Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Categorie: Poezia postbelică (Page 1 of 25)

Temniță și duhovnicie [5]

Un poem, intitulat Victorii negre, vorbește foarte frumos, adevărat și adânc despre moartea care ne roade interior și pe care noi, nesimțitori duhovnicește cum suntem, nu o înțelegem cum lucrează și nu îi percepem consecințele în adevărata lor gravitate și intensitate:

În orice zi, la orice pas,
murim puțin, murim mai mult.
Cu cât părem mai viu tumult,
cu-atât apunem ceas cu ceas.

Ne credem stânci, ne vrem granit,
nu știm ce viermi profunzi ne rod.
În viața ca un rumen rod
stă miezul morții, viermuit…

Ca niște fluvii clocotim,
înspumegați, triumfători –
nu bănuim că sub vâltori
nu-nfrângem viața, ci murim.

Cu pieptu-n platoșă-ncleștat,
cu pumnii pururi pe hanger,
pe dinăuntru, pe sub fier,
murim adânc, ne-nduplecat.

Aprindem frunți de heruvim,
și moartea coace-n umbra lor.
Murim când fremătăm de zbor,
când mângâiem un crin, murim.

Și-n dragostea ca un șuvoi
când ne sfințim și vis și lut,
cu fiecare sfânt sărut
mai cade-un strop de moarte-n noi.

Se duc furtunile și vin,
ori fierb revoltele în glas,
în orice zi, în orice ceas,
murim mai mult, murim puțin…

Dar noi, în inimi dac-am strâns
izbânda unei zile vii,
zâmbim c-am mai învins o zi,
în loc să izbucnim în plâns.

Izbucnim în plâns doar atunci când putem să vedem miezul deșertăciunii noastre. A căpăta adevărata conștiință a mortalității noastre reprezintă lupta acerbă și fioroasă pe care o duc (sau ar trebui să o ducă) monahii și asceții.

În orice caz, toți marii Sfinți au această conștiință trează și Dumnezeieștii Părinți ai pustiului se nevoiau foarte mult ca să o deprindă și își învățau ucenicii să o câștige în primul rând, dacă vor să devină oameni duhovnicești, slujitori adevărați ai lui Hristos.

Căci, în ciuda faptului că moartea este o realitate extrem de prezentă în viața noastră, în pofida faptului că ne izbim de ea la fiecare pas și că în fiecare zi vedem sau auzim despre oameni care mor, la orice vârstă și în multe feluri, ne comportăm cu totul absurd, ca și cum noi am fi nemuritori, ca și cum am fi de „granit” sau de „stâncă”.

Ne confecționăm tot felul de vise pământești, ne savurăm marile „victorii” pe care credem că le-am câștigat în viață, în mod futil, ne credem ființe delicate, diafane, „heruvimi”, construind în capul nostru o poezie întreagă despre noi, de autoglorificare, cu mai mult sau mai puțină îndreptățire, fără să fi ajuns la drojdia mizeriei care ne caracterizează.

Însă Sfinții Părinți ne avertizează că nimic din ceea ce facem nu e autentic până nu ajungem să ne vedem patimile și păcatele, prin luminare dumnezeiască. Că tot ce construim, trebuie să construim plecând de la conștiința adâncă a smereniei și a nimicniciei noastre.

Gyr are, ca mulți dintre noi, o conștiință fulgurantă a acestei realități. Uneori ne smerim, de cele mai multe ori ne înălțăm cu mintea și ne facem tot felul de vise și păreri deșarte despre cu noi înșine: că suntem cavaleri, luptători, revoltați în numele dreptății, plini de viață și de idealuri, îndrăgostiți fantastici. Dar în umbra tuturor acestora „coace moartea”.

Puțini sunt cei care trăiesc cu conștiința smereniei și fac totul în consonanță cu ea. Și aceia sunt cei care fac lucruri mărețe în viață și în istorie, pentru că trec peste limitarea dramatică a narcisismului.

Curcubeiele deșertului

În volumul O viziune a sentimentelor (1964), Nichita Stănescu explorează poetic lumea printr-o reflexivitate entuziastă, plină de iubire. Poetul practică un lirism de cunoaștere fundamentat pe cea mai exuberantă manifestare a dragostei din poezia noastră.

Iubirea naște cuvântul poetic. Cuprins de „o febră a plecărilor în sus”, poetul experimentează, de fapt, o renaștere a sa contemplativ-poetică, în care „Întâiul ochi ce l-am deschis pe lume/ s-a redeschis deodată spre zenit /…/ jumate fermecat, uimit pe jumătate. /…/ E o cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi,/ când lumile-ți încep la căpătâi /…/ Și fiece mirare e un nume” (Cântec).

Ca odinioară lui Eminescu, iubirea îi dăruiește lui Nichita Stănescu sentimentul contemporaneității cu începuturile lumii. Cuvântul creator de lumi poetice se naște din iubire, precum odinioară lumea a fost creată din iubire, prin cuvânt.

Când iubirea „e o întâmplare a ființei mele” și fericirea „e mai puternică decât mine” și îi izbește „tâmpla de stele”, atunci se naște în poet dorința de a vorbi în cuvinte „ca niște dălți ce despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt” (Cântec). Iar cuvintele care au despărțit ziua de noapte sunt cuvintele originare, prin care a fost creată lumea. Ele au despărțit „fluviul rece” al creației care curgea întru ființă de „delta fierbinte” a lui Dumnezeu care a creat lumea, ființa creată de Ființa necreată și veșnică.

În momentele de iubire intensă, cuvintele îndrăgostiților se rotesc cosmogonic, ca apa „în cercuri” sau ca cerul de unde cădea Luceafărul, ca să răsară apoi „c-o-ntreagă lume”. La Nichita: „Cuvintele se roteau, se roteau între noi” și „repetau, într-un vârtej aproape văzut,/ structura materiei, de la-nceput” (Poveste sentimentală).

În Leoaică tânără, iubirea, revelația dragostei produce modificări neașteptate și surprinzătoare în structura logică a lumii, pentru că se întâmplă tocmai această reconfigurare a materiei, „de la-nceput”.

Poemul este alcătuit din trei strofe. În prima strofă, întâlnirea neașteptată cu dragostea la vârsta adolescenței e semnalată prin repetiții care pot da senzația tautologiei, dar ele subliniază intensitatea momentului, șocul prim al acestei experiențe:

Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în față.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colții albi mi i-a înfipt în față,
m-a mușcat, leoaica, azi, de față.

„Colții albi mi i-a înfipt în față,/ m-a mușcat, leoaica, azi, de față” indică surpriza și devine, totodată, „o pregnantă expresie metaforic-emblematică”[1].

Strofa centrală introduce o derogare de la ordinea lumii și de la logica poeziei, deopotrivă, specifică însă poeziei moderne. Tiparul expresiv amintește de cel arghezian, dar sentimentele și viziunea poetică îi aparțin întru totul lui Nichita:

Și deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Și privirea-n sus țâșni,
curcubeu tăiat în două,
și auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

„Cercul”, ca și la Eminescu (împreună cu „rotirea”) reprezintă un simbol al creației lumii. El indică „zariștea cosmică”, așa cum ar spune Blaga, marginile universului. Cercul și sfera sunt simboluri esențiale în opera lui Nichita.

Iar cercul acesta, aici, se strânge sau se lărgește în jurul poetului, după sentimentele lui. Undele inimii lărgesc sau micșorează diametrul cosmic. La Nichita, lumea e plasticizată după intensitatea simțirii îndrăgostitului.

„Strângerea de ape” e un alt simbol cosmogonic, ca și „cercul”. Ritmul pulsatil al iubirii adună apele într-un evident gest cu valențe creaționiste. De aceea putem spune că, și în acest poem, iubirea repetă „structura materiei, de la-nceput”.

Cercul strângerii de ape concentrează ființa universului în jurul poetului. Mai târziu, în alt poem, va spune: „Între ape, numai ea era pământ”: între apele iubirii lui, ea era pământul stabilității, al locuirii.

Iubirea are caracter ondulatoriu ca lumina, fotonii iubirii stau la baza materiei, refondează atomii acestei lumi și o reconstruiesc din temelii: aceeași, dar mlădiată de ochii iubirii.

Privirea joacă și aici un rol esențial, ca peste tot în primele două volume ale operei stănesciene. Dacă, în alte poeme, ea îndoaie tendoanele luminii sau catifelează văzduhul, colorându-l căprui, aici e un curcubeu de culori, în două jeturi arteziene care „țâșnesc” spre înălțimi. Arghezian, ea se întâlnește cu auzul „lângă ciocârlii”.

Ființa poetică se descompune și se recompune fantastic, ca și întreg universul, subiectul poetic se dematerializează, devine privire și „un timpan armonios” (cum zice în alt poem, „De-a sufletul”), în țâșnire de sine „tocmai lângă ciocârlii”, lângă melosul angelic.

Privirea se întâlnește cu auzul, exuberanța se întâlnește cu gingășia, terestrul cu universalul, plasticitatea fluidă a materiei cu diafanitatea culorilor, abstracțiunea figurilor geometrice cu mirabilul și policromia curcubeului, materialul cu incoruptibilul celest al ciocârliilor, timpul profan cu clipa inaugurală și cu veșnicia.

Iubirea e un loc al comuniunii, care comprimă timpul și spațiul și le aduce pe toate câte există împreună.

Transfigurarea naturii înseamnă, de fapt, reconfigurarea ei paradisiacă, după ordinea și armonia primordiale, construite de iubirea lui Dumnezeu. Iar „Edenul Viziunii sentimentelor circumscrie tocmai un asemenea spațiu și timp al metamorfozelor, provocate […] de impulsurile transfiguratoare ale erosului”[2].

De aceea, experiența iubirii pe care o trăiește poetul este fulminantă. Dinamismul strofei centrale a poemului se transformă treptat în încremenire a mirării, în ultima strofă. Mișcarea devine lentă, eul poetic se oprește într-o stare expresivă de nemișcare și atenție:

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă și la bărbie,
dar mâna nu le mai știe.
Și alunecă-n neștire
pe-un deșert în strălucire
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mișcările viclene,
înc-o vreme
și-ncă-o vreme…

Mai rămânând puțin în registrul stilistic al liricii argheziene, Nichita scrie: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe”. Poetul nu mai e important ca prezență fizică, subiectul biologic e înlocuit de contemplație. Efasându-se pe sine, devine „deșert în strălucire” străbătut de pasul „alene” al iubirii ca o „leoaică arămie”, care îl acaparează prin forța și frumusețea sentimentului.

Timpul, care se comprimase anterior până la a putea zări cu ochii contemplației adunarea de ape a începutului lumii, se destinde acum, încât clipele curg în pași lenți și insesizabili de felină, „înc-o vreme,/ și-ncă-o vreme…”, parcă la infinit. Timpul devine nenumărabil.

Culorile se compactează, sugerându-ne adunarea la un loc a celor doi, pentru că „leoaica arămie” se confundă cu „deșertul în strălucire”, cu peisajul pe care îl oferă acum interiorul sentimental și spiritual al celui care iubește. Căci îndrăgostitul se golește pe sine de sine (o chenoză a dragostei), pentru a se oferi ca „deșert” – strălucitor însă de lumină lăuntrică – pentru această leoaică a iubirii.

Pe lângă Eminescu, Nichita Stănescu e poetul (el nu accepta epitetul „mare”, pe care îl considera desemantizat) pentru care iubirea nu a reprezentat un sentiment caduc, un erotism vulcanic dar pasager sau vulgar, ci o experiență copleșitoare care i-a produs, în adolescență, adevărate revelații, orientându-l spre căutarea unui Izvor veșnic al ei.


[1] Ion Pop, Nichita Stănescu. Spațiul și măștile poeziei, Ed. Albatros, București, 1980, p. 24.

[2] Idem, p. 30.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [29]

Problematica morții și a mântuirii îl frământă necontenit pe poet. Într-o poezie numită Cu vârful degetelor, el vede toate lucrurile lumii într-o înlănțuire, într-o relație unele cu altele, atingându-se, continuându-se unele pe altele:

„Este un cerc familiar zarea/ În care toate ființele se ating/ Cu vârful degetelor. // Casele și drumurile/ Întind brațele/ Și se ating cu vârful degetelor”.

Dar atunci când „eu sar din cerc”, familiaritatea cu lumea aceasta dispare „Și din trupul meu țâșnește lumina/ Ca din trunchiul retezat/ Al lui Ion Botezătorul”.

Nu se poate vorbi aici de vreo conștiință a sfințeniei, mai degrabă versurile sunt ireverențioase prin îndrăzneala asocierii cu Sfântul Ioannis Botezătorul. Dar nu se poate, în același timp, să nu reținem neliniștea reală a poetului (care îl scoate din categoria ironiștilor postmoderni) și totodată aspirația spre lumină și sfințenie, exprimată poate neadecvat dar inteligibilă.

Dar Sorescu se află încă în faza incertitudinilor, într-o etapă a vieții în care crede uneori că „Dumnezeu e surd” (Prăpastie) pentru că nu îi îndeplinește rugăciunile. Alteori ar vrea să dea o mână de ajutor la urnirea pământului „în neant” (Să ajutăm). Însă ne-am obișnuit deja cu disperările poetului, cu momentele lui de intoleranță la durerea existențială.

Nemulțumirea și nefericirea îi dictează chiar poeme suprarealiste precum Un clește:

„Se aude un clește pe peretele vecinului,/ Nu știu ce tot face vecinul,/ Se aude clănțănitul unui clește,/ Apoi un țipăt speriat de copil. //

Din salcâmul de lângă calea ferată/ Frunzele sunt scoase cu cleștele,/ Cromolitografii pline de praf,/ Din calea ferată o ciocănitoare scoate/ Trenurile ruginite. //

Prinde globii ochilor/ Și stoarce jos lumina,/ Baltă acuzatoare/ Sub rufa vinovatei alge. //

Sângele îl trage ca pe cuie/ Din trupul răstignit în oase. //

Pocnesc nucile cerului,/ Miezul de foc este găunos,/ Mâncat de viermi, sfoiegit,/ Ca în pământ presupusa magmă/ Care de mult nu mai naște decât vulcani stinși. //

Dar din camera vecinului și până la plus infinit/ Se aude cleștele. //

Aici bate, aici scoate, aici apucă,/ Fără niciun plan și negândind la nimic/ Cât e timpul de mare/ Repară aiurea universul”.

Evident, poetul e isterizat de o lume pe care nu o mai înțelege, pe care o consideră absurdă. Sorescu scontează mereu pe un efect dramatic în poezie, iar o relație cu teatrul absurdului  e oricând posibil de stabilit.

Într-un poem intitulat chiar Spectacol, în fața unei scene „unde urmărim toți o piesă” care „nu s-a mai schimbat de multă vreme”, spectatorii își schimbă mereu locurile între ei pentru că „vor să vadă mereu/ Ceva nou pe scenă”. Ca și cum scena ar deveni alta prin schimbarea de perspectivă. Numai el, poetul, nu vrea să se mute de pe locul său:

„E enervantă această lipsă de mobilitate,/ Spectatorii chiar se enervează,/ Mă îmbrâncesc,/ Dar eu mă încăpățânez/ Și nu mă clintesc din locul meu./ Până când toți,/ Avizi de unghiul meu de vedere,/ Se așază deasupra mea,/ Unul peste altul, strivindu-mă”.

Unghiul de vedere al poetului este același cu al lui Eminescu din Glossă: „Alte măști, aceeași piesă,/ Alte guri, aceeași gamă”…

Cei ce îl strivesc ca să îi ocupe locul nu știu că originalitatea perspectivei e dată de neclintire…

Temniță și duhovnicie [4]

Chinurile temniței comuniste sunt înfiorătoare. Foamea, frigul, mizeria, singurătatea, munca silnică, bolile, teroarea instituită de gardieni, atmosfera generală de coșmar sunt menite să îi năruie psihic pe deținuți.

Pe Radu Gyr îl chinuie cumplit amintirile vieții fericite de mai înainte și instinctele trupești. De aceea găsim la el rememorări melancolic-dureroase, dar și foarte multe imagini poetice ale unui erotism sălbatic (renunț la exemplificări), pe lângă (uneori alături) de imaginile, greu de suportat, care descriu locul de supliciu și condițiile de viață ale deținuților. Însă Gyr manifestase această tendință spre a explora universul estetic al urâtului, în poezie, și înainte de a intra în pușcărie.

Dorul de viață în libertate îi aduce în memorie nu numai scene din copilărie sau din viața de familie, ci și peisaje aparent banale:

„Toamnei, în temniță, nu-i vedem lămpile-aprinse./ Adulmecăm doar mirosul ei bun ca aburul ciorbii,/ și-o pipăim pe-ntuneric, ca orbii,/ printre zăbrele, cu mâinile-ntinse… //

Toamna, în temniță, n-o vedem niciodată./ Doar noaptea-auzim cum tușesc celule, alături,/ și-o simțim lunecând ca o cățea mare, roșcată,/ momită să lingă sângele cald, vomitat pe sub pături. /…/

Toamne, în temniță n-o vedem niciodată,/ o pipăim ca infirmii, o mirosim ca dulăii…/ O, de-ar intra printre gratii o frunză incendiată,/ i-am duce la buze pâlpâirea văpăii”… (Toamna în temniță).

Însă cea mai mare dramă pe care o trăiește Gyr este aceea de a ajunge să nege mila lui Dumnezeu și să se răzvrătească împotriva Lui:

„Când voi muri în temnița asta spurcată,/ strivit de strigoii celulei și de milenii,/ or[i] singur punându-mi o sfoară de beregată,/ în moartea mea nu vor fi duioșii, nici sfințenii. //

Niciun heruv nu-mi va fi lunecat peste față,/ morții să-i dea împăcare, surâs și blândețe./ Îngerii mei au fost osândiți la ocnă pe viață,/ sau spânzurați, ca hoții, prin piețe. //

Obrazul în scârbă mi-o fi împietrit și-n dezgusturi/ trupu-ntreg o să-mi stea rășchirat ca o gheară./ Din inimă s-o ridica o mireasmă amară/ de floare de soc, de cucută, de brusturi. /…/

Și-un scuipat, cât mai gros, repezit cu putere-n tavan,/ am să las, să-mpietrească pe veacuri ca stalactita./ Prin el, vreau să-mi țintui de-a pururi ursita,/ sus, pe un cer decăzut și dușman…” (Când voi muri).

Lui Dumnezeu Îi strigă: „Din toate minunile Tale/ nu văd o zdreanță, nu pipăi nimic./ Pentru-osânditul calic/ ai numai ziduri în pieile goale…” (Sărac sunt, Doamne).

Sau Îi cere, iconoclast: „Tu care ciobănești, cerește,/ libărcile din dușumele,/ Părinte-Sfânt, blagoslovește,/ zâmbind, și holda urii mele. /…/ Vreau o recoltă-nveninată,/ suflată-n lacrimi și-n aramă…/ Nu mă-nvăța să iert vreodată,/ și rodul urii fă-l să geamă” (Cântec de ură).

Deținuții sunt adesea „numai jind, numai gură,/ foame și ură” (Foamete). De frig, „Zdrențe de piele se dezlipesc de pe mine,/ ca niște hălci de moloz. /…/ Până și lupii urilor mele/ au degerat în zănoagele lor” (Frig). Iar poetul simte că „Nu-mi mai umblă prin  inimă nimeni,/ în somn niciun pas nu mai ninge,/ Rar, în zeama neagră de chimen,/ lacrima mea se-aprinde, se stinge” (Curgere).

Nu știu dacă poemul Stigmate trebuie citit ca o mărturisire umilă sau ca un act de beligeranță blasfemică:

„De sute de ori ai murit pentru mine,/ pe cruce, sub gloanțe, în spânzurători./ Mai noi înviau gunoaiele mele,/ de câte ori veneai ca să mori. //

Te-ai frânt pentru mine zadarnic,/ sângele Tău n-a putut să mă spele./ Întreagă fântâna Viteesbei/ n-a folosit leprei mele. //

Ca să mă scufund în mocirle,/ Te ridicai din morminte…/ Te făceai cântec, lumină și pâine,/ ca să-Ți ies fiară-nainte. //

Și-ai suit Dragostea: rug până-n stele./ – Vindecă-te-n marile flăcări, mi-ai spus./ I-am stins vâlvătaia sub talpă/ și-am vânturat cenușa-n apus. //

Mi-ai întins fructul, am căutat viermii,/ zboruri mi-ai dat, am cerut gheare,/ și Ți-am vărsat paharul cu zâmbet,/ ca să mi-l umplu cu lacrimi de sare. //

Divin Inginer, ai zidit peste mine/ Nemărginirea, ca o arcadă:/ – Iată Eternitatea, a ta e… // Și-am ales clipa schiloadă”.

Poemul este despre grozava neputință umană. Deși e îmbiat cu înălțimi și cu simțirea veșniciei, și deși cunoaște multele morți ale Mântuitorului pentru noi și infinita Lui iertare și milostivire, omul se arată tot slab în a lupta împotriva răului și a alege ceea ce e pieritor.

Durerile covârșitoare au și ele partea lor de bine, pe care poetul o conștientizează până la urmă, adică folosul spiritual:

„De iadul rănilor fecunde,/ de dulcele, grozavul rug,/ ascunde-m-aș, nu m-aș ascunde,/ fugire-aș și n-aș vrea să fug. //

Veninul tainelor l-aș stoarce,/ aș vrea să-l sec și să nu-l sec./ Întoarce-m-aș, nu m-aș întoarce,/ plecar-aș și n-aș vrea să plec. //

Vreau veșnicii să mă răzbune,/ când moartea-mi dă mereu ocol./ M-ascund în clipă de genune,/ de groaza clipei fug în gol. //

De umbre și năluci mă leapăd,/ apoi le cer îngenuncheat/ și mușc, cu foame, de la capăt,/ din ce-am urât și-am blestemat” (Circuit).

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [28]

Sensibilitatea romantică a lui Sorescu iese la iveală în multe situații. Iată, spre exemplu, poemul Studiu de repaus:

Iată nu mai vreau să fac un pas,
Rămân aici nemișcat,
Alături de alți pini,
Cât mai e liber un loc de pin.

Am și început
Să prind mușchi și licheni,
Vin la mine furnicile
Să le arăt nordul,
Nu am niciun chef,
Eu am fost pe-acolo,
Ce să le mai pun și pe ele pe drumuri
Degeaba.

E bine să te fixezi undeva
După un drum lung,
E bine, după ce ai terminat toată viața,
Să nu mai scoți un cuvânt.

Eu sunt pin
Și-am început
Cu toate acele mele
Să cos din vânt
Un oftat.

Subtil, pune problema metapoeziei, a înlocuirii limbajului omenesc cu limbajul naturii. Dacă Eminescu lăsa izvorului în noapte (în liniște adică și sub lumina stelelor) misiunea de a spune mai departe acel Carmen Saeculare pe care el nu l-a terminat (Scrisoarea IV), Sorescu – eminescian și arghezian în același timp – coase pe vânt cu ace de brad: „E bine, după ce ai terminat toată viața,/ Să nu mai scoți un cuvânt.// Eu sunt pin/ Și-am început/ Cu toate acele mele/ Să cos din vânt/ Un oftat”.

Într-adevăr, vântul prin acele pinului naște un sunt dureros. Însă, în vremea în care scria Sorescu, puțini sau aproape nimeni nu mai avea asemenea sensibilități sau nu mai găsea că ele își au locul în poezia vremii.

Apogeul operei literare e muțenia. Omul nu poate ajunge la desăvârșire și lasă cosmosului creat de Dumnezeu să alcătuiască acel „finis” care „coronat opus”.

În același timp, concluzia la care poate ajunge, la finalul vieții, nu e decât aceea a existenței ca o durere, ca o peregrinare obositoare, care te face să dorești „să te fixezi undeva/ După un drum lung”. Iar „fixarea” nu poate fi decât într-un loc care are stabilitatea veșniciei…

Temniță și duhovnicie [3]

Când un vecin de celulă moare, Poetul își imaginează că îl vede noaptea venind la el și spunându-i:

„Nu, nu m-au ros niciodată oftica, foamea, păduchii,/ în stele am grajd de aur curat./ Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,/ noaptea-n celulă mi l-am lucrat. // Vecine, văzduhul ne cheamă vibrând din vechi violoncele,/ Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi? / E drumul ocnașilor: uite, i-am întâlnit printre stele/ din lanțuri sunând, în convoi. // Vino cu mine. Din rogojină fă-ți verde trăsură./ Sunt paturi albe sus, și sunt pâini./ Ne-așteaptă-n luceafăr Iisus, cu lapte cald și prescură/ și-un pahar plin cu lacrimi, în mâini”.

Nu e o vedenie duhovnicească, ci o proiecție a nădejdii în Dumnezeu, a nădejdii că această suferință este spre ispășire, spre mântuire.

Însă are și momente de neputință, când sucombă sub greutatea suferinței și a ispitelor, și chiar momente de răzvrătire, când nu mai se abține de la a se exprima hulitor, ca un necredincios.

Cred că ar fi fost de preferat să nu facă publice aceste poeme, dar se pare că pentru el a fost mai importantă postura de poet decât sminteala pe care ar putea-o provoca altora. Sau se poate considera că a fost sincer și a vrut să-și mărturisească toate încercările prin care a trecut. Îmi e greu să mă pronunț pentru că numai Dumnezeu știe conștiința fiecăruia.

Uneori simplul fenomen al desprimăvărării aduce o alinare deținuților politici:

„Ieșim îmbrânciți la corvoadă afară,/ dar brânciurile, azi, sunt mai moi./ În aer suspină ceva ce te-nfioară,/ parc-ar foșni un seraf peste noi. /…/ Sudalmele-acum nu mai par așa crunte,/ și gardienii ne-njură/ cu-o rază de soare pe frunte,/ c-un zâmbet pe gură. // Tragem mai leneș căruța prea plină/ și-n simple sfințenii de vite,/ rumegăm ca și ele lumină/ de-amețim de zări bănuite. /…/ Și iar sub povară urnim cu tristețe;/ și nu știm ce-n drum ne doboară,/ osânda pe tâmple, sudoarea pe fețe,/ sau, doar, o prea grea primăvară. // Și ghiontul ne-ndeamnă, sudalma ne-mbie./ Și cum ne tot frângem în mari opintiri,/ pe umerii noștri soarele scrie/ cruci de lumină subțiri. // Și unu iar cade și iar se înhamă,/ și-n crâncena trudă făr’ de răgaz,/ subțire și moale ca o sfântă năframă/ vântul ne șterge chinul pe-obraz” (Început de primăvară).

Poetul se confundă iarăși și iarăși cu suferința hristică, mai ales că primăvara vine cu adieri pascale pentru cei condamnați la temniță grea, și nu atât anotimpul în sine cât mai degrabă timpul religios și liturgic sunt cele care îi fac pe deținuți să aibă asemenea gânduri și trăiri, care transcend mizeria realității imediate.

Gyr regăsește ritmul baladesc în Cântec de nuntă, care e de fapt o doină de jale:

„Vâră-mi junghiul tău, tristețe,/ crește-mi, jale, ca o bubă…/ Patru gardieni în dubă/ m-au tot dus pe căi răzlețe. // M-au tot dus la neagra nuntă,/ să mă-ngroape, să m-ascundă,/ unde-i negura mai cruntă,/ unde-i ocna mai afundă. // Și tu, Temniță-mireasă,/ m-așteptai cu masa mare:/ numai lacrimi în pahare,/ iar în bliduri fiere deasă. /…/ Și-n celulă-ntins-ai lesne/ pat de nuntă și-ndrăgire,/ doisprezece ani în bezne/ să-mi sugi carnea mea de mire. /…/ Cântă-mi, Moarte, din lăută,/ zi-mi cântarea cea mai cruntă/ pentru cea mai neagră nuntă,/ cu mireasa cea mai slută!…”.

Într-o altă poezie spune: „Mai am unsprezece ani și jumătate…” (Carte poștală).

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [27]

Cărțile sunt un barometru al societății, celebritatea unora sau dezinteresul pentru altele putând spune multe despre caracterul oamenilor dintr-o epocă:

„Cunosc mersul vremii/ După cum îmi vând cărțile,/ Jocul lor între rafturi/ Și restul lumii/ E un indiciu sigur. // Când au versurile căutare/ Se întâmplă nunți,/ Pântecul fetelor are nevoie/ Să adoarmă frumos până seara/ De cântece de leagăn. /…/ De la Tolstoi și Dostoievski/ Te poți aștepta la orice,/ Ori să ajungi cineva,/ Ori să-ți pierzi slujba” (Anticarul).

Iar toate lucrurile acestea se întâmplă când cartea nu mai e privită și apreciată, de fiecare cititor, pentru conținutul ei în sine. Ci consumatorii de carte cumpără sau judecă în funcție de ce au auzit ei că ar fi de valoare, că ar fi de apreciat, că se caută. Pentru că astfel le crește și lor „cota de piață”, astfel reușesc și ei să se introducă printre oamenii „culți”, printre „deștepți”, printre cei „văzuți bine”.

De aceea, când au succes poeții, „Se întâmplă nunți,/ Pântecul fetelor are nevoie/ Să adoarmă frumos” etc. Pentru că poezia lor nu e privită în sine de marea majoritate a oamenilor, ci în relație cu nevoile lor imediate. Dacă au nevoie de romantism, atunci prinde poezia romantică. Dacă au nevoie să-și crească copiii, atunci e bună poezia pentru copii.

„Enciclopediile legate în piele de șoareci/ Se urnesc cel mai greu”, pentru că au puțină căutare, neavând o utilitate imediată.

Tolstoi și Dostoievski pot să fie pe val sau nu. Interesul pentru ei crește și descrește în funcție de piață. Dacă hrănesc vise romantice sau dacă întrețin ideea de intelectualitate interesată de duhovnicie sau dacă pur și simplu se aude despre ei că sunt scriitori mari, pe care „e bine” să-i citești, atunci se vând. Dacă lumea uită pentru mai scurtă sau mai lungă vreme de ei, acaparată de ascensiunea altor „luceferi”, atunci intră în eclipsă.

Îmi amintesc pe când eram eu în liceu și apoi în facultate, că am rămas cu gura căscată auzind niște colege că îl citesc pe Balzac ca să învețe „cum e lumea” și „de cine să se ferească” sau pe Kierkegaard pentru ca să citeze din el într-o discuție, să nu pară „necultivate”.

Atunci mi-am dat seama că valoarea intelectuală sau morală a unui om nu stă neapărat în bibliografia pe care poate să o producă, care poate fi de ochii lumii sau din interese care nu au absolut nimic de-a face cu cărțile respective. Ci valoarea omului stă în gândirea lui profundă, în puterea lui de a experimenta lăuntric viața cu adevărat mare a omului de spirit și de a emite el însuși judecăți adânci. Pentru că majoritatea citesc înțelegând cu suprafața creierului ceea ce e scris și neajungând niciodată (nici măcar încercând) să se apropie de adâncul de experiență care produce textele respective.

Astfel încât, în marea majoritate a timpului, cărțile sunt un simplu material vandabil, substanța lor, chiar duhovnicească fiind, e privită și folosită materialist, utilitarist.

Page 1 of 25

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno