Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Categorie: Poezia postbelică Page 1 of 29

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [54]

Am putea spune că trei motive cu impact zdrobitor în vechime rețin în mod deosebit atenția poetului, anume trecerea ireparabilă a timpului, deșertăciunea lucrurilor trecătoare și moartea atotprezentă:

„Ne putem lăuda/ Că avem fiecare/ Un apartament cu două lumi/ (Mobilate în stiluri diferite)/ Cu soare comun până una alta/ Și cu intrare separată/ În pământ” (Glaswand);

„Pisicile au mirosul atât de fin,/ Încât, după moartea stăpânilor,/ Se țin un an după sufletele lor,/ Pe care le adulmecă prin aer,/ Îndepărtându-se, îndepărtându-se” (Ipoteticile stele);

„Noi, făcătorii din mână/ La trenurile materiei plecând zilnic din noi/ Încărcate cu de toate,/ Sare, lumină, apă și cer… // Le petrecem și le facem semne,/ Ca la niște rude care Dumnezeu știe/ Când se vor mai întoarce. // Și chiar de vor reveni, Dumnezeu știe/ De ne vor mai găsi tot aici pe noi,/ Care le facem acum semne nostalgice/ Cu mâna (***).

Reflexivitatea poetului e tot timpul dramatică. Nimic comic nu răzbate din cuvintele sale, în ciuda părutului aspect arlechinesc al poeziei. Însă totul e infuzat de un dramatism dureros.

Repetițiile ciclice îi creează același sentiment de disconfort, de vanitate generală, ca și lui Eminescu, în poemul Întrebare.

La Sorescu, genurile literare nu mai sunt strict delimitate. Poezia și teatrul converg uneori până la a ajunge să se confunde. Încât cred că aș putea spune că Sorescu a scris cea mai scurtă piesă de teatru din lume, intitulată Pantomimă:

Un bărbat ca la treizeci de roluri.
Lângă el, un suflet.
(Poate să fie și de femeie)
Bărbatul se uită la suflet.
Ca și când ar vedea ceva
Pe fruntea lui apare un rid (din dreapta)
Femeia se uită la bărbat
În părul ei apare o agrafă (din lună).

Intră un nor. Intră o vază, o floarea soarelui.
Intră un glonț.
Bărbatul și femeia stau pe-o piatră
Și așteaptă ca lucrurile să aibă
Vreo legătură.
Ți-ai găsit!
El își aranjează ținuta
Se-ntinde jos și moare.

În scenă
Nu se află niciun cuvânt.
Numai o frunză, legată ingenios de-o sfoară
Se lasă și se ridică,
Se lasă și se ridică.

E de remarcat faptul că Sorescu e mai poetic (ca expresivitate) în teatru decât în poezie…

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [7]

În succesiunea experiențelor poetice ale Sfântului Dosoftei, Sfântul Ioan Iacob a așezat în versuri întreg Prohodul Maicii Domnului:

Starea I-a

Fiind Maica Vieții, îngropării te-ai dat
Și-ale Îngerilor cete s-au spăimântat,
Adormirea ta cinstind-o luminat.

Născătoarea Vieții și-al Luminii izvor
La-ntuneric Ucenicii cum te pogor?
Tu fiind lumina noastră-a tuturor!

Te mărim pe tine, Maica toatei zidiri
Și-nălțăm duios cântări Sfintei Adormiri,
Întru care plată dai acestei firi.

N-a rămas în groapă preacurat trupul tău,
Ci mutatu-te-ai cu dânsul la Dumnezeu,
Ca să fii părtașă slavei Lui mereu.

Iisus, a toate Împărat prea slăvit,
Te-a ales pe tine Maică și, negrăit,
Fără de prihană tu L-ai zămislit.

Stăpânul făpturii pe pământ pogorând,
Cum venise întrupându-Se oarecând,
Astăzi vine dornic duhul tău luând.

În chip tainic astăzi și noi toți ne-adunăm
Și cu Sfintele femei jalnic îți cântăm,
Dând înconjur năsăliei ne-nchinăm.

Pe cea mai frumoasă decât tot ce-i zidit,
Prin a căreia născare ne-am înnoit,
Cum s-o vadă firea că s-a pristăvit?

Iar iadul, Maică, cum mai poate răbda
Întru tot fulgerătoare lumina ta?
Căci orbește, neputând a te vedea.

Dumnezeu Cuvântul trup luând, Mariam,
Spală firea ponosită a lui Adam
Și din Iad sloboade omenescul neam.

Cerul și pământul îndelung s-au uimit
De străină zămislire ce s-a plinit
Întru tine, Prea Curată, negrăit.

O, minuni străine, lucru nou, nevăzut,
Cum și Maică și Fecioară te-ai cunoscut,
Că din sângiuri preacurate ai născut.

Din această lume simțitor te-ai mutat
Dar cu darul tău, Curată, nu ne-ai lăsat,
Izbăvind pe credincioși de păcat, neîncetat.

Chiar de-ai fost ascunsă ca un rob în mormânt
Dar făptura te vădește-nțelegând
Că Stăpână ești în cer și pe pământ.

Dac-a fost în groapă trupul tău pristăvit,
Pentru noi paharul morții s-a-ndulcit,
Plecăciunea ta cea multă socotind.

Odrăslind din tine spicul cel tăinuit,
Credincioșii Pâinea vieții au dobândit
Și din stricăciune toți ne-am izbăvit.

Ca un sfeșnic, Maică, pe pământ luminezi,
Ortodoxa credință o îndreptezi
Și pe cei robiți din patimi liberezi.

Ca un fulger, cete de Hristos vestitori
Vin din marginile lumii purtați de nori
Ca să-ngroape trup de viață dătător.

Areopagitul și, cu el, Ierotei
Au venit din depărtare, cu Timotei,
Dimpreună cu toți Sfinții Arhierei.

Pe a vieții Piatră, cea din unghi tăinuit,
Dintru sângiurile tale O ai urzit
Și în lume viață nouă ai croit.

Adormind cu trupul, în mormânt te pogori
Și-l arăți pe el izvor tămăduitor
Ortodocșilor tăi închinători.

Ca să mântuiască pe strămoșul Adam
A venit Mântuitorul vestit din neam,
Pogorât ca roua-n mitră, Mariam.

Să-i cuprindă groaza și cutremurul rău
Pe cei ce defaimă numele tău,
O, Prea Sfântă Maică a lui Dumnezeu!

După legea firii, dintre vii ai apus,
Dar, fiind a Vieții Maică, la Ea te-ai dus,
Odihnindu-te în slava cea de sus.

Plâng noroade, Preoți și bătrâni Arhierei
Dimpreună cu slăviții Învățăcei,
Iar mironosițele jelesc cu ei.

Cum erai în viață sprijin cald tuturor,
Și de astăzi fii de-a pururi pe viitor,
Ocrotind cu darul pe al tău popor.

Sub pământ ca luna ai apus, dar răsari
La trei zile ca un soare de mai,
Primăvara vieții noastre, dulce rai!

Tu, născând Viața, cum te-așezi în mormânt?
Se-nfioară ceata Îngerilor strigând:
Cum te-acoperi, Sfinte Acoperământ?

Porumbiță frumoasă, cu penaj aurit,
Ești Fecioară, căci Stăpânul te-a împodobit
Ca să fii lăcaș cu totul prea cinstit.

Cel căzut din viață iar moștean s-a făcut
Când Fecioara fără patimă a născut
Pe Cuvântul Cel fără de început.

Când a fost să vadă trupul ei răposat,
Îngereștile Puteri foarte s-au mirat
Cum cea nestricată moarte a gustat.

De la margini, Sfinții, alergând prea cu zor,
Sfântul trup la întuneric ei îl pogor,
În mormânt, [pe] lumina noastră-a tuturor.

Pogorând la groapă, ceata Îngerilor
Înconjoară străjuind pe Stăpâna lor,
Trupul cel de Viață pricinuitor.

Heruvimii slavei luminat dănțuiesc
Când se-nalță cel de taină rai pământesc
În locașul slavei cel împărătesc.

Dintru stricăciune, pe cel mort prin păcat,
Cu nașterea ta, Curată, l-ai ridicat
Și-n podoaba cea dintâi ne-ai îmbrăcat.

Rânduială nouă tuturor s-a vestit
Prin străina zămislire ce s-a plinit
În mitrasul pururea neprihănit.

Dintru tine, Fiul chip de rob a primit,
După fire arătându-Se îndoit:
Dumnezeu fiind și om desăvârșit.

Chivotul se-ascunde; de la mari depărtări
Vin noroadele, duios înălțând cântări
Întru slava prea cinstitei ei mutări.

Ceata de Apostoli se adună de zor,
Ca s-așeze în mormânt prea frumos odor,
Pe a Vieții Maică, Doamna tuturor.

Rânduiala firii s-o plinești te-ai plecat,
Dar, ca Maică a cerescului Împărat,
Tu rămâi cu trupul veșnic nestricat.

Pe al tău, Curată, scump mormânt îl cinstesc
Și slăvita Adormire o preamăresc,
Întru care dat-ai birul cel firesc.

Chiar de mori, Curată, dar vezi în Hristos,
Preamărită sus la Cer, și-ntru cei de jos
Sprijinind pe cei cu suflet credincios.

O, ce bucurie, ce dulceață simțești
Întru slava și odihna celor cerești,
Căci cu Domnul slavei tu împărățești!

Unul din Treime trup din tine primind,
Firea cea cuvântătoare s-a înnoit:
Minunată taină, lucru preamărit!

Prorocii, Maică, de demult au cântat
Că din vița lui David, tu, prea minunat
Odrăsli-vei pe Hristos cel așteptat.

O, lumina lumii și al Vieții izvor,
Cum în loc întunecos Sfinții te pogor?
Se uimește firea prea tânguitor!

Nație pizmașă, ucigaș popor,
Ce sminteală ai avut, vița Iudelor,
De voiești surparea Sfintei Sfintelor?

Ticăloase jidov, vino, soi blestemat,
De-ți cunoaște uneltirea din păcat,
Din tăierea brațului tău cel spurcat.

Urmând, Maica Milei, lui Hristos Dumnezeu,
Lecuiește pe acel urgisit evreu,
Părăsindu-și legea lui de fariseu.

„Maică și Fecioară, mama dulce a mea,
Cum să rabd acum văzând îngroparea ta?”,
Așa Simon Petru prea se tânguia.

„Cine-mi dă izvoare ca să plâng îndeajuns?”,
Strigă Pavel, de durere fiind pătruns,
Când se vede-n groapă trupul ei ascuns.

Munții se-nfioară. „Tu, norod credincios,
Tânguiește-te și plângi astăzi dureros”,
Glăsuiesc Învățăceii lui Hristos.

Oarecând, o, Maică, simțitor vom vedea,
După ducerea la Cer, frumusețea ta,
Căci de-acum Cerul tu vei desfăta.

Slavă…

Te mărim, Cuvinte, cu Părintele Tău,
Iar Duhului Prea Sfânt ne-nchinăm mereu,
Preamărind în Troiță pe un Dumnezeu.

Și acum…

Te cinstim, o, Maică a Celui făr’ de ani,
Închinându-ne la groapa din Ghetsimani:
Cercetează-ne pe noi, cei sărmani! [etc]

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [53]

Un poem fără titlu ne vorbește despre…căderea pleoapelor:

„De la ce înălțimi amețitoare/ Cad pleoapele/ Seara,/ După o zi atât de lungă. //

Ți-e și frică să le dai drumul,/ Le auzi izbindu-se de margini/ Și vuind/ Ca niște pietre aruncate în fântâni/ Părăsite de adânci ce sunt”.

Efectul e suprarealist. Dar, din punct de vedere psihologic și duhovnicesc, peisajul e realist.

Ce ar putea oare determina ca închiderea pleoapelor înainte de culcare să producă un asemenea auz interior poetului, o asemenea viziune asurzitoare, ca o cădere „de la ce înălțimi amețitoare” sau într-o fântână părăsită și fără fund de adâncă?

Perspectiva este a celui peste măsură de obosit, dar și a celui care presimte închiderea pleoapelor pe care o aduce moartea în evenimentul banal al pregătirii pentru somn.

Concret, coborârea pleoapelor duce la estomparea lumii vizibile, la scufundarea simțuală în întuneric. Sunetul acestei coborâri, în suflet, este însă mult mai puternic, are un ecou imens pentru conștiința care vede căscându-se prăpăstii și fântâni goale și adânci.

Căderea pleoapelor rezonează în suflet și în conștiință, prefigurând un gest final, despre care nu știm când, dar cu siguranță va avea loc. Poetul receptează, pe bună dreptate, cataclismic această prăbușire, procedând la o coborâre în infern cu mintea și cu toată simțirea sa.

El știe că pleoapele, căzând, „Câteodată nici nu se mai întorc înapoi./ Cine știe,/ Au scăpat și din pământ în jos/ Și alunecă departe,/ Genele nu mai dau electricitate”.

Ochii nu mai dau lumină. Genele nu mai scapără electric de emoție. De emoțiile vederii și ale contemplării acestei lumi.

Sorescu nu face decât să convertească în monedă curentă metafore poetice arhaice. Și aceasta pentru că legile fizice de funcționare ale acestui univers, oricând ar fi fost descoperite, sunt mereu o materie poetizabilă. Dacă poți să extragi poezie din realitate în orice epocă, sub orice auspicii, este pentru că dedesubtul a ceea ce se schimbă este întotdeauna o realitate care nu se schimbă și care este aceea a sufletului uman receptor al aceleiași raționalități (sau iraționalități raționale) a materiei universale pe care Dumnezeu a făcut-o cu sens și a modelat-o în diferite forme.

Poetul nu poate fi redus la o anumită epocă. Există însă mentalități religioase care pot să amuțească în bună măsură poezia, cum este cea păgână, care nu avea sensibilitate față de elocința frumuseții universale. Tocmai de aceea romanticii, întorcându-se la Creștinism ca la adevărata sursă de sensibilitate și rejectând clasicismul de tip antic-păgân, susțineau că arta lor e cea mai poetică din toate timpurile.

Un poet ca Sorescu, care poate auzi pleoapele „vuind” în căderea lor, mi se pare că, în ciuda aparențelor, îl întrece în sensibilitate metafizică pe Blaga, în poezia căruia metafora pleoapelor este frecventă („Prin noapte simt o pâlpâire de pleoape” [Înfrigurare]; „O, aventura, și apele!/ Inimă, strânge pleoapele!” [Asfințit marin]; „Rod al inimii, de apă,/ crește lacrima în pleoapă” [Noiemvrie] etc).

La Sorescu – la care lirismul e camuflat tot atât de bine ca la Arghezi, doar cu alte procedee –, „auzi cum cad /…/ Pleoapele trecând peste prăpăstii/ Și închizându-le pe fiecare în parte”. Astupând, adică, prăpăstiile deschise în suflet. Fie pentru că somnul liniștește cugetarea zbuciumată, fie pentru că pogorârea conștiinței în infern îi astupă prăpastia cea înfricoșătoare. După cum zisese, cu un secol mai devreme, Sfântul Siluan Athonitul, parcă prevăzând că aceasta este soluția cea mai bună în secolul modernității: „Ține-ți mintea ta în iad și nu deznădăjdui!”.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [52]

Poemul care a dat titlul volumului (Suflete, bun la toate) poate părea submediocrilor în cele duhovnicești o altă parodie la adresa vieții sufletești a omului de care vorbește Biserica. Însă nu este nici pe departe o ironie sau o parodie. Dimpotrivă, e aproape o predică:

O, suflete, bun la toate!
La privit pe fereastră
La întuneric,
La mersul femeilor
Și la apreciat distanța între două gâze.

Poate că abuzăm de tine
Folosindu-te ca pe o perie
Ca pe un burete
Ca pe o stea
Ca pe un telescop,
Ca pe o cârpă.

Săpați la suflet ca niște cârtițe
La lumina aerului orbitor:
Cu care gheare s-o fi săpând lumina,
Și cum să faci în ea galerii?

Mă gândesc că tu ne încurci
Că ne ești prea devreme, suflete,
O, suflete, bun la toate.

Adevărul este că sufletul ne încurcă – îi încurca foarte mult pe comuniști, ca pe toți ideologii materialismului, din orice societate și din orice veac.

Dar sufletul ne încurcă, mai mult sau mai puțin pe fiecare dintre noi. Sufletul îi încurcă și pe cei care nu cred că el există, deși cel care gândește că nu există este însuși sufletul! Dar un suflet înrobit cu totul trupului, sufocat de plăcerile trupului prin care se manifestă…

Iar Sorescu are dreptate când spune că ne folosim sufletul ca să privim, să contemplăm lumea. Pentru că simțurile trupești sunt instrumente de receptare a lumii fizice și a proprietăților ei. Dar cel care simte profund, care evaluează, care contemplă, care iubește și gândește este sufletul.

Numai că noi, educați la școala materialismului științific, nu numai în comunism ci și în prezent, uităm adesea de el, de sufletul nostru. Acest lucru se vede și când pierdem vremea (timpul vieții acesteia care ne e dat spre mântuire), încât folosim sufletul nostru „La privit pe fereastră/ La întuneric,/ La mersul femeilor/ Și la apreciat distanța între două gâze”.

E ca și cum ai avea o mașină extraordinară, care folosește o tehnologie ultra-avansată, și nu ai face nimic cu ea.

La fel și noi ținem sufletul în nelucrare (cum spun Sfinții Părinți), îl considerăm „bun la toate”, adică pentru a îndeplini numai fapte banale, elementare, necesare pentru viața materială și primitivă a trupului.

Nu ne gândim sau uităm cu totul că sufletul nostru e o lumină ultraperformantă, înzestrată cu o inteligentă și o simțire destinate veșniciei, cunoașterii veșnice și iubirii veșnice. Ni se pare că micile noastre ambiții și pofte care privesc trupul și orgoliile noastre pământești sunt toată lumea și toată viața noastră. Ceea ce e o minciună colosală.

Uităm că sufletul nostru nu e pentru ambiții banale, că el nu se umple și nu se satisface întru nimic prin mâncare, băutură, sex sau bogăție, și „abuzăm” de el, cum zice poetul, folosindu-l „ca pe o perie/ Ca pe un burete/ Ca pe o stea/ Ca pe un telescop,/ Ca pe o cârpă”.

El ar trebui să ne fie telescopul prin care să vedem lumea veșnică a lui Dumnezeu, dar îl folosim numai ca telescop pentru ce se vede zilnic sau pentru realități materiale.

Ar trebui să fie stea în Cerul nesfârșit al Împărăției lui Dumnezeu, dar noi îl vrem starletă într-o lume de zgomote care se duc.

Ar trebui să fie burete al adevărurilor veșnice, dar îl folosim ca burete de bârfe și cancanuri.

Pe scurt, sufletul nostru, lucrul cel mai scump pe care îl avem, cel mai de preț decât universul întreg, după cum ne-a spus Mântuitorul, îl tratăm ca pe o cârpă.

Și ni se pare că ne dușmănesc alții mai mult decât noi pe noi înșine…

Ar trebui să fim cârtițe în pământul de lumină al sufletului, să putem săpa galerii în lăuntrul nostru, pentru a-i vedea adâncurile.

Lumina sufletului e „orbitoare”, dar noi nu o vedem, pentru că o întunecăm mereu. Pentru că nu vrem să credem că patimile pământești, pe care ni le valorizăm peste poate, rahitizează sufletul nostru, îl sufocă, îl întunecă.

„Mă gândesc că tu ne încurci/ Că ne ești prea devreme, suflete”: ne încurci cu prezența ta, cu semnalele disperate pe care le faci prin conștiință, prin care nu ne lași să ne vedem de patimile și de plăcerile noastre lumești, pământești. Ne încurci socotelile animalice, dorințele sălbatice, pofta de parvenire și de glorie deșartă.

„Ești prea devreme” când noi am vrea să ne bucurăm de viață, de existența pătimașă, când noi simțim că vrem să începem să ne agonisim patimi. Pentru că simțim că ucidem pe cineva în lăuntrul nostru și asta ne deranjează în goana noastră după aventură sau după lux.

Nu, Sorescu nu glumește! Ne pierdem în detalii care nu privesc veșnicia ca într-o mocirlă fără fund.

Sufletul nostru îl lăsăm să privească pe fereastră întunericul până devine el însuși întuneric și uită că este lumină.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [50]

Sorescu se autodefinește modernist: „Mă aflu-n groapa cu cuvinte,/ În care nu te joci:/ Nu-s numai lei, ca la Samson,/ Ci tigri, lupi și foci” (În groapa cu cuvinte).

Scrisul e o luptă cu cuvintele, asemănătoare cu a anticilor gladiatori cu fiarele sălbatice. A scrie înseamnă a da o mărturie esențială despre sufletul și viața ta. E un efort care te martirizează: „Iar dacă într-o zi cu soare/ Voi dispărea de tot:/ Cătați-mă-n acele vorbe/ Care se ling pe bot”.

Perspectiva aceasta îl apropie din nou de Nichita Stănescu, inventatorul termenului „hemografie”, însemnând scriere cu tine însuți, cu propriul sânge.

O altă asemănare izbitoare cu Nichita o descoperim în poemul Carnaval:

Hai să facem schimb de gânduri,
Copacule, că nici nu știu cum te cheamă.
Și odată cu gândurile
Să-mi dai și toate frunzele tale
Să mi le pun pe mâini,
Pe ochi și pe frunte.

La sfârșit
Va fi un carnaval frumos
De despărțire
Și toți vor purta măștile lor
De sărbătoare.
Iar eu vreau să apar mascat simplu,
Într-un copac verde.

Sorescu, însă, nu împinge situația până la ultimele consecințe, ca Nichita, adică până la „cedarea reciprocă a specificului”, deși încearcă să preia „gândurile” și frunzele copacului și să le asocieze ființei sale.

De fapt, poezia lui nu învederează un transfer real al specificului, ci o deghizare înaintea morții, pentru ca moartea să numai poată să îl mai găsească.

Un „carnaval” ar fi o soluție pentru a o dezorienta, pentru a rămâne „verde”.

Dar dacă e adevărat că timpul și moartea modifică realitatea, poetul ar vrea ca aceste modificări să fie dramatice (în poemul Viziune), pentru a-i avertiza pe oamenii indiferenți de dramatismul fenomenului:

Patul s-a răsucit cu cele patru călcâie,
Apoi și-a făcut vânt
Într-un tablou pe perete.

Pantofii s-au adus de vârf
Până s-au încălțat cu ei înșiși,
Legându-se la șireturi.

Arborilor,
Prin frunzele înțepate de vânt,
Le-au ieșit rădăcinile,
Care acum caută cu disperare pământul
În aer.

Până și drumul,
A luat o întorsătură neplăcută:
S-a ridicat în două picioare
Și-a-nceput să meargă în sus și-n jos,
Cu toate pietrele din pavaj
Pe trecătorii îngroziți.

„Trecătorii” prin viață ar trebui să fie „îngroziți”, chiar dacă un drum pietruit nu începe să meargă pe ei din senin, schimbând rolurile. Poate că ar trebui să se întâmple și astfel de evenimente absurde pentru legile fizicii, cu scopul ca ei să își gândească mai bine condiția muritoare și să cugete la impactul copleșitor al morții.

Sorescu este el însuși îngrozit de absurdul comportamentului uman, de lipsa de gânduri fundamentale a majorității semenilor, pe care îi vede preocupându-se de intrigi politice și alte lucruri futile.

În dulcele stil clasic

Despre volumul lui Nichita Stănescu, În dulcele stil clasic, Mircea Cărtărescu și apoi Eugen Simion au exprimat opinia că anticipează postmodernismul. Iar Corin Braga l-a considerat scris chiar în stil postmodern, asemenea Levantului lui Mircea Cărtărescu.

Eu nu cred că aceste opinii sunt corecte. Am mai spus-o și am explicat de ce.

Mă opresc azi la poezia care a dat titlul volumului (aluzie la „il dolce stil novo”, inițiat de Dante, care aducea un concept nou de iubire imposibilă, spiritualizată, ceea ce putem spune că face și poezia lui Nichita, operând în alt sens):

Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnișoară.
Dintr-o frunză verde, pală
Pasul tău de domnișoară.

Dintr-o înserare-n seară
pasul tău de domnișoară.
Dintr-o pasăre amară
pasul tău de domnișoară.

O secundă, o secundă
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roșcată fundă.
Inima încet mi-afundă.

Mai rămâi cu mersul tău
parcă pe timpanul meu
blestemat și semizeu
căci îmi este foarte rău.

Stau întins și lung și zic,
domnișoară, mai nimic
pe sub soarele pitic
aurit și mozaic.

Pasul trece eu rămân.

Reforma în domeniul poetico-lingvistic nu este în sensul anticipării postmodernismului.

Dacă, în poeziile din primele volume, cosmosul era reformulat din perspectiva iubirii, a îndrăgostitului care vedea lumea prin ochii iubirii, aici este evident că exuberanța inițială s-a disipat.

Motivele pentru incoerența logică a limbajului poetic sunt altele. Dragostea sau îndrăgostirea nu mai e o leoaică în stare să ia prin surprindere, să uluiască, să fascineze sau să redimensioneze universul.

Repetiția cu valoare de refren „pasul tău de domnișoară” pare a indica aceeași surpriză. Dar ea nu mai are, în mod clar, forța revelației ca în trecut.

Dimpotrivă, expresia „pasul tău de domnișoară” intră într-o serie de relații antinomice, din punct de vedere logic, cu imaginile poetice care îi sunt asociate.

Faptul că „pasul de domnișoară” – element suav și volatil – coboară „dintr-un bolovan”, e menit de la bun început să neliniștească, să avertizeze asupra unui conținut dramatic al succesiunii de imagini poetice aparent ilogice, neînlănțuite, lipsite de legătură interioară.

În primul rând, „pasul de domnișoară” e o metonimie, încercând să surprindă, prin această mișcare, întreaga ființă feminină care îl impresionează întrucâtva pe poet.

E, cum am spune, un tablou dinamic, un portret în mișcare. Poetul reține mișcarea, nu fizionomia, intuiește sufletul în acest zvâcnet al pasului.

Dar imaginea este mai mult banală, prozaică, decât poetică. Orice prozator ar putea sesiza o „domnișoară” după „pas”. Mulți au descris în romane mersul agale sau agilitatea de căprioară a unei fete sau femei care i-a impresionat.  Nu e nevoie de sensibilitate de poet pentru a-l observa.

Așa încât sesizarea „pasului de domnișoară” nu mai e ceva extraordinar, așa cum fusese „leoaică tânără, iubirea” care „mi-a sărit în față” și „m-a mușcat, leoaica, azi, de față”.

În al doilea rând, el „coboară”. Semnificația verbului nu e superfluă. Pasul „coboară”, la fel ca și imaginea femeii în conștiința poetului. Remarcăm și faptul că e singurul verb în primele două strofe, restul enunțurilor fiind eliptice de predicat.

Nu doar conotația verbului e negativă. Pasul coboară, „dintr-un bolovan” (oximoron indicând, foarte posibil, dinamismul aparent în contrast cu inerția spirituală inaparentă a femeii; mișcarea fugace, volatilă a trupului în contradicție cu lipsa de însuflețire ideală), „dintr-o frunză verde, pală” – o frunză care a fost odinioară verde, ca iluzia poetului, și a devenit „pală”, galbenă, moartă –, „dintr-o înserare-n seară” (sugestie a evanescenței sentimentului) și „dintr-o pasăre amară”: dintr-o pasăre a iubirii care s-a transformat nu în zbor, ci în amărăciune.

După cum se vede, epitetele „pală” și „amară” sunt extrem de sugestive, pe cât de clare.

„O înserare-n seară” nu e o exprimare tautologică sau pleonastică: „seara” reprezintă timpul concret, iar „înserarea” un timp interior/ lăuntric. Sunt temporalități distincte ca esență.

Însă unde are loc „coborârea” perpetuă a „pasului de domnișoară” din primele două strofe? „În undă”, pe suprafața sufletului poetului, care oglindește lumea. Acolo unde „o secundă /…/ eu l-am fost zărit” – „l-am fost zărit” e un timp verbal arhaic, pe care l-am mai întâlnit și la Eminescu, când este evocată căderea Luceafărului și metamorfozarea lui în înger pentru a o convinge pe Cătălina: „Și apa unde-au fost căzut/ În cercuri se rotește”…

Pasul a coborât din bolovanul unui concret nesemnificativ al realității, din frunza moartă a amintirii, din pasărea amară a decepției, din înserarea sentimentelor de iubire.

A coborât pe „unda” sufletului poetului, acea undă care altădată sonoriza copacii.

Unda sufletului a reținut și a reflectat imaginea femeii – miniaturizată metonimic, redusă la gestul de „a trece” –   doar o clipă: „o secundă, o secundă” (repetiția subliniază fracțiunea de timp infinitezimală).

„El avea roșcată fundă” e un vers urmuzian. E totuși greu de spus dacă – precum odinioară Ismaïl (Ismaïl și Turnavitu) – femeia e alcătuită din pasul ei de domnișoară și o fundă roșcată. E posibil, după cum e foarte probabil ca inventatorul „necuvintelor” să fi folosit din nou prilejul pentru a atrage atenția asupra calității absurde a limbajului.

„El avea roșcată fundă”: pasul de domnișoară (adică domnișoara) avea totuși un semn distinctiv, ceva aparte.

Totuși, „pasul” cu „roșcată fundă” sunt, pe de altă parte, elemente care indică frivolitatea, superficialitatea. E o dublă percepție…

„Inima încet mi-afundă”: cine? Pasul de domnișoară sau funda roșcată a pasului? Sau niciuna din ele?

Punctuația e semnificativă: „Inima încet mi-afundă” nu e o propoziție despărțită prin virgulă de enunțul anterior, ca să putem presupune o consecuție logică.

În afirmația „El avea roșcată fundă” se subînțelege – în ciuda ambiguității și a absurdului – că e vorba de „pasul tău de domnișoară”.

Dar, când poetul spune: „Inima încet mi-afundă”, senzația de construcție incidentală e dată de gravitatea sentimentelor sale. Faptul că afirmația e despărțită prin punct de enunțul anterior, precum și prezența adverbului „încet” indică atenția poetului la propriile trăiri, lipsa de grabă în a reacționa și a decide. Aici se vede din nou diferența față de poemele de tinerețe.

Pasul însemnat cu fundă roșcată e reflectat de unda sufletului pentru o clipă. El nu se afundă în suflet, ci trece pe suprafața undei (termen resemantizat de Eminescu – pentru că în româna veche, la Dosoftei spre exemplu, însemna val de mare – și introdus de el în vocabularul romantic al poeziei românești).

Cea care se afundă e inima poetului: el se adâncește în sine, în reflexivitate.

Altădată „bătaia inimii” muta pe boltă norii sau făcea să răsune „discul orizontului”. Acum, inima se scufundă în propriile unde.

Spre deosebire de Luceafăr, aici Nichita nu „a fost căzut” în apele mării, ci doar, la trecerea pasului cu roșcată fundă, „l-a fost zărit în undă” și inima i s-a afundat, fără însă a produce metamorfoze spectaculoase.

Poetul e conștient că pasul domnișoarei nu se va afunda în sufletul său, pentru că „pasul trece”.

În această etapă a vieții, pretenția lui e mult mai redusă: „Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu/ blestemat și semizeu/ căci îmi este foarte rău”.

E o rugăminte rostită dintr-o suflare, fără pauze, fără semne de punctuație, fără momente de concentrare între idei. E ca și cum ai cere ceva cuiva rapid, fără modulații ale vocii, pentru a-i arăta că cerința nu are vreo semnificație deosebită, că nu trebuie să îi acorde o importanță exagerată. E o nevoie, dar nu e ceva fundamental. Dacă aude, bine, dacă nu…

„Blestemat și semizeu” e poetul genial (o referință livrescă, ce îl plasează în descendența „poeților blestemați” simboliști, primii care au experimentat dereglarea simțurilor și modificarea realului în poezie). Pentru că Nichita se vede pe sine în tradiția (romantică și modernă) care apreciază geniul poetic.

„Mersul pe timpan” indică o receptare interioară a „pasului”. El e benefic, are proprietăți curative, dar nu mai este esențial în viața poetului. Dovadă că, în strofa următoare, el anulează practic rugămintea ca ea să-și întârzie pasul: „Stau întins și lung și zic,/ domnișoară, mai nimic/ pe sub soarele pitic/ aurit și mozaic”.

Iarăși notăm elipsa predicatului în cadrul pseudo-comunicării cu „domnișoara”. Iar semnificația e aceasta: indolenței sufletești poetul îi răspunde în același fel, adică prin absență sentimentală, neparticipare, nemișcare.

Atitudinea lui e de indiferență („Stau întins și lung”), iar peisajul cosmic e artificializat: „soarele pitic/ aurit și mozaic”.

La Nichita (ca și, mai înainte, la Eminescu), imaginea cosmică se reconfigurează după măreția sentimentelor. Acolo unde sentimentele sunt meschine, nu mai sunt nici fotonii iubirii care să o recompună în permanență, ci soarele e „pitic” și lumina „mozaic”: artificiu, inautenticitate, manufactură. Lumea e așa cum o vezi din interior…

„Pasul trece eu rămân”.

Dincolo de un scurt tremur „parcă pe timpan”, pasul trece ca apa, poetul rămâne ca pietrele. Pasul e curgător, poetul nu.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [49]

Poemul Plus e o partitură modernă pentru o temă veche: cea a vieții umane repede trecătoare. O altă punere în scenă a lui vanitas vanitatum. Doar stilistica poeziei s-a schimbat, mesajul e absolut identic:

„Gâza asta născută azi-dimineață/ A și ghicit lustra,/ A ales-o tocmai pe ea/ Dintre tablouri și covoare/ Și se deapănă în jur/ Nebună de fericire/ Ca o planetă moale – //

Ca și când pentru acest vârtej/ I-ar fi murit toate spițele,/ Ca să încheie ea un cerc perfect/ În jurul becului. //

Becul e stins dar vopsit galben/ Acest galben fals/ O face fericită,/ Pentru că va muri pe la prânz. //

Hai s-aprindem lumina,/ Să creadă c-a trăit toată ziua/ Și încă o seară,/ C-a apucat seara,/ C-a trăit foarte mult – / Așa să creadă și ea”.

„Așa să creadă și ea” după cum cred și oamenii, unii oameni, că au trăit mult și sunt mulțumiți că au apucat o anumită vârstă.

Poemul ironizează crunt (o ironie arhaică!) iluzia pe care și-o face omul crezând că poate să trăiască mult, neînțelegând că aceasta e o dorință vană și lipsită de sens, că multul acesta, în raport cu veșnicia nu înseamnă nimic. După cum viața de câteva ore a unei gâze nu înseamnă nimic în comparație cu o existență de câteva zeci sau sute de ani.

Omul nu vrea să înțeleagă că e o astfel de gâză, că, așa cum spune Ortodoxia de veacuri, se zbate degeaba pentru visuri și patimi minore, crezând că realizează ceva. În realitate, se zbuciumă pentru pofte deșarte într-o existență efemeră, precum musca în jurul unui bec fals, și pierde din vedere esențialul, adică pregătirea lui pentru viața veșnică.

În subsidiar, Sorescu apelează la aceeași retorică precum odinioară Eminescu:

„Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;/ Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi/ Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;/ Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,/ În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul/ Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată” (Scrisoarea I)…

Iar retoricile acestea nu reprezintă decât o actualizare neîncetată a celei biblice: „Că mii de ani în ochii Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, și ca straja în noapte. Batjocurile lor ani vor fi. Dimineața ca iarba va trece. Dimineața are să înflorească și va trece, iar seara va cădea. Se va întări și se va usca” (Ps. 89, 4-6)[1].


[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Page 1 of 29

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno