Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Categorie: Poezia postbelică (Page 1 of 24)

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [27]

Cărțile sunt un barometru al societății, celebritatea unora sau dezinteresul pentru altele putând spune multe despre caracterul oamenilor dintr-o epocă:

„Cunosc mersul vremii/ După cum îmi vând cărțile,/ Jocul lor între rafturi/ Și restul lumii/ E un indiciu sigur. // Când au versurile căutare/ Se întâmplă nunți,/ Pântecul fetelor are nevoie/ Să adoarmă frumos până seara/ De cântece de leagăn. /…/ De la Tolstoi și Dostoievski/ Te poți aștepta la orice,/ Ori să ajungi cineva,/ Ori să-ți pierzi slujba” (Anticarul).

Iar toate lucrurile acestea se întâmplă când cartea nu mai e privită și apreciată, de fiecare cititor, pentru conținutul ei în sine. Ci consumatorii de carte cumpără sau judecă în funcție de ce au auzit ei că ar fi de valoare, că ar fi de apreciat, că se caută. Pentru că astfel le crește și lor „cota de piață”, astfel reușesc și ei să se introducă printre oamenii „culți”, printre „deștepți”, printre cei „văzuți bine”.

De aceea, când au succes poeții, „Se întâmplă nunți,/ Pântecul fetelor are nevoie/ Să adoarmă frumos” etc. Pentru că poezia lor nu e privită în sine de marea majoritate a oamenilor, ci în relație cu nevoile lor imediate. Dacă au nevoie de romantism, atunci prinde poezia romantică. Dacă au nevoie să-și crească copiii, atunci e bună poezia pentru copiii.

„Enciclopediile legate în piele de șoareci/ Se urnesc cel mai greu”, pentru că au puțină căutare, neavând o utilitate imediată.

Tolstoi și Dostoievski pot să fie pe val sau nu. Interesul pentru ei crește și descrește în funcție de piață. Dacă hrănesc vise romantice sau dacă întrețin ideea de intelectualitate interesată de duhovnicie sau dacă pur și simplu se aude despre ei că sunt scriitori mari, pe care „e bine” să-i citești, atunci se vând. Dacă lumea uită pentru mai scurtă sau mai lungă vreme de ei, acaparată de ascensiunea altor „luceferi”, atunci intră în eclipsă.

Îmi amintesc pe când eram eu în liceu și apoi în facultate, că am rămas cu gura căscată auzind niște colege că îl citesc pe Balzac ca să învețe „cum e lumea” și „de cine să se ferească” sau pe Kierkegaard pentru ca să citeze din el într-o discuție, să nu pară „necultivate”.

Atunci mi-am dat seama că valoarea intelectuală sau morală a unui om nu stă neapărat în bibliografia pe care poate să o producă, care poate fi de ochii lumii sau din interese care nu au absolut nimic de-a face cu cărțile respective. Ci valoarea omului stă în gândirea lui profundă, în puterea lui de a experimenta lăuntric viața cu adevărat mare a omului de spirit și de a emite el însuși judecăți adânci. Pentru că majoritatea citesc înțelegând cu suprafața creierului ceea ce e scris și neajungând niciodată (nici măcar încercând) să se apropie de adâncul de experiență care produce textele respective.

Astfel încât, în marea majoritate a timpului, cărțile sunt un simplu material vandabil, substanța lor, chiar duhovnicească fiind, e privită și folosită materialist, utilitarist.

Temniță și duhovnicie [1]

Sângele temniței și Stigmate sunt titlurile a două volume de poeme scrise în închisoare de Radu Gyr[1]. Și prima observație e că poetul nu s-a depărtat foarte mult, ca tehnică și viziune poetică, de Gyr cel dinainte de temnițele comuniste. Însă este evident că s-a produs, treptat, o tot mai mare sensibilizare a lui în sens creștin, o schimbare tot mai evidentă în sensul despătimirii.

La drept vorbind, poemele lui nu îmi dau sentimentul că ar fi pătruns Filocaliile, că ar fi citit prea multă literatură patristică ascetică și mistică sau cu prea multă atenție.

Am discutat altădată[2] despre baladele lui (considerate de Virgil Nemoianu „târziul punct final al primei mari etape din evoluția baladei românești” – Calmul valorilor, Ed. Dacia, Cluj, 1971, p. 34) și mi-am exprimat atunci opinia că semnificațiile, nu sunt chiar întotdeauna subsumabile Creștinismului ortodox. Experiența carcerală, fără a-l transforma într-un mistic, a produs însă schimbări evidente în ființa lui, i-a adâncit spiritualitatea. Iar din punct de vedere stilistic, limbajul Florilor de mucigai pare a-l fi marcat cel mai profund, alături de alte influențe poetice convergente.

Mărturiile sunt sunt, cred, sincere, pentru că nu își ascunde neputințele și controversele lăuntrice.

Gyr a ales poezia ca formă de sublimare a suferințelor atroce din închisoare.

Însă, ca să-l parafrazez pe Blaga, când a intrat în închisoare, poetul avea încă „patimi mari în sânge și soare viu în patimi”. Condițiile dure de detenție au ținut loc de asceză severă. Dar lupta a fost grea și poetul nu a ascuns că erotismul ardent nu s-a lăsat îmblânzit prea lesne: „Inimă, – dragostea cheamă și joacă,/ afară, cu țâțele goale, pe străzi…/ Aici, ca strivit sub capacu-unei lăzi,/ sângele urlă năuc după prăzi/ și carnea țâșnește, buimacă…” (Zăbrele); „Ah, o beție-ntr-o crâșmă uitată,/ un haimanalâc pe chei până-n zori/ și dragostea ridicată de subsori/ și-mbrățișată, mușcată…” (Jind) etc.

Visul la boema villonescă sau simbolistă îi ațâța simțurile, izvorând din amintiri și din dorințe firești. Iar cu amintirile patimilor sau ale faptelor trebuie dus un război ascetic foarte dureros, spun Sfinții Părinți. Iată că nici cea mai oribilă mizerie sau cea mai fioroasă detenție nu le pot astupa cu desăvârșire. Mai ales că demonii nu stau degeaba: „Viață, viață de-afară, zăludă,/ cum joci în somnul meu, paparudă!…” (Zile).

Nu știu, cum spuneam, dacă Radu Gyr avea lecturi filocalice temeinice (poemele lui, nici măcar cele din închisoare, nu-mi dau această siguranță) sau dacă Dumnezeu s-a milostivit de chinul lui și i-a dat să înțeleagă ce se petrece, cert e că apare această rugăciune care e una de adevărat nevoitor:

Doamne, păzește-mă, Doamne, ai milă…
Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei.
În noaptea mea și-a lăsat Amintirea prăsilă
toate năpârcile ei.

Nu mai pot s-o îndur, dezmățata.
Iese de peste tot, din pereți,
și-mi zvârle-n culcuș cu lopata
urzici și cărbuni și scaieți.

Doamne, nici pieptul, nici ochii, nici gura
nu vor să-i mai rabde pojarul.
Mă zvârcolesc ca pe o plită țiparul,
atât de cumplită-i arsura…

Seacă-mă, Doamne, de-aduceri aminte,
așa cum seci, vara, puhoaiele,
și nopțile mele aprinse despoaie-le,
cum, toamna, pădurea o despoi de veșminte.

Fii și tu, Doamne, o singură dată,
ucigaș și tâlhar la răscruci:
jefuiește-mi rădvanul meu cu năluci
și strânge-mi trecutul de beregată…

[Etc.]

Pentru că golirea minții de amintirile pătimașe e o îndeletnicire foarte anevoioasă…

Gyr nu a devenit un trăitor isihast în adevăratul sens al cuvântului. Dar experiența cumplită a temniței comuniste l-a educat mult în sens duhovnicesc.


[1] Folosesc o ediție care le-a reunit, apărută la editura Blassco, București, 2016.

[2] A se vedea comentariile mele de aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2012/09/28/folclorul-in-conceptia-traditionalistilor-6/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2012/10/02/folclorul-in-conceptia-traditionalistilor-7/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2012/10/06/folclorul-in-conceptia-traditionalistilor-8/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2012/10/07/folclorul-in-conceptia-traditionalistilor-9/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [26]

Chiar dacă nu îl caracterizează și chiar dacă se întâmplă rar, Sorescu încearcă să adere la ritmurile nichitastănesciene și la (meta)logica poetică a aceluia: „Lucrurile-și pun pe piept/ Două limbi de ceas enorme/ Pentru zborul lor intern/ Ce le prelungește sensul,/ De la noaptea lor la oameni. // E-o cădere de cascadă,/ Ca o coamă-n sus întoarsă,/ Chiar copacii sar din cercuri,/ Pentru-a crește lângă ele/ Mai nestingherit, mai ager” (Fior de început).

Sau muzica interioară și entuziasmul debordant al primelor două volume ale lui Nichita Stănescu  magnetizau și pe alții și îi făceau să ritmeze asemănător.

Nu mi se pare deloc a fi o parodie. Ci o contaminare momentană, firească.

Sorescu e grav în felul lui. El simulează banalul sau ludicul cotidian pentru a ajunge la miezul profund a ceea ce pare superficial. Întocmirea unei hărți a ființei sale pare un joc mai mult au mai puțin infantil, care-și descoperă cutremurul neliniștii la final:

„Mai întâi să vă arăt cu bățul/ Cele trei părți de apă/ Care se văd foarte bine/ În oasele și țesuturile mele:/ Apa e desenată cu albastru. // Apoi cei doi ochi/ Stelele mele de mare. // Partea cea mai uscată,/ Fruntea/ Continuă să se formeze zilnic/ Prin încrețirea/ Scoarței pământului. // Insula aceasta de foc e inima,/ Locuită dacă nu mă înșel. /…/ Dacă văd marea/ Mă gândesc că acolo trebuie să fie/ Sufletul, altfel marmora ei/ N-ar face valuri. /…/ Cu simțurile,/ Cele cinci continente/ Descriu zilnic două mișcări:/ O mișcare de rotație în jurul soarelui/ Și una de revoluție/ În jurul morții…” (Harta).

Ar fi bine să fim cu toții conștienți de această dublă realitate, fizică și spirituală: ne mișcăm în jurul soarelui, dar și în jurul morții.

Dumnezeu, Cel ce a zidit relieful și geografia lumii, a creat și relieful ființei noastre, care nu e mai puțin magnific și uluitor decât lumea întreagă. Ba, după cum El ne-a spus, lumea întreagă nu valorează cât sufletul unui om.

Dacă am putea privi ființa umană – fiecare ființă umană – nu ca pe una banală și umilă, ci ca pe o făptură uluitoare, ca pe un macrocosmos în microcosmos (cum au zis Sfinții Părinți), așa cum reușește Sorescu în acest poem – cu un aer boem și dezinvolt dar care ascunde cu totul alte gânduri – am putea să ne apreciem altfel unii pe alții și în același timp să aducem lauda care se cuvine Creatorului.

Omul e o mare taină. Alcătuit din trup și suflet, din smerenie și măreție, ocolește zilnic soarele, dar și moartea. Dumnezeu l-a lăsat să dea zilnic ocol soarelui, dar și morții, pentru ca să înțeleagă valoarea vieții, dar și a veșniciei.

Lui Sorescu îi plac lucrurile banale la suprafață, care nu dau semne de adâncime la prima vedere. Îi place normalul care ascunde, nebănuit de mulți, metafizicul. Îi place ideea de a trece aproape neobservat și de a lăsa urme adânci.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [25]

Pofta de viață a oamenilor se descoperă a fi la început o dragoste de lumină și apoi o beție irațională:

„Luăm în brațe butoiul zilei/ Și îi dăm cep/ Sau îl împușcăm la întâmplare,/ Să ne gâlgâie lumina/ Pe ochii, pe fruntea și pe gura noastră,/ A celor însetați și obosiți/ Care au făcut toată istoria omenirii/ Pe jos. //

Și-ncepem să jucăm în jurul butoiului,/ Legănând niște cântece,/ În care se repetă de-a valma/ Drumurile, războaiele, femeile/ Și alte cuvinte neînțelese. //

Și-ncep să ne placă tot mai mult/ Viața și mama ei de viață!/ Să le facem cu ochiul/ Și mai împușcăm un butoi/ Și încă o mie… //

Și nici nu știm când ni se înmoaie/ Oasele/ Și cădem cântând/ În diferite moduri de moarte/ Și plutim pe valurile de lumină,/ Ca soldații înecați în vin” (Butoiul).

Vinul vieții ne îmbată, dar spectrul morții e totdeauna prezent.

Viața e ca lumina și ca vinul, dar această îmbătare ne poartă încet spre finalul pe care nu îl dorim, dar care e inevitabil.

Comparația vieții cu vinul o găsim și în Sfânta Scriptură: „Asemenea vieții [este] oamenilor vinul [ἔφισον ζωῆς οἶνος ἀνθρώποις], dacă ai să-l bei pe el în[tru] măsura sa” (Înțel. lui Sirah, 31, 27, trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș)[1].

Vinul este bun ca și viața, pentru că Dumnezeu a făcut viața spre bucurie, dar nu spre veselia deșucheată. Versetul poate cuprinde și o profeție despre Sfânta Euharistie.

La fel, lumina înseamnă viață, dar mai ales Cel ce dă viață este Lumina oamenilor: „În El era viața și viața era lumina oamenilor”[2] (In. 1, 4) – viața Lui dumnezeiască este lumina oamenilor. Nu lumina soarelui și nu viața biologică sunt lumina oamenilor, ci viața în Hristos e lumina oamenilor.

Dacă însă confundăm viața cu vinul și lumina materiale, dacă-„ncep să ne placă tot mai mult/ Viața și mama ei de viață”, atunci se întâmplă cum zice Sorescu: dăm cep la butoaiele cu vinul vieții și „nici nu știm când ni se înmoaie/ Oasele…”. Și ajungem „ca soldații înecați în vin” care plutesc „pe valurile de lumină” ale beției sau ale morții…


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/04/12/intelepciunea-lui-sirah-cap-31-cf-lxx/.

[2] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/15/ioannis-cap-1-1-18-cf-byz/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [24]

Senzația ipocriziei generale și sentimentul neaderării la valorile spirituale ale trecutului constituie subiectul unor poeme precum Blazare, în care poetul se plânge că „noi suntem niște sfinți răsfințiți [cărora li s-a luat sfințenia],/ Care purtăm aureola/ În loc de curea/ Pe burtă. // Cearcănele pietrei filosofale/ Le-am lăsat pe seama copiilor,/ Să le poarte în lungi procesiuni/ Ca pe icoanele aducătoare de ploaie”. Pentru că nici înțelepciunea/ filosofarea, nici credința nu mai fac parte din preocupările contemporanilor, care poartă „aureole” la burtă, nu la cap, traiul bun fiind singura lor grijă.

Dramatic este că din greșelile înaintașilor sau ale istoriei nu învață nimeni mai nimic: „Urmașii vin din urmă, grămadă/ Ca la muzeu,/ Se uită la noi plini de curiozitate,/ Învață din istoria noastră/ Și-și greșesc istoria lor/ Alături” (Ne gravăm chipul).

Câteva versuri mi se pare că se potrivesc și majorității facebook-iștilor de astăzi și tuturor celor care încearcă să își construiască imagini de sine care li se pare că îi avantajează: „De când au apărut aparatele de fotografiat/ Omenirea stă țeapănă în fața lor,/ Așteptând dintr-o clipă într-alta/ Să realizeze niște poze formidabile. // Unii doresc poza cu barca/ Ori cu avionul de carton./ Alții au ținut să apară călări/ Și în costume de general/ Pe un fond de război mondial. /…/ Și noi ne străduim din răsputeri să fim țepeni,/ Dar nu reușim să fim decât oameni” (Uite Păsărica).

Între timp, instrumentele cu care se pot face fotografii s-au înmulțit și s-au perfecționat foarte mult, în comparație cu vechile aparate de fotografiat. Însă patimile oamenilor au rămas aceeași: fiecare vrea să pară în fotografie ceea ce nu este, să-și reinventeze viața sau să hiperbolizeze ceea ce i se pare că alții ar aprecia. E și aceasta o formă a deconstrucției postmoderne.

Situația dementă, în comunism, de a fi urmărit permanent de Securitate sau de turnători se transformă, în plan psihologic, în obsesie care zdruncină nervii. Iar poetul reacționează printr-un autodenunț în versuri:

„Aveam de mult o bănuială împotriva mea/ Și astăzi m-am ținut toată ziua după mine/ La o distanță care să nu bată la ochi. // Aflați că sunt mai periculos decât credeam./ Când ies pe stradă mă uit în dreapta și-n stânga,/ Ca și când aș fotografia încontinuu/ Casele, oamenii, stâlpii de telegraf/ Și toate bogățiile.//

Apoi din te miri ce/ (Pentru a nu fi recunoscut)/ Îmi schimb expresia sufletului,/ Fața mea e un adevărat alfabet morse/ Care transmite tot timpul cine știe ce secrete/ Oamenilor din Lună care stau cu urechea pe noi.//

Când șed la masă/ Rup dintr-o foaie de hârtie/ Bucățele mici,/ care făcute cocoloș/ Sunt aruncate imediat uitării,/ Ceea ce e foarte ciudat.//

Deseară voi coborî și în somnul meu,/ Pe o funie pe care o port special în buzunar,/ Să văd ce mărturisește acolo individul,/ Ce-și aduce aminte în mod spontan/ Și – mai important – cine anume/ Îi furnizează relațiile astea dintre lucruri.//

După care voi proceda/ La întocmirea fișei” (Studiu).

Sorescu compune o parodie de denunț către autoritățile Statului, în care el însuși face obiectul urmăririi de către sine însuși, în urma unei bănuieli de comportament dușmănos sau anormal, bănuială care stătea la baza oricărei fișe de urmărire întocmite pentru Securitate.

Pe cât e de sarcastică flagelarea poetică a obiceiului foarte frecvent al delațiunii, pe atât de amară și înfiorătoare era realitatea, de care unii (poate mulți) nu s-au vindecat nici în ziua de azi, chiar dacă nu mai există Securitatea. Și nu mă refer numai la zona politicii, ci și la metehnele oamenilor simpli, obișnuiți să dea informații în schimb pentru avantaje personale.

Iar metehnele acestea sunt mai vechi decât fanarioții, în istoria noastră, pentru că îmi amintesc cum Sfântul Antim Ivireanul considera acest păcat al delațiunii ca cel mai oribil păcat al românilor, cerând Preoților ca pe delatori să nu îi primească la Spovedanie și Împărtășanie, ci să îi trateze ca pe unii ce s-au făcut părtași Satanei, începătorul invidiei.

Pe sub ușă e un poem în care își recenzează viața ca pe o sumă de informații din ziar care specifică evenimente în curs:

„Mi-am așezat pe nas ochelarii/ Și-am început/ S-o citesc.//

Nimic deosebit,/ După câte văd./ Cică pe la prânz o să fiu cam trist,/ Nu se specifică motivul,/ Și-o să continui să iubesc lumina/ De unde-am rămas ieri.//

Pagina externă informează/ Despre tratativele mele cu apa, cu munții, cu aerul/ În legătură cu pretenția lor absurdă/ De-a-mi intra în sânge, și-n creier.//

Apoi obișnuitele știri/ Despre puterea mea de muncă,/ Despre drumul la pâine,/ Despre buna dispoziție/ (Dar nu se suflă un cuvânt/ În legătură cu situația/ Din ficat.)//

Unde s-o fi tipărind/ Viața asta a mea,/ Că e plină de greșeli/ Inadmisibile”.

După cum se poate observa, dragostea pentru lumină sau pentru natura cosmică se perpetuează ca definiție de sine poetică și în acest volum (ceea ce ne dovedește că în primul volum nu a fost accidentală sau o simplă pastișă de debutant), fără ca autorul să încerce obstinat să-și construiască o poză romantică.

Sorescu știa foarte bine că romantismul inimii transformat în poză e o minciună dezagreabilă („poza” romantică eminesciană se întemeia pe o muncă istovitoare, sisifică, nu pe un retuș mediocru de versuri ieftine). Dar și că debușeul său poetico-parodic nu exclude romantismul lăuntric, adevăratul romantism, care nu se manifestă ca expoziție de poze poetice (care ar fi însemnat o accentuare grotească) decât acolo unde nu există, în realitate, decât lipsă de sensibilitate, de simț artistic și de echilibru.

Iar el avea oroarea bună, oltenească, de a poza sub orice formă…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [23]

Un poem intitulat Jelanie ar trebui, cred eu, să ne pună pe gânduri serios. Știu că critica noastră literară, cu totul insensibilă și ignorantă față de aspecte religioase de nuanță și de profunzime, nu are cum să se interogheze vreodată în felul în care o fac eu (n-a făcut-o nici în trecut și nu o face nici în prezent). Dar să vedem poemul:

Cei care au văzut lacrimi
Și mai mari,
Să zicem moartea,
Cum să se mai înduioșeze
De bietele noastre plângeri de apă?

Or fi ele sincere,
Stoarse din fundul sufletului,
Deznădăjduite,
Dar broaștele de toată ziua,
În picătura lor,
Nu pot nici măcar să-și avanseze o labă.

Cât privește pe cele țestoase,
Ce să mai vorbim,
Stau cu capul călare
Pe țesturi
Și tot scrutează în zarea secetei noastre.

Trebuie să ne îndurerăm cu toți[i]
Laolaltă,
Și exact în același timp,
Pentru a stoarce o lacrimă ca lumea
Care căzând pe talgerul lunii
Să poată azvârli până-n stele
Țipătul nostru deznădăjduit…

Ori dacă nu, ne întoarcem pe la vetrele noastre,
Să robim la micul nostru plus [plâns ]
Războinici care au pierdut bătălia
Jelaniei totale și absolute.

Ideea generală a poemului cred că poate fi înțeleasă cu oarecare ușurință de un cititor sau un critic atent: noi suntem în stare să plângem cu sinceritate, „din fundul sufletului”, cu deznădăjduire chiar, adică putem să plângem fără ipocrizie, cu amar și cu durere, și cu toate acestea reprizele noastre de plâns nu sunt decât „biete plângeri de ape”.

În plânsul nostru mor și broaștele de sete, zice Sorescu (mereu ironic, nu?). E o secetă generală în ochii noștri.

Doar cei care au văzut moartea știu să plângă.

Oare de unde i-o fi venit lui Sorescu o asemenea idee?!

N-am găsit o asemenea concepție decât în cărțile ortodoxe, patristice și filocalice. Și anume că trebuie să ajungi la acel plâns zguduitor și deznădăjduit, la acea pocăință și tristețe pentru păcatele tale care nu seamănă cu nimic din ceea ce oamenii numesc de obicei tristețe sau plâns.

Nu mai dau exemple. Cine a citit Filocaliile sau măcar pe Sfântul Siluan Athonitul și pe Fericitul Sofronie de la Essex știe, chiar și numai prin lectură, despre ce e vorba.

Deși ideea apare enunțată încă de Sfântul Apostol Pavlos, numai ortodocșii păstrează tradiția acestei penitențe lăuntrice zdrobitoare, care are ca semn manifest, în afară, un plâns zguduitor, care nu face parte din experiența cotidiană a oamenilor. Iar plânsul acesta este singurul care aduce curățirea de patimi, cea care pregătește omul pentru sfințire și îndumnezeire, în concepția ortodoxă.

Nici măcar celelalte denominațiuni care se numesc creștine nu includ în ideologia lor și nu promovează o asemenea credință, în teorie sau în practică.

Încă o dată ne întrebăm: ce caută la Sorescu o asemenea cugetare sau simțire?

De ce simte nevoia ca, dacă nu suntem în stare în mod individual, măcar să ne adunăm cu toții „pentru a stoarce o lacrimă ca lumea/ Care căzând pe talgerul lunii/ Să poată azvârli până-n stele/ Țipătul nostru deznădăjduit”? „În stele”: adică spre Dumnezeu.

De unde a putut căpăta ideea sau simțirea că suntem „Războinici care au pierdut bătălia/ Jelaniei totale și absolute”?

Iarăși, faptul că suntem războinici/ ostași ai lui Hristos și că purtăm un război permanent împotriva patimilor e  oglindirea unei gândiri ortodoxe, subliniată în cărțile filocalice și isihaste, dintre care foarte cunoscută este Paza celor cinci simțuri a Sfântului Nicodimos Aghioritul, pe care o cunoscuse foarte bine și Eminescu la vremea lui.

A-l auzi pe Sorescu susținând că am „pierdut bătălia/ Jelaniei totale și absolute” mi se pare un fapt cu totul neașteptat și greu, dacă nu imposibil de explicat prin portretul pe care, în general, i-l face critica literară.

Ca și în cazul lui Nichita Stănescu, deși nu a trăit cu multă vreme în urmă, nu știm mare lucru despre relația lui cu Dumnezeu și cu Biserica, în afară de faptul că, în opera lui, e de găsit o imagistică poetică provenind evident din surse ortodoxe și nu arar chiar poeme compuse într-o tonalitate creștină ireductibilă. La care putem adăuga iritabilitatea poetului față de ideologia dictaturii comuniste. Pe alocuri aflăm și informații de genul acesteia, spre exemplu, că duminică, 22 aprilie 1984, a participat la Slujba de Înviere la Biserica Visarion[1].

Revenind la plâns, și la Nichita Stănescu am întâlnit uneori, în versuri sibiline însă, ideea plânsului eliberator și mântuitor, pe care altădată am comentat-o astfel:

„„«Sinele» încearcă din «sine» să iasă,/ ochiul din ochi”: este căutarea extazului, a ieșirii din sine, a revelației dumnezeiești. La ea se ajunge prin pocăință, prin plâns: „Numai lacrima, numai ea/ transportă sinele către sine/ ridică sinele din sine,/ ia sinele din sine/ prin simplă luare” (Prin simpla luare, vol. Laus Ptolemaei). Altfel, în absența ploii lacrimilor, omul „însuși pe însuși se lasă/ ca o neagră ninsoare, de greu”. Pentru că, așa cum spune în altă parte: „Vreau să te-aud, să te adulmec, să te gust,/ o, lucrul veșnic [viață a mea veșnică]/ sculptat de mine numai bust/ și în cuvinte. // Dar nu pot[,] nu e spart timpanul/ prin care curg anomalii,/ numite ora, ziua, anul”…(Cântec de scos apa din urechi, vol. Laus Ptolemaei)”[2].

Sau:

„Ziua care a trecut fără pocăință și fără lacrimi e o zi pierdută, spun Sfinții Părinți, învățătorii isihasmului. Rugăciunea fără lacrimi este deșartă. Iar Nichita Stănescu se face aici un ecou al acestor scrieri, afirmând că „putrezește lacrima care n-o plâng [Putrezirea calului]”. Pentru că lacrimile noastre neplânse se fac în noi putregai al păcatului nepocăit. […] Lacrimile pe care nu le plângem putrezesc în noi. Odată cu noi, care putrezim de vii în păcatele neplânse”[3].

Sau:

„Întrebându-se „în ce biserică de piatră stau/ în genunchi de piatră, pietrele?”, poetul sugerează că pietrele își sunt biserici pentru ele înseși. Și, raportându-se la Lc. 19, 40 („De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga”, Biblia 1914), Nichita afirmă, despre poezia sa: „Putem să spunem că am spus/ ceea ce spune piatra unei pietre/ când plângi la cel de al treilea strigăt de cocoși/ Petre” (Desen pe o aripă). Căci piatra numită Petru a plâns…Adică: am strigat strigătul pietrei către alte pietre, către pietrele umane, către inimile împietrite. Am spus ceea ce strigă piatra sau ceea ce vestește al treilea cântat al cocoșului: pocăința. „Punctul meu de vedere e punctul pietrei” (Schimbarea la față). Pentru că, deși „s-a pus la îndoială piatra/ ca vorbire” (Clipa cea repede, vol. Epica magna), poezia lui a actualizat acest tip de vorbire”[4]. Etc.

Ba chiar Nichita considera că poetul adevărat, inspirat de Dumnezeu, „El știe plânsul altora/ și lacrima care li se cuvine” (Contemplarea lumii din afara ei).


[1] Marin Sorescu, Jurnal VII, apud Ada Stuparu, Sonetele lui Marin Sorescu, Ed. Eikon, București, 2016, p. 121.

[2] A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 6, Nichita Stănescu, Teologie pentru azi, București, 2017, p. 215-216, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/01/epilog-la-lumea-veche-vol-i-6-nichita-stanescu/.

[3] Idem, p. 568-570.

[4] Idem, p. 572-573.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [22]

De fapt, absența lui Dumnezeu – fără a fi reclamată ca atare – din calculele la zi ale contemporanilor, începe să fie resimțită în amploarea ei tragică de poet. Care, însă, după cum am spus, a decis să nu mai permită resimțirea în versurile sale a undelor seismice interioare, ci poezia sa să fie un lac lin la suprafață dar adânc.

Să citim, spre exemplu, următorul poem:

Noi care suntem îngrozitori de mari,
Care n-am mai căzut pe gheață
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greșeală am alunecat vreodată,
Ne-am și fracturat un an,
Unul din anii noștri importanți și țepeni
De gips…
O, noi cei îngrozitori de mari
Simțim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpușilor
Și de corabia noastră
Cu trei rânduri de pânze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca și pe uscat.

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Și calul să necheze odată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viață
Noi avem de gând să facem
Niște fapte grozave”.

O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim triști
Din cauza asta
Și să plângem din tot sufletul,
Ținându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem niște oameni foarte mari
Și nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.

(Jucării)

Am citat poemul integral pentru că vreau să se observe câteva aspecte esențiale.

La o primă vedere sau lectură, poate părea că poetul e vizitat de nostalgia clasică a copilăriei, pe care au experiat-o și exprimat-o și alți poeți, mai înainte, în versurile lor.

Dacă ne încordăm atenția, observăm că reflecția soresciană tinde spre o analiză psihologică și o critică sociologică. Oamenii generațiilor postbelice sunt bântuiți de stafiile „eroice” ale orgoliului lor anchilozat în vise deșarte și infantilism. Chiar nostalgia jucăriilor pare expresia unei maturități decrepite prematur din cauza fumurilor și a iluziilor din care „bărbații” secolului nu se pot descâlci, mai degrabă decât să fie o adevărată rememorare melancolică a jocurilor copilăriei.

Și când credeam că subtextul poemului s-a adâncit îndeajuns și că ne putem opri aici cu reflecția, ultimele trei versuri cad ca un trăsnet (formularea întregului poem e neprevenitoare): „Pentru că noi suntem niște oameni foarte mari/ Și nu mai e nimeni mai mare ca noi/ Care să ne mângâie”.

Am ajuns foarte mari, atât de mari încât din cauza acestei mărimi incomensurabile a noastră, la care am putut ajunge, nu mai putem accepta să mai fie și Dumnezeu deasupra noastră.

Acesta este adevărul care se ascunde în spatele multor respingeri raționaliste ale lui Dumnezeu. Poetul a privit și a văzut bine adâncul sufletesc al epocii: am ajuns prea mari. Suntem prea deștepți, prea bogați, prea frumoși, prea puternici, într-un cuvânt prea importanți pentru ca să mai poată exista Cineva mai mare.

Să fie aceasta o ironie postmodernă?

Page 1 of 24

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort