Categorie: Poezia postbelică

Al treilea volum de poezie poartă titlul Fântâna somnambulă (1968). Dar Păunescu tot nu devine, încă, el însuși. Încă se caută. Spre deosebire de alți confrați, care, la început, și-au căutat o voce lirică proprie, având însă o substanță poetică întru totul originală, Păunescu este sigur, de la debut, de talentul lui de a face versuri (pe care îl va stăpâni până la sfârșitul vieții), dar nu stăpânește încă materia poeziei. L-am văzut, în volumul anterior, scriind poezie metafizică. În primul volum se arăta congenial cu cei din generația sa și își cerea dreptul de a fi printre ei. Aici schimbă cu totul tonul interior și masca lirică, înfățișând mai degrabă un poet livresc, care își caută matca.

Acum nu mai e nici entuziast, nici metafizic. Mai degrabă dramatic, în genul lui Emil Botta, și mai mult decât atât, un revoltat camusian sau cioranian sau nitzschean, care se luptă cu Dumnezeu, dezamăgit fiind de prieteni, de femei și de lume, și care nu se sfiește să rostească blasfemii grele (în stilul lui Cioran și poate inspirat de el).

Noul profil liric este în antiteză cu primele două și ar putea fi justificat, întrucâtva, de traversarea unei etape a dezamăgirilor, a pierderii încrederii în inocența și buna credință a oamenilor. Ceea ce nu justifică însă, până la capăt, aversele de aversiune la adresa lui Dumnezeu și a Bisericii, mai ales că, în volumul anterior încercase să-și construiască o cu totul altă poză. Dar există și poeme cu caracter de excepție, ceea ce îl face să pară mai puțin Cioran și mai mult un Arghezi fără experiențele religioase intense ale aceluia. Deși, în ceea ce privește alunecarea aceasta fulgerătoare în atitudini contrarii, poate ar fi mai corect să fie comparat cu Blaga, mai degrabă, care trecea brusc de la umilință la blasfemie, decât cu Arghezi – pe Blaga, de fapt, l-a și invocat în poezia Marele orb[1], în care îi preia aceluia teoria filosofică. Cu toate că, în aceeași poezie, este intertextualizat și Arghezi, prin versul: „această lună de-nceput de veac”[2].

Trimiterile livrești sunt numeroase în acest volum: Craii de Curtea-veche (romanul lui Matei Călinescu, invocat în două poeme), Anna Karenina, Hamlet, Biblia etc.

Păunescu  își blestemă prietenii care l-au trădat (în poezia Testament[3]), e scârbit de „veșnica femeie a rolurilor” (Rolurile[4]), de vecinul și vecina „care fard și ciori prăsiți,/ întunecați și spălăciți” (Un om pe niște scări[5]), i se pare „sfântă Ana Karenina” pentru că s-a aruncat sub roțile trenului (Karenina[6]), sau că se joacă aceleași tragedii pe pământ, că „Iov e titlul lumii de două mii de toamne” (Suferința de a exista o dinastie)[7] sau, din contră, că Iov vindecat nu mai are sens (Convalescența propriu-zisă)[8], că Iuda e binevenit la Cină (Aduceți-l pe Iuda[9]), că Dumnezeu „nu e în biserici” (Trupul și sufletul[10]), că El e „însuși frigul” (Biserica de frig[11]) ori că Hristos care a înviat din morți „lipsește de două mii de ani” (Înscenarea nașterii[12]). Și altele.

În mod evident, toate acestea nu sunt spuse numai pentru a deruta cenzura. Autorul e frământat de îndoieli și el însuși declară: „Am poftă de-ndoială, mă zădărăsc eu însumi pân-la os”, conștient totuși că „eu pe jumătate mă aflu în pământ,/ iar cu cealaltă jumătate pipăi deșertăciunea” (Acord[13]).

Același poet scrie însă și altfel de versuri: „În însăși ninsoarea e faptul divin; // Spre tine, cu ochii în lacrimi venim/ și ești fierbinte deasă de rai /…/ Suntem sacagii/ zăpezii acesteia dumnezeiești!/ Unde ești, mamă a cerului, Fecioară Maria,/ unde ești fiu de ninsori al Mariii,/ iesle a nașterii grajd-univers unde ești?” (Faptul divin că ninge[14]).

Declară admirativ că „trupul și sufletul [sunt] veșnic miracol” și se întreabă „care-i sufletul? Unde e el? /…/ Autopsii selenare fac meteoriții/ și nu-l găsesc sub învelișul de carne./ Razele Roentgen vor să-l lovească/ și nu-l sterilizează./ Cuțite îndreaptă borfașii spre el/ și el nu moare” (Trupul și sufletul).

În poemul Întâi a fost cuvântul[15], reclamă orgolios de la Dumnezeu „acel cuvânt originar”, pentru a fi cu adevărat creator, fiind penitent doar pe jumătate:

Dar ce să inventăm? Apropie-ți tu fața monstruoasă
de cărnurile strâmbe ce le numim urechi,
coboară-te, părinte, în fiecare casă,
dă foc – cu duhul tău – acestor scrinuri vechi

și dă-ne foc și nouă și hainelor ce ne ascund
și trândavului păr cu care în eternitate
suntem învăluiți și nevăzuți oricând,
acoperiți de stema maimuței, jumătate.

Și-apoi vorbește! În urechea arsă
a spiței noastre care tremură pe vânt
lasă alene – ca pe o monedă falsă
în pumnul unui cerșetor – primul cuvânt!

Căci pofta noastră de dumnezeire-i mare
și știm atât de bine și noi că-ntâi și-ntâi
a fost cuvântul,
la-nceput a fost cuvântul,
dar nu acesta care
ne infectează fața cu-asimetria lui.

Redă-ne prototipul, dă-ne prima sămânță
și ca pe un păcat ce vrea să fie iar
șoptește, Limpezimea Ta, pronunță
acel cuvânt originar!

Dă-ne cuvântul plin de oseminte,
redă-ne lui și primitivi și goi
și iartă-ne că l-am pierdut, părinte,
dar gura e de vină și nu noi.

Și pentru asta ea se va închide
și pentru asta va fi poarta grea
cu ea vom auzi
vibrațiile fericite
și fruntea va fi locul cuvântului,
dacă ni-l vei reda.

Păunescu crede că virtutea supremă a omului e gândirea. Nu vede că tocmai gândurile îl înșală adesea, pentru că are superbia să creadă că toată cugetarea lui e bună și infailibilă. Însă problema pierderii „cuvântului originar” o susținuseră, anterior, în poezie, Arghezi, Ion Barbu și Nichita Stănescu, deplângând faptul că, prin păcat, oamenii s-au înstrăinat de limba primară, paradisiacă.

Legat de faptul că „pofta noastră de dumnezeire-i mare”, are totuși sinceritatea, în alt poem, să spună: „De dorul cui cresc, Doamne, de douăzeci de ani/ decât de dorul tău, care mă pustiește?/ Atâtea unghii au pornit spre tine să te zgârie,/ Atâtea plete să te lege mi-au crescut pe creștet. /…/ Mi-e dor de Tine și iubesc femei,/ mi-e dor de Tine și-mi fac pod și casă/ Eu Te ador pe Tine și strig că Te ador pe Tine /…/ Mi-e dor de Tine și iubesc femeia/ eu sunt bolnav de Tine și mă tratez cu moarte,/ ție îți spun cuvinte, câștig prieteni mulți,/ și case și păduri și ploi și celelalte, // Și cresc spre Tine până când mi se-nvechește carnea/ până când osul se tocește la închieturi; apoi/ m-aplec într-un genunche, sufletul meu se-apleacă într-un trup/ și plouă peste mine tot mai străine ploi” (De dorul cui cresc, Doamne[16]). În contextul acestui volum, versurile conțin o neașteptată declarație de dragoste către Dumnezeu. Și, pe scurt, în ea Păunescu spune că îl iubește pe Dumnezeu și pe El Îl caută în prieteni, în soție (iubită) sau în toate câte face în această viață.

Și nu este singura declarație de acest fel din volum:

De cine mi-e frică, Dumnezeule, în toată această
viață,
de cine mi-e dor, Doamne-Dumnezeule,
în toată această
iubire,
de cine mi-e rușine
Limpezimea Ta,
în toată această
ceață?

Cad înaintea ta, parcă născut acum
de o vită blândă,
cad înaintea ta și tronul tău
pare că este
ugerul vitei care m-a născut.

Cad înaintea ta, ouat acum
de-o rață sălbatică
și se rup cojile de pe trupul meu
în locul în care
trebuie să-mi crească genunchii
și genunchii ies din ou
și nu mai am nevoie de nimic,
de mâini, de cap, de ochi.

Trăiesc și nu știu de cine mi-e frică,
iubesc și nu știu de cine mi-e dor,
sufăr și nu știu de cine mi-e rușine.

Sub uger stau
sau gem închis în ou,
nimic nu cer decât
rușine, dor și frică.

(Rușine dor și frică)[17]

Se roagă, adică, pentru a i se dărui harul fricii și al rușinii de Dumnezeu (sau al pocăinței), dar și cel al iubirii de Dumnezeu.

---

[1] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 74.

[2] Mă gândesc la următoarele versuri din celebra poezie a lui Tudor Arghezi, Belșug: „Luna-și așează ciobul pe moșie. /…/ Noaptea, pe șesuri, se desface lină,/ La nesfârșit, ca dintr-un vârf de caer,/ Urzit cu fire de lumină. // E o tăcere de-nceput de leat”.

[3] Idem, Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 69-70.

[4] Idem, p. 71-72.

[5] Idem, p. 70.

[6] Idem, p. 74-75

[7] Idem, p. 84-85

[8] Idem, p. 85-86.

[9] Idem, p. 89.

[10] Idem, p. 83-84.

[11] Idem, p. 90-91.

[12] Idem, p. 86.

[13] Idem, p. 87.

[14] Idem, p. 66-67.

[15] Idem, p. 83.

[16] Idem, p. 87.

[17] Idem, p. 83.

O poezie este intitulată Infernul și îi este dedicată lui Grigore Hagiu[1]. Perspectiva lui Păunescu nu este una pur teologică – spre exemplu, zice că „egal, în fiecare e-o sete de eroare”, ceea ce nu este adevărat, decât, poate, în sensul în care vorbește Scriptura de faptul că toți oamenii sunt păcătoși și că nimeni nu este liber de ispită și de păcat. Dar în niciun caz în mod „egal”.

Cu toate acestea, este de remarcat seriozitatea cu care poetul tratează subiectul și intuițiile sale care îl fac să scrie, totuși, câteva strofe care sunt profund ortodoxe: „Cazanele atârnă de lucrurile lumii /…/ Ceva ce nu se vede atârnă de cireș,/ De cai și de inele și de bălți./ Ceva grozav îl trage pe-aviator din aer /…/ Voi ați simțit că toate lucrurile/ Parc-ar avea un infinit de rădăcini,/ Ce greu se smulg copacii, ce greu se zboară-n cosmos,/ Ce greu cresc trandafirii, ce greu răsar lumini! // Nu gravitatea ne ține pe pământ,/ Adâncul nu lucrează spre sănătatea culmii,/ Ci /…/ Cazanele infernului atârnă de lucrurile lumii”.

Binele se face cu greutate, de când a căzut omul din Paradis. Tot sensul ascensional al omului și orice înălțare sau zbor sunt infinit de dificile, din cauză că păcatul uman a afectat tot universul și atârnă ca o mare greutate de oameni și de tot ce există.

Arghezi zisese într-un poem ceva semănător, referindu-se la truda pe care o întâmpină omul în toate câte face: „O funie de clopot vrea să tragă,/ Și bronzul sună-n patru zări a doagă./ Tocmai când cuiul trebuia să-l bată,/ Iată-l, ciocanul a sărit din coadă./ Nu prinde dalta, cleștele n-apucă/ Și nu se-mbină stâlpul de ulucă./ Compasul scrie cercul strâmb,/ Cântarul e scălâmb,/ Și cotul s-a scurtat de tot,/ Și greutățile din tirizie^[2]/ Se cumpănesc cu foaia de hârtie. /…/ Chemai un înger și veni un drac,/ Diavol, și el, de vată și bumbac./ În ciutura cu lanțurile noi,/ De-o viață scoți țărână sau noroi./ Fântânile adânci sunt prihănite/ Și trebuiesc sleite”…etc (Înțelepciune).

Păunescu reflectează aproximativ în același sens ca Arghezi: „Astfel fiecare lucru este dincolo de noi,/ Astfel nu dormim în iarbă între broaște și pământ,/ Astfel își explică apa cursul trudnic și greoi,/ Astfel, între noi și lucruri, ma[r]i surpări de piatră sunt. // Și ce nevinovăție ducem veșnic în destin,/ Și ce vină torpilează țărmul dacă stă deschis/ Când și-n umbrele de păsări neguri și explozii vin/ Cum sunt lucrurile lumii căptușite cu abis!”. Da, pentru că sunt căptușite cu abisul din care au fost create. Sau, cum se spune în teologia ortodoxă, răul este amprenta nimicului, a neantului din care toate au venit la existență. Doar că ființele raționale, destinate veșniciei, nu ar trebui niciodată să aleagă răul.

Păunescu însă filosofează mai departe:

Toate lucrurile lumii au râvnit să fie vii,
Toate oameni, mulțumite și în păsări pe moment,
Și se miră ochiul nostru, care simte virulent,
Ce invidii jos în lucruri se putură întâlni.

Orice lucru al naturii și orice nu este om,
Orice lucru ce-n eternul morții sale e etern,
Orice tigru, orice aur, orice ploaie, orice pom
E un sfert de om în ghipsul a trei sferturi de infern.

Toate lucrurile lumii au râvnit să fie vii, în sensul de eterne, au râvnit adică ar fi vrut și ar vrea să fie oameni, să aibă posibilitatea să trăiască veșnic. Un Părinte sfânt spunea că, dacă animalele ar avea puțină rațiune, ar jeli neîncetat de durere că nu sunt oameni, că nu au viață veșnică. Pentru că, într-adevăr, așa cum reafirma și Dimitrie Cantemir concepția ortodoxă, orice făptură irațională și orice lucru pământesc care moare, moare pentru eternitate: „moartea dobitocului [animalului] altă nu ieste, fără numai lipsa luminii vieții întunerecul neființei aduce”[3]. Aceeași credință o exprimă și Păunescu: „în eternul morții sale e etern”. Și, de aceea, orice făptură irațională este „un sfert de om în ghipsul a trei sferturi de infern”: are chipul vieții în sine (prin omul care a pus nume tuturor animalelor) numai pentru un timp, după care urmează infernul morții veșnice, întoarcerea în neființă. Dar, dacă numai animalele și creaturile inanimate se întorc în neființă (neavând decât pe sfert chipul omului imprimate în ele), și dacă toate îl invidiază pe om pentru ceea ce este, acest lucru înseamnă că omul nu se întoarce în neființă! Este singura făptură de pe pământ care nu se întoarce în neființă, ci trăiește veșnic.

De unde îi vin lui Păunescu asemenea idei? Ce cărți a citit?…

În altă parte, iarăși, limbajul poetic e profund filosofic și teologic:

Suntem averea pământului, trupuri,
Case și foișoare și tunuri, și guri și ochi
Și-a făcut el din carnea noastră.

Cu fiecare generație pământul
Încalcă fierea noastră cu alte semințe,
Unii devenim renaștere, alții decadență.

Amăgiți de plăcerea ce o avem
De a sădi în pământ grâu și de răsărit grâu,
Nu știm că și pământul face la fel cu noi.

Voluptatea de a cultiva floarea soarelui,
Ce ne e caracteristică, și aceea de a o aștepta
O are și pământul cu trupurile noastre.

Seamănă în noi floarea soarelui altfel
Și noi izvorâm cranii rotite după soare,
Cu plete galbene și lungi și plângem.

Seamănă în noi grâu, grâu izvorâm
Pentru gurile stelelor, pâine dăm
Stomacului atracției universale.

Măcieși ne pune pe os, măcieșe rodim
Viermii gustă măcieșele, le plac
Și noi repetăm recolta de câteva ori.

O, cum ne amăgește pământul când primește
În carnea lui și în firea lui sămânța
De in, de grâu și de bumbac.

Sporită mult, aproape monstruoasă,
Aceeași sămânță o așază el în noi
Și noi fără să știm o dezvoltăm.

Suntem moșiile de carne tulbure
Ale pământului, din tată în fiu,
Pământul moștenește carnea noastră. /…/

O, randament al trupului uman!
Pentru continuarea spiței sale pământul face totul
Cu noi, moșiile de carne tulbure.

În unii toarnă iepurii, în unii toarnă sălcii,
În unii seamănă un dor celest
Și-aceștia explodează în fii navigatori.

În fiecare punct al trupului pune ceva,
Nici părul nu îi pare sterp,
Iar inima e țărmul o semințelor spectaculoase.

În talpă pune roată, în umăr pune aripi,
În gât sădește aer, în subsuori bumbac,
În păr aruncă un păianjen veșnic. (Etc)

(Ai pământului)

Anumite afirmați par rupte dintr-o predică despre patimile pământești ale oamenilor și despre viața repede trecătoare a pământenilor: „O, cum ne amăgește pământul /…/ Aceeași sămânță o așază el în noi/ Și noi fără să știm o dezvoltăm./…/ Pământul moștenește carnea noastră”.

În făptura noastră, care e suflet spiritual ascuns în trup de lut, pământul își ascunde și el semințele, atât floarea soarelui și grâul unui om frumos, cât și măceșele acre care sunt hrana viermilor.

Și omul devine „carne tulbure”, fără transparență duhovnicească, când nu înțelege că patimilor sale trupești nu trebuie să le dea curs, ci să li se împotrivească.

Volum al definirii condiției umane, Mieii primi pare să vrea a dovedi că autorul nu este inapt pentru metafizică.

---

[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Hagiu.

[2] Tirizie/ terezie = balanță, cântar, cumpănă, taler de cântar.

[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu și I. Verdeș, cu studiu introductiv de Adriana Babeți, Ed. Minerva, București, 1997, p. 81.

Un poem poartă numele volumului, Mieii primi, și este dedicat lui Nichita Stănescu: „O, mieii primi, o, mieii primi,/ Dumnezeu e cu ei, miei primi/ Se culcă pe pământ în numele lui Dumnezeu,/ Plâng și adorm în numele lui Dumnezeu”. Curând ajunge însă și la blasfemii (care nu lipsesc din volumele lui, mai ales din cele de tinerețe, unde își însușește pe cale livrescă atitudinea revoltaților sau a celor care patinează între umilință și revoltă): „Ochiul lui Dumnezeu se dezgheață,/ ochiul lui Dumnezeu se desface în miei,/ cristalul lui putrezește în ei,/ ochiul lui Dumnezeu putrezește/ în numele lui Dumnezeu”.

Păunescu oscilează des între credința în nemurire și dorința afirmării unui ideal ascendent (și transcendent), pe de-o parte, și coborârea în revoltă și necredință, în viziuni tulburi și neguroase, pe de alta. Nu trăiește, însă, suferința profundă a căutărilor lui Arghezi și nici nu merge pe calea lui Nichita Stănescu sau Ioan Alexandru, în căutarea Absolutului. Nu știu în ce măsură apelează la blasfemii pentru a face pe plac ideologiei marxist-leniniste, la putere în vremea aceea, și cât e propria sa negație sau necredință. La un moment dat, în volum, versifică teoria evoluționistă: „Iar dacă maimuțele parcă-i imită/ Pe oameni când în spectacol ies,/ E pentru că înăuntrul lor forme umane/ Se zbat și se caută, sunt relief de eres” (Bogatul crater). Evoluționismul e un eres…

Nichita Stănescu îl provoacă însă, pentru că poemul Viață de excepții (ultimul din volum) conține secvențe poetice care evocă expresivitatea nichitiană: „dacă tu trăiești, întâmplător,/ Eu în genunchi m-așez, plângând, ca să mă bucur. /…/ E o excepție, e o coincidență, e un accident/ Faptul că ești și că te miști, născând cuvinte,/ Faptul că ești și că te miști, născând cuvinte,/ E o excepție, e o coincidență, e un accident”. Și însăși căutarea definirii condiției umane ca ființă spirituală, cugetătoare, pare în legătură cu preocupările lui Nichita, care își începea volumul din 1964 (O viziune a sentimentelor) cu poezia Laudă omului, în care scria: „Oamenii sunt păsări nemeiîntâlnite,/ cu aripile crescute înăuntru,/ care bat, plutind, planând,/ într-un aer mai curat, care e gândul”.

Păunescu scrie și el că „Numai cu tâmpla putem săpa pământul limitei,/ Gândul este salvarea condiției umane. /…/ N-ajung nici ochi, nici buze, nici sânge și nici arme/ Unde ajunge gândul condiției umane. /…/ Fruntea e dealul unui mod cosmic [de a exista],/ Fruntea e relieful condiției umane” (Imn).

Mai mult decât atât, însă, pare a-i fi citit pe Sfântul Dosoftei[1] și pe scriitorii noștri din epoca veche, care reafirmau învățătura Sfinților Părinți, aceea că lumea e plasticizarea gândului ui Dumnezeu. Păunescu repetă, în mai multe poeme: „Un gând e tot universul” (Dealul unui mod), „Totuși lumea e gând, totuși lumea e gând./ Greutate specifică, marmoreană./ Totuși lumea e gând, totuși lumea e gând./ Gând e condiția noastră umană”. Și conchide în acord cu cărțile ortodoxe: „Gândul, pământ plin de ochi, de urechi și de buze,/ Asediul la gânduri se va-nfăptui” (Lumea e gând). Omul-gând, ființă spirituală, este vulnerabil prin simțuri, prin care pot intra minciuna și înșelarea în ființa lui și îi pot strica gândurile.

Din această perspectivă, simțurile noastre ne sunt inamici străini: „Oh, în afara cărnii propriu-zise/ Nimic nu-i omenesc în ființa mea./ Ochii sunt corp străin, urechile/ Și tâmplele și nările/ Buzele corp străin./ Câtă străinătate în ființa mea” etc (Sistemele); „O, chip uman, nămol de ochi și buze,/ De nări, de urechi și de carne, tu, mozaic topit/ În care toate stările străine au aderat la carne/ Și s-au aprins aburitoare pe sânge. // Urechea nu-i făcută dintr-o aceeași materie/ Ca ochiul, gura nu seamănă cu tâmpla,/ Și capul, glob bătrân sub mătcile inițiale,/ Atârnă alb de stelele cerului” (Acest nămol).

Rugăciunea isihastă neîncetată este lupta pe care o poartă ortodocșii tocmai din cauza „asediului la gânduri” asupra simțurilor și a gândurilor, pe care îl suferă omul din partea creaturilor spirituale care au pierdut Raiul și care vor ca nici oamenii să nu îl moștenească.

Păunescu vede simțurile (și organele care le fac posibile) ca supuse greșelii și stricăciunii, pieirii. Dar nu vede că și gândul, pentru a nu fi „pahar cu otravă”, cum zicea Ion Barbu, trebuie păzit și curățit într-un anume fel. El crede că gândirea în sine îl salvează pe om, prin expansiunea ei. Poetul își stabilește, așadar, drept țel: „Să gândim gânduri noi,/ O, dorim, strigăm mereu că dorim/ Să gândim gânduri noi. /…/ O, strigăm sub câlții lăptoși de decembrie/ La stelele cerului cum strigăm la oi/ Și atât dorim și strigăm că dorim,/ Să gândim gânduri noi” (A gândi).

Vechiul refren „vanitas vanitatum omnia vanitas” este reluat de Păunescu în câteva poezii, dintre care rețin versurile: „Visez un înțelept răbdător,/ Care să-și pună pământ în urechi/ Și după o sută de ani să audă/ Cu ochii, aceleași sunete vechi. /…/ Acela să taie vița de vie/ Cu pletele lui o mie de ani,/ Până când vița de vie va fi/ Trăită la fel de contemporani” etc (Gheața).

Dar și fragilitatea existenței umane și a tuturor lucrurilor: „Dar, iată, depindem prea mult de stele,/ Suferim de prea multe boli,/ Putrezește urechea de boala stelei născătoare,/ Ochiul orbește de legea naturii sale” etc (Răscruci).

Însă recunoaște că toate în cosmos au sensul lor firesc și plin de raționalitate: „De mii de ani urșii se culcă urși/ Și se trezesc urși la sfârșitul de iarnă,/ Nimeni nu vine să toarne un vultur,/ Nimeni o floare în trup nu le toarnă. // Râul pleacă râu de la-nceputul lumii/ Și se sfârșește râu când în mare se varsă,/ Nu devine munte, nimeni n-ar ști cum/ Să devină munte apa lui întoarsă” (Fix).

---

[1] Și nu e prima dată când este evocat Sfântul Dosoftei în versurile lui Păunescu. În poezia Ezitarea, din primul volum, folosea expresia „din rudă-n rudă”, care la Dosoftei înseamnă: din neam în neam.

O capodoperă, după părerea mea, este poemul Spre plus infinit, pe care doresc să-l reproduc integral, în ciuda lungimii lui:

1 deschide lupi, 2 așteaptă,
3 odihnește, 4 ia foc,
5 e o lebădă, 6 o treaptă,
7 e un unu, mai cu noroc.
8 se dă pe gheață, 9 e haos –
Și vine 10, capăt de șir,
E și fereastră, e și adaos,
Lebădă, liră, liniști, delir.

Numără, numără tinere domn,
Numără, numără!

Vezi cum coboară cifrele-n somn
Inima, patimă tânără?
Leneș, prea repede, intră în somn
Numără, numără tinere domn!

Numără umerii celor ce vin,
Numără ochii celor ce pleacă!
Numără sângele din cer străin,
Numără stelele care te-mbracă!

Fruntea ridic-o din mări de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Șirul din față răpește trepte,
Iar înapoi dă pâraie mistrețe,
Șirul de numere neînțelepte
Bântuie lava de suprafețe.

Numără clipe, numără lebede,
Numără cumpene, descumpăniri,
Numără negru, numără repede,
Numără grele stele subțiri!

Fruntea ridic-o din măști de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Vezi peste toate o nebuloasă,
O împărțire fără contur,
Un fum de ruguri, un coș de casă,
Plasă murdară soarelui pur.

Vezi printre linii și peste linii,
Vezi acea curgere care-a albit?
Mult mai departe, fiu al luminii,
Se află veșnicul plus infinit.

Până acolo zecile mușcă,
Sutele bubuie, miile ard,
Fiece zero devine cușcă
Pe cât te-apropii de miliard.

Și mai departe, și mai departe;
Treci prin celulele cifrelor viu,
Căci vii din zero și vii din moarte,
Și din terenul minus pustiu.

Rupe din oase râul de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Ca o enormă mare de spirt,
În depărtarea fără cărări,
Trece spre nouri, spre alte mări,
Și se evaporă plus infinit.

Foarte departe, ca o nălucă,
Surdă fantomă în cifre vechi,
Lasă perechile-n vid să se ducă
Și se însoară cu neperechi.

Astfel dă semne că el trăiește
Cu cât dispare mai în adânc,
Și din ce lume, neomenește,
El, depărtatul, biciuie lung.

Gleznei desprinde-i fluxul de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Treci și de 1, treci și de 2,
Rupe-i spirala lui 3 cu brațul.
Du-te la 4, ca la un roi
Care spre 5 își îndreaptă nesațul.

Calcă podeaua marelui 6,
Și oglindește-l galben și copt
În munți de 7, în munți de 8,
9 să pară-n oglinzi nervoase.

Și vine 10 care rezumă
1 și 9, 2 peste 8,
3 peste 7, 4 cu 6,
Sine cu sine, 5 cel de gumă,
Și vine 10 din cifre arse.

Șirul sfârșește, suie din somn,
Numără, numără tinere domn!

Oh, ne atrage în pâlnii tulburi
Muzici încarcă pe orice gest,
Prin uși, portaluri, șanțuri și tuburi,
Puțin teribil, puțin modest,

Fals totdeauna, dar sociabil,
Pletosul creștet și l-a lovit,
De vidul negru și inefabil,
Marele, veșnicul, plus infinit.

Vâsla așază, trage pe somn,
Numără, numără, tinere domn!

Iată că ochiul repetă numărul,
Iată că numărul capătă ochi,
Roșu devine, pentru deochi,
Dacă-l apasă bolțile, umărul.

Carnea absoarbe, pentru rămânere,
Toată priveliștea cu cifre-n ea,
Toată perdeaua lumii, de numere,
Încă din clipa când se năștea.

Schimbă cu cifre, fermenții de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Vezi, sunt acolo în depărtarea
Amețitoare, salturi de spirt,
Unele cifre reflectă marea,
Altele pasărea, altele sarea,
Întru cinstirea lui infinit.

Tulburi ospețe ziua i-o laudă,
Cariatidele curg către el,
Suferă timpul fuga în fraudă
A tot ce are nou și model.

Sărbătorește, lucruri și sânge
Se-nfățișează albiei lui.
Fruntea femeilor pur îi răsfrânge
Corul întâielor sale statui.

Sorii le macină mărilor spirtul
Și-n risipire cu pașii rod
Plus infinitul, plus infinitul
Care pe numere e voievod.

Numere, numere, numere, numere
Se nasc și urlă, zboară și vin,
Plus infinitul arde rămânere
În fiecare ca un destin.

Mută destinul pe după somn,
Numără, numără, tinere domn!

Căci înmulțit de întreaga natură
Dat în ecouri până-n trecut,
Vorbit de ruguri, și ars pe gură,
Oricare număr ce s-a născut
Poate să meargă până aproape
De infinitul fără de scări,
Pe teii lumii, pe clar de ape,
Pe amețeală și pe mirări.

Iată cum 1 crește o bază
Albă de numere, marelui plus.
2 îl urmează, 3 îi urmează,
Și-s infinitul, nouă tradus.

Tradu în ceruri lutul de somn,
Numără, numără, tinere domn!

Plus infinitul, plus infinitul
Cum ne atrage sângele-n sus,
Plus infinitul, plus infinitul
Numai prin numere ni s-a tradus.

Dar e și inima număr, și număr
E și lumina din ochii tăi,
Număr și ochiul, număr și-un umăr
Văzut odată, în niște clăi.

Oh, cum ne ducem, cum ne petrecem,
Veșnic râvnindu-l, dorindu-l mult,
Prin înfoiarea stelelor trecem,
Prin desfoiarea lutului mut,

El e deasupra și-n toate părțile,
Râde în sunete ca un pian,
Clatină hărțile, biruie morțile,
El e văzduhul submarțian.

Plus infinitul, plus infinitul,
Timp care cade nou și adânc
Prin orologii de lut, prin vidul
La care numai genii ajung.

Va fi și țară, va fi și vreme,
Stea fericită cu zimți de flori,
Tot trandafirul lumii îl teme
Și îi răspunde cedând culori.

Cu flori îmbracă-te în loc de somn,
Rămâi în vreme, nouă rămânere,
Numără, numără, tinere domn,
Plus infinitul rămas în numere,
Numai în numere, încă în numere,
Numără, numără, tinere domn!

E un Luceafăr această poezie, deopotrivă tematic și stilistic, cu timbru barbian. Sau, mai bine zis, combinație neașteptată între Joc secund și Luceafărul, poemul acesta atinge înălțimile cele mai rarefiate ale liricii de tip orfic sau ale romantismului înalt, la care autorul nu accede prea des.

Exista o foarte veche confuzie, din antichitate, între nume și număr, între termenii a număra și a scrie[1]. Păunescu știa neîndoielnic aceste semnificații, de aici refrenul: „Numără, numără, tinere domn”, care e un (auto)îndemn la a scrie, la a nu se opri din scris, pentru a deveni un număr sau un nume spre plus infinit.

Tema trezirii din somn a conștiinței și înălțarea la o realitate spirituală superioară am întâlnit-o și la Nichita Stănescu în primele două volume. Păunescu trăiește aceeași revelație interioară: „Vezi cum coboară cifrele-n somn/ Inima, patimă tânără?/ Leneș, prea repede, intră în somn /…/ Fruntea ridic-o din mări de somn /…/ Fruntea ridic-o din măști de somn /…/ Rupe din oase râul de somn /…/ Gleznei desprinde-i fluxul de somn /…/ Șirul sfârșește[-l, nu rămâne în șirul de oameni banali, fără aspirații], suie din somn /…/ Vâsla așază, trage pe somn /…/ Schimbă cu cifre, fermenții de somn /…/ Mută destinul pe după [dincolo de] somn /…/ Tradu în ceruri lutul de somn /…/ Cu flori îmbracă-te în loc de somn,/ Rămâi în vreme, nouă rămânere,/ Numără, numără, tinere domn”.

Dacă viața multora e o existență somnambulă spiritual (se plângea și Ioan Alexandru de aceeași constatare, la un moment dat), poeții aceștia trăiesc o reanimare în spirit și trezire la viață a conștiinței lor creatoare, o descoperire splendidă a universului interior spiritual, care nu poate fi explorat decât prin punerea în lucrare a puterii de creație și care se traduce poetic prin ridicare, vâslire, scoatere din inimă a „patimii tinere” și din oase a somnului, depășire a fluxului ordinar de somn, lăsare în urmă a fermenților lui, alergare dincolo de efectele lui devastatoare spiritual, transformare a „lutului de somn” în ceruri! Și dacă acest efort tot nu pare un ideal transcendent, există încă o mulțime de trimiteri în versurile de mai sus, care nu pot fi interpretate altfel.

Numerele reprezintă trepte dintr-o scară care urcă spre desăvârșire, precum și trecerea prin etape ale vieții (asemănarea cu modelul ortodox nu cred că e întâmplătoare): „1 deschide lupi, 2 așteaptă,/ 3 odihnește, 4 ia foc,/ 5 e o lebădă, 6 o treaptă,/ 7 e un unu, mai cu noroc./ 8 se dă pe gheață, 9 e haos – / Și vine 10, capăt de șir,/ E și fereastră, e și adaos,/ Lebădă, liră, liniști, delir”.

Celui care s-a trezit din somnul conștiinței, al existenței banale, pătimașe, la voia întâmplării, i se cere să iasă din „șirul de numere neînțelepte” care „bântuie lava de suprafețe”, adică din numărul celor care trăiesc la suprafața vieții, fără străfunduri spirituale, care lasă magma lăuntrică să se răcească. El trebuie să scape de ceea ce este „nebuloasă/ O împletire fără contur, /…/ Plasă murdară soarelui pur”, pentru că „mult mai departe, fiu al luminii,/ Se află veșnicul plus infinit” – nu cred în coincidența terminologică, ci în afirmarea unui ideal transcendent. „Căci vii din zero și vii din moarte/ Și din terenul minus pustiu”, fiind creat de Dumnezeu din nimic.

„Carnea absoarbe, pentru rămânere,/ Toată priveliștea cu cifre-n ea,/ Toată perdeaua lumii, de numere,/ Încă din clipa când se năștea”: viața materială, viața concretă absoarbe priveliștea cu cifre și perdeaua de numere a lumii, însă omul nu este numai trup, nu este numai lut, ci și suflet duhovnicesc, care nu rămâne la numere, ci aspiră să urce la „plus infinitul/ Care pe numere e voievod”. Căci „oricare număr ce s-a născut/ Poate să meargă până aproape/ De infinitul fără de scări,/ Pe teii lumii, pe clar de ape,/ Pe amețeală și pe mirări”. Orice om căruia Dumnezeu i-a dat să se nască poate să urce pe o scară a desăvârșirii spre „infinitul fără de scări”, spre Dumnezeu. „Pe teii lumii, pe clar de ape”, pe treptele urcate de alții înainte, dar și „pe amețeală și pe mirări”, pe propria cale, prin descoperire de sine.

„Unele cifre reflectă marea,/ Altele pasărea, altele sarea,/ Întru cinstirea lui infinit”: întreaga lume e creația Lui și Îl laudă pe El prin miracolul vieții și al alcătuirii făpturilor. Și „oricare număr ce s-a născut”, adică orice om rațional e înzestrat să înțeleagă toate acestea.

„Plus infinitul /…/ numai prin numere ni s-a tradus”, adică ni s-a făcut cunoscut prin făpturi și prin cuvintele revelației Sale. Viața noastră este scurtă, dar trăim dorindu-l pe Dumnezeu și viața veșnică: „Oh, cum ne ducem, cum ne petrecem,/ Veșnic râvnindu-l, dorindu-l mult,/ Prin înfoiarea stelelor trecem,/ Prin desfoiarea lutului mut”. Trăim și murim căutând veșnicia, înfoindu-ne cu lumina stelelor (a înduhovnicirii) și desfoind de pe făptura noastră „lutul mut”, iraționalitatea patimilor. Urcăm către El, care „e deasupra și-n toate părțile,/ Râde în sunete ca un pian,/ Clatină hărțile, biruie morțile,/ El e văzduhul submarțian”. Căci Dumnezeu e în toate și biruie „morțile” noastre și moartea noastră, pentru că a coborât până la Iad pentru noi.

Concepția înaltă despre poet e reafirmată în versurile: „Plus infinitul, plus infinitul,/ Timp care cade nou și adânc/ Prin orologii de lut, prin vidul/ La care numai genii ajung”. Căci genialitatea e considerată o scară către „plus infinit”, către veșnicie, pentru cei care urcă „pe teii lumii, pe clar de ape”. Trecând prin „vidul/ La care numai genii ajung”, așa cum Luceafărul ajungea unde „nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște”. În isihasmul ortodox, vidul acesta este echivalat cu omorârea patimilor și cu moartea gândurilor, din care izvorăște viața duhovnicească („neantul scapără de spectre”, cum spunea Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu).

Cel ce râvnește cu dor veșnicia ajunge la ea: „Va fi și țară, va fi și vreme,/ Stea fericită cu zimți de flori,/ Tot trandafirul lumii îl teme/ Și îi răspunde cedând culori”. Tot omul curat și sfânt, care Îl iubește pe Dumnezeu, „tot trandafirul lumii” se teme de El și Îl ascultă, făcându-se „stea fericită cu zimți de flori” care „cedează culori” pentru El, care își pune toată frumusețea spiritului și tinerețea și forța pentru slujirea Celui Etern. De aceeași autorul acestor versuri se autoîndeamnă: „Cu flori îmbracă-te în loc de somn”, cât „plus infinitul” este „încă în numere”, cât harul lui Dumnezeu este încă în oameni.

Calea lui Adrian Păunescu nu este însă una duhovnicesc-isihastă, ci poetică, el crezând în poezie ca într-o scară spre cer, ceea ce ea nu este însă, până la capăt.

---

[1] Confuzie întâlnită până târziu. Există în România o localitate numită Scrioaștea, unde Mihai Viteazul și-a scris oastea, adică și-a numărat ostașii.

Încă nu ne apropiem de poezia realului, a înregistrării realităților sociale. Volumul Mieii primi, din 1966, este un volum de poezie metafizică. În care Păunescu începe un turnir cu colegii de generație, având conștiința că e puțin mai tânăr, dar și sentimentul că e foarte înzestrat. Pare că vrea să dovedească faptul că poate să scrie poezie metafizică, precum interbelicii sau precum Nichita Stănescu. Autorul vrea să arate că și el poate fi orfic și ermetic-barbian. Exprimarea din acest volum e, în mare parte, sentențioasă. Stilul sentențios este aici suveran. Iar principala preocupare a autorului este definirea condiției umane și a geniului. În termeni poetici, dar exprimând o filozofie veche. Sau, mai bine spus, exprimând o concepție teologică ortodoxă, cel mai adesea, în mod surprinzător.

Un poem lung se numește: Tinerețea unchilor mei, Ioan și Dumitru. În mod neașteptat, nu este un poem autobiografic, ci este un poem filozofic. Sau chiar teologic. Amănuntul autobiografic ar fi că tatăl său, Constantin, și cei doi frați ai săi amintiți în titlu seamănă foarte mult între ei și cu poetul. Însă, de aici, autorul ajunge cu mult mai departe. El spune, în poezia aceasta, că: „Poetul e istoria familiei sale”. Și că el se naște atunci „când legea hotărăște că primul poet/ Al unei familii poate să facă/ Veșnică sămânța din care se trage”. Cu alte cuvinte, nașterea sa este un eveniment istoric așteptat de un neam întreg. Ceea ce reprezintă o concepție înaltă despre poet și despre poezie. O concepție clasică și romantică. Poetul de geniu este un exemplar extraordinar într-un neam.

Ceea ce Păunescu afirmă, însă, mai departe este surprinzător: „Pe unchiul meu Ioan îl iubesc pentru că/ E mai în vârstă ca tatăl meu/ Și în el eu exist mai de mult/ Decât în tatăl meu însuși,/ Și pot spune, fără teama/ De a mâhni pe cineva dintre ei,/ Că dacă unchiul meu Ioan/ Se întâlnea cu mama mea,/ Tot eu mă nășteam, exact cum sunt acum,/ La fel, parte cu parte,/ Și în întregime/ Cu această condiție [de mare poet]”. Iar despre unchiul Ioan ne spune că a fost profesor de litere și filosofie. Probabil de aceea s-a simțit mai înrudit cu el decât cu însuși tatăl sau. Afirmația lui Păunescu este falsă, dacă ne raportăm la ființa biologică. Dar este discutabilă dacă vorbim despre harul lui Dumnezeu. Poetul susține că nașterea sa era indispensabilă și inevitabilă, din voința lui Dumnezeu. Ceea ce este corect ortodox. Dar intervine o problemă foarte complicată de morală creștină. Că Dumnezeu l-a iubit din veșnicie și din veșnicie a vrut să se nască un mare poet ca el reprezintă o gândire întru totul ortodoxă. Dar că putea să se nască și din alți părinți și ar fi fost exact același, acest lucru rămâne discutabil…

Mai departe, poetul afirmă că unchiul Dumitru „seamănă/ Atât de mult cu unchiul meu, Ioan/ Și cu tatăl meu, Constantin,/ Și eu însumi semăn atât de mult cu ei/ Încât pot lăuda, aici, acum,/ În fața planetelor, copleșit de roua/ Care cade din ele,/ Perfecta înlănțuire a vieții lumii,/ Ordinea lumii și a stelelor,/ Dreptatea legilor sub care/ Respirația e primul semn al apăsării. //

Ce dovadă mai mare că nu sunt întâmplător/ Decât aceea că am fost dat spre naștere/ Celor trei frați, Ioan, Constantin și Dumitru?/ Ce dovadă mai mare că trebuia să vin/ Când am venit, așa cum am venit,/ Decât faptul de a fi fost împărțită/ Imaginea mea viitoare/ Celor trei viguroase oglinzi?//

Îți mulțumesc, nevăzută lege /…/ subliniind/ În trei trupuri ideea de naștere a mea /…/ Pentru dovada ce-o am,/ Prin asemănarea cu voi, că nu sunt întâmplător”.

Însă asemănarea cu cei trei unchi nu poate să nu ne trimită și la asemănarea cu Preasfânta Treime. Sublinierea caracterului neîntâmplător al nașterii sale este un lucru teologic. Care, fără îndoială, are legătură cu voința sau dorința din veșnicie a Sfintei Treimi Dumnezeu ca noi să ne naștem.

Păunescu e orgolios când își afirmă genialitatea, dar nu este luciferic. Are și momente când se exprimă blasfemic (și voi aduce câteva exemple, când va fi cazul), dar acesta nu este unul dintre ele. Dimpotrivă, aici se exprimă corect teologic. Dar de unde atâta preocupare de a-și justifica duhovnicește nașterea? Întâmplarea sau hazardul anulează excepționalitatea, desființează însăși ideea de geniu. Păunescu recunoaște că trebuie să fie neapărat ceva supranatural în nașterea unei asemenea personalități. Recunoaște acest lucru observând obiectiv în sine însuși manifestarea talentului ca un dar mai presus de ceea ce este omenesc.

Consideră că i s-a pus „Pe creier har de-nțelepciune,/ În sânge inimi mult mai bune/ Decât vor toți, decât au mulți”. Și,  de asemenea, că i s-a dăruit un suflet „mereu virgin” (Văzduh virgin). Și mai crede că: „De m-aș opri, din mine nimic n-ar mai rămâne,/ Căci fum sunt cei ce-ncearcă să-și sară din destine;/ Să respectăm pe-acela ce nu știe s-amâne –/ destinul care curge și singur către sine” (Femeile pe care nu le voi cunoaște). Dumnezeu însuși ne-a spus că cel care-și îngroapă talantul (talentul, chemarea, vocația) este vinovat. Iar poetul are conștiința darului care nu trebuie ignorat, îngropat sau aruncat.

Concepția ortodoxă este prinsă sibilinic în versuri care par a fi mai mult filozofice: „Pământul zvârle morții asupra cerului și proiectile./ Iar cerul zvârle nou-născuți și umple planetele/ Și podidește calendarele cu zile. // E-n noi mereu ceva mai mult ca noi,/ O lege ca un trup în care trupul ne e strâns./ Ducem, războiul cerului cu lutul/ Și ochii noștri îi răspund cu plâns” (Noi suntem frazele și armele). Morții se înalță la cer de pe pământ. Sufletele celor care mor și sunt vrednici de Paradis. Iar Dumnezeu din cer trimite nou născuți pe pământ, cu care umple pământul. Ne trimite zile, viață, existență. În noi există ceva mai presus de noi: o lege duhovnicească, legea conștiinței, ca un trup în care trupul nostru este strâns, prin care patimile noastre trupești sunt ținute în frâu. „Ducem războiul cerului cu lutul”, adică războiul dintre sufletul spiritual și trupul de lut. „Și ochii noștri îi răspund cu plâns”, cu plânsul pocăinței, cu plânsul după Dumnezeu.

Definiția pe care Păunescu o dă omului este tulburătoare: „Și fiecare om e un punct chinuitor, /…/ În care se-ntâlnesc orbitele unui adânc de cercuri” (Tulburele de etern). Definiția aceasta este dedusă sau este raportabilă la cea a lui Nicolaus Cusanus: Dumnezeu este o sferă cu centrul pretutindeni și circumferința nicăieri. Iar omul, creat după chipul Său, este un punct chinuitor în care se-ntâlnesc orbitele unui adânc de cercuri…

Și iarăși, o altă definiție zguduitor metafizică: „A nu-ți părăsi de-a pururi matca,/ Fiind și tămăduitor și accident și rană,/ A nu voi să te aventurezi, a fi interior de sferă/ Aceasta e condiția umană” (Râul de ceasuri). Foarte ortodox formulată.