Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [6]

Aminteam, însă, mai devreme, de metaforele lui Blaga. Și aș vrea să fac un exercițiu pe care nu l-am mai făcut, și anume un inventar rapid al metaforelor și versurilor (identificabile adesea cu niște „metafore revelatorii” – în termenii poetului) reprezentative, despre care eu cred că pot să exprime oarecum limpede legătura poetului cu tradiția lui ortodoxă – și cu puțin efort intelectual din partea cititorilor, e drept (mai ușor de descifrat pot fi pentru cei care mi-au urmărit, de-a lungul timpului, exegezele):

„În limpezi depărtări aud…/ cum bate ca o inimă un clopot/ și…stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge” (Gorunul)

„Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună” (Liniște)

„și eu port/ în suflet stele multe, multe/ și căi lactee” (Mi-aștept amurgul)

„Din strașina curat-a veșniciei/ cad clipele ca picurii de ploaie”

Eu am crescut hrănit de taina lumii /…/ Dar munții – unde-s? Munții/ pe cari să-i mut din cale cu credința mea? // Nu-i văd,/ îi vreau, îi strig și – nu-s” (Dar munții – unde-s?)

„ochi, ca…niște candele de jertfă” (Stelelor)

„Prin noapte simt o pâlpâire de pleoape” (Înfrigurare)

„De mână-aș prinde timpul ca să-i pipăi/ pulsul rar de clipe” (Gândurile unui mort)

„părul ți l-ai uns peste-o cădelniță de tămâie…ca să miroși la fel c-un patrafir”

„Prin sat trec sănii grele de tăceri” (Tămâie și fulgi)

„Foile de ulm/ răstălmăcesc o toacă”

„Nimicul își încoardă struna” (Moartea lui Pan)

„cuvintele sunt lacrimile celor care ar fi voit/ așa de mult să plângă și n-au putut” (Către cititori)

„Nimic nu vrea să fie altfel decât este”

„o, de-ar fi liniște, cât de bine s-ar auzi/ ciuta călcând prin moarte” (În marea trecere)

„Prietene crescut la oraș/ fără milă, ca florile în fereastră /…/ vino să-ți arăt brazdele veacului” (Pluguri)

„nicio larmă nu fac stelele-n cer” (Liniște între lucruri bătrâne)

„golul mormântului/ îmi sună în urechi ca o talangă de lut” (Călugărul bătrân îmi șoptește din prag)

„O înviere e pretutindeni /…/ și sunt împăcat/ ca fântânile din imperiul lutului” (Înviere de toate zilele)

„Țărâna e plină de zumzetul tainelor” (Din cer a venit un cântec de lebădă)

„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat. /…/ Aici se vindecă setea de mântuire” (Sufletul satului)

„S-ar zice că sicriile s-au desfăcut în adânc/ și din ele au zburat/ nenumărate ciocârlii spre cer” (Taina inițiatului)

„Fără de număr sunteți, fii ai faptei [Sfinților],/  pretutindeni pe drumuri, subt cer și prin case./ Numai eu stau aici fără folos, nemernic,/ bun de-necat în ape. /…/ Nu mă blestemați, nu mă blestemați!” (Fiu al faptei nu sunt)

„Din gene, ape moarte mi se preling” (Amintire)

„strămoșii,/ norodul spălat de ape sub pietre” (Biografie)

„să iscodim învierile în fața porților” (Echinocțiu)

„Cocoși apocaliptici tot strigă,/ tot strigă prin sate românești. /…/ Pe mal – cu tămâie în păr/ Iisus sângerează lăuntric/ din cele șapte cuvinte/ de pe cruce. /…/ Clopote sau poate sicriile/ cântă subt iarbă cu miile” (Peisaj transcendent)

„Cu un pâlpâit de sfeșnic/ un copac s-a stins. /…/ Ceru-și deschide/ un ochi pe pământ” (Cap plecat)

„Oglinda-ți mai păstrează chipul/ și după ce-ai plecat” (Elegie)

„Așază-ți în cruce/ gândul și mâinile./ Stele curgând/ ne spală țărânile” (Noapte extatică)

„Vițelul în trupul vacii îngenunchează/ ca-ntr-o biserică” (Biblică)

„În teatre strigă luminile, se exaltă libertățile insului. /…/ Undeva se trage la sorți cămașa învinsului” (Veac).

„Frate, o boală învinsă ți se pare orice carte” (Încheiere)

„Mari turme cu clopote vin/ prin amurgul gorunilor sferici/ în codru stârnind ca un zvon/ de trecute pierdute biserici” (Septemvrie)

„Din Hades cântând/ privighetorile vin,/ s-așază la masă/ ’ntre pâne și vin” (Seară mediteraneană)

„moara seacă/ macină lumină-n gol. /…/ În satul vechi de lângă lună” (Vrajă și blestem)

„păsări ’n liturgice zboruri”, „în slujba luminii, luna” (Rune)

„Mă-ntorc de acum ca/ albina spre stup,/ cu harul subt aripi/ cu-amurgul în trup” (Arhanghel spre vatră)

„Oaspeți suntem în tinda noii lumini” (La curțile dorului)

„Mocnește copacul. Martie sună./ Albinele-n faguri adună/ și-amestecă învierea,/ ceara și mierea” (Trezire).

„Corbul…scrie-n zăpadă/ nou testament /…/ pentru cineva care…n-a uitat de tot să cetească. // Noi, oamenii, noi am uitat” (Corbul).

„Hristosul păsăresc! /…/ descântă păcatele/ peste toate satele” (Ciocârlia)

„fântânile darului harului”

„minunea țâșnește ca macu-n secară./ Cocoși dunăreni își vestesc de pe garduri/ dumineca lungă și fără de seară” (Satul minunilor)

„Simți Paștile-n liniști” (1917)

„Aceasta e pacea. Pacea, în care/ crește imperiul/ ceresc printre noi” (Estoril)

„Trec pe drum copitele/ și prin gând ispitele” (Coasta soarelui)

„Mult mă mustră frunza-ngustă./ Vântul lacrima mi-o gustă” (Întoarcere).

„puternică-mi răsare luna./ În miez de noapte un cutreier sferic. /…/ Liturgic astrul mă-ntâlnește-n văi,/ dezbracă patria de întuneric”.

„muntele…ușor se sfarmă ca mătasea veche./ Materia ce sfântă e,/ dar numai sunet în ureche” (Răsărit magic).

„În grădina mea florile/ spre alte foarte înalte poieni tânjind/ mai invocă și-acum/ lumina ta fără de nume”, lumina lui Dumnezeu (Pe multe drumuri)

„Rod al inimii, de apă,/ crește lacrima-n pleoapă” (Noiemvrie)

„Cetini negre îmi descântă,/ Geana inimii n-o zvântă” (Cetini negre)

„În străinătate-mi, pământean în lacrimi,/ stau de veghe lângă vatra mea de patimi /…/ și, tânjind…o stea /…/ să-nvie picurul din geana mea” (Lângă vatră)

„să strigăm după cocorii care pleacă/ și-n vuietul de mântuire/ o țin către limanul dincolo de fire” (Echinocțiu de toamnă)

„deși în viață încă,/ noi suntem o amintire doar, fabulă,/ deznodământ așteptând între veac și mormânt./ Fericită-i acum numai valea ce are un sfânt!/ Un sfânt de la care umanele umbre să-nvețe/ cum trebuie între pământ și tărie să stea” (Vârsta de fier)

„Mi-au secat pleoapele/ și-n inimă apele. // Dar când urc poienele/ mi se-ncarcă genele /…/ Plâng spre zarea dorului/ cu lacrima norului” (Cântecul călătorului în toamnă)

„Stihiile, ele mai cred în obșteasca poruncă” a lui Dumnezeu (Ecce tempus)

„Natura-și împlinește ciclul/ și iarăși de la cap și-l ia./ Istoria înaintează pe Via Appia. /…/ Dar faptele mele unde sunt?/ Faptele ce ar putea pentru mine mărturie să stea/ în grădină, în lumină” (În timp)

„Cade în abis o apă,/ în adânc să nu cad singur” (Nu sunt singur)

„Mi-e teamă, prieteni, că sfârșitul/ n-am să mi-l pot alege singur” (Cuvinte către patru prieteni)

„prin orbitele morților țărna curge/ măsurând timpul cetății” (Drum prin cimitir)

„Sus cocorii desfășoară/ Ieroglife din Egipet./ Dacă tâlcul l-am pricepe/ Inima ar da un țipăt. // În copaci, prin vechi coroane,/ Seve urcă în artere:/ S-ar părea că-n țevi de orgă/ Suie slavă de-nviere” (Înviere)

„Căile-s în tine însuți./ Iară cerul tău se naște/ ca o lacrimă din plânsu-ți” (Suflete, prund de păcate)

„Somnul e umbra pe care/ viitorul nostru mormânt/ peste noi o aruncă” (Cântecul somnului)

„Orice frumusețe e ca o urnă/ de-a cărei coapsă privirea se prinde” (Frumusețea)

„Nu mai calcă pe pământ/ cine calcă-n suferință./ Ea schimbă la față argila, o schimbă în duh/ ce poate fi pipăit, duios, cu știință. // Tată, care ești și vei fi,/ nu ne despoia, nu ne sărăci,/ nu alunga de pe tărâmuri orice suferință./ Alungă pe aceea doar care destramă,/ dar nu pe-aceea care întărește/ ființa-ntru ființă” (Lauda suferinței).

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [5]

Un al doilea poem virează spre erezie:

Când șarpele întinse Evei mărul, îi vorbi/ c-un glas ce răsuna/ de printre frunze ca un clopoțel de-argint./ Dar s-a-ntâmplat că-i mai șopti apoi/ și ceva în ureche/ încet, nespus de-ncet,/ ceva ce nu se spune în scripturi. //

Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a șoptit anume,/ cu toate că a ascultat și el./ Și Eva n-a voit s-o spună nici lui/ Adam. //

De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină/ și-și mișcă geana parc-ar zice/ că ea știe ceva/ ce noi nu știm,/ ce nimenea nu știe,/ nici Dumnezeu chiar” (Eva).

Erezia aceasta nu e originală. Satanas se străduiește de multă vreme să lege cumva, în mințile oamenilor, păcatul Sfinților Protopărinți de sexualitate. Strategia aceasta bleasfemică urmărește să elimine ideea purității și a sfințeniei în care aceștia trăiau în Eden.

Poemul lui Blaga pare cumva reproducerea în versuri a unor tablouri renascentiste, din arealul occidental (unde s-a ivit și „mărul”, care în Creștinismul ortodox-răsăritean nu există), care, chiar dacă nu afirmă, sugerează cel puțin, prin modalitatea compoziției, intruziunea seducției de natură sexuală.

Mai departe, faptul că femeia ar fi deținut un secret diavolesc, prin care seduce, o demonizează atât pe ea, cât și sexualitatea. Însă numai păcatul e de la diavol, e demonic, nu și femeia sau sexualitatea. Încercând să atribuie femeii o specificitate adăugată de Diavol umanității create de Dumnezeu, Blaga (ca și alți eretici) nu face decât să deschidă o prăpastie de netrecut între bărbat și femeie – pe care nici Dumnezeu, din perspectiva poetului, nu ar putea-o închide – și să altereze natura feminină printr-o presupusă particularitate obținută din sursă demonică.

În ce privește virtuala existență a unor lucruri neștiute de Dumnezeu, nu cred că trebuie să mai insist pe caracterul provocator al afirmației, care insultă cunoștințele elementare ale oricărui creștin.

Doar un enunț mi se pare ortodox: „șarpele…îi vorbi/ c-un glas ce răsuna/ de printre frunze ca un clopoțel de-argint”. Glasul ispitei pare inocent, își ascunde monstruozitatea în spatele unei gingășii aparente. Dar e un șarpe cu clopoței…

Al treilea poem continuă într-un fel subiectul, dar poetul revine la o atitudine ortodoxă (alternanțele acestea par gândite sau Blaga se cutremură, cum spuneam undeva mai sus, de propria cutezanță, și își revizuiește poziția):

„Strălucitoare-n poarta raiului/ sta Eva./ Privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă/ și visătoare/ mușca din mărul/ ce i l-a-ntins ispita șarpelui./ Fără de veste/ un sâmbure i-ajunse printre dinți din fructul blestemat./ Pe gânduri dusă Eva îl suflă în vânt,/ iar sâmburele se pierdu-n țărână, unde încolți./ Un măr crescu acolo – și alții îl urmară/ prin lungul șir de veacuri./ Și trunchiul aspru și vânjos al unuia din ei/ a fost acela/ din care fariseii meșteri/ ciopliră crucea lui Iisus./ Oh, sâmburele negru aruncat în vânt/ de dinții albi ai Evei” (Legendă).

Poetul e foarte conștient că e creator de legende/ apocrife. Însă aici nu e atât o poveste apocrifă, cât o narativizare pilduitoare. Pentru că se poate spune, într-adevăr, într-un mod metaforic, că din sâmburele păcatului dintâi au răsărit toate celelalte păcate și că aceste păcate ale noastre, ale tuturor, L-au răstignit pe Mântuitorul nostru. „Fariseii meșteri” în răutăți au cioplit Crucea, dar lemnul pentru ea l-au produs sâmburii și pomii păcatelor noastre.

Femeia „strălucitoare”, „visătoare” și cu „dinți albi” a scuipat „în vânt”, nepăsătoare, „sâmburele negru” al „fructului blestemat”. Stând „în poarta raiului”, adică nici înăuntru cu totul, dar nici afară încă. Ea „privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă” și, visând la cuvintele amăgitoare ale balaurului cu glas de clopoțel, nu a înțeles ce rană urma să provoace ea însăși Celui care a creat-o…

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [4]

Dar relația lui Blaga cu tradiția literară românească se observă și dintr-o opțiune surprinzătoare, de remarcat în primul volum, de a inventa…literatură apocrifă pe baza Scripturii.

Apetența pentru apocrife scripturale e o moștenire eminesciană și romantică. Numai că, în vreme ce romanticii dezvoltau subiectul acestor apocrife, iar Eminescu păstra anumite elemente, introducându-le în sistemul său de gândire și în opera sa (și eliminându-le ulterior), Blaga preferă să le creeze singur, solicitând însă un tipar foarte bine cunoscut. Și care nu putea fi cunoscut astfel dacă Blaga nu ar fi avut lecturi substanțiale din literatura veche, zisă populară, care, în proză, i-a dăruit lui Sadoveanu multe filoane tematice și un ajutor considerabil în construirea unui limbaj literar original.

În acest punct trebuie să remarc faptul că poeții români nu au arătat deloc interes pentru mitologia păgână, care în Occident cunoaște o semnificativă abordare lirică din perspectivă romantică și modernă (reînnoind obiceiurile decreștinante ale Renașterii).

Să revenim însă la Blaga, pe care îl descoperim, cum spuneam, creator de literatură apocrifă, deși nu în proză, ci în poezie:

„Când izgonit din cuibul veșniciei/ întâiul om/ trecea uimit și-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,/ îl chinuiau mustrându-l/ lumina, zarea, norii – și din orice floare/ îl săgeta c-o amintire paradisul – / și omul cel dintâi, pribeagul, nu știa să plângă./ Odată, istovit de-albastrul prea senin/ al primăverii,/ cu suflet de copil întâiul om/ căzu cu fața-n pulberea pământului:/ Stăpâne, ia-mi vederea,/ Ori dacă-ți stă-n putință împăinjenește-mi ochii/ c-un giulgiu,/ să nu mai văd/ nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,/ căci, vezi – lumina lor mă doare. // Și-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare/ îi dete – lacrimile” (Lacrimile).

Acest prim poem, din seria enunțată mai sus, se păstrează încă în limitele decenței ortodoxe. Deși e o derogare evidentă de la tradiția ortodoxă – care precizează că Sfinții Protopărinți Adam și Eva au plâns o vreme la poarta Raiului, din momentul izgonirii lor (Edenul continuând să fie vizibil, până la potop, pentru oamenii exilați pe pământ), – totuși povestea inventată de Blaga e acceptabilă, într-o virtuală culegere de literatură ortodoxă.

În acest poem vedem, din nou, sensibilitatea inimii ortodoxe a lui Blaga, care numește Edenul „cuibul veșniciei” și care înțelege mustrarea pe care o simțea Sfântul Adam privind lumea, din frumusețea căreia, „din orice floare/ îl săgeta c-o amintire paradisul”.

Ceea ce pentru noi e „corola de minuni a lumii”, pentru Sfinții Protopărinți însemna o durere vie și necurmată, pentru că frumusețea aceasta e incomparabil mai palidă decât cea edenică.

Iar Blaga confirmă aici, prin aceste afirmații, descrierea lui Arghezi din Heruvim bolnav[1], în care „Îngerul meu își mai aduce-aminte/ Din fericirile-i de mai nainte”, în care, adică, fostul Ieromonah deplânge căderea din starea de har și trăiește orice vedere și simțire ca pe o mustrare a conștiinței și ca pe o durere adâncă.

Și poetul are dreptate: lacrimile sunt giulgiul cu care ne îmbrăcăm ochii când ne pocăim. Dacă restul trupului îl îmbrăcăm în doliul durerii, ochii, peste care nu putem pune haine, îi legăm cu giulgiurile lacrimilor. Pentru că rodul păcatului e căderea din Rai și moartea.


[1] A se vedea comentariul meu la acest poem, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/11/01/erori-critice-intentionate/.

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [3]

Multe construcții metaforice trădează trecerea lui Blaga prin Teologie. Cu manta impermeabilă sau nu, e de remarcat faptul că poetul are o gândire profund dogmatică. Așa se înțelege de ce îl surprindem vorbind despre „amarul patimilor” (Mugurii) sau mărturisind cu sinceritate absolută că „sufletul mi-e dus de-acasă./ S-a pierdut pe-o cărăruie-n nesfârșit și nu-și găsește/ drumul înapoi” (La mare).

Chiar și atunci când vrea să fie eretic, Blaga gândește tot dogmatic. Inovațiile lui filosofice constau în răsturnarea dogmei ortodoxe.

Demonismul atitudinii lui e foarte ușor de obținut, pentru că se produce la nivel teoretic și constă în folosirea unor tertipuri antice: amestecarea adevărului ortodox cu minciuna eretică sau păgână ori pur și simplu reproducerea în negativ a unui enunț dogmatic creștin-ortodox.

Când dogmatizează despre cunoașterea „paradiziacă” și „luciferică”, spre exemplu, după cum arătam și altădată, Blaga nu face decât să inverseze termenii pentru atitudini străvechi: cea contemplativă, de tip edenic/ paradisiac, și respectiv cea empiric și intelectualist intruzivă, ireverențioasă și malefică, distructivă și sadică, care e luciferică, demonică. Printr-un hocus-pocus filosofic, Blaga a inversat denumirile.

La fel, când îl numește pe Dumnezeu „Marele Orb”, nu face altceva decât să răstoarne dogma creștin-ortodoxă despre atotputernicia și atotștiința lui Dumnezeu. Etc, etc.

Însă pentru asemenea răsturnări așa-zis spectaculoase, Blaga nu avea nevoie să facă cine știe ce eforturi intense de gândire. N-avea nevoie decât de exemplul lui Nietzsche și al altor câțiva gânditori și scriitori recenți, care câștigaseră cu puțin timp înainte o reputație imensă prin astfel de exerciții.

Nu Blaga a brevetat metoda. Dimpotrivă, din timpurile vechi filosofii și ereticii au recurs la amestecarea elementelor din sisteme de gândire sau religii diferite, obținând un produs pe care l-au prezentat ca nou, dar în care se poate recunoaște eterogenitatea compoziției. Tocmai de aceea, Blaga s-a arătat foarte iritat de poziția Părintelui Dumitru Stăniloae, când acesta l-a pus față în față cu adevărul ortodox și i-a demascat devierile.

Problema poeziei și a teoretizărilor lui Blaga e că el face permanent un slalom de proporții (singurul care necesită cu adevărat un mare efort) între o atitudine și o gândire perfect ortodoxă, dogmatic-ortodoxă, și o alta opusă, adversară, antinomică, pe care o obține, după cum spuneam, din alterarea celei dintâi cu enunțuri sau credințe contrare în spirit și literă sau pur și simplu din contrazicerea ei.

Eul expansiv din unele poeme ale lui Blaga nu reprezintă decât amplificarea egoului propriu, luciferismul ca ipostază poetică reproduce un orgoliu demonic pe care poetul îl confesează uneori, dezvăluind dorința acerbă de a deveni o personalitate de necontestat a istoriei:

„O, inima:/ nebună, când se zbate-n joc sălbatic,/ atunci,/ atunci îmi spune că din lutul ei/ a fost făcut pe vremuri vasul/ în care Prometeu a coborât din cer/ aprinsul jar ce l-a furat din vatra zeilor,/ în timp ce zorile se ridicau peste Olimp/ și-și ascundeau în poală stelele/ ca un zgârcit comoara sa de aur. //

O, inima: când para ea și-o năbușește/ c-un giulgiu de liniște,/ atunci îmi cântă/ că lutul ei a fost odată un potir de lotus,/ în care a căzut o lacrimă curată ca lumina/ din ochii celui dintâi sfânt și mare visător/ care-a simțit îmbrățișarea veșniciei/ și straniul fior/ al înțelesului ce stăpânește deopotrivă/ apusul, răsăritul, cerul, marea. //

O, inima: amurguri când se lasă grele peste ea,/ aud cum tainic îmi șoptește/ că ea e lutu-n care-odinioară pe Golgota/ s-a scurs șiroaie sângele din trupul lui Iisus,/ când ghimpii îl mușcau cu niște ochi de farisei. //

O, inima: când pieptul ea mi-l sparge cu/ bătăi de plumb,/ atunci îmi strigă îndrăzneață/ că peste veacuri lungi și goale și pustii,/ când Dumnezeu se va-ndemna/ să fac-o altă lume/ și-o omenire/ din neamuri mari de zei,/ Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei/ pe noul Adam” (Inima).

Blaga e însă foarte conștient de îndrăznelile lui de ereziarh, de dragul de a conveni pozei de poet al modernității, răsculat, eretic, păgân și iconoclast. Tocmai de aceea, asemenea accente de înălțare a superbiei luciferice sunt urmate imediat de momente de încremenire lăuntrică:

„Tăcerea mi-este duhul – / și-ncremenit cum stau și pașnic/ ca un ascet de piatră,/ îmi pare/ că sunt o stalactită într-o grotă uriașă,/ în care cerul este bolta./ Lin,/ lin,/ lin – picuri de lumină/ și stropi de pace – cad necontenit/ din cer/ și împietresc – în mine” (Stalactita).

De la insul cu pretenții de magnificare intempestivă a personalității (fără să fi făcut ceva extraordinar, doar ca iluzie a dorinței), Blaga trece incredibil de rapid la a fi o…stalactită de lumină și de pace. În care cerul își picură necontenit liniștea dumnezeiască.

Viteza cu care poetul performează aceste schimbări, de la hiperbolizări luciferice ale eului la desăvârșita muțenie ca rezultat al smeririi sinelui, este uluitoare.

Nu cred că mai avem vreun poet care să înregistreze asemenea parcursuri lăuntrice, notându-le ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic între timp.

O eventuală comparație cu Arghezi nu se susține în această privință. Arghezi nu patinează cu viteza fulgerului de la o stare la alta, între doi poli opuși ai sufletului. Totodată, orgoliul sau mândria lui Arghezi nu atinge piscurile luciferismului blagian și ale blasfemiei lui, pentru că Arghezi nu pozează niciodată, el nu se silește să fie orgolios, ci suferințele îl fac să izbucnească de durere.

Dar Arghezi se smerește de bunăvoie, într-un efort constant și conștient de natură ascetică. Blaga, în schimb, rămâne mut de spaimă văzându-și temeritatea deșartă a gesturilor împotriva lui Dumnezeu și cunoscând foarte bine că se luptă împotriva harului și a mântuirii sale.

Din nou Arghezi…[3]

În altă ordine de idei, îmi amintesc că Ovidiu Crohmălniceanu a exprimat opinia că Arghezi nu prea s-a raportat la Hristos. Eu cred că această opinie este eronată, datorată neputinței criticului de a pătrunde cu adevărat în mesajul religios al poemelor argheziene. Epifania însăși așteptată și cerșită de poet e posibilă în virtutea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Întreaga atitudine religioasă a lui Arghezi (care include și raportarea lui la timp, la moarte și la veșnicie) presupune cunoașterea și însușirea în amănunt a opticii creștine, a învățăturii Evangheliei în Biserica Ortodoxă.

Faptul că poetul nu rostește numele Mântuitorului prea des nu înseamnă deloc că învățătura Lui, asumată prin cărțile ambelor Testamente, prin hermeneutica Sfinților Părinți și prin cărțile liturgice ale Bisericii, nu e prezentă cu prisosință în gesturile, cuvintele și atitudinile sale poetice. E adevărat însă că, în această privință, Arghezi e la fel de abstrus ca și Eminescu.

Arghezi a meditat la cuvintele Scripturii și reflecțiile lui teologice, ca și la Eminescu, trebuie descoperite și înțelese cu atenția cuvenită. Am făcut observații în trecut în legătură cu acest subiect, dar acum vreau să mă opresc la un poem, Cei doi orbi, care trimite explicit la o minune a Domnului:

Mergându-Și Domnul drumurile sfinte,
Doi orbi ieșiră Domnului nainte.
Legați de braț și spânzurați în bâte,
Păreau, iscați din depărtare,
O plăsmuire cu-arătări urâte,
Cu coarne, cu spinări și opt picioare.

Născuți în beznă ca-ntr-un mâl de apă,
Ei au rămas încătușați de-o groapă
Și s-au târât și-au dibuit domol,
Ca mărăcinii fără de tulpină
Pe-o ne-ntreruptă margine de gol,
Între lumină și-ntre rădăcină.

– Mântuitorule! strigară cât putură,
Trimite orbilor căutătură.
Spintecă gloata cu Cuvântul,
Că ne strivesc bolnàvii și ne ceartă,
Și poruncește a cădea pământul
De pe lumina ochilor-ne moartă.

Iisus întinse mâna și
S-a luminat lumea de zi.

Poezia lui Arghezi descoperă amănuntele asupra cărora Evanghelia nu mai insistă, pentru că dacă ar fi insistat de fiecare dată pe detalii romanești, pe descrieri și explicații, Noul Testament ar fi trebuit să aibă zeci de volume. Iar dacă ne amintim cuvintele Sfântului Ioannis Apostolul și Teologul, că dacă s-ar fi scris tot ce a spus și a făcut Mântuitorul, lumea nu ar putea încăpea cărțile acestea, cu atât mai mult înțelegem că Evanghelia pe care o avem e rezumatul rezumatelor și chintesența chintesențelor și că, în mod intenționat, Dumnezeu nu a vrut să ne lase decât o mărturie scriptică extrem de scurtă și laconică, pentru ca să ascultăm de Biserică, să Îl căutăm pe El și nu să ne pierdem în a citi și a specula pe câmpii.

De aceea poetul își permite să întregească tabloul evanghelic cu imagini realiste. Nu reale, dar realiste. Poemul nu e rodul unei revelații, dar nu e nici nu e un act artistic care să încerce să completeze trufaș relatarea biblică. Arghezi nu e aici un orgolios, ci un om care a cunoscut suferința, care a fost ultra-atent și sensibil și la suferințele altora, și din experiența vieții sale a putut reconstitui drama celor doi orbi care au cerut și au primit de la Mântuitorul vindecarea cecității lor.

Poetul a știut, din predica Sfinților Părinți, că orbii din Israel, în vremea Domnului, erau cerșetori, ca unii care nu puteau munci ca să se întrețină singuri. Condiția lor era jalnică. Trăiau ca ultimii oameni, ca și leproșii, care erau izolați de societate.

Cei doi erau „legați de braț și spânzurați de bâte” pentru că nu se puteau încrede decât în ajutorul reciproc pentru a merge fără să se împiedice la fiecare pas. Nu îi ajuta nimeni. Și această înfrățire pentru a putea trăi și a putea păși pe pământ i-a făcut să pară o singură ființă monstruoasă, desfigurată: „cu coarne, cu spinări și opt picioare”. Ca un păianjen oribil, pentru că cei doi erau slabi și nemâncați și picioarele lor nu se deosebeau de bâtele noduroase cu care se ajutau ca să meargă.

Păreau, laolaltă, o creatură demonică, o făptură a Iadului, menită să producă spaimă oamenilor, oroare. Oamenii erau terifiați văzându-i, înfricoșându-se ca de niște  ființe blestemate de Dumnezeu. Pentru că boala era un semn al blestemului, o pedeapsă dumnezeiască. Și ceea ce Dumnezeu pedepsește, oamenii nu pot să iubească sau să accepte. Ceea ce este un mare adevăr. Dar problema e că noi nu știm, neavând vedere duhovnicească, cine e și cine nu e blestemat de Dumnezeu, care sunt motivele pentru care oamenii suferă: din cauza păcatelor lor sau din cauză că sunt Sfinți (ca Iov și ca mulți alții), din motive binecuvântate sau din cauze știute numai de Dumnezeu.

Dar a trebuit ca Dumnezeu să Se facă om și să vină pe pământ pentru ca să aflăm că nu trebuie să ne batem joc de suferința altora, cu atât mai mult cu cât e mai groaznică, ci să încercăm să o ameliorăm. Astăzi se insistă pe asistența socială, pe a acorda ajutor celor în boală și în nevoie, dar se uită că învățătura lui Hristos a încetățenit această atitudine, că lumea antică nu avea nicio compasiune pentru cei chinuiți de boli și sărăcie.

Și minunea uluitoare e că tocmai Dumnezeu, „mergându-și pe drumurile sfinte”, Care săvârșea calea propovăduirii Sale, Se oprește să cerceteze „o plăsmuire…cu coarne, cu spinări și opt picioare”.

Poemul lui Arghezi e o adevărată predică…

Dumnezeu Se oprește pentru că numai El le cunoștea viața lor, numai El știa că, „născuți în beznă ca-ntr-un mâl de apă,/ Ei au rămas încătușați de-o groapă”. Erau oameni ai râpelor, oameni ai pământului, trăiau în gropi, nediferențiați parcă încă prea bine de pământul din care a fost zidit omul, pentru că ei pipăiau pământul toată ziua, neputând face altceva. De aceea bezna în care s-au născut și trăiau era „ca un mâl de apă”, pentru că ei nu puteau face prea bine separație între lucruri, după cum ei înșiși păreau că nu sunt definitiv separați de pământ.

Aluziile metaforice ale lui Arghezi sunt foarte semnificative: „cei doi sunt ca mărăcinii fără de tulpină/ Pe-o nentreruptă margine de gol,/ Între lumină și-ntre rădăcină”. Suspendați, adică, într-un gol de întuneric, între lumina pe care n-o vedeau și rădăcina pe care n-o aveau.

Dar cei doi orbi, în poezia lui Arghezi, strigă către Domnul numindu-L „Mântuitorule” și „Cuvântul”. Unii ar putea cârti, susținând că e o inadvertență, însă Arghezi le introduce în vocabular asemenea titulaturi o dată pentru că ele sunt specifice Creștinismului, dar mai ales pentru că orbii aveau, în adâncul sufletului lor, încredințarea că Acesta, spre Care strigă, este Cuvântul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii: „Și poruncește a cădea pământul/ De pe lumina ochilor-ne moartă”.

Nu l-au numit astfel, în realitate, dar nădejdea lor din suflet, pentru care au strigat cu credința că li se va dărui vederea ochilor, arată că în ei ardea simțirea aceasta despre El.

Cerându-I: „Despică gloata cu Cuvântul”, orbii se roagă Domnului ca Celui care a despicat marea și Care a despărțit apele de uscat și are puterea să îi vadă, să îi audă în marea de oameni și să-i vindece. Iar a face să cadă pământul de pe lumina ochilor e de asemenea un gest pe care numai Creatorul lumii și al oamenilor putea să îl facă.

Și Mântuitorul face după credința lor. Le confirmă că El este Cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu: „Iisus întinse mâna, și/ S-a luminat lumea de zi”.

S-a luminat lumea și pentru ochii lor, ca în prima zi a creației. Cel ce a despărțit lumina de întuneric, ziua de noapte, în prima zi a Facerii, a despărțit și ochii lor de întunericul orbirii și de noaptea nevederii.

Din ceas dedus/ Joc secund

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe răsfirate ce-n zbor invers le pierzi
Și cântec istovește: ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

Creația poetică este „adâncul acestei calme creste”. Ea este dedusă „din ceas”, din contingent, din temporalitate, pentru a fi înălțată „în mântuit azur”.

Călinescu a indicat ieșirea din contingență, dar nu a văzut în „mântuit azur” decât semnificația de „pură gratuitate” a artei. Mă îndoiesc foarte tare că Ion Barbu s-a gândit la gratuitatea artei prin această metaforă cu rezonanță ortodoxă incontestabilă.

Poezia este „adâncul” unui „creste”: o înălțime care are adâncime. Sau poezia este „adâncul”, reflectarea unei „calme creste” celeste, a unei înălțimi cerești a idealului, în „oglinda” sufletului uman.

Înălțimea e „calmă”, nu abruptă, nu vertiginoasă, nu născătoare de reflecții amețitoare sau de goluri în suflet.

„Creasta”, înălțimea idealului care se răsfrânge în suflet, are nevoie să intre, împreună cu sufletul, în „mântuit azur”, în Cerul mântuirii lui Dumnezeu.

Poezia e oglindirea înălțimii idealului în adâncul sufletului uman și exprimarea lui în cuvinte care să invoce un „mântuit azur”, care să indice un Cer albastru al mântuirii sufletului.

„Cirezile agreste” trebuie înecate, adică, așa cum Barbu spunea altădată, trebuie abandonată poezia rurală nesemnificativă, care nu înalță.

„Grupurile apei” sugerează recunoașterea, printr-o formulă poetică geometrică, a unui caracter profund organizat al materiei, a existenței unei armonii profunde în materie, a totalei lipse de hazard în structura universului, chiar și în alcătuirea fluidului, care pare a nu se lăsa grupat.

Poezia e ca adâncul unei ape și ea trebuie grupată, geometrizată. Materialul poetic care e limba, cuvântul, e fluid ca apa, instabil, aparent într-o stare de dezorganizare, de haos lingvistic. Poezia trebuie să intuiască structura de adâncime a limbii, geometria ei, alcătuirea moleculară a cuvintelor și a mării vocabularului, dincolo de consonanțe lexicale aparente.

Despre aceasta vorbise înainte și Eminescu, cuprins de „adânca sete a formelor perfecte” (Icoană și privaz), care căuta „măsura” ce poate să fie „ca toamna mierea-n faguri” (Iambul) – avea în vedere dulceața melosului poetic în hexagoanele fagurilor metrici.

Despre „jocul secund” s-a spus că este o aluzie la filosofia platonică, unde jocul prim e al Demiurgului, jocul secund înseamnă întruparea ideii pure în fenomenal, iar poetului îi revine de abia jocul terț, impur. Cu alte cuvinte, poezia ar trebuie să fie un „joc secund”, care să se apropie de caracterul demiurgic al actului creator.

Dar putem citi și altfel: în comparație cu jocul apei, care naște „grupuri”, poezia trebuie să fie „un joc secund, mai pur”, pentru că pe ea o naște nu reflexia unei oglinzi acvatice iraționale, ci reflexivitatea conștiinței și a rațiunii umane.

Ion Barbu respinge poezia descriptivă, care nu e în stare să reflecte decât realitatea imediată, poezia mimetică.

Imaginea poetică care oglindește „creasta” înălțimilor spirituale trebuie să fie „mai pură” decât imaginea oglindită în apă a unui pisc! Oglinda spiritului uman trebuie să fie mai pură ca apa care oglindește munții! Trebuie, adică, să acceadă la semnificații înalte, spirituale, și să comunice simboluri ale realității pure, transcendente.

Și, dacă în prima strofă ni s-a spus că înălțimea are adâncime, în al doilea catren ni se spune că adâncimea are înălțime: „Nadir latent!”. Nadirul fiind punctul, în adâncime, care corespunde zenitului ceresc, în înălțime…

E necesar să remarcăm că metafora centrală a poemului este apa, „adâncul”. Acesta este simbolul de bază, în jurul căruia roiesc toate celelalte imagini.

Poezia e „adâncul” (strofa întâi”), e „marea” (strofa a doua).

„Cântecul” (poezia, adică) trebuie să fie „ascuns”, neauzit cu auzul ordinar, așa cum nu se aude mersul meduzelor pe sub clopotele de valuri ale mării. Ion Barbu insistă pe surdina semnificațiilor adânci ale poeziei, care nu trebuie exprimate fără catapeteasma simbolurilor, ci trebuie cunoscute numai prin inițiere, prin instruire.

Prezența metaforei „clopotelor” transformă marea poeziei într-un templu a cărui acustică perfectă se vede în lipsa sunetului material.

Mircea Scarlat a considerat că Ion Barbu s-a inspirat din Egipetul: „Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte,/ Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere d-aur coapte”…

La Eminescu, marea și Nilul păstrau, ca într-o memorie milenară a apei, imaginea unei lumi dispărute, oglindă care nu putea fi citită decât printr-o capacitate poetică deosebită, reflexivă și contemplativă.

E foarte posibil ca Ion Barbu să se fi gândit la acest tip de oglindire, pe care trebuie să îl reprezinte poezia, care are nevoie nu să oglindească direct realitatea, ci să o reflecte prin oglinda spiritului.

„Cântecul” acesta, „ascuns, cum numai marea,/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”, este identic cu cel enunțat de poet anterior, în poezia Timbru: „Ar trebui un cântec încăpător, precum/ Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”. Atât foșnirea sării în mare, cât și plimbarea meduzelor pe sub clopotele verzi de apă sunt inaudibile, imperceptibile pentru auzul uman obișnuit.

Însă această absență a sunetului material traduce opera poetului de „însumare de harfe răsfirate”: ar putea fi o însumare de cântece poetice, de viziuni poetice.

În celălalt poem, Timbru, Barbu considera că e nevoie ca poezia să se asemene fie cu „un cântec încăpător, precum/ Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”, cu totul subtil și discret, adică, fie cu „lauda grădinii de îngeri, când răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum”, lauda îngerească fiind „ca un glas de ape multe și ca un glas de trăsnete tari, zicând: Alliluia!” (Apoc. 19, 6, Biblia 1688).

Așa trebuie să fie poezia: ori cântec în surdină, ori cântare ca a Îngerilor care înfricoșează și copleșește sufletul…

Iar „însumarea de harfe răsfirate” care trebuie ridicată, înălțată în zbor, e un echivalent al înălțării pe aripile inspirației.

Adâncul mării, al poeziei, e întotdeauna direct proporțional cu înălțimea inspirației și a cugetării poetice.

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [2]

Alternanța, din primele două volume, între elanurile vitaliste și aspirația spre pace și liniște profundă, criticul Eugen Simion, spre exemplu, a diagnosticat-o drept „o alianță specific blagiană [între poeții români moderni], preluată de la romantici și tratată în modul expresioniștilor: conjugarea dintre un vitalism exploziv și un apăsător, stăruitor sentiment al sfârșitului”[1].

Chiar și atunci când a fost sesizat acest antagonism evident, nu i s-au căutat niciodată cauzele, de către exegeții noștri, nu s-a încercat niciodată a i se explica motivațiile psihologice sau spirituale profunde. S-a constatat și atât, fără ca exegeții să simtă nevoia să își explice un fenomen atât de bizar. De fapt, după cum se vede și din afirmația lui Simion, pe care am citat-o, nu ar mai fi nevoie de vreo explicație din moment ce contradicția însăși e un fenomen de import, care vine la pachet odată cu fenomenul sincronizării.

Raționamentul acesta, însă, e facil și inconsistent, e un răspuns dat în pripă unei probleme mult prea grave pentru a fi așa de ușor rezolvată.

Din cele afirmate de Simion, pot accepta că exacerbarea vitalității sau hipertrofierea eului provin din lirica și filosofia germană. Dar, în ceea ce privește „sentimentul sfârșitului”, al sfârșitului propriu, adică gândul morții (sau cugetarea la moarte), acesta nu mi se mai pare nici romantic și nici expresionist. Blaga nu avea niciun motiv să îl împrumute de aiurea, fiind mult prea prezent în toată poezia românească, de la Dosoftei și Miron Costin până la Eminescu și poezia modernă. O nouă culme a liricii pe această temă atinge Arghezi. Mai mult decât atât, voi arăta în continuare că și la Blaga e vorba de o trăire mult prea profundă ca să fie un împrumut poetic.

Voi insista, de fapt, cu explicații suplimentare, pentru că despre acest subiect am mai discutat:

„În primele două volume de poezii, „Poemele luminii” şi „Paşii profetului” – chiar titlurile au sonorităţi teologice care nu ne pot fi indiferente – poetul se zbate între două extreme: între gândul la moarte şi atitudinea luciferică. Se observă şi se va observa mereu, o pendulare a poetului între dorul de linişte şi de pace eternă şi „o sete…de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi” („Lumina”, din primul volum).

Spaima morţii şi încercarea de a se acomoda cu gândul la moarte sunt constantele inalienabile ale poeziei blagiene, sunt preocuparea lui cea mai profundă, pe care nu o va părăsi niciodată. Această atitudine este regăsibilă în mai multe poeme: „Gorunul”, „Linişte”, „Stalactită”, „Frumoase mâini”, „Dar munţii – unde-s?”, „Mi-aştept amurgul” (în „Poemele luminii”), „Gândurile unui mort” (în „Paşii profetului”), etc.

Acest tip de poezie îi va da ocazia lui Blaga să ne ofere unele din cele mai frumoase metafore şi imagini ale operei sale, ca de exemplu: „Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună” („Linişte”) sau „Din straşina curat-a veşniciei / cad clipele ca picurii de ploaie” („Dar munţii – unde-s?”).

Ceea ce este remarcabil la Blaga – şi îi este comun numai lui şi lui Eminescu – este modul în care, pornind de la ataşamentul faţă de satul românesc şi de tradiţia noastră, în unele poezii, ne sunt mijlocite reflecţia şi sentimentul metafizic prin intermediul celor mai simple imagini, felul în care face o lectură simbolică, transcendentală, unor peisaje sau imagini absolut fireşti, cotidiene, domestice.

Cealaltă atitudine, luciferică (critica o numeşte „dionisiacă”, folosind pentru cele două tipuri de situare poetică, termeni împrumutaţi din filosofia lui Nietzsche: dionisiacă şi apolinică), este clară în poeme ca „Vreau să joc” (în „Poemele luminii”), „Veniţi după mine, tovarăşi”, „Daţi-mi un trup, voi, munţilor” (în „Paşii profetului”), etc.

În „Vreau să joc” avem o aluzie la Hyperionul eminescian: „Pământule, dă-mi aripi: / săgeată să fiu, să spintec / nemărginirea, / să nu mai văd în preajmă decât cer, / deasupra cer, / şi cer sub mine – / şi-aprins în valuri de lumină / să joc / străfulgerat de-avânturi nemaipomenite…”.

Spre deosebire de Hyperion, de Luceafărul eminescian, însă, Blaga aspiră doar la această ipostază. Orientarea sa este tot spre pământ, spre teluric, pentru a-i da putere – aripi de pământ – ca să cucerească „nemărginirea”. O ipostază şi o aşteptare destul de paradoxale! Poetul pare că se aşteaptă la o transgresare şi o escaladare spectaculoasă a propriei ontologii, care să nu aibă nicio motivaţie pertinentă, prin care făptura de lut să transceandă limitările sale existenţiale. Însă dorinţa, deşi megalomană, rămâne la faza de simplu deziderat, chiar şi în poezie.

„Veniţi după mine, tovarăşi” este un alt poem în care găsim reiterarea idealului păgân şi luciferic al îndumnezeirii omului fără Dumnezeu, precum şi pe cel al asumării unor forţe distructive care să dezintegreze cosmosul. Universul devine, aici, un loc de manifestare al „puterilor” barbare şi luciferice ale „supraomului” nietzschean, obiect al desacralizării şi al distrugerii proferate de acesta. Aluzia la „Zarathustra” a lui Nietzsche este evidentă, prin adoptarea unui ton cu valenţe biblice, dar cu semnificaţii contrare, anticreştine.

Luna devine, în acest poem, „un ciob dintr-o cupă de aur, / ce-am spart-o de boltă / cu braţul de fier”, semn al dorinţei de maltratare a cosmosului, pe care în alte poeme îl consideră o taină insondabilă şi de neatins (atitudine creştină şi ortodoxă), faţă de care chiar şi dorinţa de cunoaştere, dacă este brutală şi ireverenţioasă, e un gest profanator.

Peisajul acestui poem este acela al unui banchet demonic, care vrea să înlocuiască Cina cea de Taină şi Sfânta Euharistie, Potirul euharistic, cu un fel de „liturghie neagră” (cum am zice azi), satanică adică, şi pe Hristos cu un personaj zarathustrian, un Antihrist care oferă tovarăşilor săi craniul său, din care să bea „pelinul când vi-e dor de viaţă, / şi-otravă / când vreţi să-mi urmaţi”. Unde, în Iad?

Aspectul profanator, cu iz nietzschean, al întregului discurs, este mai mult decât evident. El este însă mai mult teatral decât tragic cu adevărat, pentru că nu rezidă într-o suferinţă genuină, ci într-un orgoliu poetic, într-un orgoliu de artist care vrea să-şi asume sau să-şi bată joc de o creaţie cosmică ce nu-i aparţine, la care n-a participat şi n-a avut niciun aport.

De altfel, acest elan „dionisiac” (aluzia la „beţia” dionisiacă, la iraţionalitatea deşucheată, nu e chiar nepotrivită), prezent destul de des în primul volum, nu îşi va mai regăsi expresia în volumele următoare (cu mici excepţii în volumul II), în care esenţa fundamentală a poeziei, matca ei cea mai profundă o va constitui presimţirea morţii, acomodarea cu gândul morţii. Blaga nu cunoaşte angoasa infinitului, ca de altfel nici un alt poet român, ci numai angoasa morţii. Vom reveni însă la această precizare foarte importantă!

Blaga nu va adăsta în acea atitudine luciferică, care e una calchiată şi nu originală, pentru că în fiinţa lui se va dovedi a înclina mai degrabă către pace şi adevăratele lui nelinişti metafizice se vor contura, în volumele ce vor urma, din ce în ce mai bine: durerea păcatelor, trecerea timpului, regretul neputinţei lui de a-şi sfinţi viaţa, presimţirea unei alte vieţi, eterne, durerea pentru absenţa revelaţiei dumnezeieşti în viaţa sa (comună şi lui Eminescu şi lui Arghezi), oboseala existenţială datorată haosului patimilor şi peregrinărilor ideatice zadarnice. (Vezi şi articolul de aici.)

Încă din primele două volume, dacă suntem atenţi, reiese cu putere ideea de epuizare a vitalităţii pătimaşe şi dorinţa de întoarcere la o linişte pierdută (vezi poemele „La mare”, „Mi-aştept amurgul”, „Scoica”, „Leagănul”), dorinţa de a ieşi din valurile acestei lumi zbuciumate şi de a ajunge pe ţărmul liniştirii sau de a vedea cerul şi stelele lumii viitoare, dincolo de „soarele” fierbinte al patimilor care ne orbeşte în această viaţă”[2].

Am citat un pasaj mai lung, dar lămuritor, din articolul meu din 2007, pe care l-am intitulat Lucian Blaga: între lumină și întunericul Iadului. Am indicat acolo că antiteza între cele două atitudini nu e una superficială, ci care are nevoie de o analiză atentă, pentru că propensiunea spre pace și liniște, profund ortodoxă, a poetului intră în coliziune violentă cu poza nitzscheană, teatrală tocmai din cauză că îi era prea puțin specifică sufletului lui Blaga.

Nu critica literară mi-a sugerat aceste observații, pentru că ea s-a axat pe afirmarea expresionismului prin care Blaga s-a sincronizat cu poezia occidentală.

Nu contest intenția acestuia de sincronizare, care e reală, dar remarc faptul că, orientați ideologic, exegeții au scos de pe agenda zilnică orice alt tip de manifestare care nu se explică printr-o rețetă evidentă.

Acestea fiind spuse, mă întorc la ceea ce mi-am propus, și anume la a dezvolta discuția despre aspirația lui Blaga spre pacificare lăuntrică, căreia nu i se potrivește denumirea de „apolinică”, pentru că nu are nimic de-a face cu Nietzsche sau cu păgânismul.

Am vorbit mai sus despre primele trei poeme din primul volum, Poemele luminii, și am urmărit traseul reflexiv al poetului, observând apelul la tradiția expresivă și de gândire a poeziei românești, pe linia Dosoftei Eminescu, precum și distanțarea lui treptată (deși e mai mult o declarație de intenție decât mărturia a unei stări de spirit autentice) de această tradiție.

Al patrulea poem, Pământul, readuce eul expansiv la dimensiuni mai apropiate de realitate, fiindcă aici poetul își recapătă proporțiile ființei umane în fața pământului „neîndurător de larg”. Asta pe de-o parte, iar pe de alta își dă seama că nu trupește trebuie să prindă dimensiuni cosmice, ci e de ajuns că Dumnezeu l-a creat cu suflet neînchipuit de adânc: „o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund”. Ca o piatră aruncată într-o fântână foarte adâncă…

Dar surpriza o produce poemul cu numărul cinci, Gorunul, în care Blaga revine la o atitudine și o perspectivă pur ortodoxe:

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
și-n zvonuri dulci
îmi pare
stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge.

Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă?

O, cine știe? Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
și liniștea
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet –
și mut
ascult cum crește-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.

Nu e o filosofie apolinică. Dacă liniștea lui Eminescu au numit-o ataraxie stoică, pe a lui Blaga au numit-o atitudine apolinică. Numai ortodoxă să nu fie…

Dar Lucian Blaga exprimă și explică aici, deosebit de limpede, dincolo de orice îndoială, care sunt izvoarele simțirii sale: „un clopot” care bate în turnul unei Biserici „ca o inimă” și un gorun „din margine de codru”.

Nu putem susține că Biserica și codrul sunt împrumuturi tematice expresioniste în lirica noastră. Nici liniștea pe care o provoacă ele nu are nimic de-a face cu sentimentul expresionist al sfârșitului.

Dimpotrivă, atât Biserica și templul cosmic al pădurii, cât și sentimentul de pace adâncă, dumnezeiască, pe care îl oferă adăpostul lor, cât și gândul la moarte omorâtor de patimi sunt teme lirice vechi-ortodoxe și românești.

Acest poem, așezat aici, printre primele din volumul Poemele luminii, face el însuși o mare lumină în sensul de a ne indica prompt izvorul dorinței abisale de liniște din sufletul poetului.

În modul cel mai evident cu putință, nu este vorba de o liniște ca dispoziție sufletească pasageră, ci Blaga ne comunică o nevoie personală imperioasă de liniște isihastă, anahoretică.

„Pacea” care „învinge” e pacea harului dumnezeiesc: „pacea lui Dumnezeu, [care] covârșește toată mintea” (Filip. 4, 7)[3]. Care face să tacă orice gând lumesc și orice patimă.

Nu există o altă pace care învinge omul, o altă pace care să facă să nu mai fie „patimi mari în sânge,/ cu soare viu în patimi” (Liniște), ci să curgă prin vine „stropi de liniște…nu de sânge”.

O astfel de pace nu învinge numai patimile păcătoase, ci și instinctele naturale ale omului, înlocuind sângele cu liniștea.

E o liniște sau o pace pe care caută să o dobândească nevoitorii ortodocși prin asceză.

Ea coboară din inima clopotului Bisericii în sufletul poetului, susținută și de frunza gorunului care foșnește nostalgia Raiului.

Nu e deci de mirare că poetul vrea să fie închis în racla gorunului paradisiac, ca să guste mai departe, după moarte, liniștea pe care a (pre)simțit-o aici.

„Marginea de codru”, unde stă poetul, poate să indice simbolic situarea în marginea Paradisului, al cărui dor îl deșteaptă frunzele pomilor, sunetul sau cântecul lor, după cum spun cântările bisericești ortodoxe și poezia lui Eminescu.

Asemenea, metafora oximoronică „limpezi depărtări” poate sugera același tip de percepție spirituală, a ceva ce se află departe dar se simte aproape.

Acest poem inaugurează în opera lui Blaga atât sentimentul (liniștitor, pașnic, nu terifiant) al morții iminente, al  morții care are să se petreacă în curând, cât și, la polul opus față de elanurile vitalist-pătimașe, propensiunea spre o pace infinită, dorul de liniștire pe care numai din cărțile Bisericii, din literatura monastică ori din participarea la Slujbe, la ritmul liturgic al vieții bisericești, îl putea învăța.

Această pace adâncă este copleșitoare și profundă, nu are nimic teatral în ea, nu e o atitudine retorică exteriorizată estetic.

Și tocmai de aceea acest poem inaugurează și seria metaforelor revelatorii, din lirica lui Blaga, atât de tulburătoare prin plasticizarea unei incomunicabile stări sufletești, cu memorabila formulă: „stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge”.

Adevărata poezie e ortodoxă. Luciferismul nu naște poezie în suflet și nici măcar la nivel estetic, ci doar gesticulații teatrale. Demonismul e sterp ca impuls creativ, e steril, așa cum a constatat și Eminescu.

Tocmai de aceea Blaga s-a luptat cu harul și cu adevăratul, autenticul sine, pentru a părea expresionist, luciferic, nietzschean, pentru a fi recunoscut și acceptat ca poet modern…

Dar această pace adâncă, exprimată acum prima dată în lirica lui Blaga, reprezintă adevărata și profunda simțire spirituală a lui Blaga, pe care harul dumnezeiesc i-a dat să o cunoască, ca și lui Eminescu altădată, din copilărie – „eu am crescut hrănit de taina lumii” afirmă el în poemul Dar munții – unde-s?, rezumând parcă ceea ce Eminescu spusese în Rugăciunea unui dac.

Blaga va reveni mereu la ea ca la un țărm sau liman de odihnă…


[1] E. Simion, în Cuvântul înainte la: Lucian Blaga, Opera poetică, ediție îngrijită de George Gană și Dorli Blaga, Ed. Humanitas, București, 1995, p. 9.

[2] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/17/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului/.

[3] A se vedea: Epistola către Filippeni a Sfântului Apostol Pavlos, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 15, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/13/epistola-catre-filippeni-a-sfantului-apostol-pavlos/.