Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [95]

Cu o zi înainte de moarte a scris și această poezie:

Mi-am dat subconștientul la plus.
Era la minus
Închis într-un cerc
Tocmai în fundul pământului.
Mă iradia zilnic
În pusee de jale
– Încetează odată, i-am zis,
Eu sunt un om solar,
Am nevoie de efluvii de sus.
M-am simțit bine la aer,
În starea de bucurie
A vieții care se împlinește.
– Este o atracție și pentru Thanatos
Îmi răspunde o fascinație.
De a trece mereu alte și alte praguri.
Las-o pe mai târziu,
Ieși afară la lumină,
Ne vom simți mai bine, băiatule![1]

Este ceea ce am afirmat și eu, încă de la început, despre Marin Sorescu: era o ființă solară, în esență, atrasă de lumină.

Poezia cu care se deschide primul său volum de versuri (las la o parte Singur printre poeți) se numește Am zărit lumină. Am comentat-o mai sus[2], dar vreau să reamintesc acel comentariu:

„Nașterea poetului în Am zărit lumină…, poemul reprodus mai sus, nu e deloc un eveniment banal sau întâmplător. Cel ce a zărit „lumină pe pământ” nu s-a născut întâmplător sau degeaba, fără un scop anume.

Sorescu nu spune că Dumnezeu l-a creat sau l-a trimis în lume, dar emite un enunț echivalent ca semnificație. Și anume ne comunică faptul că a venit după lumină. S-a născut pentru că „am zărit lumină pe pământ” și „îmi place aici” pentru că este „atâta lumină încât/ Crește iarba”.

Cine vine întru existență pentru lumină este un om al luminii. Și cine susține poetic că a venit întru ființă iubind și căutând lumina, a înțeles ceva esențial. Lumina a cărei creație de către Dumnezeu este povestită în detaliu în Vechiul Testament (Fac. 1, 3-5, 14-18), iar din Noul Testament aflăm că Dumnezeul nostru însuși este Lumină și are în El lumina vieții (In. 1, 1-5; 8, 12): „În început era Cuvântul […]. Toate prin El s-au făcut și fără El [nu] s-a făcut niciuna [din cele] care s-au făcut. În El era viața, și viața era lumina oamenilor”[3].

„Îmi place aici” pentru că este „atâta lumină încât/ Crește iarba”: nașterea sa ca om și ca poet (ca om poetic, ca spirit sensibil dintru început la poezia impregnată de Creator în toate lucrurile din jur, în toată natura/ cosmosul) implică recunoașterea unei cosmogeneze prin care toate cele din univers au fost concepute „bune foarte” (Fac. 1, 31). Dacă nu cumva poetul intertextualizează cosmogeneza biblică sub o formă stilizată poetic, reținând metonimic doar două aspecte, lumina și iarba: „Și Dumnezeu a spus: Să se facă lumină! Și s-a făcut lumină. […] Și Dumnezeu a spus: Să încolțească pământul verdeață de iarbă semănătoare, sămânță după felul și după asemănarea ei și copac roditor, [care] să facă rod, care [să aibă] sămânța lui în el, după felul lui pe pământ! Și s-a făcut astfel” (Fac. 1, 3, 11)[4].

Dar și un alt verset biblic mi se pare important de amintit aici: „Har și frumusețe va pofti ochiul, dar mai mult decât amândouă [este] verdeața seminței” (Înț. lui Sir. 40, 22)[5], în sensul că: omul caută spre harul și frumusețea întregului cosmos, dar mai mult decât toate îndrăgește pădurile și vegetația (iarbă, flori, livezi, plante de tot felul). Ceea ce este foarte adevărat (iar în literatura noastră Eminescu este un etalon al acestui mod de cugetare)! Așa încât, atunci când Sorescu a exprimat metonimic frumusețea lumii prin lumină și iarbă, a prins esența pe care și Sfânta Scriptură o identifică astfel.

Chiar dacă Sorescu, să zicem, n-ar fi acordat semnificații ortodoxe acestor afirmații la momentul conceperii acestei poezii – deși e greu de bănuit că nu le cunoștea, iar dacă le cunoștea se poate spune cel puțin că a întreținut în mod intenționat un anumit echivoc asupra semnificantului – însă evoluția sa poetică și spirituală ne îndrumă să credem și să vedem în el un căutător al adevărurilor absolute. Nu al celor futile sau epidermice.

Lumina e bună și iarba e bună. Cel ce vine în lume le vede astfel și le îndrăgește pentru că Dumnezeu-Cuvântul, ziditorul lor și al vieții, „luminează [pe] tot omul venit întru lume” (In. 1, 19)[6]. Îl luminează ca să simtă și să creadă astfel: că lumina e bună și că iarba e bună.

Dacă mai târziu omul ajunge să creadă că era mai bună inexistența/ neființa sau că această lume e rea sau că lumea e creația Răului, toate aceste idei sunt filosofii inventate de oameni care au uitat cum e să simți că lumina e bună în mod fundamental și că tot universul e bun și frumos. Sau sunt idei pe care le găsești de-a gata inventate de alții și le accepți pentru că nu mai vrei să crezi în Bine.

Iar în poezia noastră românească subiectul acesta este unul dezbătut aprins, pentru că exegeza noastră literară atribuie multor poeți, începând cu Eminescu, concepțiile acestea filosofice atee și nihiliste.

Însă Eminescu a spus ceea ce spune, chintesențiat, și Sorescu: „Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Și inima împlut-au cu farmecele milei” (Rugăciunea unui dac)[7]. Se pare că a fi poet implică această simțire…

Iar geneza poeziei lui Nichita Stănescu gravitează de asemenea în jurul luminii care produce amintirea cosmogenezei: „Lumina surâdea pe ierburi și pe ramuri/ cu-ntregul ei alai de foșnete și lamuri” (Joc de unu); „Soarele a izbucnit peste lume strigând. /…/ Soarele saltă din lucruri, strigând/ clatină muchiile surde și grave./ Sufletul meu îl întâmpină, ave!” (O călărire în zori) etc. Cum spuneam și altădată, lumina privirii și a sufletului întâmpină lumina cosmică (nu degeaba Sfânta Scriptură numește ochii luminători, cu același termen cu care sunt numiți și aștrii…).

Iar lumina din vremea cosmogenezei va stărui în mintea lui Nichita: lumina taie haosul și-l umple/ cu chipuri, cu imagini, cu semințe” (Îndoirea luminii (partea a doua), I, în vol. Dreptul la timp); „Acel cuvânt îl visez/ care a fost la începutul lumilor lumii,/ plutind prin întuneric și despărțind/ apele de lumină, // născând pești în ape și născând/ ape și lumini în lumină,/ născând pești în ape și născând/ ape și lumini în lumină…” (Necuvinte, vol. Un pământ numit România)…[8].

Întorcându-ne la poezia lui Marin Sorescu: „Nu am timp de răspunsuri,/ Abia dacă am timp să pun întrebări”. Întrebări filosofice. Însă „nu am timp de răspunsuri” tocmai pentru că lumina și iarba sunt prin ele însele un răspuns elocvent. Sunt o realitate convingătore, a faptului că lumea e bună și că e creația unui Dumnezeu bun, a unui Dumnezeu care este El însuși Lumină. Chiar cuvântul lume, în limba română, derivă din lat. lumen, luminis (lumină), desigur, datorită predicii creștine din primele secole ale existenței noastre ca popor.

Întrebările și nedumeririle filosofice nu pot zdruncina sufletul care simte că lumea e bună și că a fost făcută bună. Și dacă ea devine „amară”, precum cafeaua neagră, nu e din cauza Celui care a făcut-o.

Mi se pare extraordinar de important faptul că poeții români afirmă cu tărie simțirea/ trăirea personală a acestei realități cosmogenetice, să-i zicem, a faptului că lumea e bună în mod fundamental. Că ea nu e un accident al hazardului, nu e o eroare, nu e expresia umorilor unui „demiurg rău”, așa cum aproape la infinit se afirmă, din păcate, în critica noastră literară, care aplică peste creațiile poeților români o mentalitate străină.

Dumnezeu-Cuvântul „luminează [pe] tot omul venit întru lume” (In. 1, 19) în orice veac și de aceea orice om care vine pe lume poate experia această realitate primară, pentru că, deși se naște într-o lume decăzută și nu în Edem, totuși, prin harul Botezului, este chemat să simtă frumusețea harică a universului zidit de Dumnezeu. În poezia noastră românească această chemare este un fapt neîndoielnic”.

Și iată că, prin această poezie scrisă în ajunul morții sale, Sorescu îmi confirmă intuițiile, spunând: „Eu sunt un om solar,/ Am nevoie de efluvii de sus./ M-am simțit bine la aer,/ În starea de bucurie/ A vieții care se împlinește”.


[1] Marin Sorescu, Puntea. (Ultimele), op. cit., p. 103. Poem fără titlu.

[2] Sau aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/07/06/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-9/.

[3] A se vedea Evanghelia după Ioannis, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.

[4] A se vedea traducerea din LXX a Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/18/facerea-cap-1/.

[5] Traducerea din LXX a Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/07/07/intelepciunea-lui-sirah-cap-40-cf-lxx/.

[6] Cf. Evanghelia după Ioannis, op. cit.

[7] A se vedea comentariul meu aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/08/eminescu-si-ortodoxia-rugaciunea-unui-dac-xiii/,
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/12/eminescu-si-ortodoxia-rugaciunea-unui-dac-xiv/.

Sau, actualizat, aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/02/07/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-2-rugaciunea-unui-dac-si-scrisoarea-i/.

Exegeza actualizată a fost publicată pe platforma noastră online după publicarea ei în carte, aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[8] A se vedea și cartea mea, care conține comentariul operei poetice a lui Nichita Stănescu, aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/01/epilog-la-lumea-veche-vol-i-6-nichita-stanescu/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [93]

O altă poezie amintește de Duhovnicească și de alte câteva poeme ale lui Arghezi: aceeași lipsă de pregătire și frică de moarte. Dar și de Miorița și de Avatarii faraonului Tlà, a lui Eminescu:

De pe fața profundă și zâmbitoare
A miresei (a lumii crăiasă)
Am ridicat o clipă vălul
Și-am văzut uimit de moarte
În locul chipului zâmbitor și iradiind de fericire
Tot mireasă – dar cu alt semn.

Nu trebuia să vin la această nuntă-ritual
Să arunc degrabă cocarda albă din piept,
Să-i anunț și pe ceilalți nuntași
Pentru cine ne veselim noi atâta,
În abur de mascaradă cosmică
Și să fugim de aici.

Poemul din care am citat mai sus poartă titlul Vină, care este potrivit, pentru că frică de moarte are omul căzut din Rai, căci frica aceasta nu este numai de moarte, de durerea trecerii prin ea, ci și de ceea ce urmează după. Iar poetul ar vrea să fugă de la această nuntă, dacă s-ar putea. Anterior, poeziile pe tema morții nu trădau cutremurarea ființei, pentru că moartea părea ceva îndepărtat. Îl înfricoșa, dar o privea totuși de departe. Acum, când perspectiva ei este atât de apropiată, este răvășit. Arghezi avusese această perspectivă mult înainte de a se apropia propriu-zis de clipa morții:

Mi-e limba aspră ca de cenuşă.
Nu mă mai pot duce.
Mi-e sete. Deschide, vecine,
Uite sânge, uite slavă.
Uite mană, uite otravă.
Am fugit de pe Cruce.
Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine.

(Duhovnicească)

*

Ia seama bine.
Ceasul o singură dată vine.
Bagă de seamă.
Nu tăcea dacă auzi că te cheamă.
Spune-i ceasului: – „Ți-am auzit aripa de scrum,
Cată-ți de drum”.

Vezi ușile să-ți fie încuiate,
Ferestrele ferecate
Și poarta de la ogradă.
Că or să vie grămadă
Și sfintele femei,
Care se vor înălța din călcâie câteștrei,
Cu făclii de ceară
Până la geamuri, ca să ceară
Trupul tău adormit.

Strigă: – „Nu-i adevărat! Nu sunt răstignit!
Dovadă pălmile și tălpile mele”.

Și pune câinii pe ele.

(Priveghere)

Conștiința creștină a lui Arghezi era mult mai sensibilă și expune, în versuri, frica de suferință (de cruce) și de moarte a omului. Și asta, cum spuneam, cu mult timp înainte de a veni momentul trecerii poetului din lumea aceasta. Hristos Domnul ne-a poruncit să ne luăm fiecare crucea și să-I urmăm Lui. Însă noi mai adesea gândim și simțim așa cum descriu versurile lui Arghezi: fugim de durere și de moarte. Pentru că ne zguduie chiar și numai gândul la a trece prin acestea.

La Sorescu, această intensitate maximă a fricii de moarte lipsește până, iată, în apropiere de ceasul sfârșitului său pământesc (poezia e datată „2.XII.1996”, deci cu 6 zile înainte de a muri). De abia acum percepe, la dimensiunile reale, ce înseamnă nunta cu „a lumii crăiasă” (Miorița): „Nu trebuia să vin la această nuntă-ritual/ Să arunc degrabă cocarda albă din piept,/ Să-i anunț și pe ceilalți nuntași/ Pentru cine ne veselim noi atâta,/ În abur de mascaradă cosmică/ Și să fugim de aici”.

Și tot la Arghezi mă face să mă gândesc și un alt poem al lui Sorescu, scris cu o zi înainte să moară:

Mi-am amintit
Toți câinii noștri
Când să moară
De bătrânețe.
Stăteau ascunși pe sub magazie,
Pe sub pătul.
Le duceai de mâncare, apă,
Deschideau încet pleoapele,
Se uitau, înălțau ochii
Și spre tine
Și-i închideau la loc
Nu mai puteau să dea
Și din coadă,
Să-ți mulțumească.

Cumplită e intrarea asta
La strungă
Și pentru om și pentru animal.

Poemul e fără titlu. Uneori trebuie să ajungi tu însuți în aceeași situație ca să compătimești cu toată făptura. E un sentiment creștinesc. Când te smerești, te doare sufletul nu numai pentru suferințele oamenilor, ci și pentru ale tuturor făpturilor. Reamintesc o poezie a lui Arghezi:

Stă singuratec câinele. De pază
Nu știe cui, pe la amiază:
Fântânii rupte, spinului uscat,
Drumului, cerului, omului? A tremurat.

Gerul îi usucă urechile, laba,
Nevinovat, neîndurat și degeaba.
Carnea, vlaga, zgârciul, pe de-a-ncetul,
I le-a mâncat și mistuit scheletul.

Barbă aspră i-a crescut, zbârlită.
Vocea scrâșnește isprăvită.
Și-a purtat, ocărâte, oasele
Pe la toate ușile și casele.

Îl chem și nu înțelege:
Nu mai poate să se dezlege.
Dar ochii lui, într-un maidan, Părinte,
Dau mărturia lucrurilor sfinte.

(Sta singuratec)

A lucrurilor sfinte pe care le-a zidit Dumnezeu în toată creația Sa. Căci El a creat numai lucruri bune și sfinte. Păcatul omenesc a osândit toată creația materială/ lumea văzută la suferință. Dar Dumnezeu le-a creat pe toate sfinte.

Inima creștină se îndurerează pentru toată creația. Și când omul ajunge să pătimească și el, înțelege ce înseamnă și suferința cea mai mare, a morții. În viața Sfântului Lazaros, cel a patra zi înviat din morți, ni se spune că, după ce l-a înviat Hristos, nu a mai mâncat niciodată carne. De ce? Pentru că trecuse el însuși prin moarte…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [92]

Sorescu nu e revoltat, nu e indignat, nu are atitudinea tipică a intelectualilor cu pretenții de raționalism absolut sau a poeților mediocri, care vociferează sau se lamentează ipocrit de fiecare dată când e vorba de ceva ce le scurtcircuitează logica și le depășește înțelegerea. Dimpotrivă, a-L recunoaște pe Dumnezeu „din spate”, afirmă el, este privilegiul celui ce a stat „atât de mult/ În intimitatea minunii”.

Comparațiile cu elementele naturii cosmice nu sunt specifice religiilor animiste sau politeiste, ci sunt în logica Sfintei Scripturi, pentru că ele nu vizează nimic concret – nu stabilesc o fizionomie a lui Dumnezeu, nici nu Îl confundă cu substanța materiei –, ci deduc câteva din atributele Sale: tăria/ puterea (e „lat în umeri”, cât un munte), ubicuitatea („E pretutindeni. /…/ avansează în toate direcțiile”), măreția dumnezeiască („Este El, din spate. Ce suflu, ce măreție!”).

Scriind despre opera lirică a lui Sorescu, am remarcat de mai multe ori sensibilitatea lui față de frumusețea cosmică, pe care n-a considerat-o desuetă pentru epoca sa literară și nu a încercat s-o oculteze sau s-o exprime edulcorat. Un poem fără titlu[1] ne amintește aceasta:

Cine mă va vedea cu un copac în brațe
Să nu se sperie, am eu o vorbă cu ei,
Îi rog să mă sponsorizeze
Cu puțină viață,
Să-mi pun în ordine niște hârtii.

Ei cunosc problema frunzelor,
Iar pe-ale mele dacă le pierd
Pe toate odată
Nu se mai întorc la primăvară.

Ei au rădăcini adânci
În pământ și în cer,
Soarele are culcuș în coroana lor.
Le spun că iubesc ca un nebun pădurea,
Am cântat-o și sufăr pentru ea.
Mă simt ca o sălbăticiune a codrului,
Rătăcită pe străzi și dezorientată pe moment.

Am nevoie urgentă de înțelegerea
Acestor trunchiuri vânjoase,
Să sufle asupra mea
Acel abur tainic regenerator.

O, tu stejarule, tu ulmule sortit pieirii,
Fagule, cu coaja ta albă,
Tu bradule, țepoasă catedrală,
Voi salcâmi, carpeni,
Și iarăși tu, stejarule secular,
De câteva ori trăznit în frunte,
Pe care te strâng acum în brațe,
Ia foșniți voi o dată duios,
Fluiere fermecate și umpleți-mi o dată
Inima de bucuria firii.

Desigur, promisiuni sunt multe.

Sunt multe promisiunile legate de bucuriile vieții…dar, totuși, de la Eminescu și Goga n-am mai auzit versuri ca acestea: „Ia foșniți voi o dată duios,/ Fluiere fermecate și umpleți-mi o dată/ Inima de bucuria firii”. Sentimentele lui sunt reale, autentice, nu se datorează nostalgiei sau paseismului (de aceea, probabil, și finalul în poantă, à la Sorescu, pentru a nu fi confundat cu cei care nutresc doar nostalgii literare, fără a fi traversați de măreția acelorași fioruri sau idealuri ca înaintașii).

Poetul și-ar fi dorit să moară „cât mai târziu/ Cândva, într-o noapte cu multe stele/ Și cu salcâmi înfloriți” (altă poezie fără titlu[2]).


[1] Marin Sorescu, Puntea. (Ultimele), op. cit., p. 70-71.

[2] Idem, p. 65.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [90]

Boala și suferința îl determină să cugete tot mai profund, să gândească experimentând, să privească viața și experiențele vieții tot mai adânc. Ironia lui nu mai are nimic din superficialitatea de altădată, din tonul zeflemitor al unora dintre poemele mai vechi. Nu își mai permite glume, nu în felul în care o făcea odinioară. O poezie intitulată Iov (Marin Sorescu, Puntea. (Ultimele), op. cit., p. 63-64) ne demonstrează acest lucru cu prisosință:

Gata fetelor!
Ne-am hârjonit toată ziua,
V-am mângâiat,
V-am dezmierdat,
E târziu!
Lăsați-mă și pe mine să dorm
Măcar câteva minute,
Sunt stors ca o lămâie,
Mâine o luăm de la capăt.

Fetele sunt cele 1500-2000 de bube
Care au pus gheara pe bietul Iov
Și-l joacă așa cum știu ele,
Îl târăsc pe jos și-l dau cu capul
De ce se nimerește.

El le zgândără și le zădărește
Cu o bucată de cărămidă și-un ciob
Vin mulți să-l hulească
Știindu-l căzut acum, de tot
Și-o carne vie, învelită cu sac
El îi ascultă și le demonstrează
În subtext absurditatea
Atât a existenței cât și a inexistenței lui

A, iei numele Domnului în deșert,
Necredinciosule?
– Blestemată fie ziua în care m-am născut,
Să fie ștearsă din crugul vremii,
Dar Dumnezeu nu trebuie judecat logic,
El trebuie acceptat și trăit.
Doamne, sporește durerea mea
Și du-o până la margini!
Oare cum îmi voi aminti mai târziu
Încercarea aceasta năpraznică,
Anul bubei și al zgaibei?!

Dacă poemul ar fi fost scris cândva, când Sorescu era mai tânăr, sigur s-ar fi sfârșit înainte de versurile: „Dar Dumnezeu nu trebuie judecat logic,/ El trebuie acceptat și trăit”. Poetul avea, odinioară, obiceiul acesta, de a lăsa semnificațiile să plutească pe apa echivocului. Acum, înainte de moarte, nu se mai joacă cu cuvintele. Când suferința e aproape insuportabilă (de aici și evocarea Sfântului Iov), nu mai construiește parabole: realitatea e prea concretă.

Iar concluzia la care ajunge este și ea incredibil de reală: „Dumnezeu nu trebuie judecat logic,/ El trebuie acceptat și trăit”. Și nu doar „acceptat și trăit”, ci până la ultimele consecințe și resurse de viață și de putere: „Doamne, sporește durerea mea/ Și du-o până la margini!”. Nu credeam să vedem o asemenea rugăciune, rostită cu o asemenea claritate, la un poet de esență modernistă! Dar, pe de altă parte, așa cum spuneam și undeva mai devreme, privilegiul acesta, de a putea citi poeme scrise în etapa finală a vieții, e foarte rar. În astfel de momente, scriitorii sunt și ei oameni și, cel mai adesea, fie nu mai pot, fie nu mai vor să își dezvăluie turmentările ființei.

Eu cred că Sorescu este, aici, în ipostaza celui care cere: „Doamne, sporește durerea mea/ Și du-o până la margini!”. Înțelege că experiența extrem de dureroasă prin care trece nu este fără sens, că nu e vorba doar despre degradare fizică, umilință sau pierderea demnității, fără un rost mult mai înalt. Dacă ar fi crezut astfel, mă îndoiesc că ar mai fi scris vreun rând.

Revenind la Sfântul Iov, la care se raportează ca la o persoană care a suferit chinuri cu mult mai mari decât el, perspectiva postumă („Oare cum îmi voi aminti mai târziu/ Încercarea aceasta năpraznică,/ Anul bubei și al zgaibei?!”) este iarăși una care învederează optimismul, întrezărirea unui viitor cu mult mai bun. Oricât de atroce ar fi durerea, ea nu este sfârșitul, dacă este primită ca de la Dumnezeu și ca avânt un rost mai presus de logica umană imediată: „Dumnezeu nu trebuie judecat logic,/ El trebuie acceptat și trăit”.

Cu o ușoară nostalgie

Cu cât se-nsera peste arborii rari,
cu atât începeau să lumineze mai tare
inimile noastre de hoinari,
căutătorii pietrei filozofale.

Totul trebuia să se transforme în aur,
absolut totul:
cuvintele tale, privirile tale, aerul
prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.

Clipele erau mari ca niște lacuri
de câmpie,
și noi nu mai conteneam traversându-le.
Ora își punea o coroană de nori, liliachie.
Ți-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule?

După Eminescu și Arghezi, Nichita Stănescu reprezintă al treilea moment de mare semnificație în evoluția poeziei românești, prin impunerea unui limbaj/ a unui stil și a unei viziuni poetice întru totul originale și novatoare. S-a vorbit de o adevărată capacitate de a reinventa poezia și de a recompune realul, depășind vizionar și expresiv experiența poeților interbelici.

Tema poeziei „Cu o ușoară nostalgie” este dragostea. Volumul din care face parte această poezie („O viziune a sentimentelor”, 1964) conține multe asemenea poeme de dragoste, impresionante atât pentru publicul adolescent/tânăr din orice epocă, cât și pentru exegeza literară. Acest volum „accentuează  tocmai asupra ipostazierii eului în poziție centrală, subiectul afirmându-se ca focar de energie afectivă și, ca atare, agent decisiv în procesul genetic al viziunii”[1].

Lirica lui Nichita, din primele două volume de versuri, nu reprezintă o revelație doar în contextul ideologic postbelic, ci metamorfozele realului sunt șocante în versurile sale în sensul atingerii sublimului (categorie estetic-afectivă foarte greu de atins).

Se remarcă noutatea limbajului, a stilului poetic, precum și forța de a crea imagini poetice impresionante.

Lirica lui Nichita Stănescu, deopotrivă captivantă și dificilă, poate fi înțeleasă prin empatie („Pentru a-ți face o idee despre poezia lui Nichita Stănescu, cea mai bună metodă este să te confunzi cu ea”[2]), dar se lasă mai greu explicată/ interpretată.

Remarcăm, în prima strofă, metafora neobișnuită a inimilor tinere care, „Cu cât se-nsera peste arborii rari,/ cu atât începeau să lumineze mai tare”. Înserarea aprinde lămpile inimilor îndrăgostite. Dragostea este înțelepciunea tinerilor[3]: pentru ei, experiența iubirii echivalează cu a căuta „piatra filosofală”, pe care o află luminând chiar în inimile lor.

„Arborii rari” deschid spațiul spre infinit, pentru „hoinarii” plecați în aventura iubirii, care explorează adâncul tainelor universale prin acest sentiment, care le revelează atât universul interior, cât și spațiul exterior.

Predominarea cromatic-vizuală a „aurului”, în strofa a doua, extinde unda luminii din inimile îndrăgostiților la scară cosmică. „Totul trebuia să se transforme în aur”: prin alchimia iubirii. Dragostea eului liric transformă în aur nu doar „cuvintele tale” și „privirile tale”, ci și „aerul/ prin care pluteam, sau treceam de-a-notul”, aerul care devine astfel un ocean de aur. Totul devine iradiant și prețios, transfigurat prin iubire.

Expresia metaforică „aerul/ prin care pluteam, sau treceam de-a-notul” ne aduce aminte de Eminescu, de zborul cosmic al Luceafărului: „Și din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea dentâi,/ Cum izvorau lumine; // Cum izvorând îl înconjor/ Ca niște mări, de-a-notul…”. Reinventând, într-o altă epocă, imaginea vizuală fulminantă din poezia lui Eminescu, Nichita Stănescu indică starea de exaltare provocată de beatitudinea iubirii. El se arată a fi aici un „poet solar, de fervoare romantică”[4]. Ca și lui Eminescu, iubirea îi oferă lui Nichita sentimentul că este contemporan cu începuturile lumii.

Universul întreg nu mai e decât lumină și aur, transformat astfel prin puterea iubirii, devenind o icoană a unui veac primordial. „Timpul și spațiul, stăpânite și dinamizate de eros […] câștigă, așadar, dimensiunile și atributele unui spațiu și timp edenice. Nichita Stănescu repune astfel în circulație, cu mijloace specifice, mitul Vârstei de aur a omenirii, care este în poezia sa vârsa de aur a dragostei[5].

Surprinzătoare este și comparația clipelor „mari” cu „niște lacuri de câmpie”, în strofa a treia. Epitetul „mari” se poate interpreta prin fenomenul psihologic al dilatării temporale, datorat iubirii intense. Viziunea clipelor ca lacuri sugerează scufundarea în adâncul sentimentelor, inundarea sufletului de iubire.

Clipele, devenind „mari”, întinse cât „niște lacuri de câmpie”, de aceea „noi nu mai conteneam traversându-le”. Remarcăm insistența pe dinamismul interior al sentimentelor, imprimat de dragoste: cei doi îndrăgostiți hoinăresc, plutesc, înoată, traversează aerul de aur și lacul clipei, deschizându-și calea cu lumina inimii. Până când în lacul de azur al clipei, traversat la infinit, se reflectă cerul orei cu „o coroană de nori, liliachie”.

Perspectiva temporală e deformată de afectivitate, ceea ce explică și încununarea orei cu „o coroană de nori, liliachie” – sugestie complexă, sinestezică. Culoarea liliacului indică un sentiment diafan, sublimat, iar intensitatea și suavitatea miresmei transformate în „coroană de nori” sugerează extinderea cosmică a iubirii, anexarea spațiului celest.  „Edenul Viziunii sentimentelor circumscrie tocmai un asemenea spațiu și timp al metamorfozelor, provocate […] de impulsurile transfiguratoare ale erosului”[6].

Versul final e o întrebare retorică: „Ți-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule?”. Pentru că „sufletul de-atunci” înota în timpul fericirii ca într-o mare, dar „gândul” nu poate recupera această experiență decât prin amintire, care e o retrăire parțială.

Vizualizarea/ plasticizarea abstracțiunilor și spiritualizarea peisajului (trăsături ale poeziei moderniste) ating o nouă vârstă poetică în versurile lui Nichita Stănescu.

Ies în evidență elementele prozodice novatoare din poezie, precum și noutatea formulei poetice nichitiene și superlativul stilistic prin care este exprimat liric sentimentul de iubire.


[1] Ion Pop, Nichita Stănescu – spațiul și măștile poeziei, Ed. Albatros, București, 1980, p. 24.

[2] Marin Tarangul, Prin ochiul lui Nichita, Ed. Cartea Românească, București, 1996, p. 57.

[3] Îl parafrazez pe Lucian Blaga: „Copilul râde:/ „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”/ Tânărul cântă:/ „Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”/ Bătrânul tace:/ „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!” ” (Trei fețe, poezie a lui Blaga din vol. Poemele luminii, 1919).

[4] Ion Pop, op. cit., p. 19.

[5] Idem, p. 29.

[6] Idem, p. 30.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [89]

Poemul Păsările[1] e o artă poetică, cu valoare de testament, un fel de apreciere finală a propriului efort artistic:

Mergeam pe cer,
Pe jos,
Căci scăpasem vehicolul ceresc
Îmi plecase pur și simplu de sub nas.

Peisajul era cum îl știți:
Stelele care se aprind,
Stelele care se sting și cad,
Meteoriți, comete.
Căci nimic nu se schimbă
Aici la periferia galaxiei noastre.
Și când mă uit în spate
Văd niște păsări, multe.
N-am putut să le număr
Stoluri, cârduri, mereu după mine
Vesele și gălăgioase
Zburau și mâncau ceva,
Un fel de grăunțe
Ce curgeau din buzunarele mele,
Ca pescărușii în urma vaporului
Care răscolește bancuri de pești.

În urma mea o trenă imensă de păsări,
Ele mă propulsează cu aripile lor puternice
De pot merge pe jos, pe cer, mi-am zis.
Atunci una se apropie de mine
Și-mi spune în taină:
– De fapt, nici nu suntem păsări,
Noi, cele care te urmăm pretutindeni,
Noi suntem cântecul tău.

Plimbarea poetului prin cer e, din nou, o aluzie la zborul cosmic al Luceafărului: „Peisajul era cum îl știți:/ Stelele care se aprind,/ Stelele care se sting și cad,/ Meteoriți, comete”. Dar dacă exaltarea romantică pare cumințită de perspectiva unei preumblări obișnuite pe una din arterele stelare, „aici la periferia galaxiei noastre”, unde „nimic nu se schimbă”, metafora mulțimii de păsări care zboară în urma sa și mănâncă „un fel de grăunțe” care îi curg din buzunare ne reorientează spre un sens sublim. Imaginea e una de basm, iar invocarea, alături, a baladei și a basmului, e semnificativă. Trena de păsări care îl „propulsează” în cer e poezia sa.

Sorescu are, prin urmare, credința că efortul său artistic de-o viață a avut scop soteriologic: ele, păsările, care, „de fapt, /…/ suntem cântecul tău”, „Ele mă propulsează cu aripile lor puternice/ De pot merge pe jos, pe cer”.

Și, de fapt, ne spune tot el, a avut întotdeauna această credință, a posibilității zborului interior:

Încerc să mă strecor prin mulțime
„Dați-vă la o parte! Faceți loc!
Am aripi!”

– Dacă ai aripi, de ce nu zbori?
– Aripile mele sunt pentru mers pe jos.
Îmi țin spiritul înfoiat.
Respirați largă, puternică,
Mă protejează de micile cutremure
Ce mă asaltează.

Când vreau să zbor,
O fac mult mai simplu.
Întind mâinile în sus
Și plonjez în albastrul
Care ne înconjoară.
În ideea de cer,
În ideea de zbor.

(Mă strecor prin mulțime)[2]

De la „ideea de zbor” în „ideea de cer” (sau de mers pe jos în cer), cu care s-a strecurat prin mulțime, în viața aceasta, Sorescu a ajuns la convingerea că poemele sale sunt păsările care îl poartă să meargă pe jos în cer.

În aceste poeme, Sorescu a privit retrospectiv opera sa. Dar el se pronunță și în legătură cu versurile sale finale, scrise când se afla pe patul de boală:

Nici nu știu ce să fac
Acum cu voi
Gânduri prea intim legate de mine.
Am vrut să pun pe foc aceste versuri,
Ele ar aduce cu poezia
Dacă n-ar fi atât de disperat adevărate.

Și dacă la capătul funiei
Fiecărui vers
N-aș fi eu,
Pe un câmp nesfârșit de gheață,
Rebegit și disperat
Ducându-mă pe copcă.

Aceste toxine mă asasinau,
Dacă nu mă eliberam de ele.
Sunt îngrozitor de trist
Că v-am scris, versuri,
Și tot mai sper
Să nu vă citească nimeni.

(Nici nu știu)[3]

Poezia a fost mereu o nevoie vitală pentru Sorescu, nu numai acum, când se afla asasinat de toxine. A făcut bine că nu a pus pe foc aceste versuri care „ar aduce cu poezia/ Dacă n-ar fi atât de disperat adevărate”. Ele sunt poezie, chiar dacă Sorescu are îndoieli sau nu știe dacă ar trebui să facă publică această fotografie lirică a sinelui torturat. Însă tocmai faptul că le-a scris și nu le-a ars dovedește că în poezia sa a avut întotdeauna întâietate experiența, viața, conștiința.


[1] Marin Sorescu, Puntea. (Ultimele), op. cit,., p. 48-49.

[2] Idem, p. 60.

[3] Idem, p. 66.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [87]

La fel, multe poezii din acest volum vorbesc despre durerile atroce provocate atât de boli, cât și de conștiința frământată care privește moartea în ochi: „Doare, doare îngrozitor/ Fraților dinaintea mea [care ați murit înainte de mine],/ De ce n-ați spus c-a durut? /…/ Mă întorc cu spatele și ies din scenă” (Aproape pantomimă)[1] – de pe scena unui teatru imaginar, unde a simulat moartea, dar și, cu adevărat, de pe scena vieții. Sorescu duce mai departe, chiar și acum, jocul poetic al echivocului, al dublului sens.

În poezia Coșciug fricos[2], Sorescu închipuie aventura unui sicriu ce refuză să se lase îngropat și sfârșește prin a deveni obiect zburător, „urmând a fi doborât/ De vreo rachetă/ A marinei de coastă”. Satira soresciană ascunde, psihologic vorbind, realitatea dramatică a fricii de moarte, dorința de a îndepărta gândul.

În alt poem, Autorul[3], aflăm o mărturie foarte importantă a ceea ce însemna pentru Sorescu experiența lecturii: o relație vie cu autorul fiecărei cărți în parte, nu cu textul, în abstract! Uneori relația aceasta poate deveni atât de intensă, încât „se întâmplă să apară/ Și autorul într-un colț al bibliotecii. // Un om cât se poate de modest,/ Altfel de cum mi-l închipuisem eu./ Își pune mâna la inimă,/ Se înclină timid,/ Ne privim o clipă în ochi – / Și dispare. // Așa i-am cunoscut/ Pe mulți dintre scriitorii/ Care fac fala bibliotecilor,/ I-am cunoscut personal./ Au fost în casa mea”.

Perspectiva este, din nou, profund ortodoxă, privilegiind și elogiind persoana autorului care a conceput o carte sau mai multe cărți, iar nu cartea/ obiectul în sine, pentru uz personal și egoist. Persoana este prima și marea valoare, obiectele de artă pe care le produce sunt valori derivate. Oricât ar fi de sublime sau geniale, operele de artă reflectă doar o mică parte dintr-un întreg cu adevărat impunător, care este personalitatea autorului. Atunci când o operă de artă este admirată în sine, e semn că admiratorii se raportează la ea egoist, că o tratează ca pe un obiect de uz propriu, considerând că pot să-și însușească din receptarea ei o anumită experiență (de introdus în patrimoniul de cultură sau informație personală), ignorându-l pe creator sau chiar disprețuindu-l. Ceea ce e o mare minciună. Învățătura ce poate fi captată, în felul acesta, din întâlnirea cu o mare operă de artă, e nesemnificativă pe lângă experiența vie a relației cu persoana autorului, cu cel care a creat-o. Iar Sorescu a căutat în cărți experiența profund umană, în primul rând, mai mult decât informația livrescă.

Concepția aceasta o nutrea și Nichita Stănescu…

În alt poem, Zestrea genetică[4], Sorescu regândește și reformulează atât diatriba lui Eminescu la adresa deșertăciunilor, din Scrisoarea I, cât și zborul cosmic al Luceafărului, din perspectiva sa, a muribundului:

Locuind pe un fir de praf
Cu o fereastră spre marea
Care stă pe alt fir de praf
Și cu alta spre un munte,
Țâșnind chiar din centrul altui fir de praf.
Am acces la peisaje divine.
Călătoria mea, inversă,
Pe o rază de soare.

Acum înțelege mai bine de ce, lui Eminescu, întregul univers îi părea astfel: „Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze/ Mii de fire viorie ce cu raza încetează” (Scrisoarea I)…

Mări, munți și alte „peisaje divine” îi devin transparente și lui Sorescu (văzului adânc, străbătător prin materie): în esența lor, sunt fire de praf.

Călătorind invers pe raza de soare, poetul știe că ajunge la Originea ei și a universului, adică la Creatorul lumii – așa ca Luceafărul, în zborul său invers, dinspre prezent sau dinspre realitatea empirică către Dumnezeu de la Care izvorăsc toate câte există.

Apare curând, în volum, și prima rugăciune către Dumnezeu:

Doamne,
O să mă sui pe un scaun,
Să-mi dai o palmă
Întind, iată, și obrazul celălalt.

Dă-mi una tare, cu forță
Să mă dezechilibrez definitiv,
Să mă duc prin univers, învârtindu-mă,
Ca o planetă nouă a durerii,
Sfârâind prin eter tăciune.

Nu mă lăsa să mă pătimesc,
Adu-mi alinarea încruntării
Și a mâniei Tale grozave
În marea bunătate a Ta.

Stropul de esență divină
Se va vedea poate de jos
Luminând, emanând fericire.

(Rugăciune)[5]

În zona poeziei rămâne Sorescu când cere o palmă de la Dumnezeu, ca „Să mă duc prin univers, învârtindu-mă,/ Ca o planetă nouă a durerii,/ Sfârâind prin eter tăciune”, dar „luminând, emanând fericire” prin „stropul de esență divină”.

Dincolo de limbajul poetic modernist și de stilul sorescian, însă, izbucnește rugăciunea din inimă, adevărată, nemascată poetic (sau prea puțin mascată): „Nu mă lăsa să mă pătimesc,/ Adu-mi alinarea încruntării/ Și a mâniei Tale grozave/ În marea bunătate a Ta”. E ceea ce spun multe rugăciuni ortodoxe (formularea e din vremea Vechiului Testament), cerând încetarea dreptei Lui mânii și urgii și arătarea, în schimb, a marii Lui bunătăți.

„Nu mă lăsa să mă pătimesc”: nu mă lăsa să mă pătimesc pe mine însumi, să fiu eu însumi o durere pentru mine. Asta dacă nu cumva e o eroare (poate că ar fi trebuit să scrie: „Nu mă lăsa să mai pătimesc”).

Dar autorul glisează din nou spre perspective poetice ce simulează parodia (În legătură cu aura[6]) ori spre interogații și nedumeriri metafizice (Pe front[7]). Însă balanța va înclina din ce în ce mai mult spre umilirea de sine în fața lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu asta dorește: smerirea cugetului nostru.


[1] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), op. cit., p. 44-45.

[2] Idem, p. 33-35.

[3] Idem, p. 37-38.

[4] Idem, p. 41.

[5] Idem, p. 43.

[6] Idem, p. 46.

[7] Idem, p. 50.