Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [12]

Mai departe, icosul al treilea relatează adormirea, îngroparea și ulterior descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului Dimitrie, după multă vreme:

Și-n a treia seară, când din stup ceresc,
în albine de-aur, stelele roesc
neagra nopții floare, ți-a fost îngropat
trupul tău de schivnic, fără de sicriu,
în curată piatră, pentru somn culcat,
cusut pustnicește, gol, în antiriu.

Pacea ta n-avea semn decât un pom,
strașină de umbră lângă râul Lom.
Acolo-n buruiană, țărm sălbăticit,
pietrele, în scorburi, trupul ți-astrucau.
Bolțile de peșteri, unde ai asfințit,
curgerea de ape, psalmi ți-o tâlcuiau.

Imaginea stelelor ca roiuri de „albine de-aur” care ies „din stup ceresc” i-a fost sugerată de Eminescu, în poezia căruia aștrii cerești sunt aduși întru ființă „în roiuri luminoase izvorând din infinit” (Scrisoarea I).

În același timp, Sfântul Dimitrie era „făclie smerită cu parfum de stup”: de „stup ceresc”, din care ies și roiurile de „albine de-aur”. Încât putem înțelege această imagine poetică atât ca pe o metaforă a înnoptării, ceas la care e „astrucat” Sfântul Dimitrie, cât și ca simbolistică mistică, roiurile stelare indicându-i pe Sfinții și Îngerii care ies din „stupul” Cerului pentru a-l întâmpina pe cel „cu parfum de stup”, pe noul membru al Stupului ceresc, care vine să locuiască împreună cu celelalte Stele și Albine ale Cerului celui veșnic.

Sfinții și Îngerii ies în întâmpinarea celui care a trăit, încă de pe pământ, sub „bolțile de peșteri” ca în Cer și care făcuse din locașul lui pământesc și din zariștea lui cosmică un Rai, ascultând psalmodierea apelor și tâlcuind toată creația ca pe o grădină a lui Dumnezeu.

Fericitul Daniil se exprimă foarte sintetic, semnificațiile adânci neputând fi intuite de cei care nu cunosc aceste simboluri din literatura patristică.

La data la care Fericitul Daniil scria acest acatist, conținutul manuscriselor lui Eminescu nu era încă făcut public – mă gândesc îndeosebi la variantele bruionare ale poemelor sale. De aceea, nu știu dacă Fericitul Daniil cunoștea faptul că Eminescu gândise o metaforă aproape identică a „stupului ceresc”. Reamintesc aici o parte observațiile mele anterioare:

«La Eminescu s-a remarcat comparația Raiului cu o prisacă și a genezei aștrilor cu roiuri de albine. Este una dintre cele mai semnificative corelații între cele două structuri/ ierarhii, macro și micro-cosmică, și ea ne dezvăluie un alt ideal/ telos eminescian: ordinea desăvârșită, cosmică și socială. În fragmentele manuscrise, viziunile sunt concludente[1].

În primul rând, Raiul e configurat ca o stupărie: „În a raiului prisacă stă moșneagul plin de zile,/ Dumnezeu”. Versurile i-au atras atenția și Rosei del Conte – dar și lui Gáldi[2] –, care a remarcat sursa biblică a imaginii lui Dumnezeu ca un moșneag, de la Daniel 7, 9, unde este vorba de Cel vechi de zile (Antiquus dierum/ Παλαιὸς ἡμερῶν), ea trimițând la comentariile aferente ale Sfântului Dionisios Areopagitul.

Imaginea Raiului interferează însă cu cea a Moldovei, descrisă de Ureche și Miron Costin ca un tărâm paradisiac. Și nu doar tiparul edenic imprimat în vechile cronici ne împinge a stabili o paralelă cu versurile eminesciene, dar și detaliul prisăcarului, identificat neîndoielnic de poet în Letopisețul lui Grigore Ureche, de unde aflăm că, „păstorii din munţii ungureşti [din Ardeal], pogorându după vânat, au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curgătoare, cu păduri dese (s. n.) şi îndrăgind locul, au tras pe ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat…”[3] în Moldova.

Simion Dascălul completează cu ceea ce zice că „scrie la letopisețul cel moldovenescu, la predoslovie”, deși „această poveste nu se află însemnată de Ureche vornicul”, anume că vânătorii maramureșeni „au găsit o priseacă cu stupi și un moșneag bătrân, de prisăcăriia stupii…”[4].

Dar și Ureche scrie: „Iani, de s-ar învăța cei mari de pre niște muște fără minte, cumu-ș[i] țin domniia, cum ieste albina, că toate-și apără căscioara și hrana lor cu acile și cu veninul său. Iară domnul lor, ce să chiiamă matca, pre nimeni nu vătămă, ci toate de învățătura ei ascultă”[5].

De aceea, stupul sau „statul albinelor”[6] devine modelul pentru o societate ideală, la Eminescu, idee exprimată și de sihastrul Euthanasius în nuvela Cezara, dar și pentru construcția perfectă[7].

Dar Eminescu a mers mult mai departe și, adăugând imaginii sale poetice și viziunea profetului Daniel despre Cel vechi de zile (Παλαιὸς ἡμερῶν este invocat și de Dimitrie Cantemir, în cuvântul introductiv la Hronic[8]) – imagine recurentă în iconografie, după cum și Del Conte semnala –, a ajuns la: „În a raiului prisacă stă moșneagul plin de zile,/ Dumnezeu”. Aici își au sursa imaginile cosmogonice ale stelelor care izvorăsc ca roiuri, reproduse de Perpessicius după manuscrise:

Într-a haosului lume trimeţi colonii de stele
Pe câmpiile albastre ale cerurilor tale

Stupi bătrâni trimiţi tu [-n] lume mândre colonii de stele
Ce roind în fluvii albe se-mprăştie-n [in]finit

Pe-ale cerurilor câmpuri, mâni albastre culeg miere
Pe câmpiile albastre ale cerurilor nalte

În câmpiile albastre ale cerurilor – pleacă
Colonii de stele de-aur dintr-a raiului prisacă
Ce roind în fluvii albe se-mprăştie-n [in]finit

Ele culeg, mierea vieţii, ceara faptei şi-nspre sara
Veciniciei lor, în stupii vechi şi negri se-ntorc iară
Dormind evi până l-a unei vieţi [din] urmă răsărit.

Ca un stup bătrân trimiţi tu … Stupi bătrâni;

În a cerului prisacă
Ele culeg mierea vieţii, ceara faptelor pe cale
Colbul de pe a lor aripi, ceara vis[elor] faptelor;
Veciniciei lor se-ntorc iar
Veciniciei lor în stupii cei bătrâni se întorc iară;
Dormind evi de întuneric pân l-al vieţii

Mai cunoscute sunt versurile din Scrisoarea I, unde coloniile lumilor vin să populeze universul: „în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viață de un dor nemărginit”.

Iar în Memento mori: „popoarele de stele iese-n roiuri luminoase /…/ Și din sure văi de caos colonii de lumi pierdute/ Ar fi izvorât în râuri într-un spaț despopulat;/ Dar și ele-atrase tainic ca de-o magică durere/ Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere/ S-ar fi dus. Niciun atom luminat”»[9].


[1] Reproducerile manuscriptice vor fi, în acest caz, după: M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 175.

[2]  Cf. L. Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Ed. Academiei RPR, București, 1964, p. 302.

Gáldi insistă, ca mulți alții, pe interpretarea prin apelul la filosofia antică greacă. În mai multe cazuri, credem că am oferit argumente mai solide pentru a justifica orientarea principială spre izvoarele interne. Spre exemplu, el interpretează prăpastia din Scrisoarea I ca fiind infinitul/ apeiron-ul antic, fără să sesizeze că în literatura noastră medievală și în limba veche, atât de cunoscută lui Eminescu, prăpastie însemna abis/ adânc de ape. Îndeamnă însă la studii comparative Eminescu-Dosoftei.

[3] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1987, p. 12. [4] Idem, p. 13. [5] Idem, p. 135.

[6] La Eminescu, de altfel, „terminologia apicolă este, ca și la Creangă (în Amintiri din copilărie și în basmul Harap-Alb), bine reprezentată”, iar „obârșia lor [a termenilor] trebuie să fie căutată în limba veche”, cf. G. I. Tohăneanu, Eminesciene…, op. cit., p. 85.

[7] „Este incontestabilă legătura dintre concepția sa și cea a marilor teoreticieni conservatori, precum antiutilitariștii S. T. Coleridge, Th. Carlyle, ori teocrați ca Joseph de Maistre, datorită fondului comun de idei, dintre care reținem pe cele care privesc caracterul natural al instituțiilor, Evul Mediu ca mare epocă organică, organicitatea ordinii aristocratice în stat”, cf. Mihai Dorin, Civilizația românilor în viziunea lui Eminescu, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1998, p. 38.

Inclusiv „în opera politică [a lui Eminescu], Evul Mediu deține prioritate”, cf. Idem, p. 63.

În opinia sa, „pornind de la distincția făcută de Noica între elementul etern și cel istoric al arhitecturii culturale, considerăm că personalitatea culturală a lui Eminescu se compune dintr-o parte arhetipală, eternă, primită de poet de-a lungul anilor din humusul autohton, și o alta dobândită prin asimilări succesive. […]

Format în climatul spiritual ortodox, Eminescu a rămas atașat de acesta, cultura occidentală, asumată fără prejudecăți autohtoniste, ajutându-l să-și clarifice ideile”, cf. Idem, p. 34.

[8] A se vedea Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, ediție îngrijită, studiu introductiv, glosar și indici de Stela Toma, Ed. Minerva, București, 1999, p. 3.

[9] Cf. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 405-409, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [11]

Despre viața la Mănăstire a Sfântului Dimitrie nu știm mai nimic. Și, cu toate acestea, Fericitul Daniil reușește să anime icoana vie a Sfântului, așa cum probabil că era pe când se nevoia în obște, împletind encomionul cu aspecte realiste ale vieții monahale, astfel încât lauda să se străvadă prin fapte și nu să pară doar un elogiu deșucheat (așa cum le place multora să scrie sau să audă în zilele noastre):

Mână țărănească, degete crăpate,
răsfoiau stângace file de ceaslov.
La învățat de pravili siliși cât se poate.
Nu vorbeai prea multe, te sfiai în toate.

Nu-ncercai vreodată să ieși la iveală.
Îți plăcea tăcerea lină să te prindă,
ațintind, sub candeli, Sfinții-n zugrăveală
și să fii la slujbă cel din urmă-n tindă.

Părelnică umbră ai trecut prin viață,
până la sorocul schimbării la față.
Cunoscând și vremea zborului din trup,
ai pornit cu duhul pe drumuri de soare.

Făclie smerită cu parfum de stup,
poveste mai mare viața ta nu are.

„Făclie smerită cu parfum de stup” înseamnă lumânare de ceară, dar din ceară naturală, cum se făceau odinioară lumânările, care aveau o mireasmă deosebită când ardeau. Dar „parfumul de stup” indică și asceza creștină, pe care din cele mai vechi timpuri Sfinții noștri Părinți au comparat-o cu munca albinelor. Iar parfumul ei este parfumul harului.

Dar versurile acestea mă fac să mă gândesc, din nou, la un poem al lui Arghezi, intitulat chiar Făclii:

Făclii și candele la rând,
Stinse, aprinse, fumegând.
Catapetesme, bolți, iconostase,
Acoperite cu praf de mătase.

Cartea veche singură se răsfoiește,
Învățată de boantele dește
Cu măciulii grele și groase,
Ale schivnicilor, la liturghii și parastase.

De marginea foilor de jos,
Treiburicele[1] închinăciunii s-au ros.
Și au lăsat pe foi
Foițe de piele, mai vechi și mai noi.

Amestecată cu cafeniile rămășițe de moaște,
Slova, de multe ori sfințită, greu se cunoaște.
Noaptea cotrobăiește la strană și în altar
Un strigoi de ieromonah cărturar

Cu fața și barba săracă
În dulamă de aburi…

Arghezi descrie același tipar pe care îl înfățișează și Fericitul Daniil, al Monahului sau Ieromonahului smerit, nebăgat în seamă, care „răsfoiește” Evanghelia sau Psaltirea, Liturghierul sau Molitfelnicul, „cartea veche”, cu „boantele dește” ca niște „măciulii grele și groase”. Aidoma s-a petrecut cu Sfântul Dimitrie: „Mână țărănească, degete crăpate,/ răsfoiau stângace file de ceaslov”.

Dar grosimea și greutatea trupului, aparenta lipsă de grație și delicatețe a Schivnicilor greoi, proveniți adesea din rândul oamenilor săraci și needucați în școli lumești, care au învățat să scrie și să citească în Mănăstire, nu reprezintă piedici pentru apropierea de inefabilul harului.

Truda lor, aparent neînsemnată, rămâne imprimată pe filele cărților vechi: „au lăsat pe foi/ Foițe de piele, mai vechi și mai noi”: foițe de piele de pe degetele lor.

Umilința și truda măruntă și smerită par că nu lasă urme, dar un poet ca Arghezi, ultrasensibil și mai atent decât un detectiv, deși n-avea instrumente performante, în vremea experienței lui monahale a remarcat „foițele de piele” imprimate pe foile cărților, încât „slova” cărților este „amestecată cu cafeniile rămășițe de moaște”, fiind astfel „de multe ori sfințită” de acele degete boante.

Arghezi a văzut sfinte moaște rămase și pe paginile cărților, ale Schivnicilor „cu fața și barba săracă”, dar îmbrăcați „în dulamă de aburi”: aflați pe drumul transfigurării.

Asemenea îl prezintă și Fericitul Daniil pe Sfântul Dimitrie, care: „Părelnică umbră ai trecut prin viață,/ până la sorocul schimbării la față”.

Pentru Arghezi, Schivnicii „mai vechi sau mai noi”, ale căror urme le-a detectat și citit cu ochiul inimii pătrunzător, sunt „făclii /…/ stinse, aprinse, fumegând”. Iar Fericitul Daniil îl numește pe Sfântul Dimitrie „făclie smerită cu parfum de stup”.

Nu știu cât din aceste asemănări se explică prin identitatea de experiență și cât (sau dacă vorbim și) de influența poetică. În mod cert, în ceea ce privește limbajul poetic, Arghezi l-a înrâurit pe Fericitul Daniil Tudor. Iar această înrâurire s-a produs – n-am nicio îndoială – tocmai pentru că Fericitul Daniil a recunoscut, în literatura lui Arghezi, experiența autentică a unui trăitor ortodox.


[1] Se referă la împreunarea celor trei degete de la mâna dreaptă cu care ne închinăm.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [10]

Odată cu icosul III, trecem la o altă etapă a vieții Sfântului Dimitrie, cea de Monah. Înaintarea duhovnicească pe această treaptă superioară e amintită în mottoul pe care autorul îl personalizează de fiecare dată (înainte de fiecare icos), scriind la persoana întâia, după o veche tradiție omiletică și imnografică, abordând o strategie retorică pe care și-o permit, însă, numai cei care cu adevărat sunt purtați de același Duh cu aceia în numele cărora vorbesc: „M-am dăruit la un schit meșteșugarilor lui Dumnezeu/ să făurească din mine duhovnicescul mire,/ mai potrivit să trăiască dincolo de fire;/ prea e strâmtă lumea asta pentru sufletul meu!”.

„Meșteșugarii lui Dumnezeu” sunt, aici, Monahii care au acces pe trepte duhovnicești superioare, a căror artă sau meșteșug e acela de a sculpta în oameni, de a-i modela pentru a deveni vase sau instrumente ale iubirii de Dumnezeu și de semeni. Unora ca aceștia le-a revenit sarcina de a face din fostul boar „mire duhovnicesc” care „să trăiască dincolo de fire”, de firea umană căzută, pătimașă.

Sfântul Dimitrie s-a retras în Mănăstire pentru că a simțit că „prea e strâmtă lumea asta pentru sufletul meu!”. Paradoxal, recluziunea Mănăstirii nu limitează ființa umană, ci îi deschide veșnic noi și noi orizonturi, o lume inefabilă pe care o percepe în duh și care e cu mult mai vastă și mai frumoasă decât orice poate percepe omul prin simțuri în orizontul terestru.

Aceeași idee, exprimată concentrat în catrenul care servește drept motto, se regăsește și în primele versuri ale icosului al III-lea:

Și văzând că-n lume firul de izvoare
curge mai departe, apa trecătoare,
ai ieșit din satul unde te-ai născut,
la o Mănăstire mucezită-n peșteri.

Ai lăsat cireada mugind la păscut
și te-ai dat în mâna schivnicilor meșteri.
În zaconul[1] tagmei, vajnicul Cuvânt
te-a cioplit călugăr, ca pe lemnul sfânt.

Prin mâna „schivnicilor meșteri”, Cuvântul l-a cioplit pe noul ucenic „ca pe lemnul sfânt”: o imagine cu totul neobișnuită, dar care e menită să sugereze răstignirea, pentru Hristos, a patimilor proprii de către cel care s-a predat pe sine cioplirii călugărești.

Dar decizia de a părăsi lumea, a Sfântului Dimitrie, este urmarea unei cugetări înalte, e stabilită printr-o reflexivitate îndelungată și profundă asupra mersului și a rosturilor lumii. Iar Fericitul Daniil exprimă aceasta magistral, într-o formulă poetică pe cât de concentrată, pe atât de sensibilă și expresivă: Sfântul pleacă la Mănăstire „văzând că-n lume firul de izvoare/ curge mai departe, apa trecătoare”!

Sunt versuri abisale, care curg cu toată înțelepciunea filosofiei eminesciene și a literaturii române vechi. E o intuiție sublimă această metonimie care împletește toate apele pământului într-un singur fir subțire care e convertit reflexiv în „apa trecătoare” heraclitiană. Iar „firul” care adună apele lumii – adică toate dorurile și durerile curgătoare ale umanității – e simbolul clasic (cunoscut din Psaltire și de la Ovidiu) al vieții umane trecătoare, care are fragilitatea unui fir de păianjen (cf. Ps. 89, 9).

„Firul de izvoare” nu încetează să curgă și să-și împletească apele așa după cum în umanitate nu încetează izvorul nașterilor și firele multor vieți curg și se împletesc spre moarte. Această înțelepciune a dobândit-o Sfântul care a părăsit lumea prea strâmtă pentru un suflet nemuritor și însetat de zări eterne.

Mai înainte, Miron Costin construise, tot pe baza Scripturii, imagini poetice cu o simbolistică identică: „A lumii cânt cu jale cumplită viața,/ Cu griji și cu primejdii, cum ieste și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare /…/. Și ca apa în cursul său cum nu să oprește,/ Așa cursul al lumii nu să contenește” (Viiața lumii)[2].

Dacă a cunoscut poemul lui Costin, putem crede că Fericitul Daniil a împletit „ața” și „cursul” apei într-un singur „fir de izvoare” care „vecinic”, cum ar zice Eminescu – adică necontenit –, „curge mai departe, apa trecătoare”.

Interesant este că și Arghezi are un poem intitulat Apă trecătoare, despre care am scris altădată și din care rețin acum versuri ce mi se par înrudite din punct de vedere al semnificantului:

Zămislită nu se ştie pentru ce mâhnirii noastre,
Ai s-ajungi, fărâmă rece, curgătoare unde-albastre, /…/
Înşirând minunea firii cu grosimea-ţi de mătase,
Fundul mărilor de ceruri îl vei înnădi şi coase. /…/
Înviată-n miezul nopţii, dusă lin pe mâini de umbră,
Tu eşti, fir de pisc şi haos, ca o rază care umblă.

Ce stihii străbaţi, streine de gândirea mea mirată,
Ce comori nepipăite nici de visuri niciodată,
Mărturia mi-o aduce, într-un tremur ca de jar,
Licărul neprins de sculele-a niciunui argintar.

Însă de tresar în tine ochii-atâtor mari mistere;
De te-ai strecurat prin cuibul tainicelor giuvaiere;
De-ascultaşi de ruga nopţii, care-ţi descântase finţa
Ca să-şi mângâie cu tine sihăstria, suferinţa
;

De-ţi ieşiră-n drum troiene de vecii şi piatra moartă,
Care trebuie-n strâmtoare biruită-ncet şi spartă,
Tu putuşi întoarce hora-mpotrivirilor şi-a humii
Şi ieşişi măruntă, sfântă, sprintenă, din legea lumii,
Făr’ a pierde niciun fulger, nicio za de curcubeie,
Mişunând în vâlvătaia insului tău de scânteie. /…/

Eu, ca să-mi aduc aminte de adânc şi nesfârşit,
Între două şesuri limpezi am oprit şi-am poposit.

Poezia lui Arghezi e o țesătură de simboluri mistice, citite în firul de mătase al apei trecătoare, după cum a observat și Nicolae Balotă:

„Metaforic, izvorul trimite la sursa învierii sufletului […] : «Din învierea sufletului, de izvor,/ Beau caprele-amintirilor» (Vânt de toamnă). […] Într-un apolog al apei […], în poezia Apă trecătoare, acvaticului i se atribuie virtuți numinoase. O grație misterioasă rezidă în apa ce izvorăște, asemenea harului, în «fundul mărilor de ceruri». […] Raza umblătoare, «fir de pisc și haos», străbate stihii străine de cugetarea omenească. Apologul se schimbă în apologie, și poetul intonează un adevărat imn apei trecătoare, victorioasă asupra împotrivirilor pământului”…[3].

S-ar părea că, umblând reflexiv pe același fir de ape, Sfântul Dimitrie sfârșește prin aceeași concluzie a oglindirii chipurilor veșniciei în transparența materiei acvatice și în jocurile ei de fulgere și umbre, de argint și mătase. Fiindcă inefabilul apei e capabil să reproducă „mările de ceruri” pentru ochiul minții contemplativ.

Și dacă Arghezi, pe când era Monah, „a descântat ființa” apelor cu „ruga nopții”, cu rugăciunile veghei sale nocturne, „ca să-şi mângâie cu tine [cu licurii ei de tezaur ceresc] sihăstria, suferinţa”, e de presupus că Fericitul Daniil s-a gândit la o consonanță asemănătoare, la aceeași ritmare a rugăciunii cu fluxul sacadat al apelor, pe firul cărora Sfântul Dimitrie a ajuns la Mănăstire, atunci când a scris: „Și văzând că-n lume firul de izvoare/ curge mai departe, apa trecătoare,/ ai ieșit din satul unde te-ai născut,/ la o Mănăstire mucezită-n peșteri”. Poate că și el a văzut, ca poetul de mai târziu, apa „înviată-n miezul nopții /…/ ca o rază care umblă” și a urmat această rază spre locul învierii sufletului.

Poezia lui Arghezi, Apă trecătoare, face parte din volumul Cuvinte potrivite, din 1927, an în care Fericitul Daniil a scris Acatistul Sfântului Dimitrie. Însă nu știu dacă cei doi poeți s-au influențat cumva sau dacă Arghezi și-a publicat poemul mai devreme în vreo revistă. Cert e că, la acea dată, Fericitul Daniil, în mod indiscutabil, lecturase avid poezia românească, veche și contemporană.


[1] Cuvânt atestat la Nicolae Costin, însemnând datină/ obicei sau ordin/ tagmă religioasă. Aici se potrivește primul dintre cele două sensuri.

[2] Cf. Miron Costin, Opere, ediție critică, studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice și glosar de P. P. Panaitescu, ESPLA, București, 1958, p. 319-320.

[3] Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, București, 1979, p. 82-83.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [9]

Fericitul Daniil îl heretisește pe Sfântul Dimitrie ca pe „cel tăinuit de obștescul erez” (de basmele lumii), care „pe Hristos porți în al inimii miez”, ca odinioară Sfântul Ierarh Ignatios al Antiohiei. Totodată, îl numește „olăcarul [slujitorul] smeririi înalte”, „cel cu funia lepădării [de sine] încins”, pentru „că nașterea și moartea ți-ai învins”: și-a învins nașterea între oameni sărmani și nepricepuți, neînvățați, care l-ar fi rostuit să fie toată viața văcar, iar moartea și-a învins-o prin viața ascetică și sfântă, prin mortificarea patimilor, prin moartea și învierea întru Hristos.

Condacul III e o rugăciune către Sfântul:

Tu sărac, uitat sihastru, basarabov neștiut,
tu ești îndrăznirea noastră, ce din umbră, rușinați,
la picioarele străpunse ale Celui-Nevăzut
[ale Dumnezeului-om, nevăzut ca Dumnezeu, răstignit ca om],
în țărână, batem fruntea, de trufie lepădați.

Fă să urce, fără țărmuri, ruga noastră, tot mai vie,
s-o asculte din vecie, El, Izvorâtorul milei,
să simțim, sub lacrămi blânde, cum se sfarmă-n bucurie
inimile împietrite de nimicurile zilei.

În priviri, din nou, cu floarea viitorului Sion,
să pornim oștiri sonore ce deschid venirea Sa,
Toată stavila prihanii, negru zid de Ierihon,
să se năruiască-n noi cântând nou: Aliluia!

Nimicurile zilei, grijile mărunte dar multe, păcatele pe care le facem tot timpul și nu mai luăm aminte la ele, toate acestea împietresc inima, închizând-o pentru simțirea harului.

Sfărâmarea inimii în bucurie e un paradox – ba chiar un nonsens pentru cei care nu cunosc sentimentul pocăinței – dar inima sfâșiată de plânsul căinței e alinată și mângâiată mai mult decât de orice altceva.

Și, după cum se vede, Fericitul Daniil iubește interpretările mistice ale Scripturii, vorbind despre privirea minții ațintită spre Ierusalimul ceresc („floarea viitorului Sion”), cât și de năruirea lăuntrică a zidurilor negre ale Ierihonului, a păcatului care a ridicat în noi ziduri („stavila prihanii”) care să ne izoleze de Dumnezeu, dar care se pot dărâma cu trâmbițele rugăciunii din inimă, prin care devenim „oștiri sonore ce deschid venirea Sa” la noi și în noi.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [8]

Cugetarea zilnică, cu iubire și duioșie nesfârșită, la viața tuturor celor zidite, l-a făcut pe Sfântul Dimitrie să dobândească o inimă adânc milostivă pentru toate câte există, o inimă ortodoxă, cu totul vrăjită și răpită de „farmecele milei” dumnezeiești (cum zice Eminescu în Rugăciunea unui dac). Pentru că a învățat să iubească cu iubirea lui Dumnezeu toate câte există și să le vadă cu ochi curat, întrezărind ingenuitatea firii lor primare. De aceea, atunci când, din neatenție, a călcat pe un cuib de pasăre, s-a dezlănțuit o adevărată dramă în sufletul lui. Iar Fericitul Daniil a poetizat acest episod cu multă pătrundere psihologică și duhovnicească, reconstituind scenografic evenimentele și însuflețind pagini biografice care n-au fost scrise:

Dar cercetă-i calea cea nestrămutată.
Totul e vremelnic ispitit odată.

Și-ntr-o zi, cum glasul zărilor te cere,
călcând urma turmii, cu privire-naltă,
din nesocotință, sau din nevedere,
călcâiul opincii, în iarbă învoaltă,
turtește cuibarul unui pitpalac,
de te-a rupt din cuget un scâncet sărac.

Toți puii uciși, tot cuibul, o rană,
un cheag gros de sânge și de paie ude,
stă încleiat gros de talpa țărană,
sub care s-au stins sufletele crude.
Un țipăt ai dat, de sfârșit de leat,
ți-ai pus bâta-n piept, greu încovoiat,
și-ai prins să te tângui, în chinuri o mie,
să-ți socotești fapta ca un greu omor,
și din ceasul cela, ursire pustie,
ți-ai poruncit singur, din gând râvnitor,
de-ai canonisit, cu blestem de frică,
stângul ce zdrobise cuib de păsărică.
I-ai hotărât strașnic, trei ani de pedeapsă,
în șir, zi de noapte, să-l porți neîngrijit,
neîncălțat, uitat, gol până la coapsă.

Și așa l-ai dus cum ai sorocit,
vara-nvăpăiată lovindu-l, rănindu-l,
de ciulini, de pietre, prin gropi colțuroase,
iarna degerându-l, nemilos izbindu-l
cu ger și cu vifor, cu ghețuri tăioase.
Umblând, în răznire[1] peste deal, prin râpe,
c-un picior desmetic[2], altul gros de cârpe,
ducând în privire surâsuri străine,
satul tot te ține drept sărit din minte.
Și câinele-n uliți cu lătrat te-aține.

Tu îți vezi de gânduri și nu iei aminte.
Alături de hulă treci nestânjenit,
fiindcă în privire porți minunea prinsă
și tânjind de ceruri, îți duci covârșit,
în floare de flăcări, inima aprinsă.

Fericitul Daniil îl vede, într-o continuitate lină cu tot ce spusese mai înainte, pe Sfântul Dimitrie „cu privire-naltă”, „cum glasul zărilor te cere”. Adică adâncit în contemplarea sa obișnuită, privind către înălțimi. Numai că, în această stare de răpire a cugetului spre gânduri înalte, nu vede „în iarba învoaltă” un cuib de pasăre, pe care calcă fără să vrea.

Cu alte cuvinte, nu numai că a fost un accident, nu numai că inima iubitoare și cugetul delicat ale Sfântului Dimitrie nu ar fi făcut niciodată vreun rău unor astfel de făpturi nevinovate și gingașe, dar acest eveniment nefericit s-a întâmplat tocmai pentru că era adâncit în cugetările sale dumnezeiești, gândind adică la măreția lui Dumnezeu care se străvede în toate cele create, în frumusețea fascinantă a creației. Astfel încât, pe când Sfântul contempla toate „cu privire-naltă” și mintea-i asculta „glasul zărilor”, spiritul lui fiind însetat de a se odihni în slăvirea lui Dumnezeu, „talpa țărană” curmă viața unor făpturi părut neînsemnate.

Iar minunea marii lui sfințenii stă în aceea că nu s-a disculpat pentru ceea ce a făcut, nu a considerat o justificare faptul că era absorbit de rugăciune și cugetare sfântă, pe când a zdrobit cuibul, ci s-a condamnat el singur pe sine, printr-o pedeapsă grea, pentru o faptă pentru care nimeni nu l-ar fi găsit vinovat vreodată. Pentru că avea „inima aprinsă” de iubirea lui Dumnezeu, pentru oameni și pentru toată creația, „în floare de flăcări”, înflorind neîncetat focul harului dumnezeiesc.

Mulți intelectuali de-ai noștri au auzit de Francisc de Assisi și de sensibilitatea lui față de natură, dar nu doresc nicidecum să cerceteze și să afle exemplele care se găsesc în tradiția religioasă proprie…

Opțiunea poetico-lingvistică pentru selecția și introducerea unor termeni (nu mulți) cu rezonanțe oarecum stranii (fie că sunt bisericești, arhaici sau regionali, fie creații proprii) nu e singulară. O accesează și alți poeți, precum Vasile Voiculescu sau Fundoianu. Ea obscurizează întrucâtva textul, îi dă un oarece aer misterios, un parfum de vremuri vechi. Dar aici, cu atât mai mult, îi conferă și un aspect puțin colțuros, de înălțimi stâncoase, pe care mintea cititorului e chemată să le escaladeze. Ascetismul, care face subiectul poeziei, e într-o anumită măsură transferat limbajului, astfel încât lexicul însuși să ne întâmpine cu asperitățile unui peisaj propriu pustietăților eremitice, dificultăților ascetice. Dar pentru o asemenea performanță literară e nevoie de reflecție îndelungată și profundă și de talent poetic incontestabil.


[1] În răznire = în răzlețire, în izolare, depărtare de oameni.

[2] Desmetic = descreierat, nebun, zănatic.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [7]

Icosul II al acatistului atinge în mod detaliat (pe cât se poate de detaliat în versuri) un subiect de care și astăzi mulți se feresc: intelectualismul celor agramați/ neșcoliți, gândirea adâncă și intensă a celor care își sfințesc viața, chiar și în absența condițiilor propice pentru studiu și pentru viață intelectuală.

Mulți dintre predicatori insistă pe credința Sfinților, fără să intre în amănunte despre cum se păstrează credința aceasta. Pentru că, așa după cum ne-a spus și Mântuitorul în Evanghelii, mulți oameni ajung la credință, dar nu pot să o păstreze până la sfârșitul vieții lor sau să aducă roadele ei.

E ușor să vorbești despre credința Sfinților, la modul general, și să o consideri sfințitoare a vieții lor. Însă credința aceasta presupune un parcurs lăuntric foarte bine determinat, despre care avem, totuși, destule mărturii, în multe cazuri, dar nu le cercetăm și nu luăm aminte la ele. Dacă le-am studia și am reflecta, cu multă concentrare a minții, mereu la experiențele de viață ale Sfinților, am ajunge și noi la a înțelege ce trebuie să facem și cum trebuie să trăim sau ce atitudine să avem în anumite situații de viață.

Dar pentru că pe noi concentrarea minții ne obosește și de aceea am renunțat să o practicăm – cu excepția unor situații concrete, în scopuri materialiste, dar nu vrem să ne epuizăm gratuit pentru mântuirea sufletului –, de aceea venim la conferințe și punem întrebări puerile (aproape penibile) despre ce trebuie să facem într-o situație sau alta.

Sfântul Dimitrie n-a fost nici alfabetizat, n-a avut nici cărți, nici intelectuali, nici conferențiari care să îi predice îndelung și să îi predea învățătura cea dreaptă. Probabil că, pe cât a putut, a fost prezent la Slujbele Bisericii și a audiat predici (despre care numai Dumnezeu știe cât de întinse sau de ce calitate au fost sau…dacă au fost). Cert e că dintr-o auzire elementară a Vestirii celei Bune, adică a Evangheliei, el a făcut motiv de viață în sfințenie, cu toată simplitatea existenței lui, și cu toată precaritatea educației. Încât astăzi toată capitala României și întreaga țară se închină la Sfintele Moaște ale unui văcar. Și mărturisesc că m-am închinat de mai multe ori și că Sfântul e plin de blândețe, alinător al durerilor și dătător de încredere.

Însă Fericitul Daniil, privind cu un ochi pătrunzător la viața Sfântului, îi face un portret magistral, reținând esența vieții ortodoxe a Sfântului, dar oferindu-ne și detaliile lămuritoare pentru a înțelege de ce a rodit credința lui:

„Cum vedeți, sunt un obraz de văcar sărac
sub crâmpeiul de cer lângă apele Lomului,
norii, pasărea, vântul, tovărășie mi se fac
la pânda de bivoli și la semnele Domnului”.

Ca să luăm aminte cursul vieții tale,
Sfinte, fă-te nouă bun toiag de cale,
cu spor să răzbatem filele din carte
și din râvnă trează, întru căutare,
să te-adune mintea, din vremi de departe,
să ne mergi-nainte inel de-arătare,
dăinuind aevea, ca o slovă sfântă,
pentru gând și suflet ce bine cuvântă.

Știm c-ai dus asprimea din copilărie,
nu cărturăria plină de zădar [știința lumească],
nu vreun meșteșug spornic de trufie,
nici negustoria iscusită-n zar.
Te-ai dedat din voia ta cea nedibace,
ca să paști în miriști cârd de dobitoace.
Fără preț, boarul satului ai fost.
Cu nuiaua verde duceai neagra turmă.
Praful și copiii, în alai de prost,
pe ulița largă, te duceau din urmă.

Păzitor de bivoli în câmpii ai stat,
singur, cu tăcerea nopții-n revărsat.
Zdrențe pe trup schilav, nod scaeți în barbă,
nebănuind nimeni că ești vas ales,
tu grăiai cu ploaia, pasări, sfârc de iarbă,
de sporeai în tine sfântul Înțeles.

Atâtea nopți treze urzi-n tine stele,
și atâta soare luă visele tele,
de vedeai la toate cele-nsuflețite,
ce treceau sub zarea ochiului tău dus,
milostiv, în creștet, inele sfințite,
vrednice de lauda Raiului apus.

Duioșie adâncă, umezeai în geană,
când tu întâlneai ochi de lighioană;
fiindcă, în privirea înjositei fiare,
ghiceai [pe] Dumnezeul cel acoperit
de făptură, însă neascuns [ochilor tăi], pe care
nedesăvârșirea mai mult L-a vădit.

Fericitul Daniil explică aici parcursul vieții Sfântului Dimitrie și modul în care a ajuns Sfânt. Pentru că e ușor să spui că a ajuns prin credință și smerenie sau pentru că a avut inimă bună și milostivă, însă enumerarea acestor virtuți (adevărate!) nu explică, de fapt, nimic din viața lui, nimic din motivele pentru care avem astăzi Sfinte Moaște în fața ochilor și ne închinăm la văcarul de odinioară din satul Basarabi de peste Dunăre.

Oamenii care aud la predică despre virtuțile creștinești ale Sfântului pot să își închipuie ce vor (ca și despre alți Sfinți), pentru că cel mai adesea nu li se explică cum a ajuns Sfântul să dețină aceste virtuți. Așa încât cel mai important lucru pentru creștini, și anume explicarea căii de nevoință pe care a urmat-o, rămâne o necunoscută pentru cei care nu caută să studieze și să afle mai mult.

Fericitul Daniil ar fi putut și el să procedeze la fel ca mulți alți predicatori și alcătuitori de acatiste din vremurile mai noi, adică să exulte encomiastic enumerând virtuțile evidente ale Sfântului. Însă pe el îl preocupă ceea ce interesează doar pe cel care este trăitor și teolog adevărat: „să luăm aminte cursul vieții tale”! Adică la felul în care s-a nevoit Sfântul, mai ales lăuntric. Pentru că trăirea dinafară, sărăcia și umilința sunt ușor de înțeles (nu și de practicat!). Dar e nevoie și de cunoașterea cugetului lăuntric, fără de care asceza exterioară e vană. Pentru care lucru Fericitul Daniil cere și așteaptă luminarea Sfântului…

Iar calea prin care boarul satului fără școală a ajuns la a cunoaște pe Dumnezeu este cea a Sfântului Avraam, a Sfântului Antonios cel Mare și a multor altor Sfinți din istorie: a înțelege atotputernicia, bunătatea, desăvârșirea și minunile lui Dumnezeu din făpturi, adică din contemplarea necontenită a creației Sale! Pentru că, pe lângă Biblia scrisă, toată zidirea e o Biblie care grăiește, prin litere și cuvinte vii și luminoase, spre înțelepțirea minții noastre și spre cunoașterea adevărului. Iar această contemplare a cosmosului o săvârșea până și un intelectual versat și un cunoscător desăvârșit al Scripturii precum Sfântul Pavlos, susținând că aceasta a fost dintotdeauna tradiția umanității de a ajunge la adevăratul Dumnezeu (Rom. 1, 20).

Amintim și exemplul Sfintei Irina, egumena Mănăstirii Hrisovalant: „De aceea, de multa ei înfrânare, rămăsese numai pielea și oasele. La stăpâneștile praznice priveghea toată noaptea și nu dormea nicidecum, ci numai se ruga și cânta. Ea de multe ori ieșea în ogradă [curtea Mănăstirii] la miezul nopții și acolo se ruga cu multă umilință, că, văzând stelele, frumusețea cerului și mărimea lui, se bucura, slăvind pe Ziditorul, Care le-a făcut cu atâta înțelepciune”. Înaintea ei se închinau doi chiparoși, pe care îi binecuvânta, și ei i-au trimis Dumnezeu și Sfântul Ioannis Teologul trei mere din Rai, pentru că a dorit să simtă măcar puțin din natura edenică nealterată. (Cf. Viețile Sfinților pe luna august, Ed. Episcopiei Romanului, 1998, p. 382-383).

Dar și Fericitul Daniil îl heretisește pe Sfântul Dimitrie astfel: „Bucură-te, lamura dragostei dumnezeiești,/ Bucură-te, oglindire de luceferi cerești”. Pentru că și-a dat seama că aceeași oglindire meditativă l-a caracterizat și pe el.

Nu e o trăsătură  a firilor romantice! E o exigență teologică pe care am uitat-o. Eminescu mărturisește același tip de cunoaștere extatic-contemplativă, în vremea copilăriei și a adolescenței sale, el fiind conștient de tradiția creștină (în mod deosebit cea proprie, ortodoxă, care comportă mărturii din abundență în acest sens) pe filonul căreia s-a dezvoltat teza romantică a contemplării și a armoniei cu natura, care a anulat indiferența literaturii clasice ce urmărea celălalt filon, păgân, al literaturii greco-latine.

Biblia scrisă a apărut târziu în istorie, dar Biblia nescrisă a universului întreg a existat dintotdeauna și există în ochii noștri, pe cât o putem vedea. Desigur, dacă în loc de firmament și de semnătura stelară a Creatorului, noaptea vedem numai firme și reclame care iconizează poftele umane, dacă în loc de cer vedem blocuri, dacă în loc de păsări auzim numai mașini sau muzica din căști și dacă mai plantăm pomi cât să nu rămânem fără oxigen și ozon, nu mai vedem nimic din splendoarea miraculoasă a pădurilor, a plantelor și ființelor care populează planeta. Dacă totul e evoluționism și adaptare biologică, deși teoria evoluționistă e cu totul absurdă, cu desăvârșire nedemonstrabilă și impracticabilă, e de înțeles că multora le vine greu sau imposibil să mai lectureze Biblia cosmică. Cu toate că ea e promovată în toată literatura patristică și în toată literatura românească, veche și modernă.

Iar citirea Bibliei cosmice reprezintă o asceză la fel de dificilă ca și lectura și scufundarea în abisul duhovnicesc de înțeles al Bibliei scrise. De aceea Fericitul Daniil spune despre Sfântul Dimitrie: „tu grăiai cu ploaia, pasări, sfârc de iarbă,/  de sporeai în tine sfântul Înțeles”. Această sporire duhovnicească e lentă și se produce numai prin practică zilnică, prin efort ascetic neîncetat de reflecție și rugăciune.

Prin efort interior neostoit, prin veghe și cugetare de tip monahal, Sfântul nostru a ajuns ca păstorii de odinioară numiți Avraam, Isaac, Iacov, Moisis, David ori ca păstorii care au primit vestea cea bună de la Îngeri, fiindcă și el „în câmpii ai stat,/ singur, cu tăcerea nopții-n revărsat”, convorbind însă în rugăciune cu Dumnezeu și admirând neîncetat minunile Lui din făpturi. După cum a zis psalmistul: „Cugetat-am la zilele cele vechi și de anii cei veșnici mi-am adus aminte și am cugetat. /…/ Adusu-mi-am aminte de lucrurile Domnului, căci îmi voi aduce aminte de minunile Sale cele dintru început. Și voi cugeta în toate lucrurile Tale și în toate obiceiurile Tale voi cugeta” (Ps. 76, 6, 12-13)[1]. Sau, în poetizarea Sfântului Dosoftei: „Nevoit-am ș[i]-am slăbit din bietul suflet,/ Lăsând somnul și odihna, stând în cuget. /…/ Cugetat-am și de zâle de mainte,/ De pre veci…” (Ps. 76, 9-13).

Așa încât, pe lângă truda păstoririi de bivoli, Sfântul Dimitrie a trudit și cu inima și cu gândul, pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu.

De aceea: „Atâtea nopți treze urzi-n tine stele,/ și atâta soare luă visele tele,/ de vedeai la toate cele-nsuflețite,/  ce treceau sub zarea ochiului tău dus,/ milostiv, în creștet, inele sfințite,/ vrednice de lauda Raiului apus”. A ajuns adică, să vadă, în toate cele create, pecetea luminii și a sfințeniei lui Dumnezeu. O știință rară, care nu se predă la școală…

Iar aplecarea spre teologhisire a Fericitului Daniil se vădește din nou în versurile: „Duioșie adâncă, umezeai în geană,/ când tu întâlneai ochi de lighioană;/ fiindcă, în privirea înjositei fiare,/ ghiceai [pe] Dumnezeul cel acoperit/ de făptură, însă neascuns, pe care/ nedesăvârșirea mai mult L-a vădit”.

Dumnezeul cel desăvârșit Se vădește și din nedesăvârșirea creaturilor Sale. Despre aceasta au vorbit mult Sfinții Părinți ai Biserici și filosofii creștini ai tuturor veacurilor. Ca să scurtăm vorba, îl citez doar pe Pascal: „Natura are perfecțiuni prin care poate demonstra că este imaginea lui Dumnezeu și defecte pentru a demonstra că nu e decât o imagine a lui Dumnezeu”[2].

Da, poți să fii boarul satului și să ajungi exersat în asemenea subtilități teologico-filosofice. Asta înseamnă că ți-ai făcut mintea brici. Când Sfinții Părinți ai pustiei, plecați de multă vreme din lume sau neinstruiți în Academii, veneau și susțineau ore întregi de polemici aprinse cu filosofii eretici sau  păgâni ai timpului lor, o făceau tocmai pentru că aveau acest tip de instrucție sau de erudiție dobândit prin strădanie lăuntrică istovitoare, având ca profesori pe Dumnezeu, pe Îngeri și pe Sfinții din ceruri sau (eventual) de lângă ei.


[1] Cf. Psalmii liturgici, op. cit.

[2] Blaise Pascal, Cugetări, traducere de Maria și Cezar Ivănescu, Ed. Aion, Oradea, 1998, p. 394.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [6]

Condacul II imploră ca Sfântul Dimitrie însuși să fie aproape de cel care vrea să îi rememoreze viața:

Ție, al nostru sfânt de țară, îți grăim cu glasul nou,
că flămânzi de vechi evlavii, din vremelnic îți tivim,
în găteală de lumină și de umbră, gândul tău.
Tu te fă duhovnicește un căuc, ca să sorbim
apa vieții ce se schimbă lapte-n spic, cuvânt în om,
și să stăm ne-ngăduiește în de-aproape raclii tale,
ca prin osul tău de-ales să slăvim pe Domnul-Domn.
Oasele tale să sune, ca niște sfinte cavale,
Râvna noastră nerostită și înfrânată-n lutul lenii.
Și-ntovărășind cu-avântul și tot tâlcul viața ta,
Toți, cu suflete înalte, alăute de smerenii,
Să suim, împărătește, cântul sfânt: Aliluia!

Apropierea de Sfintele Moaște ale Sfântului Dimitrie e în măsură să îl înțelepțească și să îl lumineze pe cel care dorește să îi cânte viața prin intermediul acatistului. Fericitul Daniil insistă pe simbolismul instrumentelor muzicale: chiar oasele Sfântului devin „sfinte cavale” ce rezonează spre noi râvna lui dumnezeiască, în timp ce cântăreții se fac „alăute de smerenii”. E o muzică antifonică, responsivă. Rugăciunea Sfântului se împletește cu rugăciunea celui/ celor care îi laudă viața și faptele.

Remarc din nou măiestria Fericitului Daniil, capacitatea lui de a îmbina un tipar stilistic arhaic, al vechilor imnografi (caracterizat prin metaforism abundent), cu tendințele poeziei moderne. Rezultatul este unul ce respectă canoanele, pe de-o parte, iar pe de alta se înscrie în parcursul poeziei contemporane.

Un alt element de succes constă în Faptul că Fericitul Daniil reușește să fie original. El imită, cum spuneam, stilistica abundentă a imnografiei tradiționale ortodoxe, dar nu copiază metafore și figuri de stil din vechime, așa cum am văzut că procedează mulți alcătuitori de acatiste noi, în zilele noastre, care schimbă doar datele biografice de la un Sfânt la altul, reproducând, cu aproape imperceptibile modificări, și melanjând ceea ce au citit în alte acatiste.

Asemenea, căutând să se păstreze în ambianța poeziei moderne/ moderniste, Fericitul Daniil are o voce proprie, care nu se confundă cu a lui Arghezi, Ion Pillat, Voiculescu sau Radu Gyr.