Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Poezia postbelică (Page 1 of 21)

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [5]

Chiar și fără o referire directă la Creator, același mesaj îl poartă și poemul Mulțumire (din vol. Traversarea):

Să le mulțumim
Păsărilor,
Că nu zboară cu benzină.
Demult s-ar fi isprăvit
Generoasele rezerve ale pământului.

O odă smerită
Motoarelor lor simple –
Gușii care ferecă cine știe ce firimitură.
Un fir de iarbă
Și milioane de aripi
Împânzesc aerul.

Și peștilor
O laudă sinceră,
Pentru nevinovatele lor centrale atomice,
Care le pun în funcțiune aripile dorsale și coada,
Peștilor să le mulțumim,
Care își subvenționează singuri
Înaintarea prin apă
Și sunt descoperiți și prinși aproape în toate mările
Ca submarinele.

Poemul este, ca și cel anterior, o laudă adusă Creatorului lumii, realizată, însă, de data aceasta, în regim de taină și purtând reputatul aer „ironic”, ca o semnătură soresciană.

Însă, dacă tot vorbim neîncetat despre ironie, poate că ar trebui să descifrăm și cui se adresează. E un subiect care, în mod mirabil, a fost foarte puțin tratat. S-a vorbit numai despre ironie și parodie ca stare generală a poeziei lui Marin Sorescu, din care a rezultat, până la urmă (inevitabil, s-ar putea zice), „postmodernismul” poetului, fără detectarea și analiza motivațiilor adânci.

În cazul de față, ironia vizează fără echivocuri o umanitate care își savurează cu frenezie și luciferism înecat de emoția autoadulării evoluția și cuceririle civilizației.

Mulțumirea, oda și lauda lui Sorescu nu se transmite însă păsărilor și peștilor, în primul rând, ci lui Dumnezeu, pentru că aceștia nu s-au creat singuri. Nu ei și-au creat un organism care să funcționeze atât de imbatabil, încât toate invențiile omenești să nu ajungă vreodată să le întreacă performanțele.

Furat de autoidolatrie, fascinat de roadele inteligenței sale, omul nu mai vrea să privească prea des și spre latura adversă, negativă, a descoperirilor științifice, spre daunele pe care le provoacă naturii (și lui însuși, implicit). Daune de care se vorbește, pe un ton părut îngrijorat, adesea, dar de fapt nu se dorește renunțarea la tot ce înseamnă confort prezent și viitor adus de progresul științei și tehnologiei, oricât de mari și de severe ar fi costurile în ce privește consumarea resurselor planetei și degradarea mediului.

Poezia lui Marin Sorescu e la zi în această chestiune și în multe alte privințe (sociale și politice), dar în același timp clasică și tradiționalistă în atitudine.

La zi erau și Dante și Villon (iau două nume la întâmplare…) și totuși nu erau postmoderniști[1].

Postmodernismul literar nu e niciodată ironic la adresa tehnologiei aflate în plin progres. Dimpotrivă, el dinamitează orice rezerve de bun simț tradițional și de clasicism al mentalităților tocmai pentru a putea face loc cât mai repede acceptării senine a produselor noii lumi. Chiar și atunci când pare că se autoironizează, autorul postmodern o face deliberat ideologic, pentru a demoniza instituția genialității, criteriul excepției impus de secolele anterioare.

E derutant pentru mine faptul că, deși lirica lui Marin Sorescu nu e nici pe departe o poezie ermetică (nici măcar obscură!), pare că e atât de greu de înțeles și de descifrat – sunt derutante pentru mine ambiguitatea și ocolișurile prin răzoare ale criticii noastre literare.

Și, cu Sorescu, se dovedește încă o dată că exegeza noastră – care deține pârghiile instituționale și impune viziunea generală în mod public și didactic (eu îi spun critica oficială) –, unde vrea, forțează fără scrupule limitele interpretării, chiar și acolo unde nu ar fi nevoie deloc de asemenea „manevre subtile”. În vreme ce, în situațiile în care poemele sunt cu adevărat obscure (îi am în minte acum, în primul rând, pe Eminescu și Arghezi), ea citește textele…literal sau foarte aproape de literalitate, când i se pare că sonoritățile aparente ale termenilor poetici îi avantajează ideologia…


[1] În mod similar se exagerează și în ceea ce privește romanul interbelic subiectiv. Tudor Vianu, vizibil iritat de atâta avans în materie de procedee literare, observa, legat de romanele lui Camil Petrescu, că „Gheorghidiu…, după scena discuției violente la popota ofițerilor, se reîntoarce cu povestirea sa în trecut și continuă de-acolo pe direcția uniliniară a dezvoltării evenimentelor în timp. O tehnică clasică, folosită de Virgil în Eneida”. Și că „Patul lui Procust ni se prezintă ca un document, ca un dosar de existențe”, dar „convenția literară a acestui mod de încadrare… amintește destul de aproape pe acel[a] romantic al caietelor regăsite sau al schimbului de scrisori”. Cf. Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, ediție îngrijită de Geo Șerban, Ed. Orizonturi, București, 2010, p. 404, 406.

Dacă Vianu era iritat în 1932, când a părut Arta prozatorilor români, nu știu ce am mai putea spune astăzi, după ce lucrurile au evoluat trepidant în ce privește sublinierea performanțelor sau a progreselor înregistrate de acest tip de roman, ca și când maratonul strategiilor literare ar fi singurul care contează…

Tocmai aceste discuții interminabile despre strategii și curente mi se par ele însele o încercare de orientare pe o pistă falsă, care a avantajat și avantajează tot ce e (post)modern, ca și când ceea ce e clasic sau tradițional (în formă sau fond) nu ar putea angaja la fel de bine deliberări infinite, analize și aprofundări.

Până la urmă, interesează atât de mult curentul în care poate fi încadrat un autor, sau ideile lui fundamentale și filosofia de viață? Însă tocmai aici e problema: pentru că, integrând un autor într-o anumită direcție literară (înaintea unor analize amănunțite și a unor dezbateri ample!), interpretarea operei lui poate fi apoi mai ușor manipulată. Odată ce autorul e încărcat în căruța progresului, și opera lui trebuie să țină pasul neapărat cu ce gândim și ce vrem noi astăzi

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [4]

Pe când alte poeme mărturisesc limpede, într-un stil arghezian, adorația pentru Dumnezeu Cel atotdesăvârșit, a Cărui iubire și frumusețe și desăvârșire se vede din creația Sa:

Doamne sfinte, prin ce vrajă
Și voință infinită
Piersica își stă în coajă
Și stă ochiul în orbită?

Când atâtea băieri prost
Leagă ița și cu firul,
Cum își stă vorbirea-n rost
Și de tot n-o ia delirul?

Cum uscatul de nu sare,
De pe vârf de munte-n mare?
De la munte pân’ la mare,
Cum de totul nu-i mirare?

(Cum)[1]

Acesta este adevărul: cum sunt toate lucrurile acestui univers și ale acestui pământ atât de bine gândite și făcute, dacă nu un Dumnezeu atotputernic și atotînțelept le-a gândit și le-a creat?

Și următoarea întrebare logică este: cum de omul nu se oprește în loc toată ziua și nu se uluiește întruna de minunăția, de frumusețea și de perfecțiunea acestei creații? „Cum de totul nu-i mirare” în mintea oamenilor, când, în mod normal, ar trebui să nu se mai sature de a privi făptura lui Dumnezeu și de a o studia și de a-L lăuda neîncetat pe Cel ce a zidit-o?

Pentru că oamenii nu se opresc în loc să se minuneze de toate lucrurile Sale, ci își văd egoist de patimile și păcatele lor, de dorințele lor care nu țin cont de Dumnezeu și de aproapele lor.

„Voința infinită” a lui Dumnezeu ține piersica în coajă și „ochiul în orbită”. Numai că oamenii s-au obișnuit să considere acestea niște realități banale, pentru că s-au obișnuit să ia lucrurile de-a gata, așa cum sunt, și nu să se gândească la Cine le-a creat și Cui trebuie să mulțumească neîncetat pentru acestea.

Prin „vraja” lui Dumnezeu stau toate lucrurile în locul stabilit lor de Dumnezeu – cuvântul vrajă este folosit nu cu semnificație păgână, ci cu aceea din poezia eminesciană, în care totul e cuprins de vrajă, toate lucrurile din univers sunt ținute – după cum am arătat altădată în cărțile mele – de „puterea ce le farmăcă pre ele” (Memento mori), de harul și puterea lui Dumnezeu, ale Celui ce umple inima omului cu „farmecele milei” (Rugăciunea unui dac).

Însăși „vorbirea-n rost” a omului este cu putință pentru că Domnul l-a făcut pe om după chipul Său și i-a dăruit omului  vorbire, cât și rațiune ca să „n-o ia delirul”, care leagă vorbirea de rost (cuvântul mental/ gândirea de gură, de cuvântul rostit prin aparatul vorbitor).

Și dacă lumea nu înnebunește și nu o ia razna, dacă muntele sau uscatul nu sare în mare, este pentru că același Creator  a pus legi universului, de la zidirea lui, pe care acesta niciodată nu le încalcă spre a ieși din hotarele firii sale. Sunt afirmații pe care le-am găsit în Psaltirea lui Dosoftei sau în cărțile lui Dimitrie Cantemir, precum și la alți poeți pe care i-am studiat până acum.

Întrebările lui Marin Sorescu le-au rostit, spre alții, cu scop pedagogic, de multe ori, Sfinții Părinți și Învățători ai Bisericii. Numai că, atunci când Biserica le formulează către cei necredincioși, ele par banale și neconvingătoare.

Aici, inserate într-o construcție poetică și rostite de către un poet mare, aceleași întrebări sunt luate în seamă ca având un sens profund filosofic.

Însă ele nu sunt niciodată banale!

Remarcăm și structura tripartită a poemului, care oglindește structura cosmică: cosmosul mic (al piersicii care stă în coajă sau a ochiului care stă în orbită – reamintim că asupra acestui cosmos mic s-au aplecat cu atenție și delicatețe poeți mari ca Eminescu și Arghezi), cosmosul rațional (omul cu „vorbirea-n rost” care, după definiția patristică, e „macrocosmos în microcosmos”, chintesență a tuturor celor create, motiv pentru care și este așezat în miezul poeziei) și cosmosul mare (ilustrat metonimic prin munți și mări).


[1] În vol. Poezii, op. cit.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [3]

Sorescu nu e un prozaic dintr-un impuls postmodernist, ci dintr-un impuls…țărănesc.

Poezia lui e neaoș țărănească, chiar și atunci când autorul e un intelectual rafinat, e poezia pe care o are în ochi Moromete când contemplă lumea, când o privește ca pe un spectacol.

Nu că Sorescu nu ar fi putut scrie altfel, ci el a vrut să-și asume acest tip de poezie (viziune/ înțelepciune/ artă/ filosofie), care se exprimă mai ciudat sau mai neobișnuit pentru cei educați la școala culturii academice. De aici provin și observațiile dese și insistente asupra caracterului ironic și parodic al creației soresciene.

Numai că Sorescu are, oricând, un „ironism” serios, plin de gravitate, aș zice, din nou, tipic țărănesc și moromețian, care n-are de-a face cu maliția gratuită sau cu subtilitățile intelectualiste gratuite, cu futilitățile artei pentru artă. Poetul nu mai are încredere (dacă a avut vreodată) în retorica academică, dar „parodia” lui e o formă a unei filosofii  cât se poate de serioase.

Amândoi, atât Preda, cât și Sorescu au vrut să demonstreze că virtualitățile/ potențele gândirii și creației în oamenii de la țară (în unii dintre ei, cel puțin), nu merită deloc să fie minimalizate. Că acolo s-a dezvoltat un întreg univers cultural și spiritual care, în profunzimea lui, rămâne necunoscut celor mai mulți dintre noi. Iar Moromeții și La Lilieci sunt muzeele vorbite ale acestei înțelepciuni eminamente orale.

Sorescu e un intelectual de marcă, iar poezia lui e livrescă (în bună măsură – autorul chiar se autodefinește ca „Un Don Juan livresc [un îndrăgostit de cărți]/ în căutarea ideii de sine” (Biografie, din vol. Efectul de piramidă)[1]), dar el nu a vrut să ascundă izvorul de energie și de cuvânt pe care i l-a oferit zestrea țărănească.

El exclamă:

Ce bine că toate aceste cărți
Au fost scrise!
Nu trebuie să le mai scriu eu
S-o iau de la capăt,
Să-mi frământ mintea.

Mă uit la fiecare titlu –
Vârându-mi nasul și, silabisind,
Și, cu fiecare tom,
Parcă mi se ia o piatră de pe inimă.

Mă apăsau toate aceste lumi de gânduri
Care erau ca o nebuloasă în mintea mea –
(Cred că ne naștem cu virtualitatea de a trăi fiecare
Experiența tuturor [celor] dinaintea noastră).

Bine ați făcut – le zic autorilor vechi și mai noi,
Frunzărind cotoare și pagini de gardă –
(Sunt înnebunit după paginile de gardă!)
Bine ați făcut că ați scris toate astea la timp
Că n-ați fost deloc, dar deloc leneși
Și n-ați lăsat totul pe mine!…

 (Bibliotecă)

Aici nu e vorba de autopersiflare și nici de glume vulgare[2]. E o constatare cât se poate de profundă și de serioasă a faptului că putem avea experiențe comune cu ale întregii umanități, din toate timpurile.

Tocmai de aceea literatura din toate timpurile ne e accesibilă și – așa adăuga – ar fi nevoie peste tot de traduceri care să păstreze autenticitatea vorbirii unui autor dintr-un anumit neam sau secol, oricât de vechi, și nu de mistificări traductoriale care să slujească lenii de a gândi moderne și contemporane[3].

Sorescu e un colecționar de experiențe umane profunde și autentice, pe care, retrăindu-le (mai mult sau mai puțin livresc), le reoferă publicului prin poezia/ creația sa (și aici e pe aceeași lungime de undă cu Nichita Stănescu).

Însă, în afară de comorile livrești românești și universale, ale celor care nu s-au lenevit a scrie, Sorescu a mai primit, de la strămoșii săi oropsiți, o experiență de viață nescrisă, pe care o reprezintă în poemul Muzeul satului[4]:

Din viața acestor oameni
Lipsesc mai multe secții,
Iar altele, cum ar fi
Bunăstarea materială, fericirea și norocul
În istorie,
Sunt slab reprezentate.

Nu întâlnești aici nicio monedă,
Pentru că, neavând aur și argint,
Țăranii și-au gravat anual chipul
Pe boabe de mei, de grâu, de porumb
Care nu ni s-au păstrat.

Păsări împăiate
Ar fi putut ei, ce e drept, aduce destule,
Dar le-a fost milă să ucidă
Privighetoarea, ciocârlia, mierla și cucul,
Care le cântau fără bani toată viața,
Și toată moartea.

Era primitivă,
Antică, medievală
Apar ca una singură,
Fiindcă, neștiind carte, țăranii
N-au băgat de seamă că între aceste epoci
Există deosebiri
Fundamentale. [etc.]

Însă acești țărani, prin însăși existența lor, au construit un mod particular de a fi și de a vedea lumea, pe care Sorescu și l-a dorit tezaurizat.

Aș spune chiar că necredința lui (sau credința lui viciată uneori de orgoliu și de momente de revoltă) e una tipic țărănească, e a țăranului care, cât e în putere și „înțepat de patimi” (cum însuși Sorescu mărturisește că se simte, într-o poezie), nu vrea să fie „bisericos” sau „să se întreacă” cu pocăința. Până când vine suferința finală, care l-a smerit și pe Sorescu, ca și pe mulți alții.

Însă, chiar și până atunci, nu o dată se întoarce în rugăciune către Dumnezeu: „Dă-mi, Doamne,/ Acel suflu grozav/ Care să mă spulbere pe poteci de aer,/ Sus, în clarul esențelor,/ Peste fapte și întâmplări,/ Peste propria-mi greutate,/ Care a și început să se depună/ La rădăcina lumii” (Cei sortiți, vol. Efectul de piramidă).


[1] Marin Sorescu, Efectul de piramidă, ediție îngrijită de Mihaela Constantinescu și Virginia Sorescu, Editura Fundației „Marin Sorescu”, fără oraș, 1998.

[2] Îmi amintesc cum, pe când eram eu prin liceu și facultate, o rudă de-a mea mă ironiza tot timpul faptul că mă preocupam prea mult de poezie și literatură și îmi spunea: Păi și eu am vrut să mă fac poet! Am vrut să scriu „Iarna”, dar o scrisese deja Vasile Alecsandri, am vrut să scriu „Nunta Zamfirei”, dar o scrisese Coșbuc…etc. Asemenea glume circulau „în popor” (și poate mai circulă și astăzi), ca și „sfatul”: Nu mai citi prea mult că înnebunești ca Eminescu!

Însă tocmai cu o astfel de glumă vulgară nu trebuie confundat mesajul poemului sorescian!

[3] Asemenea traduceri oneste ar mai tăia din nasul…aerelor filologice ale unora de pe la noi…

[4] În volumul: Marin Sorescu, Poezii, ediție de autor, Ed. Creuzet, 1996.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [2]

Nu e singura situație în care vedem limpede cum versurile lui Marin Sorescu se articulează pe o gândire tradițională în poezia românească. Impresionant este, din acest punct de vedere și poemul Revelații (spun impresionant pentru că atașamentul față de poezia, cultura și spiritualitatea românească tradiționale pare a se estompa în perioada postbelică, în care desființarea gândirii tradiționale a devenit politică de stat în România):

Dumnezeu nu vorbește cu nimeni,
Numai cu mine,
Din când în când.

Spune: „Pădure”,
Și văd o mulțime de frunze,
Totul înverzind în jur.

Spune: „Apă”,
Și mi se arată apele
Din toată lumea,
Arând pământul cruciș
Și curmeziș.

Spune: „Omule”,
Și dintr-odată
Mi se ia ceața de pe ochi,
Și mă ridic drept în picioare
Și sunt împăratul gândurilor mele.

Cred că asta se face
Electric.
Îmi iluminează electric
Elementele, viața,
Cheltuind pentru mine
Atâta energie.

În mânăstirea mea dintr-un lemn,
Ascult uimit predicile lui
Dintr-un singur cuvânt.
E ceva extraordinar!

Dumnezeu a creat toate numai cu cuvântul, aducându-le întru existență din nimic (cf. Fac. cap. 1)[1].

Când Dumnezeu rostește un cuvânt, rostirea lui se transformă în act, aducând în ființă realitatea pe care a denumit-o prin cuvânt.

Și Domnul face aceasta prin harul Său, pe care poetul îl concepe, metaforic, ca pe un fel de „curent electric”, care determină lucrurile să aibă viață în ele, după cum electricitatea face să funcționeze ceea ce merge pe bază de curent.

El simte harul cum „îmi luminează electric/ Elementele, viața”. Iar pe Dumnezeu Îl vede „cheltuind pentru mine/ Atâta energie”. Ceea ce e adevărat, nu în sensul că Dumnezeu S-ar epuiza, pentru că El este veșnic și atotputernic, ci pentru că face toate din iubire și nu forțat de ceva anume. Dumnezeu nu are nevoie de nimeni și de nimic și nu creează dintr-o necesitate, și tocmai de aceea omul se smerește privind atâta bogăție a creației Sale și atâta risipă de frumusețe.

Și atunci când omul conștientizează toate aceste lucruri, se simte și se vede „împăratul gândurilor mele” (expresie eminesciană), cunoscând că întreg pământul și universul văzut au fost create pentru el, atunci e uimit cum Dumnezeu „Îmi iluminează electric/ Elementele, viața,/ Cheltuind pentru mine/ Atâta energie”.

Sorescu recapitulează, sintetizând, referatul genezei din capitolul 1 al cărții Facerea. Afirmând că „Dumnezeu nu vorbește cu nimeni,/ Numai cu mine,/ Din când în când”, reiterează o pretenție orgolioasă a poeților moderni, aceea că, prin poezie, ei au un canal de comunicare deschis cu Dumnezeu, pe care oamenii obișnuiți nu îl pot accesa.

Dintr-o anumită perspectivă, acești poeți au dreptate, atunci când prin „oameni obișnuiți” înțelegem oameni indiferenți (nu neapărat necredincioși) la  problema stabilirii unui dialog direct cu Dumnezeu, a intimității cu El.

Pretenția poetului e că Dumnezeu vorbește tainic cu el, cu cel care, prin îndeletnicirea sa, e un inițiat în taina cuvântului.

El, poetul, crede că Dumnezeu aduce toate întru ființă numai prin cuvânt.

Chiar și numai printr-o umilă experiență umană, el știe totuși că acest cuvânt este un instrument miraculos/ minunat.

Fiecare cuvânt e o predică a lui Dumnezeu către oameni. Și toate la un loc formează o singură biserică a cuvântului. De aceea, „În mânăstirea mea dintr-un lemn,/ Ascult uimit predicile lui/ Dintr-un singur cuvânt”.

Pădurile sunt predicile Lui. Apele sunt predicile Lui. Toate câte sunt în univers susură despre Dumnezeu (șopotesc/ șoptesc, cum zice Eminescu, cu un termen dosofteian).

Revărsarea a tot ce există din cuvântul lui Dumnezeu face ca toate să aibă o unitate indestructibilă, ca întreg universul să pară o Mânăstire „dintr-un lemn”, în care se aud predici diverse, în dialectul fiecărei făpturi în parte, dar care purced toate „dintr-un singur cuvânt”.

Biblioteca universului e foarte vastă, dar cărțile ei formează un cuvânt unitar în predicarea sa. (Așa după cum Sfinții Părinți sunt mulți, dar învățătura lor e unitară.)

Ceea ce „e ceva extraordinar!”.

O concluzie care se învecinează cu cea, anterioară, a lui Emil Botta: A Totului carte stă deschisă./ Tremurător mă aplec,/ Natură orbitoare,/ asupra fântânilor tale înțelepte,/ asupra izvoarelor tale vorbitoare… // Nu citesc, nu, ci ascult /…/ Nu înțeleg lucru mare,/ dar ceea ce aud/ mult, mult îmi place” (Defensio auctoris, vol. Pe-o gură de rai)[2].


[1] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/18/facerea-cap-1/.

[2] A se vedea articolul meu de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/13/biblia-cosmica-in-poezia-romaneasca/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [1]

Stau și contemplu poezia lui Marin Sorescu. Și nu reușesc să-l găsesc, în profunzime, pe autorul ei despre care vorbește lumea literară: parodiant, ironic, comic, anticipator al postmoderniștilor.

Pot să fac și o poezie pe tema asta, în spiritul aceluiași Marin Sorescu:

Stau cu mâna la falcă
Și îl caut pe Sorescu în poeziile sale.
Mă uit și nu-l zăresc.
Nu-l văd pe ironistul
Pe zeflemistul de Marin Sorescu.
Degeaba citesc. Degeaba răsfoiesc
Volum după volum.
Nimic.
Niciun ludic.
Toată lumea zice că e acolo.
Numai eu să am orbul găinilor?
Citesc „parodiile” lui,
„Ironiile” lui
Și nu-mi vine niciodată
Să zâmbesc.

Văd în Sorescu și un Marin Preda oltean, nu teleormănean, care scrie romane în poezie.

La Lilieci sunt Moromeții lui Sorescu. Eu zic că e chiar „un roman” mai bun. Mie îmi place mai mult…sub formă de poezie.

Însă, mă înverșunez să nu văd anticiparea postmodernismului. Nimic de la Sorescu nu mi se pare că angajează ironia de tip postmodernist. Sensurile metafizice sunt mereu adiacente în versurile sale.

Spre deosebire de optzeciștii postmoderniști, atunci când în București se dărâmau intens biserici sau se translau în spatele blocurilor, Sorescu lua atitudine în mod explicit (chiar dacă poezia n-a putut fi publicată în anii represiunii comuniste):

Au început să mișune, poznașe,
Pentru șoferi grăbiți, mineri sau clerici,
Indicatoare noi, în vechi orașe:
„Atenție sporită! Trec biserici!”

Cu lanț încinse, trase c-o tânjală,
Alunecă, melci pașnici, pe butuci
Și sfinții nevrozați, pe tencuială,
Își fac cu limba nevăzute cruci.

În fața lor, se cască o distanță
Imensă, presărată cu nevoi,
Când secole-am trăit în transhumanță
Acum plimbăm biserici: n-avem oi!

Și ca un miel, care-a rămas de turmă,
Clopotnița dispare fără urmă.

(Peisaj)[1]

Cred că nu se lasă nimeni înșelat de formularea aparent ireverențioasă a lui Sorescu, despre „sfinții nevrozați” care „își fac cu limba nevăzute cruci”. Este o lectură în cheie psihologică a iconografiei, care s-ar putea face într-o atare situație. Evident că Sfinții nu pot fi cuprinși decât de durere și de milă văzând nebunia ateistă demolatoare. Și evident că oamenii care îi privesc în pictura murală, în asemenea clipe, nu pot decât să se gândească cu groază la felul cum sunt văzute de sus aceste evenimente.

Precum adesea la Arghezi[2], și la Sorescu limbajul este numai în aparență desolemnizat. Sau, mai bine zis, limbajul poate fi socotit ca desolemnizat, dar semnificațiile nu sunt câtuși de puțin desacralizate:

Un Dumnezeu, de felu-i neatent,
Te dă, căscând, pe-o criminală mână.
El te privește-n ochi și te sugrumă
Și gâtul tău este un biet ghivent,

Ce scârțâie și geme, când se strânge.
Dar aburul vieții, ce se duce,
Se tot ferește-a face-n aer cruce,
Căci nu mai crede. Tremură și plânge.

O clipă zici că te-a iertat casapul,
Da, el, și-o înțelegere cutezi
Și-n bunătatea-i mare-ncepi să crezi…
Și-atunci, râzând, ți se retează capul.

Și când gândeai de mult că ai murit,
Te pomenești întreg și mai călit.

(Întreg)

Când credeai că Dumnezeu te omoară, El te călea…

Nu e concluzia unui sceptic/ ateu. Dimpotrivă. Sorescu se ferește de cuvinte mari pentru că știe că ele nu mai conving pe nimeni (suntem și într-o epocă în care retorica a deviat catastrofal de la logică, iar solemnitatea e puțin plecată la carnaval) sau pentru că suferă de aceeași pudoare ca Arghezi.

…Prin 1995, Marin Sorescu a venit la Turnu Măgurele, împreună cu Eugen Simion, la liceul Marin Preda, la care învățam. Atunci i-am cerut un autograf lui Eugen Simion, dar nu și lui Sorescu, fiindcă eram supărată pe el, pentru atitudinea lui față de Nichita Stănescu. Eram în clasa a 11-a.

Și acum cred că Sorescu nu l-a înțeles prea bine pe Nichita.

Însă, am găsit la Sorescu o artă poetică care îl apropie foarte mult de Nichita, chiar dacă, stilistic, cei doi par destul de îndepărtați:

Trec romantic prin lume,
Mirosind o floare de cui.

Secretele parfumuri,
Adulmecate numai de mine.

Poetul se ține de starea paradisiacă,
Deși floarea a evoluat industrial.
Aseptica floare de cui.

(Tranșarea unui cui)

Oricând, poetul autentic este romantic prin excelență, înțelegând prin aceasta că „poetul se ține de starea paradisiacă”. Că are, adică, nostalgia Paradisului, chiar dacă în jurul lui nu mai sunt prețuite florile, ci cuiele, nu mai este prețuită natura cosmică, ci industria și produsele ei.

El are „instinctul” de a căuta mirosul Paradisului într-o lume care și-a amputat simțurile duhovnicești.

Și, prin aceasta, poetul ne confirmă că romantismul eminescian nu ține numai de epoca romantică, ci și de o viziune romantic-medieval-arhaică asupra lumii.

Aici, deci, vrând-nevrând, Sorescu se întâlnește cu Nichita.

Și tot de aici se vede deosebirea de perspectiva postmodernistă, care încearcă să acomodeze literatura cu lumea evoluată industrial. În timp ce „instinctele” poetului romantic îl determină să se comporte arhaic.


[1] În vol. Traversarea, Ed. Creuzet, 1994.

[2] A se vedea articolele mele: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/26/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/01/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu-1/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/03/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu-2/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/11/dumnezeu-si-arghezi-1/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/dumnezeu-si-arghezi-2/.
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/15/dumnezeu-si-arghezi-3/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/19/dumnezeu-si-arghezi-4/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/22/dumnezeu-si-arghezi-5/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/24/dumnezeu-si-arghezi-6/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/27/dumnezeu-si-arghezi-7/;

Sonetele lui V. Voiculescu

Titlul exact este: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu[1]. Ele continuă, cu adevărat, sonetele lui Shakespeare. Nu sunt, așa cum credea ÎPS Bartolomeu, spre exemplu, o poezie mistică tăinuită într-o alegorie, în genul Cântării Cântărilor. E o poezie lumească, pătimașă din punct de vedere spiritual, care nu are nimic de-a face cu mistica ortodoxă.

Aceste sonete reprezintă o probă de virtuozitate poetică pentru autor.

Dacă vorbim despre religiozitate, totuși, în aceste sonete, ea e una păgână, în sensul în care atribuie poeziei un rol soteriologic disproporționat/ exagerat, iar persoana care face obiectul pasiunii este idolatrizată.

Poezia devine un idol, într-un sens cu desăvârșire păgân, ignorându-se urmările, din punct de vedere creștin, ale acestei atitudini:

Eu îmi clădesc sonetul în piscuri, o cetate
Cu rimele creneluri și orice vers un zid.
Pe tine, prinț hermetic, ca-ntr-o eternitate,
Smuls pur din gheara vremii, în el să te închid. /…/
Că-n inima-mi, ascunsă, stă slova nemuririi…

(CLXII)

*

Nu-i oaste mai vitează ca cea a-nchipuirii,
Ca duhul frumuseții atotbiruitor;
În fruntea lor porni-vom războiul dezrobirii
Din lumile țărânei spre unicul meu dor;
Să-ți cuceresc și ție, în dreaptă stăpânire,
Alăturea de mine, un tron în nemurire!

(CLXVII)

*

De-ai ști! Fiece slovă ce-ți scriu ți-ar fi mai scumpă
Ca mii de nestemate din frunțile regești;
Cutezător scafandru-n oceanele cerești,
Zvârl duhul meu din duhul etern să ți le rumpă… /…/
Ci smulg tăriei verbul de dincolo de fire,
Și orice vers ce-ți dărui i-un fir de nemurire.

(CLXXIV)

*

Poeții rămân astăzi eroii omenirii! /…/
Să-ți cânt doar frumusețea mi-e unica ispravă,
Nemuritoarea-ți formă pe veci s-o-nalț în slavă.

(CXCIX)

*

Îți dau împărăția cea făr’ de vătămare
În care oști și arme sunt pururi de prisos…
Când aur, slavă, rugă cad, nu mai au folos,
Eu te răscumpăr morții cu cântec și visare! /…/
Din ale noastre râvne-și ia hrană veșnicia:
Noi cu o-mbrățișare rodim eternitate…
Înalță-ți suflul, duhul…și dă-mi acel sărut
Care-a-nceput pe gura celui făr’ de-nceput.

(CCX)

Blasfemiile sunt la ordinea zilei, în sonete, din care este eliminat fiorul religios ortodox, cu care ne-a obișnuit Voiculescu în alte poeme, și orice telos cu valoare mântuitoare în sens creștin.

E de găsit, în schimb, platonismul păgân:

Egali în frumusețe și-n genii de o seamă,
Am descuiat tărâmul eternelor idei;
Supremelor matrițe redați, care ne cheamă
Din formele căderii, la pura-ntâietate,
Să ne topim în alba, zeiasca voluptate…

(CLXX)

După cum arhiprezentă este și relația de tip homosexual (insinuată în sonetele lui Shakespeare): „Noi doi suntem victime ale suavei legi,/ Căci dragostea nu cată la forme-ntâmplătoare:/ Dac-ai fi fost femeie, te-aș fi ales eu oare?” (CLXIV) etc.

În Cântarea Cântărilor se vede că simțirea dumnezeiască și gândirea mistică se adăpostesc într-un limbaj stilizat și într-un simbolism înalt și accentuat, și că numai aparent e vorba de o idilă.

Aici însă, oricât ne-am strădui să descoperim sensuri mistice, versurile nu ne permit aproape niciodată să facem acest lucru. Aici e vorba de patimi grosiere, de pasiuni erotice ardente, și doar versul este stilizat, doar forma poeziei este cizelată.

Ca în păgânism, erotismului elementar și chiar celui împotriva firii i se atribuie valențe „sacre”, iar imagistica creștină este desacralizată, precum la poeții neoanacreontici (ca în sonetele CLXXXIII sau CXCIV).

Arar se mai străvede acel Voiculescu, om al spiritului, pe care îl cunoșteam din alte poeme: „Mă lupt să scap iubirea de pătimașul trup. /…/S-o curățesc de carne, ca de pe aur zgura;/ Să te ador în suflet doar duhul să-ți aleg /…/ Dar…din nou vremelnicia își cască-n mine-abisul./ Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,/ Mă-ntorc, cântând în carne…Mă doare numai visul/ Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,/ Iubirea e sămânța eternității-n carne” (CCXXXV).

Iubirea poate răsturna poftele carnale, iar pe poet îl doare că nu își poate împlini acest vis.

Se poate spune, cel mult, că aceste sonete nu reprezintă ilustrarea unor experiențe erotice reale și că au fost scrise de poet numai pentru a se lua la întrecere cu geniul lui Will și, poate, pentru a se mai scutura de multa imaginație pătimașă. Acum câțiva ani am căutat o justificare mai amplă[2]: acum nu mi se mai pare tot atât de mulțumitoare.

Blasfemiile însă sunt mai greu de justificat.


[1] V. Voiculescu, Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară, Ed. Art, București, 2010.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/09/06/poezia-lui-vasile-voiculescu-17/.

Biblia cosmică în poezia românească

Acest articol este alcătuit din fragmente din cărțile mele[1]. Pentru că mi-am dat seama că am reflectat și am scris de multe ori, în mod disparat, despre tema indicată în titlu, dar nu am pus niciodată lucrurile cap la cap. De aceea am luat diverse pasaje, mai întinse sau mai scurte, din cărțile mele, și le-am alipit unul de altul pentru a avea o perspectivă mai amplă și mai unitară despre un subiect a cărui cercetare m-a pasionat.

N-am mai procedat astfel în trecut, însă acum mi se pare utilă strângerea la un loc a acestor date (fără a fi exhaustivă), pentru mine și poate și pentru alții.

Read More

Page 1 of 21

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén