Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [61]

Într-un alt poem fără titlu, Sorescu se arată ostil reverențelor, socotind că „mai bine să ne uităm unii la alții”, pentru că „e suficient că ne vedem/ Că ne putem privi/ De după gardul trupului”.

Și e adevărat că trupul e gardul nostru, pentru că el nu lasă să se pătrundă în casa sufletului nostru. Dar putem privi dincolo de gard și putem ghici sau intui ce se întâmplă cu ceilalți…

Scrutarea sufletului prin trup, prin vălul materiei constituie, de altfel, unul dintre subiectele poeziei lui Sorescu. Și dacă nu se uită prin gardul trupului, atunci coboară ca-ntr-o fântână:

„Mă cobor la suflet, iată,/ De pe trup cad ca o piatră./ Spre adânc, spre-adânc mereu,/ Unde e să-l văd și eu? //

Funia mai lungă, soare,/ Lasă-mi-o spre cel tărâm,/ Unde nu sunt mâini, picioare,/ Ci numai un ochi rămân”… (Coborâre).

Pe lângă Nichita, Sorescu e un alt poet neomodernist care vorbește foarte des despre suflet. Și crede în rudenia lui cu „absolutul” (În cer).

Și mai știe că sufletul e podul spre Rai:

„Sufletul meu nici n-are pod/ Și zilnic dau să-l trec înot,/ Departe-i țărmul celălalt,/ Vadu-i adânc și ceru-nalt. //

Ca peștii, din abis, stâncoși,/ Răsar munți tineri, și munți roși,/ Contemplu palma lor de lut/ Și zic: Aici eu m-am născut. //

Buza-mi sărută-albastra zare,/ Cu setea muntelui de sare. //

Ce bine e că n-am nici pod,/ Că dorul meu e plin de glod./ Dacă mă-nec, mă țin de-un plai/ Și-not spre gura cea de rai” (Pod peste suflet).

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [60]

Citim iarăși, într-un poem fără titlu:

Stau în atenția luminii
În rând cu îngerii și crinii,
Sunt pus pe listă ei și eu,
M-a scris cu mâna-i dumnezeu

„Ai grijă și de el – a zis –
Uite pe lista ta l-am scris,
Arată-i țâța ta-n oglindă
Și miere picură-i pe limbă.

Că-n el mi-am pogorât eu sila
S-o plimbe-n lume, uriașă,
Cum duce prin pustiu cămila
Licărul mării în cocoașă”.

Sentimentul religios, evlavia poetului sunt obturate pentru ochii cenzurii nemiloase prin utilizarea câtorva subterfugii: cuvintele „Lumină” și „Dumnezeu” scrise cu minusculă, „țâța” introdusă aparent cu sens persiflant și necuvios în text, „sila” care are aici sensul arhaic, etimologic, dar de care cenzorii comuniști, cel mai probabil, nu aveau habar, și, în fine, obscuritatea poetică, care a constituit pentru mai mulți poeți ai noștri, în diverse contexte istorice, o umbrelă extrem de eficace.

Acest poem fără titlu e o artă poetică suavă, o autodefinire angelică a poetului care crede în taină în forța sa de creație, în faptul că e un ales al lui Dumnezeu.

„Stau în atenția luminii/ În rând cu îngerii și crinii” înseamnă: stau în atenția Luminii, a lui Dumnezeu care este Lumină, care a creat întreg universul și care proniază toată făptura: pe cea văzută și pe cea nevăzută/ spirituală, pe cea rațională și pe cea irațională deopotrivă. Dumnezeu poartă de grijă atât Îngerilor, cât și oamenilor, dar se îngrijește și de crinii câmpului, după cum El Însuși ne-a mărturisit:

„Priviți/ învățați de la crinii câmpului cum cresc! Nu se trudesc, nici nu torc! Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată slava lui, [nu] s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, [care] astăzi este iar mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor?” (Mt. 6, 28-30)[1].

De aceea și poetul poate spune: „Stau în atenția luminii [a Luminii]/ În rând cu îngerii și crinii”. Pentru că omul e făptură rațională, spirituală, pe care Dumnezeu o cinstește așezând-o în rând cu Îngerii Săi, dar și ființă trupească, neputincioasă, trup de care se îngrijește Același Dumnezeu care îmbracă imperial crinii câmpului.

„M-a scris cu mâna-i dumnezeu”, e convins poetul. E scris cu mâna lui Dumnezeu prin aducerea întru ființă, e scris „pe lista” celor care trebuie să existe, pe care Dumnezeu le-a gândit din veșnicie ca să existe. „Scrierea” lui Dumnezeu e o metaforă pentru actul creației Sale. În subtext, autorul uman care „scrie” poezie e un creator după chipul Creatorului, fiind hărăzit (dăruit cu har) de Făcătorul universului în acest sens, pentru ca să contemple cu sensibilitate, duioșie și dragoste întreaga creație.

Poetul e dat în grija Îngerului care îl păzește și îl inspiră: „Ai grijă și de el – a zis –/ Uite pe lista ta l-am scris/ Arată-i țâța ta-n oglindă/ Și miere picură-i pe limbă”.

„Țâța” sau „sânul”, în limbaj eclesiastic, al literaturii bisericești, semnifică bogăția harului, alăptarea neofiților, a pruncilor Bisericii, din darul lui Dumnezeu. „Arată-i țâța ta-n oglindă”, ca îndemn adresat Îngerului de către Dumnezeu, înseamnă: arată-i în oglinda minții sânul plin de înțelepciune dumnezeiască, inima care iubește îngerește toată făptura. Și, din această iubire și înțelepciune spirituală, „miere picură-i pe limbă”, traducându-i-le, adică, în cuvinte poetice.

Mierea și laptele sunt, încă din vechiul Testament, simboluri ale „pământului făgăduinței”, adică ale Raiului. Sfinților Patriarhi și poporului ales Dumnezeu îi promite pământul unde curge miere și lapte, care, într-o înțelegere înaltă, duhovnicească, nu este altul decât Raiul, Împărăția lui Dumnezeu.

De asemenea, despre „mierea” care „picură pe limbă” cred că nu trebuie să mai spun (decât inculților în domeniu) că e o foarte veche metaforă simbolizând dulceața harului și a cuvintelor inspirate de Dumnezeu. În această tradiție vorbea și Eminescu despre „cuvintele de miere,/ Închise în tratajul străvechii evanghelii” (Învierea). Sau, despre limba veche și trecutul literar: „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române /…/ Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere” (Epigonii). La același tip de poezie inspirată se referă și Sorescu.

Și descoperim, în felul acesta, încă un poet român care înțelege că limba poeziei ar trebui să fie îngerească, pe lângă Eminescu, Barbu sau Nichita Stănescu.

În fine, strofa ultima reflectă concepția înaltă, romantic-modernistă, despre poezie, pe care o nutrea Sorescu: „Că-n el mi-am pogorât eu sila/ S-o plimbe-n lume, uriașă,/ Cum duce prin pustiu cămila/ Licărul mării în cocoașă”.

„Sila” e un cuvânt de origine slavă, însemnând, în textele românești vechi, putere. Semnificația lui a fost deviată mai târziu, ajungând să aibă sens negativ. Dar Sorescu, aici, folosește termenul în sens etimologic.

Dumnezeu „Și-a pogorât” puterea Sa în poet, adică harul Său creator (chiar verbul „a pogorî” e arhaic-bisericesc, fiind folosit tocmai în contexte care vorbesc despre pogorârea harului sau a milei lui Dumnezeu pe pământ sau în oameni).

Poetul trebuie „să plimbe în lume” puterea lui Dumnezeu din el, să o dezvăluie „uriașă” în fața lumii, pentru că darurile lui Dumnezeu nu sunt niciodată mici, nesemnificative. Când cineva este și se simte înzestrat de la Dumnezeu cu un anumit dar, acesta se arată „uriaș” în fața oamenilor, pentru că întotdeauna copleșește eforturile umane lipsite de harul Său.

Astfel, poetul se aseamănă unei cămile, umblând prin „pustiu” (pustiul lumii – alt simbol evanghelic/ biblic) și purtând apă în cocoașă, pentru ca lumea să vadă, printr-o reflectare simbolică, „licărul mării” în burduful natural al poetului (în burduful lui de poezie), adică licărirea mării de frumusețe, iubire și înțelepciune dumnezeiască.

Așa cum poetul zărește „în oglindă” sânul îngeresc plin de darul dumnezeiesc, la fel el reflectă strălucirea mării dumnezeiești unei lumi însetate, prin licurul său de apă și lumină. Sau măcar acesta e idealul…


[1] Cf. Evanghelia după Matei, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2011, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/11/evanghelia-dupa-matei/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [59]

Alt volum (Astfel, 1973), aceeași retorică, în esență…

Într-un oraș diferit de alte orașe, câinii latră „în vârful limbii, să nu facă zgomot”, oamenii sunt „blânzi și fără greutate” și merg „cu ochii închiși”. Căci: „Vedeau numai pe dinăuntru, curat și neted/ Altfel vederea se boltește după ochi”. Pentru că numai vederea lăuntrică, duhovnicească, e „curată și netedă”, cea cu ochii trupești poate să înșele.

„Și era o viteză de înot pe sub lacrimi/ Și nimeni în toată forfota aia nu se ciocnea,/ Cum se întâmplă”. E un oraș aparte, în care oamenii plâng și au ochii închiși spre-afară, privind spre interior. Iar cel care vorbește are „câteva găuri” în palme, „cum fusesem înșirat atunci pe niște lemne” (Apariția). Întreg poemul e o parabolă, dar dorința poetului de a se identifica cu ipostaza de crucificat nu e singulară, ea apare și în alte poeme.

În poemul Maximum de durată, „nu putem face nimic” pentru că suntem „predați lumii”, „risipiți lumii”: „ni-s mâinile prinse de frică, de predare”.

„Într-un fel numai moartea/ Te face om”, cugetă poetul, „te scapă de alții”: de cei care te obligă să trăiești risipit și să te predai lumii, dar și de „alții” din tine, de identitățile tale false, de realitatea psihică schizoidă.

„Trăiești în lume, dar mori în tine,/ În eu”: de trăit trăiești în lume, dar de murit mori singur, chiar dacă ar fi toată lumea împrejurul tău. Mori tu cu tine și în tine. Sau poți să „mori în tine” duhovnicește, deși trăiești în lume, poți să mori lumii, adică să fii mort pentru lume și pentru dorințele ei pătimașe.

„E o victorie aceasta, imensă: a cuceririi tale/ De către tine, distrugând, ca la orice învingere,/ Ce-ai cucerit”. Distrugând cuceririle tale din această lume, cele la care te-au forțat lumea și patimile tale. Și aceasta este „victoria cuceririi tale de către tine”.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [58]

În acest sens, Sorescu însuși ne confirmă că se afla în căutarea autenticului, că (iarăși precum Nichita Stănescu, deși sunt personalități diferite) încerca să lase poezia să curgă din sine și să vorbească de la sine și nu să manufactureze un obiect poetic (artificiu pe care postmoderniștii îl vor ridica la rangul de ideal): „din vâna tâmplei mele/ Curge un fir de iarbă/ De atâtea ori tăiat/ De alte frunți, de alte gânduri. // Și se roagă iarba:/ Omule, nu mă întrerupe” (Omule).

Firul de iarbă crescând din tâmplă e cugetarea naturală, nefalsificată de alte gânduri și de alte frunți, adică de ideologii străine. Și acest fir de iarbă al poeziei autentice este ceea ce el își dorește să asculte crescând, pentru că el e minunea adevărată, frumusețea și viața pe care Dumnezeu o face să răsară, iar nu înmănuncherea de flori artificiale ale ideilor preconcepute, oricât de mărețe ar părea ideologiile lumii.

Asemănător, Nichita spunea: „Să nu te stingi, să nu lași alt eres/ să-ți dea o altă formă frunții,/ să-ți ningă înțelesuri fără de-nțeles/ ierburile, iederile, munții…” (Cosmogonia, sau cântec de leagăn, în vol. Laus Ptolemaei)…

Marii poeți ai lumii sunt cei care au fost atenți la acest fir de iarbă răsărit în minte, care i-au urmat traiectoria și nu l-au călcat în picioare, care nu s-au lăsat impresionați de copacii de sârmă și sclipici ai produselor filosofice prefabricate.

Gândurile care sunt inspirate (de Dumnezeu) nu gâlgâie în mintea oamenilor, din păcate, și nici în a artiștilor. De aceea, ei le așteaptă ca pe ceva rar, iar dacă le așteaptă și le doresc cu adevărat, atunci ajung să le recunoască după calitatea lor de a fi neobișnuite, de a aduce o liniște și o luminare aparte în minte și în suflet (excepționalitatea lor, nu e neapărat de ordin ideatic, ci e dată de momentul în care se nasc și de starea persoanei care le receptează și care înțelege că a devenit mediul unei descoperiri, unei iluminări – sau luminare duhovnicească, așa cum se numește în Ortodoxie).

Sorescu ne pare a fi un poet concentrat să prindă această rară transmisie celestă (rară nu pentru că Dumnezeu vrea să ne dăruie astfel de gânduri cu parcimonie, ci pentru că noi nu ne încredem în El și nu ne lăsăm înțelepțiți de El):

„Gândești rar/ Și-ți cad frunze/ Printre gânduri. //

Gândești atât de rar,/ Că răsar păduri/ Și lumea toată/ Și tu ești la amândouă marginile lumii,/ Rar de tot” (***).

Răsar și cresc păduri sau o lume întreagă între două gânduri ale multora dintre noi (cu adevărat gânduri, nu idei împrumutate sau fantezii ale patimilor)! Răsar și cresc păduri până când ne vine nouă un gând de la Dumnezeu!

Și astăzi lumea crede tot la fel, că a citi de la alții și a copia gândurile și ideile altora tot timpul înseamnă a gândi. Nimic mai fals!

„Și tu ești la amândouă marginile lumii,/ Rar de tot”, pentru că rar ai o perspectivă holistică, integrală asupra lucrurilor. Cel mai adesea oamenii au perspective extrem de egoiste și de limitate, pe care nu le părăsesc niciodată, chiar dacă nu vor să recunoască…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [57]

Ironia lui Sorescu amendează mereu ipocrizia generală. Iată un alt exemplu:

„Te întorci seara acasă puțintel uzat,/ Dar mulțumit,/ Ca un bilet de tramvai arătat la control/ Și perforat exact unde trebuie./ Te-ai deșirat cu generozitate, toată ziua./ Și-acum te-aduni cu fiecare pas/ Și-aștepți să vii tot din urmă,/ Și vii și vii de pretutindeni/ Ca un tren de marfă gol, vii/ Și nu te mai termini. //

A fost o zi ca toate celelalte/ Plină de roade./ Nici n-ajunseseși bine la servici/ Că ai și început să-ți depui activitatea,/ Pe birou, pe scaune, pe telefon/ Și pe celelalte lucruri înconjurătoare/ Special amenajate. //

Ai făcut față și la alte sarcini./ Ai cerut și ai dat țigări./ Ai strâns mâna la cel puțin o sută de cunoscuți./ Grăbindu-te să le-o iei înainte cu întrebarea: «Ce mai faci?»/ Ca să nu apuce ei să te întrebe «Ce mai faci?»/ Punându-i astfel într-o poziție de inferioritate./ Și desigur ai vorbit toată ziua normal,/ În limitele dicționarului limbii române contemporane,/ (circa 5000 de cuvinte). //

Și-acum, în timp ce strângi rugina/ De pe cheia uitată în buzunar/ Constați că pietricelele care ți-au intrat/ În pantofi,/ Ți s-au furișat, rând pe rând, și în suflet”…(A fost o zi).

Știm cu toții cum arată ipocrizia aceasta, despre care vorbește Marin Sorescu în acest poem. Ipocrizia prin care te faci că faci, te faci că îți pasă, te faci că ești interesat, pare că îți faci datoria sau faci ceva important pe pământ. Ipocrizia aceasta care lasă „pietricelele” moștenire mai departe copiilor drept „jucărie”.

Căci, deși pare o enervare cotidiană cu care ne-am obișnuit, ea se transformă în dramă cumplită și chiar în tragedie: pentru unii pentru că o consideră adevărata viața și se conformează cu mulțumire, bucuroși că trebuie să se prefacă toată viața și să nu se ostenească cu adevărat pentru nimic; iar pentru alții (puțini) pentru că nu pot să suporte o asemenea farsă grotescă și nu se pot acomoda niciodată cu ea, cu a mima și a minți și a fi niște caricaturi umane toată viața lor. Și pentru că nu pot să suporte caricaturizarea perpetuă și mințirea de(spre) sine fără limite, tocmai de aceea sunt marginalizați și excluși de către cei care vor o viață ușoară prin minciună și prefăcătorie (și care formează majoritatea populației, din păcate).

Poetul e conștient că adesea e nevoit să se comporte fariseic, dacă vrea să trăiască în această societate. Însă simte și „pietricelele” care se acumulează nu doar în pantofi, de pe drumurile bătute, ci și în suflet, apăsând asupra conștiinței.

Comparațiile cu biletul de tramvai perforat și cu trenul de marfă gol uzează de imagini percutante pentru a sugera sentimentul de neîmplinire, de suferință interioară din cauza acestei ipocrizii nesfârșite a relațiilor interumane, în care doar se mimează interesul și afecțiunea, se mimează munca, dorința de bine.

În cosmos se trimit semnale că „pe pământ există totuși viață,/ Care e valorificată la maximum”. Însă poetul dă mărturie, prin poemul său, că adevărul este exact opusul acestei afirmații. Că totul e o parodie de „viață valorificată la maximum”. Fiindcă oamenii nu trăiesc cu adevărat, ci se prefac că trăiesc. Pentru că viața adevărată este cea interioară, a spiritului, a duhului, iar relații sociale și comunitare, cu adevărat, nu pot exista în absența unui real interes pentru binele reciproc.

Sorescu suferă sincer pentru răceala generală și apatia egoistă a semenilor și găsește neîncetat motive să critice aparenta evoluție spre civilizație a umanității. Și cred că ar face același lucru și astăzi, așa cum a protestat poetic în vremea comunismului. Nu mai există regimul totalitar, dar există aceleași pretenții de emancipare specifice epocii moderne, indiferent de regimul politic, pretenții cărora poetul le sesizează mereu impostura, privind adânc în sufletul omenesc și nu la comedia umană din societate. Ceea ce – a privi la suflet și nu a mima profesionalismul – mi se pare a fi datoria de căpetenie a oricărui poet, artist, intelectual…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [56]

Viața aceasta e timpul în care „eu mă cern. Cu negrul ciur spart,/ Imensul ciur purtat”.

Iar această cernere înseamnă o suită de morți, de coborâri „prin prăpăstii,/ Până la fundul fiecărui/ Mormânt”. După care „iarăși mă saltă pentru cernerea rară/ Aburul argilei”.

Și din nou poetul intuiește foarte adevărat că această cernere, aceste succesive morți și învieri sunt pentru a-l face să dorească altceva mai mult decât această existență: „Parcă aș vrea să curg prin porii/ Unei alte lumini/ Să fiu cernut mărunt peste o stea/ Cu zimți noi,/ Într-un strat uniform,/ Ca primul om” (Cernere).

Cernerea este pentru a ne întoarce la starea adamică, pentru a redeveni cum ne-a zidit Dumnezeu…

Dimineața „întind inima/ Pentru porția mea de zi”, zice Sorescu. Și tot el conștientizează și recunoaște că „Pământul meu amenajat/ Pentru gânduri și sentimente/ Cunoaște și fiorii țelinei sălbatice/ Nelucrată de mâna lui Dumnezeu (Stare maximă)”.

Expresivitatea e dosofteiană la final, iar ideea patristică și filocalică. „Și-i de mâna Lui lucrată/ Toată laturea uscată” (Ps. 94), scria Dosoftei, referindu-se la pământ (iată că totuși Sorescu n-a rămas indiferent la poezia veche).

Însă, după ce omul a păcătuit, nu numai pământul a început să rodească spini și ciulini (Fac. 3, 18)[1], ci și pământul inimii lui și al tuturor urmașilor lui a început, așa cum au tâlcuit Sfinții Părinți, să nască spinii și ciulinii gândurilor și ai sentimentelor rele. De aceea mi se pare că poetul se exprimă filocalic atunci când zice: „Pământul meu amenajat/ Pentru gânduri și sentimente/ Cunoaște și fiorii țelinei sălbatice/ Nelucrată de mâna lui Dumnezeu”.

Țelina sălbatică e cugetarea și simțirea pe care nu Dumnezeu le-a sădit în inima omului, ci diavolul, vrăjmașul omului. Iar pentru această țelină sălbatică trebuie plugul rugăciunii neîncetate, ne învață Sfinții Părinți. De care intelectualii noștri nu vor să audă și apoi ne mai mirăm de ce sunt plini de toate bălăriile amoralității, în ciuda faptului că le merge mintea…


[1] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/26/facerea-cap-3/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [55]

„Zilele sunt ale mele, firește” – zilele vieții, desigur – „dar nu mă pot opri la niciuna” (Șapte dungi), se plânge poetul.

Nu ne putem opri, pentru că nici noi nu știm ce este viața noastră, până când nu se va face arătat la Judecata lui Dumnezeu.

Nu ne putem opri, mereu înaintăm, mergem mai departe și înțelegem, cu timpul, că această neoprire și această mergere mai departe își are rostul ei.

Și lumina soarelui cade „Ca o bilă de marmoră/ Rostogolindu-se pe scări”, și omul se prăbușește în sine însuși uneori, și întotdeauna se prăbușește pe scările zilelor vieții: „bilă pe scări”.

Senzația de coborâre e una firească, pentru că sensul nostru este spre umilință. Zilele vieții ne sunt date ca o scară pe care trebuie să coborâm în smerenie tot mai mare, cu cât adunăm mai mult înțelepciunea existenței și cu cât înțelegem mai mult că înțelepciunea dumnezeiască cea veșnică întrece infinit de mult orice obișnuință cu existența de aici și înțelegerea ei.

Pentru că aici, cu cât înaintăm în inteligență sau experiență, înțelegem  că aceasta e foarte redusă, foarte precară. Că aici e numai locul puținătății și al micimii, al caducității.

Simțim aceasta tot mai deplin cu cât trece timpul…

De aceea și poetul receptează totul ca pe o cădere, de la lumina soarelui și până la zilele vieții omului.

„Căderea are legile ei”: în fizică se numește entropie. Totul în universul acesta material are sens descendent. Lucrurile evoluează spre dezintegrare. Tocmai de aceea teoria evoluționistă e cu totul aberantă: a nașterii accidentale a unui univers atât de vast, de complicat și de armonios, ca și a dezvoltării lui de la faze primitive către o tot mai mare diversitate și complexitate cosmică și biologică.

Iată, Sorescu nu e vreun mare teolog, nici măcar un mare credincios nu e, și totuși anumite lucruri le intuiește fără greș, după cum am văzut de multe ori în poeziile sale.

Simțirea duhovnicească și conștiința nu au cum să ne înșele, dacă suntem cinstiți în și cu noi înșine. Bineînțeles, dacă vrem să facem numai literatură după rețeta zilei, e clar că nu vom da mare atenție simțirilor lăuntrice, pentru că tot ce ne interesează e să fim la modă, să fim în trend, să luăm premii literare pentru că ne aliniem cu doctrina și spiritul timpului.

Cei care nu au vrut luminile rampei au ațintit asupra lor farul posterității (mult mai puternic și mai rezistent). Iar cei care vor numai elogiile prezentului mor odată cu prezentul.