Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [23]

Idealul duhovnicesc al ajungerii la tăcerea gândurilor și la isihia dumnezeiască este evocat de pe acum de Fericitul Daniil (și când spun de pe acum, mă gândesc la faptul că nici Vasile Voiculescu, nici Radu Gyr și nici alți poeți tradiționaliști nu îl aveau în vedere). Astfel, Sfântul Dimitrie este „cel ce zbori pe ale tăcerilor scări”, iar în Condacul al XII-lea, rugăciunea către Dumnezeu este: „fără vorbe, doar în cuget, în tăcere Îți purtăm,/ ca un mir ușor de mugur, gândul nostru fără pată”.

Asemenea, și în Icosul al XII-lea, poetul are atitudinea rugătorului isihast: „Doamne, stau în pragul ușii Tale mute/ și citind sfârșirea sfintelor ceasloave, îmi plec fruntea-n fața slovelor tăcute/ pân-se stinge-n mine zvonul de voroave./ Mă îneacă-adâncă Liniștea-Ți deplină./ Tu ești Pacea-n care stelele rotesc./ Îți simt picul de-aur în țeasta-mi de tină./ În oglinzi de gânduri, vis Te limpezesc”.

Rugăciunea este „pân-se stinge-n mine zvonul de voroave”, adică până încetează larma gândurilor deșarte.

„Picul de-aur” al lui Dumnezeu este picătura Sa de har „în țeasta-mi de tină”, care potolește neorânduiala gândurilor și aduce pacea harică cea mult dorită. Astfel, mintea naște „oglinzi de gânduri” pentru întipărirea lui Dumnezeu în ele, a harului Său, rugătorul începând să vadă limpede ceea ce visa, ceea ce dorea cu ardoare („vis Te limpezesc”).

Dumnezeu este „visul” nostru, Căruia ne rugăm să ne dea „tihna s-auzim cum pasul Tău/ vine către noi aproape printre stelele albastre”, Cel ce e „pacea-n care stelele rotesc”, Pacea mai presus de fire, Creatorul acestui univers imens și copleșitor de frumos.

Dar El poate să și certe această lume pe care a creat-o: „Din tavanul beznii, lumi întregi de stele/ cad cu-ngălbenirea bolnavelor toamne”, zice Fericitul Daniil, urmându-l din nou pe Eminescu (Scrisoarea I), în modul de evocare a unor imagini eshatologice. E de subliniat faptul că Fericitul Daniil a remarcat ceea ce n-a văzut toată exegeza eminesciană, adică sursa eclesiastică a acestor imagini.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [22]

Icosul al XI-lea este o rugăciune pentru păstrarea noastră în credință și cu mintea trează, așteptând Judecata lui Dumnezeu.

După cum toate sunt în mâna lui Dumnezeu, la fel este și sfârșitul sortit de El al acestei lumi:

Cine poate spune tainele din lume,
și câtă răbdare poartă în spinare
un fir sau un bob, un melc sau un rob?

Și cât soare strânge un picur de sânge,
câtă noapte-adâncă doarme într-o stâncă,
câte lacrimi bea omul fără stea

și cât va mai ține în rău sau în bine
lumea cea de-acum pân-să cadă-n scrum?

Înțelegem mai ușor ce înseamnă ca „un fir sau un bob, un melc sau un rob” să aibă foarte multă răbdare în chinuri, în neputință sau în suferință, pentru că lumea le/ îi consideră neînsemnate/ neînsemnați și trebuie să-și târască existența lentă și dureroasă până la capăt. Sau ce înseamnă ca „un picur de sânge” (iarăși o ființă neînsemnată) să strângă mult soare, pentru că doar raza soarelui îl urmărește pe pământ. Ori ca într-o stâncă să doarmă „noapte adâncă”, cum numai Dumnezeu știe ce înseamnă piatra, ontologic vorbind. Așa precum numai El știe tainele tuturor creaturilor.

Din răbdarea lor am putea învăța foarte multe și noi, dar nu avem timp să le observăm…

În schimb, „Câte lacrimi bea omul fără stea” e o formulare mai greu de înțeles, pentru că aici e intertextualizat Eminescu. „Omul fără stea” e omul de excepție, care – în concepția poetului – nu are o stea a norocului. Și pentru că el nu e sortit să fie fericit pe pământ (după cum a formulat Eminescu, scriind Luceafărul), de aceea are de băut un pocal mare cu lacrimi în viața aceasta.

Dar Dumnezeu le știe pe toate, inclusiv cât va mai ține lumea, căci, dintre oameni, „Cine să cunoască calea neștiută,/ ceasul din soroace, când neîndurată/ arcui-va-n ceruri Dreapta-nevăzută,/ Degetul cu semnul cel de judecată?”. Nimeni.

Rugându-l pe Sfântul Dimitrie ca să mijlocească la Dumnezeu, pentru ca „Împărăția Lui cea nevăzută/ să-Și arate aevea zorii pe pământ”, Fericitul Daniil imploră sfârșitul nedreptăților și al crimelor de pe acest pământ: „În amurgul baltă de sânge martir,/ din veacul minciunii să nască dreptatea”.

Sfântul Dimitrie poate să ne ajute la ceasul cel mare și greu al morții și al Judecății: „Tu, ce vezi stihia largului ceresc/ în stihar te-mbracă cu putere-ntreagă/ și ne priveghează ceasul nefiresc/ să putem fi gata cu trezită vlagă”…

„Ceasul” acesta este „nefiresc” pentru că este mai presus de firea noastră omenească a-l înțelege. Iar „trezita vlagă” a minților și a sufletelor noastre e ajutată și întărită de Sfinți.

„Stihia largului ceresc” e o imagine care concentrează excepțional, stilizând, tabloul de nedescris în cuvinte al Raiului. Dacă stihiile pământului sunt greu de reprezentat, cu atât mai mult atmosfera Paradisului este indescriptibilă. Dar însuși apelul la acest termen indică faptul că vorbim de bogăție de viață și de frumusețe, de „largul” Împărăției cerurilor, care are orizonturi cuprinzibile întrucâtva de Sfinți, dar neintuite de noi, cei păcătoși.

Și în heretisirile icosului Sfântul Dimitrie e numit, tainic, „cel ce vezi înalte desfășurări”, cu referire la vederile și descoperirile dumnezeiești de care Sfinții au parte veșnic în Împărăția lui Dumnezeu.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [21]

Condacul al X-lea este un extraordinar tablou al Răstignirii Domnului, o icoană poetică:

Doamne Iisuse Hristoase, Îți privesc icoana-n față
ce-n canon Îți zugrăvește pe lemn, sfântă, Răstignirea,
ceasu-al noulea în care, Dătătorule-de-viață,
prin durerea agoniei mântuitu-Ți-ai zidirea.

Mari piroane Te atârnă, sângeros, din palme sparte,
de Te spânzură pe-o țeastă uriașă de pământ,
și sub fruntea Ta plecată înspre zare, peste moarte,
ochii Ți-au scăzut sub pleoape în flori vineți de mormânt.

Păcătos, sub groaza rece, Îți sărut pământu-n care
crucea Ta a fost înfiptă, semnul căruia mă-nchin.
Și cântând pe Cuviosul, Ție Îți aduc cântare:
Aliluia, aliluia, aliluia! Amin.

E poate cel mai greu de pictat tablou din lume, cel al morții suferite de Fiul lui Dumnezeu în umanitatea Sa. Trebuie să ai minte ortodoxă și să nu cazi în extreme, pentru a nu te focaliza numai pe tortura abominabilă imprimată pe trupul Mântuitorului, dar nici numai, triumfalist, pe victoria Lui asupra morții, ignorând cu totul realitatea înfiorătoare a scenei Răstignirii.

Fericitul Daniil a reușit această iconizare în cuvinte, amintind, metonimic, numai de „palmele sparte” ale Domnului și de stingerea vieții din ochii Lui: „ochii Ți-au scăzut sub pleoape în flori vineți de mormânt” (epitetul „vineți”, pentru ochi, este tipic eminescian și trimite atât la culoarea albastră a ochilor Mântuitorului, cât și la învinețirea specifică morții) – ceea ce, dacă stai să te gândești cu minte omenească, este cutremurător și de neimaginat pentru Fiul lui Dumnezeu. Dar autorul nostru atenuează caracterul realist al tabloului său vorbind de „fruntea Ta plecată înspre zare, peste moarte”.

Totodată, Fericitul Daniil reafirmă faptul, dogmatic, că închinarea la Sfinți înseamnă cinstirea Slujitorilor Lui și că înseamnă, în definitiv, a ne închina lui Dumnezeu care locuiește întru ei. Viața Sfinților e o asumare a răstignirii Domnului în ființa lor, ca semn al credinței lor depline în Domnul și Mântuitorul lor și al nostru. De aceea, cu înțeles teologic profund, împletește Fericitul Daniil, în Acatistul închinat Sfântului Dimitrie, elemente dogmatice care par să nu se refere strict la viața acestuia.

Lauda adresată Sfântului se atinge de Dumnezeu, pentru că el a îmbinat „fulgerul de duh al vieții” cu „umbra trupului de lut” și este o fereastră deschisă spre Cel neapropiat, pentru noi, „cei ce nu am apucat să vedem în ochi Lumina,/ mărturia cea de aur, întruparea Celui-Viu” (Condacul al XI-lea).

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [20]

În rugăciunea către Sfântul Dimitrie, din icosul al IX-lea, Fericitul Daniil spune: „ajută și mie să mă-nving destoinic./ Pâlpâi sub greșeală, întru pocăință,/ ca vâlvoarea-n sfeșnic când ceara sfârșește”.

Imaginea poetic-duhovnicească a pâlpâirii sufletului va apărea (este reprodusă?) mai târziu și la Ioan Alexandru: „Oricât aș fi de frumos[, încât] să-și strângă stelele [strălucirea] la apariția/ Mea pâlpâitul/ Viermele cel neadormit din mărul cel arătos/ Își poate începe îmblătitul de cum văzui lumina/ Din pântecele maicii mele sătul de zile profane/ Hrănește-mă, Părinte, cu lacrima focului din/ Icoane” (Imn din vol. Imnele Maramureșului)[1].

Întotdeauna ne temem văzându-ne că doar pâlpâim în credința noastră, că nu ardem și ne înfiorăm să nu ni se stingă candelele, ca fecioarelor nebune din pilda Mântuitorului.

Istovirea duhovnicească este sentimentul pe care îl descrie și Fericitul Daniil: „Viața îmi scoboară spre lung asfințit./ Gândul, zbor înfrânt, către zări[le Cerului veșnic] tânjește./ Inima de piatră mi-a încremenit./ Sufletul în umbră, scrum se irosește./ Orb în beznă caut, iar, al vieții drum. […] Tu, [Sfinte Dimitrie,] cu nevăzutul mâinii mă umbrește”.

Rugăciunea este pentru primirea harului smereniei și pentru cunoașterea lui Dumnezeu în extaz mistic, așa cum învață Ortodoxia: „să nu-ncerc vreodată răzvrătirea sclavă,/ să răzbat, spre ziuă, prin drăceasca noapte,/ re-nviat în Domnul, cleștar de uimire,/ din scări de răpire”…

Așa cum am precizat de mai multe ori în trecut, „uimirea” și „răpirea” fac parte din terminologia isihastă, de la Sfântul Apostol Pavlos încoace. Despre cleștar/ cristal vorbește poetic și Arghezi, referindu-se la aceeași limpezime/transparență și puritate a luminii dumnezeiești: „Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,/ Aşteaptă o ivire din cristal,/ Pe un ştergar cu brâie de lumină” (Psalm (Ruga mea e fără cuvinte)). Am comentat versurile argheziene altădată[2].

În heretisirile care urmează, Sfântul Dimitrie este numit, între altele, „odihnitor ostrov de iubire”, „firidă-ascultătoare de plângeri”, „tovărășie aducătoare de îngeri” ori „bălsămată cunună de oase” (aluzie la mireasma Sfintelor sale Moaște). Mai neobișnuit e versul: „Bucură-te ca un imn de frunze strălucitoare”. Inedita metaforă are la bază simbolistica veche creștină, în care Sfinții sunt comparați cu pomii Raiului. De aceea Sfântul Dimitrie este ca un „imn de frunze strălucitoare”, ca un imn de bucurie.

Despre pomii Raiului și cântecul lor am scris în mai multe rânduri[3]. Textul de bază se află în Triod, într-o cântare din Duminica lăsatului sec de brânză (a izgonirii Sfântului Adam din Rai): „Raiule preacinstite, […] cu sunetul frunzelor tale roagă pe Ziditorul tuturor, să-mi deschidă ușile pe care cu neascultarea le-am închis”.

Ni se reconfirmă faptul că Fericitul Daniil a fost foarte atent la tradiția poetică românească.


[1] Ioan Alexandru, Imnele iubirii (antologie), Ed. Ioana, București, 1995, p. 57.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/26/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu/.

[3] A se vedea:

https://www.teologiepentruazi.ro/2016/12/13/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-99/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/03/03/din-poezia-triodului-1/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2018/09/20/memento-mori-si-nostalgia-paradisului-22/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2015/03/03/versuri-populare-inspirate-din-triod/.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [19]

Condacul al IX-lea e o rugăciune către Preasfânta Fecioară și Maica Domnului, care anunță Acatistul de mai târziu, al Rugului Aprins, prin frumusețea închinării:

O!, tu, Maică înțeleaptă, dumnezeiască Aleasă,
o!, tu, Binecuvântată, străluminată Mireasă,
o!, tu, căreia Arhanghel Ți-a stropit, binevestind,
roua harului din proaspăt lujer de-nflorire albă,
la picioare-n umilire, plânsul meu ți-așterne salbă!

Sunt întunecat ca noaptea, pânza întristării, trâmbă,
ca pe mort mă înfășoară, hăul grijilor mă soarbe!
O!, tu, Sfântă Născătoare a Luminii-fără-umbră,
limpezește-mă de bezna rătăcirii mele oarbe;
fă să văd în chezășia Sfântului din oastea ta
tot dreptarul lui Hristos, să mă rup din calea strâmbă,
ca să cânt înnoitor un deplin: Aliluia!

Maica Domnului este „Sfântă Născătoare a Luminii-fără-umbră” pentru că ea L-a născut pe Cel ce este „Părintele luminilor, la Care nu există schimbare sau umbră de mutare” (Iac. 1, 17)[1], întrupat.

Trebuie să fim foarte atenți la metaforele poetice care traduc chintesențiat definiții dogmatice, nefiind, prin urmare, simple figuri de stil, procedee stilistice și retorice.

La fel, „lujer de-nflorire albă” nu e o imagine poetică gratuită, fictivă, ci o descriere poetică a stâlpării (ramurii din Rai) cu care a venit la Maica Domnului Arhanghelul Gavriil, la Bunavestire.

Iar darul pe care îl face autorul Acatistului este o „salbă” de lacrimi. Pentru că lacrimile noastre de pocăință și umilință sunt primite ca flori sau ca nestemate de Dumnezeu, de Maica Domnului și de Sfinți. Ei n-au nevoie de lucruri pământești, oricât ar fi de frumoase sau prețioase pentru lumea de aici, dar salba lacrimilor noastre o primesc, pentru că este cea care ne curățește ochii inimii.

„Pânza întristării” ne înfășoară pe mulți dintre noi ca un giulgiu din care nu ne putem desface singuri, încât, deși suntem vii, stăm închiși ca într-un mormânt în mâhnirea și întunericul păcatelor noastre.

„Hăul grijilor mă soarbe” reproduce aproape identic un tipar poetic-expresiv dosofteian.

În introducerea la icosul al IX-lea, poetul se roagă pentru iertarea eventualelor greșeli, ceea ce reprezintă iarăși un element care nu apare în Acatiste și care, din nou, îmi aduce aminte de Sfântul Antim Ivireanul: „Și mă rog eu, scriitorul, pentru îndurarea mea [față de mine],/ de-am lăsat să se strecoare în vreun chip, pe undeva,/ vreun iz de rău erez, vreo grea nedumerire/ din fireasca slăbiciune de-nțeles sau stihuire”.


[1] A se vedea: Epistola catolică a Sfântului Apostol Iacovos, fratele Domnului, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/30/epistola-catolica-a-sfantului-apostol-iacovos-fratele-domnului/.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [18]

„Și, prin tine, gândul suie, ca un vrej pe zări de Rai/și cu mâini subțiri atinge haina Domnului Hristos,/ de ne lecuim de duhuri și văpăile de boale” (Condacul al VII-lea): Sfântele Moaște sunt pentru noi vrejul unei plante care urcă în Rai, prin care atingem cu rugăciunea haina Mântuitorului. În felul acesta, Evanghelia devine pentru noi realitate, vindecările prin credință dăruindu-ni-se și nouă ca odinioară celor care s-au atins de Domnul sau L-au rugat pe El.

Condacul al VIII-lea este un alt răgaz de rugăciune și reflecție:

Tremur ca salcia, Doamne, când sunt departe de Tine.
Îndoiala-mi umple ființa, ochii-n cearcăn se afundă.
Ce-mi slujește-nțelepciunea, dacă ghiara-ntoarsă-n mine,
mă sfâșie, depănându-i pustietatea rotundă!

Iară tu, Preacuvioase, ce-ai sfințit călugăria,
fii-ne în Hristos îndemnul, să putem, cum se cuvine,
să ne lepădăm cu totul, de noi, de nevrednicia,
înfricoșătoarea grijă, chinul zadarnic de sine.

Cel ce se păstrează piere, cel ce se scoboară[1] suie.
Jertfirea cea vie, darul pentru-mpărăția Ta,
Ție, Doamne-al Mântuirii, Ce Te-ai dăruit în cuie,
Căruia zorim, de-a pururi, cu glas sus: Aliluia!

„Tremur ca salcia, Doamne, când sunt departe de Tine”: tremur ca salcia, pentru că salcia nu doar tremură în vânt, ci și inspiră un sentiment de părăsire sau dezolare, o atitudine de deznădejde. Îndoiala și frica sunt vânturile care ne bat și apele la care ne uităm tot timpul și în care stăm să ne scufundăm.

Fără alipirea de Dumnezeu suntem sălcii plângătoare, sălcii aplecate de chinul îndoielilor, frunze firave bătute de toate vânturile gândurilor.

Iar motivul îndoielilor și al tuturor dezechilibrelor e încrederea în sine, care face ființa noastră să fie „pustietate rotundă”. Adică o pustietate pe care o rotești și nu se termină nicăieri, căreia nu îi aflăm capătul atâta timp cât ne învârtim în jurul eului nostru limitat. Înțelepciunea trebuie să ne ajute să ne dezmărginim spre Dumnezeu, nu să ne rotim în sine fără orizonturi veșnice.


[1] Se coboară în smerenie.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [17]

Condacul al VI-lea detaliază, cu amănunte duhovnicești, modul acestei prefaceri minunate:

O! Tu înger ce undești pază dreaptă peste om!
Tu, ce-n fiecare joci străvezimea ta ușoară,
fie de umblăm în soare, sau pe apele de somn.
Tu, acela ce veghezi, până viața se pogoară,
ca să treacă peste zări, prin întoarcere-n pământ,
pentru cealaltă viață, tu poți spune taina cum
putrezirea nu pătrunde moaștele celui prea-sfânt,
și cunoști cât îi de lung cel mai de pe urmă drum,
pentru cel menit să fie mărturie pentru noi,
cel ce-și rupe trupul viu, ce zidește carnea sa,
pietrei sfintelor altare, până-n Ziua-de-apoi,
când cerește vom-nălța ultimul: Aliluia!

„Fie de umblăm în soare, sau pe apele de somn”: fie de umblăm în lumina lui Dumnezeu, fie pe apele somnului neștiinței și ale nepăsării omenești, Sfântul Dimitrie, cel scos din ape, ne păzește „undind” harul său peste noi, cel ce-„n fiecare joci străvezimea ta ușoară”, străvezimea duhovnicească, transparența făpturii sale transfigurate, devenită icoană a veșniciei. Și aceasta pentru că Sfântul a fost călit, în timpul vieții, de „focul celor nepătrunse”, de focul harului dumnezeiesc.

Sfântul Dimitrie a fost scos precum aurul din apă: „cu trupul lucind de aur curat/ migălos din pietre, Sfinte, te-au desprins” (Icosul al VI-lea). Încât „cel lămurit de-a râului zgură” este „aurărie cu sunetul treaz” (Icosul al VII-lea).

Icosul al VII-lea relatează cum voievodul Ungrovlahiei (care nu este numit) a trimis să fie aduse Sfintele Moaște pentru a fi așezate la Târgoviște, probabil. Dar Sfântul nu vrut să meargă mai departe de „satul ce se cheamă Ruși” (Rușii-de-Vede, azi Roșiori de Vede), devenind dintr-o dată foarte greu și imposibil de urnit din loc.

Doi junci care s-au întors în satul de baștină al Sfântului au arătat voia lui, încât convoiul a făcut cale întoarsă. Și aceasta s-a întâmplat pentru că Sfântul, „văzând cum cearcă trufia lumească,/ cu vremelnicia-i pios viclenită,/ chiar de după moarte, să te stăpânească,/ ți-ai trezit cereasca putere cumplită”.

Prin urmare, a fost zidită o „Biserică mândră, zidire domnească,/ cu tâmplă înaltă în aur suflată,/ zugrăveală sfântă, de meșteri lucrată”, în satul Sfântului, de către voievodul Ungrovlahiei și de către boierii care „aduc bănet ctitoresc”, după cum ne comunică icosul al VIII-lea. Și aici au fost așezate Sfintele sale Moaște.

Biserica a fost înzestrată după cuviință și Slujba Sfântului a fost compusă pentru Minei: „Și-au adus la tine odoare de toate,/ grele-odăjdii, scumpe cum nu se mai poate,/ bucoavne, ceasloave, cărți de liturghie /…/ Și te-au pus, cu slova, în mineiul gros,/ la tipicul zilei, condeiat frumos,/ de-ți ajunse viața un izvod subțire,/ cântat de la strană, la ceas de smerire”.

În timpul Războiul de independență de la 1877, Sfintele Moaște au fost luate spre a fi duse în Rusia, dar „un boier rumân, râvnitor creștin” l-a rugat pe comandantul rus „să nu-nstrăineze moaștele-ți prea-sfinte,/ ci-în dar să le lase acestui pământ”, ca mângâiere pentru suferințele pricinuite de război (Icosul al X-lea).

În felul acesta a ajuns Sfântul Dimitrie în „pravoslavnică aeve cetate,/ cea cu două sute de biserici sfinte /…/ printre verzi grădini, albul București,/ un oraș de cule și de curți domnești”.

Iar Fericitul Daniil creează un blazon poetic pentru Bucureștiul „domnesc”, o sinteză între Dimitrie Anghel, Isarlîk-ul barbian și „pajerele” mateine.