țâșnesc” spre înălțimi. Arghezian, ea se întâlnește cu auzul „lângă ciocârlii”.

Ființa poetică se descompune și se recompune fantastic, ca și întreg universul, subiectul poetic se dematerializează, devine privire și „un timpan armonios” (cum zice în alt poem, „De-a sufletul”), în țâșnire de sine „tocmai lângă ciocârlii”, lângă melosul angelic.

Privirea se întâlnește cu auzul, exuberanța se întâlnește cu gingășia, terestrul cu universalul, plasticitatea fluidă a materiei cu diafanitatea culorilor, abstracțiunea figurilor geometrice cu mirabilul și policromia curcubeului, materialul cu incoruptibilul celest al ciocârliilor, timpul profan cu clipa inaugurală și cu veșnicia.

Iubirea e un loc al comuniunii, care comprimă timpul și spațiul și le aduce pe toate câte există împreună.

Transfigurarea naturii înseamnă, de fapt, reconfigurarea ei paradisiacă, după ordinea și armonia primordiale, construite de iubirea lui Dumnezeu. Iar „Edenul Viziunii sentimentelor circumscrie tocmai un asemenea spațiu și timp al metamorfozelor, provocate […] de impulsurile transfiguratoare ale erosului”[2].

De aceea, experiența iubirii pe care o trăiește poetul este fulminantă. Dinamismul strofei centrale a poemului se transformă treptat în încremenire a mirării, în ultima strofă. Mișcarea devine lentă, eul poetic se oprește într-o stare expresivă de nemișcare și atenție:

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă și la bărbie,
dar mâna nu le mai știe.
Și alunecă-n neștire
pe-un deșert în strălucire
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mișcările viclene,
înc-o vreme
și-ncă-o vreme…

Mai rămânând puțin în registrul stilistic al liricii argheziene, Nichita scrie: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe”. Poetul nu mai e important ca prezență fizică, subiectul biologic e înlocuit de contemplație. Efasându-se pe sine, devine „deșert în strălucire” străbătut de pasul „alene” al iubirii ca o „leoaică arămie”, care îl acaparează prin forța și frumusețea sentimentului.

Timpul, care se comprimase anterior până la a putea zări cu ochii contemplației adunarea de ape a începutului lumii, se destinde acum, încât clipele curg în pași lenți și insesizabili de felină, „înc-o vreme,/ și-ncă-o vreme…”, parcă la infinit. Timpul devine nenumărabil.

Culorile se compactează, sugerându-ne adunarea la un loc a celor doi, pentru că „leoaica arămie” se confundă cu „deșertul în strălucire”, cu peisajul pe care îl oferă acum interiorul sentimental și spiritual al celui care iubește. Căci îndrăgostitul se golește pe sine de sine (o chenoză a dragostei), pentru a se oferi ca „deșert” – strălucitor însă de lumină lăuntrică – pentru această leoaică a iubirii.

Pe lângă Eminescu, Nichita Stănescu e poetul (el nu accepta epitetul „mare”, pe care îl considera desemantizat) pentru care iubirea nu a reprezentat un sentiment caduc, un erotism vulcanic dar pasager sau vulgar, ci o experiență copleșitoare care i-a produs, în adolescență, adevărate revelații, orientându-l spre căutarea unui Izvor veșnic al ei.


[1] Ion Pop, Nichita Stănescu. Spațiul și măștile poeziei, Ed. Albatros, București, 1980, p. 24.

[2] Idem, p. 30.

Page 1 of 12

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno