Noaptea de decemvrie

Noaptea de decemvrie este un poem alegoric, Luceafărul lui Macedonski, în intenția autorului, dezvoltând poetic aceeași temă a condiției omului de geniu într-o lume animată de dorințe obscure și efemere.

E ușor de întrevăzut aici duelul cu geniul poeziei noastre romantice, care l-a agitat pe Macedonski toată viața, considerându-se nedreptățit de verdictul lui Maiorescu și al Junimii în defavoarea sa.

Dar, după cum corect apreciază Călinescu, Macedonski mai mult a adoptat „poza” de geniu neînțeles decât să fi cunoscut cu adevărat această dramă.

Mai mult, poetul a avut neplăcerea de a vedea că „discipolii” săi simboliști (Tradem, Petică, Bacovia etc.) l-au adorat mai degrabă pe Eminescu. Ba chiar a fost contestat vehement de N. Davidescu, iar Arghezi, depărtându-se de el – dacă îmi aduc bine aminte – , a declarat că nu înțelege cum poate să fie cineva simbolist fără să fie poet…

Dar să revenim la Noaptea de decemvrie, poezie publicată în 1902, în revista Forța morală, fondată și condusă de el însuși. Poemul are 38 de strofe inegale, însoțite parțial de refrene. Povestea nu e complicată, alegoria fiind dezlegată de însuși autorul ei.

Incipitul și finalul poemului prezintă un tablou bacovian al „restriștei” în care trăiește și moare poetul de geniu, „trăsnit de soartă”.

Însăși natura capătă temperamentul de „sălbatică fiară” al unei umanități fără idealuri și lipsite de sentimentul de compătimire. Iar această asprime temperamentală cotropește inclusiv camera poetului, care nu mai oferă un loc de refugiu, ci devine „pustie și albă” precum „întinsa câmpie” peste care domnește viscolul.

Epitetele sunt sugestive pentru a sugera impenetrabilitatea voinței sorții: viscolul e „albastru”, luna are ochi „oțelit”, câmpul întinde un „alb monolit”.

E de subînțeles, din aceste epitete, bătălia poetului cu soarta crudă și cu opacitatea oamenilor mediocri care și-au oțelit răutatea împotriva lui.

Primele cinci strofe introductive au câteva elemente esențiale în comun cu atmosfera poeziei bacoviene, în ceea ce privește interiorul camerei deprimant și peisajul de natură ostil, feroce chiar în ostilitatea sa, ferocitate care invadează recluziunea domestică. De altfel, Bacovia a compus poezii încă din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, care s-au regăsit apoi în volumul Plumb, îndeosebi.

Viscolul „geme cumplit”, „crivățul țipă”, iar vântul produce „un tremol sinistru”: în cele din urmă, poetul apelează la neologizare aproape ridicolă pentru a ieși din banalul și uzualul pașoptist. Cu  toate acestea, regăsim muzica dezacordată  a naturii bacoviene și care nu este tocmai specifică poeziei lui Macedonki.

„Lupii groaznici” care „latră”, „urlă”, „urcă, cu-ncetul” produc înfiorare ca și cei din Tablou de iarnă al lui Bacovia (poem menționat de Agata Bacovia și Ion Caraion printre cele compuse de timpuriu de acesta).

Doar că, în timp ce Macedonski apelează la vechile procedee retorice ale creșterii efectului prin enumerare și prin aglomerare de tropi, Bacovia condensa efectul de teroare în imagini scurte și aproape lipsite de ornamente: „patinorul” se învecinează cu abatorul, zăpada capătă culoarea roșu-aprins de la sângele închegat, de pe câmp apar „lupii licărind”, iar „corbii se plimbă prin sânge…și sug”.

Efectul terifiant obținut prin aceste imagini poetice sacadate, fără încetineală regizorală, e mult mai puternic decât la Macedonski, care nu se poate dispensa niciodată definitiv de procedeele discursive ale poeziei pașoptiste. Tânărul de nici 18 ani care era Bacovia, în comparație cu „maestrul” Macedonski, era mult mai aproape de „poezia viitorului”…

Față de mai vechea retorică poetică, elementele de noutate pe care le aduce Macedonski sunt insistența pe efectele sonore discordante și stridente (deși obținute cu metode vechi: aliterații altfel mediocre) și, la fel, pe intensitatea coloristică, alb-albastră, a lucirii oțelite din natură, iritând psihologia cititorului cu sugestia unui eveniment demențial, a unei crime absurde.

În acest context însă, deus ex machina apare „Arhanghelul de aur” care aduce „inspirarea”. Inspirare despre care, până la final, nu înțelegem ce sens a avut…în afară de acela de a contribui la schimbarea decorului și introducerea alegoriei.

Poetul era deja în agonie, în camera „moartă” și „pustie”. Visarea adusă de „inspirarea” Arhanghelului îl revigorează lăuntric cât pentru o poemă cu tâlc.

Săgețile aruncate spre Eminescu – cu „materialul” poetic al lui Eminescu! – din tot cursul poeziei, nu se mai termină (așa încât voi sesiza doar câteva dintre ele, precum este „Arhanghelul de aur” de față, care îl inspiră pe poet), în sensul că Macedonski își atribuie lui însuși genialitatea lui Eminescu: „geniu-i mare e-aproape un mit”

Dar Arhanghelul nu face, în viziunea lui Macedonski, nimic altceva decât să-i inspire poetului muribund o recompunere alegorică a propriei biografii, care a dus la această agonie finală, sporind…agonia și determinându-i în final moartea.

Poetul genial muribund își recapitulează deci viața, compunând în ultimele clipe, de viață și de inspirație, o pildă avându-se pe sine ca erou, în care nu mai e un poet falimentar în existența materială, ci un emir falimentar în existența materială…

Probabil Macedonski s-a gândit că trebuie să fie extrem de explicit, nu cumva să înțeleagă cineva ceva greșit…

Emirul Bagdadului e tânăr, frumos, puternic și foarte bogat (aici se străvede Macedonski mai mult decât Eminescu), dar renunță la toate pentru a străbate pustia, călătorind spre Meka, cetatea visată, simbol al idealului de neatins în această existență.

Dar drumul e prea lung și prea greu și emirul moare „sub jarul pustiei” văzând cu ochii minții cetatea dorită. Însă e întrecut de o „iasmă” de om „pocit” și „viclean la privire”, în care se recunoaște ușor ilustrarea a ceea ce spusese anterior Eminescu în Glossă: „Te-or întrece nătărăii,/ De ai fi cu stea în frunte”. Sau reproducerea, puțin schimbată, a situației din Luceafărul, în care lui Hyperion îi face concurență paharnicul Cătălin, „viclean copil de casă”, care are câștig de cauză în fața Luceafărului.

Faptul că emirul alege „pustia din calea cea dreaptă”, iarăși e o situație evidențiată anterior de Eminescu, în Scrisoarea II: „Iar cărările vieții fiind grele și înguste /…/ Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? /…/ Abia azi vedem ce stearpă și ce aspră cale este/ Cea ce poate să convie unei inime oneste”.

Și cu toate că plagiază fără rușine ideile fundamentale ale lui Eminescu și formulele poetice geniale/ vizionare ale aceluia (nu numai în Noapte de decemvrie, ci și în multe alte poeme), Macedonski lasă să se înțeleagă că el este „geniul mare…aproape un mit” și că Eminescu e „iasma” de om „slut ca iadul, zdrențos și pocit”, care i-a furat pe nedrept gloria…

Pe scurt, „restriștea zăpezei” și viscolul câmpiei sunt înlocuite de pustia ca „o mare aprinsă de soare”. Adică poetul care în realitate moare de frig, în visul inspirat moare din cauza caniculei deșertice. Între vis și realitate se schimbă doar intemperiile, regimul termic, meteorologia…

Și asta pentru că poetul parnasian Macedonski (sau cu ambiții parnasiene, pentru că în acest poem e pașoptist-parnasian, în materie de procedee poetice) are nevoie de contextul corespunzător pentru a-și etala achizițiile stilistic-ornamentale, pentru a se prezenta ca înnoitor al limbajului poetic.

Dacă Eminescu proiecta acțiunea în cer, inaugurând imagini cosmice ebluisante în literatura noastră, Macedonski se străduiește să-l secondeze cumva, rămânând însă esențial-terestru. Astfel încât versurile care urmează abundă de materii și forme cu rezonanțe exotic-fabulos-orientale, de culori și sugestii simbolist-ornamentale și parnasiene:

„Și iată-l emirul orașului rar…/ Palatele sale sunt albe fantasme,/ S-ascund printre frunze cu poame din basme,/ Privindu-se-n luciul pârâului clar. /…/

Prin aer, petale de roze plutesc…/ Mătasea-nflorită mărită cu firul/ Nuanțe, ce-n umbră, încet, veștejesc… –/ Havuzele cântă… /…/

Și el e emirul, și are-n tezaur,/ Movile înalte de-argint și de aur,/ Și jaruri de pietre cu flăcări de sori; /…/

Bagdadul! Cer galben și roz ce palpită,/ Rai de-aripi și de vise, și rai de grădini,/ Argint de izvoare, și zare-aurită –/ Bagdadul, poiana de roze și crini –/ Djamii – minarete – și cer ce palpită”.

Aparent, tema metalelor prețioase și cea a grădinilor îmbălsămate de miresme descind la Macedonski numai din parnasianism și simbolism. Doar aparent, pentru că „Edene-mbălsămite” găsim și la Bolintineanu (pe care Călinescu îl recunoștea lesne ca inspirator al lui Macedonski). Însă ambele teme cunosc un precedent extraordinar în opera lui Eminescu.

Admițând că nu ar fi putut cunoaște încă Memento mori, putea găsi izvoare de inspirație în Mortua est! și Sărmanul Dionis. Reamintesc doar versurile din Mortua est! : „Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,/ Cu râuri de lapte și flori de lumină, /…/ Suind, palid suflet, a norilor schele,/ Prin ploaie de raze, ninsoare de stele. /…/ Dar poate acolo să fie castele/ Cu arcuri de aur zidite din stele,/ Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,/ Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt”. Se remarcă, sub diferite forme și materii, cuplul cromatic aur-argint. Macedonski, subsecvent, scrie și el: „Movile înalte de-argint și de aur,/ Și jaruri de pietre cu flăcări de sori”.

Excepțională rămâne metafora eminesciană revelatoare, care sugerează contaminarea atmosferei terestre de cea cerească, transfigurarea ei: „Argint e pe ape și aur în aer”, prin care „peisajul nocturn e în întregime rezolvat în lumină”[1]. Macedonski plagiază, fără talent: „Argint de izvoare, și zare-aurită” (nici măcar nu inovează stilistic, ci involuează…).

În general, se poate spune că a înlocuit râurile cu havuze, țărmurile de smirnă și florile care cântă cu grădinile de roze și crini, castelele cu palate și minarete, în conformitate cu noua epocă literară și cu aspirația sa parnasian-simbolistă.

La Eminescu, „bogăția materiei nu are…o simplă valoare decorativă, ci axiologică: giuvaerurile glorifică prin prezența lor Ierusalimul ceresc[2]. Macedonski a schimbat Ierusalimul ceresc în „Meka cerească”.

Noaptea de decemvrie nu face decât să reproducă, la puțin peste un deceniu distanță de la moartea lui Eminescu, concepția romantic-eminesciană ce învederează credința într-un ideal extramundan, pe care poetul îl atinge murind, neputând fi fericit în această lume…

În incursiunile mele critice, am rămas de multe ori nelămurită cum de critici abili și cu pretenții de fini și atenți observatori ai fenomenului literar au elogiat adesea la Macedonski metafore, versuri, idei sau poeme întregi care sunt simple reformulări după Eminescu. Oare ce a determinat această cecitate, inexplicabilă pentru mine? Poate într-o zi voi avea timp pentru o demonstrație mai amplă…

Macedonski nu a trecut însă niciodată prin sărăcia, părăsirea și dramele cumplite pe care le-a îndurat Eminescu. Dar și le-a atribuit fără să clipească, doar pentru a-și modela statuia de geniu incomprehensibil, victimă a nerecunoștinței generale. Ceea ce el nu a fost niciodată: nici geniu, nici victimă!


[1] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, p. 242.

[2] Ibidem.

Despre un manuscris al lui Procopie Pătruț

Pe siteul mănăstirii Stavropoleos[1] este disponibil un manuscris Procopie (Picu) Pătruț[2], atât în forma originală (cu litere chirilice), cât și în transliterare (cu unele erori, dar pentru publicul larg merge). Înțelegem că este vorba de ms. 35 de la Muntele Athos, Viersuri la praznice și la Sfinți.

Manuscrisul ne-a trezit interesul, legat de ceea ce am spus de curând aici.

Versificările părintelui Procopie urmăresc, în mare parte, cărțile de cult. Pentru mine este însă evident faptul că imboldul esențial pentru astfel de transformări în versuri (după tiparul epocii) ale materialului imnografic și hagiografic l-a oferit experimentul reușit al Psaltirii în versuri a lui Dosoftei.

De altfel, între poeziile din acest manuscris se află și Ps. 136 al lui Dosoftei, cu titlul Viers la Duminica lăsatului de brânză (alături de alte două poezii la aceeași zi, despre izgonirea lui Adam din Rai și, respectiv, despre necesitatea postirii), psalm pe care Pătruț l-a lăsat aproape identic cum l-a compus Dosoftei (l-a diortosit puțin și a sărit două versuri, probabil fără intenție):

La râul Vavilonului
jeliiu țara Domnului. Aliluia.
acolo șezum și plânsem
la voroava ce ne strânsem. Aliluia.
Și cu inima amară
de Sion și pentru țară,
aducându-ne aminte
plângem cu lacrimi fierbinte
și bucine ferecate
lăsând prin sălci acățate,
că acolo ne-ntrebară
aceia ce ne prădară
să le cântăm viers din carte
într-acea străinătate.
Ci nu ne era-ndemână
a cânta-n țară străină.
De te-aș uita Țară Sfintă
atuncea să-mi fie smântă
și direapta mea să-ș[i] uite
a schimba viers în lăute!
Să mi se lipească limba
de grumazi de-oi uita scârba
și deaca te-aș fi uitate
Ierusalim cetate
și-nnainte nu te-aș pune
în pomană zile bune!
Să nu uiți, o, Doamne Sfinte
pe Edom ce-au zis cuvinte
sfintei cetăți împotrivă
că răul din gură zdrobi-vă [zlobivă[3]]:
„risipiți ziduri înalte,
Deșertați[-o] de bunătate!”
Și tu, fată vavilonească
răul va să te-ntâlnească!
Fi-va ș-acela ferice
ce va venii să te strice.
Că ți să va-ntoarce darul
cum ne-nchini tu cu paharul,
și coconii tăi de ziduri
s-or zdrobii ca nește hârburi.

Dacă Dosoftei a versificat Psaltirea, având în vedere caracterul poetic și cantabil al acesteia, Procopie Pătruț s-a orientat spre imnografie, în mare măsură.

Manuscrisul amintit ascunde însă și surprize, cum ar fi poezia cu titlul Cădearea dracilor, cu prescripția psaltică: glas 1, însăși podobiia. Aici, părintele Procopie a prelucrat fragmente din Anatolida sau Omul și forțele, poemul lui Heliade, mai precis prima parte a poemului, intitulată Empireul și Tohu-Bohu, transformând-o totodată în muzică psaltică, în imn bisericesc.

În prelucrarea sa – lipsesc, din păcate, la un moment dat, câteva foi (adică 10 strofe) –, el a amendat exagerările neologice ale lui Heliade și a readus poemul în matca lingvistică tradițională, fără să altereze semnificațiile.

Am comentat Anatolida[4] și ne bucură faptul că Procopie Pătruț, personalitate ecleziastică și artistică totodată, cultivată atât în privința teologiei cât și a poeziei, ne dă astfel dreptate pentru modul în care am interpretat o bună parte a acestei creații heliadești, care nu numai că nu contravine concepției ortodoxe, ci dimpotrivă, folosește din plin surse ortodoxe, în așa măsură încât îndreptățește chiar transformarea ei în imn bisericesc.


[1] A se vedea: http://www.stavropoleos.ro/

[2] Despre autor, a se vedea:

http://www.crispedia.ro/Picu_Patrut

http://ro.orthodoxwiki.org/Procopie_%28Picu%29_P%C4%83tru%C8%9B

http://www.sfant.ro/sfinti-romani/cuviosul-procopie-picu-patrut-2.html

http://www.orthodoxphotos.com/Orthodox_Elders/Romanian/Others2/25.shtml

[3] Zlobivă = rea, nebună, în psalmul lui Dosoftei. Pătruț n-a cunoscut sensul acestui regionalism. Versul sună astfel la Dosoftei: „Cu rău din gură zlobivă”.

[4] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I.1, Teologie pentru azi, București, 2014, ediția a doua, p. 648-701, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

Rezistența unei semnificații…

Am dat (via Emanuel Conțac) de o semnalare interesantă, a Pr. Ioan Florescu, despre faptul că există

„într-o Evanghelie veche, copiată de un pisar român, Radu, pe la 1574, următoarea traducere: „Și Iisus vindeca toate boalele și toate dorurile din oameni” (la Matei 9, 35). Chiar așa spune bietul pisar aflat în exil, în Insula Rhodos: „toate dorurile” (nu „durerile”, cum apare la Coresi), și nu e aici o greșeală, nici de copiere, nici de traducere (din slavonă). Căci dor (dolus) a fost mai întâi durere. Se spunea, într-o vreme, „dor de cap”, „dor de dinți”…”.

E vorba de Radu de la Mănicești, care a copiat un Tetraevangheliar tipărit de Coresi la Brașov, iar manuscrisul lui se păstrează la British Museum din Londra.

Însă e interesantă, cum spuneam, observația că în tipăritura lui Coresi apare: „durerile”.

Copistul, adică, a transpus…pe limba lui. În graiul muntenesc.

Ceea ce mi se pare uimitor este că un poet pașoptist (tot muntean), Bolintineanu, folosește cuvântul dor cu exact aceeași semnificație ca și Radu de la Mănicești.

Bolintineanu zice, spre exemplu, pământ de dor (Eşti tu, dulce călătoare pe acest pământ de dor?” (La principesa S.), vol. din 1869), dar nu e neapărat o metaforă poetică.

Și, deși implică și ideea dorului de transcendență, nu se referă propriu-zis la dor, ci la durerile pe care trebuie să le îndure oamenii pe acest pământ.

Iată și un alt exemplu: se duce repede viața noastră, trece repede „omul, ce zilele-l înșeală,/ P-această vale tristă pe care-i exilat./ De este loc în lume, e numai pentru dor [durere]./ Să geamă, să suspine, să sufere întruna,/ Să spargă doru-n lacrimi, e timpul totdeauna” (Ziulé, vol. Florile Bosforului, 1865).

În această vale a plângerii, care e pământul (sau, cum spune Bolintineanu: pământ de dor [al durerii]), omul nu poate decât să spargă doru-n lacrimi, adică…să-și plângă durerea, toată viața, durere după durere…

Reînvia și el, de altfel, refrenele literaturii vechi, atunci când spunea că „pentru morminte/ Toți nasc [, ca] să depuie durerile lor” (Verginia, vol. din 1869), că viața care „ni s-arată deodată la vederi/ Ne pare o țesătură de chin și de dureri” (Conrad, 1867).

O lectură frugală a poeziilor poate să nu rețină decât semnificația dorului cu care suntem obișnuiți. Cu atât mai mult cu cât Bolintineanu e un poet care cântă amorul

Dar adevărul e că, într-o altă epocă literară (aproape trei veacuri mai târziu), Bolintineanu utilizează cuvântul dor cu sensul de durere, ca anterior Radu de la Mănicești.

Bolintineanu e din Bolintin-Vale (Giurgiu), Radu e din Mănicești (numele vechi al comunei Scrioaștea), de lângă Roșiori de Vede…iar Părintele Dorin îmi amintește că mamaia (de la Scrioaștea, care a trecut la Domnul acum un an) obișnuia să spună: „am un dor de oase”…

Scurtă istorie a unei metafore

Într-un studiu recent despre Psaltirea în versuri, făceam observația că, la un moment dat, dezvoltând contextul unui psalm în imagini poetice inedite, Dosoftei creează o neașteptată metaforă, prin care asociază traversarea mării cu o călătorie printr-o pădure:

Marea Roșiĭ [o] îngroziș[i] [ca] să sece,
Vad uscat să stea, până vor trece.
Și i-ai petrecutu-i preste-arină [nisip]
Ca pentr-o pădure fără tină.

 (Ps. 105, 31-35)

Remarcam, de asemenea, că această comparație reapare în poezia modernist-tradiționalistă, la Ion Pillat („frunzele cu glasul dumnezeiesc al mării” (Pădurea din Valea Mare); „E vântu-n foi sau curg pe sus fântâni?” (Drumul magilor)) și Adrian Maniu („Parcă ar curge-n ramuri o apă” (Din basm))[1].

Chiar dacă Dosoftei nu face, în mod strict, comparația între foșnetul valurilor mării și clătinarea frunzelor unduitoare, între cântecul mării și cântecul pădurii, considerăm că s-a gândit indubitabil la această asemănare.

Pentru că drum fără tină – ca să stabilească o comparație cu vadul uscat – putea să găsească oriunde, ca să spunem așa, nu în mod singular și neapărat într-o pădure.

Oricine încearcă să vizualizeze cărarea de mers printr-o pădure, va înțelege că reprezentarea comparației pe care a închipuit-o Dosoftei ținea cont de toate condițiile unui astfel de periplu.

Mai mult, dacă ne gândim la codrii întunecoși ai Moldovei de Nord, care constituiau cel mai probabil ideea lui Dosoftei de pădure, e cu atât mai mult sugestivă paralela între apele despărțite ale Mării Roșii și pădurea-codru indicată de Dosoftei ca termen de comparație.

În mod cert, Dosoftei nu era omul care să privească numai în jos, la cât de uscat e drumul, fără să fi avut în intenție o sugestie mult mai amplă, sinestezică (vizuală și auditivă).

Este una din imaginile poetice excepționale ale Psaltirii în versuri și care credem că a făcut istorie în poezia românească modernă.

I-am amintit pe Pillat și pe Maniu și am putea să-l adăugăm și pe Emil Botta, care, imaginând că în odaia lui crește un copac „cu frunze ca focuri gălbii” (Împresurarea, vol. Vineri, 1971), se închipuie și că s-ar putea…scălda „în apele-i dulci”.

Însă credem că această metaforă poetică nu a evoluat abrupt, de la Dosoftei la moderniști, ci a făcut escală și în romantism, acolo unde, la Heliade-Rădulescu și Eminescu, descoperim alte imagini tainice și greu decodabile, datorită aluvionării treptate a semnificațiilor.

În poemul Anatolida sau Omul și forțele, Heliade numește apele care se răspândesc pe pământ în surse lichide diverse, în a treia zi a creației: „prunci-angeli ai răcoarei cu ape diafane,/ Lucide ca-adamantul”.

Episodul dedicat apelor de către Heliade este unul din cele mai reușite ale poemului său, fiind construit pur muzical, pe ideea de simfonie acvatică, racordându-i însă și teza unei muzici angelice.

Spuneam și altădată că e posibil ca Psaltirea în versuri, cu semnificativele și, uneori, chiar fascinantele ei descinderi poetice spre reprezentarea unor de tablouri acvatice – ilustrări alegorice, cel mai adesea – și cu indicarea terminologică a diversității formelor lichide, să-i fi oferit sugestii lui Heliade.

Iar cu altă ocazie am arătat că metafora lui Heliade n-a fost ignorată de Eminescu, care a prelucrat-o în alt context: „Şi prin ferestre sparte, ca printre ochi de nori, / Trece-o suflare sfântă cu aripe răcori(Ștefan cel Tânăr)[2].

Însă, în afară de acest context, mai există un loc, în Memento mori, în care Eminescu a conexat sugestiile primite de la Dosoftei și Heliade:

Babilon, cetate mândră cât o țară, o cetate
Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate
Și pe ziduri uriașe mari grădini suite-n nori;
Când poporul gemea-n piețe l-a grădinei lungă poală
Cum o mare se frământă, pe când vânturi o răscoală,
Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori.

E o reproducere enigmatică a Babilonului, cetatea antică uriașă, ale cărei coordonate esențiale, pentru Eminescu, sunt: marea de palate și, respectiv, grădinile suspendate[3] „suite-n nori”.

Încât, atunci când marea de oameni „se frământă” printre marea de palate, undeva, la poalele grădinilor suspendate, regina Semiramida poate cugeta stând deasupra aceste mări urbane zgomotoase, adică „prin dumbrăvile răcori”.

Dar dumbrăvile răcori reprezintă tocmai sinteza (tipic eminesciană, ca procedeu) imaginilor poetice aparținând lui Dosoftei și Heliade, pe care le-am evocat.

Adică marea ca o pădure/ codru de la Dosoftei și „prunci-angeli ai răcoarei cu ape diafane”, heliadești, se contrag, în versul eminescian, în magnifica dar și cu totul  enigmatica metaforă (dacă nu se cunosc sursele) a dumbrăvilor răcori, a grădinilor-păduri ale Semiramidei.

Eminescu a gândit să refacă imaginea Babilonului antic pe o antiteză: între marea vieții cotidiene zbuciumate și marea solitudinii grădinilor suspendate, în pacea cărora Semiramide putea „cugeta” ca Cezarul din Împărat și proletar, mai presus de interesele obscure ale celor care se preocupă doar de traiul zilnic.

Însă marea pădurii suspendate a Semiramidei are alt…foșnet decât marea de oameni animați de patimi, care „se frământă, pe când vânturi o răscoală”.

Tocmai de aceea Eminescu o numește dumbrăvi răcori, asociind-o cu angelitatea invocată de Heliade, dar și cu „pădurea fără tină” a lui Dosoftei. Care poate să însemne atât un un drum uscat (așternut cu frunze uscate) prin pădure, dar și o…pădure neîntinată, sfântă.

Pentru că marea care s-a despicat ca să treacă prin ea poporul lui Israel semnifica botezul viitor, curățirea de patimi și izbăvirea umanității de moarte.

Încât trecerea poporului prin mare, ca printr-o „pădure fără tină” ne apare ca având semnificații poetice cu mult mai profunde decât se poate înțelege la prima vedere.

Ne explicăm astfel și apetența poeților tradiționaliști-moderniști de a perpetua această metaforă…


[1] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Vol. I. Dosoftei, p. 184-185.

Cartea se poate downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

[2] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, Ed. Academiei RSR, 1988, p. 166.

Romantismul englez și românesc: câteva observații și mai multe întrebări

Ni se pare că influențele romantice provenind din Anglia, asupra literaturii noastre, ar avea nevoie de o cercetare mult mai atentă și mai profundă, cu atât mai mult cu cât romantismul însuși s-a născut în insulele britanice și Irlanda.

Există unele investigații, dar ar trebui reînnoite.

Am putea spune că romantismul a debutat ca o mișcare de esență metafizică/ religioasă, ca răspuns față de iluminism și deism, și s-a dezvoltat ulterior, în bună măsură, ca un curent de restaurare a creștinismului și a literaturii și artei Evului Mediu.

Există clerici importanți între preromantici: Thoman Parnell (irlandez, de la care a pornit meditația la morminte, prin poemul A Night-Piece on Death [publicat în 1721], „widely considered the first „Graveyard School” poem”[1]) și Edward Young[2] (cel ce a transformat privegherea de noapte în meditație poetică nocturnă, în celebrele lui Night Thoughts).

Oare nu are nicio relevanță faptul că romantismul s-a născut în aceste ținuturi britanice și irlandeze, unde anahoretismul a prins rădăcini adânci și unde vocația eremitică a declinat târziu, prin secolele XIV-XV[3]?

Chiar icoanele ortodoxe ale Sfinților din insulele britanice și Irlanda[4] vorbesc despre un creștinism profund,  care a prins în aceste locuri:

Ne amintim că pașoptiștii noștri au arătat o deosebită prețuire față de sihaștri, al căror mod de viețuire era considerat un model…romantic de recluziune.

Respectul față de sihaștri/ eremiți nu se diminuase de altfel niciodată: de la Neagoe Basarab până la Cantemir a rămas intact. Cantemir elogiază viața pustnicească în Divanul și chiar, prin avatarul său din Istoria ieroglifică, Inorogul, lasă să se înțeleagă că ar aspira la o astfel de viață aspră, dar plină de bucurii necunoscute lumii.

Romantismul s-a născut în mijlocul unor astfel de peisaje aspre/ sălbatice, al unei naturi virgine, necorupte, în care poeții căutau o ilustrare a ingenuității primordiale, sătui de falsitatea omului civilizat.

Reverendul Young a fost tradus de timpuriu în română, de către preotul Lazăr Asachi (pe la 1819 sau chiar mai devreme), urmat de Simeon Marcovici, Andrei Mureșanu și Costache Negruzzi[5], și a exercitat o influență semnificativă la noi, alături de un alt cleric, francez, abatele Delille[6], preferat pentru poezia ruinelor (alături de Volney[7]).

Dar Delille a tradus în franceză – înaintea lui Lamartine – și Pradisul pierdut al lui Milton (în 1804), operă care i-a motivat adânc și inspirat pe Budai-Deleanu și Heliade.

„Young a fost foarte popular printre români în prima jumătate a secolului trecut [XIX]. Opera lui era socotită, de altfel, ca o carte religioasă, și întâiul ei traducător [L. Asachi] o recomandă pentru pilda frumoaselor obiceiuri și a evlaviei”.

Nopțile lui Young sunt prima operă a unui poet englez care ajunge să fie cunoscut printre români și exercită o influență puternică asupra unei întregi gnerații, ba încă și azi unii bătrâni își aduc aminte de cartea aceasta ca de una dintre cele mai înălțătoare cărți citite în tinerețea lor.

Poezia ei, plină de melancolie față de nestatornicia vieții pământești și de mângâietoare încredere în viața viitoare vorbea mult sufletelor acelor oameni evlavioși de acum o sută de ani” (P. Grimm, Traduceri și imitațiuni românești după literatura engleză, în Dacoromania, 3/1924, p. 286-287).

Wordsworth și Coleridge, cu volumul lor de Balade lirice (Lyrical Ballads)[8] din 1798, au determinat apariția baladei culte, romantice.

Culegerea de poezii vechi, medievale sau populare, debutase în Anglia prin Collection of the Old Ballads (3 vol., 1723-1725)[9], prin Fragments of Ancient Poetry collected in the Highlands of Scotland and translated form the Gaelic or Erse languange[10] atribuite bardului Ossian[11] (1760) și prin colecția episcopului scoțian Thomas Percy, Reliques of Ancient English Poetry[12] (1765).

Prin acestea au impulsionat descoperirea poeziei vechi, naționale în toată Europa și emanciparea de sub autoritatea literaturii antice greco-latine, promovate la nivel academic în Apus, în Renaștere, Clasicism și Iluminism.

După continentalizarea curentului, romantismul englez și irlandez și-a păstrat specificul…insular, dar tocmai acest caracter îl apropie încă o dată de trăsăturile celui est-european, după cum au sesizat mai mulți exegeți, între care Nemoianu și Monica Spiridon.

Motivele deschiderii cu entuziasm a scriitorilor români față de un anumit tip de romantism (care nu și-a modificat radical fizionomia nici până la ultimele ecouri) nu au fost puse în lumină până în prezent.

Tocmai de aceea sperăm, cândva pe viitor, să avem posibilitatea să cercetăm cu mai multă atenție acest subiect.

Până atunci, ne mulțumim cu semnalarea unor similitudini care ne-au surprins, care pot fi întâmplătoare sau nu.

Spre exemplu, am remarcat mari asemănări cu satul românesc tradițional, care se pot vedea în fotografii ale unor așezări din Scoția, de la începutul secolului al XX-lea (1920)[13]:

 În fine, Ioan Oprișan vorbește despre influențe celtice (arhaice) în cazul unor troițe sau al unor cruci de piatră românești[14]:

Picture

Picture

http://www.123celtic-irish-jewelry.com/images/celtic-cross.jpg   File:Croix-celtique-Saint-Cado.jpg

Și nu caută prințul Charles de Wales[15] („Wales is regarded as one of the modern Celtic nations[16]) în România ultimul peisaj medieval – adică romantic – din Europa[17]?

Ultimul bastion al lumii vechi

 Ne oprim aici[18], în speranța că vom găsi până la urmă răspunsuri


[3] A se vedea Anachoretic Traditions of Medieval Europe, edited by Liz Herbert  McAvoy, The Boydell Press, Woodbridge, 2010, p. 131-215.

[5] Cf. Scrieri literare inedite (1820-1845), op. cit., p. 219.

[14] Influențele au fost enunțate de Ioan Oprișan, Troiţe româneşti. O tipologie, Editura Vestala, București, 2003, și popularizate printr-un articol semnat de Irina Bazon și publicat aici: http://www.ro.tezaur-romanesc.ro/6/post/2013/08/troia-romneasc-biseric-n-miniatur-i-emblem-a-identitii-noastre.html.

Sursa fotografiilor, pentru crucile românești, este aceeași locație indicată.

Munții în tablouri poetice pașoptiste

Am mai atins subiectul și cu alte ocazii: aici, aici și aici.

Puține sunt la noi poemele romantice care înfățișează munții.

Bolliac este autorul unui astfel de poem, O dimineață pe Caraiman – căruia îi răspunde Coșbuc peste timp: O noapte pe Caraiman[1].

E poate singurul care a oferit o replică nenumăratelor compoziții care se scriseseră în Occident pentru a nota înfiorarea și meditația în fața unui relief alpin perplexant prin măreție și complexitatea fenomenelor naturale:

Şi iacă-mă pe vârfuri ararea străbătute,
Şi unde achilonii locaşul lor îşi pun.
Dar nici o vegetare! A iernelor trecute
Ninsorile, prin râpe, grămezi, grămezi s-adun.

Nici muşchiul nu se ţine pe cremenea lucioasă
Ce-o zvântă vijelia în drumul său trecând.
O! nici un semn de viaţă! nimica nu trăieşte,
Decât p-un colţ un vultur lumina aţintând.

Şi corbi, afund în vale, de carnivore doruri
Împunşi, se-ntrec şi plană, – vr’un hoit şi-au însemnat,
Sau paseri d-alte paseri mai tari ucise-n zboruri,
Sau fiare ce-alte fiare mai tari au sfâşiat.

Pe a căruntă stâncă ş-adesea porfirie,
Se sparg, se primblă norii, troienii mişcători,
Şi raza dimineţei, d-un soare ce-a să vie,
Aduce salutarea la vârfuri peste nori.

Departe, pe o creastă de culme lung întinsă,
Se-nşiră, fără număr, molifţi ieşiţi din nor,
Şi-n pompă militară, c-o frunte neînvinsă,
Îmi trec pe dinainte cu uniforma lor
.

În văile afunde, a nopţii locuinţă,
Coboară-n şiruri brazii spre râul zgomotos
Ce spumegă, se luptă, în repedea-i silinţă
Şi cade, se sfăramă p-adânc prăpăstios.

Pe poalele de munte, colnice înverzite
Pe care-mbrăţişează pâraie şerpuind,
Albesc mulţimi de turme ici-colo risipite,
Şi buciume din stâne s-aud pe vânt venind.

Şi erghelii, cireade, păduri, livezi, corneturi
Pe coaste, prin vâlcele, când jos şi când mai nalt,
Ca frunze, umbruliţe pe nişte largi bucheturi,
Şi drumuri, potecuţe, – cordele-n câmp de smalt.

Câmpia e adâncă, şi sate semănate,
Oraşe ici şi colo pe râuri se întind,
Şi muncitori şi holde pe brazdele arate
Abia le prinde ochiul pe peisagi umbrind.

Departe, mult departe, Danubul lat albeşte,
Şi dincolo de dânsul stă Emul încruntat;
Cu el pare Carpatul din când în când vorbeşte;
De Tisa parcă-i spune, de Nistru depărtat.

Întinsă panoramă ce-ncet, încet se pierde,
În care se înmoaie, se sting şi se-nfrăţesc
Colorile d-a rândul, din cel mai închis verde
Până-n rozoşii aburi ce razele-auresc
.

În urmă-mi catedrale de talii uriaşe
Ce din tărâmuri fierte potopul a zidit,
Se-ntrec şi îşi înalţă cărunte şi golaşe
Mulţimi de turnuri gotici în cerul azurit.

Aeriane stavili ce taie Firmamentul,
Pe care bat în frunte furtunele trecând;
Domenuri largi de iarnă pe care Orientul
Îmbracă în tunice de purpuri luminând
.

Sub strate de zăpadă ce timpul înnoieşte,
O strată se întinde de colţi adânci shistoşi,
Coloanele ce timpul smerit le ocoleşte,
Din care ies gigantici butingii monstruoşi.

Ca monstruri legioane ce se târăsc, se-nvită
În aer să răsufle de unde sunt striviţi,
Şi-n forme mari, schidoale, ce arta nu imită,
Se-nşir pe sub prăpăstii când negri, când plăviţi.

Palaturi milioane din vârstele titane,
Pârlite, ruinate, stau negre încruntând,
Rămasuri tari, semeţe, antideluviane,
Ce-şi râd de timp, de secoli, vecia străbătând.

P-aicea uriaşii ai Daciei cei crude
Săgeata otrăvită zvârlea din mal în mal,
P-aicea umbla umbra lui Zamolx ce s-aude,
P-aici încura calul viteazul Decebal.

Dar unde e poetul ce poate da o seamă
De toată majestatea clădirii în eter?
Cine-ar putea să spuie această panoramă?
Prin vorbe cine poate s-arate-acest mister? /…/

În largi domeni de brumă ce soarele-aureşte,
Un Osian ne-ar spune c-eroi aci conjur;
În tronuri de porfiruri, o fiică că iubeşte
Un june erou mândru cu ochii de azur.

Dar însă acum nu e nici bardul Tesaliei,
Ce vede zbârlind munţii acel imens Titan,
Ce-aude umblând Scila pe vântul Siceliei;
Nici al Scoţiei bardul, bătrânul Osian;

Profeţii de ai Iudeii ce pot să compareze
Troienii de calcair, graniţii ascuţiţi
Cu capete aprinse mergând să adoreze,
Cu trâmbe înzeite de preoţi şi leviţi.

Căci nu ai vrut, Stăpâne, la dreapta-ţi împărţire
S-atingi şi a mea frunte cu sânta mâna ta;
Tu nu ai vrut în pieptu-mi să sufli înzeire,
Tu n-ai vrut să-ţi fiu preot, la lume-a te-arăta.

Însă-ai plantat în mine credinţa, contâmplarea,
Tăcuta admirare a drepţilor de sus
;
Ai pus în mine-Amorul, Speranţa, Adorarea,
Ş-ai încuiat Eternul în slabul tău supus. /…/

Şi cât e de mic Omul când s-află pe un munte!
Ce slabă-i e fiinţa în urlet d-element!
Se vede cum se pierde la norul ce-a să-ncrunte;
D-o linie greşeală, şi piere-ntr-un moment…

Din astă nimicie în care el se crede,
Pierdut în elemente, un punct microscopic,
Suflare de insectă ce nici chiar el se vede,
O particulă-a brumei pe val oceanic,

Se simte totd’odată că nu mai e nemernic [străin];
E mare cât şi lumea, nu-ncape-n firmament;
Dă mâna cu principul al Totului puternic;
E univers gândirea-i; amoru-i, element.

În el e şi registrul epocelor trecute,
În el e şi putinţa natur-a scormoli;
L-ascultă elemente, se-njug, sunt prefăcute
La semnul mânii sale, la ce va chibzui.

El are facultatea Tăria a străbate,
A măsura eterul, a-l strânge, compacta,
A descompune corpuri, şi globuri depărtate
S-aţinte, ş-a lor lege s-aplice la a sa.

Fiinţă mult schidoală! insectă gânditoare!
Piticule gigantic! furnică creator!
O rază-ţi numai poate cu-ntregul să măsoare
Şi tu întreg,– nimica!…un vierme târâtor. /…/

Eu las pe ast calcair cu formă omenească,
P-ast uriaş ce-nfruntă răstimpii pământeşti,
Martur eternităţii în bolta cea cerească,
O literă străină ştiinţei omeneşti!

Acel ce va străbate pe astă înălţime
Unde un geniu vine, vedenie de vis,
Şi smulge muritorul pe aripi de lucime,
Pătrunză el arcanul, – citească ce n-am scris.[2]

Până la urmă, natura este o literă străină ştiinţei omeneşti, deși omul are facultatea de a măsura eterul

Foarte interesant e că Bolliac unifică privirea muntelui cu a…câmpiei.

Adâncul prăpăstios și poalele de munte…conviețuiesc în poezia lui, ba chiar sunt contigue, ceea ce nu e o dovadă de realism, ci de idealism.

Contemplația lui, deși se oprește sau revine mereu la peisajul alpin, ajunge de altfel până departe în zare.

Poeții noștri sunt furați de tentația omniscienței. Mă gândesc și la Budai-Deleanu și Heliade…

Privirea și reflecția lor nu este momentană, nu se poate abține de a se extinde în timp și spațiu.

E și acesta un reflex al literaturii și al gândirii vechi, bizantin-ortodoxe, pentru care omul învinge fragilitatea sa structurală și distanțele părut copleșitoare prin spiritul și rațiunea sa (omul e mare cât şi lumea, nu-ncape-n firmament).

Motivul pentru care este contemplat muntele, chiar dacă poetul se lansează și în descrieri romantice, este acela de a reflecta asupra condiției umane: Şi cât e de mic Omul când s-află pe un munte!/ Ce slabă-i e fiinţa în urlet d-element!.

Cum am văzut, această observație se convertește într-un elogiu adus spiritului uman, căruia Dumnezeu i-a dăruit credinţa, contâmplarea,/ Tăcuta admirare a drepţilor de sus.

Privirea în sus, spre teatrul naturii deopotrivă înspăimântătoare și splendide, spre piscurile montane, este un pretext, de fapt, de elevație spre contemplarea a ceea ce transcende această lume.

Doar intermedierea pe care o realizează peisajele alpine reprezită un element romantic, pentru că reflecția în sine aparține, deopotrivă, epocii romantice, cât și tradiției literare române vechi.

Vizualul oferă prilej de cogitație. Contemplarea este meditativă, reflexivă.

Retorica filosofică nu aduce neapărat elemente noi, în comparație cu vechile tipare de reflecție.

Formele montane îmbracă aspecte arhitectonice felurite, sugerând o civilizație a naturii impresionantă, care își aștepată oricând…Ossianul. Adică poetul.

Fascinante – ca și concepție – sunt aceste două strofe:

În urmă-mi catedrale de talii uriaşe
Ce din tărâmuri fierte potopul a zidit,
Se-ntrec şi îşi înalţă cărunte şi golaşe
Mulţimi de turnuri gotici în cerul azurit.

Aeriane stavili ce taie Firmamentul,
Pe care bat în frunte furtunele trecând;
Domenuri largi de iarnă pe care Orientul
Îmbracă în tunice de purpuri luminând
.

În ele Bolliac realizează…sinteza Occidentului cu Orientul, reunind catedrale apusene și turnuri gotici cu tunice de purpuri luminând, cu lumina Orientului.

E o genială percepție, în urma lui Cantemir și în așteptarea lui Eminescu, Barbu, Matei Caragiale…

Un poem [după Lamartine] rămas în manuscris al lui Asachi  specifica aceeași continuitate între munte și câmpie, o continuitate a liniilor vizuale care ne confirmă faptul că înălțimea nu e atât o caracteristică a reliefului, cât a puterii contemplative și meditative:

Dacă soarele acufundă în ochean a sa făclie,
Pe munte m-așez, la umbra învechitului stejar,
Și duioasa a me privală o preumbl’ pe-astă câmpie
Din a căria felurime mii de zugrăveli răsar.

Râul dincoace răsună cu spumoase unde înalbite,
Ce-ntre maluri înfloriți șărpind fuge împregiur,
Lacul dincolo întinde a sale ape adormite
Sau al sării ste răsare din a ceriului azur.

De păduri posomorâte acea culm-încununată
S-aurează încă de raze ce lucesc din a lor tron,
Ș-amu carul cel de abur din umbră întunecată
Să ridică ș-înalbează geana a lui horizon.

De-altă parte acea tăcere și văzduhul să dispică
De sunet melanholiii călăuz lui călător,
Ș-amorțitul clopot iarăș din zidire acea gotică
Sara al său conțert adauge spre uietul muritor.

Dar acestor zugrăvele în inima me împietrită
Toate haruri și plăcere au încheiet a mele sorți.
Privesc lume ce o asamăn cu o umbră rătăcită,
Căci a viețuirei soare nu încălzește pe-acei morți.

În zădar din munte în munte eu preumbl’ a me privală,
De la sud la noaptei miezu, de l-apus la răsărit,
Ș-a cerești tării noianul cercetând întru clipală,
Amar mie, nicăire, zic, eu n-oi fi norocit!

Ceste văi, bordei, palaturi oare ce-m agiută mie?
Toate pentru mine aice acum făr de haruri sânt.
Văi, păraie, stânci și codruri, singuratică câmpie,
O ființă vă lipsește și-i pustiu în tot pământ.

Sau că soarele să nască, sau s-apuie cătră sară,
Urmez cale sa cu ochii fără dor în al mieu piept.
Să apuie în sănin soarele, au în nori ca să răsară,
De la soarele nimică, nimic de la zile aștept.

De-aș pute s-urmez în cursul întru care el rotează,
Pretutindene ai mei ochi ar zări pustiu subt cer.
Nu doresc nimic din toate cele ce el luminează
Și din lumi nemărginite nimic pentru mine cer.

Însă poate că aiure, dincolo de-a noastre sfere,
Unde lucie dreptul soarele altor ceriuri pe alte căi,
De-aș pute să las aice pământeasca dispoiere,
Cele ce-am visat atâta s-ar vădi la ochii mei
. [etc.]

(Meditație)

De data aceasta, recapitularea peisajelor care cad în raza privirii are o altă finalitate – exprimată la fel de retoric – aceea de a sublinia deșertăciunea/ pustietatea tuturor celor ce există, indiferent cât de magnifice, în comparație cu idealul transcenderii acestei lumi.

Într-o anumită măsură, motivațiile celor doi poeți se întâlnesc. După cum asemănătoare e și perspectiva panoramatică, orizontul extrem de generos pe care îl poate cuprinde privirea lor.

Nu lipsește nici din tabloul asachian zidirea gotică. Fantezia lui însă și forța descriptivă sunt mai atenuate.

Asachi e mai arhaic în exprimare, privală și zugrăveli, ca și melanholie, aparținând lexicului vechi. În vreme ce Bolliac e mai neologic în exprimare, încercând să diversifice vocabularul filosofic al meditației.

Asachi: dulceața italiană a limbii române [4]

Despre credința în Dumnezeu mai citim și în alte poezii, ca spre exemplu:

 Despre patrie nu geme,
Este Cine grijă-i poartă,
Ce-a pieri n-o va lăsa;
De puternici El nu teme,
Că a meserilor soartă
Lui I place-a apara.

Tronu-I este-n sferi senine,
El pe domni în mână ține
Și le-nsuflă voia Sa;
El, precum de ani o mie
A păstrat pe românie [românime],
Și de-acum o va păstra.

 (Muza cătră poetul „Panoramei Moldovei”
La 1850
Înturnat din străinătate)

 *

Mormântul se încungiură
De noaptea mult temută
Și cu văl negru acopere
O țară neștiută.

A lumei dulce-armonia
În sânul lui nu sună,
El curmă toată patima,
Pre soarta rea și bună.

A duioșiei bocetul
Mormânturi nu străbate,
Și în darn de plângere
Sunt țărânile-i udate.

Omul oriunde caută
Alt loc ș-o altă soartă,
De-a trece cătră liniște
Nu află altă poartă.

Că o sărmană inimă
De valuri zbuciumată
Atunci repaos capătă,
Când curmă să mai bată.

Însă din ceri religia
Ne-aduce mângâiere,
Că după moarte sufletul
Acelui bun nu piere!

 (Mormântul)

Icoana trecutului (sfânt, eroic) e invocată în poeme ca Privegherea ostașului moldovan sau Imnul de sară:

Pe a muntelui verzi plaiuri a ei umbre noaptea-ntinde,
De tăcerea cea adâncă orizonul se cuprinde;
A pădurei tristul freamăt, râul care murmura,
Prin acordul melancolic pe natură-adormita;

Dar pe-o stâncă înălțată singuratic priveghează
A Moldovei militarul pentru-a țărei sale pază.
A lui arme lucitoare prin tuneric fulgerau,
Și a coifului său coame de zefir se legănau; /…/

Priveghind ostașul postul în a nopței tunecime,
Aripata sa gândire se întoarnă la vechime,
La eroii ce stătură în strămoșilor pământ,
Ale cărora cenușă zace-acuma în mormânt.

De respect plin de mirare cugetează l-a lor nume
Și esemple de virtute care-a făptuit în lume.

Dac-a soartei grea povară multe veacuri a purtat
Și a patriei mântuire cu sânge-a răscumparat,
Răzămându-să în Pronie ș-a părinților credință,
Prin ei dacă țara încă a păstrat a sa ființă
,

Nu-i virtute mai puțină, pentru cugetul mărit,
A-ndrepta în pace patria cătră scopul cel dorit…

 (Privegherea ostașului moldovan)[1]

 *

 Când Pionul [Ceahlăul] îmi ascunde a luceafărului rază
Ș-umbra nopței se răspânde pest-a ceriului tărie,
Chiar ca stele nemurinde l-al meu cuget scânteiază
Ale epohei trecute de mii fapte-icoana vie
Și-n memorie-mi invită melanholic, dulce cânt
Despre-a patriei mari oameni ce zac astăzi în mormânt.

Toate-n giurul meu sunt mute; preste murii ce-n vechime
Răsunau de imne sânte
mușchiul verde se întinde; /…/

 În lucoare maiestoasă, de timp repede mânată,
P-Alexandru Bun să vază, ce ni-a dat legi ș-o coronă,
Pe cel fulger a lui Aris, Ștefan, ce cu mică ceată
A învins pe regi, pe eroi ș-al Asiei legionă,
Pe a Lupului trei fiice, ce-n frumseță s-a mărit
Și-n Suceava pe anticul Ilion a înnoit.

 Pe când freamătul pădurei ș-unda murmur dulce sună,
Să cântăm d-acele fapte…

(Imnul de sară)[2]

E ușor de remarcat contextul romantic în care are loc evocarea trecutului: peisajele cu munți, păduri care freamătă, râuri murmurând din unde, regimul nocturn, pacea și tăcerea adâncă favorabile reflecției/ meditației.

În al doilea poem sunt amintite și numele domnitorilor Alexandru cel Bun[3], Ștefan cel Mare[4] și Vasile Lupu[5] și este introdus motivul ruinelor (Toate-n giurul meu sunt mute; preste murii ce-n vechime/ Răsunau de imne sânte mușchiul verde se întinde).

Cârlova, Hrisoverghi, Heliade, Bolintineanu, dar mai ales Alexandrescu vor dedica poeme trecutului și ruinelor de cetăți și mănăstiri (Vasile Cârlova: Ruinurile Târgoviștii[6]; Alexandru Hrisoverghi: Ruinelor cetăţii Neamţu[7]; Ion Heliade Rădulescu: O noapte pe ruinele Târgoviștei[8]; Alexandrescu: Trecutul. La mănăstirea Dealului[9], Umbra lui Mircea. La Cozia[10], Răsăritul lunei. La Tismana[11], Mormintele. La Drăgășani[12], Adio. La Târgoviște[13]).

Asachi îl elogiază pe Vasile Lupu, cel în vremea căruia s-a introdus limba română în cult și în cancelaria domnească (în tandem cu Matei Basarab, în Țara Românească) și care a deschis Academia Domnească/ Vasiliană[14], după modelul Academiilor bizantine, deși un model mai apropiat îl constituia cea rusească de la Kiev, întemeiată de Sfântul Petru Movilă.

De altfel, Miron Costin specifica în Letopiseț că Vasile Lupu avea fire mai mult împărătească decât domnească

Iată și sonetul lui Asachi:

Trecut-au secoli cu a lor fortune
Ce preste Patrie au suflat pieire;
Puternici domni, frumsețe de minune,
Averi, invidia, frageda [fragila] mărire,

Toate au rămas a timpului pășune,
De ele urmă nu vezi nicăire;
Numa-a virtutei fapta nu răspunde
Și să păstrează giune-n nemurire.

Alți domni cu arme țara mântuise,
I-au păstrat drepturi, viață, autonomie,
Pentru mari sorți ce în destin sunt scrise.

Tu-ntăi sfărmași obeze de sclavie,
Ce ferecau a strămoșilor zise,
Ș-ai înviet nou simț în românie [românime]!

(În amintirea de 30 ianuarie
aniversala onomastică a lui Vasile Lupu, domn Moldovei,
restauratorul literilor române în Biserică și în Curte,
fondator Academiei naționale la 1644
)

Toate au rămas a timpului pășune este o imagine poetică remarcabilă.

Faptul că gloria deșartă și toate lucrurile lumii sunt pășunea timpului și numai fapta bună este nemuritoare formase, cam un secol și jumătate mai devreme, substanța ideatică a poemului Viiața lumii al lui Costin.

Romantismul se năștea și la noi, ca și în alte părți ale Europei, afirmând conștiința de sine, națională, și pentru aceasta reînviind Evul Mediu: renăscându-i spiritul și susținându-i valorile și virtuțile.

Într-un mod care poate părea unora ciudat (pentru că au tot citit și auzit alte teorii), Evul Mediu era propulsatorul noii epoci literare, romantice, catalizatorul speranțelor de impunere a unei noi atitudini culturale, filosofice și literare, de ieșire de sub tutela clasicismului și a iluminismului.

La noi, mișcarea de emancipare socială și de redeșteptare națională (etnic-spirituală) l-a îmbrățișat imediat.