Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Categorie: Poezia postbelică (Page 1 of 23)

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [23]

Un poem intitulat Jelanie ar trebui, cred eu, să ne pună pe gânduri serios. Știu că critica noastră literară, cu totul insensibilă și ignorantă față de aspecte religioase de nuanță și de profunzime, nu are cum să se interogheze vreodată în felul în care o fac eu (n-a făcut-o nici în trecut și nu o face nici în prezent). Dar să vedem poemul:

Cei care au văzut lacrimi
Și mai mari,
Să zicem moartea,
Cum să se mai înduioșeze
De bietele noastre plângeri de apă?

Or fi ele sincere,
Stoarse din fundul sufletului,
Deznădăjduite,
Dar broaștele de toată ziua,
În picătura lor,
Nu pot nici măcar să-și avanseze o labă.

Cât privește pe cele țestoase,
Ce să mai vorbim,
Stau cu capul călare
Pe țesturi
Și tot scrutează în zarea secetei noastre.

Trebuie să ne îndurerăm cu toți[i]
Laolaltă,
Și exact în același timp,
Pentru a stoarce o lacrimă ca lumea
Care căzând pe talgerul lunii
Să poată azvârli până-n stele
Țipătul nostru deznădăjduit…

Ori dacă nu, ne întoarcem pe la vetrele noastre,
Să robim la micul nostru plus [plâns ]
Războinici care au pierdut bătălia
Jelaniei totale și absolute.

Ideea generală a poemului cred că poate fi înțeleasă cu oarecare ușurință de un cititor sau un critic atent: noi suntem în stare să plângem cu sinceritate, „din fundul sufletului”, cu deznădăjduire chiar, adică putem să plângem fără ipocrizie, cu amar și cu durere, și cu toate acestea reprizele noastre de plâns nu sunt decât „biete plângeri de ape”.

În plânsul nostru mor și broaștele de sete, zice Sorescu (mereu ironic, nu?). E o secetă generală în ochii noștri.

Doar cei care au văzut moartea știu să plângă.

Oare de unde i-o fi venit lui Sorescu o asemenea idee?!

N-am găsit o asemenea concepție decât în cărțile ortodoxe, patristice și filocalice. Și anume că trebuie să ajungi la acel plâns zguduitor și deznădăjduit, la acea pocăință și tristețe pentru păcatele tale care nu seamănă cu nimic din ceea ce oamenii numesc de obicei tristețe sau plâns.

Nu mai dau exemple. Cine a citit Filocaliile sau măcar pe Sfântul Siluan Athonitul și pe Fericitul Sofronie de la Essex știe, chiar și numai prin lectură, despre ce e vorba.

Deși ideea apare enunțată încă de Sfântul Apostol Pavlos, numai ortodocșii păstrează tradiția acestei penitențe lăuntrice zdrobitoare, care are ca semn manifest, în afară, un plâns zguduitor, care nu face parte din experiența cotidiană a oamenilor. Iar plânsul acesta este singurul care aduce curățirea de patimi, cea care pregătește omul pentru sfințire și îndumnezeire, în concepția ortodoxă.

Nici măcar celelalte denominațiuni care se numesc creștine nu includ în ideologia lor și nu promovează o asemenea credință, în teorie sau în practică.

Încă o dată ne întrebăm: ce caută la Sorescu o asemenea cugetare sau simțire?

De ce simte nevoia ca, dacă nu suntem în stare în mod individual, măcar să ne adunăm cu toții „pentru a stoarce o lacrimă ca lumea/ Care căzând pe talgerul lunii/ Să poată azvârli până-n stele/ Țipătul nostru deznădăjduit”? „În stele”: adică spre Dumnezeu.

De unde a putut căpăta ideea sau simțirea că suntem „Războinici care au pierdut bătălia/ Jelaniei totale și absolute”?

Iarăși, faptul că suntem războinici/ ostași ai lui Hristos și că purtăm un război permanent împotriva patimilor e  oglindirea unei gândiri ortodoxe, subliniată în cărțile filocalice și isihaste, dintre care foarte cunoscută este Paza celor cinci simțuri a Sfântului Nicodimos Aghioritul, pe care o cunoscuse foarte bine și Eminescu la vremea lui.

A-l auzi pe Sorescu susținând că am „pierdut bătălia/ Jelaniei totale și absolute” mi se pare un fapt cu totul neașteptat și greu, dacă nu imposibil de explicat prin portretul pe care, în general, i-l face critica literară.

Ca și în cazul lui Nichita Stănescu, deși nu a trăit cu multă vreme în urmă, nu știm mare lucru despre relația lui cu Dumnezeu și cu Biserica, în afară de faptul că, în opera lui, e de găsit o imagistică poetică provenind evident din surse ortodoxe și nu arar chiar poeme compuse într-o tonalitate creștină ireductibilă. La care putem adăuga iritabilitatea poetului față de ideologia dictaturii comuniste. Pe alocuri aflăm și informații de genul acesteia, spre exemplu, că duminică, 22 aprilie 1984, a participat la Slujba de Înviere la Biserica Visarion[1].

Revenind la plâns, și la Nichita Stănescu am întâlnit uneori, în versuri sibiline însă, ideea plânsului eliberator și mântuitor, pe care altădată am comentat-o astfel:

„„«Sinele» încearcă din «sine» să iasă,/ ochiul din ochi”: este căutarea extazului, a ieșirii din sine, a revelației dumnezeiești. La ea se ajunge prin pocăință, prin plâns: „Numai lacrima, numai ea/ transportă sinele către sine/ ridică sinele din sine,/ ia sinele din sine/ prin simplă luare” (Prin simpla luare, vol. Laus Ptolemaei). Altfel, în absența ploii lacrimilor, omul „însuși pe însuși se lasă/ ca o neagră ninsoare, de greu”. Pentru că, așa cum spune în altă parte: „Vreau să te-aud, să te adulmec, să te gust,/ o, lucrul veșnic [viață a mea veșnică]/ sculptat de mine numai bust/ și în cuvinte. // Dar nu pot[,] nu e spart timpanul/ prin care curg anomalii,/ numite ora, ziua, anul”…(Cântec de scos apa din urechi, vol. Laus Ptolemaei)”[2].

Sau:

„Ziua care a trecut fără pocăință și fără lacrimi e o zi pierdută, spun Sfinții Părinți, învățătorii isihasmului. Rugăciunea fără lacrimi este deșartă. Iar Nichita Stănescu se face aici un ecou al acestor scrieri, afirmând că „putrezește lacrima care n-o plâng [Putrezirea calului]”. Pentru că lacrimile noastre neplânse se fac în noi putregai al păcatului nepocăit. […] Lacrimile pe care nu le plângem putrezesc în noi. Odată cu noi, care putrezim de vii în păcatele neplânse”[3].

Sau:

„Întrebându-se „în ce biserică de piatră stau/ în genunchi de piatră, pietrele?”, poetul sugerează că pietrele își sunt biserici pentru ele înseși. Și, raportându-se la Lc. 19, 40 („De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga”, Biblia 1914), Nichita afirmă, despre poezia sa: „Putem să spunem că am spus/ ceea ce spune piatra unei pietre/ când plângi la cel de al treilea strigăt de cocoși/ Petre” (Desen pe o aripă). Căci piatra numită Petru a plâns…Adică: am strigat strigătul pietrei către alte pietre, către pietrele umane, către inimile împietrite. Am spus ceea ce strigă piatra sau ceea ce vestește al treilea cântat al cocoșului: pocăința. „Punctul meu de vedere e punctul pietrei” (Schimbarea la față). Pentru că, deși „s-a pus la îndoială piatra/ ca vorbire” (Clipa cea repede, vol. Epica magna), poezia lui a actualizat acest tip de vorbire”[4]. Etc.

Ba chiar Nichita considera că poetul adevărat, inspirat de Dumnezeu, „El știe plânsul altora/ și lacrima care li se cuvine” (Contemplarea lumii din afara ei).


[1] Marin Sorescu, Jurnal VII, apud Ada Stuparu, Sonetele lui Marin Sorescu, Ed. Eikon, București, 2016, p. 121.

[2] A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 6, Nichita Stănescu, Teologie pentru azi, București, 2017, p. 215-216, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/01/epilog-la-lumea-veche-vol-i-6-nichita-stanescu/.

[3] Idem, p. 568-570.

[4] Idem, p. 572-573.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [22]

De fapt, absența lui Dumnezeu – fără a fi reclamată ca atare – din calculele la zi ale contemporanilor, începe să fie resimțită în amploarea ei tragică de poet. Care, însă, după cum am spus, a decis să nu mai permită resimțirea în versurile sale a undelor seismice interioare, ci poezia sa să fie un lac lin la suprafață dar adânc.

Să citim, spre exemplu, următorul poem:

Noi care suntem îngrozitori de mari,
Care n-am mai căzut pe gheață
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greșeală am alunecat vreodată,
Ne-am și fracturat un an,
Unul din anii noștri importanți și țepeni
De gips…
O, noi cei îngrozitori de mari
Simțim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpușilor
Și de corabia noastră
Cu trei rânduri de pânze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca și pe uscat.

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Și calul să necheze odată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viață
Noi avem de gând să facem
Niște fapte grozave”.

O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim triști
Din cauza asta
Și să plângem din tot sufletul,
Ținându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem niște oameni foarte mari
Și nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.

(Jucării)

Am citat poemul integral pentru că vreau să se observe câteva aspecte esențiale.

La o primă vedere sau lectură, poate părea că poetul e vizitat de nostalgia clasică a copilăriei, pe care au experiat-o și exprimat-o și alți poeți, mai înainte, în versurile lor.

Dacă ne încordăm atenția, observăm că reflecția soresciană tinde spre o analiză psihologică și o critică sociologică. Oamenii generațiilor postbelice sunt bântuiți de stafiile „eroice” ale orgoliului lor anchilozat în vise deșarte și infantilism. Chiar nostalgia jucăriilor pare expresia unei maturități decrepite prematur din cauza fumurilor și a iluziilor din care „bărbații” secolului nu se pot descâlci, mai degrabă decât să fie o adevărată rememorare melancolică a jocurilor copilăriei.

Și când credeam că subtextul poemului s-a adâncit îndeajuns și că ne putem opri aici cu reflecția, ultimele trei versuri cad ca un trăsnet (formularea întregului poem e neprevenitoare): „Pentru că noi suntem niște oameni foarte mari/ Și nu mai e nimeni mai mare ca noi/ Care să ne mângâie”.

Am ajuns foarte mari, atât de mari încât din cauza acestei mărimi incomensurabile a noastră, la care am putut ajunge, nu mai putem accepta să mai fie și Dumnezeu deasupra noastră.

Acesta este adevărul care se ascunde în spatele multor respingeri raționaliste ale lui Dumnezeu. Poetul a privit și a văzut bine adâncul sufletesc al epocii: am ajuns prea mari. Suntem prea deștepți, prea bogați, prea frumoși, prea puternici, într-un cuvânt prea importanți pentru ca să mai poată exista Cineva mai mare.

Să fie aceasta o ironie postmodernă?

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [21]

Cu volumul al treilea se poate spune că Sorescu își găsește un echilibru poetic pe care nu-l va mai părăsi niciodată: nici prea optimist, nici prea pesimist. Și cred că de aici înainte putem vorbi cu adevărat de acea ironie difuză sau difuzată precum ramificațiile sistemului nervos în textele sale, care îi irigă poezia dar despre care nu se poate afirma că înseamnă o congestionare satirică perpetuă a autorului sau că îi împânzește universul cu o crispare sceptică.

În mod paradoxal, ceea ce numim ironie soresciană e mereu învăluită de o patină filosofico-metafizică, ca semn al împăcării lăuntrice și al surdinizării revoltei sale. De la problemele banale ale zilei și de la nemulțumirile (părut) generale, Sorescu întinde mereu un vector spre abisalitate, spre reflecția sociologică, psihologică, filosofică și în cele din urmă religioasă.

Targetul poeziei sale îl reprezintă societatea și condiția umană. Aceasta sunt subiectele asupra cărora reflectă intens și la care se raportează în textele sale.

De aceea, din punct de vedere stilistic, poezia sa e surprinzător de fluidă, putând să pară când extrem de modernă, atunci când contemplă oltenește racilele societății și năravurile umane, când neașteptat de metafizică, curgând pe unde retro înapoi spre Blaga și spre Eminescu, redescoperind și dezvăluind la el habitudinea meditației melancolice care părea uitată de aproape un secol. Ca spre exemplu în acest poem:

Se aude un zgomot clipocind,
Înotând,
Gândurile mai vechi
Trec spre marginea de gând.

Doamne, locul pe unde ele
Se aruncă-n afară,
Ca de pe o margine de frunză
Nervurile, la sfârșit de vară!

Se aude un trup de cenușă
Coborând de pe sufletul meu,
Peste marginile cerului
Un volum de lumină
Se varsă mereu.

(Margine de gând)

Întrebarea pe care o pune aici Marin Sorescu este dacă se pierde lumina gândului nostru, lumina pe care gândul a adus-o în noi, odată ce gândul trece sau e depășit de alte gânduri noi. Iar intuiția lui profundă este că energia gândurilor uitate sau depășite reprezintă lumina cu care ne hrănim spiritual și prin care ne înnoim, făcând mereu să coboare de pe noi „un trup de cenușă”.

Nu e teoria mecanicistă (profund materialistă) a lui „nimic nu se pierde, totul se transformă”. Ci aici e o izvorâre de energie luminoasă perpetuă, care pare o risipă și cu toate acestea nimic nu e de prisos.

E o taină dumnezeiască felul cum „Peste marginile cerului/ Un volum de lumină/ Se varsă mereu”. E de fapt lumina iubirii lui Dumnezeu care ține toate întru ființă dar nu ca și cum ar fi un echilibru între ea și făptura/ creația pe care o susține, ci această lumină a iubirii dumnezeiești depășește cu mult ceea ce poate primi ființa creată, depășește cu mult capacitatea de umplere a tuturor creaturilor.

E un surplus  pe care duhul omului nu îl resimte ca surplus, ci ca pe ceva firesc și benefic, deși iese din logica legilor materiei, a mecanicii sau a fizicii.

Iar Sorescu intuiește foarte profund faptul că Izvorul gândurilor umane care nu seacă este Dumnezeu Însuși, Izvorul de gând care face ca omul să-și poată lepăda extremitatea gândului (cea de care s-a îndepărtat tot prin gândire) precum copacul frunza întomnată: „Doamne, locul pe unde ele/ Se aruncă-n afară,/ Ca de pe o margine de frunză/ Nervurile, la sfârșit de vară!”.

Prin cugetare, omul poate să se desfrunzească și să înverzească la loc, mereu, înnoindu-se lăuntric, dezbrăcându-se de trupul vechi și renăscând spiritual.

Comparația cu fenomenele naturale ne indică în Sorescu un poet care are percepții fine ale corespondențelor poetizate odinioară la modul general de Baudelaire, un poet care studiază atât relieful și natura universului interior, cât și pe cele ale cosmosului mare.

A vedea numai postmodernism anticipativ în lirica lui Sorescu înseamnă a-ți acoperi în mod deliberat ochii pentru ca să pară corecte socotelile ideologiei critice a momentului.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [20]

Unele poeme ne arată totuși că zbuciumul și disperarea l-au întors pe Sorescu și împotriva lui însuși. Poetul nu mai simte nici plăcere de sine și nici satisfacție pentru ocupația sa literară.

„Vreau să-mi fac o casă/ Cât mai departe de toate locurile/ Pe care le cunosc”, zice el. „M-aș plictisi oriunde atât de tare,/ Încât n-aș putea să-mi pun pe pereți/ Tablouri,/ Ușa mi s-ar părea prea cunoscută/ Și mi-ar veni să plec. // De-aș putea să-mi ridic o casă/ Cât de departe/ De mine” (Casa).

Și: „Mi-e frig în cămașa asta/ De litere/ Prin care intră ușor/ Toate intemperiile. /…/ Mi-e urât în cămașa asta/ De litere/ Prin care îmi ies ușor/ Respirația și bătăile inimii” (Singur).

Nu renunță însă la a crede în creația sa: „Toate hârtiile mele/ Le-am cărat cu brațul/ Pe un câmp mare,/ Le-am semănat solemn/ Și le-am arat adânc/ Cu plugul. // Să văd ce-o să răsară/ Din gândurile acestea,/ Din bucurii, din tristețe, din fericire/ Iarna, primăvara, vara și toamna” (Solemn).

Poetul a aruncat în pământ sămânța creației sale. Și nu cred să fie întâmplătoare asemănarea cu parabola Domnului, a Semănătorului care a aruncat sămânța cuvântului, pentru că creația omului, la nivel uman, creatural, nu poate să fie decât după chipul celei dumnezeiești, întrucât omul e zidit după chipul lui Dumnezeu.

Continuarea poemului e în același spirit biblic, deși Sorescu încearcă să evite stabilirea unei astfel de paralele: „Acum mă plimb/ Pe câmpul negru/ Cu mâinile la spate,/ Mai neliniștit cu fiecare zi. // Nu se poate totuși/ Nicio literă să nu fi fost bună! // Precis într-o zi/ Câmpul acesta se va umple de flăcări/ Și eu voi trece printre ele, solemn/ Încununat ca Nero”.

În niciun caz nu se poate înțelege că Sorescu denigrează ideea de creație artistică sau pe cea de artist inspirat. Tenta (auto)ironică reprezintă o deghizare în haine umile a idealului înalt, pentru a nu fi rostit prea apăsat, încât să pară o lipsă totală de modestie.

Însă ambiția poetului nu e mică: Cel ce a spus despre Sine că este Semănătorul care a aruncat pe pământ cuvinte menite să rodească este Hristos, Dumnezeu-Cuvântul (Mt. 13, 3-23)[1]. Și tot El a spus: „Foc am venit să arunc întru pământ” (Lc. 12, 49, cf. BYZ[2]). Sorescu face aici o corelație între Evanghelii și între versetele evanghelice absolut surprinzătoare pentru un „revoltat” care părea că îi impută lui Dumnezeu că n-a creat cum trebuie lumea.

În opinia mea, aspectele acestea contradictorii ale poeziei sale denotă tocmai ceea ce am afirmat ceva mai devreme: că poetul trece prin cutremure sufletești dar, din punct de vedere structural, nu e un nihilist, un sceptic sau un revoltat. Nici un ironist sau un sarcastic.

Trimiterea la Nero în loc de Hristos înseamnă o mimare a nebuniei de către cel care fentează cenzura și, totodată sau mai ales, dovedește că autorul știe prea bine că nu se poate așeza pe același palier cu Dumnezeu-Cuvântul. Dar are încredințarea că, întrucâtva, și cuvintele lui sunt de foc. Sau că, dacă nu îi vor aprinde pe alții, măcar pe sine se va aprinde, spiritual sau duhovnicește.

Iar aceasta reprezintă o concepție foarte înaltă despre poezie și despre menirea ei. Sorescu e foarte departe de a vrea să incendieze credința în sensul pozitiv al artei, al poeziei, în menirea ei soteriologică, atâta timp cât e folosită pentru a da foc sufletului și a nu-l lăsa înghețat și în paragină.

Sau se poate interpreta că, din smerenie, Sorescu își compune un autoportret liric de bufon care încearcă să imite gesturile Creatorului. Și cred că în Sorescu putem identifica încă un poet care, ca și Arghezi, este extrem de pudic în a-și etala public dragostea de Dumnezeu – trăire pe care ambii o considerau, cred, foarte intimă și de netrâmbițat într-o lume care nu are sensibilitate și apetență pentru asemenea confesiuni – preferând mai degrabă să-și construiască o poză de barbar și iconoclast, ca o armură de apărare a ceea ce considera că e firav și gingaș în sufletul său și nu trebuie expus în fața celor încălțați cu bocanci și cu șenile.

Așa încât se dovedește încă o dată că e mare nevoie să fim foarte atenți la așa-zisele ironii ale lui Sorescu. Și că dacă, din decepție, el poate folosi uneori imagini tari, care alarmează bunul simț tradițional, acest lucru nu ne îndreptățește să eludăm fondul moral cât se poate de solid al poeziei soresciene, fundamentul etic-religios al creației sale.

Ba chiar, odată ce poetul se simte împlinit ca semănător de cuvinte, indiferent pe cine va cuprinde focul lor, remarcăm cum gândul morții se înseninează din nou: „Acum am putea să fim și triști,/ Doar ne despărțim pentru totdeauna,/ Dar să trecem peste asta. // Copaci, vă așteaptă pădurile,/ Duceți-vă./ Ape, vă așteaptă câmpiile, duceți-vă./ Duceți-vă și voi,/ Prea frumoase și iubitoare Ane;/ Mă iertați că nu v-am zidit de vii,/ Am avut mai multă încredere/ În cărămizi [aici poate să fie o ironie cruntă și amară, îndărătul unei afirmații care, dimpotrivă, nu trezește mari suspiciuni, putând părea nevinovată]. // Obiecte, și ceasuri, și biblioteci,/ Și culori, și meșteri iscusiți/ Care m-ați ajutat, și tu, soare, și voi, munți,/ Scări/ Pe care-am urcat până aici,/ Fără să-mi pese de înălțime:/ Voi vă veți îndepărta de mine,/ Lăsându-mă să mă prăbușesc singur/ De pe propria-mi zidire – / Așa cere tradiția. // Deci fugiți cât mai repede,/ Acum când eu mă fac că mă uit/ În altă parte…” (Meșterul Manole).

Sorescu e un romantic sadea în zdrențele poetice ale sfârșitului de epocă modernă. În mod foarte semnificativ, următorul volum de versuri se numește Tristețea lui Don Quijote (1968).


[1] A se vedea Evangheliea după Matei, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2011, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/11/evanghelia-dupa-matei/.

[2] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/05/28/lucas-cap-12-41-59-cf-byz/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [19]

Nu e mai puțin adevărat, însă, că decepția pe care i-o provoacă lumea îl împinge pe Sorescu spre pesimism și necredință (temporare însă), spre strigătul de îndoială și de revoltă. Între primul și al doilea volum de versuri e o deplasare evidentă de accent de la seninătate și speranță spre dezamăgire și descumpănire. Însă acestea nu sunt perene, iar revolta e semnul neliniștii lui adânci și al zguduirii sufletești, al cutremurelor interioare, nicidecum al unui ateism impasibil și imuabil sau al unei însușiri confortabile a ideologiei dominante în epocă.

Da, sunt poeme care pot părea că anticipează sau anunță ironia blasfemică postmodernă, însă aceasta se întâmplă la o privire neatentă asupra poeziei sale. Structural, după cum am spus, Sorescu nu face parte din această categorie.

L-am văzut contemplând pereții Bisericilor, pictura murală. L-am văzut rugându-se să fie numărat – măcar ca figurant – între Sfinții care vor intra la Cina veșnică, dar l-am văzut și considerând că, în realitatea lumii lui, ar putea picta foarte rar aureole și mai mult copite, dacă ar fi să umple un zid gol.

Îl vedem, de asemenea, citind Divina comedie și socotind că Dante „Privește infernul, purgatoriul și paradisul,/ Iar când se plictisește, schimbă firmele./ Pe cea de la infern o pune în paradis/ Și invers/ Și asta de multe ori la rând,/ Încât bieții muritori/ Habar n-au unde se mai află” (Dante). Se poate spune și că Dante face acest lucru, apreciind teologic-ortodox lucrarea lui – am făcut niște comentarii prin 2012-2013, pe care le puteți citi aici[1] – dar poemul lui Sorescu ne indică altceva, și anume dezorientarea lui, impactul devastator pe care dezordinea și răutatea lumii l-au avut asupra lui, în momentul în care a făcut cunoștință abruptă cu ele.

I se pare chiar, într-un poem, că Dumnezeu nu mai proniază lumea, ci o poartă dintr-un loc în altul, într-o mișcare mecanică: „Nimic mai simplu,/ În jurul capului său/ E o cunună de linii închipuite,/ Linii magnetice./ Dacă mesteci odată prin haos,/ Caprele se lipesc cu copitele de ele,/ Păsările se prind cu ciocul,/ Mările își înfășoară în jur/ Coca mareelor. // Iată-l mergând prin lucruri,/ Cumpănindu-și lumea/ Agățată cu gheare de lilieci/ De liniile lui închipuite. // De la o stea însă/ Se desfrunzește de păsări și plante./ N-a făcut niciun pas greșit,/ E mersul pe care a mers începutul lumii,/ Aureola însă nu-l mai ajută/ Mușchii magnetului au febră. // Universul între timp a ajuns la locul lui,/ Vechiul loc,/ Și el trebuie să-l mute în altă parte,/ Ca să-și câștige existența. // Și totul se reia de la-nceput,/ Și totul e mișcare” (Mecanică).

Fără îndoială că e o perspectivă blasfemică și desacralizantă, dar, repet, aceasta nu e o ironie liniștită, nu e o bătaie de joc calmă și savuroasă, în spirit postmodern. De fapt, spiritul acesta poate să fie și antic și renascentist și iluminist și modern, nu numai postmodern – postmodernii doar au făcut din el ceva definitoriu, ceea ce a mai fost, poate, doar pentru iluminiști –, e un „spirit” negru și demonic. Sorescu e numai copleșit de el, în anumite momente, fără ca acesta să fie suveran pe sufletul lui.

Scepticismul lui e un anotimp care are motive practice: „O femeie pe care am iubit-o/ Și cu aceeași femeie care nu ne-a iubit/ Fac zero. // Un sfert din anii de studii/ Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,/ A căror înțelepciune am eliminat-o treptat. // Și, în sfârșit, o soartă/ Și cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieșit?)/ Fac două (Scriem una și ținem una,/ Poate, cine știe, există și viața de apoi)”. Pentru că fericirea și împlinirea i se par un viitor trăit, adică speranțe, dorințe sau năzuințe care s-au spulberat: „Câteva momente când era să fim fericiți,/ Câteva momente când era să fim frumoși,/ Câteva momente când era să fim geniali. /…/ Toate acestea fac un viitor luminos – / Pe care l-am trăit” (Contabilitate).

Poetul se simte înșelat cumplit în așteptările lui de la viață, dar așa cum se întâmplă adesea, cel puțin în primă instanță, omul uită să dea vina și pe el însuși. Și primul lucru care îi vine în minte e să-L facă răspunzător pe Dumnezeu. Suferința produce negativism pentru că omul (poetul, în cazul de față) nu se vede pe sine vinovat cu nimic. Nu se acuză pe sine însuși de nimic.

Și când se întâmplă acest lucru, atunci demonii se apropie de mintea noastră și ne prezintă  lumea, universul întreg, ca pe un mecanism stricat, ilogic, rău alcătuit. Cu cât mai mult acceptăm asemenea gânduri ca ale noastre, cu atât mai mult ei formulează noi și noi argumente. După cum, dacă nu le acceptăm, ci vedem o logică dumnezeiască în toate, insesizabilă cu ochiul liber, atunci tabloul lumii se metamorfozează, universul devine inteligibil și minunat. Iar Sorescu a ajuns nu de puține ori și la antipodul acestor gânduri negre, adică la a vedea uluitoarea raționalitate a lumii și inexprimabila ei complexitate, chiar și în realitatea care ni se pare banală. Ca, spre exemplu, în poemul Cum, despre care am vorbit altădată[2].

Deocamdată poetul e, cum spuneam, descumpănit (des-cumpănit, adică nu mai are cumpănă, și-a pierdut cumpătul, echilibrul, e dezorientat, fără busolă spirituală). Viziunea lui poetică poate fi asemănată cu a lui Arghezi sau a lui Blaga, în momentele în care li se pare că ridicarea ochilor către Cer nu e urmată de niciun răspuns, că sunt părăsiți într-o suferință, într-o lume muritoare, putrezindă, condiție din care nu ar exista nicio scăpare: „O, între stele e atâta timp/ Degeaba! // Sute de ani lumină,/ Milioane de ani lumină – / Iarbă grasă putrezind,/ Straturi peste straturi. // Iar noi, care paștem acest pământ,/ Tot mai rar de timp,/ Tot mai rar,/ Întindem spre cer gâturile/ Cu vinele vinete din ce în ce mai umflate. // Câte o pală de vânt mai puternic/ Ne-mbată nările/ Cu mirosul fânului presupus/ Și-ncepem, oameni și păsări, și pietre,/ Toată turma,/ Să ragem în sus. // Dar nicio gură n-apucă o stea/ S-o tragă de raze,/ Dinții pocnesc în sec,/ Munții cariați încep să se clatine,/ Se usucă limba și cade răsucindu-se ca o frunză/ Care și-a mestecat ultima fărâmă de toamnă. // Ce repede  e răsuflarea noastră,/ Ce gâfâită e pendula asta/ În jurul căreia înnebunesc holbați/ Atâtea miliarde de ochi! // O, între stele/ E atâta timp degeaba…” (Între stele).

Milioanele de ani lumină stelari sunt în contrast cu timpul de pe pământ, care măsoară: „Iarbă grasă putrezind,/ Straturi peste straturi”. Toată turma făpturilor terestre privește mugind la Cer, cerând ca Dumnezeu să abolească moartea (ceea ce e un adevăr ortodox!). Pentru că nimeni nu poate să apuce să mestece o rază de stea înainte de a muri. Pentru că răsuflarea noastră este repede (pare un verset biblic) și pendula care ne măsoară existența aceasta gâfâie deja.

„Zilele mele ca umbra s-au plecat și eu ca iarba m-am uscat” (Ps. 101, 12). „Omul este ca iarba” (Ps. 102, 15), iar generațiile umane: „Iarbă grasă putrezind,/ Straturi peste straturi”.

„Ce repede e răsuflarea noastră”, răsuflarea omului, „Că duh a trecut prin el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său” (Ps. 102, 16).

„Să nu întorci pe om întru smerenie. Și ai zis: „Întoarceți-vă, fiii oamenilor!”. Că mii de ani în ochii Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, și ca straja în noapte. Batjocurile lor ani vor fi. Dimineața ca iarba va trece. Dimineața are să înflorească și va trece, iar seara va cădea. Se va întări și se va usca.  Că ne-am sfârșit în urgia Ta și în mânia Ta ne-am tulburat” (Ps. 89, 3-7)…[3].


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/divina-comedie/.

[2] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/07/16/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-4/.

[3] Psalmii sunt cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX  de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [18]

În alt poem se plânge că „Pământul e tot mai rar/ De vise noaptea” și se gândește că „speranțele/ Fericirea, gândurile mari” ar trebui colectate și reținute cumva pe pământ, construind un „acoperiș” de tablă, ca un „fals cer” al pământului, pentru ca ele să nu se mai prelingă „în haos”. Și aceasta pentru că are sentimentul unui tot mai mare gol interior, al unui tot mai agresiv vacuum spiritual, în vreme ce „Infinitul e mult mai mare/ Decât ne închipuiam,/ N-o să putem niciodată/ Să-l umplem cu sufletul nostru”. Iar oamenii sunt „coșari ai unui soare temporar” (Un acoperiș).

Dacă partidul făcea din România o vastă uzină pentru oamenii muncii și prevedea ca omul trebuie să construiască totul, Sorescu simte că o asemenea perspectivă ontologică ateistă confiscă dreptul la seninătate și la contemplație și transformă universul întreg (cel puțin în teorie) într-o uriașă mașinărie, în care în loc de cer e o tinichea de ambalat vise și în loc de soare e un coș care scoate fum.

Însă, după cum ne putem da bine seama, nu aceasta este perspectiva poetului. În substanța lui intimă sufletească, Sorescu e un descendent al lui Eminescu, în linia marelui romantism, ca toți marii noștri poeți moderni. Când apar viziuni precum cea de mai sus, acestea sunt rodul unei decepții amare, al revoltei și semnul unui protest claustrat în cuvinte.

Sorescu e departe de ambiguitatea morală a postmodernilor care se complac să guste din deliciile noii societăți tehnologizate fără a sesiza pierderi la nivel spiritual, care nu suferă în absența capacității de a simți dorul Absolutului sau care nu-și pun niciodată problema de a putea ajunge să umple infinitul cu sufletul lor, așa după cum sună chemarea veche: „Nemărginire pe nemărginire cheamă întru glasul căderilor apelor Tale” (Ps. 41, 8)[1].

E adevărat că poezia lui e constrânsă să fie într-un anume fel de realitatea socială și politică, dar de aici până la a fi precursor al poeziei postmoderniste e o mare distanță. Moral și caracterologic, Sorescu nu se înscrie în această mișcare, idealurile lui nu includ cu prioritate emanciparea sau progresul tehnic și civilizațional, în detrimentul culturii și al spiritualității tradiționale. Dacă Sorescu ar fi gândit astfel nu am mai avea muzeul vorbit care poartă titlul La lilieci (care e un fel de Muzeul satului în variantă lingvistică, pentru un perimetru delimitat, etnografic și temporal, al României).

E adevărat că cercetarea tradiției, la Sorescu, inclusiv a celei literare, nu merge foarte mult în urmă și nici foarte adânc. Îmi aduc acum aminte că undeva îi reproșa lui Eugen Negrici accentul pus pe expresivitatea involuntară din literatura română veche (care uneori e involuntară, iar alteori nu chiar atât de involuntară pe cât am fi tentați să credem noi, cei din epoca modernă și postmodernă).

Poetul e mai mult un caracter solar și un idealist din darul lui Dumnezeu, aș zice, mai degrabă decât ca rezultat al unei cercetări acrivice a trecutului literar și spiritual, pe care nu a întreprins-o ca alții. E adevărat că nici nu avea instrumente științifice de orientare în această direcție, dar nici Nichita Stănescu nu a avut și totuși a fost mult mai atent și mai profund în această privință.

Dar esențial de observat este și că, indiferent de investigația tradiției – de calitatea investigației – , de multe ori solaritatea aceasta se explică prin mediul ortodox de viață și prin permeabilitatea sufletească a unor poeți, prin atașamentul lor conștient la Ortodoxie, chiar dacă nu se manifestă cu fervoare.


[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX  de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [17]

Dar, pe cât idealul lui este unul ascensional, tot pe atât este dezamăgit de regresul umanității, de tendința evidentă a oamenilor de a merge înapoi și nu înainte. Fapt pe care ni-l prezintă tot ca pe o parabolă și chiar mai mult decât atât, îl transformă în poveste mitologică fantezistă pentru că răul acesta, al mergerii ca racul (după cum zice vorba veche românească) i se pare „secular” (cum ar spune Bacovia) sau de când lumea:

Când omenirea a ieșit din apă,
Plină de mâl, de alge și de sare,
Pe țărmul celălalt urcau,
Suindu-se unul în spinarea celuilalt
Și alunecând în mare,
Dar săltându-se cu valul următor,
Pe iarbă – racii.

Raci înfiorători, râioși,
Plini de picioare ca de negi,
Verzi de mătasea broaștei și roșii,
Turbat de roșii pe pântece.

Oameni au început să meargă
Încercând să se acomodeze cu lumina
Uscată a soarelui,
Alta decât lumina din apă.

Racii au început să alerge
În direcția opusă,

Bătând tactul cu cataligele lor pe glob
Ca într-un piept de bărbat doborât.

Într-o zi primii omeni s-au întâlnit
Cu primii raci,
Fiecare cu al său.
Au fost luați la subsuori
Și târâți în balta stătută a mării,
Înapoi peste locuri pe unde-au mai fost
(Ochii lor și le amintesc perfect
După lacrimile în formă de gorgane),
Dar care pentru raci erau într-adevăr
Locuri noi,
Și ei susțineau, pe drept cuvânt,
Că-i duc înainte.

Abia în apă s-au dezmeticit oamenii,
A avut loc o luptă față de toate viețuitoarele
Și cei care reușeau să se desprindă
Din cleștele ruginite de fier
Au ieșit istoviți pe mal,
Plini de mâl, de alge și sare.

Respirând adânc, ei pornesc obosiți înainte,
Dar iată pe țărmul opus,
Pe furiș, din umbra nămolului planetei,
Apar înfiorători racii,
Pornind în direcția cealaltă.

(Gura racului)

Poemul are ceva din tonalitatea unor poeme ale lui Blaga. Însă aici Sorescu inventează o poveste mitică nu pentru a scuza, ci pentru a acuza omenirea. La Blaga, întâmplarea originară cu sens exemplar scuza sau explica un anumit sens al istoriei. Blaga era condescendent, indiferent de urmări, miturile lui erau frumoase oricum ar fi fost sau el le iubea tocmai pentru semnificațiile imorale, dar care conveneau patimilor lui.

Sorescu nu e dispus să scuze nimic. Parabola lui are cu totul altă natură. E un mit inventat ca protest față de o umanitate care privește mereu înapoi pentru că urăște binele, pentru că fiecare își are racul său (adică patima egoismului și a răutății, am spune noi), care îl trage înapoi și nu îl lasă să meargă pe un drum drept. Și pe câți oameni racii lor nu îi trag în moarte și în Iad, abia reușesc să scape, dar tot sunt „istoviți…plini de mâl, de alge și de sare”. Și cu o asemenea umanitate e greu de progresat, spiritual și moral, în primul rând, după care vine orice alt progres.

Sorescu vorbește despre o ipotetică ieșire primordială a oamenilor din ape și pentru că face o trimitere aluzivă la teoria evoluționistă, care susține că viața a apărut și s-a dezvoltat inițial în mediul acvatic și apoi anumite forme de viață s-au adaptat la existența pe pământ. Protestul lui vizează iarăși ideologia vremii, iar mesajul poemului său ar putea fi „tradus” astfel: Oamenii voștri evoluați din alte specii au ieșit din ape ca să trăiască pe pământ, dar parcă odată cu ei au ieșit din mare și racii care de atunci și până astăzi îi trag înapoi în hruba primitivității și a prostiei.

Eu așa înțeleg poemul sorescian. Ca să nu mai vorbesc de faptul că teoria evoluționistă a „adaptabilității” speciilor e o aberație fără margini, pentru că dacă o specie ajunge să se „adapteze” la un cu totul alt mediu de viețuire (să zicem, deși e un non-sens), odată cu ea poate să facă exact același lucru și cel puțin o altă specie care să fie dăunătoare și să nu îi permită să se dezvolte (cum sugerează Sorescu în poem) sau chiar să o aducă la extincție.

Simbolic, racii pot fi înțeleși ca agenții ideologiei comuniste a vremii sau ca agenții răutății infernale care, în toate timpurile, acționează împotriva celor care se luptă cu inerția generală, împotriva celor care simt că pot și trebuie să facă ceva bun.

Iar istoria noastră românească e plină numai de asemenea exemple, despre oameni care au încercat să facă ceva și care au fost istoviți de răutatea și de „răcismul” (sau drăcismul, tot aia e) multor altora, enervați și deciși să îi tragă înapoi în mâl, sub cuvânt „că-i duc înainte”, pentru ca nimeni să nu se mai ridice din nămolul istoriei și să ducă neamul acesta mai departe.

Page 1 of 23

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort