Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Categorie: Poezia postbelică Page 1 of 26

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [5]

O sinteză între Eminescu și Coșbuc (poeți destul de diferiți, dar adeseori apropiați în conștiința populară, a publicului românesc larg), reușește Sfântul Ioan Iacob în poemul Vedenia Fericitei Monica:

La fereastra dinspre mare
Sub al nopții cer senin
Stă cu maică-sa de vorbă
Fericitul Augustin.

În convoiul lor spre țară
Au venit de la Milan,
Poposind în vremea nopții
La al Romei vechi liman.

Jos în tihnă lumea doarme,
Luna sus le stă zâmbind,
Îmbrăcând pământ și mare
Într-o pânză de argint.

Dar trecând puțină vreme
Se opresc din vorba lor,
Căci o tainică uimire
Le răpește mintea-n zbor.

Augustine prea iubite,
Dumnezeu m-a prevestit
Că, în drumul vieții mele,
Mă apropii de sfârșit.

În tăcerea cea adâncă
Ochii lor acum privesc
Spre lumina veșniciei
De la Tronul cel ceresc.

Multă vreme nicio vorbă
Nu rostește gura lor;
Nemișcați rămân, avându-și
Chipul tainic, visător.

Sub ninsoare de lumină,
Augustin și maica lui,
În uimirea lor cea sfântă
Par a fi niște statui.

Când își vin apoi în fire,
Pogorându-și ochii grei,
Cu emoție, Monica
Zice către fiul ei:

Nu mă turbur pentru asta,
Căci dorința ce mi-a fost
Am văzut-o împlinită,
Traiul nu-mi mai are rost.

Duhul meu va merge-n pace
Către veșnicul locaș,
Neavând de-acuma grijă
Pentru scumpul meu urmaș.

Viața mea a fost legată
Numai de un singur dor:
Să te văd creștin pe tine
Și creștin drept slăvitor!

Mila cea dumnezeiască
Către noi s-a revărsat
Și pe mine cea smerită
Negrăit m-a mângâiat.

În pământul țării noastre
Nu mai calcă pasul meu,
Căci așa a fost poruncă
De la Bunul Dumnezeu.

Mergeți numai voi cu pace
Și vă las ca legământ
„Trupul meu să se îngroape
În acest strein pământ!”.

A rămas puțin pe gânduri
Dascălul bisericesc,
Cugetând la vorba maicii
Cea cu ton proorocesc.

Într-o clipă tot trecutul
Îmbunătățit al ei
i-a venit atunci prin minte
cu lucire de scântei.

Cumpănindu-i profeția
Cu prea vrednicul ei trai,
El văzu atunci cu duhul
Fericirea ei din Rai.

Și de-atuncea înainte
Cunoscut-au pe deplin:
Că-i feciorul unei Sfinte
Fericitul Augustin.

Reproducerea versificată a unui fragment hagiografic, în versuri melodioase și sub formă de povestire plină de miez, profund emoționantă, e în descendența lui Coșbuc (deși nici Coșbuc nu are multe piese de felul acesta, dar are câteva care pot fi socotite a folosi de model).

Însă, în versurile pe care le-am subliniat, este de remarcat influența indubitabilă a lui Eminescu. Sfântul Ioan construiește un adevărat context natural romantic, tipic eminescian, care i se pare demn de a primi în el personajele sfinte, în asemenea momente solemne:

„La fereastra dinspre mare/ Sub al nopții cer senin/ Stă cu maică-sa de vorbă/ Fericitul Augustin. /…/ Jos în tihnă lumea doarme,/ Luna sus le stă zâmbind,/ Îmbrăcând pământ și mare/ Într-o pânză de argint”.

A așeza această convorbire tainică între pământ și mare e o intuiție de mare poet sau observația fină a unui consumator de poezie, care știe că simbolul marin e indisolubil legat de toposul călătoriei (ca preambul al călătoriei pe care urmează să o facă Sfânta Monica, spre viața veșnică) și care știe să folosească sugestia adâncă și subtilă, panorama cosmică fiind pe cât de elementar schițată, pe atât de sugestivă.

După tiparul eminescian, scena e împărțită în două: pe de-o parte nemișcarea lumii care doarme-n tihnă, pe de altă parte tabloul static-dinamic al celor două personaje, străjuite cosmic de lună, pământ și mare, adică de elementele universului mare, ale macrocosmosului care redevine o domă domestică, o casă și un spațiu intim pentru cei doi Sfinți, așa cum a fost creat de la bun început de Dumnezeu (după cum citim și în Cazaniile noastre românești).

Căci la Eminescu, după cum bine observau altădată Vianu și Bușulenga, dar fără să remarce filiația cu veche cugetare ortodoxă și românească, spațiile infinite ale macrocosmosului se metamorfozează într-un univers intim, cald și afectuos, dimensiunile grandioase nefiind strivitoare ca în filosofia occidentală (Pascal, Schopenhauer, gândirea arhitectonică religioasă romano-catolică și protestantă), ci păstrând temperamentul ortodox al unui spațiu protector.

Am spus că tabloul care le conține pe cele două personaje sfinte este static-dinamic pentru că, în exterior, atmosfera este plină de tihnă, de acalmie, toate elementele concurând la realizarea unei imagini statice, pe când întreaga mișcare este concentrată în interior, acolo unde dinamismul sentimentelor lăuntrice formează substanța întregului poem.

De aceea am afirmat că peisajul nu este un decor exterior, ci o panoramă interiorizată, existând continuitate între mișcările sufletului și tainica participare a naturii la emoția sufletească, la procesul lăuntric care transformă ceea ce ar fi putut fi convulsie în pace duhovnicească, sub veghea lunii „zâmbind”.

E un întreg proces sufletesc și duhovnicesc interior, de la uimire și răpire a minții („Căci o tainică uimire/ Le răpește mintea-n zbor”) la „tăcerea cea adâncă” în care, din durerea și neliniștea lor, de pe țărmul lor pământesc, își îndreaptă privirea inimii spre Dumnezeu, într-o rugăciune și implorare mută: „Ochii lor acum privesc/ Spre lumina veșniciei/ De la Tronul cel ceresc. // Multă vreme nicio vorbă/ Nu rostește gura lor;/ Nemișcați rămân, avându-și/ Chipul tainic, visător”.

Am putea să comparăm starea aceasta duhovnicească cu „ruga din tăcere” a lui Dosoftei (Ps. 53) și cu „ruga fără cuvinte” a lui Arghezi (Psalm) – ceea ce Mircea Scarlat numea meta-rugăciune, legată de idealul mallarméan al poeziei-tăcere.

Dar e foarte interesant de observat cum Sfântul Ioan a știut să descompună mental poezia lui Eminescu în elemente specifice, să elimine subiectul erotic din versurile aceluia, ca și când nu ar fi fost consubstanțial poeziei, și să păstreze intact farmecul versurilor eminesciene, cu elementele cosmice simbolice esențiale și cu valurile melodiei elegiace curgând dureros de dulce.

Nimic erotic din poezia lui Eminescu nu mai răzbate, erotismul e decantat, e ca și cum poetul ar fi căutat să îi spiritualizeze poezia deplin[1].

E un exercițiu pe care numai un fin iubitor al poeziei și cititor pasionat e în stare să îl facă cu atâta abilitate și naturalețe. Pot spune că descopăr în Sfântul Ioan Iacob un spirit poetic (fără să fi avut pretenții de profesionist) care l-a înțeles pe Eminescu în profunzime, care a intuit mai ales caracterul profund creștin-ortodox al poeziei sale dincolo de tribulațiile erotice, putând chiar să departajeze între elemente poetice care oricui altcuiva i-ar părea sudate, indivizibile.

Cu un rafinament poetic comparabil cu al lui Ștefan Petică (încât mă face să mă întreb dacă nu l-a citit cumva), Sfântul Ioan monumentalizează personalitatea celor doi Sfinți, mamă și fiu, surprinși într-un moment de mare solemnitate și într-o stare de răpire, proiectându-i într-un grup statuar: „Sub ninsoarea de lumină,/ Augustin și maica lui,/ În uimirea lor cea sfântă/ Par a fi niște statui”.

Acest grup statuar însă nu este sculptat în materia grosieră a marmurei, nu este imortalizat într-o frumusețe renascentistă sau marmorean-eminesciană, ci „sub ninsoarea de lumină”. Sculptura este astfel diafanizată petician și hieratizată iconic-ortodox. Sugestiile de ordin istoric și religios-cultural sunt multiple, dar filigranate în detalii stilistice.

Starea de răpire a Sfinților, de elevație de la pământ spre cer și de suspendare a lor de Dumnezeu este indicată inclusiv prin faptul că niciun moment nu i se permite materiei să se solidifice, nici măcar pictural, ci sugestia permanentă este de desubstanțializare, de transfigurare, întregul ambient, „pământ și mare”, fiind îmbrăcat „într-o pânză de argint”. Rolul acesteia este de a subția materia universală până la firele componente, de a-i destrăma păruta soliditate, dar și de a sugera desfacerea unui pod inefabil peste pământ și mare, pentru cea care urmează să străbată drumul nevăzut de la pământ la cer.

„Pânza” e o sugestie extatică (amintind de cea văzută în extaz de Sfântul Apostol Petros, pentru că tot suntem la Roma), iar epitetul „de argint”, ca și la Eminescu, susține sugestia inefabilității, a epifaniei.

Întreg contextul „răpirii” celor doi Sfinți e localizat poetic între această „pânză de argint” și „ninsoarea de lumină”, imortalizarea artistică reușind să depășească artefactul material al picturii sau sculpturii, sugerând transfigurarea, transcenderea către Dumnezeu.


[1] A se compara cu poezia lui Eminescu, În fereastra despre mare:

În fereastra despre mare
Stă copila cea de crai ­
Fundul mării, fundul mării
Fură chipul ei bălai.

Iar pescarul trece-n luntre
Și în ape vecinic cată ­
Fundul mării, fundul mării,
Ah! demult un chip i-arată.

„Spre castel vrodată ochii
N-am întors și totuși plâng ­
Fundul mării, fundul mării
Mă atrage în adânc”.

„La fereastra dinspre mare”: așa începe și poemul Sfântului Ioan Iacob. Însă în poezia lui Eminescu avem un pescar ascet, anahoret în pustia apelor, care nu ridică ochii spre castel, dar e ispitit prin oglinda apelor (oglinda e instrument/ intermediar al tentației și în Luceafărul sau în alte poezii eminesciene, pentru că, chiar când omul fuge de ispită, lumea sau demonii pot să născocească multe oglinzi…). Pe când la Sfântul Ioan Iacob e vorba de doi Sfinți care au biruit ispitele prin pocăință și asceză, care nu privesc în „fundul mării”, fiindcă au ieșit din abisul păcatului, ci „Spre lumina veșniciei/ De la Tronul cel ceresc”.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [35]

Expresia poetică, oricât de „prozaică”, nu poate astupa, la Marin Sorescu, dezvăluirea unei gândiri care își are izvorul în sensibilitatea veche, ortodoxă în esența ei cea mai pură: „Brazii își vindecă scorburile/ Picurând întruna rășină,/ Cum se ung și lebedele c-o grăsime/ De nu li s-atinge apa de pânze. // Dacă fiecare brad/ Ar vărsa puțină rășină/ Degeaba,/ Așa, pentru durerea lumii/ În general… // Bradul acesta un bob,/ Celălalt – altul,/ Câtă jale mondială/ Ar ameliora o pădure! // Simt că mă vindec/ De-o spaimă,/ Doamne, ce lumânare/ Arde pentru mine/ În vânt,/ Pe-o stâncă, departe?” (Transfuzie secretă).

Acolo unde ne așteptam mai puțin, renaște tema templului cosmic…

După cum am mai afirmat în câteva rânduri, poetul e un romantic incurabil: „Când îndrăgostiții au luat peste tot foc,/ Se prind de mână/ Și se aruncă amândoi/ Într-o verighetă/ Cu apă puțină. // Este o cădere importantă în viață/ Și ei zâmbesc fericiți /…/ De la o vreme/ Li se amestecă ziua cu noaptea,/ Într-un fel de tristețe deasă…/  Verigheta răspunde/ Tocmai pe tărâmul celălalt./ Acolo este o plajă mare/ Plină cu oase îmbrățișate/ Care dorm cu albul lor ostenit,/ Ca niște scoici frumoase/ Care s-au iubit toată marea” (Baladă).

Ironia rece și tăioasă se naște la Sorescu tocmai din neplăcerea de a i se fi tulburat seninătatea, de a se fi întunecat idealul de solaritate. E un răspuns pe măsura dezamăgirii lui, nu un mod de viață asumat.

În loc să socotim că Sorescu face loc, prin limbaj și atitudine, viitorului postmodernism sau cel puțin unui modernism înaintat, agresiv și atradițional, ar fi mult mai corect să distingem, în versurile sale, o veritabilă reconsiderare nostalgică și încercare de restaurare a unei cugetări și sensibilități aflate în pericol de a fi pierdute:

„Salcâmului/ Când îi cade câte o frunză/ Îi vine parcă s-o miroase,/ Ca soldații care, scoțându-și cizmele,/ Își trec mai întâi pe la nas/ Obielele. // E un fel de-a ne măsura drumul:/ Am mai trăit o zi,/ Am mai trăit o frunză./ Aproape că am vrea/ Să duhnească îngrozitor,/ Atunci am spune:/ „Eh, ce-am mai mers!” // O, seara,/ Când unul cu spatele la celălalt,/ Ne mirosim discret/ Visele căzute, zilele, morții…” (Gest).

Dar timpul nu miroase, nici tristețile, eșecurile sau dezamăgirile. Sorescu însă se fixează pe axul salcâmului, ca pe o limbă de ceas care a stat, îndreptată în sus. Strădania lui e de a scoate modernitatea închisă în ghetoul cu pereți înalți și sârmă ghimpată al părerii înalte despre progresele sale „nemaiîntâlnite” în istorie și de a o deschide spre normalitatea părăsită a unui mod tradițional de a simți și de a vedea lucrurile.

El însuși pândește să înțeleagă sensul transcendent al universului, păzind un imaginar pod între lumea concretă și cea metafizică: „Dacă se lasă o pleoapă/ Cine vibrează la trecerea sufletului?/ Peștii când sar din apă/ Fac o undă magnetică./ Se aprinde lumina, se stinge lumina,/ Podul tresare de suflul grozav al cojirii stelelor. /…/  Și eu care am uitat totul, drept pedeapsă/ Voi sta pe acest pod desculț:/ Cerșetor/ Al gândurilor care umblă în noaptea asta/ Pe limba morților” (Pedeapsa).

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [4]

Uneori, poetul nostru e un Coșbuc ortodox:

O, om!, ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume
De tot ce spui în scris sau grai!
De pilda ce la alții dai
Căci ea mereu, spre iad sau rai
Pe mulți o să-i îndrume!

Ce grijă trebuie să pui
În viața ta, în toată,
Căci gândul care-l scrii sau spui
S-a dus, în veci nu-l mai aduni
Și vei culege roada lui
Ori viu, ori mort odată!

Ai spus o vorbă, vorba ta,
Mergând din gură în gură
Va-nveseli sau va-ntrista
Va curăți sau va-ntina
Rodind sămânța pusă în ea
De dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt; cuvântul scris
Este un leac sau o otravă.
Tu vei muri dar tot ce-ai scris
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre ocară sau slavă.

Ai spus un cântec, versul tău
Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău
Spre curățire sau desfrâu
Lăsând în inimi rodul tău
De har sau de rușine.

Arăți o cale: [cale]a ta!
În urma ta nu piere
E cale bună sau e rea
Va prăbuși sau va-nălța
Vor merge suflete pe ea
La pace sau durere.

Trăiești o viață, viața ta!
E una, numai una!
Oricum ar fi, tu nu uita:
Cum ți-o trăiești, vei câștiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna!

O, om! Ce mari răspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus prin scris sau grai
Sau lași prin pilda care-o dai
Pe mulți, pe mulți spre iad sau rai
Mereu o să-i îndrume!

Deci nu uita: fii credincios!
Cu grijă și cu teamă
Să lași în inimi luminos
Un semn, un gând, un drum frumos
Căci pentru toate ne-ndoios
Odată vei da seamă!
Amin.

În acest poem în care a copiat prozodia coșbuciană (cu mici stângăcii sau libertăți față de rigorile metrice, depinde cum dorim să le considerăm), Sfântul Ioan Iacob este tot ceea ce Coșbuc nu a fost niciodată: învățătorul creștin autentic.

În versuri, Coșbuc e, în marea majoritate a timpului, un scriitor realist, iar pasajele de învățătură morală  nu sunt întotdeauna de esență creștină (precum cele din Moartea lui Fulger[1]) – nici măcar greco-catolică sau romano-catolică. Excepția o fac câteva poeme, după cum precizam și altădată. Dar Coșbuc e un scriitor epic în versuri, el narează cu rimă! Iar narațiunile sale versificate au subiecte diverse (deși predomină tema vieții rurale, care însă nu exprimă o existență patriarhală în sens spiritual) și de aici derivă și neconcordanțele, din punct de vedere etic, între mesaje. Și de aceea Coșbuc nu își etalează o credință fermă personală (deși putem deduce, totuși, anumite trăsături morale și religioase), el face mai degrabă figură de autor impersonal, precum prozatorii realiști obiectivi.

În schimb, Sfântul Ioan Iacob, preluându-i cântecul, transmite o cu totul altă spiritualitate prin intermediul versurilor, cu o vervă creștină indubitabilă. Iar mesajul poemului de față e foarte grav și mereu actual. Căci pentru mulți dintre contemporanii noștri, nu e niciun „păcat mare” dacă scriu împotriva lui Dumnezeu a credinței strămoșești și a propriului popor, dacă se luptă cu tradițiile autentice care au salvat și conservat ființa acestui neam vreme de secole.

Apelul acesta disperat pentru  fi atenți la ce spunem și mai ales la ce scriem și lăsăm în urmă îl făcuse odinioară și Miron Costin, exasperat de interpolările unor inculți și cu sentimente antiromânești (niște „istorici” gen Lucian Boia) în Letopisețul lui Grigore Ureche.

Sfântul Ioan Iacob ortodoxizează stilul poetic al lui Coșbuc în câteva piese în care este ușor de reperat influența stilistică a poetului ardelean amintit, dar în care suflul poetic diferă esențial, din punct de vedere calitativ-spiritual.


[1] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Moartea_lui_Fulger.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [3]

Faptul că Sfântul Ioan Iacob consideră că ritmurile romantice se potrivesc nostalgiei sale reprezintă pentru mine o dovadă în plus că melancolia preromantică și romantică erau în consonanță cu tradiția reflexivă creștină. Am sesizat adeseori, în poezia noastră romantică, faptul că nostalgia poeților se apropie foarte mult de sentimentul autentic creștin. De aceea cred că opțiunea Sfântului român retras în pustia Hozevei, ca să viețuiască într-o peșteră săpată în piatră, nu e întâmplătoare.

Iată încă un exemplu, poemul Flori de la Iordan:

De câte ori Iordane Sfinte
Pe malul tău am colindat,
Mă cuprindea un dor fierbinte
Să stau acolo nemișcat.

Să nu mai am de lume știre,
La malul apei viețuind,
S-ascult a apei glăsuire
Și păsările ciripind.

S-aud în „lunca cea bătrână”
Cum sună vântul din pustie
Și firea toată cum îngână:
„Treime Sfântă, slavă Ție!”.

Voiam să am mereu în față
Izvoarele de la Harara
Și locul pustnicesc – de viață
A Sfinților de Vitavara.

La „colimvitra-ți” minunată
Voiam să viețuiesc mereu,
Acolo unde – altă dată –
Se botezase Dumnezeu.

În valea ceea cu izvorul,
La poalele unui tăpșan,
Ades vorbea Mântuitorul
Cu Sfântul Prooroc Ioan. /…/

Aproape de Iordan, pustia
În taină a adăpostit
Pe Sfânta Pustnică Maria
Și pe Zosima cel Sfințit.

Diferența între poeții epocii pașoptist-romantice și Sfântul Ioan Iacob este aceea că ei doar suspinau după retragerea în singurătate, departe de lume (Grigore Alexandrescu, Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alecsandri etc.), și își notau melancolia în versuri, fără să facă pasul decisiv al sihăstririi.

De data aceasta, autorul nu mai e doar un personaj care cugetă nostalgic sau care doar vizitează locuri exotice și își scrie…memoriile afective. Versurile lui nu mai sunt doar reverie. Avem un pustnic autentic, un eremit a cărui ocupație de bază era cugetarea la viața și patimile Mântuitorului ori la viețuirea Sfinților care s-au nevoit și desăvârșit prin asceză aspră în acele locuri pustii, unde, așa cum spune poetul nostru, „În zilele de iarnă/ Cu cer posomorât/ Doar murmurul de ape/ Îmi ține de urât” (Icoana nevinovăției). Iar în verile fierbinți numai păsările (porumbei și turturele) – de altfel, acești singuri prieteni și companioni ai Sfântului, în mod minunat, au năvălit în ziua înmormântării sale cântând în jurul lui, încât Părinții slujitori abia puteau să mai facă Slujba…

Însă în poezia sa nu se distinge numai trilul melancolic romantic, ci și câte ceva din Coșbuc, Octavian Goga sau Vasile Voiculescu. Ceva din vehemența și siguranța versului religios-profetic, pe care Sfântul poet le-a receptat și reprodus foarte bine, oferind originalitatea experienței sale greu de urmat.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [34]

Evoluționismul este persiflat, mai departe, și în poemul Mai mult ca perfectul:

„Pe spatele aripei este notat/ Mai mult ca perfectul/ Zborului. //

Pe spatele peștelui e desenat/ Înotul viitorului. //

Acolo unde credeam că se termină,/ Lucrurile revin asupra lor;/ Fața văzută e doar o ciornă./ De ce să fim pesimiști/ În legătură cu stingerea ochilor?/ Pe spatele lor/ Natura și-a notat/ O idee și mai îndrăzneață/ Despre orbire”.

Când credeam că formele de viață pe care le vedem și le admirăm sunt cele pe care Dumnezeu le-a făcut „bune foarte”, atunci vine ideologia ateist-darwinistă care ne învață că suntem în plină evoluție a speciilor.

Însă, așa cum Sorescu sesizează, cât se poate de corect, o eventuală evoluție a speciilor așa cum le vedem și le cunoaștem nu poate conduce decât la monstruozități inacceptabile cu o minte sănătoasă.

Și, mai mult decât Sorescu în anii 70 ai secolului trecut, noi vedem astăzi foarte limpede ce idei macabre despre viitor ne propun toate filmele futuriste. Nu mai vorbim de faptul că toate experimentele științifice care au învederat modificări genetice au eșuat lamentabil, încât nu mai știm unde să alergăm ca să găsim „produse naturale”.

Așa cum poetul a înțeles de pe atunci, o asemenea idee de evoluție nu poate duce decât la orbirea noastră biologică, dar mai ales spirituală: „De ce să fim pesimiști/ În legătură cu stingerea ochilor?/ Pe spatele lor/ Natura și-a notat/ O idee și mai îndrăzneață/ Despre orbire”.

În același timp, nu e nimic mai anti-postmodern decât…ironia constantă și nedisimulată a autorului la adresa descoperirilor științifice și tehnologice ale vremii, față de care afișează un scepticism pe care nu l-a contrazis niciodată (spre deosebirile de poemele cu temă religioasă, în care ironia – mai mult sau mai puțin veridică – alternează cu atitudinea profund reverențioasă față de trecut și tradiție spirituală și cu înclinația incontestabilă spre metafizică și cugetare pioasă):

„Am mâncat toată grăsimea pământului,/ Am lins și Luna de vreo două ori,/ Acum așteptăm. //

Tolăniți pe fel de fel/ De invenții, de descoperiri,/ Am ajuns în punctul cel mai înalt./ E o încordare a gurii,/ A stomacului,/ A istoriei și geografiei,/ A întregului aparat. //

Vom râgâi peste o oră,/ Peste un aer,/ Peste un pământ/ Cu ochii la stele”.

Pentru că, „tolăniți pe…invenții”, ne vom întoarce cu ochii la stele, la frumusețea genuină a cosmosului, la splendoarea care ne taie răsuflarea, pe care tot efortul uman concentrat în invenții și descoperiri o atinge ca un „râgâit”.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [33]

Sunt și situații în care poetul e tranșant: „Astăzi trebuie să ai neapărat/ Și suflet” (Concentrică). Adică e neapărat să și arăți că ai suflet, nu doar să ai și să nu îl vadă nimeni. „Așa că ia-ți de pe umeraș, îmbracă-l,/ Aerul tău cel misterios,/ Transcendental și serafic”. Pentru că sufletul își face simțită prezența în mod inconfundabil.

„Privește-mă cu gene foarte lungi/ Și fiecare geană să trezească în mine/ O clapă./ Fă anotimpul atât de limpede,-ncât/ De pe coaja copacilor să sară corăbii,/ Dovadă că totul se trage din apă. //

Cheamă păsările să zboare aproape,/ Numai păsări alese,/ De la ciocârlii în sus,/ Să înalțe în jurul nostru o fântână de aripi,/ Pe fundul căreia noi să ne credem izvoare/ Fără apus”.

Mai rar se conjugă în poezia lui Sorescu diafanul arghezian cu jubilația stănesciană pentru a sublinia metafizica stărilor exuberante. Dar, când se întâmplă, ne reconfirmă că ne aflăm în plin modernism (post)romantic.

Curând este însă din nou măcinat de alte gânduri și se lasă și el corupt de duhul satanic al vremurilor ateiste încântate de blasfemii, în poemul Adam (selecționat – cum altfel? – pe criterii evidente și evident nestilistice, pentru a figura în manualele școlare):

„Cu toate că se afla în rai,/ Adam se plimba pe alei preocupat și trist/ Pentru că nu știa ce-i mai lipsește. //

Atunci Dumnezeu a confecționat-o pe Eva/ Dintr-o coastă a lui Adam./ Și primului om atât de mult i-a plăcut această minune,/ Încât chiar în clipa aceea/ Și-a pipăit coasta imediat următoare,/ Simțindu-și degetele frumos fulgerate/ De niște sâni tari și coapse dulci/ Ca de contururi de note muzicale./ O nouă Evă răsărise în fața lui./ Tocmai își scosese oglinjoara/ Și se ruja pe buze./ „Asta e viața!” a oftat Adam/ Și-a mai creat încă una. //

Și tot așa, de câte ori Eva oficială/ Se întorcea cu spatele,/ Sau pleca la piață după aur, smirnă și tămâie,/ Adam scotea la lumină o nouă cadână/ Din haremul lui intercostal. //

Dumnezeu a observat/ Această creație deșănțată a lui Adam./ L-a chemat la el, l-a sictirit dumnezeiește,/ Și l-a izgonit din rai/ Pentru suprarealism”.

Blasfemia nu trebuie să fie neapărat postmodernă, poate să fie la fel de bine și…suprarealistă. Caracterul antipoetic și caricatura blasfemică nu s-au născut odată cu postmodernismul.

În cazul de față, chiar dacă am dori să socotim poemul o parabolă morală, care acuză, apelând la metode satirice neconvenționale, infidelitatea bărbatului și frivolitatea femeii, totuși, asocierea cu timpurile aurorale, edenice, a concupiscenței, e cu totul neortodoxă. E o erezie veche (nu știu dacă Sorescu avea cunoștință de acest lucru), pe care am sesizat-o și în Paradise lost al lui John Milton și care l-a influențat și pe Heliade.

Adevărul ortodox este că dorința sexuală a apărut numai după căderea Sfinților Protopărinți din Rai. Iar desfrânarea și mai târziu, Sfinții Adam și Eva nepracticând-o niciodată.

Repet, însă: eu nu cred în aplecarea lui Sorescu spre hulă și sarcasm gratuit. Atmosfera spirituală a epocii, dirijată de sus, de structurile de conducere ale statului, cu totul ostilă religiei creștine și mai ales Ortodoxiei dominante, cel puțin la nivel statistic, în rândul populației, nu l-a lăsat pe poet neotrăvit cu totul. Cu atât mai mult cu cât lumea literară nu a opus cine știe ce rezistență acestei direcții anti-creștine. Exegeza noastră a asimilat-o cu foarte multă flexibilitate. Iar Sorescu, după cum cred, în astfel de poeme a făcut concesii regimului.

A lua secvența de mai sus drept reper textual pentru „necredința” lui Sorescu e o exagerare. Ar trebui, în consecință, să ne așteptăm de la poet la o atitudine permanent nihilistă și contestatoare, ceea ce nu e nici pe departe valabil. Dimpotrivă, în poemul care urmează (Nu ne mirăm), atitudinea lui se schimbă cu 180 de grade, el devenind acum sarcastic la adresa pretențiilor de „științificitate” ale evoluționismului și ateismului, considerate ideologii „progresiste”:

„Nu ne mirăm de nimic, niciodată,/ A fost extirpată mirarea,/ Atavism, care ne-apropia de maimuță. //

Temperatura corpului omenesc a scăzut/ De la 36 la 15 grade/ Din economia de căldură obținută/ S-a realizat un soare artificial/ Pentru încălzirea motoarelor Diesel. //

E un zgomot de mașini,/ Temperatura omenirii scade,/ Sentimentele tind către zero,/ Noi nu ne mirăm de nimic,/ Suntem în continuu progres”.

Când nu mai există mirare pentru nimic înseamnă că oamenii au pierdut ideea de taină, de sublim, de măreție care îi depășește cu mult, care e de neatins și de necercetat cu mintea iscoditoare. Dar atunci când conștiințele umane sunt educate să accepte orice schimbare a mediului sau orice invenție științifică, oricât de imorale, ca „firești” într-o lume progresistă, atunci ele nu mai au, de fapt, niciun reper moral și spiritual, iar omul însuși nu mai reprezintă nicio valoare în univers.

Atunci din „temperatura omenirii” se pot alimenta „motoarele Diesel”, când afectivitatea tinde către „zero”. Când iubirea de Dumnezeu și de oameni tinde spre zero. Când este evident că existența de veacuri, ortodoxă, în orizontul misterului și al revelației, este evacuată/ „extirpată” pentru a face loc lipsei de mirare, prostiei glaciale pentru care nimic nu mai este mirabil.

De ce nu este selectat și acest poem în manuale, ca exemplu de ironie postmodernă, în anticipație? Simplu: elevii trebuie să afle că credința creștină este „rizibilă”, nu și că teoria darwinistă e aberantă (irațională și neștiințifică) și dezumanizantă.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [2]

Deși Sfântul Ioan cultivă o estetică poetică clasică, părut necomplicată (însă clasicismul adevărat, al expresiei perfect sculptate în marmura curgătoare a cuvintelor armonizate după reguli prozodice, e greu de atins), totuși versurile sale ne surprind cu acuratețea stilistică a unui expert și chiar încep, uneori, să decurgă în sintaxa melodică a elegiilor eminesciene, chiar dacă ideea nu corespunde modelului estetic. Ceea ce mie îmi revelează un spirit „șlefuit” în poezie, care a îmbrăcat înadins o haină poetică umilă.

Găsim la el o adevărată poezie a „ruinurilor” și a „deșertăciunilor”, a lui „fugit tempus”, evocând locurile încărcate de istorie și de sfințenie din pustia Iordanului, poezie mult superioară stilistic producțiilor pașoptiste, datorită acumulărilor de experiență poetică din lirica noastră, pe care Sfântul le cunoaște și le valorifică:

În murmurul vesel de apă,
„Cetatea cu stânci de granit”
Primește pe cei care „scapă”
Zicându-le „bine-ați venit!”.

Cu veacuri de vremuri în spate
Așteptă bătrânul Lăcaș
Pe cei care vin la „Cetate”
Și-i cer cu dorire sălaș.

Din negura vremii el are
Menirea cea sfântă din cer
Să fie „azil de scăpare”
La toți cei cu „suflet stingher”.

Evreii cu chivotul legii
Când trec peste Sfântul Iordan
Pe-aici au războaie cu regii
Din vechiul pământ Hanaan.

La dreapta mai sus Gavaonul
Dă soarelui loc de popas,
Iar Luna văzând Ealonul
Nu face atunci niciun pas.

Că schimbă hotarul cel veșnic
Vestitul Iisus Ben-Navi
Pe soare oprindu-l ca sfeșnic
În marginea vremii de zi.

Aici Proorocul Ilie
În peștera veche de sus,
(Fugind de cumplita mânie)
Se află o vreme ascuns.

Pe urmă, tradiția spune,
Că Sfântul Strămoș Ioachim,
Când scârba pe el îl răpune
Pogoară aici din „Salim”.

El vine să-și verse amarul
În lacrimi fierbinți și postiri
De unde se întoarce cu darul
Celei mai alese „vestiri”.

Apoi la a „vremii plinire”
Fiind Iisus pe pământ
Aici cea din urmă lucire
S-arată din „Sfeșnicul Sfânt”:

Ioan Proorocul cel mare
Luceafăr de ziuă cinstit
Al Soarelui care răsare
În lumea din veacuri vestit.

Aici el botează norodul
La apele reci din „Enon”,
Gătindu-i în taină „vohodul”
„Celui ce răsare-n Sion”.

Când Domnul se-nalță în slavă
Atunci al apelor vad
Din valea aceasta grozavă
Se lasă în jos pân’ la iad.

Iar stânca de multă sfială
Se dă la o parte atunci
Păstrând până azi dogoreală
Din focul cu veșnice munci!

Apoi după vremuri s-așază
Monahilor sfânt adăpost
În care mereu se-narmează
Cu rugi, priveghere și post.

Cu miile vin de departe
Pe toate din lume lăsând
Ei trupul smeresc pân’ la moarte
Și pierd pe vrășmașii de gând.

Un veac înflorește pustia
Și faptele bune rodesc
Că Sfinții prefac sihăstria
În rai minunat sufletesc.

Dar curgerea vremii cea oarbă
Nu cruță nimic pe pământ
Ea schimbă a Lavrei podoabă
Cu jalnicul morții veșmânt.

Că valuri de nații păgâne
Și vânturi de multe sminteli
Îi strică cetății bătrâne
Frumoasele ei rânduieli.

O parte din „Fiii Pustiei”
Iau drumul prin chinuri la cer
Iar alții de frica robiei
Își lasă lăcașul stingher.

Nemernici [străini] pe urma sfințită
A unui trecut strălucit
Noi azi cei cu firea slăbită
Strigăm doar cu glas răgușit.

O! vremuri cu unghii tirane
Și tu prea sălbatic popor [al arabilor]!
De ce v-ați făcut voi organe
A duhului rău stricător?

O, ziduri cu peșteri profunde
Ce lucruri străvechi tăinuiți?
O, ape cu murmur de unde,
Ce taine adânci povestiți?

Dar cine mai poate pătrunde
Al graiului vostru adânc?
Că iată acum huhurezii
În locul sihaștrilor plâng!

Dar azi pe țărâna cea sfântă
S-arată din vechi rădăcini
O mică verdeață plăpândă
Ieșind la iveală din spini!

O, Doamne, să nu se strecoare
În „sadul” acesta uitat
Vreo capră de răufăcătoare
Că iarăși rămâne uscat!

Iar hoții gândiți din pădure
Aflându-l cumva fără gard
Ei iarăși aleargă să fure
Și iarăși pe toate le ard!

„Vrășmașii de gând” și „hoții gândiți” îi desemnează pe demoni…

Poemul e datat „noiembrie 1952”. Melancolia și nostalgia Sfântului Monah sunt exprimate cu o perfectă reproducere stilistic-imagistică și muzicală a poeziei romantic-eminesciene. Ca în vechime și precum Eminescu, acesta renunță uneori la declinarea articolului posesiv-genitival („organe a duhului” etc.), fiind foarte perspicace în a îmbrăca poezia cu prestigiul vetusteții (dozând cu atenție elementele vechimii, fără exagerări) la nivel lexical, gramatical și stilistic.

Eminescu este evocat și prin metafora „negura vremii” (O, mamă…), iar pustia de la Iordan este numită „azil de scăpare” precum odinioară Grigore Alexandrescu numea munții noștri „scump azil de libertate” (Răsăritul lunei. La Tismana)[1].

De la Sfântul Dosoftei împrumută, după Eminescu, rima „vad/ iad”: „De-aș pogorî unde-i iadul,/ Și de-acolo mi-deșchiz[i] vadul” (Ps. 138 din Psaltirea în versuri). Într-unul din proiectele dramatice ale lui Eminescu, Ștefan cel Tânăr (necunoscut Sfântului Ioan), acesta reprodusese de asemenea inspirata rimă dosofteiană: „Din mări cu munți de viață sunt aruncat pe vad,/ Din ceruri de lumină m-am coborât în iad”[2].

Ecourile psalmice și de Memento mori sunt reluate de Sfântul Ioan Iacob și în alt poem, intitulat Din tainele pustiei de la Schitul Hozevei (pe glas 5): „În tăcerea cea de noapte/ Toate când se odihnesc,/ Apa murmură în șoapte/ Ca un cântec bătrânesc. // Cursul ei fiind năvalnic/ Nimeni n-a putut din veac/ Să-i priceapă graiul jalnic/ Decât vântul cel pribeag. // El când bate de la vale/ N-are cum a se feri,/ Căci îi stă atunci în cale/ Și încep a tăinui. // Spun atuncea (cine știe?)/ Despre Sfinții Mucenici,/ Despre viața din pustie/ A sihaștrilor de-aici?! // Lucruri mari și minunate/ Din trecut or fi spunând,/ Căci aud strigând mirate/ Cucuvaiele oftând”.

Convorbirea râului și a vântului, ca și povestea apelor „cu murmur de unde” dovedesc limpede filiația eminesciană. La ele se adaugă strigătul psalmodiant de huhurezi și cucuvaie. A se observa și că poemul are notația „pe glas 5”[3], ceea ce înseamnă că Sfântul poet a convertit sunetul elegiac eminescian în muzică bizantină.

Nu se gândea nimeni că un român se ocupă cu așa ceva în pustia Iordanului, când în țară trecutul (istoric, literar și spiritual) era proscris, eram în plin proletcultism literar, în anii înghețului stalinist, laurii poeziei îi culegeau A. Toma, Maria Banuș, Mihai Beniuc, Dan Deșliu, Eugen Jebeleanu, Eugen Frunză etc, care sprijineau, prin militantismul poetic, construirea socialismului[4].

Un Sfânt Monah român, poet, într-o peșteră de la Iordan, în deșert, alcătuia alternativa lirică românească la proletcultism, alăturându-se astfel celor care „scriau” în gând sau cu unghiile pe pereții închisorilor.

Înainte ca generația lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru să reînnoade legătura cu poezia modernă interbelică, Sfântul Ioan Iacob s-a nevoit nu numai pustnicește, ci și artistic, pentru a construi o poezie recuperatoare de comori stilistice și spirituale (în anii în care în țară se scriau, oficial, numai versuri otrăvite despre prietenia cu Sovietele și măreția comunismului), care să circule printre Monahii și Clericii români înstrăinați, de la Sfintele Locuri și din alte Mănăstiri, autorul dorind ca ei să nu-și uite limba și „viersul” și să-și aline dorul de România.


[1] A se vedea articolele mele în care am surprins predispoziția poeților pașoptiști pentru recluziunea de tip isihast, aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/23/isihia-romantica/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/25/isihia-romantica-2/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/13/campia-transcendentala/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/18/campia-transcendentala-2/.

 A se vedea și cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2014, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[2] M. Eminescu, Opere, VIII, ediție inițiată de Perpessicius, studiu introductiv de Petru Creția, Ed. Academiei RSR, București, 1988, p. 164.

[3] A se vedea câteva exemple melodice ale glasului 5:
https://www.youtube.com/watch?v=XL2cQ1MuOS4
https://www.youtube.com/watch?v=pvFrYKQgq5k
https://www.youtube.com/watch?v=zA2JmGEnH_I.

 [4] A se vedea Ana Selejan, Literatura în totalitarism (1952-1953), vol. 2, Bătălii pe frontul literar, Ed. Cartea Românească, București, 2008.

Page 1 of 26

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno