Cu o ușoară nostalgie

Cu cât se-nsera peste arborii rari,
cu atât începeau să lumineze mai tare
inimile noastre de hoinari,
căutătorii pietrei filozofale.

Totul trebuia să se transforme în aur,
absolut totul:
cuvintele tale, privirile tale, aerul
prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.

Clipele erau mari ca niște lacuri
de câmpie,
și noi nu mai conteneam traversându-le.
Ora își punea o coroană de nori, liliachie.
Ți-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule?

După Eminescu și Arghezi, Nichita Stănescu reprezintă al treilea moment de mare semnificație în evoluția poeziei românești, prin impunerea unui limbaj/ a unui stil și a unei viziuni poetice întru totul originale și novatoare. S-a vorbit de o adevărată capacitate de a reinventa poezia și de a recompune realul, depășind vizionar și expresiv experiența poeților interbelici.

Tema poeziei „Cu o ușoară nostalgie” este dragostea. Volumul din care face parte această poezie („O viziune a sentimentelor”, 1964) conține multe asemenea poeme de dragoste, impresionante atât pentru publicul adolescent/tânăr din orice epocă, cât și pentru exegeza literară. Acest volum „accentuează  tocmai asupra ipostazierii eului în poziție centrală, subiectul afirmându-se ca focar de energie afectivă și, ca atare, agent decisiv în procesul genetic al viziunii”[1].

Lirica lui Nichita, din primele două volume de versuri, nu reprezintă o revelație doar în contextul ideologic postbelic, ci metamorfozele realului sunt șocante în versurile sale în sensul atingerii sublimului (categorie estetic-afectivă foarte greu de atins).

Se remarcă noutatea limbajului, a stilului poetic, precum și forța de a crea imagini poetice impresionante.

Lirica lui Nichita Stănescu, deopotrivă captivantă și dificilă, poate fi înțeleasă prin empatie („Pentru a-ți face o idee despre poezia lui Nichita Stănescu, cea mai bună metodă este să te confunzi cu ea”[2]), dar se lasă mai greu explicată/ interpretată.

Remarcăm, în prima strofă, metafora neobișnuită a inimilor tinere care, „Cu cât se-nsera peste arborii rari,/ cu atât începeau să lumineze mai tare”. Înserarea aprinde lămpile inimilor îndrăgostite. Dragostea este înțelepciunea tinerilor[3]: pentru ei, experiența iubirii echivalează cu a căuta „piatra filosofală”, pe care o află luminând chiar în inimile lor.

„Arborii rari” deschid spațiul spre infinit, pentru „hoinarii” plecați în aventura iubirii, care explorează adâncul tainelor universale prin acest sentiment, care le revelează atât universul interior, cât și spațiul exterior.

Predominarea cromatic-vizuală a „aurului”, în strofa a doua, extinde unda luminii din inimile îndrăgostiților la scară cosmică. „Totul trebuia să se transforme în aur”: prin alchimia iubirii. Dragostea eului liric transformă în aur nu doar „cuvintele tale” și „privirile tale”, ci și „aerul/ prin care pluteam, sau treceam de-a-notul”, aerul care devine astfel un ocean de aur. Totul devine iradiant și prețios, transfigurat prin iubire.

Expresia metaforică „aerul/ prin care pluteam, sau treceam de-a-notul” ne aduce aminte de Eminescu, de zborul cosmic al Luceafărului: „Și din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea dentâi,/ Cum izvorau lumine; // Cum izvorând îl înconjor/ Ca niște mări, de-a-notul…”. Reinventând, într-o altă epocă, imaginea vizuală fulminantă din poezia lui Eminescu, Nichita Stănescu indică starea de exaltare provocată de beatitudinea iubirii. El se arată a fi aici un „poet solar, de fervoare romantică”[4]. Ca și lui Eminescu, iubirea îi oferă lui Nichita sentimentul că este contemporan cu începuturile lumii.

Universul întreg nu mai e decât lumină și aur, transformat astfel prin puterea iubirii, devenind o icoană a unui veac primordial. „Timpul și spațiul, stăpânite și dinamizate de eros […] câștigă, așadar, dimensiunile și atributele unui spațiu și timp edenice. Nichita Stănescu repune astfel în circulație, cu mijloace specifice, mitul Vârstei de aur a omenirii, care este în poezia sa vârsa de aur a dragostei[5].

Surprinzătoare este și comparația clipelor „mari” cu „niște lacuri de câmpie”, în strofa a treia. Epitetul „mari” se poate interpreta prin fenomenul psihologic al dilatării temporale, datorat iubirii intense. Viziunea clipelor ca lacuri sugerează scufundarea în adâncul sentimentelor, inundarea sufletului de iubire.

Clipele, devenind „mari”, întinse cât „niște lacuri de câmpie”, de aceea „noi nu mai conteneam traversându-le”. Remarcăm insistența pe dinamismul interior al sentimentelor, imprimat de dragoste: cei doi îndrăgostiți hoinăresc, plutesc, înoată, traversează aerul de aur și lacul clipei, deschizându-și calea cu lumina inimii. Până când în lacul de azur al clipei, traversat la infinit, se reflectă cerul orei cu „o coroană de nori, liliachie”.

Perspectiva temporală e deformată de afectivitate, ceea ce explică și încununarea orei cu „o coroană de nori, liliachie” – sugestie complexă, sinestezică. Culoarea liliacului indică un sentiment diafan, sublimat, iar intensitatea și suavitatea miresmei transformate în „coroană de nori” sugerează extinderea cosmică a iubirii, anexarea spațiului celest.  „Edenul Viziunii sentimentelor circumscrie tocmai un asemenea spațiu și timp al metamorfozelor, provocate […] de impulsurile transfiguratoare ale erosului”[6].

Versul final e o întrebare retorică: „Ți-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule?”. Pentru că „sufletul de-atunci” înota în timpul fericirii ca într-o mare, dar „gândul” nu poate recupera această experiență decât prin amintire, care e o retrăire parțială.

Vizualizarea/ plasticizarea abstracțiunilor și spiritualizarea peisajului (trăsături ale poeziei moderniste) ating o nouă vârstă poetică în versurile lui Nichita Stănescu.

Ies în evidență elementele prozodice novatoare din poezie, precum și noutatea formulei poetice nichitiene și superlativul stilistic prin care este exprimat liric sentimentul de iubire.


[1] Ion Pop, Nichita Stănescu – spațiul și măștile poeziei, Ed. Albatros, București, 1980, p. 24.

[2] Marin Tarangul, Prin ochiul lui Nichita, Ed. Cartea Românească, București, 1996, p. 57.

[3] Îl parafrazez pe Lucian Blaga: „Copilul râde:/ „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”/ Tânărul cântă:/ „Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”/ Bătrânul tace:/ „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!” ” (Trei fețe, poezie a lui Blaga din vol. Poemele luminii, 1919).

[4] Ion Pop, op. cit., p. 19.

[5] Idem, p. 29.

[6] Idem, p. 30.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [89]

Poemul Păsările[1] e o artă poetică, cu valoare de testament, un fel de apreciere finală a propriului efort artistic:

Mergeam pe cer,
Pe jos,
Căci scăpasem vehicolul ceresc
Îmi plecase pur și simplu de sub nas.

Peisajul era cum îl știți:
Stelele care se aprind,
Stelele care se sting și cad,
Meteoriți, comete.
Căci nimic nu se schimbă
Aici la periferia galaxiei noastre.
Și când mă uit în spate
Văd niște păsări, multe.
N-am putut să le număr
Stoluri, cârduri, mereu după mine
Vesele și gălăgioase
Zburau și mâncau ceva,
Un fel de grăunțe
Ce curgeau din buzunarele mele,
Ca pescărușii în urma vaporului
Care răscolește bancuri de pești.

În urma mea o trenă imensă de păsări,
Ele mă propulsează cu aripile lor puternice
De pot merge pe jos, pe cer, mi-am zis.
Atunci una se apropie de mine
Și-mi spune în taină:
– De fapt, nici nu suntem păsări,
Noi, cele care te urmăm pretutindeni,
Noi suntem cântecul tău.

Plimbarea poetului prin cer e, din nou, o aluzie la zborul cosmic al Luceafărului: „Peisajul era cum îl știți:/ Stelele care se aprind,/ Stelele care se sting și cad,/ Meteoriți, comete”. Dar dacă exaltarea romantică pare cumințită de perspectiva unei preumblări obișnuite pe una din arterele stelare, „aici la periferia galaxiei noastre”, unde „nimic nu se schimbă”, metafora mulțimii de păsări care zboară în urma sa și mănâncă „un fel de grăunțe” care îi curg din buzunare ne reorientează spre un sens sublim. Imaginea e una de basm, iar invocarea, alături, a baladei și a basmului, e semnificativă. Trena de păsări care îl „propulsează” în cer e poezia sa.

Sorescu are, prin urmare, credința că efortul său artistic de-o viață a avut scop soteriologic: ele, păsările, care, „de fapt, /…/ suntem cântecul tău”, „Ele mă propulsează cu aripile lor puternice/ De pot merge pe jos, pe cer”.

Și, de fapt, ne spune tot el, a avut întotdeauna această credință, a posibilității zborului interior:

Încerc să mă strecor prin mulțime
„Dați-vă la o parte! Faceți loc!
Am aripi!”

– Dacă ai aripi, de ce nu zbori?
– Aripile mele sunt pentru mers pe jos.
Îmi țin spiritul înfoiat.
Respirați largă, puternică,
Mă protejează de micile cutremure
Ce mă asaltează.

Când vreau să zbor,
O fac mult mai simplu.
Întind mâinile în sus
Și plonjez în albastrul
Care ne înconjoară.
În ideea de cer,
În ideea de zbor.

(Mă strecor prin mulțime)[2]

De la „ideea de zbor” în „ideea de cer” (sau de mers pe jos în cer), cu care s-a strecurat prin mulțime, în viața aceasta, Sorescu a ajuns la convingerea că poemele sale sunt păsările care îl poartă să meargă pe jos în cer.

În aceste poeme, Sorescu a privit retrospectiv opera sa. Dar el se pronunță și în legătură cu versurile sale finale, scrise când se afla pe patul de boală:

Nici nu știu ce să fac
Acum cu voi
Gânduri prea intim legate de mine.
Am vrut să pun pe foc aceste versuri,
Ele ar aduce cu poezia
Dacă n-ar fi atât de disperat adevărate.

Și dacă la capătul funiei
Fiecărui vers
N-aș fi eu,
Pe un câmp nesfârșit de gheață,
Rebegit și disperat
Ducându-mă pe copcă.

Aceste toxine mă asasinau,
Dacă nu mă eliberam de ele.
Sunt îngrozitor de trist
Că v-am scris, versuri,
Și tot mai sper
Să nu vă citească nimeni.

(Nici nu știu)[3]

Poezia a fost mereu o nevoie vitală pentru Sorescu, nu numai acum, când se afla asasinat de toxine. A făcut bine că nu a pus pe foc aceste versuri care „ar aduce cu poezia/ Dacă n-ar fi atât de disperat adevărate”. Ele sunt poezie, chiar dacă Sorescu are îndoieli sau nu știe dacă ar trebui să facă publică această fotografie lirică a sinelui torturat. Însă tocmai faptul că le-a scris și nu le-a ars dovedește că în poezia sa a avut întotdeauna întâietate experiența, viața, conștiința.


[1] Marin Sorescu, Puntea. (Ultimele), op. cit,., p. 48-49.

[2] Idem, p. 60.

[3] Idem, p. 66.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [87]

La fel, multe poezii din acest volum vorbesc despre durerile atroce provocate atât de boli, cât și de conștiința frământată care privește moartea în ochi: „Doare, doare îngrozitor/ Fraților dinaintea mea [care ați murit înainte de mine],/ De ce n-ați spus c-a durut? /…/ Mă întorc cu spatele și ies din scenă” (Aproape pantomimă)[1] – de pe scena unui teatru imaginar, unde a simulat moartea, dar și, cu adevărat, de pe scena vieții. Sorescu duce mai departe, chiar și acum, jocul poetic al echivocului, al dublului sens.

În poezia Coșciug fricos[2], Sorescu închipuie aventura unui sicriu ce refuză să se lase îngropat și sfârșește prin a deveni obiect zburător, „urmând a fi doborât/ De vreo rachetă/ A marinei de coastă”. Satira soresciană ascunde, psihologic vorbind, realitatea dramatică a fricii de moarte, dorința de a îndepărta gândul.

În alt poem, Autorul[3], aflăm o mărturie foarte importantă a ceea ce însemna pentru Sorescu experiența lecturii: o relație vie cu autorul fiecărei cărți în parte, nu cu textul, în abstract! Uneori relația aceasta poate deveni atât de intensă, încât „se întâmplă să apară/ Și autorul într-un colț al bibliotecii. // Un om cât se poate de modest,/ Altfel de cum mi-l închipuisem eu./ Își pune mâna la inimă,/ Se înclină timid,/ Ne privim o clipă în ochi – / Și dispare. // Așa i-am cunoscut/ Pe mulți dintre scriitorii/ Care fac fala bibliotecilor,/ I-am cunoscut personal./ Au fost în casa mea”.

Perspectiva este, din nou, profund ortodoxă, privilegiind și elogiind persoana autorului care a conceput o carte sau mai multe cărți, iar nu cartea/ obiectul în sine, pentru uz personal și egoist. Persoana este prima și marea valoare, obiectele de artă pe care le produce sunt valori derivate. Oricât ar fi de sublime sau geniale, operele de artă reflectă doar o mică parte dintr-un întreg cu adevărat impunător, care este personalitatea autorului. Atunci când o operă de artă este admirată în sine, e semn că admiratorii se raportează la ea egoist, că o tratează ca pe un obiect de uz propriu, considerând că pot să-și însușească din receptarea ei o anumită experiență (de introdus în patrimoniul de cultură sau informație personală), ignorându-l pe creator sau chiar disprețuindu-l. Ceea ce e o mare minciună. Învățătura ce poate fi captată, în felul acesta, din întâlnirea cu o mare operă de artă, e nesemnificativă pe lângă experiența vie a relației cu persoana autorului, cu cel care a creat-o. Iar Sorescu a căutat în cărți experiența profund umană, în primul rând, mai mult decât informația livrescă.

Concepția aceasta o nutrea și Nichita Stănescu…

În alt poem, Zestrea genetică[4], Sorescu regândește și reformulează atât diatriba lui Eminescu la adresa deșertăciunilor, din Scrisoarea I, cât și zborul cosmic al Luceafărului, din perspectiva sa, a muribundului:

Locuind pe un fir de praf
Cu o fereastră spre marea
Care stă pe alt fir de praf
Și cu alta spre un munte,
Țâșnind chiar din centrul altui fir de praf.
Am acces la peisaje divine.
Călătoria mea, inversă,
Pe o rază de soare.

Acum înțelege mai bine de ce, lui Eminescu, întregul univers îi părea astfel: „Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze/ Mii de fire viorie ce cu raza încetează” (Scrisoarea I)…

Mări, munți și alte „peisaje divine” îi devin transparente și lui Sorescu (văzului adânc, străbătător prin materie): în esența lor, sunt fire de praf.

Călătorind invers pe raza de soare, poetul știe că ajunge la Originea ei și a universului, adică la Creatorul lumii – așa ca Luceafărul, în zborul său invers, dinspre prezent sau dinspre realitatea empirică către Dumnezeu de la Care izvorăsc toate câte există.

Apare curând, în volum, și prima rugăciune către Dumnezeu:

Doamne,
O să mă sui pe un scaun,
Să-mi dai o palmă
Întind, iată, și obrazul celălalt.

Dă-mi una tare, cu forță
Să mă dezechilibrez definitiv,
Să mă duc prin univers, învârtindu-mă,
Ca o planetă nouă a durerii,
Sfârâind prin eter tăciune.

Nu mă lăsa să mă pătimesc,
Adu-mi alinarea încruntării
Și a mâniei Tale grozave
În marea bunătate a Ta.

Stropul de esență divină
Se va vedea poate de jos
Luminând, emanând fericire.

(Rugăciune)[5]

În zona poeziei rămâne Sorescu când cere o palmă de la Dumnezeu, ca „Să mă duc prin univers, învârtindu-mă,/ Ca o planetă nouă a durerii,/ Sfârâind prin eter tăciune”, dar „luminând, emanând fericire” prin „stropul de esență divină”.

Dincolo de limbajul poetic modernist și de stilul sorescian, însă, izbucnește rugăciunea din inimă, adevărată, nemascată poetic (sau prea puțin mascată): „Nu mă lăsa să mă pătimesc,/ Adu-mi alinarea încruntării/ Și a mâniei Tale grozave/ În marea bunătate a Ta”. E ceea ce spun multe rugăciuni ortodoxe (formularea e din vremea Vechiului Testament), cerând încetarea dreptei Lui mânii și urgii și arătarea, în schimb, a marii Lui bunătăți.

„Nu mă lăsa să mă pătimesc”: nu mă lăsa să mă pătimesc pe mine însumi, să fiu eu însumi o durere pentru mine. Asta dacă nu cumva e o eroare (poate că ar fi trebuit să scrie: „Nu mă lăsa să mai pătimesc”).

Dar autorul glisează din nou spre perspective poetice ce simulează parodia (În legătură cu aura[6]) ori spre interogații și nedumeriri metafizice (Pe front[7]). Însă balanța va înclina din ce în ce mai mult spre umilirea de sine în fața lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu asta dorește: smerirea cugetului nostru.


[1] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), op. cit., p. 44-45.

[2] Idem, p. 33-35.

[3] Idem, p. 37-38.

[4] Idem, p. 41.

[5] Idem, p. 43.

[6] Idem, p. 46.

[7] Idem, p. 50.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [86]

În privința diagnosticului, precizează poetul, nu există dubii:

Am vreo două boli grele,
Alte câteva foarte grele,
Plus vreo trei îngrozitoare
(Toate, am fost asigurat, sunt incurabile).

Fiecare mă doare în felul ei.
O durere diferențiată, acută,
Solicitându-ți doar ea întreaga energie
Și putere de rezistență.

La un loc dau un fel de
Esență de tortură și chin
Ceva de neimaginat
Sunt ca o orgă blestemată
Peste care s-ar năpusti
În fiecare ceas, o mie de furtuni.

(Bilanț)[1]

Și totuși, în ciuda faptului că organismul este asaltat de afecțiuni multe și diverse, care îi provoacă, fiecare, dureri imense, Sorescu nu se complace în a se lamenta și nici nu cade într-o disperare resemnată, socotind că nu mai e nimic de făcut în afară de a suporta chinuri fără sens[2]. Dimpotrivă, o poezie intitulată Stingerea vocală[3] ne oferă o perspectivă neașteptat de ortodoxă:

Îngerul care sună
Stingerea vocală,
Își lasă goarna de la gură
Și mă dojenește
Că eu o sting prea repede.
– Îmi piere glasul brusc
– Să-ți piară numai când vei auzi goarna.

Pentru tine n-a sunat încă goarna.
Treci în front, soldat și cântă.
Cântă viața.
Mai ai de mărșăluit prin ea,
Răcanule în ale durerii.

Conștiința că e încă „răcan în ale durerii” ne dezvăluie atitudinea unui om smerit: nu resemnat în sens ateist și nici deznădăjduit (de altfel, toate aceste poezii finale dovedesc absența deznădejdii, într-o situație în care mulți nu ar face decât să țipe și să dispere!). Ba, mai mult, convorbirea cu Îngerul „care sună stingerea vocală”, care așteaptă să îi ia sufletul, adică (dar între timp e lângă el și îl veghează!) e o mărturie indubitabilă a conștiinței că suferința lui nu e în zadar, pe de-o parte, iar pe de altă parte că această suferință – cu toată intensitatea ei și cu tot caracterul ei insuportabil pentru poet – nu e nicidecum cea mai mare din câte există ori cea mai mare pe care ar avea-o el de îndurat!

Și Îngerul îi spune: „Mai ai de mărșăluit prin ea” (adică prin viață, care viață, însă, era sinonimă cu durerea, cu tortura). Ceea ce mie îmi amintește de biografiile Sfinților Asceți și Mucenici, care erau adesea vestiți de Îngeri (ori chiar de Hristos sau de Maica Domnului sau de alți Sfinți) despre aceeași nevoie de a răbda până la capăt (capăt care, de multe ori, era destul de departe…). Și din nou cred că această conștiință a necesității de a răbda chinurile, pe care o dovedește Sorescu, nu e…de la natură, ci din lectură! Din lecturi ortodoxe și poate și din frecventarea Bisericii, a Slujbelor și a învățăturilor sale.

În astfel de momente de grea încercare pentru poet, el are conștiința vie că răbdarea finalului chinuitor a fost întotdeauna singura soluție de a învinge moartea (ceea ce dovedește că Sorescu era dintre cei pentru care tradiția spirituală și istoria neamului nu sunt doar vorbe):

Îmi sunt dragi înaintașii
Încerc în fața lor
Un profund sentiment de admirație și evlavie,
Îi iubesc atât pentru că au trăit,
Cât și pentru faptul că au murit.
Au fost capabili să moară.
Au găsit resurse extraordinare
Ca să se lupte cu noaptea cea veșnică
În chinuri numai de ei știute.
Au înfruntat-o cu bărbăție
Și și-au dat obștescul sfârșit.

Acum, când mă pregătesc să fiu înaintaș,
Sărut cu evlavie umbra înaintașilor mei.

(Înaintașii)[4]

Dar, ca să găsești „resurse extraordinare” să lupți „cu noaptea cea veșnică” trebuie să crezi în…ziua cea veșnică, în Ziua cea neînserată a Împărăției promise de Hristos. O perspectivă atee nu are cum să-ți producă nicio alinare, cel mult o resemnare plină de răceală, resentimente și deznădejde. Sorescu știa prea bine din ce neam face parte și ce fel de „înaintași” au existat în neamul acesta, care au găsit, multe secole la rând, „resurse extraordinare” spirituale pentru ca, în fața morții, să nu fie înghițiți de „noaptea cea veșnică”, adică de Iad, prin necredință sau deznădejde. Ei „au fost capabili să moară”: au știut cum să moară, știință care e mai importantă decât toate, dar din păcate veacul nostru ateu ne deviază multora atenția numai spre existența pământească, ca și cum nu ar urma să murim niciodată.

Tocmai de aceea poetul simte pentru ei iubire și „un profund sentiment de admirație și evlavie”. Și repetă cuvântul „evlavie”: „Sărut cu evlavie umbra înaintașilor mei”, amintirea lor, a rostului cu care au trăit, a credinței în care „au fost capabili să moară”.


[1] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), op. cit., p. 36.

[2] Am remarcat, la intelectualii noștri, de multe ori, expresia „suferință absurdă”, utilizată în situații asemănătoare, prin care ei consideră că își manifestă compătimirea cu cel care suferă. În realitate, însă, își arată frica și necredința.

[3] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), op. cit., p. 27.

[4] Idem, p. 26.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [85]

Trupul începe tot mai mult să semene cu un univers străin, irecognoscibil:

„Și dintr-o dată/ Mi-au dispărut gleznele,/ Fragilele mele glezne, agere,/ S-au îngropat în carne. //

Pulpele sunt ca doi butuci,/ Stau pe butuci de rugină și/ Fier vechi. //

Numai burta/ Se profilează înainte/ Ca la o naștere iminentă. //

Apa, clipocind misterios/ Înăuntru,/ Invită moartea la scaldă” (Ascită)[1].

Omul nu-și mai înțelege făptura somatică. Ceva nefiresc îl deformează, îl transformă iremediabil. De fapt, acum ia seama la realitatea pe care anterior, când era sănătos, nu a sesizat-o prea bine: trupul nostru este foarte fragil și perisabil, și poate fi supus oricând metamorfozelor de tot felul, care să îi producă amputări sau deformări monstruoase.

Dar lucrul cel mai evident e omniprezența morții în aceste versuri. Acum, așteaptă ca moartea să vrea să se scalde într-o apă misterioasă care clipocește înăuntrul său…

Distorsionările acestea care se produc pe harta propriului corp obligă mintea și conștiința să se regăsească în punctele de stabilitate ale ființei, în ceea ce nu se mișcă și nu se alterează.

Iese în evidență, în mod foarte pregnant, prin experiența bolii în fază terminală, dualismul ființei noastre, opoziția între partea coruptibilă și cea incoruptibilă.

Bolnavul este redus, adesea, la funcția vizuală, la starea de a fi observatorul propriei agonii, fără să poată acționa (la propriu) în vreun fel:

Observ cu interes
Cum se luptă instinctul vieții
Cu geniul morții.

Viața vine cu o mie de tertipuri,
Moartea are o mie și una de vicleșuguri.
Ca doi gladiatori,
Unul cu trident și plasă,
Altul cu spada scurtă.

Strivit între logica misterioasă
A vieții
Și logica misterioasă a morții
Sunt terenul de luptă.
Au rămas din mine
Doar ochii,
Să vadă și să se îngrozească.

(Spectator)[2]

Expresia „geniul morții” este preluată de la Eminescu (Scrisoarea I), dar Sorescu o utilizează în alt sens. Ceea ce remarcă el acum, și anume faptul că „sunt terenul de luptă” dintre viață și moarte, e o realitate ce a fost sesizată și de mulți alții, anterior. Iar ființa noastră nu reprezintă numai terenul de luptă dintre viață și moarte, în sens biologic, ci și – sau mai ales – dintre viață și moarte în sens duhovnicesc.

Viața persistă în noi, în condiții de agonie, atâta timp cât Dumnezeu îngăduie, pentru a deveni conștienți tot mai mult de realitatea noastră interioară, de starea noastră duhovnicească. De aceea și „viața vine cu o mie de tertipuri”, și moartea se insinuează printr-„o mie și una de vicleșuguri”.

Ceea ce imobilizarea la pat îl forțează să urmărească, în ultimele săptămâni de viață, este, de fapt, ceea ce monahii ortodocși și cei instruiți în războiul duhovnicesc exersează în toată existența lor: a fi atenți și a învăța tacticile morții spirituale, cărora le răspund prin strategiile vieții în har.

Sorescu urmărește însă, cu mirare, lupta între viață și moarte, mai mult în sens biologic, dar nu fără consecințe profunde în plan spiritual: „logica misterioasă a vieții” și „logica misterioasă a morții”. Resursele vieții se opun avansului morții, care cucerește mereu noi redute în organismul pe care îl oprește treptat din mers.

Ipostaza de „spectator” e una dureroasă: „Au rămas din mine/ Doar ochii,/ Să vadă și să se îngrozească”. Dar, în poezia următoare, fără titlu[3], gladiatorul numit „viață”, îl introduce în arenă: „De fapt cel care luptă aici/ Cu îndârjire/ Ești chiar tu./ Nu te lăsa, /ține spada!”. Ceea ce e mai mult o ironie, pentru că: „Fac scufundări în durerea pură,/ Esență de țipăt și disperare”. Și constată exasperat: „Ca marea cu valuri verzi înșelătoare,/ Nici durerii nu-i poți ghici fundul. /…/ Mă rog de împăratul peștilor/ Să-mi trimită un rechin de treabă/ să-mi taie calea” (Durere pură)[4].


[1] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), op. cit., p. 20.

[2] Idem, p. 21.

[3] Idem, p. 22.

[4] Idem, p. 23.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [84]

Poetul e contrariat de ceea ce se întâmplă cu ființa sa: „Cineva taie cu o foarfecă/ Drumurile mele,/ Le peticește în batjocură/ Și le aruncă la câini” (Cineva)[1]. Drumurile mele de aici înainte, calea vieții mele viitoare…

Zbuciumul sufletesc e evident, pare că viața nu mai are valoare, că nimeni nu îi mai acordă nicio valoare.

Boala în fază terminală poate să te facă să te simți, în anumite momente, ca un deșeu bun de aruncat, de care nimănui nu îi mai pasă, dar asta se întâmplă din cauza durerilor, care te fac să uiți uneori că nu ești numai trup.

În altă poezie, Măștile[2], poetul mărturisește: „Am experimentat/ În chinuri nemaipomenite/ Vreo șapte-opt măști ale morții/ Și toate mi s-au părut îngrozitoare”. Sentimentele sunt unice, reclamă situații de viață de care putem să auzim, dar cu care nu ne întâlnim cu adevărat decât atunci când ajungem în același punct. Cu totul semnificativă, deci, mi se pare această confesiune care nu ține de imaginație, ci de realitate, de experiență: moartea e îngrozitoare! Chiar pregustarea ei, în suferință, simțirea ei atât de aproape, în chinuri, e nespus de tulburătoare!

Și poetul ne oferă aici o mărturie limpede a faptului că durerea provocată de boală reprezintă o trăire diferită de tortura morții: cele două se împletesc, dar nu se confundă!

În toate aceste „măști”/ ipostaze finale, „n-am vrut să mă recunosc/ – Luați-le de aici, odată, mă enervează./ Acesta nu sunt eu./ (Nici mort.)”. Revolta poetului este de înțeles: nu ne recunoaștem în varianta noastră fundamental deteriorată, pentru că nu ne simțim muritori, ci nemuritori! Iar conștiința caracterului nostru nemuritor este mult prea autentică pentru a fi negată, pe ea nu o poate contrazice nici măcar realitatea cea mai concretă, de netăgăduit, a degradării noastre fizice/ biologice!

Se simte o ruină, dar…nu orice ruină: „Eu care-am plâns în hohote/ Pe ruina tuturor civilizațiilor,/ Pe mormanele de tăblițe scrise/ Și cărămizi smălțuite,/ De ce să nu plâng acum/ Și pe ruina obrazului meu?”. Adică: a chipului meu. În româna veche, obraz însemna față, chip, persoană. Aici, în versul lui Sorescu, e vorba de chip, acesta fiind partea cea mai expresivă și mai impunătoare a înfățișării noastre, așa cum marile construcții au făcut întotdeauna fala civilizațiilor, din care până la urmă a rămas imaginea unor ruine…

Și omul e un microunivers, o microcivilizație, și el se înalță, triumfă și decade. Sau se poate spune invers, că civilizațiile sunt la fel ca indivizii, urmărind aceleași etape de evoluție: creștere, punct de glorie, maturitate, îmbătrânire, moarte…

Omul care a construit palate de gânduri, în timpul vieții sale, e în mod sigur asemănabil unei civilizații. Aceeași comparație o făcuse și Eminescu, în Memento mori: „Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție /…/ Într-un cran[iu] uscat și palid ce-l acoperi cu o mână,/ Evi întregi de cugetare trăiesc pacinic împreună”…

Poetul ce constată că „am slăbit îngrozitor de mult,/ Sunt doar fantoma celui ce am fost” (Scară la cer)[3], pendulează între plânsul pe ruina trupului, care se topește de boală văzând cu ochii, și dorința de a urca scara către cer: „Un fir de păianjen/ Atârnă de tavan,/ Exact deasupra patului meu. // În fiecare zi observ/ Cum se lasă tot mai jos./ Mi se trimite și/ Scara la cer – zic,/ Mi se aruncă de sus!”.

Și iarăși trebuie să remarcăm cultura teologică a lui Sorescu, pentru că Scara e un manual ascetico-mistic aparținând Sfântului Ioan Scărarul…

La fel de relevant e faptul că poetul vede în multe întâmplări părut banale semne și mesaje de la Dumnezeu, ca în cazul de față, în care un păianjen își țese firul exact deasupra sa: „Deși am slăbit îngrozitor de mult,/ Sunt fantoma celui ce am fost,/ Mă gândesc că trupul meu/ Este totuși prea greu/ Pentru scara asta delicată. // – Suflete, ia-o tu înainte,/ Pâș! Pâș!”.

Trupul e prea greu pentru firul țesut de păianjen: e o parabolă extraordinară, acest fir, pentru subțirimea și delicatețea pe care trebuie să o aibă ființa noastră pentru a putea urca pe scara către Rai! Nu doar trupul e prea greu, dar și sufletul, dacă este îngreunat de păcate, nu poate urca pe acest fir!

Și totuși poetul are speranță: „Suflete, ia-o tu înainte,/ Pâș! Pâș!”.


[1] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), op. cit., p. 9.

[2] Idem, p. 16. [3] Idem, p. 19.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [83]

O poezie, intitulată Oprește!, expune o concepție întru totul creștină și ortodoxă:

Oprește!
A răcnit sufletul,
Oprește să mă dau jos!
Sunt sătul de-atâtea corvezi,
De-atâtea determinări, obligații și legi,
Eu am fost făcut să fiu liber.

– Nu pot să mă opresc,
I-a răspuns pământul,
(Pământul din mine),
Dă-te jos din mers,
Dacă-ți dă mâna
Și fă-o chiar acum,
Când eu virez
Spre scârbă și tină.
Dă-te jos în cer,
Prietene de-o viață,
Te iau când revin.

Sufletul se dă „jos în cer”, ieșind din pământul trupului (sau din trupul care va fi redat pământului), care virează „spre scârbă și tină” (termeni specifici Ortodoxiei!). Sau cel puțin este evidentă dorința poetului ca sufletul său să se dea jos „în cer”!

Era foarte conștient că doar trupul se duce în mormânt, nu și sufletul, că nu se pierde în neant sau în neființă, așa cum mulți contemporani intelectuali, care s-au lăsat îndoctrinați de ateismul științific al comunismului, puteau fi auziți zicând.

Mai mult, trupul promite sufletului (care se desparte cu greu de trup): „Prietene de-o viață,/ Te iau când revin”. Când revine? La învierea de obște! Sorescu nu doar că știe, ci și crede! Dacă n-ar fi crezut, n-ar fi scris…

Dar e nevoie ca durerile morții să-i ia apuce pe scriitori ca să mărturisească ceea ce cred și să nu mai evite a vorbi despre ceea ce nu place ideologiei literare…

În altă poezie (al cărei titlu e un strigăt: Doamne!), exprimă dorința de a fi împreună cu Dumnezeu:

Doamne,
Ia-mă de mână
Și hai să fugim din lume,
Să ieșim puțin, la aer.
Poate schimbând curenții,
O să mă simt și eu în larg,
Lângă Tine.

Remarc scrierea cu majusculă a pronumelui personal „Tine”, cu referire la Dumnezeu. Fenomenul minusculării pronumelor care Îl reprezintă pe Dumnezeu (și chiar a numelui Său) e larg răspândit în lumea literară.

Dorința de a se simți „în larg” împreună cu Dumnezeu e una destul de ușor de înțeles: aceea de a ieși din strâmtoarea acestei lumi, a trupului și a durerilor, de a vedea și de a trăi în orizonturile altei vieți, nenumite de poet, dar care nu poate fi decât viața veșnică, în Împărăția lui Dumnezeu.

Felul în care privește moartea îl apropie de Arghezi, înfățișând un fior electric sub o mare liniște aparentă:

„A plecat fără să mai verifice/ Dacă a închis gazul/ Și dacă a strâns robinetele de apă.//

Nu s-a mai întors de la poartă,/ Că-l strâng pantofii cei noi/ Și să-i ia tot pe cei vechi,/ Ori că a uitat ceva./ Acum n-a uitat nimic. //

A trecut pe lângă câine,/ Fără să stea de vorbă cu el,/ Iar acesta s-a mirat, apoi s-a liniștit:/ «Înseamnă că nu se duce prea departe,/ Vine îndată»” (Dusul).

Întotdeauna plecarea din lumea aceasta a celui dus uimește conștiința celor rămași în urmă prin dezinteresul acestuia față de toate care, mai înainte, păruseră foarte importante: casă, curte, îmbrăcăminte, confort etc. Omul dus nesocotește, aparent, tot ceea ce îi fusese drag mai înainte, toate cele de care avusese multă grijă. Cei care îl privesc au parcă un sentiment nefiresc, de neînțelegere…

Amândoi poeții, Arghezi și Sorescu, au sesizat această nedumerire a celor vii în fața făpturii umane aflate între două lumi, la care nu știu prea bine cum să se raporteze: au în față trupul adormit, care nu se mai manifestă în niciun fel, iar sufletul nu îl mai văd. Însă uimirea aceasta e datorată faptului că oamenii nu se gândesc prea des la veșnicie. De aceea sunt contrariați de realitatea morții.

Finalul („Înseamnă că nu se duce prea departe,/ Vine îndată”) poate fi interpretat în sensul acesta, al refuzului de a se obișnui cu moartea, dar și în sensul nădejdii: moartea nu va ține mult, totuși, cei plecați se vor întoarce la învierea universală.