Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [13]

Aaron imaginează, în ultima parte a textului (din ce a apucat să scrie) și o dispută filosofică, o confruntare a tânărului Reporta cu Epicur, care apără filosofia hedonistă:

Pe bătrâni, pe tineri, toți de vârsta toată
Îi are legați a iubirei roată. /…/
Om și dobitoc, bolnav sau întreg,
A iubirei rod în timp bun culeg.

Și ce culeg alta decât dezmerdarea
Și în desfătări trupești cufundarea?

Așadar, de sine urmează că toată
Fericirea, câtă lumea o arată
Stă în dezmierdare, în pofte trupești.
Altele sunt toate aflături băbești!

Acest Epicur este mai mult un simbolic apologet al ideologiei pleziriste.

Pledoaria lui merge în același sens cu a personajului Lumea, din Divanul cantemiresc.

El recenzează doctrina creștină despre sufletul nemuritor și răsplătirea veșnică pentru a o nega:

Oricarele crede a fi nemurire,
Fără îndoială ș-au ieșit din fire,

Că acestea toate sunt numai minciuni,
Aflate de niscai poete nebuni,
Carii într-adins umblă după glume,
Câte și mai câte răsădind în lume!

Ei scorniră cum că ar fi Iad, în care
Ș-or lua sâmbria sa fieștecare:
Țipete și vaiuri, foc mistuitor,
Nencetând vreodată, în foc arzător etc.

În încercarea de a demonstra că ființa umană piere definitiv odată cu moartea, discursul lui atinge note eshatologice (similare celor din Viiața lumii): Munții cei înalți și ape cumplite/ Cândva de perire nu vor fi scutite.

Însă, cum observam și altădată, Aaron e mai mult narativ-retoric decât poetico-retoric.

Este interesant felul în care Epicur, după ce enunță ideea că toată osteneala omenească (a plugarului, a corăbierului, a ostașului) este un instrument prin care se ajunge la plăcere, un mod de parvenire, adică, prezintă și activitatea intelectuală tot în aceeași accepțiune:

Trudi-s-ar vreodată cruda tinerime
La învățătură cu mare iuțime,
De n-ar socoti să iaie folosul
Din câte purtă umărul și dosul?

De n-ar fi numitul rod [al plăcerilor] și dezmerdare
N-ar avea vârtutea mai mult a sa stare!
Ar peri și dânsa și tot meșteșugul…

Adică, ținta oricăror întreprinderi umane ar fi exclusiv împărtășirea de plăceri/ desfătări și, dacă ar lipsi această nădejde, omul nu ar mai face nimic.

Recunoaștem însă și în societatea românească de astăzi că foarte mulți se străduiesc să facă ceva, inclusiv în meseriile intelectuale, numai ca să ieie folosul, cum zice autorul.

Și, dacă de pe urma școlii, a studiilor, a învățăturii multe și extenuante, nu mai există un folos material și social consistent, dacă poți să fii analfabet dar să ai bani mulți…de aceea am ajuns la stadiul în care suntem cu școala românească. Adică în stare critică.

S-ar părea că e de vină epicurismul, dar nu mulți la noi sunt dispuși să privească în profunzime, la rațiunile adevărate și foarte adânci care duc până la urmă la efecte devastatoare pentru societate.

Epicur îl conduce pe Reporta la palatul Dezmierdării și la casa lui Plutus, pentru a-l corupe.

Din păcate, manuscrisul se întrerupe brusc la relatarea banchetului deșucheat, la care urmau probabil să fie convocate de autor multe alte personaje, mitologice sau legendare (au apucat să apară Cupidon, Sardanapal…).

Ne putem da seama, desigur, care era sensul dezvoltării mai departe al noii intrigi.

Concluzia este că tânărul neexperimentat poate fi cu ușurință sedus și reorientat spre lucruri amorale.

După promisiunea bătrânului înțelept, acesta avea să reapară puțin mai departe și să îl mustre pentru uitarea învățăturilor sfinte.

Versurile se opresc aici, dar discuția noastră a fost de ajuns pentru a observa că tradiția literaturii mai vechi nu era părăsită.

Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [12]

În expunerea sa, bătrânul transformă toate întâmplările povestite mai sus în…fabule, în evenimente cu finalitate morală.

Ba chiar introduce, din nou, momente de predică morală:

Numai omul scump, orbit de avere,
Nu să mișcă văzând că vecinul pere,
Ba de să și mișcă, în loc să-i agiute,
Îl mai asuprește, să piaie mai iute.

Au nu-i, drept aceia, ca porcul mai rău
Și negânditor de sfârșitul său?

Parcă îl reauzim pe Antim Ivireanul…

Să-i fi fost cunoscute lui Aaron predicile acestuia și vehemența cu care el flagela viciile și mai ales neomenia „creștinilor” contemporani?

Predica bătrânului înțelept și mustrarea lui vizează direct un singur auditor, pe Reporta din vis, dar intenția autorului se înțelege că are în vedereo plajă de audiență mult mai numeroasă.

Regăsim în aceste ipostaze pe teologul și moralistul Vasile Aaron.

Se poate chiar susține că el a încercat să conceapă o lucrare vastă menită educării în spirit ortodox a tinerelor generații și mai cu seamă a tinerilor cu potențe intelectuale și materiale, care trebuia să devină liderii societății românești:

Un filosof mare, un om procopsit,
Cu minte înaltă de sus dăruit,
Cum și tu pe tine te ziseși a fi,
Nu e cu putință așa [egoist] a gândi.

/…/

Socotesc că tu încă te căiești
Și așa mai mult nice nu grăiești.
Nice cum ai zis vei [mai] face cu fapta,
Ci vei să ții mai deschisă [spre compasiune] direapta,

Precum legea firei sângură poftește
Și Însuși Stăpânul cel ceresc poftește.

Au mai fost ca tine avuți și-nvățați
Ș-acum putrezesc în gropi astupați!
Și tu astăzi, mâne, poți ca ei umbla,
Și a ta avere cui o vei lăsa? /…/

Au mai fost puternici și plini de avere,
Au mai fost voinici frumoși cu putere,
Și frumseța lor o zmoli mormântul,
Averea, tăria o sorbi pământul!

Sângură vârtutea și fapta cea bună
Au călătorit cu ei dempreună!

Este indirect evocat (din nou) Miron Costin: În lut şi în cenuşă te prefaci, o, oame/ În viiarme, după care te afli în putoare /…/ Una fapta, ce-ţi rămâne, buna, te lăţeşte,/ În ceriu cu fericie în veci te măreşte (Viiața lumii).

Reporta primește o învățătură cu adevărat creștină, care astăzi s-a cam pierdut:

Pe orice străin, sau îți e știut,/ Sau tocma de nu-ți iaste cunoscut,/ Ca pre un al tău frate credincios/ A-l zice, a-l crede, e cuviincios.

Dacă nu procedează astfel, este exclus din catalogul celor învățați/ Cu înțelepciunea bine adăpați.

Vedem că înțelepciunea/ știința/ filosofia este în primul rând teologică și morală și abia după aceea empirică, așa cum era considerată în toată epoca veche și după cum o promovează și Dimitrie Cantemir în Divanul său.

Și tot ca în Divanul lui Cantemir sau ca în culegerea numită Floarea darurilor, învățătura bună este susținută și prin invocarea filosofilor care au ascultat de legea firii (cum a numit-o Sfântul Pavel), de legea sădită de Dumnezeu în inima și conștiința omului:

Din veacuri trecute și din vremi păgâne
Oricâși filosofi, oricâți învățați
Și în legea firei cu spor bun umblați
A fi cel mai bun au și învățat
Și altora pildă prin sine au dat.

De acestea sunt a lor scrisori [scrieri] pline,
Precum socotesc că știi și tu bine,
Ca unul ce zici că ești învățat,
Citit și prin țări străine umblat
Precum cei avuți să obicinuiesc
A școalelor curs cât îl isprăvesc.

Avem la final…fizionomia pașoptistului

Dăscălirea tânărului are loc în aer liber, așa cum erau odinioară școlile filosofice sau așa cum propovăduiau Apostolii: prin livezi, prin iarbă cu mine umblând,/ Dintr-un loc într-altu șederea mutând.

Cei doi adorm, apoi, gios pe iarbă verde, în pustietate,/ Pe câmp larg, cu tot depărtat de gloate.

Pustietatea câmpiei va deveni o constantă a peisajului romantic al epocii pașoptiste.

Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [11]

Vânarea ursului, după ce este relatată cu exces de amănunte, se transformă într-o…fabulă, în poveste cu tâlc:

Să împlini zisa celuia ce zice
Că de multe ori cel ce cearcă price,
Pere, în nevoe căzut, ticălosul,
Câștigând pe drept plata și folosul.

Cu care tu ai măsurat,
Cu aceia ție încă ți s-au dat.
Ursul, ucigând cumplit dobitocul,
Își găsi și el plata și norocul.

Dacă n-ar fi vorba (totuși) de poezie, am putea face o paralelă cu proza lui Slavici.

Urmează alte câteva aventuri cinegetice, în același stil narate și cam lungi, încât pot lăsa la un moment dat impresia că autorul a renunțat la proiectul său inițial.

În mijlocul evenimentelor în derulare, însă, se întâmplă ceva neașteptat: Reporta se trezește din nou singur cu bătrânul, într-un loc neștiut și fără compania tovarășilor de vânătoare:

A doaua zi, foarte des [dis] de dimineață,
Mă trezesc, ca unul din morți înviat,
De câte avui toate despoiat.

Mă aflu-ntr-un câmp frumos, neștiut,
Neumblat și mie nemaicunoscut.
Singurele bătrânul durmind lângă mine…

Bătrânul îl liniștește:

Dumnezeu de toți, fătul meu, grigește.
Cel Atotputernic și milos Părinte
Ne va agiuta, de ici înainte,
De vom isprăvi cursul pentru care
E orânduită această umblare /…/

Lacu și câmpia, de nu-ți sunt știute,
Mie amândouă îmi sunt cunoscute. /…/
Această câmpie se cheamă Ispită
Și spre-nvățătură e orânduită.
Lesne să înșală cel ce nu grigește
Și povățuirea Firei părăsește.

Oamenii cei tineri și necopți la minte
Lesne să înșală ori de ce cuvinte,
Precum mai de-aproape mâne vei cunoaște
Și minte cu pildă vie îți vei paște.

Gătește-te bine și cearcă temeiul,
Stăi pe lângă dânsul mai vângios ca cleiul,
Fără fundament nimic să nu crezi,
Ca nu fără veste în laț să te vezi.

Câmpia care se numește Ispită are aceeași semnificație cu valea plângerii[1].

Eroul nostru pare că merge pe aceeași traiectorie pe care a urmat-o fiul de împărat din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte[2].

Doar că Reporta are un însoțitor care îl ghidează permanent și îi poartă de grijă și nu îl lasă să moară de jale.

Valea plângerii sau valea ispitirii este pământul sau existența pământească omului, a omului căzut din înălțimea Raiului în această vale în care trebuie să mediteze la condiția sa plin de penitență.

Aceasta ne atrage atenția că ne apropiem, în poem, de ilustrarea unui alt topos străvechi, de largă circulație și în literatura noastră medievală.

Se ivesc interogațiile filosofice: tânărul este nedumerit de inegalitatea care există între oameni, care este motiv pentru fericirea unora și suferința altora.

Urmând din nou expresivitatea psalmilor versificați ai lui Dosoftei, Aaron pune pe seama bătrânului învățătura despre sfatul /…/ Și înțălepciunea cea cu tot adâncă/ A Celui ce ceriul făcu și pământul/ Și oricâte sunt numai cu cuvântul.

La Dosoftei:  A Ta este, Doamne, lumea și pământul,/ Ce le-ai împlut sângur dintâi cu cuvântul (Ps. 23, 1-2).

Sau: Ceriurile și pământul/ Tu le-ai făcut cu cuvântul (Ps. 88, 43).

Și versurile care urmează, în poemul lui Aaron, s-ar putea să-i fi fost sugerate tot de Dosoftei:

Cetăți și crăimi, pănă să-nvoiesc,
Neclătite stau și să fericesc
Iar de încep a să-mpărechia,
Să cadă încet, încet a cădea,

Și de ne-nvoirea oarecum nu curmă,
Crăimi și cetăți cad gios mai pe urmă.

(Reporta din vis)

*

Cine face zidi de pace,
Turnuri de frățâie,
Duce viață fără grață
’Ntr-a sa bogățâie.

Că-i mai bună, depreună,
Viața cea frățască,
Decât armă ce destramă
Oaste vitejască.

(Dosoftei, versuri adăugate la Ps. 132)

Discursul bătrânului, mai departe, se concentrează spre apologia unității  între oameni: Lipsa au făcut și cetăți și sate,/ Din ea să făcură crăimile toate. /…/ Lipsa, drept aceia, de la început/ Orice însoțire dreaptă au făcut./ De icea să naște iubirea cea mare/ Carea un tovarăș cătră altul are./ Omul cel cu minte pe alt om iubește,/ Pentru că, iubindu-l, lui își folosește.

Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [10]

Credem că putem sesiza o interferență cu basmul și în întâlnirea lui Reporta cu un confrate, tânărul vânător care îi avertizase în privința balaurului care sălășluia în acele părți.

Acesta are un nume la fel de alegoric (și, totodată, la fel de neobișnuit): Pilda bunătății.

Onomastica întrebuințată de Aaron este așadar pur…retorică.

Aceste reuniuni ale unor voinici care se înfrățesc și se decid spre fapte mari se întâlnesc în basmele noastre.

Prin urmare, pe urmele lui Dosoftei și Budai-Deleanu (deși opera celui din urmă probabil că nu îi era cunoscută) și anunțându-i pe pașoptiști, Vasile Aaron recurge la procedeul – de largă utilizare în literatura noastră –, al autohtonizării unor teme și concepte literare.

Mixând motive romantice cu altele de veche tradiție românească, cultă și populară, autorul apelează de fapt la un procedeu în esență romantic.

 Îi poate fi imputată autorului ținuta stilistică – perfectibilă – a versurilor sale, dar considerăm că poemul a fost pe nedrept ignorat de critica noastră până acum.

El are multe să ne spună despre receptarea romantismului în literatura română, în pragul epocii pașoptiste, receptare care are, de altfel, prestigioși precursori în Dimitrie Cantemir și Budai-Delanu – a se vedea aici și aici.

Din păcate, percepția generală este că romantismul începe la noi cu Asachi în Moldova, respectiv cu Cârlova și Heliade în Țara Românească.

Și, deși Asachi, în Moldova, o ia puțin înaintea lui Cârlova și Heliade, să nu uităm însă că o activitate semnificativă în procesul de introducere a ideilor și tonalității poetice romantice o au în Țara Românească Ioan Cantacuzino[1] și Iancu Văcărescu (Primăvara amorului[2]), ultimul considerat de contemporanii săi – și pe drept – părintele poeziei române moderne (așa cum i-au și scris pe mormânt).

Costache Conachi nu a reprezentat, pentru Moldova, o personalitate promotoare a noului gust de poezie, romantică, deși, privind din perspectiva noastră, a celor de azi, el poate fi considerat „părintele găsit al poeziei românești”, așa cum îl identifică Mihai Zamfir, „cel dintâi veritabil poet al nostru de epocă modernă”[3].

Privind în urmă, noi putem să citim astfel poezia lui Conachi – din perspectiva unei istorii stilistice a poeziei noastre –, însă contemporanilor săi Conachi nu le-a fost de ajutor pentru a le indica calea spre poezia viitoare/ modernă.

Revenind la Vasile Aaron, poemul său împărtășește soarta ingrată a multor producții de seamă românești, rămânând multă vreme în manuscris.

Însă el este un exemplu elocvent (și, totodată, activitatea literară a lui Aaron și Ioan Barac, per ansamblu), reprezentativ mai ales pentru Transilvania, al metamorfozelor care se produceau în societatea românească, în rândul cărturarilor, al felului în care era receptată atmosfera romantică și tradusă în poezie românească.

Întorcându-ne deci la poem, tânărul numit Pilda bunătății se miră de…numele celuilalt: Reporta din vis.

Un artificiu cam fad…

Eroii își continuă împreună drumul intenționat spre munte, bucurându-se de întâlnire. Făcând un popas (Aerul fiind proaspet, lin și bun,/ Odihnim la umbră deasă de alun), lucrătorii la câmp, care strângeau fânul în clăi, le dau de știre că s-au înmulțit lupii, care pradă turmele păstorilor.

Desigur, se ivește astfel prilejul așteptat de cei doi vânători, pentru a se face de folos.

Segmente întregi din această relatare reprezintă o…proză realistă în versuri. Deranjează și numărul  mare de regionalisme și registrul cam popular/ vulgar al exprimării – probabil intenționat –, prea puțin stilizat.

Sigur, putem discuta despre posibila verosimilitate pe care și-ar fi putut-o propune autorul sau despre recuperarea palierului popular al limbii și chiar al traiectului narativ.

Așa încât opțiunile sale ne apar amendabile sau nu, în funcție de perspectiva din care sunt înțelese.

De asemenea, se poate bănui, din partea autorului, intenția de a împărtăși, de a lăsa urmașilor nu numai o poezie epică, ci și informații bogate de altă natură: sociologică, geografică, cinegetică etc.

Astfel, ceea urmează, consemnând călătoria și episoadele de vântoare, conțin multe asemenea amănunte, care ies din sfera interesului pur literar sau care ar fi apreciate într-un roman realist sau zolist.

Combinația aceasta insolită de practici literare pare greu de omologat.

Însă – cu mai mult talent poetic, e adevărat – la fel de insolită și de greu definibilă este și Țiganiada.

Câte o insulă de poezie însă tot se mai arată în această avalanșă epică:

Grăind noi pe cale de toate cu dor,
Să ivi brădetul verde ca un nor,
Să ivi departe verde-ntunecat,
Ca un nor spre ploaie groaznică plecat.

Reporta își regăsește alaiul cu care plecase la vânătoare, de care se rătăcise – ceea ce îi prilejuise întâlnirea cu bătrânul înțelept, pelerinajul la morminte și celelalte aventuri –, dar lasă explicațiile pentru o viitoare consemnare în scris, literară:

După ce prin peșteri de munți vom pătrunde,
Prin culmile lor, prin văli, prin brădețe,
Și vom răsturna coarnele sumețe
A iuților cerbi și vom prinde câte
Căprioare sunt prin iale vârâte
Și vom goni toți urșii verșinați
Și câți lupi să află pe ici veninați,

Întorcând casă toate le voi scrie,
Oricâte pății lumea să le știe,
Chipul rătăcirei și a mea umblare,
Ca cei viitori, cetind cu mirare,
Cât de puțintel încă să gândească
De cele ce poate soarta omenească.

E dezvăluită de fapt intenția autorului (finalitatea morală a poemului) prin intermediul… naratorului-personaj (a personajului reflector).

Intrăm pe un făgaș critic mai neobișnuit decât cărările întortocheate prin munți ale vânătorilor în căutare de cerbi și lupi.

Ni se pare, de altfel, că vânătoarea și vânatul nu au aceeași valență parabolică, ca și povestirile anterioare, au valoare de pildă.


[3] Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, op. cit., p. 29 ș. u.

Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [9]

Fragmentul/ episodul următor din poem ne prilejuiește o nouă alăturare de epopeea lui Budai-Deleanu, pentru că introduce elemente de basm.

Fantestică și chiar neașteptată este prezența balaurului (șarpele cel mare, groaznic și cumplit), care își avea sălașul în apropierea vechiului templu păgân, într-un loc sălbatic, cu o peșteră mare și un lac adânc.

Totodată, narațiunea se ramifică și intră în scenă un nou personaj, alt tânăr, voinic călare, armat foarte bine. Acesta îi avertizează de pericolul care îi paște, acela de a fi devorați de șarpele uriaș.

Din fericire, ei găsesc balaurul (lung ca de cinci stângini [stânjeni][1]) mort, trăsnit de fulgerele provocate de furtuna din noaptea trecută, care atât de mult îl înspăimântaseră pe Reporta.

Înfățișarea lui e bine de reprodus: Capul lui era cât un cap de bou./ Un ochi mai cumplit și decât un ou,/ Pestriț ca ghiocul, din ochi ieșea foc,/ Pe cap ca o stea pe câte un loc./ Limba toată cruntă, trei rânduri de dinți /…/ Ascuțiți ca acul și mari ca de porc /…/ Pe spinare solzi vineți ca pe pești

Credem că utilizarea acestor elemente, care țin de cultura populară, reprezintă tot o influență (pre)romantică, la fel ca și în cazul lui Budai-Deleanu.

Este de reținut comparația prin care încearcă să stabilească poetul culoarea neobișnuită a ochiului acestui șarpe de poveste: pestriț ca ghiocul[2].

Descrierea este fabuloasă, iar aluzia la ghioc – ca și vecinătatea templului antic/ păgân – nu este întâmplătoare, poetul încercând să circumscrie evenimentul într-o secvență bine definită, presărând indicatori semantici în context.

Ne lămurim însă curând că predominant este tot interesul retoric și că peripețiile/ narațiunile nu servesc, în cele din urmă, decât unui epilog etic-religios.

Bătrânul însoțitor al lui Reporta găsește prilejul de a extrage o învățătură din toate cele petrecute sau cugetate de acesta în ultima vreme, discurs care poate să stea foarte bine lângă pagini asemănătoare ca mesaj din Învățăturile lui Neagoe Basarab sau din Divanul lui Cantemir:

Te mirai, Reporto, pe drept mai nainte
Văzând că răsare soarele fiebinte,
Gândeai la frumseța cea neprețuită
Lui de Făcătoriul lumei dăruită.

Cu adevărat, cel ce cumpănește
Pe drept câte sunt și bine gândește,
Nu poate să ție limba neclătită[3].

Lăudând mărirea cea nemărginită [a lui Dumnezeu],
Cu ce rânduială bună făcu toate,
Mintea noastră nice a gândi nu poate.

Și cum le-au făcut El înțălepțește,
Într-același chip de toate grigește [îngrijește].
Ai pornit de-acasă cu soții [însoțitori] pe cale,
Unde sunt acuma soțiile tale?

De ei te-ai perdut, m-ai aflat pe mine,
Carele te port și umblu cu tine,
Te învăț vârtutea și fapta cea bună,
Prin care te poți scăpa de furtună.

/…/

Ci Tatăl ceresc, Carele grigește
Și pre ale Sale nu le părăsește,
În ce chip de toate, grigi și de noi
Și ne apără din câte nevoi.

Iată, ne aflăm sănătoși, întregi,
Ocolind departe a Satanei mregi.
Șarpele cel mare îl vedem zdrobit
Într-un chip de nime văzut și gândit.

Și iată cum întâmplarea reală se transformă în parabolă, capătă valoare de pildă.

Este un procedeu care este aplicat adesea de Sfinții Părinți textului biblic sau chiar evenimentelor istorice mai recente.

Realitatea este astfel interpretată ca text, personajele și întâmplările căpătând valoare de simbol/ semnificație alegorică.

Totul în această lume este text și cele ce sunt în lume sunt considerate litere sau cuvinte care exprimă o a doua realitate (mai nuanțată și mai profundă) și care indică prezența necurmată a Proniei.

Dumnezeu este Cel ce scrie neîncetat semne/ litere/ cuvinte în fața ochilor noștri, pe foaia tuturor lucrurilor, ființelor sau evenimentelor de care ne ciocnim.

Această scriere este inepuizabilă, iar Dumnezeu ne vorbește cu semne pe care le cunoaștem, pe care le putem citi. Adică pe măsura conștiinței fiecăruia, numai să fie curată și trează.


[1] Stânjen = unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă și regiune, de la 1,96 m la 2,23 m.

Prin urmare, șarpele/ balaurul închipuit de Aaron avea vreo 10 metri lungime.

[2] Prin ghioc se denumește albăstreaua, dar și cochilia unei anumite specii de melci, cu ajutorul căreia se făceau ghicitori de către vrăjitoare, de unde expresia: a da cu ghiocul sau a căuta în ghioc.

Comparația lui Aaron se referă la cochilia melcului.

[3] Cu sensul: nu poate să nu-și miște limba spre lauda lui Dumnezeu. Este un mod de exprimare foarte vechi, conservat în limbajul religios.

Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [8]

Un alt peisaj ne întâmpină la răsăritul soarelui, care unește melancolia romantică generată de contemplarea ruinelor și cugetarea veche românească pe temele ubi sunt? și deșertăciunea deșertăciunilor:

Numai deodată despre [dinspre] răsărit
Nici prinzând de veste, ceriul să roșește,
Raza cea de soare încet să ivește.

Peste vârv de munte, cu totul departe,
Trecând prin ruptura unui zid vechi foarte,
Lovea pe deasupra noastră în făgime.

Păsările mici, prin ramuri mulțime,
Atinse de rază proaspetă de soare,
Desfăta dumbrava cu a sa cântare.

Zidul acel rupt departe ivit
Pe un vârv de munte înalt și cumplit,
Era rămășiță de veche cetate.

Zidurile ei, prăvălite toate.
Numai poarta încă mai sta redicată
Și aceasta încă numai aninată. –

Ci trecând printr-însa raza cea de soare,
Să părea cu totul tristă arătare.

Soarele frumos cetatea zdrobită
Făcându-mi-o mie mai întâi ivită,
Mă prinsă o geale [jale] de a noastră soarte,
Cu tot ticăloasă și fragetă foarte.

Gândeam întru mine cu ce sudori crunte
Să va fi zidit pe vârvul de munte!
Cei ce au zidit-o periră curând,
Ci, iată, și dânsa să strică pe rând.

Așa per cu vreme, fiind peritoare,
[Toate] Peste câte trece luciiosul soare.

Este de luat aminte, credem, cu multă atenție, la astfel de tentative literare intermediare, în literatura noastră, care sunt în măsură să ne explice metamorfozele suferite de curentul romantic atunci când a pătruns pe teritoriul românesc, dominat de viziunea sa existențială proprie, de teme și concepții care au fost dezvoltate veacuri de-a rândul.

Peisajul înfățișat prezintă multe elemente specific romantice: relieful muntos și abrupt, prăpăstios (vârv de munte înalt și cumplit), ruinele cetății vechi, impresia puternică provocată de contemplarea unificată a naturii aspre și a ruinelor dezolante, reflecția deopotrivă lucidă/ dezabuzată și melancolică asupra istoriei și a condiției umane.

Observăm că poetul iubește să construiască antiteze: natura splendidă/ edenică (păsările care desfată dumbrava și raza proaspetă de soare) versus cetatea în ruină, simbol al iluziilor umane care sfârșesc cu moartea.

Ceea ce posedă Aaron în acest pasaj este genialitatea sugestiei unei drame de tip shakespearian, proiectată asupra destinului uman în general și nu doar a unui personaj.

În comparație cu tablourile romantice, meditația aaroniană nu se produce într-un moment al apusului de soare, al înserării contigue cu evanescența lumii.

Contemplarea ruinelor romantică se făcea…în penumbră:

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9d/Joseph_Wright_-_Lake_with_Castle_on_a_Hill.jpg

Sursa imaginii: aici.

În poemul lui Aaron, într-un mod surprinzător, contemplarea ruinelor și reflecția are loc la crăpatul zorilor și în lumina veselă a dimineții.

În raza proaspătă de soare, ruinele cetății zdrobite sub apăsarea timpului sunt o tristă arătare (o imagine remarcabilă) – aproape o fantomă shakespeariană.

Prin poarta cetății care stă să se prăbușească intră raza strălucitoare a dimineții.

Raza proaspătă e singurul pasager – ca un cavaler fantomatic – prin monumentul zidit de oameni spre a îmbăta vanitatea lor, apetitul pentru grandoare.

Autorul a premeditat fără îndoială efectul și îi recunoaștem meritul.

Raza aceasta am întâlnit-o la Dosoftei și o vom regăsi la Eminescu, în Scrisoarea I, chiar cu aceeași dublă semnificație pe care o are și aici: de imagine spectrală, de realitate aproape fictivă, ireal de scurtă și nebuloasă (Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze (Scrisoarea I)), și, totodată, pe aceea contrară de trimis inefabil al Divinității, de simbol a ceea ce rămâne/ persistă când toate pier (Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii (Scrisoarea I)).

Toate lucrurile acestei existențe sunt fantomatice, agonizante – sunt năluciri, cum afirmă Scriptura – toate per cu vreme, fiind peritoare,/ [Cele] Peste câte trece luciiosul soare.

Acest soare care lucește indescriptibil, apoteotic peste ruina tuturor lucrurilor sensibile, ca și peste năruirea visurilor umane hegemonice, este, aici la Aaron ca și la Dosoftei și Eminescu (în poezia căruia luna preia potențele simbolice solare) – și ca în toată literatura noastră veche – acel Soare care a zidit lumea și care Singur El are veșnicia: Dumnezeu.

Perspectiva aceasta, dominată de motive în vogă ale romantismului apusean, este totuși restructurată după o gândire specific românească și răsăriteană, ortodoxă.

Cu alte cuvinte, romantismul este totuși adaptat unei tradiții de gândire, este însușit în măsura în care sprijină dezvoltarea noastră literară, dar și satisface o hermeneutică tradițională.

Aceasta este a treia reprezentare a ruinelor în poemul lui Aaron. Să fie fără nicio semnificație?

Periplul lui Reporta cuprinde, așadar, în afară de cimitir și monumente funerare, contemplarea unor „rămășițe”/ schelete arhitectonice (rămășiță de veche cetate).

Rămășițele umane și rămășițele visurilor umane (va spune Eminescu: sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție (Egipetul, Memento mori)) cunosc, prin urmare, aceeași soartă.

Așa încât, deși poemul pare lung, iar autorul său lasă uneori senzația pierderii în detalii nesemnificative, iată că ansamblul capătă, treptat, unitate.

Narațiunea nu este totuși prolixă, întregul acestor povestiri însumate tinzând să conducă la aceeași concluzie a vanității care se infiltrează și erodează întreaga construcție a celor materiale, contingente.

Era concluzia psalmilor versificați ai lui Dosoftei, a poemului Viiața lumii al lui Costin, a Divanului lui Cantemir (nu mai vorbesc de retorica religioasă) și a încă multor altor creații ulterioare, de mai scurtă întindere.

Vasile Aaron utilizează cât se poate de conștient atât elementele novatoare, cât și tradiția de care, ca și Budai-Deleanu, nu vrea să se îndepărteze în mod fundamental, ci în care, dimpotrivă, vrea să se înscrie.

Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [7]

Templul în ruină al zeiței Fortuna este următorul loc vizitat de cele două personaje.

Nu doar norocul este instabil, ci chiar templul său, căzut în ruină, cunoaște așadar…schimbările sorții.

E un simbol pus în adâncime/ un mise-en-abîme.

Deși templul antic este o paragină, în care zidurile stau să se năruie, în mod paradoxal, in interior s-au conservat elemente esențiale, arhitectonice și de cult:

În fundul capiștei, altar păgânesc:
Idolii pe dânsul părea că trăiesc!
Altarul înalt, de petrii cioplite,
După măiestrie și rând bun tocmite,

De marmură șase stâlpi îl țăpenea
Și toată frumsețea i o înmulțea.
Să cunoștea bine și vatră și locul
Pe care la idol jirtfind ardea focul.

Idolul, Fortuna, din peatră cioplit,
Atât de bine era nimerit,
Încât săpătoriul [sculptorul] trebuì să fie
Cel mai minunat întru măiestrie.

Orb fără vedere, redicat pe roată,
Nestatornicia închipuind toată. /…/
Pe altar, de-a stânga, o roată cumplită
De același mare săpător cioplită:

Pe a ei obezi, scaune frumoase
Așa de cu bun rând să așezase,
Cât ședea mulțime mare de oameni pre iale,
Unii având zile bune, alții rele.

Câți sta de-a direapta capu sus ținea
Și a lor noroc încet să mărea.
Cel tocma deasupra era mai mărit,
Decât ceialalți toți mai fericit.

Cei de partea stângă ținea capul gios,
Mergând din noroc la stat ticălos.
De partea cea stângă, tocma lângă roată,
A iadului gură să vedea săpată.

Lumea ticăloasă roata învârtește
Și învăluiala tristă săvârșește,
Că cei de-a direapta în sus să ridică,
Cei de-a stânga gios, pe rând, în iad pică.

Ce închipuire poate fi mai vie
De a lumei mare cu noi tirănie?
Pe unii ridică, pe alții scoboară
Și pe rând petoți îi pune-n comoară [mormânt].

Tema norocului ca o roată care se învârte e antică.

O reînvie și Miron Costin în Viiața lumii:

Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul./ Anii nu potu aduce ce aduce ceasul.

Reamintim aprecierea lui D. H. Mazilu: tema norocului nestatornic era „cultivată la noi, în descendenţa lui Ioan Chrisostom, încă de Neagoe Basarab şi ale sale Învăţături[1].

Capiștea aceasta suportă oarecare comparație cu templul din cetatea Epithimiei, în Istoria ieroglifică a lui Cantemir, în ceea ce privește realismul sculpturilor sau înfățișarea idolului[2].

Oarbă era și boazda [zeița] Pleonaxis, la Cantemir, ținând o cumpănă și având gura tartarului/ iadului deschisă dedesubt:

Unde în mijlocul capiștii, boadza Pleonexis
într-un scaun de foc ședea,
supt a căruia picioare un coptoraș de aramă
plin de jăratec aprins a fi să videa.
Iară din giur împregiur
făclii de tot feliul de materie ardzătoare
cu mare pară, vârtos ardea. /…/

Cu ochii închiși și cu ureche plecată,
ca [și] când ce în poale i s-ar pune să nu vadă,
iară ce materie ar fi carea s-ar pune audzind să înțăleagă.

În mâna dreaptă cumpănă ținea,
în carea de o parte, în locul dramului,
piatra ce-i dzic ahortatos
și anevsplahnos
(căci piatra aceia doaâ numere are)
pusese, iară de altă parte,
chipul a toată lumea pus a fi să părea.
Însă cumpăna din dreapta la pământ atârna,
iară cumpăna din stânga ca pana în aer giuca
(că unde nesațiul stăpânește,
acolo toată lumea decât bobița strugu[re]lui
mai mică ieste).

Iară în mâna stângă ținea o leică,
a căriia țievie până gios,
la picioarele scaunului agiungea
și deasupra cuptorașului celui de aramă
într-o gaură ce avea
să sprijieniia.
Deci, pre cât socoteala mea
agiungea,
prin leică printr-aceia
toate celea ce să punea
trecea
și în cuptorașul cel de aramă să topiia,
deciia în pară aprindzându-să
scaunul în carele boadza ședea
să făcea. /…/

 Că pre cât puteam cunoaște,
supt fundul coptorașului gura Tartarului era,
și din fundurile pământului
focul nestins în fundul coptorașului loviia,
de unde atâta putere de fierbinteală și de văpaie
ca pre o cahlă [coș] izbucniia[3].

Subliniem aceste similitudini nu neapărat pentru a sugera o filiație literară – deocamdată imposibil de dovedit –, ci pentru a pune în lumină o înrudire de mentalitate și de viziune. Care tot în tradiție se înscrie.

Învățătura morală a poemului lui Aaron este aceea că până și păgânii înțelegeau foarte bine natura labilă a norocului și că știau să reprezinte foarte bine patimile umane.

În sens creștin: Dumnezeu ț-au dat, El poate să-ți iaie/ Și cele ce ai într-un ceas să piaie. /…/ Ai văzut cum lumea cu omul să giocă/ Și cum îl aruncă de sus în bolboacă[4]? /…/ Fugi cu fericirea ta, om ticăloase!/ Că toate oricâte ai sunt putregăioase,/ Să uscă ca iarba, per ca o nălucă,/ Perirea de iale lesne să apucă!

De asemenea, omul avar, lacom e rob la avere, averea îl poartă/ Cum poartă pisica o pasăre moartă. /…/ Scumpul e ca porcul, care cât trăiește/ Răpune și strică și nu folosește.

Cel bogat și zgârcit moare și lasă altora cele ale sale, iar pentru sine numai un nume rău și urât de ceilalți.

Aaron amintește pilda împăratului roman Titus, care era foarte milostiv, și conchide: De s-ar redica acuma păgânii,/ Ne-ar ținea pre noi mai răi decât câinii.

Subiectul îi permite autorului un discurs moral destul de lung și diatribe împotriva rapacității și a lipsei de compasiune pentru semenul aflat în suferință, luări de poziție care ne amintesc de cazanii și didahii – de omiliile ortodoxe, în speță.

Autorul făcuse studii teologice și era un spirit religios, fără îndoială.

Față de cel căzut în nenorocire, creștinul de azi se poartă ca un tiran plin de bucurie/ Când vede pe altul în ticăloșie/ Înotând în apă, mai sorbit de undă/ Și în loc să-l scoață mai tare-l cufundă.

Comparația metaforică ni se pare inspirată din Psaltirea în versuri lui Dosoftei, unde vivorul apei, genunea cea largă sau smârcul (vâltoarea) îți deschide buza și soarbe pe cel aflat în nevoie, dacă nu se roagă la Dumnezeu pentru izbăvire (Ps. 68, 35-50).

Totodată, Dosoftei se ruga ca pe cei răi: Să-i agiungă undă cu urgie (Ps. 68, 82).

Aceeași influență a lui Dosoftei se vede și câteva versuri mai departe, în cadrul altui discurs religios și moral, în care bătrânul susține o învățătură psalmică (biblică), aceea că Dumnezeu poartă grija zilei:

Că Acela ce astăzi nu ne părăsi,
Acela și mâne de noi va griji.
De mult pentru noi au rânduit toate,
Ca un Stăpân care, oricâte vrea, poate.

La Dosoftei: Că Dumnezeu toate/ Câte va, le poate (Ps. 47, 49-50).

Urmează o poveste cam lungă și presărată de amănunte prisositoare, în opinia mea, despre prinderea păstrăvilor de către Reporta și cina sănătoasă a celor doi.

Autorul încearcă, cu puțin succes, să fie liric și să înfățișeze momentul înserării, dar e mai mult clasic decât romantic în descrierea sa.

Redăm câteva versuri din descrierea sa poetică, care ni s-au părut mai sugestive:

Soarele, cum tare spre apus pâșisă
Și zvârlind căldură gios să pogorâsă,
Umbrele din fagi pre lunci să tinsese
Și mai toată fața lor o cuprinsese. /…/

Gios pe lunci, pe unde raza cea de soare
Mai strălucea încă, sta tot ațișoare,
Pe flori și pe iarbă, de păiangini tinse /…/

Unele din ierburi, fiind bătrânite,
Își lepăda gios florile smolite,
Le zbura pe lunci puțintica boare.
Cele verzi umplea câmpul de mirare.

Și cu cât mai gios soarele mergea,
Cu atâta umbra mai tare creștea.

Aaron are mai puțin talent și mai puțină înfiorare (pre)romantică decât pașoptiștii, dar nici aceia nu vor ajunge cu mult mai departe, din punct de vedere literar, față de acest tip de versificare a unui peisaj.

Romantică este și atenția acordată trilurilor din miez de noapte ale privighetorii – după ce personajele trec printr-o furtună teribilă – :

Veni miezul nopții și privighetoarea,
După obicei își porni cântarea.
O auzeam bine și totuș durmeam
Și ca în nescare visuri o vedeam.

Părea că o văz în aripi lovind
Și, ciocul căscând, în ram chiuind.

Răsuna dumbrava de a ei cântare.
Fiindcă era o liniște mare
Și de toate părți afundă tăcere,
Revărsa un sunet dulce ca de miere.

Așa petrecui durmind noaptea toată,
Noapte mai nainte nemaiarătată.

Deși, la trezirea lui Reporta, poetul pomenește și despre ciocârlie și mierlă, totuși nu mai recurge la notația poetică a impresiilor sale.

În literatura romantică, celebră este Odă la o  privighetoare, a lui John Keats[5], pe care am semnalat-o și altădată[6], observând că și pașoptiștii noștri au fost fermecați de viersul privighetorii și al ciocârliei[7].

Deși rafinamentul poetic al lui Aaron este încă departe de cel al unor poeți ca Keats sau Shelley[8], observăm totuși că acesta a intuit bine anumite elemente care țin de profunzimea contemplației romantice: adâncul nopții și tăcerea adâncă, cântarea ireal de dulce răsunând în această liniște aproape metafizică, visarea care este un element sugestiv pentru extaz, pentru revelație, pentru ieșirea din perimetrul acestei lumi.

Atât Odă la o privighetoare, a lui Keats, cât și Odă la o ciocârlie, a lui Shelley, au fost scrise în același an 1819.

În ambele, privighetoarea și, respectiv, ciocârlia reprezintă o deghizare a poetului, un simbol al sublimului și al cântecului poetic care traversează lumea, caută transcenderea ei.

Însă e puțin probabil ca Aaron să fi avut cunoștință de ele.

Așa încât, deși realizarea poetică lasă de dorit, intuiția sa este totuși de remarcat.

Am putea oare să considerăm că impresiile  atribuite tânărului Reporta, percepute într-o stare de semitrezie/ semivisare, reprezintă totuși un episod liric care intenționează să sugereze dorul transcendenței?

Din păcate, poemul rămânând neterminat, nu putem ști ce surprize ne rezerva Aaron.


[1] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. II, op. cit., p. 96.

[2] Se pot revedea pasajele din Istoria ieroglifică aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/09/19/istoria-ieroglifica-in-versuri-11/.

[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 136.

[4] Bolboacă, bulboacă sau bulboană = vâltoare (termen utilizat foarte mult de Dosoftei), vârtej de apă, acolo unde e apa adâncă.