Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Categorie: Poezia postbelică Page 1 of 27

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [43]

Sorescu știe că „În evul mediu pictorii/ Trebuiau să picteze numai sfinți,/ Sfinți mergând pe jos,/ Sfinți călări,/ Sfinți omorând balaurul. //

Pictorii se uitau cu jind la oameni,/ Dar n-aveau voie să-i picteze,/ Și așteptau deznădăjduiți/ Să le răsară un ochi în frunte,/ Un ochi special/ Pentru văzut sfinți” (Sfinții).

Da, „pentru văzut Sfinți” e nevoie de „un ochi special”, e nevoie de a avea ochiul minții și al inimii curat, vederea duhului sau duhovnicească. El nu răsare „în frunte”, dar mintea curată poate vedea pe Dumnezeu și pe Sfinții Lui, prin harul Său.

Așa încât iconarii nu „așteptau deznădăjduiți”, ci, ca și astăzi, ori duceau o viață ascetic-isihastă și erau inspirați/ luminați de Dumnezeu în modul lor de a picta, ori desenau după modele.

Dar poetul indică în mod corect o situație specifică Răsăritului ortodox, aceea în care iconarii „n-aveau voie să-i picteze” pe cunoscuții lor, falsificând astfel profilurile Sfinților. Fapt care, în schimb, s-a petrecut adesea în Occident…

În 1972 apare un nou volum de versuri semnat Marin Sorescu: Suflete, bun la toate. În care găsim, de la început, o mărturie incontestabilă a neliniștilor și preocupărilor de natură religioasă:

„Mă uit la fiecare carte nouă/ Ca Avra[a]m la Isaac,/ Pe când se pregătea/ Să-l înjunghie. //

Te voi sacrifica și eu/ Pe aceste câteva vreascuri/ Ale cunoașterii,/ Și din litere va curge sânge./ Și mă voi învălui în fumul lui/ Să nu mă mai vadă duhurile. //

Și așa voi fi bun/ Materiei/ Încă o vreme” (o vreme).

Are conștiința că își aduce cărțile ca pe un prinos, că ele sunt o jertfă de mulțumire adusă pentru însăși existența lui, pentru faptul de a exista pe pământ.

Înțelegem de aici că și el, ca și Nichita Stănescu, își câștigă „dreptul la timp” prin renașterea poetică periodică și consideră actul de a scrie o „hemografie”, o „scriere cu tine însuți”, cu făptura proprie, care sângerează în cuvinte.

Deși Sorescu nu are geniul lui Nichita, trebuie remarcate aceste puncte de convergență conceptuală.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [42]

Sentimentul că sufletului nostru îi dedicăm prea puțin timp e unul real:

„Noaptea cineva-mi pune pe ușă/ Un indigo imens,/ Și tot ce gândesc apare, instantaneu,/ Și pe partea de dinafară a ușii. //

Dau buzna spre locuința mea/ Curioșii din toată lumea /…/

Sunt păsări de toate neamurile,/ Câini păzitori de lună,/ Drumuri de trecere,/ Și salcâmi bătrâni,/ Suferind de insomnie. //

Își pun ochelarii pe nas/ Și mă citesc emoționați,/ Ori amenințând cu pumnul,/ Fiindcă despre toate eu mi-am format/ O idee exactă. //

Numai despre sufletul meu/ Nu știu nimic,/ Sufletul care-mi scapă mereu printre zile”…

Și aceasta pentru că societatea noastră ne educă spre a cerceta despre orice, numai despre lăuntrul nostru nu. Educația laică nu îndeamnă spre a-și cerceta fiecare sufletul său, cu mare atenție. Pentru că de aici vine înțelepciunea care ne face cu adevărat oameni, iar lumea noastră (re)păgânizată are nevoie de oameni care să nu simtă că au suflet, că au nevoi duhovnicești cel puțin la fel de presante cu a mânca și a bea sau a cunoaște…

De aceea, constatarea poetului („Numai despre sufletul meu/ Nu știu nimic”) este una dureros de adevărată, e un sentiment concret și o neliniște vie și tot mai apăsătoare (Indigo).

În bună tradiție românească, ortodox-romantică, într-un alt poem, codrul este vioara sensibilității umane nerostite:

„Codrule,/ Dă-mi o frunză de sus,/ Pentru lumină și pentru tinerețe,/ Și pentru viața care nu moare. //

Codrule,/ Dă-mi o frunză de jos,/ Pentru întuneric și pentru bătrânețe,/ Și pentru moartea care nu învie. //

Noi ne-am scris sufletul/ Pe frunze…/ Codrule,/ Dă-mi toate frunzele tale/ Să cânt cu ele. //

Sau mai bine cântă tu/ Și cu sufletul meu” (Foaie verde).

Uneori, pădurea știe să interpreteze mai bine dorul nostru de Dumnezeu, de veșnicie. Oamenii se încurcă în cutumele timpului, în ideologii și curente…

Sorescu e cu un picior în trecut și cu altul în modernitate, fără ca aceasta din urmă să-i provoace fiori de emoție fericită. Ca și altor confrați, istoria nu i se pare o dovadă de evoluție a umanității, ci mai degrabă de involuție, „zgura iradiațiilor vestind zorii moderni” (***).

Întrebat: „Pe ce treaptă de civilizație/ Ne aflăm?”, elevul Sorescu răspunde fără ezitare: „În epoca pietrei neșlefuite,/ Întrucât singura piatră șlefuită/ Care se găsise,/ Inima,/ A fost pierdută”…(La lecție).

În epoca în care am câștigat multe avantaje la capitolul tehnologie, dar mulți își pierd inima…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [41]

În poemul Pânda, Sorescu remarcă faptul că, în lume sau în univers, „Există atâtea amprente/ Care se lăfăie necercetate,/ Există nervurile frunzelor/ Care trebuie să ducă undeva,/ Toate acestea ar putea, în definitiv,/ Să ne facă să descoperim un fir”.

Adevărat! Și firul duce la Dumnezeu, la Creatorul universului. Dumnezeu Și-a lăsat peste tot amprentele în lume. Poetul a sesizat foarte corect că există multe amprente ale puterii și înțelepciunii Lui, imprimate deopotrivă în cosmosul mic și în cosmosul mare.

Nervurile frunzelor indică o direcție, indică un drum, indică o finalitate. Și oricare ar fi direcția în care am întreprinde cercetarea, fie că e una a contemplației, fie că e științifică (la nivel macro sau microcosmic), capătul e în Dumnezeu. Altfel, firul nu se termină niciodată…

Ca de obicei, Sorescu își prezintă aventura epistemologică sub formă de eveniment banal: el cugetă aceste lucruri în timp ce își plimbă câinele, care miroase „o furnică suspectă:/ Unde merge cu grăuntele-n gură/ Nu v-ați întrebat niciodată?”.

Interogația nu privește aspectul imediat al cunoașterii, al investigației: descoperirea unui cuib de furnici, despre care poetul știa neîndoielnic cum arată și unde s-ar putea afla. „Unde merge…?” se referă indubitabil la înțelesurile profunde ale existenței.

Într-o „lume plină de potlogării”, poetul conchide că „Ar fi multe de descoperit și de scos la lumină”. Atât potlogăriile, în sens detectivist, ar merita cunoscute (pentru a înțelege culoarul moral al umanității care se declară independentă de Dumnezeu) cât și semnificațiile metafizice ale modului în care este configurată această lume…

Poemele lui Sorescu șoptesc întrebările esențiale ale ființei umane într-un context lumesc, social și politic, în care filosofia clasică și metafizica sunt depreciate, iar religia se caută a fi epurată, delimitată spațial și psihologic, redusă la forme ritualice minime și nesemnificative.

Poezia lui indică tocmai răbufnirile conștiinței adânci, care nu poate fi anulată, a omului care nu poate fi oprit să gândească dincolo de ceea ce îl învață ideologia zilei, în ciuda a ceea ce este obligat să creadă că este pozitiv și negativ.

Versurile lui Sorescu sunt un neîncetat memento că din străfundurile omului care nu se lasă ușor omorât spiritualicește, răsar întotdeauna întrebările care neliniștesc, care pun în gardă, care nasc fiori, care tulbură ordinea socială instaurată cu forța, în numele unui bine pe care cei care confiscă puterea de decizie în stat consideră că trebuie să îl impună tuturor.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [40]

Poemul Alergătorul ne înfățișează lumea ca pe „Un câmp pustiu,/ Bătătorit ca un drum,/ Și din când în când/ Câte o carte”. Cărțile sunt rare: adevăratele cărți.

Încă și mai rare sunt cărțile fundamentale: „La distanțe foarte mari,/ Vreo carte fundamentală,/ Tare ca piatra”. Greu de clintit din loc.

Când se naște însă un alt scriitor genial, „ca un zeu nou…scuipă pe ea,/ Pe fiecare la rând./ Calcă peste ele dumnezeiește”. Își întrece înaintașii. Atâta timp cât e „sănătos”, cât are vitalitate creatoare. Până când obosește și, din nou, „Câmpul se întinde înainte pustiu”. Pentru că „Alergătorul cade jos, moare,/ Devine carte fundamentală, ultimul cuvânt,/ Semn peste care nu se mai poate trece”. Sau cel puțin așa au impresia contemporanii sau cei care îl recunosc ca mare valoare.

Însă „Se aude un gâfâit,/ Din spate răsare cineva,/ Un alergător se oprește, scuipă pe semn./ Și se pierde în zare”.

Sorescu vede istoria literaturii ca  pe o întrecere între autorii geniali. Deși adesea câmpul rămâne pustiu și drumul nebătut, necălătorit, pentru că alergătorii de cursă lungă, cei care scriu cărți grele ca piatra, care pun pietre de bornă pe drumul literaturii, se nasc greu, se nasc rar în istorie.

„Scuipatul” la care face referire Sorescu nu e un semn de dispreț, nu e un gest de anulare a predecesorilor. E un fel de a vorbi simbolic, în sensul că, dacă cineva simte că Dumnezeu i-a dăruit talanții aceștia, nu se oprește din alergare la „semnul” dinainte ca în fața unui idol. Dacă Dumnezeu ți-a dat să alergi, alergi. Pentru că harul Lui nu încetează niciodată să se reverse.

La propriu, doar bădăranii mediocri sunt în stare să scuipe asupra unor cărți fundamentale. Sorescu nu era din tagma lor. Dimpotrivă, autorii fundamentali sunt considerați ca pietre de temelie, fără de care nu se poate zidi mai departe.

Alergătorii se întrec unii pe alții, nu se desființează. E o cursă în spirit olimpic. Suntem încă departe, caracterologic, de pretențiile desantiștilor, care nu vor mai vedea literatura ca pe un câmp de întrecere, ca un stadion, ci ca pe un teritoriu care trebuie ocupat, iar pe scriitori nu ca atleți ai spiritului, ci ca trupe de asalt…

Mesajul poemului e că întrecerea aceasta în plan literar sau cultural nu se termină niciodată. E o cursă în care nu există câștigători, decât temporar, pentru că întotdeauna vor veni alții din urmă.

Aceasta este însă o perspectivă laică, tipică pentru cultura laică. Aici întotdeauna venerația e unită și cu dorința de a întrece, de a depăși.

În cultura Bisericii, în mod paradoxal, cea mai mare râvnă e însoțită de cea mai mare smerenie, deși conștiința sfințeniei sau a „alergării” pentru Hristos nu e diminuată sau anulată. Sfântul Pavlos afirma că e cel mai mic dintre Apostoli, dar și că s-a nevoit mai mult decât toți Apostolii…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [39]

Poemul Simetrie nu este nici despre indecizie, nici despre alegeri greșite:

Mergeam așa,
Când deodată în fața mea,
S-au desfăcut doua drumuri:
Unul la dreapta,
Și altul la stânga,
După toate regulile simetriei.

Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am țuguiat buzele,
Am tușit,
Și-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea).

Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Și după aceea în fața mea s-au căscat două
Prăpăstii:
Una la dreapta
Alta la stânga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămada cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptușită cu puf!
Târâș, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Și deodată în fața mea
S-au deschis larg două drumuri.
„V-arăt eu vouă !” – mi-am zis –
Și-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmășie.
Greșit, foarte greșit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Și la prima răscruce
M-am dăruit cu toată ființa
Celui din dreapta. Tot așa,
Celălalt trebuia acum, celălalt…
Acum merindea îmi e pe sfârșite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârțâie și mârâie împotrivă-mi,
C-am ținut-o tot într-o greșeala…

Și iată în fața mea iar se cască
Două ceruri:
Unul în dreapta.
Altul la stânga.

Poemul este despre greutatea vieții, nu despre alegeri eronate.

Sorescu a ajuns la o etapă în care tâlcul nu mai este evident. Snoava sau parabola nu mai au o dezlegare sugerată în textele înseși ale poemelor. De acum înainte, Sorescu începe să practice un fel de ermetism, în sensul că, destul de des, înțelesul este tocmai contrar, în opinia mea, semnificației pe care o sugerează versurile. Adică poemul pare că indică el însuși un sens, dar tocmai acesta nu este cel adevărat.

Faptul că poetul nu nimerește niciodată calea „căptușită cu puf” pare o dramă, dar adevărul e că cel ce se plânge de intersecții și de căi bifurcate nu a greșit niciodată drumul. Mergând spre dreapta sau spre stânga, alege întotdeauna dreapta. Sensul spre „stânga” devine o derută, pentru că stânga e tot dreapta, după cum reiese din text.

„Dreapta” coincide inițial cu semnificația evanghelică a căii strâmte și grele, pe care Mântuitorul ne-a indicat să o alegem, tocmai de aceea este direcția aleasă din start. Dar, ulterior, „dreapta” și „stânga” nu mai sunt identificabile strict prin semnificația duhovnicească a „dreptei” și a „stângii”.

O sugestie valabilă ar putea fi și următoarea: uneori, în viață, ceea ce pare stânga e dreapta și invers. O interpretare pur evanghelică, putem spune, pentru că, spre deosebire de literatura clasică păgână, în care totul era claritate legalistă, învățătura dumnezeiască a Domnului ne-a arătat că lucrurile pot fi paradoxale. Foarte greu de înțeles.

În versurile poemului de mai sus, atât dreapta cât și stânga sunt întotdeauna dreapta. Adică poetul a ales întotdeauna drumul greu, „greșit”, inacceptabil pentru omul pătimaș și pragmatic, care caută fericirea pământească.

Toiagul care înmugurește trimite fără ocolișuri la toiagul biblic al lui Aaron, de la Num. 17, 8, pomenit extrem de des în cântarea liturgică ortodoxă („toiagul lui Aaron care a odrăslit”), pentru că este considerat o profeție esențială despre zămislirea Mântuitorului în pântecele Preacuratei Fecioare.

Aici, Sorescu descrie revolta trupului, exprimată prin dureri și neputințe, pe care acesta încearcă să o transmită sufletului, pentru că întotdeauna a ales calea care nu  fost confortabilă: „Acum merindea îmi e pe sfârșite,/ Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,/ Nu mai dau din el muguri,/ Să stau la umbra lor/ Când m-apucă disperarea./ Ciolanele mi s-au tocit de pietre,/ Scârțâie și mârâie împotrivă-mi”.

Ceea ce e neașteptat e că limbajul este profund tradițional, după un tipar biblic chiar, imaginarul e comparabil cu cel al jelaniei psalmice, a celui care e atât de copleșit de suferințe și extenuare fizică, încât se simte abrutizat și lipsit de bucuriile deosebite ale duhului, pe care dorește să le guste și să le trăiască. Însă din această abrutizare, lăsată de Dumnezeu spre smerirea noastră, răsare adesea adevărata bucurie harică, așa cum indica altădată și Arghezi în poemul Belșug[1].

„Cerurile” din final par iarăși o butadă, dar pentru cine înțelege limbajul biblic-ortodox și gândește creștin-paradoxal, este clar că „Unul la dreapta,/ Altul la stânga” nu indică decât cele două poziții privilegiate din preajma Domnului, pe care le ceruseră odinioară „fiii tunetului”, Sfinții Apostoli Ioannis și Iacovos (Mc. 10, 37)…


[1] A se vedea comentariul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/06/dumnezeu-si-arghezi-actualizat/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [38]

Halebarda, spre exemplu, e un poem în avanpremieră la neobișnuitul amestec între realitate și mister din La lilieci. Nu se poate deduce prea repede dacă e vorba de realitate concretă, dacă e butadă, umor negru sau fantastic eliadesc.

În înghesuiala dintr-un troleibuz e și un moș cu o cazma, pe care „O ține de coadă ca pe o halebardă/ La ușa cortului împărătesc”.

Comparația glorioasă pare inițial inocentă. O ironie „à la Sorescu”.

Până când moșul, „Politicos,/ Vorbăreț chiar”, începe să scape cazmaua în capul călătorilor, fiindcă îi tremură mâna, drumul are gropi iar șoferul e indiferent dacă „duce pasagerii vii sau pasagerii morți” – în termenii concreteței, și astăzi situația a rămas aproape la fel.

Însă nu știm dacă chiar acestea sunt motivele sau ele sunt pretexte realiste pentru o cu totul altfel de realitate.

Încât, după o vreme, „Trei sferturi din pasageri au fost deja bubuiți”.

Conștient că „criminalul ăsta ramolit /…/ I-a cam lichidat pe toți”, poetul observă că „acum s-a proțăpit chiar în spatele meu/ Cu halebarda lui”. Țipetele către șofer sunt zadarnice, pentru că „Autobuzul merge, poate are plan să meargă până la capăt” (nu mai e troleibuz sau nici nu contează?).

Care „capăt”? Troleibuzul sau autobuzul acesta nu are stații în care să coboare lumea?

După cum se observă, cuvintele sunt grele de subînțelesuri. Așa cum remarcase odinioară Călinescu, în privința lui Creangă, asemenea forță de a exprima echivocuri o are numai limba unui neam foarte vechi.

Profesyonel kayseri evden eve nakliyat firmaları firması

Cine e „șoferul” care duce oamenii „la capăt”? E vizitiul-dricar din La țigănci? Finalul coincide, în sugestie, cu cel din nuvela eliadescă: „Hurducăturile se întețesc,/ Moșul a intrat în vorbă cu mine,/ E din ce în ce mai politicos/ Și începem să discutăm despre vreme”.

Care „vreme”? E „vremea”…?

E de așteptat ca să îi scape iarăși cazmaua, în ciuda asigurărilor pe care „moșulică” le dădea de fiecare dată: „Vă rog frumos să nu vă alarmați,/ Afurisita asta de cazma n-o să-mi mai scape/ Acum și-n vecii vecilor”. Putem subînțelege și restul Slujbei de prohodire…

Pentru că moșul e un substitut al doamnei cu coasa, într-un mediu recontextualizat pentru epoca noastră. Ceea ce reprezintă o foarte interesantă și cu totul neașteptată reînviere a unui element creștin străvechi și fundamental – ne amintim că l-am văzut pe Sorescu contemplând avid pictura de pe pereții Bisericilor[1]. Originea acestei credințe e în Viața Sfântului Vasile cel Nou și vămile văzduhului. Desigur, nu exclud nici o informare a poetului pe canale literare.

Înlocuirea coasei cu o cazma nu e nicidecum neavenită sau o licență poetică. Pentru că în textul care ne-a oferit în mod detaliat informații despre ceea ce se întâmplă cu omul muribund și cu sufletul lui după moarte, ni se spun următoarele: „Și vine moartea de năprasnă. Și era vedearea morței ca un leu răcnind. Și de toate armele avea: sabie, cuțit, seaceri, pile, săcuri, fierăstrae, săgeate, tesle, barde, sfreadel cu care care în multe chipuri lucrează”[2]

Un alt manuscris vechi adaugă, la coasă și seceră, „chilă, paloș, daltă, lopată, hârleț, greblă, mătură”[3].

Cazmaua cu rol de halebardă, a lui Sorescu, se încadrează perfect în inventarul acesta de ustensile ale morții.

Ca să intrăm în „cortul împărătesc”, al Împăratului ceresc, trebuie mai întâi să trecem prin ascuțișul unei astfel de arme.

Desigur, adepții numeroși ai tezei că Sorescu se află în avangarda postmodernismului pot să nu vadă decât o ironie acidă la adresa indiferenței autorităților publice care face românilor viața grea în zilele cu trafic intens…


[1] Pentru bogata reprezentare iconografică și murală, în Bisericile noastre, a se vedea Cristina Bogdan, Moartea și lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate, EUB, 2016. În picturile murale nu e neapărat o doamnă cu coasa, poate să fie și un domn. Cercetarea întreprinsă are în vedere cu preponderență Bisericile din Țara Românească, multe fiind din Oltenia.

Dacă cineva ar face un studiu antropologic sau teologic, ar vedea că nu e nicidecum vorba de „mitologie” sau de un „imaginar arhaic”, fără relevanță pentru prezent. Pentru că în continuare muribunzii văd cu duhul (până să treacă pragul dincolo, când pot încă să vorbească cu cei din jur și să le comunice ceea ce ei și numai ei văd) – unii sau cei mai mulți nemaiavând niciun fel de cunoștințe anterioare despre această situație – apropierea morții sub o anumită formă, antropoidă sau animalieră. Ceea ce nu înseamnă că moartea e o ființă, propriu-zis. Dar așa a lăsat Dumnezeu să se petreacă lucrurile.

[2] Cele mai vechi cărți populare în literatura română. IX. Viața Sfântului Vasile cel Nou și vămile văzduhului, studiu filologic, studiu lingvistic, ediție și glosar de Maria Stanciu-Istrate, Ed. Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2004, p. 155.

[3] Ms. B. A. R. 5507, f. 93r, apud Cristina Bogdan, op. cit., p. 167.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [37]

Odată cu volumul Tușiți (1970), Sorescu își găsește un glas poetic mai propriu, destul de apropiat – fără elementul rural – de cel din La lilieci.

Maturitatea lirică, cred eu, coincide cu maturizarea omului care a înțeles că viața e mult mai complexă decât pare și că atunci când simți că mai ai puțin și o să sucombi, de fapt se deschid perspective de adâncime pe care nu le-ai cercetat și exprimat anterior.

Păruta invazie a prozaismului a determinat critica să îl considere, cum am spus deja în mai multe rânduri, un precursor al postmodernismului. Cred în continuare că e o confuzie între stilul lui Marin Sorescu și ideologia postmodernă, căreia poetul și dramaturgul Sorescu nu i se aliniază deloc.

Plecând de la acest volum, autorul începe să folosească poezia ca mijloc de subzistență. Din punct de vedere moral și spiritual. Caută filoane de sens și de frumusețe în lume acolo unde încă nu săpase niciodată. Caută supape existențiale pe care le exprimă tot mai natural.

Poezia lui devine mai mult jucată, mai mult teatru. Nu e deloc întâmplător faptul că volumul poartă titlul unui poem în care își vede opera pusă în scenă, se concepe ca scriitor și regizor, în vreme ce spectatorii (lumea, adică) îi sunt ostili, tușesc cu toții, mai întâi la replicile importante, apoi „Piesa se petrece de la un capăt la altul/ Într-o tuse măgărească”.

Relația cu teatrul absurdului cred că a indicat-o el însuși destul de clar, chiar din primul volum de versuri, de la poezia intitulată Capriciu, despre care am vorbit undeva mai sus[1].

În același timp, cotește spre un „fantastic” de tip La lilieci, spre o zonă de nișă, care nu e nici realistă, nici fabuloasă, ci un tărâm oarecum nedeterminat. Pare că, asemenea altora înaintea sa, a vrut să-și construiască un spațiu redemptoriu/ de salvare, o insulă de confort relativ, fiindcă a înțeles că nu mai trebuie să mai forțeze ușile sensului unei realități cu care nu există cale de conciliere.

În mod cu totul paradoxal, opțiunea stilistică ce pare multora înnoitoare e mai degrabă arhaizantă. Sorescu se întoarce la o perspectivă țărănească/ naturală de a privi lumea, fapt care transformă poeziile sale, adesea, în adevărate parabole. Avusese și anterior această tendință, dar era mult mai puțin conturată.

Intrăm într-o realitate mitizată, dar într-un alt fel decât la Mircea Eliade. Poezia, ca și autorul ei, există pe două planuri, pe care e tot pe atât de greu să le distingi pe cât e de greu să le confunzi.

Formula e un mixt între nou și vechi marca Sorescu. O marcă unică…


[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/02/17/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-6/.

Page 1 of 27

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno