Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Categorie: Poezia tradiţionalistă (Page 1 of 12)

Ion Pillat – culorile amintirii [2] [actualizat]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 3 (Poezia secolului XX), Teologie pentru azi, București, 2017.

*

Bătrânii, poemul vast al lui Pillat, reprezintă Epigonii lui. Dar nu numai: este în același timp o istorie literară foarte bine documentată – o evocare poetică bine documentată –, care constituie prima pledoarie pe care o cunosc (cu vreo două decenii înaintea apariției Istoriei lui Călinescu), deși Pillat nu era istoric literar, pentru a recunoaște cu prisosință meritele literaturii române vechi în fundamentarea limbii literare și a literaturii de mai târziu.

Negoițescu a făcut observația că, până la Pillat, Dosoftei nu a fost propriu-zis evocat în literatura română[1] (deși fusese intertextualizat de multe ori). Cel mai vechi poet menționat în Epigonii lui Eminescu era Antioh Cantemir, conform Lepturariului conceput de profesorul său, Aron Pumnul.

Evocarea din vastul poem Bătrânii (pe care edițiile mai noi l-au segmentat în mai multe episoade, purtând ca titlu numele poeților evocați) are un scop pe care-l dezvăluie ultimele versuri (care ne lămuresc perspectiva sa asupra literaturii ca factor spiritual de coeziune internă a unui popor):

Ca sufletul, lăsându-și tiparul în lut greu,
Să-și regăsească țara și-n ea pe Dumnezeu.

Poemul începe și se termină cu un tablou în care este absorbită rezonanța lirică a câtorva poeți, în frunte cu Eminescu…

Tactica aceasta poetică, de altfel, de a pleca de la un peisaj spre subiectul versificat este ea însăși eminesciană…

Panoramarea peisagistică era nu atât o înrămare cât o deschidere spre infinit a lumii terestre.

Pillat a înțeles această perspectivă și și-a însușit-o: și în poemul său, spațiul și timpul, cosmosul și istoria se intersectează, sunt coordonate care cresc una din alta.

Istoria literaturii se naște și se dezvoltă într-o zariște cosmică (Blaga) pe care o receptează cu un auz dilatat: „Ființa noastră toată e-o vastă ascultare:/ Urechea ne lărgește fireștile hotare” (Ursul lui Donici).

Priveliștea din care a crescut și poezia lui și care „Te-ai copt încet în suflet ca miezul unei azimi” se contopește în cea pe care a cunoscut-o din poezie:

Pădurea arde-n toamnă cu flăcări vegetale
Și plopii până-n ceruri ca facle[2] rituale,
Și ulmii lui Virgiliu, eminescienii tei,
Cireșii – roșii focuri cu foile scântei
De la vânjosul carpen la frageda ferigă,
Pe limba frunzei sale în fața noastră strigă
Durerea anuală și grea de-a veșteji.

Vă înțeleg eu singur, aprinse elegii,
Culori sfâșietoare ca note muzicale,
Și inima-mi se strânge pe pietruita cale
Din via de pe dealuri la casa de la cramă,
La sunetul dramatic al frunzelor de-aramă.

Aud cum suflă-n luptă, trufaș, din tibicină
Stejarii, legionarii cu coiful de rugină,
Cum fagii, geții aprigi cu păr însângerat,
Înalță-n agonie peanul[3] lor curat.
Vâjâitor vibrează un vuiet viu de coarde:
E vaietul de ducă al galbenelor hoarde[4] [de frunze],
Și frasinii, arinii, alunii, și gorunii
În vânt își lasă coama să fâlfâie ca hunii…

Dar drumul brusc cotește: în ochii mei câmpia
Cu petici de-arătură și-îmbracă sărăcia –
Văd Argeșu-n zăvoaie, cu case mici Pitești.
O, deal de la Florica, în toamnă, drag îmi ești,

Când fumuriu, Brumarul își lasă-n văi tămâia,
Când scorburoși, cu foaia lor lucie ca lămâia,
Stau la răspântii nucii cu trunchiul centenar
Păzind butuci de viță și rod de chihlibar
Când văd din deal, sub mine, albind pe sub trei plute
Prietenoasa casă a zilelor trecute.

Priveliște totală, pe amintiri te razimi –
Te-ai copt încet în suflet ca miezul unei azimi.

Și iată că pe dealul copilăriei mele
Trecutul ancorează cu-albastrele-i vintrele[5],
Îmbracă ce atinge cu stranii prelungiri…
Și nu știu, văd cu ochii sau văd în amintiri,
M-am îmbătat cu vise sau cu seminți de mac,
Pe drumuri cunoscute de rătăcesc buimac.

Priveliștea specifică liricii pillatiene o recunoaștem ușor din poemele comentate anterior.

Natura înfățișează aprinse elegii – ale pădurilor incendiate de toamnă – după cum și elegiile sunt un cosmos arzând în cuvinte.

Există multe aluzii mistice în poem, de la „flăcări vegetale” și „limba frunzei” (care ne trimit cu gândul la sărbătoare Cinzecimii și la harul Duhului Sfânt pogorât atunci, ca limbi de foc, peste întreaga creație) la coacerea „ca miezul unei azimi” și la expresia „Și nu știu, văd cu ochii sau văd în amintiri”, care e o parafrază la expresia paulină care înfățișează vederea în extazul mistic: „nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer…” (II Cor. 12, 2).

Cu alte cuvinte, peisajul acesta este nu sugestia unui incendiu heraclitian care consumă lumea și o distruge spre a renaște alta la fel ca cea dinainte, nici apocaliptic în sensul barbar al termenului, care echivalează sfârșitul lumii cu un cataclism (căci incendiul apocaliptic-biblic este, de fapt, o transfigurare spirituală a cosmosului), ci o prefigurare a vederii paradisiace, în focul luminii veșnice.

„Tămâia” revărsată pe văi și galbenul haric al luminii, al frunzelor și roadelor (nucii au foaie „lucie ca lămâia”, iar via are „rod de chihlibar”), întăresc această impresie.

Frunzele, adesea numite foi, seamănă mai degrabă a pergament tainic, a document vorbitor

„Sunetul dramatic al frunzelor de-aramă” este de asemenea un vers cu o adâncime a semnificațiilor nebănuită, care ne lovește însă auzul, și care trimite din nou la cuvintele Sfântului Pavlos: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Cor. 13, 1).

Pillat va mai face însă o dată, undeva mai departe, aluzie la porunca iubirii…dar vom ajunge și acolo…

Cosmosul e o altă vorbire în pilde a lui Dumnezeu cu oamenii, pe care o înțeleg cei ce iubesc, după cum vorbirea Logosului întrupat, în Evanghelii, era neînțeleasă celor cu auzul inimii surd.

Este mesajul poeziei românești, consolidat de/ în lirica lui Eminescu, înțeles și transmis mai departe de poeți care s-au afundat în sensurile unei naturi poetice, care nu este simplă reproducere, ci are ecouri mult mai tulburătoare, destinate, cum am spus, unui alt auz.

Dar „frunzele de-aramă” amintite mai sus sunt și o aluzie la codrii de aramă ai lui Eminescu din Călin și la „Codrul  [care] clocoti de zgomot și de arme și de bucium” din Scrisoarea III.

Răsunetul pădurilor de stejari și fagi, în versurile lui Pillat, pare, în consecință, că a absorbit tumultul luptelor.

Versul „Vâjâitor vibrează un vuiet viu de coarde” este o aliterație care intertextualizează intenționat alte două versuri binecunoscute din Scrisoarea III a lui Eminescu, și, respectiv, din Nunta Zamfirei a lui Coșbuc: „Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie” (Scrisoarea III) și „Prin vulturi vântul viu vuia” (Nunta Zamfirei).

Dar Coșbuc îi urma tot lui Eminescu: „Vuind vine mândrul al mărilor crai” (Diamantul Nordului – poem ale cărui ritm și imagistică G. Coșbuc le reproduce în unele din poemele sale) și „Vuiește a vântului arfă de-aramă” (În vremi de mult trecute[6]).

Rătăcirea „pe drumuri cunoscute” este, prin urmare, una plină de semnificații.

Dacă putem spune că modelul (ca idee) poemului Bătrânii l-a constituit Epigonii, pe de altă parte, preambulul fiecărei evocări, privegheat de lună, urmează tiparul Scrisorilor aceluiași romantic.

Evocarea propriu-zisă a trecutului poetic românesc începe astfel:

Afară luna plină brumează pe ferești…
Din ce stihii venită pe-a stelelor potecă
Să-mi scotocească până și în bibliotecă?

 „Afară luna plină brumează pe ferești” este o reproducere, la scară mai redusă, a unei panorame eminesciene: „Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa/ Lungi perdele încrețite, care scânteie ca bruma./ Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește… (Scrisoarea IV); „În vechea zidire tăcerea-i și numa / Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma. // Străfulgeră-n umbră-i de valuri bătaie/ Ajunse în fugă de-a lunei văpaie” (Diamantul Nordului).

„Din ce stihii venită pe-a stelelor potecă” e tot un tablou cosmic, mai patriarhal, care preschimbă pillatian o imagine binecunoscută: „colonii de lumi [lumi = lumini, astre, stele] pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute” (Scrisoarea I).

Și, după cum spuneam, istoria poeziei începe, pentru Pillat, cu literatura veche, înțeleasă ca resursă poetică, indiferent dacă textele sau operele amintite pot fi sau nu omologate ca poezie:

Cercetătoare lună, cu mâna ta de var
Ștergi, pe furiș, pe rafturi un prăfuit slovar,
Domneasca întărire, pecetea nu-ți pun stavili:
Pe zapise aluneci, pe condici și pe pravili,
Te vâri prin Letopiseț, pătrunzi în Uricari.

În legături de piele și lemn mâncat de cari,
Stă vorba ce deschide al cerului hotar:
Te razimi de-o Cazanie sau de-un Penticostar.
De tine dăruite cu argintate muchii,
Străfulgeră din umbră un univers de buchii[7].

O, lună, nu le-atinge și lasă-le să doarmă:
Întorci o foaie numai – și-un veac uitat se darmă[8].
Abia dezmierzi o filă – și-un suflet îl răscoli,
Ce odihnea în tihnă prin galbenele coli,
Cu gândul lui de-atuncea și trupul lui de ieri.

Nepotul lui Brătianu a beneficiat de o bibliotecă impresionantă cel puțin în ceea ce privește sursele literare vechi.

O afirm din nou: este foarte semnificativă receptarea lui, faptul că includea epoca veche în istoria literară/ poetică românească și o considera indispensabilă.

În mod indubitabil, nu este vorba numai de o revelație personală, de o estetică  și o poetică proprie, ci și de o tradiție a acestei receptări. La această scriitură veche făcea trimitere și Arghezi, precizând că i-a fost unul dintre maeștri în arta poeziei sale.

Sigur, fără o cercetare riguroasă pe această temă, nu putem asuma această conștiință tuturor scriitorilor sau poeților interbelici, dar putem în schimb prezuma existența unui filon conservator, care s-a extins pe o coordonată istorică începând de la prepașoptiști și pașoptiști. În proză, probabil că Sadoveanu a fost (pe atunci) cel mai conștiincios revalorificator al artei literare/ stilisticii vechi.

Nu de puține ori însă, teme sau perspective literare ale scriiturii vechi s-au metamorfozat spectaculos în literatura modernă. Mărturisirea și mărturia de față, a lui Ion Pillat, este foarte prețioasă pentru istoria literară.

Înainte de a-și ține Cartojan cursurile și de a publica Istoria literaturii române vechi și înainte de Istoria lui Călinescu, Pillat oferea o primă panoramă asupra istoriei poeziei, care presupune, după cum vom vedea, nu doar o evocare literară, ci una biografic-literară, amplificând tiparul sintezelor portretistice din Epigonii și construind un profil realist-idealist al poetului evocat.

Primul mare poet din istoria literaturii române este – identificat în mod corect – Dosoftei:

Dar lunei cărturare zadarnic e să-i ceri
Să-și curme dorul slovei și setea de cetire.
Apleacă fruntea albă pe vechea mea Psaltire,
Urmându-i stihuirea c-un deget diafan;

Scandează versul tainic în ritmul unui an
Și veac de veac se-ncheagă pe pagini…Cine oare
– O simt – și-ascunde, vie, privirea arzătoare?
Ce suflet de pe vremuri a revenit stingher?
Ce umbră se-ntrupează în umbra din ungher[9]?

Din razele de lună au scăpărat scântei:
Patriarhal, în cârjă, se-nalță Dosoftei.

Păienjenișul vremii cu mâini uscate rumpe;
Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,
Și barba pieptănată pe piept i se desface,
Și dreapta și-o ridică în biblic semn de pace…
Și pacea și vecia și luna sunt cu el.

– Ai fost „deplin călugăr și blând ca și un miel,
Adânc din cărți știut-ai”, iar azi ți-e moartă slova,
Păstorule de inimi ce-ai păstorit Moldova.
Pentr-ai tăi fii nemernici nu-ți părăsi tu Raiul:
Noi ți-am uitat credința și sufletul și graiul.

Jelim goniți departe de țara Domnului,
Ca-n valea blestemată a Vavilonului,
Vă plângem datini sfinte și, tu, cinstită țară,
Pe care o credință și-un neam le înălțară.

În Probota[10], – cetate simbolică și vie,
„Cu zid înalt de pace și turnuri de frăție” –
Creșteai cuprins de rugă și plin de taine mari,
Și-n sfintele amurguri, prin brazii seculari,
Ori unde-ți duceai pașii dădeai de Dumnezeu.

Întoarce-te acolo, cetite Dositeu,
Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea…

Atunci grăi cu glasul mai dulce decât mierea:
„Eu am adus în țara ta rumânească limbă
De bun neam și ferită de la o cale strâmbă”…

„Ai fost ’deplin călugăr și blând ca și un miel,/ Adânc din cărți știut-ai’” reprezintă o parafrază din Letopisețul lui Ion Neculce: „pre învăţat, multe limbi ştie: elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-ceasta vreme nu este om ca acela […] că dzic oamenii că-i sfânt[11].

„Jelim goniți departe de țara Domnului,/ Ca-n valea blestemată a Vavilonului” este o aluzie la celebrul psalm 136 și la versurile lui Dosoftei: „La apa Vavilonului,/ Jelind de ţara Domnului,/ Acolo şezum şi plânsăm/ La voroavă[12] ce ne strânsăm”…

Versul „Cu zid înalt de pace și turnuri de frăție” este citat dintr-un Apostrof scris de Dosoftei („Epigrama Preasfințitului Părinte Dosoftei proin Mitropolit Suceavskii”) și introdus în Letopisețul lui Miron Costin: „Cine-și face zid de pace, turnuri de frăție,/ Duce viiață fără greață, într-a sa bogăție./ Că-i mai bună dimpreună viiața cea frățească,/ Decâtu râcă, care strică oaste vitejească”[13]…, etc.

Versurile le regăsim însă și în Psaltirea lui Dosoftei, ca o compunere originală a acestuia, ce însoțește Ps. 132, care începe așa: „Cât este petrecerea de bună/ Când lăcuiesc frațâi împreună”. Dosoftei a socotit nimerit să adauge, de la sine: „Cine face zidi de pace,/ Turnuri de frățâie,/ Duce viață fără grață/ ’Ntr-a sa bogățâie./ Că-i mai bună, depreună,/ Viața cea frățască,/ Decât armă ce destramă/ Oaste vitejască”. Inspirația îi putea veni și din Parimiele lui Salomon 18, 19: „Fratele de către frate ajutându-se [sunt] ca o cetate puternică și înaltă și [aceasta] este tare ca un palat întemeiat”[14].

„Eu am adus în țara ta rumânească limbă/ De bun neam și ferită de la o cale strâmbă” este iarăși o parafrază, din Poemul cronologic, dedicat domnilor Țării Moldovei.

Pillat va încerca să ofere, pentru fiecare poet evocat, o definiție săpată în piatră – o încercare de a prinde esența poeziei sale într-un vers sculptat pe frontispiciul operei.

Astfel, substanța gândirii poetice a lui Dosoftei i se pare că poate fi chintesențiată în versul: „Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea” –  aluzie din nou la Psaltirea în versuri: „Tu, Doamne, mi-ascultă/ Ruga din tăcere” (Ps. 53, 7-8).

Această rugă din tăcere a lui Dosoftei a impresionat covârșitor. Pentru că și Arghezi scrie, într-un Psalm, „Ruga mea e fără cuvinte”. Iar Ion Vinea: „plânsul vieţii suie-n fiinţă /…/ ca tăcerile cu rugăciunile” (De profondis). Lirica modernă își găsește astfel, la Dosoftei, o neașteptată întemeiere pentru metapoezie și pentru un limbaj transcendent cuvântului.

După Dosoftei, următorul poet evocat este Ienăchiță Văcărescu[15]. Un salt cam abrupt, dar firesc pentru cineva care ar dori să urmărească mai mult firul poeziei. O istorie actuală a poeziei românești, însă, cât se poate de riguroasă, nu ar trebui să-l ocolească, pentru nimic în lume, măcar pe Dimitrie Cantemir și Istoria ieroglifică.

Mai mult, cred că ar fi neapărat exercițiul de a repagina întreaga operă ieroglifică și de a o așeza în versuri, de la cap la coadă, într-o ediție cât se poate de serioasă, chiar dacă ar însuma zece volume în loc de unul singur, pentru că numai astfel putem privi cu adevărat reala dimensiune poetică a acestei extraordinare opere a literaturii române. Nici nu e deloc greu, cezura fiecărui vers fiind indicată, prin rima ușor identificabilă, de către autor. Și poate astfel căpătăm o operă poetică vastă, cu adevărat însemnată (pe cât de neobișnuită) pentru literatura universală, cu atât mai mult cu cât Cantemir și-a cucerit singur europenitatea și universalitatea încă din timpul vieții. Nu ne-ar strica un Dante (ca dimensiuni și importanță a operei), fie și al secolului al XVIII-lea[16].

Divaghez, dar gândindu-te la scriitori precum Varlaam, Dosoftei, Antim și Cantemir (nu-i uit nici pe cronicari…), privind în același timp istoria românească, ai impresia că ei trebuie să fi avut în spatele lor biblioteci întregi scrise în românește, cu lucrări poate nu de referință, dar în orice caz, cu scrieri care să fi putut orienta limba și viziunea literară. Și când afli că ele nu există…nu ai cum să nu îi consideri imenși pe fiecare dintre acești scriitori. Fiecare dintre ei surprinde prin ceva unic și uluitor, pentru acel timp. Varlaam printr-un talent narativ și o proză aproape desăvârșită. Dosoftei printr-un talent poetic fabulos (mai ales în absența oricărui model), prin simțul limbii literare pătrunzător, prin opțiunea pentru neologisme latine, care devansează cu mult Școala Ardeleană (și implicit pentru inovație și creație), prin traduceri în românește – nu doar cărțile de slujbă (nici acelea puține și ușoare) și Viețile Sfinților în patru volume (operă care depășește valoarea unei simple traduceri), ci și Istoriile lui Herodot, prologul dramei Erofile (Gheorghios Cortzasis), cronograful lui Matei Kigalas, pareneza lui Vasile Macedoneanul (pe care o tipărește Antim pentru fiii lui Brâncoveanu, cu care își și începe activitatea de tipograf în București)…

Istoriile lui Herodot – ca și Viața Sfântului Vasile cel Nou, traduse ambele de Dosoftei încă din tinerețe – le utilizează atât Budai-Deleanu în Țiganiada, cât și Eminescu în scrierile sale.

Și toate acestea sunt semne ale absenței unei tradiții?

Antim Ivireanul scrie într-o limbă românească impecabilă, care i-a uimit pe Călinescu și pe Sadoveanu, deși venea de la mii de kilometri depărtare…

Despre Cantemir nu mai vorbesc

Despre aceștia cu adevărat se poate spune că s-au născut din nimic, nu despre poezia prepașoptistă și pașoptistă! Recunosc că nici acestea nu aveau vreo experiență literară avansată în limba română, pentru tonul nou pe care doreau să îl dea poeziei, dar, spre deosebire de primii, nu erau cu totul lipsiți de opere la care să se poată raporta și, mai ales, de o limbă literară exersată totuși în formule scriitoricești diverse, chiar dacă nu întru totul asumabile pentru ceea ce astăzi considerăm propriu-zis literatură.

Este totuși o diferență semnificativă între a nu avea nicio tradiție în cele ale scrisului și a căuta o formă nouă de literatură!

Măcar Dosoftei și Cantemir ar merita, fiecare, câte un Institut de cercetare și promovare. Dar probabil că visez cu ochii deschiși, așa că mai bine revin la Ion Pillat.

Mai înainte de a trece la portretul lui Văcărescu, Pillat alegorizează traseul călătoriei sale în trecutul literar, prezentându-se ca un alt Conrad (Bolintineanu) care navighează însă pe lângă țărmurile istoriei literare și ancorează din când în când pe tărâmul unei epoci:

Lăsând în vremea veche și stareț și vlădică,
Lin, ca un vas-fantomă ce ancora-și ridică
Tăind cu prora[17] timpul mai neted ca un lac,
Mi se oprise casa pe țărmul altui veac

Veacul vizitat este pictat în culorile sale originale, pe care poetul încearcă să le revitalizeze, să le redea strălucirea vremurilor trecute.

Odată cu evocarea lui Ienăchiță Văcărescu, Pillat încearcă să reînvie farmecul levantin-oriental, pe care interbelicul nu l-a îngropat în uitare – ciudată atitudine pentru niște scriitori care ar fi fost interesați numai de sincronizare și cărora balcanismul și levantinismul sau fanariotismul ar fi trebuit să le repugne în primul rând.

Ienăchiță este „Banul mare, pe cap cu-nalt calpac[18],/ Cu fața sa prelungă, cu ochiul lui deștept”, îmbrăcat în „blănuri scumpe de jder și de samur” (ca boierii de pe timpul lui Matei Basarab evocați de Eminescu în nuvele) și având la brâu „hangerul[19] smălțat cu pietre rare”.

După ce face aluzie la poemul Urmașilor mei Văcărești[20], Pillat încearcă o reconstituire a atmosferei care l-a inspirat pe Ienăchiță:

În mai, când luna nouă își strecura caicul[21]
Prin pomii măhălălii[22], privea mirat calicul
La calul tău cel negru trecând trufaș, în trap,
Cu șea suflată-n aur pe verdelei valtrap[23].

Descălecai în grabă sub un umbrar de nuci,
Loveau cu palma robii în ’naltele uluci,
O mână nevăzută, din dos, trăgea zăvor,
Și te găseai în raiul grădinii, pe pridvor.

O fată lângă tine,-n șalvari[24] și fermenea[25],
Cu ochi de căprioară și obrăjori de nea,
Părea, ținând o roză în mână, sub turban,
Sultana rătăcită a unui vers persan.

Și tu, Arhon vel Bane, cu degetele-n barbă,
Posac cum e cadiul[26] primind în mâini o jalbă,
Asculți oftând cum cântă de-o biată turturea[27]
Taraful, melodia în taină o reia.

/…/

Din somnul tău de piatră, de ce te-ai deșteptat?
Ce vrei la mine, spune, ce dor ți-a dat viață
Căci cine mult iubește, în groapă nu înghiață,
Și cine mult suspină, și după moarte-i viu!

Și el, ca pentru sine, răspunse: – Nu mai știu,
Departe mi-este veacul și vremea ta mi-e grea.
Dar, alb, mă urmărește un zbor de turturea,
Și-n umbră dacă piere, zăresc ca o lumină
O floare – numai una – ce arde în grădină[28].

E turturea, e floare, nălucă e?…nu știu:
De n-o culeg, se strică – și moare, de o țiu.

Despre poezia Amărâtă turturea, Al. Duțu atrăgea undeva atenția că este inspirată după Fiziolog.

Peisajul este, după cum lesne se poate observa, acela de paradis oriental. Spre deosebire de occidentali, românii nu trebuie să caute exotismul pe alte meridiane, schimbând coordonatele geografice, ci navighează în propria istorie.

Pe lângă amprenta exotică ce caracterizează această evocare, la care Pillat pare a se raporta cu o accentuată notă de nostalgie, remarcăm faptul că ceea ce reține el din versurile lui Ienăchiță este suavitatea amorului. Tulburarea amoroasă este redată în imagini ale inefabilității, flacăra sentimentelor se estompează în umbra și răcoarea paradisiacă a alegoriilor. Terestrul e volatil, condensul materialității găsește modalități pentru a se inefabiliza, dirijat fiind spre evaporarea în înălțime.

Se regăsește aici, desigur, și amprenta metaforei persane (Gulistanul lui Saadi[29] [Gulistan = Grădina de trandafiri], spre exemplu, citat și în Divanul lui Cantemir, a avut deosebit succes la noi multă vreme).

Interesant este recursul lui Pillat la iubirea evanghelică și la justificarea celui căruia i se iartă mult dacă iubește mult (Lc. 7, 47). Cred că vine tot în sensul volatilizării suferinței amoroase și a transfigurării ei în iubire veșnică.

După Ienăchiță Văcărescu, Dinicu Golescu este evocat pentru jurnalul său de călătorie[30] (Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826, tipărit la Buda în 1826), primul din literatura noastră.

Golescu e un alt exemplu de scriitor care nu este poet, a cărui evocare Pillat o justifică astfel:

De nu-s poet, în brâu-mi port totuși călimări.
– Poet nu-i cel ce scrie, poet e cel ce-a mers.
E pasul care sună scandat ca și un vers.

Golescule, tu care întâiul ai deschis
Ca un copil cămara Apusului de vis,
De ce nu pot culege cu inima ta nouă
Lumina dimineții ca un polei de rouă
Pe-orașele străine cu nume greu de spus,
Când iarăși diligența[31] pornește spre apus?

Poezia constă, cu alte cuvinte, în felul în care privești realitatea și viața.

Anton Pann este introdus – cum altfel? – ca „finul isteț al lui Pepele /…/ Povestitor al vorbei, calif peste silabe,/ Ședeai ca într-o mie și una nopți arabe”

Pillat susține ceea ce va afirma și Nichita Stănescu mai târziu: poezia românească nu rezidă numai în volumele de versuri.

Esența poetică e uneori greu definibilă. În cazul de față: „Căci dacă versul trece, proverbele rămân”.

Paradoxul este că substanța lirică se revarsă din ceea ce ar părea că nu deține niciun pic de poezie în această existență: din suferință. Cei care au spus și au lăsat în urmă o relatare pătrunzătoare (sub orice formă) a experienței lor dureroase și profunde, pot fi considerați poeți – așa după cum și Eminescu îl considera pe Shakespeare cel mai mare poet care a trăit vreodată pe pământ.

Autenticul experiențial este ceea ce poate constitui o sursă inepuizabilă de poezie (după Heidegger, poezia constă în locuirea poetică în acest univers). Lui Pillat, poeții

Din fagurii iubirii[32] mi-au dăruit durerea,
M-au învățat, nătângii, s-o prețuiesc ca mierea.
Ei mi-au schimbat stejarii în sălcii plângătoare,
Și cu băsmiri[33] de lună și de privighetoare,
Mi-au smuls din ceruri până și zborul ciocârliei
Ce înfipsese-n soare săgeata veseliei.

Anton Pann este însă în stare „Să înflorești în inimi de plâns amar și ură,/ Pe mărăcinii vieții a râsului răsură. /…/ O, «music» blând, ce-n strană cântai smerit la îngeri,/ Când isonul[34] căzuse armonios de plângeri,/ Doar tu, suiai la ceruri cu râs de melodie…”. Între Orient și Occident, poezia românească are, fără îndoială, un inedit al ei, o amprentă originală pe care orientalismul, devenit ingredient exotic (pe care iluminiștii și romanticii – Voltaire, Montesquieu, Chateaubriand, Byron, Goethe – erau nevoiți să îl caute în afara orizontului lor cultural, autohton), o asigură prin implicarea lui în substanța liricii, a literaturii noi care se naște în secolul al XIX-lea.

Pe mine mă intrigă faptul că Pillat preferă să îi omită pe Conachi sau pe Iancu Văcărescu, enunțându-i, în schimb, pe Dinicu Golescu[35] și pe Anton Pann[36]. Faptul ar putea fi, poate, explicat prin perspectiva sa picturală. Ori poate prin neaderența sa la…plângerile deznădăjduite al lui Conachi și ale Văcăreștilor (acestea și sunt astfel, cu adevărat, în comparație cu poezia lui Bacovia, care nu merita această caracterizare sumară din partea lui Ion Barbu).

Ceea ce ne înfățișează Pillat este o…paletă a poeziei, unde importantă este substanțialitatea, tonurile grele, intense, ale imprimărilor livrești decisive. Ceea ce face nota obsesivă a culorii poetice, care iese în evidență…

Între subiectul delicat al amorului proiectat alegoric de Ienăchiță (sublimat poetic și detașat în grădinile suspendate ale unui paradis al artei: jumătate construit/ încremenit, jumătate inefabil) și dubla orientare – spre Apus și Răsărit – sugerată de Dinicu Golescu și Anton Pann, este cert că Pillat a încercat să descopere sau să stabilească anumite coordonate ale liricii începutului de secol al XIX-lea. Orientare (dacă poate fi numită astfel, având în vedere incongruența cardinală) pe care, într-un fel sau altul, o descoperim la mai toți interbelicii…

O altă localizare a poeziei ar fi, în viziunea lui Pillat: între râs și plâns

Fundamentul liricii pașoptiste îl asigură – în optica aceluiași Pillat – o triadă de poeți (în ordinea indicată de autorul nostru: Eliade [Heliade], Alexandrescu și Cârlova. O triadă de poeți târgovișteni. Din nou, perspectiva lui Pillat ne ia prin surprindere, obișnuiți fiind, din istoriile literare, cu alte ierarhii.

Din versurile destinate să evoce natura poeziei lor, două au sunetul ecoului care se pierde în depărtări: „Argintul viu în jgheaburi cursese cu susur,/ Își poleiau toți plopii destinul lor obscur”. Ca destinul obscur al plopilor fără mari solemnități, regenerați însă în aura luminii, într-un mod similar se descoperă lirica acestor poeți târgovișteni, din care demnă de reținut pentru Pillat e poezia ruinelor:

Dar voi, păstrând în suflet ruinele pustii
Și urmăriți de gândul trecutului unic,
Din câmpenescul farmec neculegând nimic,
Vedeați numai ruine domnind voievodale.

Și bolți în surpătură pe necioplite dale,
Și tainițe zidite pe vremi de meșteri mari,
Și clopote de-aramă turnate de-alămari,
Și curți domnești cu turle, clopotniți, paraclis –
Vă răsăreau vedenii în lună și în vis,

Ca semne că aicea fu Scaunul și scutul.
Târgoviște, adio! Te-ntuneci ca trecutul.

Nu e adevărat că din câmpenescul farmec nu au cules nimic[37], dar se pare că sensibilitatea lor față de farmecul câmpiei nu a fost atât de intensă pe cât și-ar fi dorit Pillat. În orice caz, preferințele lui și tradiția literară în care se integrează singur sunt cât se poate de clare. Cu toată inadecvarea pentru o receptare modernă a literaturii, poate că ar fi totuși utilă, în cazul literaturii noastre, o astfel de autodefinire a scriitorilor, pentru ca să scutească critica noastră literară de infinite dezbateri și certuri…

Va urma o altă triadă de poeți pașoptiști – Bolintineanu, Andrei Mureșanu și Alecsandri – care însă nu mai sunt priviți împreună, ci separat. E interesantă această retrospectivă, pentru că, fără îndoială, nici altor moderni nu le-a fost indiferentă această istorie, chiar dacă nu transpare din mărturisirile sau poezia lor și  chiar dacă haina estetică a sensibilității lor a fost regândită după alte tipare.

Bolintineanu este înrămat liric altfel decât la Eminescu, chintesența lui poetică fiind reținută datorită unui poem, Mihnea și baba[38], care, ulterior, și-a câștigat din ce în ce mai mult aprecierea critică. Poemul lui Bolintineanu ar merita o discuție comparativă cu Reporta din vis a lui Vasile Aaron.

În orice caz, cred că sunt două filoane pe urmele cărora s-a dezvoltat la noi poezia macabră și apetența pentru contemplarea cimitirului/ mormintelor.

http://www.porphyrios.gr/files/jpg/%CE%95%CE%B9%CE%BA%CF%8C%CE%BD%CE%B5%CF%82/%CE%86%CE%B3%CE%B9%CE%BF%CE%BD%20%CE%8C%CF%81%CE%BF%CF%82/01%20%CE%9C%CE%B5%CE%B3%CE%AF%CF%83%CF%84%CE%B7%20%CE%9B%CE%B1%CF%8D%CF%81%CE%B1/%CE%94%CE%B9%CE%AC%CF%86%CE%BF%CF%81%CE%B5%CF%82/%CE%A3%CE%B9%CF%83%CF%8E%CE%B7%CF%82%20%CE%91%CE%B9%CE%B3%CF%8D%CF%80%CF%84%CE%B9%CE%BF%CF%82%20%CE%9C%CE%AD%CE%B3%CE%B1%CF%82%20%CE%8C%CF%83%CE%B9%CE%BF%CF%82.jpg

Sfântul Sisois cel Mare la mormântul lui Alexandru Macedon[39]

Un model ortodox, foarte vechi, coboară de la Sfinții Antonios cel Mare, Sisois cel Mare și Atanasios cel Mare.

Caspar David Friedrich[40], Intrarea în cimitir

https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/originals/19/42/65/19426579be87607766eff5dd3fd1464a.jpg

Caspar David Friedrich, Schelete în peșteră cu stalactite

Celălalt tipar este romantic…(deși, chiar și în ceea ce privește romantismul, semnificațiile nu sunt deloc indiferente față de tradiția creștină).

Pe de altă parte, interesul acesta pentru supranatural (l-am putea pune în relație și cu Zburătorul lui Heliade) se va prelungi în literatura română mai mult în proză, prin nuvele fantastice sau basme (Caragiale, Creangă, Eminescu, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu etc).

Dar să revenim la evocarea lui Ion Pillat:

Ce ne-nțeles de-aproape ai răsunat, galop!
Și totuși cât se-ntinde în lună drum de deal,
Nici nor de praf nu suie, nici călăreț, nici cal.
L-aud în curte parcă și nici în zare nu-i.

Au cine-aleragă astfel purtat de ritmul lui?
Ce blèstem, din mormântul cu cruce pusă strâmb,
Îl mână ca vârtejul pe șes, pe deal, pe dâmb?
Ce babă cu descântec de moarte l-a împuns?
Nu-l prind cu ochii încă, și-n suflet mi-a ajuns.

Flămânzi cu dinții mușcă din lună, vârcolacii[41].
Afară, ca un viscol, se clatină copacii.
Castani și plopi de spaimă au frunzele crispate
Și-n groaza lor și-azvârlă, lungi, crengile pe spate,
Căci iată-i: Mihnea, calul și fuga – negru bloc –

Pe drum bătut în cremeni[42], țâșnind din limbi de foc,
Potcoavele tus-patru când cad deodată grele,
Și-n urmă-n transparența ce duce pân’ la stele,
Desfășurându-și friza[43] de oase și strigoi,
Tăcuta cavalcadă a morților spre noi.

Și sângele în vine îmi îngheță de ger,
Căci parcă rupt din ceata stafiilor din cer,
Stătea Bolintineanu în fața mea, aici,
Cu fruntea: zid de umbră, cu ochii: licurici
Ce-și aprindeau din beznă scânteia de fosfor,
Străluminând obrazul livid din jurul lor.

Un semn făcu – se șterse, cu calu-i, călărețul.
Ca aburele bălții când suflă băltărețul,
Se risipiră morții, se prăbușiră-n groape.
Tăcerea mă cuprinse, o pipăiam aproape

Dacă lui Alexandrescu, Umbra lui Mircea…, „poemă cu rimele de stâncă”, îi poartă acestuia cele mai convingătoare ecouri, mai departe, în istorie, chenarul liric al lui Bolintineanu – poet prolific, mult mai productiv în comparație cu Heliade sau Alexandrescu – este oarecum restrâns la acest gen de poezie (care nu este singurul și nici cel mai bine reprezentat în opera sa poetică).

Poate fi considerat însă cel mai original și creator al unui nou motiv literar – metamorfozat, de fapt, în specie romantică – și, din această perspectivă, Pillat consideră că are ceva de subliniat prin alegerea pe care o face.

Fantezia lui Bolintineanu pe tema cavalcadei morților îi oferă însă și lui Pillat ocazia de a orchestra câteva scene neverosimile. De la călărețul pe care „L-aud în curte parcă și nici în zare nu-i”, de la ficțiunea narativă, adică, ajunge la o concluzie care nu mai ține de narațiune, ci de inefabilul poeziei (pentru atingerea căruia, prin urmare, narațiunea pare a fi numai un pretext): „Tăcerea mă cuprinse, o pipăiam aproape”.

Andrei Mureșanu (căruia îi dedica și Eminescu un poem dramatic, la care a lucrat mai multă vreme…) este invocat după Bolintineanu, într-o oarecare coerență cu apariția de mai înainte („Atuncea Mureșanu ieși ca din pământ”) și, în același timp, continuând viziunea lui Eminescu din poemul omonim (deși nu știu dacă, la acea dată, Pillat avea cunoștință de el, pentru că postumele eminesciene urmau să fie puse în valoare de Călinescu).

Evocarea lui Andrei Mureșanu îi prilejuiește însă lui Pillat o reprezentare poetic-picturală a Ardealului (poate chiar acesta a fost motivul alegerii unui poet ardelean), în care pune la contribuție însă nu numai poeziile lui Mureșanu[44], ci și Letopisețul lui Ureche[45] și Românii supt Mihai-Voievod Viteazul[46] a lui N. Bălcescu[47]:

Un zgomot surd de ropot, tăcerea o-ntretaie.
Din depărtări afunde se-aud mulțimi în mers,
Atâtea mii de șoapte nu fac decât un vers.
Se umflă ca un fluviu, crescând din om în om.

Cum freamătă furtuna prin frunzele de pom,
Acum răsună totul în aspră vijelie.
Ca tunetu-n pădure, un glas adânc învie
Și norii dă să spargă – și norii grei să sparg.

În față-mi, ca pe-o hartă deschisă-n lung și-n larg,
Se-arată tot Ardealul cu munți și cu coline,
Dezvăluindu-și codrii și apele lui line,
Ogoarele, câmpia, pășunile bogate,
Cetățile de piatră și albele lui sate.

Ca un puhoi de apă ce după ploi s-a scurs,
Din Retezat vin bacii[48] în sarică[49] de urs [etc].

Cântarea lui Andrei Mureșanu răsună ca „Să sune mântuirea Ardealului, un clopot” și ca „Să scoale inimi moarte și suflete trândave”.

În fine, ultimul poet pașoptist chemat să participe la acest periplu este și cel față de care Pillat nutrește o afecțiune aparte și în descendența căruia ar vrea să se înscrie (cel puțin ideal, nu neapărat ca artă poetică).

E vorba de Alecsandri, care „Șopti: – Siretul nu, sunt eu, dar când vorbești/ Zăvoiul din Florica e lunca din Mircești”. Bineînțeles, în centrul tabloului poetic comemorativ stau Pastelurile[50], aluziile fiind evidente:

Zburam acum alături mânați de surugii[51].

În vânt veneau miresme de fân și tot mai bine
Se deslușea o apă cu zumzetul de-albine,
Și sălcii se-nchinară cu fruntea la pământ
Când se opriră caii sforăitori, în vânt
Tot scuturându-și salba de sunet rând pe rând.

– N’auzi – îmi spuse bardul – Siretul meu cântând?
Aplecă-te, pătrunde vrăjita lui oglindă:
Priveliști se alungă și altele colindă,
Dezvăluind privirii obrazul țării drag.

Se-nfiorase lunca la glasul lui de mag
Și Argeșul sub lună se-nfioră și el,
Mișcându-și solzii lucii pe-al undelor inel[52]…, [etc].

Mag îl numise tot Eminescu pe Alecsandri, într-o cronică dramatică. Și nu știu, din nou, dacă Pillat cunoștea și avea în vedere acest fapt…

După Vasile Alecsandri, urmează însuși Eminescu în evocarea lui Pillat. Ultimul dintre poeții evocați și aproape…de neapropiat.

Ion Pillat însă nu are curajul să îi contureze un portret poetic lui Eminescu, așa cum o făcuse cu ceilalți. De aceea, portretul liric al lui Eminescu este foarte scurt.

Dar aceasta, în mod sigur, nu pentru că Pillat nu l-ar fi apreciat la justa lui valoare…dimpotrivă, am văzut pe tot parcursul comentariului nostru, cât de multe referințe și aluzii a făcut la el și cât de mult încerca să se înscrie într-o tradiție determinată de marele poet romantic și pe care toți tradiționaliștii încercau să o continue.

Reconstituirea prezenței eminesciene începe tot prin detalii de ordin pictural, așa cum Pillat ne-a obișnuit, pentru a continua cu proiectarea unei staturi, de care se simte foarte departe, a acestui poet:

Mă re-ntorceam spre casă eu singur. Raza lunii
Sculpta cu dalta vie în relief alunii[53],
Făcând din steiul umbrei să scapere scântei.
– Vei răsări în cale-mi, din noaptea de sub tei
Tu, dureros de dulce poet, să mi te-apropii?

Și teii troieniră și tremurară plopii.
Și ca o lipsă mare m-atinse nemurirea
Acelui ce-n luceafăr își îngheață privirea.
Și ramurile toate bătură lung în geam,
Iar codrul și cu mine alăturea plângeam.

Trimiterile simbolice (lună, codri, tei, luceafăr, plopii…) la binecunoscutele poeme ale lui Eminescu sunt evidente.

Neinsistarea asupra lui Eminescu este un gest de adâncă reverență față de el, din partea lui Pillat, care își recunoaște neputința alăturării.

Șirul poeților amintiți este completat cu evocarea unui pictor, Grigorescu[54], care întregește lanțul artiștilor în care Pillat se vrea integrat:

Te suie-n carul rustic cu pașnicii lui boi,
Te culcă în sulfină, în fân și în trifoi,
Căci pentru tine câmpul ți l-am cules drept pernă
Și, drept umbrar albastru, ți-am împânzit eternă
O boltă pe sub care de-acum ne-om adânci./…/

Părea tăcuta vale un liniștit tablou,
O pânză zugrăvită de razele de soare
În care orice linie trăia nemuritoare.
Și-n calma ei lumină de vis și de amurg
Privise Grigorescu[55] cu ochi de demiurg.

/…/

Și se făcu deodată un drum peste mușcele[56]
Veneau domol – ca blocuri de nea ce mișcă grele –
Rumegători, plăvanii[57] cuminți și-n vârf de car
Țăranul care poartă pe umeri cerul clar.

Dar dealuri povârnite se împingeau spre munte,
Când am zărit cioporul[58] de oi albind și-n frunte,
Cu bâta după spate și cu căciula sură[59],
Ciobanul ce coboară pe plai ca din pictură.

Tot periplul acesta prin literatura și cultura română este, până la urmă, nu doar o încercare de conturare a profilului ei spiritual (așa cum îl percepe Pillat), ci și de auto-definire. Este un poet format într-o tradiție și de către această tradiție, ca orice poet modern de altfel. Raportarea la un trecut poetic, așa cum bine preciza Mircea Scarlat, este inevitabilă, oricare ar fi atitudinea modernilor: reverențioasă sau nu. Indiferența sau ignorarea însă nu au cum să existe.

Această sinteză a constituit un prilej pentru Pillat, de a-și prezenta propriul program poetic:

Cu soarele ce-apune să-mbrățișezi câmpia,
Te-așterne pe podgorii[60] ca umbra unui nuc,
Deschide-n codru verde cărare de haiduc,
Pe plai să paști alături de stele printre oi,

S-adormi cu gârla leneș sub plute în zăvoi,
Să fii un măr de aur în mărul plin de mere,
În clopot să fii cântec și în amurg tăcere,
Să crești în grâu cu grâul și-n inimi cu iubirea –

Ca vorba ta să cheme în noi nemărginirea,
Ca sufletul, lăsându-și tiparul în lut greu,
Să-și regăsească țara și-n ea pe Dumnezeu
.

Volumul Satul meu (1923) e alcătuit numai din poezii formate din două catrene, care încearcă să fie scurte definiții pictural-poetice ale realității rural-patriarhale pe care poetul încearcă să o iconizeze. Tablourile se prezintă în linii sumare și precise. Ceea ce reține atenția este fluctuația lirică între două poluri de intensitate a semnificantului: între banal și metafizic.

Un cioban „proptit în bâtă stă cu trei picioare” și contemplă cerul: „l-a pălit un gând în noaptea lungă:/ E poate și acolo un oier/ Ce-și mulge toate stelele în strungă[61], / De curge Calea Laptelui pe cer” (Ilie Baciu).

Cimitirul este „satul cel adevărat, cel unde/ N-au casele nici poartă, nici ferești./ Mă calci – și pasu-ți dă să se scufunde,/ Și timpul sună-a gol, când mă găsești” (Cimitirul).

Alteori, relieful îmbracă haina unui timp revolut – sau a unui romantism etern – în hieroglifa căruia stă parcă sculptat un haiku:

Mă uit la cer prin gene lungi de stuf;
Ridic, în zori, un dâmb ca o sprânceană:
Sunt ochiul mort în ziua cu zăduf
Și ochiul viu în seara pământeană.

Când rațele sălbatice cad stol
Și fâșâind prin trestii se strecoară,
Se-aprinde dorul lunii pe-al meu gol
Și plopii se sărută lângă moară.

(Iazul)

Dinamica ochiului de iaz, între amiază și înserare, surprinde, de fapt, alternanțele vederii umane, ritmul alert al schimbării de optică.

Am mers călare pe planeți zi lungă
De vară, cale lungă până-n seară,
Ca pe pridvor albastră să te-ajungă
Din zări iubirea mea crepusculară., etc.

(Noaptea)

Același tip de criptogramare le dezvăluie și alte peisaje: pârâul e „râsul clar al satului” care zâmbește în soare cu „dinții albi de prund[62]./ Când vine noaptea, lacrimi îmi dă luna,/ Când crește norul, plânsete ascund” (Pârâul).

Amurgul e un pictor care preferă culorile incendiare sau fosforescente: „Podesc cu aur drumul strâmt de care/ Și scot lumini din sat ca din amnar[63]. // Pe cositorul apelor coclite/ Întind subțiri și lucii foi de-argint,/ Și-acum în umbra nopții dezvelite/ Doar ochii verzi ai mâțelor i-aprind” (Amurgul).

Tot ca într-un haiku, luna e „potir de crin pe-un lujer nevăzut” (Luna).

Toate aceste peisaje se prezintă ca un alfabet necunoscut sau ca o carte necitită a cosmosului, ale cărui ipostaze tainice sunt departe de a fi fost cunoscute și epuizate.

Spectacolul cerului în asfințit e unic – nimic nu dezvăluie mai bine dimensiunile acestei Eclesii universale:

Suflați în aur ruginiu de soare,
Închipuim pe ceru-n asfințit
Icoanele împărătești pe care
Nu le mai vezi lucind în niciun schit.

Și noaptea cuvioasă ce coboară
Pe inimi și pe holde și pe sat,
În pomenirea zilelor de vară,
Cu-argint de lună plină ne-a-mbrăcat.

(Nori de vară)

Deschis acestor vederi infinite, ca imagini și semnificații, este satul, cel căruia i se perindă paginile acestui album cosmic vizionabil cu ochiul liber: „Și nori ușori în slavă stau să-ntindă/ Marama lor de borangic curat./…/ Și vălul tainic cerul și-l desface/ Și satul îl privește în obraz” (Stelele).

Este însă nevoie și de un ochi educat ca să îl vadă și anume educat tocmai în sensul de a putea descifra asemenea contemplări.

Reflexia este cea care limpezește această frumusețe cosmică: „Și apa cerului e mai curată/ În tremur lung sub bărcile de foi” (Toamna). Tocmai prin adâncirea/ oglindirea ei într-un alt infinit, cel spiritual-interior

Gândurile poetului așternute pe hârtie sunt peneluri cu care nu știi dacă pictează sau dacă scrie, după cum cerul și pământul desfășoară imagini care sunt deopotrivă cărți cu multe semne încă nedescifrate.

Volumul Biserica de altădată (1923-1926) e alcătuit din alte cicluri de poeme, organizate tematic: Drumul magilor, Povestea Maicii Domnului, Chipuri pentru o Evanghelie și Morții.

Drumul magilor presupune apelul la un simbolism deschis, închipuind căutarea lui Hristos, a Bisericii/ a credinței. El dezvoltă un parcurs liric circular, deschizându-se cu Biserică veche și închizându-se cu Biserică de altădată, în care se înscrie relatarea unei traiectorii descendente a percepției creștine asupra lumii.

Se descrie pierderea treptată a credinței, îndepărtarea modernilor de trăirea religioasă tradițională. Modul acestei relatări indică afilierea intimă a poetului la programul și mesajul „Gândirii” – deși aceasta de-abia începea să se coaguleze ca mișcare cu substanță teoretică tradiționalistă, așa cum a rămas în istorie.

În comparație cu volumul Pe Argeș în sus și chiar cu Satul meu, timbrul poetic este mai sever și versurile se scufundă, mai mult decât se petrecuse anterior, în probleme de conștiință și de morală, acuzând, în esență, valul de neoprit al despiritualizării, al contaminării societății românești de nepăsarea ateistă.

Amurgul atât de iubit de poet ca realitate picturală se transformă aici mai degrabă într-un amurg al credinței, într-un crepuscul al luminii religioase, o estompare a valorilor creștine.

De aceea versurile au mai puțin caracter personalist/ biografic și mai mult  militant. Însă implicarea și expresia unei autentice suferințe lăuntrice nu sunt absente. Și ele sunt evidente, din nou, în peisaje în care, însă, de data aceasta, spiritualul aglutinează picturalitatea și îi diluează tușele tari, lăsând-o… impresionistă.

Tonul poetului este nostalgic și chiar (ca sentiment indus) inflamat-acuzator. Dar acuzațiile nu vizează numai lumea din afară, ci – și poate în primul rând – pe sine însuși.

Dacă poemul care deschide ciclul, Biserică veche, reunește nostalgia/ regretul cu încrederea/ speranța, senzația pe care o capătă cititorul pe parcurs este de instaurare treptată, dar din ce în ce mai concretă, a sentimentului de vid interior și de panică.

Poetul – și omul modern – avuseseră parcă încredințarea că lumea pe care o aduceau cu ei nu va periclita existența universului vechi și că va exista întotdeauna un depozitar al acestui univers, la care vor putea întotdeauna să se întoarcă, atunci când vor avea nevoie de resurse de viață și de cugetare, de regăsire și împăcare cu sine. Sau când vor avea nevoie să refacă legătura pierdută cu trecutul.

Acest depozitar credeau că este satul. Interbelicii urmăresc însă cu destulă neliniște și chiar descurajare/ deznădeje destrămarea acestei lumi rurale/ patriarhale în fața ochilor lor, care se manifestă în primul rând prin pierderea treptată a identității spirituale. O pierdere pe care promotorii modernității (inclusiv poeții de la „Gândirea”) nu o prevăzuseră, ale cărei dimensiuni nu se așteptau în niciun caz să fie atât de…incalculabile. Căci calculul lor intim, credința lor în stabilitate și persistență/ conservare a vechii lumi se dovedea o iluzie. Pentru că ei presupuneau că spiritul/ spiritualitatea rezidă și rezidențiază într-o formă socio-culturală, în existența pur și simplu a satului românesc, cu optica, rânduielile și ritmurile lui străvechi.

Căutau, prin urmare, tradiția și spiritualitatea ortodoxă în…buzunarele amintirii, care presupunea cel mai adesea o copilărie în universul rural și, datorită ei (articulată ulterior scriptic prin prisma erudiției culturale – teologice, filosofice și literale), o experiență reală și personală, ontologică și axiologică, a libertății și a nelimitatului.

Ori această lume se îndepărta, deopotrivă în mod real și lăuntric, de vederea/ orizontul conștiinței lor. De aceea conștiința lor e alertată și se simte responsabilă.

Volumul de față al lui Pillat surprinde tocmai această constatare și descumpănire. Reacția este, în consecință, aceea de a încerca să imortalizeze ceea ce credea că reprezintă instanțele ingenue ale acestui mod ancestral de existență.

Cum temelia culturii românești o constituie credința/ teologia/ cultura ortodoxă, de aceea, volumul acesta este dedicat Bisericii și viziunii/ perspectivei religioase a românilor. Arcul evocărilor, care a inclus ținuturile natale și tradiția literară românească, se închide astfel cu această încercare de recuperare a dimensiunii spirituale, care, de fapt, a însuflețit și a dăruit toată culoarea iluminată interior, pe care a remarcat-o Pillat și a încercat să o definească în rememorările sale.

Să revenim însă la poemul care deschide volumul, Biserică veche:

Biserică, în noaptea albă cu zarzării-mprejur în floare
Și cu poleiul lunii pline pe aripe de heruvim,
Uitată-n fundul mahalălii – în liniștea-ți mântuitoare
Primește, din grădini de vară și patimi, singur să revin.

Pe turla ta lucește luna cu bruma ei ca o beteală…
Copil sfios mă lasă, lainic[64], să-ți calc pe prag ca pe-un hotar.
Să piară dorul de femeie, viclean, sub sfânta zugrăveală
Și inima mi-o fă să fie pe-altare limpede pahar.

Dar dacă sufletul din mine, bolnavul suflet, n-o să prindă
Ca tencuiala ta curată un rai de proaspete văpseli[65]
Cu barba ninsă[66], bunul preot se roagă pentru el în tindă[67]
Și vede îngerii în preajma-i cu pene lungi de rândunel.

Și dacă birji îmi duc prin noapte, ca-n negre bărci de voluptate,
Iubirea trecătoare-n care mi-am otrăvit vecia mea –
Tușind, mai stă paracliserul[68] bătrân, cu mâini cutremurate,
S-aprindă la icoane cerul: sfânt lângă sfânt, stea lângă stea.

 Semnificațiile poemului nu sunt atât de absconse. Am reprodus poemul pentru a avea panorama unei stări de spirit, înțeleasă nu ca momentană/ accidentală.

Dacă este totuși de notat ceva, este dorința de a ieși de sub incidența cromatic-duhovnicească a negrului („negre bărci de voluptate” lunecând pe apele sumbre ale unui Aheron[69] conștientizat) și de a intra sub cea a albului/ luminii albe, spre care se îndreaptă nenumărate sugestii („noaptea albă”, „zarzării în floare”, „poleiul lunii”, „barba ninsă” a preotului, etc.).

Specific acestui univers spiritual este că unește cerul cu pământul, că recuperând frumusețea cosmică a lumii materiale se restaurează, de fapt, identitatea prezenței harice, spirituale, imateriale în interiorul ei.

Diafanul poleiului lunar poate reaminti conștiinței contemporaneitatea perpetuă a heruvimilor. După cum și rândunelele pot fi contemplate ca o semiotică angelică.

În același fel pot fi alăturați sfinții lângă stele (simbolismul conform căruia sfinții sunt stelele cerului imaterial/ veșnic e foarte vechi – Iov 38, 7; I Cor. 15, 40-41 etc. – și l-am întâlnit în literatura noastră veche, romantică și modernă).

Densitatea întunericului lumii nu e atât de groasă încât să opacizeze cu totul transparența spirituală a prezenței harului  dumnezeiesc sau a îngerilor în această lume. Arta interbelică/ modernă/ modernistă (și la noi poezia, cu precădere) își extrage vigoarea (apetența pentru simbolism, profunzimi de semnificație, hermetism, îndrăzneală în explorarea creatoare, în planul gândirii și al expresiei) din relația încă vie cu trecutul și resursele sale de reflecție.

Ceea ce constituie o țintă este noutatea expresiei poetice. Tradiționaliștii nu sunt lipsiți de inovație în materie de limbaj poetic (deși nu tot atât de entuziaști sau frenetici în a se proclama descoperitori ai unui tărâm încă neexplorat), decât cei considerați moderniști, doar că ei mizează pe o poetică a nostalgiei și pe o retorică a avertismentului asupra unor pierderi prea grave și costisitoare în plan sufletesc.

În această privință, se situează foarte bine în post-romantism. Doar că ruinele lor sunt vestigiile vieții creștine de altădată (așa cum apucaseră să o cunoască ei) și ale  experiențelor spirituale proprii, a căror întipărire încearcă să o redescopere.

Dacă pașoptiștii – romanticii, în general – plângeau pe ruinele unui Ev Mediu pe care nu îl cunoșteau decât din istorie/ cronici, interbelicii vor să reconstituie spiritualitatea creștină plecând de la construcția interioară, de la arhitectura acumulărilor lăuntrice și nu strict de la o epocă istorică sau de la o realitate concretă. Pentru că ei o recuperează într-o anumită măsură din imprimările lăuntrice ale unor experiențe harice din copilărie, iar, pe de altă parte, nu sunt oameni străini de practica unei vieți religioase, incluzând fie acumularea de informații în domeniul teologiei, fie includerea într-un ritm ascetic și liturgic, fie pe amândouă. Chiar și într-o măsură fragmentară (deși nu știu cine a căutat și a studiat aceste aspecte)…

Natura cosmică, în acest ciclu (Drumul magilor) e impregnată de sacralitate: „Mestecenii, în vânt, pe dealuri bat mătănii” (Spre schit), „plopii îngeri stau păzind la heleșteu” (Gângul). Și, cu toate acestea, se observă nuanțe cate tind către o tonalitate poetică ce îl apropie atitudinal de Blaga, în sensul că omul modern/ secular bâjbâie pe un drum al magilor, dar nu Îl mai găsește în mod deplin pe Dumnezeu.

Între „omul adăstat sub streșine cerești” (Arhondaricul) și peregrinii moderni în căutarea Ieslei, care „au cine suntem cerem în zadar” (Drumul magilor), este o diferență pe care poetul o constată cu durere.

Timpul însuși e împărțit în două, timpul vechi al credinței și cel nou, al insensibilității față de spiritualitate: „Dar clar o picătură a căzut,/ Spărgând oglinda timpului în două” (Toaca). Aceste versuri sunt, de altfel, precedate de alte două în care este evidentă evocarea aluzivă a poemului Demonism[70] al lui Eminescu: „Tăcerea cerului a țintuit/ Cu stele grele de oțel capacul…”.

Cu toate că „gângul[71] schitului /…/ Vestește împlinirea semnelor”, regăsirea lui Dumnezeu se împlinește parțial, în scene umane în care prezența Lui este simțită („Căci baciul dacă-n târlă ne-a poftit,/ Maria lui născuse un fecior”) sau în scene cosmice, în care de asemenea este întrezărită: „Și-n mine și-n poiană și pe drum/ Deodată s-a întins atâta pace/ Că Dumnezeu plutea ca un parfum/ De fân cosit, când claia se desface” (Mănăstire). Reamintesc ceea ce spuneam când am discutat despre Arghezi și Blaga (îndeosebi): poeții doresc o experiere/ o trăire a prezenței lui Dumnezeu: Arghezi caută o revelație/ epifanie/ vedere a slavei dumnezeiești, Blaga e mai puțin explicit, dar este evidentă dezamăgirea/ suferința în cazul amândurora, pentru că nu pot primi și experimenta simțirea harului.   

Pillat e cumva între Arghezi și Blaga, în sensul că e mai evlavios decât Blaga, dar nu are cunoașterea teologică a lui Arghezi. De aceea, și pentru el, ca și pentru Blaga, apropierea de Dumnezeu se face mai degrabă printr-o presimțire a Lui, printr-un comentariu al naturii și o decriptare a ei („valea ca o carte s-a deschis” (Mănăstire)), o interpretare religioasă, prin care cele ale lui Dumnezeu sunt văzute în elementele cosmice/ ale naturii.

Prin aceasta însă (fapt ce se poate reproșa „Gândirii”, în general), are loc o naturalizare prea accentuată a ceea ce ar trebui să fie o recuperare a perspectivei duhovnicești/ spirituale asupra lumii: „Vezi, Sfântul Duh, porumb tăcut și plin de frică,/ Se lasă alb din zbor pe pacea din firizi” (Arhondaricul[72]); „Ori poate peste pomul liniștit/ Stă stolul alb al serafimilor” (Cozia); „Răsar – arhangheli mari – prin amurgire/ Cu aripă și sabie de foc” (Monahul la capre); „Când îngerul cu aripi înnodate,/ Înțelenit, se clatină prin grâu” (Îngerul) etc.

Tradiția ortodoxă e recuperată printr-o interpretare a ei, care nu-i este pe deplin fidelă și aceasta din cauza interpunerii unei mentalități seculare și a – totuși – insuficientei cunoașteri și aprofundări a ei.

Se poate interpreta și că aceste imagini sunt intenționat… semi-evlavioase, pentru a transmite și a sublinia faptul că simțirea/ receptarea lui Dumnezeu în lume este din ce în ce mai edulcorată.

În lumea contemporană, „Evangheliștii de pe vremuri, tuspatru, predică-n pustiu” (Biserica de altădată).

Tocmai de aceea, poemul  Biserica de altădată, care încheie ciclul, lasă cortina să cadă peste un spectacol trist al despiritualizării (răspunzând, ca un ecou, Melancoliei lui Eminescu):

În somnul veșnic bunu-ți preot, de mult, și-a lepădat toiagul
Și întru Domnul odihnește bătrânul său paracliser.

Stau singur în amurg de toamnă azi, singur eu cu patimi multe –
Și nimeni nu mai toacă[73] seara prin suflet și prin mahala,
Nu-i nimeni să se roage-n tindă, și taina nimeni s-o asculte
Și la icoane să aprindă sfânt lângă sfânt, stea lângă stea.

Două versuri dintr-un poem („De-acum e foșnet lung ce-a fost sclipiri de undă,/ De-acum tu simți adânc ce nu mai poți să vezi (Spre schit)) ne amintesc însă și de Melancolia lui Negruzzi:

„Steaua zilei ostenește tânjitoarele-mi vederi;/ Ochiul meu muiat în lacrimi află mai multe plăceri/ Când pe nori d-azur și aur căutând se obosește/ Lumina ce nu se vede, dar tot încă se simțește[74].

Și nu exclud ca Pillat să fi fost atent la semnificațiile și chiar la reverberațiile mistice ale unei astfel de contemplări a naturii, la înaintașul său pașoptist. Ceea ce îmi confirmă ceea ce am afirmat, că înserările și apusurile de soare pașoptiste, deși nu exprimă tranșant acest lucru, nu sunt simple emoționări lirice, reproduceri peisagistice fără o semnificație mult mai profundă.

Romanticii (și la noi pașoptiștii) contemplau în crepuscul un tablou alegoric reproducând condiția spirituală a omenirii. De aici melancolia sfâșietoare…

Iar moderniștii reformulează această stare de spirit pentru vremea lor, atitudinea lor fiind, în parte, de prelungire a lamentației și a decepției romantice (genul „plângerilor” e, de fapt, biblic – Plângerile lui Ieremia – și are continuitate până la romantici, la noi prin Dosoftei și prepașoptiști).

Reținem și o pictură plină de sensibilitate și de poezie adâncă: „Culegem banii soarelui pe căi…/ E vântu-n foi sau curg pe sus fântâni? // Amurgu-și scoate stelele din sân”.

Însă Povestea Maicii Domnului și Chipuri pentru o evanghelie (celelalte două cicluri din volumul Biserică de altădată) respectă ideologia sau tendințele de la „Gândirea”, prin care întreaga religiozitate a poporului român este redimensionată/ interpretată/ subordonată unei perspective populare/ folclorice  despre Biserică, religie sau teologie.

Este, din păcate, o perspectivă unilaterală, adoptată însă de gândiriști plecând de la falsa premisă că naivitatea populară înseamnă întotdeauna ingenuitate, inocență, puritate sufletească. Sau considerând că poporul de jos este cel care a păstrat credința curată.

În aceste condiții însă, pe lângă naționalizarea/ românizarea istoriei sfinte (transmutarea evenimentelor relatate în Sfânta Scriptură, de la locurile sfinte/ Israel, unde s-au petrecut, în arealul geografic al Țării Românești), are loc și o reinterpretare, ba chiar reinventare a evenimentelor biblice și a persoanelor sfinte…fapt care este fatal pentru orice credință/ religie.

Pentru că, în acest fel, istoria sfântă și teologia ortodoxă sunt rescrise după ureche și, în niciun caz, nu se recuperează tradiția veche adevărată a poporului român.

Singurul lucru ce rezultă de aici este idealizarea vieții românilor, prezentată într-o aură formată dintr-o urzeală de elemente dintre care unele aparțin credinței creștine, iar altele sunt basme sau fantezii folclorice.

Această atitudine a gândiriștilor pleacă, de fapt, de la un concept romantic, epoca romantică fiind cea care căutase să revalorizeze creativitatea populară.

Romantismul german, în speță, a considerat că această creație populară ar putea avea un fundament ancestral care să reprezinte o posibilă cale de reîntoarcere spre acea religie primordială pe care au căutat-o atât Renașterea, cât și Romantismul. De aceea, romanticii au reapreciat, pe lângă miturile și religiile orientale (India și Egiptul, mai ales), orice era considerat ocult, eretic, popular, superstiție, etc. Un singur exemplu: Faust-ul lui Goethe este o construcție închegată din elemente populare (mă refer la romane populare) și apocrife. La fel multe ale creații poetice romantice…

Deși s-au șters urmele intențiilor originare romantice, totuși, de la această prețuire a romanticilor pentru folclor, care s-a transmis și în literatura română și pe care pașoptiștii și chiar Eminescu au adoptat-o parțial, derivă și optica gândiriștilor care apreciază tradiția populară în dauna recuperării cu adevărat a tradiției religioase ortodoxe.

Cum spuneam, eroarea lor se întemeiază pe o confuzie nefericită între naiv și ingenuu (pe care a teoretizat-o mai înainte Schiller, făcând apologia geniului naiv).

Revenind la Ion Pillat, vom oferi câteva exemple care să ilustreze cele ce am afirmat mai sus.

Astfel, după un poem, care este o rugăciune către Maica Domnului, pentru ca „Povestea Ta să fie/ În grai cinstit lucrată/ Ca lâna dintr-o iie” (Rugă ca să încep), prima poezie din cele care vor să repovestească viața Maicii lui Dumnezeu începe astfel:

N-au fost măslini, nici dafini, nici smochini…
Pământul sfânt nu e al Galileei –
La noi e Nazaretul. Ioachim
De pe pridvor privește Râul Doamnei.

(Nașterea)

În loc de „țara din Egipet” e Ardealul (Bejenia), în loc de „Ierusalimul tău din carte” e Piatra Craiului (Rusalii) etc.

Credem că este destul de grăitor pentru modul în care este translatată istoria sfântă a Noului Testament într-un alt context istoric, geografic și chiar într-o ideologie care nu res-pectă gândirea ortodoxă. Sfântul Ioachim este „moșul alb în portul de la țară”, iar Sfânta Ana merge în livadă „cu furca-n brâu” (Nașterea). Chiar Maica Domnului este, în copilărie, „fetița cu opinci și cu opreag[75]și „Îngerii o țin cu basme lângă vatră,/ Beau cu dânsa spuma laptelui din blid”.

Iar la Adormirea sa,

La icoane ea aprinse cuvios o lumânare.
Până-n temelii de suflet o cuprinse pace mare.
Se-nchină lui Sân Nicoară, lui Sân Ion, ei cel mai drag,
Se gândi la Fiu-n ceruri și la câinele din prag…, etc.

(Adormirea)

Din păcate, după cum lesne se poate observa, dorința prea mare de a îmbrăca religia în haină românească face ca, în versurile sale, umanizarea să capete accente de blasfemie sau cel puțin de necuviință.

În mod paradoxal, ortodoxiștii de la „Gândirea” manifestă, în această privință, o neașteptată tipologie protestantă și chiar neoprotestantă, accente care, după cum am afirmat, conviețuiesc cu perspectiva ortodoxă.

Pânzele iconice sunt regândire conform unei viziuni evident netradiționale, care introduce, în această iconografie literară, realismul și umanizarea opozabile hieratismului, simbolismului și alegoriei tradiționale ortodoxe. Și aceasta pentru că gândiriștii continuă pe linia ideologiei poporaniste[76] și semănătoriste[77].

Ei, după cum și afirmase Nichifor Crainic, încearcă să le împace cu viziunea religioasă, dar prin aceasta nu recuperează nicio tradiție veche românească, ci recreează fantezist o așa-zisă tradiție, inserând, e drept, și elemente concrete aparținând tradiției literare vechi și spiritualității ortodoxe.

Chipuri pentru o Evanghelie continuă perspectiva și opțiunea ciclului de poezii anterior, de a suprapune referatul biblic neo-testamentar peste realitatea rurală cotidiană. Prin aceasta e sugerată prezența în continuare a lui Dumnezeu printre oameni, pogorârea Lui printre făpturile Sale. Suprapunerea este totuși mai puțin supărătoare decât cea din Povestea Maicii Domnului.

Ideea acestui scurt-metraj poetic este că pildele evanghelice sunt încă vii, că ele pot fi ilustrate oricând, în prezent, că oamenii trăiesc Evanghelia și îi întrupează sensul și istoria pilduitoare.

alegoriile ei își află oricând iconizarea printre țăranii români sau oamenii deltei: „simte lipovanul bărbos că Sfântul Duh // Alăturea de dânsul făcând să-aplece lotca[78],/ Cu mâna lui l-ajută să tragă de năvod /…/ Se simte – de greu ce e – că pescuiește Domnul”… (Năvodul).

Ideea de la care pleacă autorul poate fi valabilă, însă, din nou ni se pare că este prea multă concretizare, prea multă adăstare în realism (în sensul că uneori poate părea o încercare puțin cam forțată de a face să transpară evocarea biblică din realitatea cotidiană) și, mai ales, o circumscriere la viața omului simplu, care denotă ideologizare, deși contextul istoric și social poate că îndreptățea o astfel de abordare.

Astfel, poemele acestui ciclu poartă titluri precum: Năvodul (pescuirea minunată se poate petrece și astăzi), Smochinul neroditor, Oaia cea pierdută, Fiul risipitor, Semănătorul, Bunul samarinean. Dar ele nu reprezintă doar simple reproduceri versificate ale pildelor expuse de Mântuitorul. Ci și situații complexe de viață.

Spre exemplu, în Smochinul neroditor, un turc din Balcic, slujitor în via unui stăpân „ce crede întru Hristos”, este mai degrabă în situația samarineanului milostiv, pentru că el își imploră stăpânul să nu taie încă smochinul cel neroditor, să-l mai lase să-l îngrijească măcar un an: să-i dea o ultimă șansă.

Exploatat, firul narativ al acestor poeme ar putea deveni nuvelă sau chiar roman: chiar unul dostoievskian.

Țăranul care seamănă ogorul este un „preot alb” care, în gestul său de a arunca semințele, „parcă din cățuie[79] tămâie pe ogor” (Semănătorul). Pentru că orice gest uman trebuie să fie un gest liturgic în cosmosul acesta care este chipul Bisericii Sale (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Păstorul care își caută oaia pierdută înfruntă pentru ea infernul furtunii  (care simbolizează furtuna infernului dezlănțuit): „Vânt și ploaie/ Și trăsnete și bice de foc neîntrerupt…/ Tot iadul parcă urlă să-i fure biata oaie/ Ce, rătăcind pășunea, din cârdul ei s-a rupt” (Oaia cea pierdută).

Samarinean e „clăcașul[80] zdrențos[81] care nu ține seama de sărăcia sa pentru a-l ajuta pe omul ce, venind „de pe la bâlciuri cu chimir[82] plin”, a căzut pradă tâlharilor în codrii Vlăsiei (Bunul samarinean). Acesta îl ajută și îl aduce la mănăstire – „într-o chilie/ Ca așternutu-i albă” –, poetul respectând interpretarea omiletică ortodoxă conform căreia hanul/ casa de oaspeți din pilda evanghelică (Lc. 10, 30-35) este Biserica. Pentru că oamenii stau în gazda iubirii lui Dumnezeu și a milostivirii sale. De aceea, și lumea/ cosmosul și Biserica Sa sunt hotelul în care umanitatea este chemată/ invitată să găzduiască și să se odihnească.

Poate că și cazul celui prăduit de tâlhari, în timp ce traversa codrii Vlăsiei („Ținutul e sălbatic și drumul prin Vlăsia /…/ e greu”), reprezintă o ilustrare poetică ce ține cont tot de Cazania veche: „călătorești în ceastă lume ca pentr-un [printr-un] codru întunecat, plin de furi și de tâlhari și de fieri réle și cumplite, plin de draci și de diavoli și de zmei zburători și de alte duhure rréle”[83].

Omul salvat de la moarte nici nu își cunoaște binefăcătorul (care nu așteaptă răsplată pentru fapta sa – ilustrând o altă învățătură evanghelică), „Dar Domnul, care toate le vede și le știe,/ Prin Luca pilda veche mult mai frumos ne-a zis”.

Și pilda veche e valabilă pentru toate veacurile: acesta e temeiul de la care a pornit Pillat în aceste poeme.

În Fiul risipitor se introduce pe sine însuși în evenimente: „Aud și eu ca fiul porunca dulce, glasul/ Boierului ce cheamă argații ce se strâng./ Dar nu știu dacă mie mi-a hărăzit popasul/ Părintele pe care l-am părăsit, nătâng[84].

În fine, în ultimul ciclu de poezii, intitulat Morții, din volumul Biserica de altădată, este înfățișată o înviere de obște, dar care este iarăși limitată doar la hotarul satului și este lipsită de transcendență.

Morții învie pentru a-și regăsi rudele, fuiorul și plugul, pentru a se reîntoarce la locurile dragi în care au trăit: „Zi de aur tremurat/ Se coboară peste sat,/ Zi de toamnă cu lumină/ Galbenă ca de sulfină. /…/ Morții ară lângă mine…/ Totu-i bine, totu-i bine!”.

Este posibil însă a interpreta aceste versuri și în mod alegoric și de a socoti că ele exprimă un dor după învierea universală, iar poetul face apel la realitatea imediată, cea cunoscută și iubită, numai pentru a proiecta spațial și vizual acest dor. Și cu toate acestea mi se pare că se insistă prea mult pe înveșnicirea satului în coordonatele lui contemporane gândiriștilor.

Odată cu volumul Limpezimi (conceput între 1923-1927), Pillat revine la vocația sa esențială de pictor/ peisagist. Privirea­-i însă devine mai pătrunzătoare. Tonalitatea poemelor se va schimba și chiar lumina își modifică fizionomia: e mai intensă și mai gravă.

Receptând lucrurile dintr-o perspectivă a lăuntricității, este evident că perspectiva se adâncește.

În acest volum, poetul recuperează tonuri lirice mai vechi (spre exemplu, pe Bolintineanu din Florile Bosforului), dar întemeiază și altele, noi.

Poemul Călușarii, mai cu seamă, ne silește să ne gândim la Mistrețul cu colți de argint[85] al lui Doinaș (prin ritm, invocare, dar și prin sugestii culte [care n-au legătură cu jocul țărănesc] și absconse) – și la faptul că baladiștii de mai târziu au plecat de la fapte concrete de poezie tradiționalist-alegorică, căreia i-au imprimat un ton mai accentuat modernist:

Potop se revarsă pe luncă seninul.
Să frigem iar mielul hoțește, pelinul
Să-l bem sub umbrare de frunze prin care
Lumină de soare se cerne-n pahare.

Iubito, îmi adă urciorul cu vin –
Din vremuri bătrâne ca basmul sabin[86],
Să-mi chemi în poiană la umbră de-arțari,
Cu regele mut, cei cinci călușari.

Se-nșiră cu steagul; cu toți deodată
Pornesc, stând pe loc, o fugă ciudată.
Piciorul lor, iute cum e căprioara,
Nu-l prinde nici naiul, nici dibla[87], nici vioara.

În alb, cinci mesteacăni se leagănă-n vânt.
Stă mortul lor rege întins pe pământ
Și-n juru-i se strâng și iar se desfac
Cinci aripe albe de lebezi pe lac.

Acuma, spre seară, e jocul mai lesne.
Cu pene de soare din creștet la glezne,
Cinci flăcări lumina o scad și o suie,
În umbră stingând-o pe vreo cărăruie.

E goală poiana, e gol și paharul.
Azvârle iar noaptea cu stelele zarul.
M-oi duce, m-oi pierde, ca jocul latin –
Iubito, îmi adă urciorul cu vin.

Chiar între creațiile lui Ion Pillat, poemul are o surprinzătoare notă de singularitate.

De la emirul lui Macedonski (Noaptea de decemvrie) la vânătoarea lui Doinaș, semnificațiile unor astfel de relatări, în care se împletește aventura aparent banală cu simbolismul major, sunt greu decelabile unei lecturi superflue.

O legătură există între „jocul latin” și jocul călușarilor, începând chiar cu sugestia unei vechimi similare. Ancestralitatea e subliniată de aruncarea cu zaruri pe cerul nopții. Alea iacta est[88]. Numai că zarurile stelare întrec basmul latin în bătrânețe.

Dar și basmul latin și jocul astral trimit la ideea de întemeiere. E vorba de întemeiarea lumii, de geneză, atunci când toate lucrurile din univers au fost create cu caracter logosific, înzestrate cu puterea de a fi purtătoare de semnificații și de a se adresa rațiunii celei mai adânci și conștiinței capabile să interpreteze alfabete și semne profunde, insondabile pentru ce-i care nu-și pun problema lor.

În spatele a ceea ce pare joc sau hazard stă deci o pădure de semnificații dintre cele mai subtile și mai greu de descifrat.

Aici, Pillat se întâlnește cu Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu ori cu Rebreanu din Ciuleandra (în sensul unui simbolism și al unui psihologism abisal).

Poezia tradiționalistă a lui Pillat ne dezvăluie, în esență, un maestru peisagist. Poetul e un plastician al luminii. Cuvintele se transformă în culori și în jocuri de lumini sub pana lui: „Imagini prinse în colori de vise /…/ Într-un amurg aproape ireal” (Ceamul albastru).

Lumina aceasta se vrea, însă, nu doar de suprafață, ci și de adâncime, capabilă să exprime diferite niveluri de profunzime și rațiune: „Priveliștile-n mine lumina și-au închis/ Cu lampa și cu luna” (Eyub).

Adesea, priveliștile par a fi contemplate în ele însele, însă nu puține sunt și situațiile în care apar semnificații mistice deslușite – ca în poemele Pluta sau Drum de seară, dintre ultimele poezii ale acestui volum al II-lea (corespunzător etapei tradiționaliste, îngrijit astfel de poet).

În Drum de seară, poetul expune (în spirit eminescian) regretul îndepărtării de natură și de fiorul religios:

Ți-aduci aminte seara de sub munte
În țara ce privește către Jiu?
Catapeteasma culmilor cărunte
Purta chenar de aur stacojiu.

Mestecenii cei albi veneau în pâlcuri
De lumânări cu sfeșnice de-argint;
Soborul stelelor citea cu tâlcuri
Adânci, în stranele de mărgărint[89].

Și cum treceam pribegi cu toamna-n țară,
Ardeau mestecenii frunzișul rar
Și-l dăruiau în lacrime de ceară
Topite-n pacea mare de altar;

Pleșuvii munți îngenuncheau în zare
Trudiți de mers ca peregrini bătrâni.
Mătăniile de oi coborâtoare
Se deșirau în drumul de la stâni.

Bisericile vechi, purtând potcapul
Monahilor pe turla lor de lemn,
Blagosloveau; troițele cu capul
Atâtor sfinți uitați ne făceau semn.

Dar noi, nebuni, nu ne-am oprit trăsura,
Ne-am dus – păgâni grăbiți – spre Polovraci:
De pretutindeni ne-arăta pădurea
Copaci schimonosiți ca niște draci.

A căutat, de asemenea, în mod fundamental, poezia naturii și lirica anotimpurilor, mai ales a toamnei.

Între ultimele poeme ale acestui volum, am descoperit versuri în ritm eminescian de litanie (pe care l-a instrumentat și Arghezi, în Apă trecătoare):

Doru-n mine înfrunzește: dorul turmii, dorul stânii.
În zadar mă-nchid în casă și m-ascund pe după cărți,
Dor de ducă mă ajunge, dor hain din zece părți:
Buchiile le zăpăcește, gândurile le încurcă.

Văd un gol de munte-n soare și văd turmele cum urcă;
Tot aud cum latră câinii, cum tălăngile răspund
Când adânc ca vântu-n frunză, când pe ape vii de prund,
După cum cotește drumul mai departe, mai aproape,
Spre lumina de poiană ce prin fagi răzleți încape…

(Primăvară)

*

Toamnă-amară, toamnă dulce pentru cine te-nțelege,
Pentru cine știe gândul ce-a sortit să se dezlege
Frunza galbenă și coaptă ca un rod cules de vânt,
Toamnă, care legi prin moarte cerurile de pământ
Și sub foaia veștejită pregătești o primăvară,

Toamnă dulce ca iubirea, ca iubirea de amară,
Fie-ți milă de făptura mea de om și fă să fiu
– Pe sub nuci, lângă femeie, lângă fată, lângă fiu,
În grădina aurită de lumină și de frunză –
Rodu-n care o dulceață înțeleaptă să se-ascunză.

Poate-un om atunci să vină să-mi culeagă câte-un vers
Cum din prun culegi o prună fără-a te opri din mers,
Însetat mi-o soarbe poate din cuvinte alinarea,
O să-i pară – cine știe – mai puțin amară sarea
Lacrimilor sale-n drumul de dureri și dor ascuns…
Binecuvântarea asta de mi-o dai, va fi de-ajuns.

(Toamnă la Miorcani)

Pictor în versuri, având o solidă formație clasicistă, Pillat a tins spre armonizarea modernismului cu tradiția literară, pe care a înțeles-o și a apreciat-o parțial, în ciuda erudiției sale, favorizând mai degrabă, cel puțin în teorie, creația folclorică decât tradiția literară cultă – a fost un întreg curent care susținea această atitudine, a cărui fatală influență nu s-a ofilit de tot nici astăzi. Și o numesc fatală pentru că, din păcate, aprecierea textelor folclorice, de toate genurile, a fost supradimensionată și concluziile au fost deviate spre a fi considerată singura tradiție literară valabilă, în esență, pentru poezia și literatura română modernă. La această concluzie nefastă a ajuns și Pillat, deși ritmurile sau motivele folclorice nu abundă – nici pe departe – în lirica sa.

În opinia sa, meritul primordial al romantismului românesc ar fi acela de a fi recuperat „spiritul adevărat al poeziei populare”[90], ceea ce nu mi se pare o aserțiune valabilă.

Multe din concluziile sale sunt și ale istoriilor literare, de atunci și până astăzi[91].

Așa cum scriam și altă dată, tradiționaliștii gândiriști caută, după cum și Pillat precizează, o „fericită sinteză de tradiție adevărată și de spirit modern”[92], apreciind „înalta valoare estetică”[93], deși susțin deopotrivă valoarea spirituală și morală a poeziei și artei.

Cu toate că îl aprecia și ca poet tradiționalist, Ovidiu Papadima scria despre el:

„Pillat rămâne totuși omul modern, integrat culturii citadine a epocii lui. […] E foarte departe de gestul de a căuta un refugiu sufletesc în mistica ortodoxiei.

El rămâne același citadin lucid, rafinat prin cultura lui universală […] Paradisul căutat este cel al artei. […] Ion Pillat se apropia deci de folclor cu ochii unui pictor și cu spiritul laic al unui estet. […]

În Povestea Maicii Domnului, Ion Pillat absolutizează acest proces de autohtonizare și actualizare a temelor biblice, […] însă nu e preocupat deloc de liniile tradiționale ale literaturii și picturii bisericești”[94].

Pentru O. Papadima, Pillat poate doar „să mimeze credința. Îl interesează mai mult demonstrarea programului său tradiționalist, întemeiat pe o autohtonie a concretului, a realului”[95].

N-aș fi chiar atât de drastică, mai ales că nu văd rostul unei poezii pur demonstrative…lipsite de orice fior sau tresărire interioară față de tema abordată. Nu văd, adică, cum ar putea fi cineva ateu convins și ar scrie versuri religioase…și ce sens ar mai avea să susții un program literar care să invoce întoarcerea la credință.

Chiar dacă autorul nu s-a întors la credință, în sensul unei convertiri radicale, e totuși cam greu să susții că era cu totul indiferent.

De fapt, cred că trebuie să vorbim de tradiționalisme și nu de tradiționalism, așa după cum vorbim de mai multe curente moderniste.

Nu există un modernism unitar și nici un tradiționalism compact.

Nu de puțin ori, tradiționaliștii sunt la fel de polemici, își aduc reproșuri vehemente unii altora, după cum procedau, de altfel, nu de puține ori, și moderniștii.


[1] Ion Negoițescu, Scriitori moderni, vol. II, Ed. Eminescu, București, 1997, p. 10: „Pe Dosoftei Mitropolitul […] l-a readus în sfera conștiinței lirice Ion Pillat”. L-a readus trebuie înțeles în sensul că l-a menționat nominal în versuri, pentru că altfel, în conștiința lirică, Dosoftei a zăbovit multă vreme – și la Eminescu, cu prisosință.

Negoițescu însuși remarca înrudirea lui Dosoftei cu Arghezi și V. Voiculescu (Idem, p. 11-12).

[2] Făclii. [3] Imnul. [4] Ceată armată, oștire. [5] Măruntaie.

[6] Poem cunoscut mai mult cu titlul dat de Călinescu: Povestea magului călător în stele.

[7] Litere.

[8] Eminescu e din nou invocat, prin acest termen: „de cugetări castele/ Se darmă la suflarea-ți și-n taină se desfac”… (În vremi de mult trecute).

[9] Versul constituie o nouă implicare a unui motiv eminescian, cel al dialogului cu umbra din părete, care apare des în lirica și în proza lui Eminescu.

[10] Mănăstirea Probota: „În secolul al XVII-lea au avut loc ample modificări ale structurilor clădite. A avut loc o amplă refacere a zidurilor de incintă (parțial zidurile de pe laturile de est și vest și în întregime cel de pe latura sudică). S-a renunțat la trapeza din partea de sud-est a incintei și la anexa gospodărească din colțul sud-vestic și s-a renunțat la partea supraterană a clădirii cu rol de stăreție (pivnițele au mai fost folosite până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când au fost definitiv abandonate și umplute cu pământ).

Clădirea cu rol de cuhnie și brutărie lipită de zidul de incintă sudic a fost refăcută și a preluat și rolul de trapeză. S-a construit în partea sudică o clădire nouă, care a preluat funcțiile celorlalte construcții dezafectate, un corp de chilii lângă zidul de incintă estic și o construcție care adăpostea două sau trei spații locuibile și spații de depozitare, în partea de nord a incintei.

O mare parte a acestor lucrări au fost săvârșite în perioada 1676-1677 din dispoziția mitropolitului Dosoftei Barilă [http://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei_Barilă]”, cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Probota.

[11] Cf. Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti,1982, p. 313-314.

[12] Discuție.

[13] Cf. Miron Costin, Opere, ediție de P. P. Panaitescu, ESPLA, 1958, p. 327.

[14] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/20/parimiele-lui-salomon-cap-18-cf-lxx/. Traducerea aparține Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș.

A se vedea și: Paremiele lui Salomon, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/29/parimiele-lui-salomon/.

[15] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ienăchiță_Văcărescu.

[16] Eu am făcut această muncă, pe platforma noastră online, începând cu 6 august 2012: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/08/06/istoria-ieroglifica-in-versuri-1/.

Mai mult decât atât, am operat exegeza romanului cantemirean în versuri, între 13 iulie 2014 și 14 iunie 2015, în 58 de articole. Primul este aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/07/13/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-1/.

Iar ultimul: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/06/14/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-58/.

Acestea au intrat în două volume, după cum urmează:

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română, vol. 2. 1, Dimitrie Cantemir, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/08/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-1/;

Idem, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română, vol. 2. 2, Dimitrie Cantemir, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/07/07/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-2/.

[17] Partea din față a navei.

[18] Căciulă mare sferică sau cilindrică, din piele neagră, tivită cu blană scumpă, pe care o purtau domnul și marii boieri la început, iar mai târziu și negustorii străini.

[19] Pumnal mare, încovoiat.

[20] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Urmașilor_mei_Văcărești.

[21] Luntrea. [22] Mahalalei.

[23] Pătură împodobită cu cusături care se punea sub șaua calului.

[24] Pantaloni lungi, foarte largi și strânși la gleznă, purtați în Orientul Mijlociu și de bărbați și de femei.

[25] Haină scurtă, făcută din stofă brodată cu fir sau cu mătase, pe care boierii o purtau peste anteriu.

[26] Judecător musulman.

[27] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Amărâta_turturea.

[28] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Într-o_grădină.

[29] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Gulistan_(book).

[30] Idem: http://books.google.ro/books?id=QZdCAAAAcAAJ&printsec=frontcover&dq=inauthor:”Dinicu+Golescu”&hl=en&ei=1UTqTYHpB8noOeXOnakB&sa=X&oi=book_result&ct=result&redir_esc=y#v=onepage&q&f=false.

[31] Trăsura poștei, poștalionul.

[32] Metaforă pe care o va utiliza și Ioan Alexandru, nu știm dacă independent sau nu de Pillat. Mai probabil ar fi să considerăm sursa ei în Cântarea cântărilor, pe care Ioan Alexandru a tradus-o și în care se află acest pasaj: „Am venit în grădina mea, sora mea mireasă/ Am strâns mirul meu cu balsamul meu/ Am mâncat fagurul meu, împreună cu mierea mea/ Am băut vinul meu împreună cu laptele meu/ Mâncați voi iubiților/ Beți și îmbătați-vă de iubire”, cf. Cântarea cântărilor, studiu introductiv de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, traducere din limba ebraică, note și comentarii de Ioan Alexandru, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 37.

[33] Povestiri.

[34] Linia melodică prin care, la strană, cântăreții bisericești îl suțin vocal pe cel care cântă o cântare linturgică.

[35] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dinicu_Golescu.

[36] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Pann.

[37] A se vedea și interpretările mele: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/13/campia-transcendentala/ și https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/18/campia-transcendentala-2/.

Acestea au intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, ediția a doua, op. cit.

[38] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Mihnea_și_baba.

[39] Sursa: http://www.porphyrios.gr/files/jpg/Εικόνες/Άγιον Όρος/01 Μεγίστη Λαύρα/Διάφορες/Σισώης Αιγύπτιος Μέγας Όσιος.jpg.

[40] Idem:  http://en.wikipedia.org/wiki/Caspar_David_Friedrich.

[41] Stafii, strigoi…denumiri diverse date aparițiilor demonice în viața oamenilor.

[42] În pietre dure. [43] Părul.

[44] A se vedea: http://www.cerculpoetilor.net/Andrei-Muresanu.html.

[45] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Letopisețul_țărâi_Moldovei,_de_când_s-au_descălecat_țara#Pentru_.C8.9Aara_Ungureasc.C4.83_de_jos_.C8.99i_Ardealul_de_sus_vom_s.C4.83_ar.C4.83t.C4.83m.2C_fiindu-ne_vecini_de_aproape_.C8.99i_cum_au_avut_.C8.99i_ei_cr.C4.83ie_mare_ca_.C8.99i_l.C3.A9.C8.99ii.

[46] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Românii_supt_Mihai-Voievod_Viteazul.

[47] Mai precis aici: http://ro.wikisource.org/wiki/Românii_supt_Mihai-Voievod_Viteazul:_Unitatea_națională.

[48] Ciobanii.

[49] Manta lungă țărănească și mițoasă pe dinafară purtată la munte de ciobani. Țundră, gubă.

[50] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Autor:Vasile_Alecsandri#Pasteluri.

[51] Vizitii/ cei care mânau caii diligențelor, poștalioanelor și trăsurilor boierești.

[52] Aluzie la poezia Malul Siretului: http://ro.wikisource.org/wiki/Malul_Siretului.

[53] Aluzie la Scrisoarea IV de Eminescu, respectiv la versurile: „Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește,/ Muchi de stîncă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește”.

[54] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Grigorescu.

[55] Idem: http://www.galeriadearta.com/articole/grigorescu-pictor-al-naturii-2-610.htm.

[56] La plural. Mușcelul/ muscelul este culmea deluroasă prelungită, care face tranziția dintre deal și munte.

[57] Boi de culoare alb-gălbui sau alb-cenușiu. [58] Turma.

[59] O culoare formată dintr-un amestec de alb-negru. Cenușiu.

[60] Plantații vaste cu viță de vie.

[61] Poarta prin care trec oile ca să fie mulse. O porțiune din stână.

[62] Pietrișul mărunt de pe fundul și de pe malul apelor.

[63] Bucata de oțel cu care se lovea piatra de cremene pentru a produce foc.

[64] Rătăcitor. [65] Vopseli. [66] Albită de ani.

[67] În tinda Bisericii. Partea de intrare în Biserică. Pridvor, pronaos.

[68] Cel care se îngrijește de curățenia și de utilitățile Bisericii.

[69] În mitologia greacă era unul dintre râurile Infernului.

[70] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Demonism.

[71] Murmurul.

[72] Clădirea în care, în Mănăstirile ortodoxe, se primesc pelerinii.

[73] Nu mai bate toaca la Biserică. Toaca se bate în tandem cu clopotul.

[74] A se vedea comentariul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/10/10/bucurie-fara-de-trup/.

Acesta a intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, ediția a doua, op. cit.

[75] Fotă românească, parte componentă a costumului țărănesc feminin.

[76] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Poporanism.

[77] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Semănătorism.

[78] Barcă pescărească. [79] Vasul de tămâiat.

[80] Țăranul obligat să muncească pe pământul boierului.

[81] Zdrențăros, îmbrăcat sărăcăcios.

[82] Brâul lat de piele, ornamentat și cu buzunare, în care țăranii își țineau banii când ieșeau din casă.

[83] Varlaam, Carte romănească de învățătură [Cazania, 1643], vol. II: Textul, ediție îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, p. 282.

[84] Ca un prost, prostește, fără minte.

[85] A se vedea: http://agonia.ro/index.php/poetry/155322/index.html.

[86] Sabinii erau o populație latină din centrul Italiei antice.

[87] Scripca, un fel de vioară.

[88] În latină: zarurile au fost aruncate. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Iacta_alea_est.

[89] Mărgăritar.

[90] Ion Pillat, Opere, vol. 6, Ed. Eminescu, 1994, p. 104.

[91] Cf. Idem, p. 98-104. [92] Idem, p. 16. [93] Idem, p. 28.

[94] Ovidiu Papadima, Ion Pillat, Ed. Albatros, 1974, p. 97, 99, 101.

[95] Idem, p. 110.

Ion Pillat – culorile amintirii [1] [actualizat]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 3 (Poezia secolului XX), Teologie pentru azi, București, 2017. 

*

Culorile amintirii[1] sunt cel mai adesea confundabile cu cele ale toamnei, care l-au impresionat vizibil pe poet.

Culorile sunt un element esențial la Pillat – și mă gândesc, în primul rând, la volumul care l-a impus ca o voce lirică autentică și distinctă, Pe Argeș în sus, „volumul care a consacrat pe Ion Pillat ca poet original și tradiționalist[2].

Tot Călinescu a formulat opinia că poezia Aci sosi pe vremuri este „capodopera lui Ion Pillat”[3] – și manualele școlare nu vor să-l contrazică nicidecum…

Despre faptul că e un poet livresc, un clasicizant, un peisagist și un vizual, s-a vorbit, de asemenea, și, în esență, nu sunt de altă părere. Ceea ce nu mă împiedică însă să vreau să privesc poezia lui și cu…ochii mei.

Revenind la volumul Pe Argeș în sus, versurile par a lua foc adesea din cauza luminii și a culorilor incandescente ale toamnei, anotimpul preferat al amintirilor din copilărie ale lui Pillat.

Peisajele sau fotografiile poetice ale instanțelor fericite de altădată, care dilată afectivitatea și provoacă memoria să se developeze ca un film vechi, uitat și regăsit, reprezintă și o piesă monografică prețioasă, parte a unui trecut și a unei realități din ce în ce mai greu de găsit în ziua de azi.

Devenind din ce în ce mai mult o antichitate și un element muzeal, cu un anumit parfum arhaic care se adaugă tendințelor clasicizante ale poetului, evaluarea și receptarea versurilor sale cred că reușesc să capete nuanțări pozitive, pe măsură ce se depune, tot mai mult, patina vremii.

Pentru că tot îl admira pe Grigorescu…probabil că a vrut să depună o mărturie poetic-picturală în care să facă…o pastă nouă din amestecarea lui Alecsandri cu Grigorescu.

Să nu cădem însă în capcana de a privi doar cromatic stampele sale, de a contempla poeziile sale ca simple peisaje ori ca simplă revalorificare a lui Alecsandri și a poeziei vechi (ciclul Bătrânii).

Ceea ce conferă valoare deosebită acestui volum este o conjuncție rară: a memoriei afective cu înțelegerea și conservarea superlativelor tradiției literare și poetice românești.

Iar cea mai bună formă de conservare, mai ales la noi, unde, chiar dacă nu dau turcii, tot se pierde ce e mai prețios, măcar din nepăsare, este de a metamorfoza/ preschimba/ a topi aurul vechi în artă nouă.

Prin volumul Pe Argeș în sus, Pillat își află cel mai autentic glas al său, ca poet[4]. Influențele poetice și informația livrescă s-au sedimentat.

Pillat și-a căutat multă vreme versul, tonalitatea proprie în poezie. Când a descoperit-o, și-a descătușat fiorul sentimentelor vii și al gândirii fundamentate pe respectul la adresa arhaicului și a tradiției.

Prin acest volum, se deosebește de poezia anterioară, deși există, fără îndoială, o continuitate între versurile concepute înainte (simboliste) și cele de acum.

Boier ca și Alecsandri, Pillat are însă alt temperament poetic și artistic. Perspectiva sa este cu totul interiorizată, peisajele având irizarea amintirii

În ciuda aparențelor, culorile nu sunt ale pastelului ori ale naturii, ci ale sentimentului cugetat, limpezit în apa reflecției/ meditației și a experienței literare.

Lumina se revarsă din interior…iar poetul nu a făcut decât să se caute pe sine în tot acest timp. Poezia lui e o retrospectivă cu scop…inițiatic, tipică artei moderne (dar și artei…antice). Lectura marii poezii, clasice și moderne, i-a facilitat calea către sine.

Întorcându-se la origini, redescoperă și contemplă obârșia sensibilității și a artei sale:

Acolo unde-n Argeș se varsă Râul Doamnei
Și murmură pe ape copilăria mea,
Ca Negru Vodă, care descălecând venea,
Mi-am ctitorit viața pe dealurile toamnei.

Prin viile de aur ca banii dintr-o salbă
Pe al colinei mele împodobit pieptar,
Închis-am fericirea în strâmtul ei hotar
De nuci bogați în umbră, umbrind o casă albă.

Acolo-n pacea nopții, pe drumuri de podgorii,
Am mers tăcut alături de carele cu boi,
Când neaua lunii ninge pe sălcii în zăvoi,
Când șopotește valea de cântecele morii.

Las altora tot globul terestru ca o minge,
Eu am rămas în paza pridvorului străbun,
Ca să culeg cu ochii livezile de prun
Când alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge.

Și tot visând la vremea când înfloriră teii,
Pe când îmbracă țara al iernii alb suman[5],
Să deslușesc cum piere trecutul, an cu an,
Pe drumuri depărtate sunându-și clopoțeii.

Să stau, pe când afară se stinge orice șoaptă,
Privind cenușa caldă din vatra mea, de-acum –
Și să aud deodată cu-nfiorare cum
Trosnește amintirea ca o castană coaptă.

(Ctitorii)

Dacă ar fi să descopăr două cuvinte esențiale din acest poem, cred că ar fi a ctitori și pridvor.

Întreg peisajul e un pridvor…al Raiului.

Ctitorul este copilăria în care a intuit și a păstrat sensuri tainice ale existenței, ca pe niște chei cu care se poate descuia necunoscutul mai târziu. Și acest timp a sosit…

Iese la suprafață sentimentul interior, profund, bogat, și reflecția nebănuită, pentru care a săpat adânc în sine, pentru a le (re)găsi.

Iar acest zăcământ aurifer spiritual se descoperă cu instrumentele erudiției, ale lecturilor multe și atente.

Dealurile toamnei, salba viilor de aur și pieptarul colinei implică ideea de aur al luminii orbitoare, de podoabă cosmică și personală, în același timp, de avuție plasticizată în elemente comune (aur, salbă, pieptar) – care trimit și la prezența umană, vag sugerată – dar care este o comoară nefurată a amintirii.

„Livezile de prun” care se lasă culese cu ochii…albăstresc privirea și sunt de fapt un invizibil indicator sideral, pentru că imediat privirea se ridică, cu Negoiul, spre ceruri.

Podgoriile și carele cu boi sunt alte elemente rustice picturale, dar pictura nu este una realistă. Totul e…memorie afectivă

Neaua lunii, casa albă și sălciile introduc argintul în acest peisaj, subliniat printr-un efect oximoronic, pentru că zăpada luminii selenare desface contururi în noapte, iar casa albă se descoperă sub umbra bogată a nucilor.

Totul stă însă sub semnul împăcării. Umbra și lumina se intensifică una pe alta.Tăcerea e o subliniere a vorbirii lăuntrice sau a reflecției interioare.

Ion Pillat se instalează în amintire în fața sobei, precum Alecsandri („Privind cenușa caldă din vatra mea”) – într-un gest cât se poate de calculat al exprimării nostalgiei literare – dar el nu trimite numai privirea minții ca să readucă înaintea sa peisaje, ci și…auzul interior, care e un receptor mult mai fin al trecutului.

Iar ca să auzi timpul trosnind îți trebuie un timpan special. A căuta să deslușești auditiv „cum piere trecutul” înseamnă a-ți da seama că această reproducere din amintire nu poate fi niciodată desăvârșită, în ceea ce privește refacerea concretă a realității de odinioară, dar că ea poate fi mai autentică decât realitatea însăși.

Înseamnă, în ultimă instanță, a fi proustian în sumanul și cu pieptarul poeziei „tradiționaliste” (cum zice Călinescu).

Fericirea închisă multă vreme se dezvăluie. Castana amintirii s-a copt în auzul poetului și pentru o toamnă de aur a poeziei:

Cu-o singură sforţare-ncordând vânjosu-i umăr
– Un uriaş urcându-şi poverile ce-l strâng –
Pletosul deal, din vale sui cu vii şi crâng
Ca să-şi revadă ţara cu sate fără număr,

Cu casele: mioare, şi turlele: păstori,
Ce-au coborât pe verdea câmpie argeşană,
Cu drumul ce-nsoţeşte înceata caravană
De sălcii plângătoare şi plopi pribegitori;

Ţinutul unde seara din lunci şi din zăvoaie,
Ca şi argintul sprinten, viu apele sclipesc,
Şi unde clarul cântec de clopot creştinesc
Apropie colina de-a cerului văpaie.

O, vârf de deal! O, capăt liniştitor de drum!
Opresc aicea pasul şi îmi dezleg privirea,
Când prin amurg se-nalţă, visând nemărginirea,
Din fiecare casă un crin înalt de fum.

(Vârful dealului)

Între prima și ultima strofă…e o distanță…ca de la Alecsandri la Blaga sau Ion Barbu, trecând și prin tinda lui Eminescu.

Poemul acesta accentuează sensul spiritual al amintirii. Dacă în Ctitorii era mai evidentă regăsirea unei geografii precise, a unui spațiu identitar bine conturat etnic – deși această regăsire era însoțită de indicatori preciși ai faptului că poetul nu intenționează să acosteze în pitoresc – aici observăm cu claritate că rememorarea acestui spațiu terestru nu se face pentru a-i delimita granițele etnice și geografice sau pentru a-l picturaliza, ci pentru a-l înălța în „a cerului văpaie”, transfigurat ca „un crin înalt de fum”.

Dincolo de aspectul autobiografic și de amprenta amintirii, poezia dovedește dorința lui Ion Pillat de reînnodare cu tradiția eminesciană, fiind o replică a binecunoscutei Sara pe deal.

Dacă prima strofă părea că ni-l va renaște pe Alecsandri, cu personificările-i hiperbolizante din pasteluri, versurile următoare se adâncesc mult în semnificații.

În poemul evocat al lui Eminescu, dealul era o răscruce, un punct de întâlnire a căilor stelare cu cele terestre, unde turmele de oi se intersectau cu stelele – numite, în alte poeme (Scrisoarea I, Memento mori), roiuri, cârduri sau caravane. În versurile lui Pillat, dealul este, de asemenea, locul propice spiritualizării.

„Vârful dealului” reprezintă altitudinea aspirației, după cum la Eminescu, pe deal, se întâlneau turmele pământești cu turmele cerești ale cârdurilor sau caravanelor de stele[6].

Este același tip de elevare, spre înălțimile celeste, ca și în poezia lui Eminescu. Numai că turmele și caravanele plecate în…transhumanță spre înălțimi, reprezintă aici, la Pillat, întreg arealul uman: case cu turle, „sălcii plângătoare” și „plopi pribegitori” – un atribut rar al plopilor: ei pot pribegi doar în cântec…pentru că frunzele lor sună a doină de pribegie…sau pot pribegi pe verticală, spre cer.

Există mulți indicatori verticali în poezia lui Pillat.

Pribegia și plângerea din această lume se termină cu… înălțarea spre cer, de parcă satele ar aștepta să-și ia cumva zborul de pe…aripa dealului (cred că și există expresia, dar nu m-am gândit la aceste posibile semnificații).

Din această perspectivă, salcia și plopul sunt două elemente (specifice sudului, mai ales) care au devenit aproape niște simboluri hieroglifice, hieratice, în vocabularul popular, un fel de monogramă a dorului, a tânjirii sau a jelaniei.

Transhumanța înseamnă aici transfigurare (ca și la Eminescu, de altfel). E o transhumanță nu după coordonate geografice, ci de la cele pieritoare la cele eterne. După cum pribegia nu urmărește o latitudine, ci o luare în altitudine.

 „Clarul cântec de clopot creștinesc” e o aliterație armonică, intenționat cristalină.

Ceasul este al înserării/ amurgului, când cerul e văpaie. Însă nu e o înserare temporală, ci una alegorică, în tușe eshatologice.

Argintiul intens al luncilor și zăvoaielor face dealul să devină o colină (o sugestie muzicală către colilie?) care se apropie „de-a cerului văpaie”. Atunci când cele pământești se purifică/ se curățesc ca argintul lămurit/ ars în foc (cum zice Scriptura, Ps. 65, 10, cf. LXX), atunci ele se apropie de văpaia cerului. Devin proprii focului ceresc, vieții în harul Împărăției veșnice a lui Dumnezeu.

Interesantă e pastișa ideatică, intertextualitatea subtilă. Căci argintul viu al apelor și văpaia cerului trimit tot la Eminescu: „Argint e pe ape și aur în aer” (Mortua est).

„Capătul liniștitor de drum” nu este, cum ar părea, al vârfului de deal înțeles în mod concret, ci este capătul de drum al vieții, întrezărit prin dezlegarea privirii.

Sensurile religioase sunt neîndoielnice: văpaia simbolizează focul harului ce va transfigura lumea, iar dezlegarea privirii un gest care imită dezlegarea sandalei de către Sfântul Moisis, în fața rugului aprins, însemnând dezlegarea de sensurile perisabile ale lumii, de-condiționarea de cele pământești.

Dezmărginirea e o temă argheziană și blagiană, iar „crinul înalt de fum” mă face să mă gândesc atât la Ștefan Petică – în versurile căruia metafora crinului (fecioara ca un crin), preluată din Cântarea Cântărilor, e ultraprezentă –, cât și la Ion Barbu: „al Evei trunchi de fum” (Timbru) – de asemenea o metaforă inspirată de Cântarea Cântărilor, după cum am arătat mai sus. Ca și cum Pillat ar fi făcut o sinteză metaforică și simbolică

Transcenderea se produce prin această replasticizare a formelor pământești, prin această de-solidificare și remodelare a lumii care devine un virginal „crin înalt de fum”: pură/ imaculată și dezbărată de tot ce e grosier.

Să mergem mai departe, la poezia Închinare:

Privelişte menită să-mi fie o psaltire,
Întâia mea credinţă şi ultimul meu scut,
Moşie aurită de-amurg şi de-amintire,
Deal albăstrit de lună, de dor şi de trecut.

Florică, înflorită în mai ca o mireasă,
Tu, care legi în toamnă un rod de orice ram,
Întinde peste mine un văl de frunză deasă,
Primeşte iar la sânu-ţi copilul ce eram.

Aleea mi-o deschide cu braţele de mamă
Ca să mă culc în casa din deal, la pieptul tău.
Fii pentru mine sfânta icoană ce din ramă
Alină lin feciorul risipitor şi rău.

Am rătăcit pe piatra cetăţilor haine
Şi m-am jucat cu anii cum alţii zvârlă mingi…
Tu, numai, păstrătoare a zilelor mezine,
Mai poţi cu-a lor lumină pierdută să m-atingi.

Fii pentru regăsitul o mânăstire vie
În care amintirea aprinde lumânări

Şi unde, pe o tâmplă de umbră, reînvie
Ochi cunoscuţi, luceferi ieşind din înnoptări…

Nu vezi suind poteca pe dealul din Florica,
Cu ochi de tinereţe şi păr frumos de nea,
Cum trece spre mormântul bunicului, bunica,
Ţinând ca ieri de mână copilăria mea?

N-auzi, atât de-aproape, dar parcă-n altă ţară,
Şi râsul meu zburdalnic şi glasul ei blajin?
Nu simţi sporind dorinţa şi dulce, şi amară
De-a reveni mai iute la cel dintâi cămin?…

Cu ochi de altădată, cu degetul pe buze
– Aşa cum se cuvine în preajmă de mormânt –
Vă voi urma, curate şi albe călăuze,
Spre cel mai drag, mai trainic şi sufletesc pământ.

Foarte vechea învățătură creștină, intrată de timpuriu și în conștiința românească, conform căreia cosmosul, creat de Dumnezeu, a fost întâia Biblie a oamenilor, este reprodusă în această poezie („Priveliștea menită să-mi fie o psaltire”) și în alte câteva creații pillatiene, ca și în ale altor poeți „tradiționaliști” (Goga, Voiculescu, etc.)

Acesta este un element cu adevărat tradițional în literatura românească și cu adevărat nelipsit din lirica interbelică a numiților tradiționaliști. Eu am mai vorbit cu alte multe ocazii despre acest lucru și de aceea nu doresc să mai fac acum comentarii suplimentare spre lămurirea acestui subiect.

Intuiesc însă că această conștiință au moștenit-o de la romantici și, în primul rând, de la Eminescu (dar și Heliade sau Novalis, spre exemplu, între mulți alții, au vorbit despre cartea naturii), dar și din literatura noastră veche. Am văzut cerul înstelat ca o narațiune în Psaltirea pre versuri a lui Dosoftei (și în Psaltirea propriu-zisă), am văzut interpretarea cosmosului ca o biserică într-o didahie a Sfântului Antim Ivireanul, precum și reprezentarea cerului și a pământului ce cele două testamente cosmice, în cronografe etc. Pillat îl citise cu siguranță pe Dosoftei, dar și alte cărți vechi. La fel ca Arghezi, de altfel…

Ca o paranteză, remarc faptul că în categoria „tradiționaliștilor”, criticii noștri au repartizat, treptat, din ce în ce mai puține valori poetice mari, lăsându-i în cele din urmă numai pe cei care au recurs, în versurile lor, la genuri poetice tradiționale (pastel, baladă…) sau la concepte clare, în sensul mărturisirii poetice transparente și fără niciun echivoc a atașamentului față de trecut, religie străbună, istorie și cugetare veche. Ceea ce mi se pare o falsificare deliberată a istoriei literare. În privința lui Ion Pillat, exegeza noastră nici nu și-a bătut capul să-l înțeleagă prea bine, de aceea „l-a lăsat” la tradiționaliști.

În ceea ce mă privește, am spus că nu mă mai interesează să stabilesc delimitări între „moderniști” și „tradiționaliști”, pentru că marii poeți ai secolului XX sunt deopotrivă moderniști în formă și antimoderniști/ tradiționaliști în spirit (excepție fac experimentele extreme de tip avangardist, dar care interesează mai mult tocmai ca experiment și nu ca valoare stilistică și literară). Înclinațiile mai accentuate într-o parte sau alta nu determină niște deosebiri atât de radicale încât să merite să luptăm pentru despărțiri de genul acesta.

Revenind la poezia Închinare, avem aici o evocare, exprimarea unei nostalgii însoțite de conștiința unei pierderi grele…, a unei stări spirituale, aflată în strânsă legătură cu pierderea copilăriei și îndepărtarea de satul natal.

Tocmai de aceea, amintirea și reflexivitatea au rolul de a recupera acea trăire spirituală care constituie o componentă esențială a ființei umane.

E aici, totodată, o dorință de a face ultimele fotografii unei istorii care se dizolvă, distrugând o realitateexterioară însă, un context. Pentru că tradiția nu e doar un trecut fără niciun viitor. Ea își metamorfozează contextul în care este valorizată, dar în același timp rămâne și o realitate/ valoare interioară care se poate adapta și se poate exprima și în alte condiții, chiar și mai puțin favorabile.

Ea are deopotrivă coordonate interne și externe, iar pierderea celor exterioare nu o face automat să dispară.

Din acest punct de vedere, „tradiționaliștii” se situează între irecuperabil și de nepierdut.

Nevinovăția și virtuțile locurilor patriarhale și rustice nu răsar însă decât în ochiul și în mintea cărturarului…a omului cult care știe să cântărească, într-adevăr, valoarea acestor tradiții. El poate vorbi, ca Pillat, de „vechiul suflet curat și românesc” (Casa din deal).

Imaginea considerată poate idilică nu se naște în sufletul celor care nu au…cu ce să o pună în balanță sau nu au cultura grea care să le învedereze comparația.

Atitudinea lor o continuă pe a romanticilor, la fel de paseiști (nu am spus-o eu, au constatat-o alții…) și de nostalgici.

„Priveliștea” este, așadar, la Pillat, „o psaltire” și „o mănăstire vie” (biserică, în alte poeme). Pentru că poetul lecturează priveliștea/ peisajul din amintire pentru a ajunge într-o cu totul altă dimensiune: sufletească, duhovnicească.

Priveliștea are rolul Bisericii sau al Mănăstirii în care intri pentru a găsi nu ziduri, obiecte sau un ritual, ci o realitate spirituală cât se poate de adevărată și de vocală, a cărei simțire și conștientizare e indeniabilă. Și e de remarcat că, pentru poeții epocii moderne, începând cu romantismul, Dumnezeu vorbește în intimitatea sufletului lor în mod tainic, dăruindu-le revărsări de har și iluminări sporadice în contemplarea operei Sale care e întregul univers. Nu știu însă dacă ar trebui să afirmăm categoric că aceasta este o caracteristică a epocii moderne, pentru că am găsit mărturii ale acestei contemplații (care făcea parte din gesturile creștinești neapărate) încă din primele secole (mai ales în viețile Sfinților Mucenici). Și dacă mă întorc iarăși spre Sfinții Sit, Iov, Avraam sau Moisis, trebuie să vorbim despre primele secole ale lumii, nu numai de primele secole creștine…

Dacă mai devreme consideram posibilă o comparație între Vârful dealului și Sara pe deal, aici putem putem lua în discuție o relație a poemul Închinare cu eminesciana Melancolie.

Ruina bisericii sufletului e o realitate și pentru Pillat (fără a căpăta însă un caracter deprimant sau a atinge o notă de disperare, pentru că, în definitv, orice credincios e dator să-și constate ruina sufletului): în aceste vestigii sufletești, „amintirea aprinde lumânări” și „pe o tâmplă [catapeteasmă] de umbră” răsar ochii ființelor dragi de odinioară, ca luceferi.

Adică: într-un templu interior nu doar al amintirii, ci și al conștiinței, ei își au locul pe catapeteasmă, între Sfinți. Dar ceea ce îi sanctifică nu e numai iubirea poetului pentru cei dragi din familia sa, ci mai mult conștiința că se integrau tradiției creștin-ortodoxe[7].

Apropiate de Melancolie sunt și semnificațiile versurilor unui alt poem, Biserica lui Horia. Aici, în ruinele vechii biserici „legată-n bârnă dură” de „credința strămoșească”: „Un preot nu-ți mai cântă, bătrân, din psaltichie…/ Dar azi, cu primăvara, cerească și pustie,/ Slujești botez la granguri și nuntă la furnici”.

Revenind la poemul Închinare, ultimul vers constată o transfigurare a universului pământesc, fapt pe care îl sugerează întreaga poezie, dar și în general, volumele de versuri dedicate acestei rememorări. Amintirile au însă un rol de regenerare lăuntrică, anastatic, și nu sunt simple notații biografice și nici fotografii ale memoriei pentru o monografie a satului și o carte de amintiri (deși nu le exclude).

Ceea ce se pierde se transformă în…ceea ce se recuperează și se transmite mai departe.

În continuarea a ceea ce am discutat anterior vin semnificațiile poemului Pădurea din Valea Mare:

O simți deodată toată, cu o cutremurare,
Cum stăpânește peste micimea ta de om.
Cu mii de trunchiuri albe și cu un singur dom
Fremătător – pădurea de fagi din Valea Mare.

Aicea omenirea te lasă pic cu pic:
Începi de traiu-ți silnic și strâmt să te desferici,
Înveți, uimit, să intri în codri ca-n biserici
Și că mai sfânt pe lume nu poate fi nimic

Decât această pace în razele-nserării,
Când se târăsc, alături de netede tulpini,
Din arborii aievea alți arbori mai senini,
Sub frunzele cu glasul dumnezeiesc al mării,

Și când, legându-ți pașii de cale, te-ai oprit
Sub fragii-nalți, în templul adevărat al firii,
Ca un bolnav de suflet redat tămăduirii,
La jgheabul care curge cu șipot potolit.

Pădurea este adevărată catedrală impresionantă pentru „micimea ta de om”. E un „dom” (termen utilizat de romantici: Lamartine, Bolintineanu, Eminescu), o biserică, un „templu adevărat al firii”.

Perspectiva aceasta am identificat-o anterior la Goga: „Ca o vecernie domoală/ Se stinge zvonul din dumbravă” (Apostolul); „Ca din cădelniți fumul de tămâie,/ Prelung se zbate frunza din dumbravă” (Dăscăliţa); „Curat e duhul lumii tale [a codrului],/ Căci Dumnezeu cel Sfânt și mare/ Subt bolta ta înrourată/ Își ține mândră sărbătoare./ Tu-L prăznuiești cu glas de clopot/ Și cu răsunet de chimvale/ Pe Cel ce-atâtea înțelesuri/ Gătit-a strălucirii tale. // Amurgul înveşmântă-n umbre/ Smerita frunzei fremătare,/ Şi pare tânguiosul freamăt/ Un glas cucernic de tropare (În codru); „S-aștern bobiţele de rouă/ Pe-ntinsul luncii patrafir:/ Din mâna ceriului, Părinte,/ Se cerne preacuratul mir” (Pe înserate); „Sărbătoreşte-al învierii praznic/ Biserica de frunze-nrourate” (Cântăreților de la oraș), „Azi lunca-i o mândră biserică largă,/ Iar plopii străjeri la irugă/ Par preoți cărunţi în odăjdii de praznic,/ Cu brațe nălţate spre rugă” (Carmen) etc[8].

Orice resursă de apă din acest spațiu sacru e un izvor al  „tămăduirii”, pentru cel „bolnav de suflet”. Un jgheab care adapă…însetarea celui ferecat de obicei în traiul strâmt.

Simplu spus: în descendența lui Eminescu, pădurea/ codrul este un loc sfânt, care păstrează naturalețea și ingenuitatea cosmosului primar.

Însă sacralitatea lui nu este scoasă în evidență prin elemente deosebite, ci este pur și simplu afirmată și aclamată. Ea există…este o constatare, un sentiment ineluctabil.

De aceea, în afară de câteva notații elementare – „pădurea de fagi” cu „trunchiuri albe”, pădure „fremătătoare” – nu există vreo descriere impresionantă…nici măcar sugestiile cromatice subtile, cu care ne-am obișnuit.

Elementul definitoriu e un superlativ absolut: „mai sfânt pe lume nu poate fi nimic” decât „pacea” care se poate simți aici în lumina vesperală. Pentru că, de la Eminescu încoace, codrul e o chintesență cosmică a creației lui Dumnezeu, care oglindește și conține ceva ce a rămas pur și nealterat.

În același timp, se aud „frunzele cu glasul dumnezeiesc al mării”, pentru că freamătul codrului se deschide spre infinit… Ca orice templu, este destinat să sfințească tot pământul, nu numai locul pe care se află.

Frunzișul este cel care se face ecoul imensității codrului, în sens spațial, dar mai ales în sensul deschiderii spre sacralitate, eternitate, nesfârșire. Acordurile „glasului dumnezeiesc” și tumultuos al mării de frunze indică de abia amplitudinea acestui templu. Frunzele sunt corala sau bolta acestei biserici. Rezonanța lor impunătoare e acompaniată de un „șipot potolit”, care stinge setea iubitorului de odihnă și de pace.

După cum remarcam altădată[9], comparația cu valoare metaforică a codrului/ pădurii cu marea, în poezia noastră, a făcut-o mai întâi Dosoftei, în Ps. 105 din Psaltirea în versuri: „Marea Roșiĭ [o] îngroziș[i] să sece,/ Vad uscat să stea, până vor trece./ Și i-ai petrecutu-i preste-arină [nisip]/ Ca pentr-o pădure fără tină”

Precum madlena i-a trezit lui Proust memoria afectivă, tot așa mi-a amintit și mie un poem al lui Ion Pillat, Cămara de fructe, de un basm al Șeherezadei, pe care l-am recitit de mai multe ori în copilărie, în care Aladin cucerea mâna fiicei împăratului aducându-i acestuia, în mod repetat, tăvi mari de fructe din…nestemate.

Nu știu dacă Pillat s-a gândit cumva și el la acel basm, dar aș vrea să aruncăm o privire asupra poemului:

Deschid cu teamă uşa cămării de-altădată
Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma şi răcoarea şi umbra lor uitată.

Mă prinde amintirea în vânătul ei fum,
Prin care cresc pe poliţi şi rafturi ca pe ruguri,
Arzând în umbră, piersici de jar şi-albaştri struguri
Şi pere de-aur roşu cu flăcări de parfum.

Şovăitor ca robul ce calcă o comoară
Din basmul cu o mie şi una de nopţi, mă-nchin:
Văd pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin
Şi tămâioşii galbeni ca soarele de vară.

Se-aprind fantasmagoric caise şi gutui:
Trandafirii lampioane şi lămpi de aur verde
Dar părăsind cămara ce minţile îmi pierde,
Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.

Poemul ne reamintește oricând parfumul toamnei.

Senzația principală nu este însă de ordin olfactiv, deși nu trebuie să ignorăm nici subtextul înmiresmării persistente/ indelebile, a cărei indicare în două rânduri este suficientă: mireasma poamelor și pere cu flăcări de parfum.

Sfântul Efrem Sirul numea Raiul: „vistierie de parfumuri și cămară de miresme”[10].

Cămara de fructe este astfel locul unde stau „pere de-aur”, pepeni ca „smaragde cu miezul de rubin„ și alte…„lămpi de aur verde” (să fie întâmplător acest aur verde pe care l-am întâlnit și la Ion Barbu și pe care îl consider preluat din Psaltire?). Este un spațiu edenic, în care roadele stau toate „ca pe ruguri”, într-un gest și o atitudine de ofrandă permanentă. Spre acest Paradis drumul este presărat cu făclii și lumini ale acelorași poame (de jar, lampioane, lămpi), care „se-aprind” pe rând și luminează „arzând în umbră”.

Vraja este indescriptibilă…

Roadele sunt, în același timp, lampioanele care presară calea către „raiul oprit”, jertfa și fumul jertfei sau înmiresmarea nealterării, cât și nestematele/ bogăția  acestui spațiu tainic, încuiat, paradisiac.

Atât parfumul, cât și culorile…ard. E o sinestezie incandescentă.

Poamele strălucesc în intensități diferite: ca nestemate (smaralde, rubine, aur roșu, aur verde), ca jarul, ca flăcări, ca lampioane și lămpi și „ca soarele de vară”.

Toate aceste lumini sunt distincte, deși strălucesc în interiorul unei singure lumini copleșitoare și deși…ard în umbră. Pentru că lumina care se aprinde – pe care ele o aprind – este în interiorul copilului.

Lumina este cea mai importantă în acest peisaj care părea o…peșteră platonică (umbroasă) și devine o explozie edenică de rodire, de foc, mireasmă și culoare, o îmbătare de culori, lumini și parfumuri.

Concertul de lumini și sugestia transcendenței transfiguratoare a luminii prin materie, prin culoare și prin miros, nu sunt efecte întâmplătoare în articularea semnificațiilor.

Pillat nu este însă numai un poet al senzației sau al sentimentului, ci și unul livresc, în mod asumat și explicit confesat într-un alt ciclu de poeme (Bătrânii), în care evocă tradiția poetică românească începând de la Dosoftei. Într-un alt poem, Elegie în fața mării, dintr-un volum ulterior, îl evocă și pe Cantemir și Istoria ieroglifică, în mod neașteptat și nebănuit probabil de mulți, prin versul: „Sămânța vântului pe brazda apei”. Așa încât cred că putem bănui intenția și asumarea unor simboluri profunde.

În primul rând, pentru un poem al toamnei, este interesant că nu aurul orbitor și parfumul livezilor, nici arama pădurilor fac obiectul acestui tablou, ci ascensiunea spre Paradis se face printr-un pasaj tainic, prin coborârea (am putea zice inițiatică) în pivnița cu comori care era…cămara bunicilor. Numai că această peșteră umbroasă se transformă într-o insulă paradisiacă, cum am spus.

Este drumul (nelipsit de sugestii evanghelice) al celui smerit („Trezind în taina mare a poamelor, smerit,/ Mireasma şi răcoarea şi umbra lor uitată”), care deschide „raiul oprit” trecând prin moarte și prin infern.

Roadele toamnei sunt lumini risipite parcă pentru a deschide tocmai…drumul spre o altă lume. Un drum presărat nu cu cenușa din basmul fraților Grimm, ci cu nestemate, pentru a regăsi calea înapoi spre Rai. Spre Raiul oprit și închis omului căzut, pe care îl deschide „cheia ruginie” (ruginită, veche) a reîntoarcerii la copilărie, la inocență adică.

Pietrele prețioase sunt specifice descrierilor profetice din Apocalipsa, ale Cetății Ierusalimului etern. Dar și viziunilor extatice cuprinzând același tip de relatări în hagiografii. Semnificațiile pur parnasiene sunt transgresate și în cazul acestui poet, ca și la Eminescu.

Coborârea în pivniță/ peșteră/ infern precum și căutarea/ descoperirea insulei edenice sunt locuri comune ale cărților vechi și ale nuvelelor lui Eminescu și Eliade.

Se poate înainta și spre o altă interpretare: a expunerii poamelor ca într-un bazar oriental, care etalează o combinație de rafinament natural și artistic; un bazar levantin ambivalent, conturând deopotrivă chemarea paradisului și ispita infernului – sau, mai bine zis, momentul în care conștiința copilului înțelege că are de ales între două căi.

Este vremea în care copilul descoperă că lumina poate răsări din umbră și că strălucirea exterioară presupune o manoperă lăuntrică, deopotrivă a reflecției și a contemplației.

Ieșind afară din cămară, copilul încuie „rodul vrăjitoarei”, pentru că inițierea este întotdeauna o cale personală unică. Înțelegerile tainice nu pot fi descuiate și altora decât în măsura în care străbat și ei un drum propriu.

Vraja nu poate fi dezvăluită, nici contemplația și vederea lăuntrice. Sau cel puțin pentru o vreme…

Vederea roadelor naște un rod interior, încuiat el însuși în cămara inimii

Alte două poeme, În vie și Castanul cel mare evocă o altă lume fermecată, cea a podgoriilor:

Tot mai miroase via a tămâios[11] şi coarnă[12]
Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc…
Vezi, din zăvoi[13] sitarii[14] spre alte veri se duc;
Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă?

Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod
Şi soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie…
Acum – omidă neagră – spre poama lui se suie
Târâş, un tren de marfă pe-al Argeşului pod.

Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul ia[15].
Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlimbar.
O ghionoaie toacă într-un agud[16], şi rar
Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia[17]

S-a dus. Şi iarăşi sună…şi tace. Dar aud
– Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată –
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată
Lovind în amintire ca pasărea-n agud
.

(În vie)

Miresmele amestecate sunt prima impresie tulburătoare a amintirii.

Pe lângă cele două varietăți de viță de vie (tămâios și coarnă), se adaugă și mirosul de piersici și de frunze de nuc.

E un pastel al mirosurilor, pe lângă cel al culorilor. Un pastel olfactiv.

Senzația odorantă este însă la fel de calmă și odihnitoare ca și lumina lină a înserării care începe să se pogoare. E o dulce lacrimă de lumină a unei înserări neînserate care îmbrățișează acest peisaj și în care picură și un licur de mireasmă, de parfum natural, pe cât de tandru, pe atât de persistent în sufletul amintirii.

Deși podgoriile argeșene sunt o altă natură decât cea a codrilor bucovineni evocați de Eminescu, amprenta ei lăuntrică e la fel de puternică. Și de aceea, în mod intenționat, Pillat intertextualizează interogația geniului romantic, „De ce taci, când fermecată/ Inima-mi spre tine-ntorn?” (Peste vârfuri), atunci când se întreabă retoric: „Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă?”.

Sigur că toamna nu vrea nimic…dar în minte se redeșteaptă vedenii din trecut.

Toamna și înserarea sunt două momente conexe, repere temporale ale evanescenței. Însă o evanescență senină, fără tulburări și neliniști catastrofale.

Ziua „e pe rod” și soarele „în pârg”. Lumina rodește.

Și roadele luminii sunt întreg universul, iradiant de o lumină interioară și spirituală care transpare prin toții porii acestei frumuseți pieritoare (amenințată de „omida” civilizației), care așteaptă însă eshatologia (ziua neînserată vestită de cărțile de cult ortodoxe) și restaurarea ei definitivă în starea nepieritoare, a plinătății harului (altă expresie teologică și liturgică), a deplinătății miresmelor, culorilor, luminii și sonurilor, pe care pastelurile naturii de acum doar le creionează.

De aceea, rodurile au la Pillat străluciri de lumină neînțelese, despre care am mai vorbit ceva mai devreme.

Între natură și poezie sau artă există deci o relație care pornește tocmai de la această calitate a ambelor, de a fi replici ale unei realități mult mai adânci și mai complexe.

Aurul soarelui, ca și viespile și chihlimbarul indică culoarea luminii. O lumină atomizată în viespi de chihlimbar este tocmai o lumină care strânge în ea toți stupii vieții (un alt topos eminescian), cu tot ceea ce presupun ei: alergare, dinamism, zbor, ideal, nectar al bucuriei, perfecțiune a creației de faguri…

Sunt viespi – pe lângă aluzia la faptul concret că viespile vin la struguri – și nu albine pentru că e o lumină care înțeapă tare, care te înțeapă cu toate acele harului, care te fac permanent viu și nu îți permit indiferența față de toată această frumusețe prefigurativă.

E o lumină ascuțită și puternică, o frumusețe care pare fragilă, dar care luptă prin toți porii ei atât de…vocali pentru auzul rațiunii.

De asemenea, sunt foi și nu frunze: cu o anumită nuanță hiperbolizantă (deși expresia foi de viță e una curentă).

Viespile de lumină mă fac să mă gândesc la o adevărată plasă optică prin care se vede lumea în mirifica ei multitudine (miriadele lui Bolintineanu). Chihlimbarul lor semnifică tiparul de lumină al fiecărei creații din univers, dar și întipărirea ei pentru eternitate. Macro și microcosmos

Ia codrului tomnatic ne evocă obsesiile gândiriștilor, de a etniciza cosmosul – numai că aici comparația nu e supărătoare.

Poezia, care e o sinestezie extinsă, alunecă spre final în acorduri la fel de line (cu semnificație religioasă): „o ghionoaie toacă” și „rarca un ecourăspunde tocălia”.

Trimiterile la Eminescu sunt insistente – și mai precis la Melancolia cu ruinele eclesiale, în care:  „Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur,/ Drept dascăl [cântăreț] toacă cariul sub învechitul mur. /…/ Credința zugrăvește icoanele-n biserici – / Și-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici,/ Dar de-ale vieții valuri, de al furtunei pas/ Abia conture triste și umbre-au mai rămas. /…/ Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu,/ Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu”.

Pillat aude, într-un mod intenționat similar: „În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată/ Lovind în amintire ca pasărea-n agud”.

Poeții epocii moderne se fac ecoul poeziei romantice (a liricii eminesciene), cu regretul despărțirii de înțelegerea, comunicarea și interpretarea logosului cosmic.

Poemul Castanul cel mare construiește o metaforă a nealienării:

Se zbate Strâmbă-Lemne cumplit în pomul zdravăn,
Cu braţe noduroase şi cu atletic trunchi
Înţelenit în vie, deşi pân-la genunchi
I s-a urcat cu-ncetul pământul gras şi reavăn.

Dar toamna, sub rodire încununat cu spini,
Şi-n noapte plin de pace, de păsări şi de stele,
Ca grindina sloboade castanele lui grele
Şi-nseninat, primeşte pe creştetu-i lumini.

Castanul între struguri şi-a înţeles menirea:
Ce-am căutat pe drumuri, găseşte stând pe loc,
Şi, adâncind pământul aceluiaşi noroc,
Cu zeci de ramuri ţine în braţe fericirea.

Mă simt, Florică,-n preajmă-i atâta de sărac!
De ce nu poate pasu-mi să prindă rădăcină,
Şi să rămân al viei ca pomul pe colină,
Şi să mă strâng de tine ca viţa de arac…

(Castanul cel mare)

Metafora e a copacului, a castanului – mai precis – din mijlocul viei. Copacul a rămas locului a rezistat atletic, deși există și un Strâmbă-lemne care luptă și împotriva copacilor așa cum stau întâmplările rele împotriva oamenilor.

Sămânța de basm din prima strofă nu se dezvoltă însă mai departe, pentru că nu basmul îl interesează pe Pillat, nu narațiunea, nu lupta, nici măcar…ci finalul ei. Iar finalul ei este apoteotic. Strofa a doua și a treia, în parte, expun acest sfârșit al luptei ca o încununare de dimensiuni cosmice.

„Încununarea cu spini sub rodire” ne atrage atenția asupra sensurilor mistice. Nu este vorba numai de o luptă pentru existență comună, de o rezistență cotidiană sau de o biruință asupra unor suferințe din rândul experiențelor obișnuite. Nici despre încăpățânare sau de fidelitate față de crezuri mundane, chiar și atunci când te acoperă pământul „pân’ la genunchi”.

Nu, aici este vorba de o rezistență crâncenă lăuntrică, ale cărei răni nici nu se văd cu ochii obișnuiți, dar a cărei răsplătire deschide cerurile:

Şi-n noapte plin de pace, de păsări şi de stele,
Ca grindina sloboade castanele lui grele
Şi-nseninat, primeşte pe creştetu-i lumini.
Aceasta este răsplata „încununării cu spini”.

Odată trecut prin suferințe și contorsiuni ale ființei care nu l-au putut frânge, urmarea este că ramurile trimise spre cer îl ating. Și cel îngropat pân’ la genunchi de pământ își are creștetul printre luminile altei lumi.

Adică, cel pe care lumea îl vede pe de-o parte atletic, pe de alta noduros și zdruncinat de suferințe cumplite, acela convorbește în taină cu păsări și cu stele, anume, cu mesagerii unei realități mai presus de fire.

Pentru că păsările și stelele au fost mereu simboluri ale îngerilor.

Înseninarea și pacea sunt semnele biruinței interioare, spirituale. Mai mult decât atât, s-a înălțat mult deasupra unui pământ către care își trimite (mustrător) „castanele lui grele” ca o grindină.

Expresivitatea poetică este similară celei dintr-un Psalm arghezian:

Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie. /…/

Nalt candelabru, strajă de hotare,
Stelele vin şi se aprind pe rând
În ramurile-ntinse pe altare…

Ultimele versuri din poemul lui Pillat cred că au o semnificație transparentă

Sentimentul timpului este cel mai devastator la Pillat, deși galbenul și lumina aproape omniprezente în poezii lasă impresia de înrămare în icoană a amintirii (așa cum Pillat precizase în poemul Închinare).

Poetul este „ca unul ce-ar răsfoi imagini” (Parcul Goleștilor), răscolind memoria.

În același poem, „amurgul” și „toamna” nu au totuși un temperament echinocțial, nu anunță o evanescență dramatică. Paradoxal, deși spune că „aleele duc toate către moarte”, totuși amurgul este așteptat „ca zările să fie/ Altare largi suflate în aur preacurat”.

Nimic nu sună a deznădejde.

Amintirea poartă în ea deopotrivă durerea că timpul nu se mai întoarce înapoi și atenuarea durerii:

De două ori același nu m-oi scălda în ape,
Căci zilele de-a valma cu valul tău se scurg,
Și vacile bălțate de soare în amurg
Nu beau același Argeș când vin să se adape.

(La zăvoi)

*

Pendulele bătrâne mai bat același ceas,
Prelung, ca o dojană, în liniștea sonoră,
Dar timpul intră-n casă trântindu-i altă oră…

(Casa din deal)

*

Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica,
Doar pozele din rame vechi au întinerit

(Ochelarii bunicii)

Acceptând sfâșierea acestei întoarceri în timp, călătoria pe apele amintirii devine taumaturgică și naște un soare în fiecare rememorare.

Evanescența amintirii – îi „fuge printre degete/ Trecutul și talanga și soarele târziu” (În luncă) – devine ea însăși o lumină afundă, în sufletul poetului.

Întoarcerea la copilărie și la locurile sale e ca o reînviere: „Fii pentru regăsitul o mănăstire vie/ În care amintirea aprinde lumânări” (Închinare)…

…Și lumina acestei regăsiri este psalmodică: „priveliște menită să-mi fie o psaltire”.

Cu toate că timpul învechește, morții iubiți, cunoscuți sau ne-cunoscuți de către poet, se transformă într-o iubire unică în inima lui.

Lumina înfașă bobocii de trandafir cu tandrețea cu care bunicii și-au înmormântat copila, pe Florica: „Aici își îngropară bunicii mei copila /…/ Etern reînflorește, ceva în piept mă doare,/ Privind cum prinde raza cu fermecatu-i fir/ O fașă de bobocul plăpând de trandafir” (Florica).

Bobocul de trandafir se naște, ca într-o pictură suprarealistă, din mătasea luminii.

Copilăria la Florica se transformă într-o – descoperită aproape cu uimire – legătură nebănuită cu istoria și ancestralitatea acestor locuri.

De aceea, „lumina /…/ de chihlimbar” (În vie) întipărește totul, iar poetul are un irepresibil sentiment al…rămânerii, pe cât se plânge de trecerea timpului și de pierderea sau îndepărtarea de momentele fericite.

Ca și castanul „plin de pace, de păsări și de stele” (Castanul cel mare), cireșul, „de roade și de ani mulți boltit” (Cireșul), se scutură cu aceleași semnificații ale rodirii dincolo de vreme și de mormânt.

Ambianța iubirii celor apropiați este cea care nu mai poate fi refăcută…pentru că ei nu mai sunt aici, unde cad castanele și unde se culeg în coșuri cireșele, ci acolo unde arată ramurile lor aprinse de luminile stelelor.

Rodul greu l-a primit pământul, dar încununarea e nevăzută, ea e doar indicată de aprinderea boltei de ramuri.

Bunicii sunt, de fapt, cei în jurul cărora gravitează amintirile atât de vii și de grele. Gesturile de odinioară nu mai pot fi repetate, în ciuda faptului că natura pare a rămâne aceeași, o vreme:

Cireșul va fi roșu ca și-n copilărie,
Cireșele pe ramuri vor atârna cercei /…/

Și când, târziu, lungi umbre se vor culca pe lunci,
Când gol va fi cireșul iar cerul plin de stele,
Bunicii i-aș aduce acasă coșuri grele…
De-aș mai avea bunică și sufletul de-atunci!

(Cireșul)

*

De ce te-au dus, bunico, într-o chilie rece
Și te-au lăsat cu toții sub lespezi de cavou?
Când lunca e un cântec și dealul un ecou
Crescând mereu pe vreme ce primăvara trece,

Când gâza cea mai mică din soare ia un strop
Și când lumina calcă prin aurite ganguri
În crângul plin de cintezi, de mierle și de granguri
Te-așteaptă iasomia și-albastrul heliotrop[18]; /…/

O pulbere de lună albește pe livezi –
Și iar se face iarnă ca-n ziua îngropării;
Florica ta se pierde în umbrele uitării,
Capela ta rămâne pe dealuri de zăpezi.

(Capela)

*

De n-ar fi mușchiul crucii, vedeam un pat de flori,
Gătit sub bolta verde și vie a pădurii.
Ai adormit în Raiul din slovele Scripturii,
Tu, ce-odihnești la umbră de codri șoptitori.

Te-ai cununat cu moartea ca-n basmul Mioriței,
Păstorule de oameni, bunicule. Acum
Ești zumzet de albine și-mprăștiat parfum
În via îmbătată de înflorirea viței.

(Mormântul)

Casa însăși, în care a copilărit, era „ca o bunică bună”, care „prin ochelari de geamuri privea cu ochi de lampă”, „mirosind a floare de tei, a lămâiță, / A cantalup[19], a lisă[20] de chitră[21], a șerbet[22](Casa din deal).

Copilăria i-a fost împresurată de basm poetului care vedea „zăvoi cu păr de sălcii și ochi de apă vie” (În zăvoi). El însuși recunoaște că „din zarea serii ca namile, cu rost/ Răsar, rănind amurgul ceresc cu cornul frunții [ca un inorog[23]],/ Pe rând: albaștri, vineți, de aur-verde – munții/ Păzind de-acolo basmul copilului ce-am fost” (Spre Izvorani).

Toamna readuce cu sine trecutul: „În fiecare toamnă reintru în trecut” (Septemvrie). Acum, „trăsura trage la scara amintirii” (Adio la Florica).

Trecutul, toamna și amurgul sunt momente consonantice temporal. Și toate trei sunt prezidate de o lumină dulce și blândă:

  • „lumina trecutului” (Adio la Florica)
  • „galbena lumină a toamnei argeșene” (Comoara)
  • „amurgul cu razele-i de miere” (Adio la Florica)

În poemul Străinul, „amurgul” e „o ramă/ Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu”. Pentru că asfințitul acesta înrămează ca-ntr-o icoană, în lumina lui dulce, muzeul amintirilor. De aici dulceața „de miere” și căldura care caracterizează această lumină tomnatic-vesperală, dar deloc evanescentă: „Lumina e mai caldă, deși e mai răcoare” (Septemvrie). Este o apreciere picturală, care tratează intensitatea culorii, dar, în plan afectiv-spiritual, este o apreciere cu conotații profunde, aproape mistice.

Lumina toamnei, ca și cea a înserării, este mai caldă sufletului decât cea care strălucește în restul zilei sau al anului. Și acesta este un simțământ duhovnicesc, lăsat de Dumnezeu, pentru ca noi să nu uităm că asfințitul vieții noastre este îmbrățișat de lumina blândeții și a iertării lui Hristos, ca să avem nădejde în El și în iertarea Lui cea mare.

De altfel, impresiile liturgice ale acestui pelerinaj în spațiul genuin/ nealterat al copilăriei se intuiesc tocmai în revărsările de miresme paradisiace ale poamelor coapte (mai cu seamă, în multe poeme), alături de „tămâia înserării” (Adio la Florica) și în întreita lumină (a trecutului, a toamnei și a amurgului) care inundă amintirea poetului și versurile sale.

Toamna, ca și asfințitul, sunt reconvertite într-un anotimp și într-un timp al resurecției, în loc de a fi momente ale anticipării morții: „Culorile învie pe moartea frunzăturii/ Dând farmecu-nfloririi declinului naturii” (Septemvrie). Pentru că moartea nu e un sfârșit, ci o trecere spre înviere.

În același poem, orice frunză moartă e o pasăre Phoenix: „Și tremurând în vântul ce-o smulge și-o ridică,/ O pasăre de aur e frunza cea mai mică”.

În aceeași logică duhovnicească paradoxală, plonjarea în trecut înseamnă o scufundare în apele reîntineririi.

Deși „aude” cum „zboară timpul” (Străinul) – plasticizările au o forță, o intensitate aparte (reușind să schimbe tonalitatea poetică și să combine tradiționalismul viziunii cu modernismul artei) – totuși, timpul nu este revolut: „Zadarnic cred că vremea cu anii a crescut./ În fiecare toamnă reintru în trecut” (Septemvrie)[24].

Amintirea rezidește tot trecutul, din temelii, într-o altă dimensiune, lăuntrică:

Din Valea Popii, cucul mă strigă pe-a sa limbă…
Și Argeșul șoptește: De ce ne părăsești?
De ce îți schimbi căminul, nimic când nu se schimbă
Din deal de la Florica la parcul din Golești. /…/

Nu-mi părăsesc căminul, în suflet când îl duc. /…/

Ca Argeșul să-și mâne murmurătoare ape,
În crângul de-altădată, iar cucul să-l ascult,
Pe ochii mei lăsa-voi să cadă grele pleoape –
Și voi găsi în mine Florica de demult.

(Adio la Florica)

Cadențele eminesciene – ca și reminiscențele de vocabular poetic eminescian – cred că sunt mai mult decât evidente, chiar dacă influența marelui romantic (care este dominantă) e asezonată și cu tonuri pastelate din Alecsandri: „La lampă, și când ziua cu totul s-o umbri,/ Voi reciti Pasteluri de V. Alecsandri” (Septemvrie). Dacă nu cumva referința este o tușă de culoare în sine, fără a putea număra prea multe influențe concrete, la nivelul artei poetice, din Alecsandri.

Trimiterile de ordin livresc nu sunt, de altfel, puține, și nici obscurizate în aluzii vagi. Astfel, un sat românesc cât se poate de patriarhal, cu „căsuțele răzlețe”, cu „capre cățărate pe-o râpă de lumină”, cu „gârboviți ciobani” și cu o fată care „zorește, greu de urnit, un bou” îi apar poetului ca „arătări din țară în stampe japoneze” (Spre Izvorani). Dacă se gândea, spre exemplu, la Hokusai[25], probabil că avea dreptate.

Altădată privește dealul copilăriei miniatural, ca o pictură pe un ulcior antic sau ca pe un ou încondeiat (Comoara). Iar realitatea își modifică suprarealist legile în acest poem: „Și-n galbena lumină a toamnei argeșene/ Cu mere care zboară și berze care cad,/ Am luat în mână dealul: un ou încondeiat,/ Ca să-l dezmierd mai bine cu somnoroase gene”.

Un alt poem, ceva mai lung, intitulat Timpul, pare că brodează pe o învechită schemă mitică și că nu are prea multă profunzime filosofică. La prima vedere…

Pillat a simțit nevoia unei condensări a perspectivei temporale, a unui…rezumat poetic. Recurge deci la o personificare, care pare elementară, și timpul devine un personaj într-un context naratologic. E un fel de namilă din basmele lui Creangă, un Păsări-Lăți-Lungilă care se distrează cinic vânând sau transformând lumea și realitatea, îmbătrânind oamenii:

Lung Timpul a căscat de plictiseală…
A plecat.

Cu un sărut, din drum, schimbă în babă-clonță,
Șchiopând în băț și fără dinți –
O fată, dreaptă ca o lanță,
Mlădietoare în catrinți[26]
Și luându-i piersicile din obraz,
Lăsând smochini uscate – făcu haz.

Însă Timpul acesta superficial și lipsit de logică, care se joacă nătâng cu existențele, nu este timpul părut etern al lui Heraclit – pe care îl invocă și Pillat în câteva rânduri. El este o creatură se naște și moare odată cu omul.

Statura lui gigantescă, personalitatea lui strivitoare e până la urmă o iluzie a omului care nu acceptă, în conștiința lui, metamorfozele distructive și anihilatoare pe care le constată asupra realității și a ființelor pe care le cunoaște și le iubește, care e rănit de această evoluție și îi atribuie, în consecință, temporalității, dimensiuni și forțe hiperbolice.

Ceea ce afirmă Pillat în acest poem este că, deși vorbim de un timp universal, de fapt temporalitatea are o profundă valoare și dimensiune individuală. Există timpul fiecărui om și la fiecărui lucru în parte. Dar mai ales omul are conștiința și rațiunea de a reflecta într-un mod cu totul personal acest timp.

Însă în acest poem există mai multe episoade sau tablouri care pot fi admirate separat. Se pot deosebi mai multe peneluri care aparțin însă aceleiași epoci poetice (nu excludem intenția pastișei, a melanjului de tonuri). Astfel, după un scurt preludiu eminescian, o strofă e un tablou întreg arghezian:

Tăcerea deodată și-întinse împrejur,
Auitor[27] și veșnic, golu-i sur

Pe sub bolțile pustii
A țesut păienjenișul,
Prin geamuri sparte da frunzișul,
Și din pereți
Creșteau bureți,
Pe butii goale – mucegaiul
Viața își pierduse graiul,
Cojită ca o tencuială.

Epitetul sur, asociat golului tăcerii, ne face inevitabil să ne gândim la eminescienele văi sure ale chaosului din Scrisoarea I.

Altă strofă invită la perspective blagiene (deși pare a-l anticipa întrucâtva și pe Geo Dumitrescu, pentru că remarcăm nu doar ritmul narativ al versurilor, ci și libertatea de a trage cu pușca a Timpului):

Simți cum Timpul calcă prin pădure,

A bubuit lung pușca lui cu cremeni…
Dar Timpul, luând în palmă pândar și deal și vie,
A râs, a râs…suflând ușor:
– Un fulg de păpădie
Ce-n vânt îl semeni –
Se depărtă priveliștea năucitor;
Se făcu mică…mică – așa cum
Ai fi privit-o la „panopticum”[28],
Sau încrustată-n tine, în rama anilor

Și Timpul o porni la deal, la vale,
Sub stele cât pumnul…

Există, totodată, în poem, și tablouri lirice de mare intensitate, pasteluri dinamice, în care timpul devine o plasmă transparentă și agilă sau un râu care curge cu viteza luminii (într-o viziune separată de cea dominantă a poeziei).

Și cum aprinse toamna în codri-ntâiul foc,
O bună zi, din Iezer, Păpușa și Negoi,
Se scurseră pe drumuri, umflate-n valuri noui
Cu spuma lor de lână, pâraiele de oi
Și frunze-n viață printre atâtea moarte foi,
Sitari pestriți porniră cu toamna din zăvoi…

Imaginile poetice, în consecință, curg cu o frapantă rapiditate, ca în montajele video…încă neinventate[29].

Sitarii sunt pestriți, ca și toamna și precum rugul codrilor nestins, de toamnă.

Viziunea aceasta, a timpului zburător/ fugător (fugit tempus, care, transpus în imagini poetice plastice, ne poate surprinde) nu e unică în lirica lui Pillat. Ea e reluată și în poezia Înapoiere:

…Mori de vânt,
Cu aripe deschise izbite de pământ,
Păreau un cârd de berze zburând stângace. Line
Ca valurile mării, călătoreau coline
Și lanuri de secară, de grâu și de porumb,
Fugeau și ele-n urma văzduhului de plumb.

Viteza amintirii și suprapunerea imaginilor conștiinței fac ca oile sau colinelecălătorească ca valurile mării.

În poezia lui Bolintineanu era invers: valurile semănau cu turmele de oi: „valuri după valuri veneau ca turme-albind” (Conrad).

Imaginarul arhaic se imprimă pe o pânză modernă.

În alt poem, Acuarelă, morile de vânt nu mai sunt ca un cârd de berze, ci ca niște bătrâne „Ce albesc pe prundul gârlei pânza lunii”. Lumina lunii e mătăsoasă, pentru că și în poezia Drum de noapte se vede „prin frunzișe luna cernută-n ceață fină”.

Bolintineanu cred că este invocat cumva și în Drum de noapte, pentru că aici volatilele miresme ale naturii („Poiene necosite de mult și miros vag/ De flori de fân în floare, de fragi și de sulfină”) sunt asociate cu ideea de perenitate prin… „metempsicoză” (formă veche, utilizată și de Grigore Alexandrescu în Jurnalul său), a tinerei fete pe care o revezi mereu și mereu în altă generație:

Caleașcă, drum de noapte, păduri adânci de fag
Și prin frunzișe lună cernută-n ceață fină,
Poiene necosite de mult și miros vag
De flori de fân în floare, de fragi și de sulfină

În pace sufletească topindu-se, te-alină
Realitatea vremii pe al naturii prag,
Prin ce metempsicoză[30] revăd obrazul drag
Al fetei de-altădată în albă crinolină[31]!

Aceeași ochi sălbatici, același zâmbet trist,
Din care făurisem a dorului povară,
Și eu același tânăr și palid bonjurist[32]
Când ea înfășurată în vălul de percal[33]

Îmbălsămat de vântul pădurilor, în vară,
Visa la iarnă baluri la consulul muscal[34].

Fata e îmbălsămită ca în versurile lui Bolintineanu (de aceea aminteam de el): „înfășurată în vălul de percal/ Îmbălsămat de vântul pădurilor, în vară”. Ea renaște cu fiecare generație și nu piere, pentru că ceva din ființa ei amintește de miresmele eternității, are grația și imaterialitatea aromatelor (amprenta frumuseții veșnice), dincolo de amănuntele biografice prin care se reface și se reînvață, mereu, experiența existențială.

Ne întrebăm dacă nu este cumva sugerată (mai mult sau mai puțin intenționat) și o înțelegere personală a metempsihozei eminesciene.

Poemul Acuarelă este o artă poetică ce ar putea avea drept motto versurile lui Eminescu din Icoană și privaz:

Aceasta e menirea unui poet în lume?
Pe valurile vremei, ca boabele de spume
Să-nșire-ale lui vorbe, să spuie verzi ș-uscate
Cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate?

Dar oricâte ar scrie și oricâte ar spune…
Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,
O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.
Natura-alăturată cu-acel desemn prea șters
Din lirica modernă ­e mult, mult mai presus.

În poemul – mai sus amintit – al lui Pillat,

Nu cuvintele purtate ca arginții
Vânturați din mână-n mână pe tejghele
Ar putea să mi te cheme-n ochii minții,
Râu muntean, cu limpezimi de acuarele.

Cum să [re]dau cu slove negre și tocite,
Jocul fraged: numai apă, numai soare,
Și frunzișul: spumă verde pe răchite[35],
Și lumina: aur sprinten sub picioare;

Naltul cer primăvăratic care mână
Sus la munte, pe ulmet și pe ariniști,
Norii albi și le adapă turma până
Vine seara cu-ale umbrelor neliniști;

Ridicându-se în noapte: vajnic taur,
Dealul care paște cer de stânjenei[36];
Și zvâcnindu-și bobul mic spre cloșca de-aur[37] [Pleiade],
Stelele zvârlite-n zare pumn de mei;

Casele cu prispă scundă, stând pe labe,
Suri zăvozi legați de drumurile-funii;
Toate morile-n genunchi, ca niște babe
Ce albesc pe prundul gârlei pânza lunii

Cât aș vrea să uit de tot abecedarul.
Din tăceri să pot urzi păienjenișuri,
Să prind stele licărind pe-ntreg hotarul
Apelor încremenite-n luminișuri.

Și, în zori, în vorba-mi nouă să pătrunză:
Ceru-n aripi care cântă arăturii,
Glasul apei, tactul morii, vântu-n frunză,
Cucul, ritmic, ca și inima pădurii.

Dacă, pe de o parte, versurile mărturisesc un ideal poetic care pare că are multe în comun cu inefabilul barbian – prin „jocul fraged” de lumină, culoare și sunet (soarele, apa și frunzișul) –, pe de altă parte acuză pe un ton arghezian neputința poetului de a cumpăra cu arginții cuvintelor toată această frumusețe inefabilă a lumii și a universului.

Slovele negre nu pot picta, nu au culorile realității. Literele și cuvintele nu pot cuprinde, în reprezentarea lor sonoră sau grafică, toată complexitatea și profunzimea lumii, căreia frumusețea vizibilă îi este numai un indicator. Și prin aceasta Pillat expune un manifest anti-baudelairian, fiindcă poetul francez susținuse superioritatea frumuseții artificiale, de ordin artistic.

Dar greutatea simbolurilor cosmice, indefinibilul sentimentelor și al înțelegerilor contemplative nu pot fi reduse la scara minimală a artei umane.

De aici dorința „să uit de tot abecedarul” și să creeze „din tăceri” (din goluri ale priceperii umane, așa cum se naște și „ruga din tăcere” a Sfântului Dosoftei) „păienjenișuri” cu care să prindă lumina stelelor pe ape.

Idealul este (tot în descendență eminesciană) acela de a putea reda ritmurile naturii în ritmurile poeziei: „Glasul apei, tactul morii, vântu-n frunză,/ Cucul, ritmic, ca și inima pădurii”. De a putea vorbi în „dialectul apei și al vântului” (Ion Barbu) inventat de Eminescu…

În poemul Aci sosi pe vremuri, ca toate celelalte ale vieții, poezia se înscrie în destinația trasată prin tradiționalul refren vanitas vanitatum (viziune la care Pillat aderă în mod programatic):

Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac[38].

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburătorul[39] de-un tânăr Eliad[40].  /…/

Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes[41].

Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună[42]

În mijlocul unui cosmos, al unei naturi care pare eternizată (aceeași câmpie acoperită de lacul de lumină a lunii: din nou întâlnim o perspectivă inversată în comparație cu Bolintineanu, căruia întinderile mării i se păreau „câmpii lichide” (Conrad)), generațiile se succed și odată cu ele și sensibilitatea poetică (evoluând de la romantism la simbolism).

Însă aceasta nu este decât o constatare a flexibilității/ inconsistenței gustului artistic și, în același timp, o afirmare a sensibilității umane care transcende curentele literare și formele temporare ale artei.

Dar invocarea lui Lamartine și Francis Jammes, doi poeți (deși moderni și integrați în curente poetice diferite) profund atașați de viziunea creștină asupra lumii (în varianta ei catolică, tradițională pentru cultura și literatura franceză), nu este una aleatorie, ci introdusă tocmai pentru a formula aluziv un program poetic propriu.

El indică propria integrare în rândul poeților pentru care a scrie poezie modernă nu înseamnă a ieși din ritmurile gândirii vechi, din mentalitatea și din împărtășirea valorilor tradiționale ale credinței creștine.

În fine, un alt poem, Jucării, include, în a doua parte a unei rememorări dedicate jucăriilor copilăriei, strofe care pot fi interpretate, de asemenea, ca o artă poetică:

Că va sosi și ziua când fără ochi și mână[43]
Voi reveni – de ce nu? – în vechiul meu iatac,
Spre a simți cu milă cum toate se prefac
În jucării menite străine să-mi rămână.

Ca-ntotdeauna sta-vor și tocul și caietul
Și fila încărcată cu colb de poezii.
Într-un pahar mixandre[44] uitate-or putrezi,
Și cucul din ceasornic își va urma tabietul[45].

Și versurile mele îmi vor cerși oprirea.
O, strofele pe care, ani lungi, ca un zaraf
Le-am strâns cu sârg în suflet, le-am cântărit în vraf,
Gândind cu vorbe de-aur să cumpăr nemurirea.

Dar sfintele silabe cu rimă și cezură,
Ce-mi sunt acuma: cântec, icoană și parfum,
Nu vor pătrunde până în visul meu postum
Descătușat din steiul[46] de pământească zgură.

Autorul dezbrăcat de „pământească zgură” lasă în urmă „colb de poezii”. Este o confesiune poetică asemănătoare cu a lui Vasile Voiculescu.

Poezia (arta, în general) întreține dorul de transfigurare, dar ea nu intră în veșnicie.

Însoțesc ființa/ omul până la… poartă, ca niște instrumente sfințite, „sfintele silabe” având, întrucâtva, caracter sacru și liturgic, de „cântec, icoană și parfum”.

Mențiunile cu privire la zarafi și la cumpărarea nemuririi (sugerată, poate, și în prima strofă din poemul Acuarelă, amintit mai sus) fac trimitere la Mt. 24, 14-30 (pilda talanților).

Se afirmă, în definitiv, în crezurile poetice pillatiene, că inefabilul este extra-artistic, că poezia este un aliaj de silabe/ cuvinte până la urmă grosier și că presupune o materialitate pe care poetul nu o încarcă cu sine în…marea traversare. Poezia lumii de dincolo, din veșnicie, depășește cu mult jucăriile lumii de aici[47].

Ultimul ciclu de poezii, Bătrânii – din volumul Pe Argeș în sus (aluzie la versul Pe Argeș în jos, cu care începe balada Mănăstirea Argeșului) – ne propune un alt fel de periplu (în comparație cu Florica și Trecutul viu): nu în amintire, nu în trecutul viu (personal), ci în…trecutul literar.

Un fel de: al treilea hagialâc, în ordinea și viziunea lui Pillat, un hagialâc[48] în vedenia trecutului poetic („răsăreau vedenii în lună și în vis”).

Prin aceasta, istoria literară este cumva extrasă dintre coperțile unui manual și devine…o parte din memoria afectivă, devine document biografic, parte din existența și experiența cultural-trăiristă a poetului.

Literatura este pusă pe același plan cu experiența de viață.

Ea este o experiență de viață.

Arhiva acumulată livresc și arhiva înregistrată prin trăire și contemplare…sunt decriptate la fel pe plan mental și afectiv.

Ele au doar slove diferite, un alfabet distinct. Însă natura artistică, natura cosmică și natura umană converg pentru a determina specificul unei biografii.

Literatura este viață (a reafirmat-o recent la TVR și Bernard Pivot: Lire c’est aussi être dans la vie[49])…și e înregistrată pe aceeași foaie interioară în care sunt notate și celelalte experiențe.

Literatura, erudiția, cunoașterea, informarea nu reprezintă aspecte exterioare vieții.

Viața la nivel intelectual nu este separată de viața la nivel biologic, ci integrată organic în multitudinea experiențelor umane.


[1] Am publicat acest comentariu mai întâi online, în 25 de articole, între 24 martie 2012 și 16 septembrie 2012. Primul articol este aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/03/24/ion-pillat-culorile-amintirii-1/. Iar ultimul: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/09/16/ion-pillat-culorile-amintirii-25/.

Însă, analiza poemelor pillatiene a debutat, de fapt, cu un comentariu al poemului Cămara de fructe (pe care, mai jos, l-am intercalatîntre celelalte), aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/03/09/intre-stralucire-artificiala-si-iradiere-launtrica/.

[2] G. Călinescu, Istoria literaturii române…, op. cit., p. 860. [3] Idem, p. 861.

[4] Folosesc: Ion Pillat, Poezii (1906-1941), ediție definitivă îngrijită de autor, vol. II, 1918-1927, Ed. Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1944.

Și: Idem, Poezii, text stabilit și repere istorico-literare de Cornelia Pillat, Ed. Minerva, București, 1989.

[5] Haină țărănească lungă, dulamă, zeghe, țundră.

[6] Reamintesc exegeza mea pe acest subiect: „Tabloul stelelor ca turme, din Memento mori, este însă prezent, deşi numai ca sugestie, şi în Sara pe deal, în care „Turmele-l urc [dealul, simbol al înălţimii], stele le scapără-n cale”: pământul urcă spre cer, iar cerul se pogoară spre pământ. Avem de-a face cu o dublă mişcare, ascendentă şi descendentă – observaţie pe care o face Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Această mișcare este menită să unească cerul cu pământul, turma celor de pe pământ cu turma celor din cer. Apelul la imagistica creştină este lesne de observat. Eminescu se simte acasă privind bolta înstelată a cerului, nu rănit de imensitatea ei, ci închipuind infinitele spaţii cosmice ca pe nişte „roiuri luminoase”, ca de albine (Scrisoarea I), şi galaxiile stelare ca pe nişte cârduri şi cirezi de stele. […]

La Eminescu turmele de oi care urcă dealul şi cârdurile de stele care coboară prin văile cosmice se întâlnesc. Şi această viziune a fost făcută posibilă de pogorârea îngerilor pentru a binevesti păstorilor şi a stelei pentru a-i conduce pe regii filosofi şi astrologi la „Născutul din tavernă”, cum spune tot poetul, „la culcuşu-eternei mile” (Dumnezeu şi om). Acea Eternă Milă, Hristos, care umple inima „cu farmecele milei” (Rugăciunea unui dac). […]

Despre caravanele de cămile nu se amintește în Noul Testament, ci într-o profeție a Sfântului Isaias, care este deopotrivă despre Învierea Domnului și despre nașterea Lui și închinarea magilor: «Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit!  Căci iată întunericul acoperă pământul, şi bezna, popoarele; iar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui străluceşte peste tine. Şi vor umbla regi întru lumina ta şi neamuri întru strălucirea ta.  […] Caravane de cămile te vor acoperi, şi dromadere din Madian şi Efa. Toate sosesc din Şeba, încărcate cu aur şi cu tămâie, cântând laudele Domnului» (Is. 60, 1-6, Biblia 1988).  În Biblia 1688 și în Triodul vechi nu există „caravane de cămile”, ci: „cirezi de cămile” – opțiune preluată, ulterior, de Biblia 1914 și Biblia 2001. În schimb, Biblia 1939 (tradusă de Vasile Radu și Gala Galaction) și Biblia 1988 spun „caravane de cămile”, în vreme ce Biblia de la Blaj 1795 (greco-catolică) folosește sintagma „turme de cămile”. Ceea ce înseamnă că Eminescu a utilizat și o ediție mai nouă fie a Triodului, fie a Scripturii (a celei din urmă, mai degrabă, pentru că limba cărților de cult este mai conservatoare) – ar putea fi vorba de Vechiul Testament tiparit la Smirna în 1839 sau Biblia de la Buzău 1854-1856 (sau de o versiune biblică în altă limbă), dar nu am găsit încă aceste ediții.

Însă poetul a cunoscut și edițiile vechi, pentru că în Memento mori citim aceste versuri enigmatice: Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune/ Și popoarele de stele, universu-n rugăciune… /…/ Stelele în cârduri blonde pe regină o urmează,/ Aerul, în unde-albastre, pe-a lor cale scânteiază/ Și rămân întunecate nalte-a cerurilor bolți; /…/ Iar în cârduri cuvioase stelele se mișcă-ncet,/ Intră-n domele de neguri argintii, multicoloane;/ De-a lor rugă plină-i noaptea. A lor dulci și moi icoane/ Împlu văile de lacrimi, de-un sclipit împrăștiet”.

Regii sori în caravane și cârdurile (cirezile) de lune și de stele – Dosoftei utilizează termenul cârduri în Ps. 49 din Psaltirea în versuri – își fac neobosita călătorie în cosmos, producând o neîncetată rugăciune a universului („universu-n rugăciune”), care umple noaptea lumii („de-a lor rugă plină-i noaptea”), o rugăciune cu lacrimi de lumină („A lor dulci și moi icoane/ Împlu văile de lacrimi, de-un sclipit împrăștiet”).

Sorii, lunele și stelele sunt turme/ cirezi/ caravane cosmice ale aceluiași Păstor Dumnezeu care le paște pe câmpiile nesfârșite ale cerului. Ele sunt „dulci icoane” ale turmelor Cerului de sus, ale Sfinților care „împlu văile de lacrimi” și „de-a lor rugă plină-i noaptea”, întâlnindu-se, în aplecarea lor plină de milă spre pământ, cu turma celor pământești, care aspiră spre înălțimi: „Sara pe deal buciumul sună cu jale,/  Turmele-l urc, stele le scapără-n cale” (Sara pe deal). «Prin crucea Ta, Hristoase, Îngerii și oamenii s-au făcut o turmă și o Biserică; cerul și pământul se bucură; Doamne, slavă Ție» (Penticostar)”.

A se vedea cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, op. cit., p. 421, 423, 689-691, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[7] Astăzi, în schimb, vrem să îi „sanctificăm” cu forța pe cei pe care îi iubim, fie că au avut sau nu vreo treabă cu Biserica.

[8] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2009/03/01/octavian-goga-poetul-iconic/. Ulterior a intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 4, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2012/12/22/epilog-la-lumea-veche-i-4/

[9] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2013/11/03/scurta-istorie-a-unei-metafore/. A intrat în cartea mea, Studii literare, vol. I, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/

[10] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan. I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 100.

[11] Soi de struguri. [12] Tot un soi de struguri. [13] Luncă. [14] O pasăre migratoare. [15] Cămașă femeiască. [16] Dud. [17] Morișcă de lemn pusă în vii și în lanuri ca să sperie păsările.

[18] O plantă aromată (Heliotropium europaeum) folosită în industria parfumului. A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Heliotropium_europaeum.

[19] Varietate de pepene galben. [20] Dulceață. [21] Un fel de lămâie de 4-5 ori mai mare decât cea obișnuită. [22] Băutură răcoritoare din sirop și sucuri de fructe. [23] Un animal imaginar, cu trup de cal și corn în frunte.

[24] Sunt mai multe poeme cu acest titlu.

[25] A se vedea: http://www.katsushikahokusai.org/.

[26] La plural. Fustă sau șorț din portul femeiesc al țăranilor români.

[27] Adverb provenit de la verbul a aui, care înseamnă a răsuna prelung, a hăuli.

[28] Muzeu în care vezi totul dintr-o singură privire.

[29] A se vedea, spre exemplu, filmul de aici: http://transhumance.ro/.

[30] Metempsihoză. [31] Fustă lungă și foarte largă, în formă de clopot, susținută în interior de arcuri subțiri, la modă în secolul al 19-lea.

[32] Nume ironic pentru tinerii români cu idei progresiste, care studiaseră în Franța pe la 1830-1840.

[33] Pânză de bumbac subțire și netedă. [34] Rus. [35] Specie de salcie.

[36] Plante cu flori violete, albastre, albe sau galbene.

[37] A se vedea: https://planetariubm.wordpress.com/2012/07/11/constelatii-romanesti-traditionale-componenta-ancestrala-a-viziunii-populare-romanesti-asupra-constelatiilor/.

[38] A se vedea: http://www.etudes-litteraires.com/lamartine.php.

[39] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Zburătorul_(Ion_Heliade_Rădulescu).

[40] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Autor:Ion_Heliade_Rădulescu.

[41] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Francis_Jammes.

[42] Idem: http://www.crispedia.ro/Horia_Furtuna.

[43] Când voi muri, când ochiul și mâna vor rămâne inerte.

[44] Micșunea bătută. O plantă ornamentală (Cheiranthus cheiri) cu flori parfumate, galben-aurii. A se vedea:  http://en.wikipedia.org/wiki/Erysimum_cheiri.

[45] Eminescu: „Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare” (Scrisoarea I).

[46] Colț ascuțit de stâncă.

[47] A se vedea și I Cor. 11-12: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin…” (Biblia 1989).

[48] Pelerinaj.

[49] A se vedea: http://www.tvrplus.ro/editie-profesionistii-cu-eugenia-voda-33476 [min. 33].

Biblia cosmică în poezia românească

Acest articol este alcătuit din fragmente din cărțile mele[1]. Pentru că mi-am dat seama că am reflectat și am scris de multe ori, în mod disparat, despre tema indicată în titlu, dar nu am pus niciodată lucrurile cap la cap. De aceea am luat diverse pasaje, mai întinse sau mai scurte, din cărțile mele, și le-am alipit unul de altul pentru a avea o perspectivă mai amplă și mai unitară despre un subiect a cărui cercetare m-a pasionat.

N-am mai procedat astfel în trecut, însă acum mi se pare utilă strângerea la un loc a acestor date (fără a fi exhaustivă), pentru mine și poate și pentru alții.

Read More

Ștefan Octavian Iosif: ochiuri de poezie [5]

Cu Octavian Goga, Iosif are în comun reprezentarea iconică a unor personaje care se individualizează, ieșind din ceața memoriei (în deja evocatele poeme Bunica și Fusul), dar și rugăciunile sau poemele străbătute de fior religios (în tradiția poeziei vechi, dar și a celei pașoptiste):

Străin pierdut, pe lume fără parte,
Răznit de-ai tăi, de tot ce-ai scump departe,
În van ai blestema și-n van ai geme:
Nu vor veni, în orele supreme,
Plângând încet pe nume să te cheme,
Nici să-ți închidă ochii după moarte…

La ce amarul deznădejdei multe,
Zădărnicia unor lacrimi smulte,
Biet suflet gata să-și pornească zborul?
Alină-ți plânsul, potolește-ți dorul
Și-ntoarce-te spre-Atoteștiutorul :
El Singur numai poate să te-asculte

Precum pe văi se desprimăvărează,
Pe frunte blând te-o mângâia c-o rază
Ce va străbate-ntreaga ta ființă…
Atunci adoarme orice suferință.
Priviți la ceruri cu recunoștință,
Căci Dumnezeu pe toți ne are-n pază!

(O rază)

*

Doamne, către Tine-ndrept
Astăzi ruga mea umilă!
Iartă celuia nedrept:
De la tronul Tău aștept
Cel din urmă semn de milă…

Ca un demon cad învins,
Fulgerat de suferință.
În genunchi, cu graiul stins
Și cu sufletul cuprins
De obidă și căință;

Dornic brațele-mi întind
Către cerurile Tale:
Valurile mă cuprind,
Inima mi-o simt murind
De nețărmuita jale;

Și pre Tine Te mai chem:
Doamne, Tu ești Sfânt și mare!
Mântuie-mă de blestem…
Către Tine plâng și gem:
Îndurare!

(Rugăciune)

*

Stam în cerdacul casei mele
Departe, peste vii, privind
Cum scorburoșii nuci întind
Pe-alocuri negrele umbrele.

Alunec mai departe ochii
Și peste-un deal văd cum dispare,
Ca trena unei albe rochii,
Un nouraș grăbit în zare.

Mai jos, ascuns între umbrare,
Tihnit cătunul dormitează
Și, albă-n liniștea de-amiază,

Ocrotitoare-asupra lui,
Bisericuța stă de pază
Cum stă o cloșcă între pui

(Amiază)

Sonetul din urmă e un pastel pillatian, cu vii și nuci, infuzat aluziv de miresme, legănat de o muzică interioară adormitoare, purtat ca pe aripi către o liniște abisală.

Culorile tind către esențe, pentru că tabloul este în alb și negru: pete de la negrele umbrele” ale nucilor colorează via, iar satul e ascuns de arșiță între umbrare”. Lumina prea vie se decantează cromatic într-un nor alb „ca trena unei albe rochii”, în centrul tabloului fiind bisericuța albă stând ca „o cloșcă între pui”.

Comparațiile par gingașe…chiar naive. Semnificațiile sunt însă mult mai profunde decât s-ar părea la prima vedere.

Bisericuța ca o cloșcă nu e o imagine rural-patriarhală, ci una care are legătură cu cea de la Geneză/ Facere, unde se spune că Duhul Sfânt se purta deasupra apelor primordiale, purtare interpretată de Sfinții Părinți, în virtutea etimologiei ebraice/ aramaice a cuvântului, ca o clocire/ incubare, ca o pregătire a lor și a pământului aflat sub ele pentru a da viață.

Imaginea poetică utilizată de Iosif a fost folosită și de Mântuitorul, pentru a arăta grija Lui față de oamenii pentru care S-a întrupat:

„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit” (Mt. 23, 37).

Comparația lui Iosif nu este, așadar, nicidecum elementară, așa cum nu este nici diminutivarea: nourașul și bisericuța, singurele care sunt albe în acest tablou, indică ceea ce pare insignifiant/ plăpând/ ascuns în lumea aceasta, dar are valoare eternă.

Pentru că nourașul alb „ca trena unei albe rochii” devine simbolul nunții veșnice spre care bisericuța-cloșcă îi îndreaptă pe cei îmbrățișați/ ocrotiți de ea, scoțându-i de sub negrele umbrele ale lucrurilor scorburoase și de sub umbrarele lumii acesteia.

Forma efemeră se metamorfozează și se strămută la cele veșnice, își ia zborul din lumea această, dacă în ea se află ceva veșnic.

Sonetul lui Iosif e, prin urmare, un pastel cu semnificații metafizice

Poezia delicată a lui Șt. O. Iosif, cum spuneam, e ca o pânză foarte fină care ascunde nevăzute desene cu subînțelesuri.

Se profilează, în opera lui Iosif, și o poezie a anotimpurilor, în descendență romantică.

Un poem alcătuit din două sonete ne dezvăluie un neașteptat elan mistic – o întraripare către Soarele-Dumnezeu:

I

Plutesc în aer glasuri fermecate,
Vestindu-mi pretutindeni primăvara!
Văzduhul scânteiază sub povara
Mărgăritarelor din cer picate

Fugiți departe, griji întunecate!
Vreau să trăiesc din zori și până seara,
Și vreau să cânt! Vreau să mă-mbăt de para
Eternă a iubirii nesecate.

Ca ciocârlia ce-n văzduh s-avântă,
Și-acolo-n cer se leagănă și cântă
Pân’ ce-amețește iar, căzând pe lanuri;

Așa-n pornirea sfintelor elanuri
Se-nalță sufletu-mi spre tine, Soare!
Și cade iar din slăvi amețitoare…

II

Iubesc, și-mi pare că-i întâia oară!
Un tainic dor de viață mă îmbie.
Simt inima bătându-mi tot mai vie
Atunci când eu credeam că vrea să moară.

Uimit, dezgrop din suflet o comoară
Ce-ar fi pierit cu mine-n veșnicie;
Natura-ntreagă astăzi reînvie,
Mai falnică decât odinioară

Veghează în noi porniri de viață nouă
Și nici nu știm cum izbucnesc deodată
Din depărtate-ascunse-adânci izvoare

De-acum pot chiar să mor… Nu-mi fuse oare
Cea mai înaltă fericire dată?…
Puteri dumnezeiești, osana vouă!

(Reînviere)

Și îl prevestește, din nou, pe Lucian Blaga:

În azur se simt întoarceri.
Vânăt fum de vreascuri ude
S-a întins în tot oraşul.
Undeva un zbor se-aude.

Sus cocorii desfăşoară
Ieroglife din Egipet.
Dacă tâlcul l-am pricepe
Inima ar da un ţipăt.

În copaci prin vechi coroane
Seve urcă în artere:
S-ar părea că-n ţevi de orgă
Suie slavă de-nviere.

Muguri fragezi sfarmă scoarţa,
Solzi şi platoşe, găoace.
Grav miracolul ne miră
Cum începe, cum se face.

Fiece sămânţă-nalţă
De pe un mormânt o piatră.
Suferinţa are-un cântec
Şi nădejdea are-o vatră.

(Înviere)

Într-o altă poezie a lui Iosif, dedicată primăverii, autorul ei se prinde încet în plasa unei melancolii aparent fără obiect:

Bine ai venit, april,
Lună răsfățată!
Zburd și cânt, zglobiu copil,
Ziulica toată!…

Înainte-mi — câmp deschis…
Stau fără de țântă.
Totu-i adâncit în vis,
Prins de vrajă sfântă.

Jos, pe dâmb, mă tolănesc,
Fermecat de lene,
Și din ce în ce clipesc
Tot mai des din gene…

Somnul vine mângâios,
Soarele mă-mbată,
Parc-aud un basm frumos
Cu: „A fost odată…”

În auz îmi sună blând
Zumzetul de-albine…
Mândre zâne vin tinzând
Brațele spre mine.

Tainice spre mine vin
Toate laolaltă,
Râd și-n jur de mine, lin,
Prinse-n horă, saltă…

Dar când sar să le cuprind,
Caut cu-ntristare:
Stol de porumbei sclipind
Flutură în zare

(Visul)

În poezia anotimpurilor, Iosif alunecă ușor de la pastel spre versurile triste, cu aer simbolist:

S-aud pretutindeni tălăngile sunând,
Plâng unele cu larmă și altele-n surdină,
Răspund și dau de știre că turmele-n curând
Vor coborî la șesuri…

În galbena lumină
De-abia le-auzi cum sună, mai jos, tot mai departe…
Le-adună vântul parcă în negre văgăuni
Și-apoi le-alungă iar pe văi, și iar le-mparte
Ca glasuri de alarmă ce prevestesc furtuni…

Trezite din prăpăstii de plânsetele lor,
Cresc negurile sure, alunecând tăcute,
Ies după stânci în pripă și pier ca un decor
Retras de mâna unei ființe nevăzute

Apar din altă parte, sporind acum treptat,
Și-n falduri, ca o mantă, se lasă peste munte,
Iar piscul singuratic, sub cerul întristat,
Posomorât își trage căciula peste frunte…

(Tălăngi)

*

Priveghiuri lungi de toamnă. În sfeșnic lumânare
Se luptă-n întuneric, tot scăpătându-și zarea,
Precum se luptă somnul cu jalea ce te-apasă
În liniștea ploioasă

Deodată triste glasuri sporesc mocnita jale,
Bat fâlfăiri greoaie dasupra casei tale…
Se face iar tăcere… și te străbat fiorii:
Ne lasă și cucorii!

„Fugiți, fugiți departe, întârziate stoluri,
Să nu v-apuce-n câmpuri înghețul de la poluri!…”
Suspină trist în urmă, foșnindu-și frunza moartă,
Salcâmul de la poartă…

(Salcâmul)

Există, în lirica lui Iosif, strofe sau poeme întregi care au puternice accente simboliste (chiar pre-bacoviene):

Te simți mai singur astă-sară,
Mai mohorâtă-i azi odaia…
Auzi cum șiruie afară,
De-a lungul streșinilor, ploaia!

Trist, ca o plângere-necată,
Răsună-n noaptea cea pustie,
În noaptea asta-ntunecată
Ce-ți pare-un veac de insomnie

(Singur)

*

Se-ntorc iar zilele noroase,
Cu negurile somnoroase,
Și-amurgurile timpurii —
Vin diminețile urâte
Și nopțile posomorâte
Și lungi, și negre, și pustii

Copacii, despuiați și jilavi
Și triști ca cerșetorii schilavi,
Gem biciuiți de vânt și ploi —
Podoaba lor de-odinioară
O zdreanță putredă-i ce zboară
Și-i tăvălită în noroi…

Veni-vor zilele senine,
Vor râde florile-n grădine
Sub arcul cerului senin…
Veni-vor toate iar, știu bine…
Ci eu, cu toamna care vine,
M-aș duce, ca să nu mai vin

(Se-ntorc iar zilele noroase)

*

Un lung suspin de harfe-eoliene
Plutește-n aer, scade, crește iar,
Și cad încet, rotindu-se alene,
Foi veștede desprinse din umbrar.

Plâng harfele și îndelung suspină,
Și-n plânsul lor pare că prind cuvânt:
„…Ce mândr-ai fost odat’ și tu, grădină!
Mireasma ta și floare, unde sunt?…”

(Strofe)

*

Te uită, frunza pică irosită,
Și vântul geme prohodind departe!
Puțină vreme încă ne desparte
De iarna tristă, prea curând sosită!…

Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte,
Pădurea noastră tace părăsită:
Eu singur cânt cu vocea obosită
Și trec prin încăperile-i deșarte

S-au dus privighetorile măiestre;
Pustiu e cuibul blândei turturele…
Ah, unde-i șuierul mierliței sure!

Pierdut din stolul mândrei lor orchestre,
Ce trist răsună cânturile mele
În liniștea adâncă din pădure…

(Toamnă)

Atmosfera simbolistă însoțește uneori, după cum se vede mai sus, teme arhaice precum vanitas sau ubi sunt?, cu un vast repertoriu în literatura noastră, din perioada veche până în cea modernă.

În versurile citate, muzica jalnică a ploii și a vântului e susținută de melodia corespunzătoare a versurilor.

Aparte, în acest context, este poemul ultim pe care l-am avut în vedere, sonetul Toamnă, care e o superbă și discretă artă poetică.

Poemul ar putea constitui o prefață pentru poezia lui Emil Botta.

Poetul e aici  o pasăre din corul care înalță simfonii în palatul pădurii.

Imaginea pădurii „cu geamuri sparte”, în lipsa cântăreților ei, e copleșitoare. Păsările sunt ferestrele acestei lumi, cântările reprezintă mediul care o fac transparentă, pentru că îi transparentizează interiorul.

În mod paradoxal, realitatea nu este vizibilă, dacă există dimensiuni de mare profunzime care pot rămâne inaccesibile.

Trilurile armonice ale păsărilor deschid fereastra lumii către Dumnezeu, către veșnicie, ridică o scară melodică de la pământ la cer.

Absența lor înseamnă ruină…de aceea sonetul lui Iosif e o artă poetică romantică, în esența ei, chiar dacă e înveșmântată într-o pletoră de motive simboliste.

Poetul însuși e o pasăre umilă din stolul mândrei lor orchestre”, al păsărilor cântătoare ale lumii, care, odată rămas singur, își constată viersul minor, dacă nu e acordat în simfonia generală.

Sonetul poate fi interpretat în sens tradițional: ca modestie asumată a poetului ce recunoaște că nu-i poate întrece pe cântăreții profesioniști ai pădurii, pentru că arta naturii zidite de Dumnezeu întrece întotdeauna creația umană. Este discursul/ crezul poeților români, aprofundat de Eminescu, reafirmat sau niciodată negat de marii poeți moderni, oricum i-am considera: „tradiționaliști” sau „moderniști”.

Versurile suportă însă și o interpretare alegorică: lirica unui poet nu poate fi cu adevărat ascultată dacă nu este integrată în corul universal al creațiilor poetice.

E o atitudine care denotă o largă deschidere spre universalitate, din partea unui „tradiționalist convins”…

***

Poeții a căror lirică am analizat-o, Ștefan Petică, Dimitrie Anghel și Șt. O. Iosif, deși integrați de exegeza literară în curente diferite și reprezentând ideologii literare aparent ireconciliabile, demonstrează foarte multă flexibilitate/ mobilitate în raport cu aceste doctrine, care ar fi trebuit să îi opună.

Ne-am oprit la acești trei poeți, pentru că i-am considerat exponențiali pentru contextul poetic al începutului de secol XX, dar și prefiguratori ai liricii interbelice.

Ei fac parte din societatea poetică ce a realizat pasajul de la poezia romantică a lui Eminescu la cea a epocii moderne, reprezentată la superlativ de Arghezi, Blaga, Bacovia…

Parcursul nostru exegetic, fără a fi exhaustiv, a căutat să demonstreze mulțumitor că disputa tradiționalism-modernism a fost una falsă, în cea mai mare parte a timpului și a argumentelor.

Un poet simbolist ca Petică are cunoștințe despre tradiția poetică românească și o scară de valori, raportate la aceasta, prin care îi surclasează pe numiții „tradiționaliști”.

Modernizarea literaturii românești – în sensul etimologic al termenului: acceptarea unor valori universale în forma și în substanța ei, cu scopul precis/ programatic de a o introduce în circuitul valorilor universale, fără a-i trăda autenticitatea națională – nu a început odată cu pașoptismul, ci cu Dosoftei și Dimitrie Cantemir.

Planul „medievalilor”, în linii mari, nu a fost dezmințit niciodată. A fost doar îmbogățit cu teoretizări și o practică literară care a căutat în permanență să găsească echilibrul între cei doi poli: tradiția și modernitatea.

Ștefan Octavian Iosif: ochiuri de poezie [4]

Zmeoaica este un fragment de basm românesc, dar care are o anumită muzică interioară melancolic-malefică și un ritm susținut de intrigă continuă, specifice poeziei romantice germane, din care Iosif a tradus foarte mult (a se vedea, spre exemplu, Craiul ielelor de Goethe):

— Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-frumos!
Zorește-ți fugarul și-aține-te bine!
Căci iată Zmeoaica cu chipul hidos
Pe urmele noastre pornit-a, și vine
Purtată în goană, ca norul de vânt,
C-o falcă în cer și cu alta-n pământ!

— N-ai teamă, copilă de crai, căci cu noi
E Galben-din-soare, copilă, n-ai teamă!
Aruncă năframa cea scumpă-napoi,
Să crească un codru năstrușnic de-aramă :
Pân’dinții Zmeoaicei, rozând, s-or toci,
Noi fi-vom departe, departe de-aci!

— Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-frumos!
Nu simți tu dogoarea arzându-te-n spate?
E crunta Zmeoaică cu chipul hidos:
Rozând la copaci, prin pădure străbate.
Ea vine cumplită, cu părul vâlvoi,
Și dacă ne-ajunge, Aman e de noi!

— N-ai teamă, tu, mândră copilă de crai,
N-ai teamă, al inimei mele tezaur!
Aruncă-i tu pieptenul de-aur ce-l ai,
Pe loc să se facă un munte de aur.
Ah, iată-l cum crește cu vârful în cer —
Să-l roadă Zmeoaica cu dinții de fier!

— Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-frumos!
Căci muntele, iată, se clatină, crapă:
Zmeoaica cumplită, cu chipul hidos,
Prin borta deschisă se vâră și scapă.
Ea varsă catran și pucioasă pe nări,
N-auzi tu vâlvoarea cum clocotă-n zări?

— N-ai teamă, tu, scumpă copilă de crai!
N-ai teamă, căci leac îi găsim noi îndată;
Aruncă-i oglinda vrăjită ce-o ai,
Să crească o baltă adâncă și lată:
Căci apa cea lată va pune hotar
Pe care-o să-ncerce să-l treacă-n zadar!

— Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-frumos!
Se-ntunecă cerul, pământul vuiește.
Te uită! Zmeoaica cu chipul hidos
Se zbate-n mocirlă și se zvârcolește.
Ea urlă turbată și-azvârle spre noi
Cu ghearele-i hâde bucăți de noroi!

— N-ai teamă, tu, dulce copilă de crai!
Acolo rămâne de-acum înainte!
Noi însă trecut-am pe celălalt plai,
În lumea de visuri curate și sfinte!
Înlănțuie-mi gâtul cu brațul tău drag! —
O, las’ să ne ducă fugarul pribeag!

Ca în basmele românești, finalul este fericit, deși întreg poemul, exceptând ultima strofă, pune accentul pe intensitatea infernală a tensiunii.

Pasajul e celebru datorită basmului romantic al lui Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă.

Atmosfera romantic-maladivă e întrucâtva reprodusă de Iosif chiar din creația lui Eminescu.

A fost odată… versifică însă un basm întreg (123 de strofe). Relatarea basmului reprezintă, de fapt, o povestire în povestire, pentru că naratorul este bunica ce toarce acum fuiorul poveștii pentru nepoții ei: „bătrâna vorniceasă/ Cu chipul sfânt…/ Ce dulce suferință/ În ochii-i mici! Ce vrajă nențeleasă/ În portu-i vechi cu iie și cătrință!/ Cum toarce-așa, în liniștea din casă,/ Micuților le pare o ființă/ Din alte lumi…Uimiți de drag, așteaptă…”.

Povestea este despre un fecior de împărat, care este dăruit părinților lui după multe rugăciuni „la Domnul”. Împărăteasa are însă un vis prevestitor, care o înștiințează cumva că fericirea va fi urmată și de multă durere. Mergând să boteze copilul, departe, într-un izvor de munte, după obiceiul timpului, alaiul împărătesc e atacat de cete de hoți codreni („panduri”, cum zice Iosif).

Împărăteasa se rătăcește și lasă copilul în grija Maicii Preacurate, care îl păzește și îl face găsit de un sihastru, iar ea își va petrece zilele în temnița tâlharilor. Copilul fusese botezat Gheorghe, iar pustnicul sfânt îl crește până moare. Băiatul ajunge un viteaz neîntrecut, se va întoarce în cetate, va fi recunoscut după colierul pe care îl purta și va deveni împărat în locul tatălui său, care murise înnebunit de durere. Apoi își va elibera mama, pedepsindu-i pe tâlhari.

Ca în mai toate basmele românești, sunt nenumărate elemente biblice al căror fir a fost tras în țesătura basmului.

Iosif introduce însă și elemente care țin de scriitura veche românească, de cazanii, cronici și hagiografii.

Preludiul nenorocirii care se abate asupra familiei împărătești este realizat printr-o comparație în stilul lui Varlaam sau al lui Miron Costin:

Văzut-ați Oltul spumegând la maluri
Când, sus la munte, ploile durează?…
Cum cerul toamna se înseninează
Mutând lumina de pe văi pe dealuri,
Apoi deodată iar mi se-nnorează –
Așa norocul: vine și se duce,
Și-o zi năcazuri multe poate-aduce!

Am sesizat existența acestei apropieri stilistice de tiparul cărților vechi și în cazul epopeei lui Budai-Deleanu [1].

Mai multe amănunte legate de viața sihastrului reprezintă preluări din hagiografii, cum ar fi: prietenia sa cu fiarele pădurii, faptul că era un ascet sever, că la rugăciunea lui cu multe lacrimi a crescut pe loc o viță încărcate cu roade sau că își prorocește singur moartea înainte cu trei zile și că un leu va veni ca să îi sape groapa – după cum tot poveste de pateric este și cea cu oul prăjit la lumânare, menită să ilustreze ispitele postitorilor:

Și chiar pornise prin pădurea mare
Un pustnic dintr-o văgăună-adâncă
(De cei ce coc un ou la lumânare
Și zile-ntregi postesc și nu mănâncă:
Bătrân era și-nvecinat de fiare,
Dar ele nu-i făceau nimic, ba încă
I se-nchinau, ori se duceau aiure
Când se-ntâlneau du dânsul prin pădure…). /…/

Căci el plângând, din lacrimile-aceste,
Ce-i picurau din ochi îmbelșugate,
Crescu o viță vie fără veste
Sub strașina chiliei afumate…
Și când ridică ochii-n sus, dă peste
Ciorchini întregi de struguri, atârnate:
Copți unii, alții-n pârg sau aguridă,
La alții floarea da să se deschidă.

Pe loc aleargă schimnicul, și-adună
Din cei mai copți…Văzând că îi mănâncă,
Mai plânse-o toană, dar de voie bună.
Apoi căzu-n evlavie adâncă
Iar în genunchi, și se porni să spună
Rugi peste rugi…s-ar mai ruga el încă,
Dar iar se-ntoarce spre copil să-l vadă,
Ca în genunchi pe urmă iar să cadă… /…/

Acesta-l chemă într-o zi la sine:
„Simt, fătul meu, că mi-e sfârșită viața.
Trei zile încă vei mai fi cu mine;
Apoi, văzând că-s rece tot ca gheața
Și nu-ți răspund, tu vei cunoaște bine
Că-s mort pe veci…Dar cată, dimineața,
Să nu te sperii, căci un leu năprasnic
Veni-va din pustii cu urlet groaznic… /…/

Bătrânul pusnic, deci, a treia sară
Închise ochii și-adormi. Deodată,
În zori de zi, pădurea se-nfioară
De-un răcnet lung. Temutul leu s-arată,
Cu coama-n vânt, ca un vârtej de pară.
Văzând pe pusnic mort, îi face-ndată
Cu ghearele o groapă, și-l astrucă [2],
Apoi pieri în crâng ca o nălucă…

De asemenea, basmul abundă, ca și la Eminescu sau Creangă, de elemente culte, romantice: portrete, descrieri, peisaje…


[1] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Țiganiada: tradiție și inovație, Teologie pentru azi, 2012, p. 69-70.

Cartea se poate downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2012/07/19/tiganiada-traditie-si-inovatie/

[2] A astruca = a înmormânta, în limba veche.

Ștefan Octavian Iosif: ochiuri de poezie [3]

Pe Ion Pillat îl prevestește (sau îl pregătește) prin poemele Nucul și Bunica:

Același loc iubit umbrești
Și-un colț de cer întreg cuprinzi,
Nuc falnic, strajă din povești,
Dasupra casei părintești
Aceleași crăngi întinzi…

De veacuri fruntea nu ți-o temi,
Ții piept când vin furtuni năval —
O, de-ai putea să mai rechemi
La poala ta și-acele vremi
De trai patriarhal!

Acel șirag de mândre veri
De cari mi-aduc aminte-abea,
Asemeni unor dragi păreri
Ce-au legănat în mângăieri
Copilăria mea

O, de-ai putea să mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n horă se-nvârteau nebuni
Și toamna făureau cununi
Din veștedele-ți foi!

Dar unde-s brudnicii copii
Și unde-s râsetele lor?…
Potecile-au rămas pustii
Și-i năpădit de bălării
Pustiul din pridvor…

De mult s-au risipit și-acei
Bătrâni ce-n umbră ți-au stătut
La sfaturi cu părinții mei,
Și frunza ce-o călcară ei
Țărână s-a făcut!

Străjer măreț, mai ți-amintești?…
Tu singur, încă neînfrânt,
De-amar de ani adăpostești
Ruina casei părintești
Pe care azi o cânt!

(Nucul)

*

Cu părul nins, cu ochii mici
Și calzi de duioșie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori și până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la țară

Căta la noi așa de blînd,
Senină și tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viața ei trecută.

De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea
Asemuind-o-n mintea mea
Duminecii preasfinte…

(Bunica)

Duioșia e infinită…

E același sentiment pe care l-am întâlnit și la Anghel, în Murmurul fântânei și care îl va înscrie în istoria poeziei pe Ion Pillat, prin volumul Pe Argeș în sus.

File:Stefan Luchian - Lunca de la Poduri.jpg

Ștefan Luchian, Lunca de la poduri

*

File:Stefan Luchian - Biserica la sat.jpg

Ștefan Luchian, Biserică la sat

În aceste poeme este vorba de nostalgia amintirii și de o istorie personală. Se strecoară însă, încet-încet, în poezia lui Iosif, și alte nuanțe, care anunță o melancolie mult mai cuprinzătoare, a altor vremi, a unei lumi apuse:

E liniște-n chilia bătrânei, și-nserează…
Sub vatră țârâește un greier nestatornic.
Își leagănă-n perete tic-tacul vechiul ornic,
Se-ntunecă chilia și iar se luminează,
     Și-aleargă fusul spornic

Topită de veghere, bunica toarce, toarce,
Cu mințile p-aiurea, cătând la foc pierdută…
Și, ca purtat în umbră de-o mână nevăzută,
Tot fuge-n cercuri fusul și tot mai iute stoarce
Din caier lâna mută

Mâhnită stă Preasfânta sub candela de pază,
Se irosește-n aer cucernic busuiocul;
Pe vatră luptă-n umbră mocnit și vânăt focul,
Înstreinatul greier sub vatră aiurează,
Schimbând într-una locul.
Și, ca-ntr-o vrajă, fusul se-nvârte și suspină

Amurgu-ncet își cerne cenușa obosită
Bunica-ngândurată zărește ca prin sită
Trecând pe dinainte-i o viață în ruină
     Și-o lume părăsită

(Fusul)

Fusul e un alt ornic…care adună firele de lână în caier, după cum timpul destramă „lâna mută” a vremilor care nu mai cuvântă.

E o muzică dureroasă a unui timp care învârte lumile cu o viteză amețitoare, amestecând ziua cu noaptea și schimbând pe negândite decorul vieții.

Însă, cum spuneam, își face prezența în versurile lui Iosif, tot mai pregnant, un regret tot mai cuprinzător, care ar vrea să îmbrățișeze o întreagă epocă dispărută:

În parcul vechiului castel,
Pe-aleea solitară,
Un tânăr prinț rătăcitor
Se plimbă trist și visător
În fiecare seară…

Se plimbă trist și visător
Și-ngână cu durere :
— Copilă tainică de crai,
Cu vineți ochi, cu păr bălai,
Tot sufletu-mi te cere…

Se plimbă visător și trist
Și cu durere-ngână :
— De ce nu vrei să te ivești
Din ceața vechilor povești
Să-mi faci un semn de mână ?

E-o liniște de cimitir
În parcul singuratic:
— O, dați-mi mândrul buzdugan
Și-aduceți calul năzdrăvan
Ce-adulmecă jăratic…

Ca-n cimitir e liniște
În tainica grădină.
Trist razele prin cetini curg
Și luminează în amurg
Castelul în ruină…

(Vremuri apuse)

*

File:Kandinsky-Blue Rider.jpg

Kandinski, Călărețul albastru

*

Convoi de umbre diafane
Plutind măreț se risipește
Departe-n liniștea de mituri… /…/

Și clocotește codrul!…
Iată-l, se zbuciumă, se-ndoaie, geme,
Bătut de neagra vijelie…
Încearcă-n urmă multă vreme
Bătrânul uriaș s-adoarmă,
Și-ncearcă-n van să-și mai recheme
Trecutu-i plin de poezie!

…Tăcută azi în nopți de vară
Pe luminișuri luna bate,
Dar nimfe nu mai saltă-n hore…
Și-n fund de peșteri depărtate
Doar apele îngână tainic
Legende vechi din vremi uitate
Și plâng în șipote sonore

(Visează codrul)

*

Doarme tainica grădină,
Și departe,-asemeni unei
Bărci de-argint rătăcitoare,
Dusă lin de unda mută,
Numai lebăda șe mișcă
În singurătatea lunei,
Singură purtând solie
Dintr-o lume dispărută.

Mândra apelor crăiasă
Lunecă-n mișcări încete,
Și vâslind la întîmplare,
Dată visurilor pradă,
Leagănă pe-oglinda apei
Basmul vechi al unei fete
De-mpărat, mireasă tristă
În vesmântu-i de zăpadă.

Și cum își înclină gâtul
De omăt și trece printre
Umbrele de sălcii triste,
Ea visează-ntotdeauna
Că palatele-i de aur
Porțile-i deschid să intre
În iatacurile mândre
Unde luminează luna…

Astfel toată noaptea-și poartă
Palida-i melancolie.
Lunecând rătăcitoare,
Pradă visurilor dată…
Dorm palatele de aur
Scufundate pe vecie…
Tainic stuful doar suspină
Lângă țărm: „A fost odată…”

(Lebăda)

*

Pe lângă ziduri vechi de vechi palaturi
Trec adâncit în gânduri, pe-nserate
Pe-aici cântau demult fântâni curate,
Râdeau grădini cu înflorite straturi.

Azi sunt ruini, și gându-abia străbate
În negura acelor negre leaturi
Dar de mă-ntorc și cat, pierdut, în laturi,
Le văd, și-acum acolo-n vis pe toate.

Acel ce astăzi numele mi-l poartă
A mai trecut pe sub aceeași poartă?
A mai trăit, acuma ani o mie,

O altă viață, neștiută mie?
Adesea iarna când natura-i moartă,
Ne-mbat-un miros vag de iasomie

(Nürenberg)

Parcurile, castelul medieval, grădinile, lebedele, miresmeleamurgul alegoricvagul/ imaginile diafanenostalgia, muzica suav-îndurerată… reprezintă tot ceea ce exegeza noastră consideră că exprimă simboluri și elemente pur simboliste.

Încât Iosif pare mai simbolist decât Anghel (așa cum a fost considerat acesta)…

Este evident post-eminescianismul (melancolia după…melancolia eminescian-romantică) și înrudirea de tonalitate poetică, cu Petică, Anghel și alți confrați.

Însă toate aceste elemente care aparțin recuzitei poetice simboliste sunt resemnificate de către Iosif, dacă nu cumva o resemnificare asemănătoare s-a produs și la Petică și Anghel, dar nu atât de evidentă.

Nostalgia lui Iosif se îndreaptă către o lume patriarhală pe care o numim generic ev mediu românesc și european.

Am văzut aceeași privire contemplativă și melancolică întoarsă spre trecut, spre valoarea spirituală a tradiției (invocată prin simboluri și alegorii), și la Ștefan Petică.

Trecutul românesc voievodal este evocat de Iosif, într-o continuitate – pe care poetul o simte neîntreruptă – , nu numai cu Eminescu, dar și cu pașoptiștii, cântând ruinele ca și Cârlova și Alexandrescu:

Văzut-ați voi, când primăvara vine,
Acele flori plăpînde, delicate,
Care,-nflorite-abia, mor împăcate,
Vestind albastrul zilelor senine?

Așa, poetul unor vremi uitate
Solit a fost de armonii divine
Ce-au fermecat o clipă din ruine
Tîrgoviștea cu vechile-i palate.

Cu el venea o-ntreagă primăvară
De cântece, dar fu ursit să piară…
Trist sol sfios al zărilor albastre,

Simțind că moartea timpurie-l darmă,
Aruncă-n zorii deșteptării noastre
Întâiul glas de trîmbiță de-alarmă!

(Cârlova)

*

Pe deal stă vechea cetățuie,
Popas din tainice visări,
Arare vreun drumeț mai suie
Spre dânsa strâmtele cărări…

De veacuri zace-n părăsire
Cetatea unde-un voievod
Își doarme somnul în neștire,
Cu credinciosul său norod…

Și-adesea, când se face sară
Și glas de taină toate au,
Sus, la ruina solitară,
Sub lună, dus pe gânduri, stau.

Iar când cobor, și, dintr-o dată,
În lumea cea de astăzi vin,
În manta mea întunecată
Trec prin oraș ca un străin

(Pe deal)

*

Azi Curtea Veche e ruină goală
În cimitir zac negre cruci crăpate,
Cu slove-adânci, chirilice, săpate,
Doar vântul nopții-n ierburi dă răscoală!

Când însă-n turlă ceasul tainei bate,
De prin morminte umbre mari se scoală!
În șoapte, pe furiș, vin toate-n sală
Și țin divan subt bolțile surpate.

Boieri bătrâni de-acuma două veacuri,
Ei pun la cale treburile țării;
Vor să trimită cărți de jalbă Porții…

Din răsărit, prin albele cerdacuri,
În casa unde tăinuiesc boierii
Crai-nou pătrunde ca un sol al morții…

(Boierii)

Străin și din altă lume se simțea și Petică…numai fiorul prindea alte acorduri.

O legătură cu sensibilitatea și reveria poetică și plastică prerafaelite s-ar putea stabili și în cazul lui Iosif, și care poate fi mai mult sau mai puțin incidentală.

Ion Pillat, în ciclul Bătrânii, evocând tradiția literară română veche, începând cu literatura religioasă și cu Dosoftei [1], va urma pilda lui Iosif:

Când mă cuprinde dor adânc de țară
Și n-am pe nimeni să-mi potoale dorul,
Iau cartea unde curge sfânt izvorul
De-nțelepciune și tărie rară

Citesc, iar gându-mi își întoarce zborul
Spre vremi de bărbăție legendară,
De greu război și de robie-amară;
Și sufer, și mă bucur cu poporul.

Îmi cântă jalnic rostul nestatornic
Al tuturor măririlor din lume
Miron Costin, vestitul mare vornic;

Boier de țară, bunul Ion Niculce,
Oftând, strecoară printre lacrimi glume
Din zile vechi, și-n grai nespus de dulce!

(Cronicarii)

*

Din vechi hrisoave, din scripturi bătrîne
Strângând de-a valma note pentru Hronic,
Așa-l văd eu pe tânărul canonic,
Istoricul semeț și dârz de mâne.

Când cei puternici l-agrăiau ironic,
El nu știu mânia să-și înfrâne.
Mișei, l-au prigonit, l-au scos din pâne,
Dar n-au înfrânt curajul lui demonic.

Ca Dante, nențeles, pribeag prin sate,
Îl văd apoi purtînd, trudit de cale,
Gigantica sa operă în spate,

Întreg trecutul națiunei sale:
Un alt Infern, mai crunt, mai plin de jale,
Căci toate-n el erau adevărate!

(Șincai)

*

Psalt înțelept, comoară nesecată
De basme bătrânești și vechi zicale,
Rapsod glumeț, iubit de mahalale,
Cari răsunau de cântece odată,

Ce-mi pasă dacă criticii de-azi cată
În versul tău greșeli gramaticale!
Eu te slăvesc de dragul muzei tale,
Apusă azi cu lumea ei uitată.

Te văd blajin, muncind din greu, iar seara
Stai în cerdac, îți acordai ghitara,
Cântai vreun psalm, vreo doină, mici balade

(Icoane vechi. A. Pann)

Ion Bianu făcea mai demult observații legate de interesul literar al lui Iosif față de cronici:

„poetul ni se prezintă ca un tânăr cult, care a cetit și înțeles, în afară de poeții care l-au precedat, și pe cronicarii noștri, de la care și-a însușit nu numai subiecte de poezie, ci și elemente de limbă” [2].

Iosif glisează între melancolia imprecisă, al cărei subiect e o întreagă lume veche, cu palate și castele, cu grădini și codri, și nostalgia personalizată istoric.

El nu rămâne numai în perimetrul memoriei afective sau al diafanului, ci lirica sa își asumă și dimensiunea revendicativă, proprie și lui Coșbuc și Goga, precum și rolul de a încerca reanimarea unui trecut literar popular, reînviind doinele și baladele:

Coboară seara pe câmpie…
Pe drum pustiu, un car cu boi
Se leagănă încet, departe…
Cresc nori de pulbere-napoi.

În car, îngână cărăușul
Un cântec vechi și trist nespus,
Ca o poveste-ntunecată
A veacurilor ce-au apus

Și, cum se pierde-n umbra serii,
Mă-ntreb pe gânduri adâncit :
„Va răsări cândva și steaua
Acestui neam nenorocit?…”

(Pasteluri V)

*

Vestit era odată lăutarul!
La zile mari, bătrâna-i alăută
De cîte ori cu galbeni fu umplută
Și-n loc de vin cu aur plin paharul.

N-a fost o nuntă fără el făcută:
Îl prețuia vlădica și plugarul…
Azi n-a rămas pe fund decît amarul, —
Trist și-amintește gloria trecută…

Uitată doarme-a doinelor comoară
De-un sfert de veac, în vechea lui vioară
Ce-a desfătat o lume-n tinerețe!…

Să-ți povesteasc el ce mari ospețe,
Ce mândre nunți, ce luminate fețe
Văzură ochii săi odinioară…

(Lăutarul)

Din acest sentiment s-a născut crezul care l-a deteminat să scrie doine, balade, cântece, povești și basme versificate, în tradiția lui Bolintineanu și Coșbuc: Ielele, Frumoasa Irină, Novăceștii, Cântece, Haiducul, Năframa, GruiaPintea, Icoane din Carpați VI (Doina), Icoane din Carpați VII (Ciobănașul), Zmeoaica, Rugăciune, Înșiră-te, mărgăritare…, A fost odată…

Uneori însă, doina sau cântecul haiducesc sunt transfigurate în sens cult până la a se îndepărta aproape cu totul de originea lor populară, poetul procedând la o transformare a lor radicală (așa cum făcuse odinioară Cantemir cu bocetul sau blestemul):

Singurel ca un haiduc,
În surghiun ca norul,
Cată mîine să mă duc
Și să-mi las odorul.

Mâine plec în zori de zi…
Însă până mâine,
Vino mai aproape, — zi
Doina mea, stăpâne!

Doina cu păstorul, când
Prăpădise turma
Și se duce tot cântând
Ca să-și piardă urma…

(Cântece I)

*

Nu mai sunt pe luncă flori,
Văile-s deșarte,
Țipă cârduri de cocori
    Pribegind departe!

Și văzduhul s-a-nnorat,
Ninge sus la munte —
Trec pe vale, la iernat,
Turmele mărunte…

Plâng tilingi, tălăngi răspund,
    Soarele apune, —
Glas de bucium sună-n fund
    Ca o rugăciune…

(Cântece II)

*

Se tânguiesc
Tălăngi pe căi,
Și neguri cresc
Din negre văi,
Plutind pe munți…
La făgădău,
La Vadul-Rău,
Sus, la răscruci,
Vin trei haiduci
Pe cai mărunți…

Grăiesc încet…
Un scurt popas –
Și spre brădet
Pornesc la pas
Cei trei călări…
Sus, peste plai,
Tăcutul crai
Al nopții reci
Umbrind poteci,
Se-nalță-n zări…

Și neguri cresc,
S-anină-n crăngi; –
Se tânguiesc
Și plâng tălăngi
Pe căi pustii…
Se duc uitați
Cei trei fârtați,
Săltând în șa,
Plutind așa,
Ca trei stafii…

Dar când ajung
La cotituri,
Un chiot lung
Din mii de guri
Dărâmă stânci…
Haiducii mei
Doinesc toți trei;
Și clocotesc,
Și hohotesc
Păduri adânci…

(Icoane din Carpați VI (Doina))

*

Jos, între care,
Vitele rumegă;
În depărtare
Văile fumegă.

Dorm muncitorii
Pe lângă focuri;
Apele morii
Murmură-n scocuri.

Scapără stelele…
Ceasul în care
Dănțuie ielele
Lîngă izvoare…

Sprintene, vesele
Peste coline,
Joacă miresele
Apelor line.

(Icoane din Carpați IX (Jos, între care))

Se observă totuși apetența lui Iosif pentru peisajul esențializat, pentru poezia în care culorile și formele aproape că se geometrizează prin simplificare, devin niște repere simbolice, dar nu simboliste, ci aproape abstracte.

Pentru ca, în alt fragment, să anunțe…drama expresionistă a lui Blaga:

Dar soarele coboară-n asfințit,
Din văi cresc neguri cenușii,
Năvală dau pe culmi în sus,
Și clopotele-au amuțit.
Pe gânduri dus,
Călugărul desculț a-nchis
Străvechiul paraclis,
Și intră în chilia-i de sihastru.

Dar negurile cresc, mereu întind
Zabranicul lor lung, întunecat…
Pe rând s-aprind
Făcliile văzduhului albastru,
Luceafărul scânteielor răsare,
Și luminițe licăresc prin sat…
Departe, orga surdă a pădurii,
Cu mii de șoapte, taine de izvoare,
Răsună-ncet, răsună lin,
Pe urmă tace…

O, ceas divin!

Acum începe mândrul parastas
În templul veșnic al naturii
Sus, peste lumea adormită, mută.
Potir de-argint în mâna nevăzută
A îngerului purtător de pace,
Se-nalță luna dintre brazi

Gigantic preot în odăjdii sfinte,
Străluce Caraimanul solitar…

Și tu, pierdut, o, suflet, în extaz.
Cazi în genunchi…

(Icoane din Carpați XII (Dar soarele coboară-n asfințit))


[1] A se vedea cartea noastră, Epilog la lumea veche I. 4, p. 105-129.

Cartea se poate downloada de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/12/22/epilog-la-lumea-veche-i-4/.

[2] Cf. Șt. O. Iosif, Poezii. Originale și tălmăciri, Ed. Minerva, București, 1983, p. 375.

Ștefan Octavian Iosif: ochiuri de poezie [2]

Putem spune că apropierea și colaborarea cu Anghel a lăsat urme în poezia sa, deși, mai degrabă am înclina să credeam că însuși temperamentul poetic lui Iosif l-a făcut sensibil față de lirica vremii:

De ziua numelui, în dar,
Primise roze Anișoara…
Le-a strâns frumos într-un pahar,
Dar rozele muriră seara… /…/

Și gândul ei nevinovat
Se-ntunecă de-atâta jale
Când vede cum s-a spulberat
Podoaba mândrelor petale… /…/

Sărman copil neștiutor
Ce plângi sărmana ta comoară,
Asemeni rozelor ce mor,
Tot ce ni-e drag e dat să moară…

(Rozele)

*

Se plimbă prin grădina mănăstirii
Domniţa, albă-n rasă cenuşie.
Amurgu-şi cerne umbra-i viorie,
Lung sună toaca-n toiul tînguirii.

Şoptesc încet prin flori de iasomie
Şi parcă vor s-o mângăie zefirii;
Se scutură pe straturi trandafirii,
Şi crinii mor, dar ea nu vrea să ştie.

Departe,-n zări, e vrajă, cântec, viaţă…
Ea trece albă,-nvăluită-n ceaţă,
Asemeni unei palide vedenii

Uitată de părinţi şi de rudenii,
De bucurii şi de dureri străină,
Se stinge-n rând cu florile-n grădină

(Domnița)

*

Adâncite-n vis
Florile grădinii,
Gingaşul narcis,
Iasomia, crinii,

Trandafirii-nvolţi,
Sub catapeteasma
Uriaşei bolţi,
Îşi unesc mireasma.

(Noaptea de mai)

*

Aici sunt flori. S-or veșteji și-aceste,
Cum alte multe-n șir se veștejiră…
Aceasta-i scrisa florilor: resfiră
Miresme dulci, și mor fără de veste.

(De urât)

*

Fantastic joacă rândunici zglobii
În cerul plin de umbră și lumină,
Și-i liniște adâncă în grădină,
Sub piersicii cu flori trandafirii

(Liniște)

*

Când mă gândesc la viața-mi din trecut,
Îmi pare-un parc sălbatec și tăcut
Ce, plin de cântec de privighetori,
Lucea, pe vremuri, parfumat de flori

(Când mă gândesc)

Iosif nu a rămas indifernt față de poezia lui Ștefan Petică și a altor confrați (probabil îl avea în vedere și pe Tradem), cărora le dedică un lung poem, intitulat O viață (În amintirea lui Ștefan Petică și a altora):

Târziu se face ziuă, curând se face sară
În odăița scundă din strada solitară.
Hârțoage prin unghere și patul la părete,
Iar lângă pat, pe masă, hârtii împrăștiete,

Și-n negura eternă, o lampă mititică
Abia îngân-o rază, de-ai crede că i-e frică…
Ci totuși nopți de-a rândul ea arde cu credință,
Și zarea ei hrănește o dulce suferință
În ceasurile triste de grea singurătate,
Când numai vântul plânge pe uliți depărtate…

Atunci ea luminează pe un tânăr stând la masă
Cum scrie și citește sau câteodată-și lasă
Încet pe mână capul…Și cine știe unde,
În care lumi și vremuri gândirea lui pătrunde
Când cată-n zarea lămpii ce-alăturea veghează
Și-și încunună fruntea cu firava ei rază…

Dar câteodată lampa, sătulă de veghere,
Își pâlpâie-n feștilă lumina care piere,
Și umbre cresc și joacă pe ziduri și podele…
Tresare visătorul atunci privind la ele,
Oftând închide cartea sau lasă manuscrisul,
Ca-n așternut să-și toarcă pe întuneric visul…

A doua zi se scoală, se-mbracă și se duce,
Dar parcă nu prea știe cam încotro s-apuce,
Și-nfrigurat se-ntoarce în fiecare sară
În odăița scundă din strada solitară… /…/

E drept că trece strada cu pașii cam nesiguri,
Și ochii câteodată îi ard aprinși de friguri,
Și e cam tras la față, și pare cam anemic,
Și nici nu cred să aibă vreun titlu academic
(Căci titlurile astăzi la toți le-astupă gura),

E drept că se ocupă chiar cu literatura,
Dar…n-are mândre plete și nu-i croit la modă,
Și dacă-n haină poartă vreun cântec sau vreo odă,
Nu-s închinate, totuși, puternicilor zilii,
Cum a făcut deunăzi poetul Mercantili,
Nici nu dicută artă în colț de cafenele,
Și are-o sfântă frică de proști și versuri rele. /…/

Crescut la umbra unei biserici vechi, la țară,
Ați înțeles că nu e măcar nepot de vară
Al vreunui stâlp al țării, și, prin urmare, nu e
Împins de spete scara măririlor s-o suie…

Părinții lui muriră departe în bordeiul
Deasupra cărui, singur, mai stă de strajă teiul
Ce i-a umbrit străbunii în zile mai senine…
La umbra-i primitoare era așa de bine!

Dar, din copilărie rămas orfan, băiatul
A fost silit din vreme să-și părăsească satul,
Și la oraș el însuși pe sine să se crească,
Cum cresc mai toți orfanii în țara românească.
Azi dă în familii lecții și scrie la gazetă,
Ducându-și viața-n studiu și liniște discretă.

Mai greu e însă iarna: doar la-nceput de lună
O muzică de flăcări în sobă dacă-i sună
Și-aruncă prin odaie un zâmbet cald ce-mbracă
Într-o lumină dulce ființa lui săracă /…/

Și nimenea pe lume nu l-a-ntrebat ce-l doare,
Pân’ ce-ntr-o dimineață vecinii mi-l aflară
Mort în chilia scundă din strada solitară…

Detaliile biografice privesc viața lui Ștefan Petică, iar Iosif îi încrustează o efigie eminesciană, ceea ce spune multe despre prețuirea pe care i-a acordat-o și chiar despre influența asupra sa a poetului crescut la umbra unei biserici vechi, la țară”, acolo unde își are și mormântul.

http://2.bp.blogspot.com/_QpMkx4oseSM/TUnQ0MKW_zI/AAAAAAAAAK8/k1htsOeLDUQ/s1600/P1050190.JPG

Sursa imaginii

Lirica lui Iosif pare să fie scrisă…de mai mulți autori, ceea ce ne-ar putea împinge la concluzia că poezia lui e livrescă sau că presupune numai o problemă de excepțională dexteritate în compoziție.

Între autorul baladelor, al poeziilor cu fir narativ sau cu iz coșbucian și cel al sonetelor „eminesciene” și al versurilor diafane parcă ar sta să se deschidă o prăpastie.

Dacă nu ne-am uita mai bine…

Dincolo de opțiunea formală, versurile sale nu sunt lipsite de acea esență poetică originală, care individualizează creația unui poet mare.

Unele sonete sunt, într-adevăr, demne de Eminescu:

Secerătoare ce insufli teamă,
Eu nu te văd purtând pe umeri coasă,
Cu-orbite reci cum treci din casă-n casă,
Când nimeni nu te vrea, toți te blesteamă.

Precum cei vechi te-ntrezăreau frumoasă,
Rănitu-mi suflet, palido, te cheamă:
O, vino-ncet și dulce ca o mamă,
Și umbra ta pe ochi încet mi-o lasă.

Că tu ești taina, liniștea, tăcerea,
Limanul cel din urmă, mângăierea
Din urmă-a celor obosiți și triști;

Tu singură ești vrednică să vindeci
Un suflet bântuit de mari restriști…
O, înger negru-al morții, vino, vin’, deci!…

(Ad mortem)

Dar autorul Patriarhalelor este și primul – și poate ultimul – care a scris și unsonet agrar (pentru că nu forma dictează conținutul, iată că se pot scrie și sonete pe teme rurale):

Câmpiile țin astăzi sărbătoare!
Prin holde coapte, fetele grăbite
Înoată pân’la brâu, împodobite
Cu roșu mac și vinete cicoare

Huiește secera fulgerătoare…
Bat mii de raze-n fețe dogorite.
Ușor se-nclină spicele-aurite,
Cad snopii-n șir…Cântați, secerătoare!

Se clatină, lung țipă subt povară
Căruțele pe drumul alb de țară;
Pocnind din bice, hăulesc flăcăii.

Apusul joacă într-un potop de pară:
Se duce craiul zilelor de vară
Spre alte lumi, departe-n fundul văii

(Secerișul)

E un tablou superb, care n-are legătură cu nicio ideologie…Finalul e o topire-n metafizic a sărbătorii.

Adevărul este că Iosif știe să îmbine patriarhalitatea și…simbolismul, timbrul clasic al sonetului și tânguirea sau elanul romantic:

S-a înserat. Uşor se-nalţă fumul
De prin ogeaguri către bolta vastă,
Domol coboară turma de pe coastă,
Umplând cu larma de talange drumul.

Blând, florile, în liniştea lor castă,
Îşi dăruiesc văzduhului parfumul,
Şi noaptea-şi cerne peste toate scrumul
Ici-colo numai licăre-o fereastă

Un clopot plânge-o clipă, şi-apoi tace…
Luceafărul în alba-i strălucire
Răsare sus…Şi-atâta sfântă pace

Domneşte-acuma peste-ntreaga fire,
Că sufletul aripile-şi desface
Ca să se piardă în nemărginire

(Înserare)

Poetul le-a încercat pe toate: veselia horei, jalea doinei și tristețea „nibelungă” – o aromă difuză a melancoliei gotice – , fără a fi contaminat până-n prăsele de niciuna, păstrând o măsură care e definitorie pentru lirica sa.

Se poate spune despre Iosif că oscilează între formele poetice sau că s-a exersat în toate, așa cum îi stă bine unui poet complet:

Aș vrea să cânt, să-mbrac în mândre rime
Norocul rar ce-n cântec nu încape,
Că nu e vers pe lume să-l exprime.

Ci ca-ntr-un murmur nesfârșit de ape
Ce se revarsă-n valuri de-armonie,
Din mii de glasuri ce-l vrăjesc de-aproape,

Sărmanul suflet cearcă, și nu știe
Ce ton să prindă, ce cuvânt s-aleagă,
Căci toate-l cheamă,-l strigă și-l îmbie…

(Terține)

Iosif nu are profunzimea filosofică a lui Eminescu, dar tinde spre ea și are ambiția de a scrie acea poezie în limba apei și a vântului

El este un maestru al versului, cizelat până la a nu se mai observa urma instrumentului șlefuitor, dar este și un suflet adânc, care face ca limpezimea să fie afundă:

Uliţele-nnegurate
Luna în argint le-mbracă,
Limpede un clopot bate
Straja cea dintâi…

(Rugă)

*

Fânu-i strâns, și de pe luncă
Oamenii spre casă vin.
Lacrimă de-argint, scânteie
Steaua serii în senin.

Văile-alburesc în zare,
Satul se-nvelește-n fum.
Cel din urmă car răscoală
Colbul adormit pe drum.

Dulce și încet se-ntinde
Tihna pe pământ și-n cer…
Sus pe deal răsare luna,
Melancolicul străjer.

(Icoane din Carpați III)

*

Plăsmuiri din basme
M-au împresurat?
Aripi de fantasme
Poate-au scuturat

Aur peste ele?
Cine dete, oare,
Strai de sărbătoare
Gândurilor mele?

Stau încremenit —
Parcă niciodată
N-am mai pomenit
Noapte-aşa-nstelată,

Floare de cireş
Mai strălucitoare,
Tril mai fără greş,
De privighetoare! /…/

Tremură de dor
Gândurile mele:
Nu te-nduri de ele
Tu, stăpâna lor,

Care-n orice floare
Pui un curcubeu —
Tu, surâzătoare
Rază-n plânsul meu?

(Noaptea de mai)

Mai bine zis, acest suflet și-a căutat urna poetică în care să-și depună mireasma, și a trecut din formă-n formă ca o albină din floare-n floare.

În toate formele pe care le-a încercat, a lăsat ceva – mai mult sau mai puțin – din nectarul său specific.

Și toate la un loc alcătuiesc opera unui artist complex și rafinat, cu un condei subțire și cu penelul ochiului rezemat în aur:

Printre mii de șatre albe
Vezi fanare în amurg,
Și prin pulberea de aur
Oamenii pe uliți curg.

(Pasteluri IV)

*

Luminile răsar prin galantare.
În praf de aur, din adâncul pieții,
De pretutindenea beția vieții
Înalță zgomotoasele-i altare.

(Din Paris)

Poetul e un vizual, și nu unul oarecare, ci unul care vede până la esențe:

Zăceau priveliștile moarte
Sub cerul sur, în asfințit.

(Fulgii)

*

Niciun zvon apoi. Pustiul
Peste dealuri se întinde.
Câte-o stea clătinătoare
Candela-n văzduh și-aprinde…

(Pasteluri VII)

*

La Nürnberg, în vechiul castel,
Stăteam rezemat de-o fereastră,
Privind cum se-mbracă sub el
Orașul în negură-albastră.

Și purpur plutea în fâșii
Prin negura vânătă-a serii,
Pe uliți străvechi și pustii
Robite de vraja tăcerii.

(Clopotele din Nürnberg)

*

Mi-e dor de-un vis așa curat
Și alb ca albul de hermină [1],
Să râd ca florile-n lumină,
Să uit că ros e de vermină
Copacul vieții scuturat…

(Mi-e dor de-un vis)

Și este, deopotrivă, un auditiv al lucrurilor neauzibile sau al substanței sonore a lucrurilor:

Bătrânul codru-n miez de noapte
Visează sub argint de lună
Și, socotindu-și, parcă, frunza
Nenumărată-n vis răsună. /…/

Convoi de umbre diafane
Plutind măreț se risipește
Departe-n liniștea de mituri

(Visează codrul)

*

Iar din imperiul tăcerii
Se desprindeau fulgi mari de nea.

(Fulgii)

*

Tot fuge-n cercuri fusul și tot mai iute stoarce
Din caier lâna mută...

(Fusul)

*

Pe luncă sună coasa. /…/
Albine fierb.

(Farniente)

*

Câmpia ațipește iarăși,
Doar greierii mai țârâiesc… /…/

Pe câmpie niciun zgomot.
Din oraș abia străbate
Ca un murmur lin de-albine
Larma vieții zbuciumate.

(Pasteluri III, VII)

Culorile fug spre abisal, ca și viața

Toate „sunt atrase în viață de un dor nemărginit”, cum a zis Eminescu, dar gravitează în jurul tăcerii din care au fost aduse la ființă, așteptând să se stingă.

Cugetarea la moarte stinge rumoarea vieții, o zvântă în zvonuri din ce în ce mai depărtate, mai vagi…și cântecul lui Iosif devine blagian:

O, tu, cea mai frumoasă dintre zâne,
Cu tot alaiul tău de bucurii,
Toți te-așteptăm cu-atâta dor să vii:
Dar nimeni, nimeni mai cu dor ca mine!

Și ce-mi aduci tu, care pe câmpii
Pui flori, și cerului dai zări senine,
Și cântec lucitor, și unde line
Izvorului, ce daruri tu-mi îmbii?

Ce vis cerca-va de iznov s-alinte
Un suflet amăgit de-atâtea ori?
O, dac-aș ști că visul iarăși minte!…

Atuncea poate-aș ramânea cuminte
Și m-aș uita cu ochi nepăsători
La iarba care crește pe morminte

(Primăverii)


[1] Ș. Petică a scris despre „fecioara cu vis alb ca de hermină”, în Serenade demonice VI.

Page 1 of 12

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort