Vasile Voiculescu: biografie poetică [13]

Voiculescu părăsește lupta spirituală, iese din arena războiului duhovnicesc, pentru că i se pare suficientă împlinirea ca meșteșugar al versului. Și este conștient de acest fapt, de căderea sa. Dar, în loc de căință și smerenie, alege că creadă în reversibilitatea consecințelor: „Furtuna extazului mă va urca, poate,/ Într-o pală de parfum, Doamne, până la tine,/ Cerul arunce-mi înapoi jos ruina./ Floarea căzută din împărăție/ A văzut cerul și a sărutat lumina” (Doamne); „De când m-am rupt de tine și nu mai încetez/ Cumplita mea cădere ce umple infinitul,/ M-apropii tot de tine pe cât mă depărtez” (α. Ω). Din păcate, aceste versuri nu sunt deloc dovada unei gândiri și simțiri ortodoxe…

Are, însă, și momente de pocăință:

Iubirile noastre? numai pospai,
Luciri mincinoase de putregai;
Nu ard, nu luminează, nu-ncălzesc,
Când și când în beznă lucesc.
Oul de viperă cu fosfor în el,
Clocit în nisip, face la fel.

Doamne, inimile bieților poeți,
Mâncate de cari și de bureți,
Înșală pe oameni spre-a-le-ndrăgi,
Pe tine nu te pot însă amăgi…
Și ce inimă domnească-mi visam!
Doamne, atinge-te de ea, să se-aprindă, ori să n-o mai am.

(Iubirile noastre)

*

Așijderi unui nor ce s-a-ncărcat
Cu tunete și fulgere deșarte
Și-adevărata lui menire și-a uitat,
Veneam în numele înaltei, sterpei arte…
…Un vânt mă risipi…și n-am plouat.

Îngăduie, o, Doamne-al învierii,
Iar să mă-ncheg din negurosul limb,
Să strâng din mlaștini aburii durerii
Și, închinat doar milei și tăcerii,
În lacrimi rodnice să mă preschimb…

(Norul)

Dar nu rămâne totdeauna consecvent acestor trăiri….

Vasile Voiculescu: biografie poetică [12]

Pe măsură ce vede că vechile deziderate duhovnicești nu se împlinesc, că nu progresează lăuntric în sens isihast, poetul se întărește tot mai mult – din păcate – în convingerea că împlinirea sa spirituală este poezia (înțeleasă mai mult ca artificiu estetic, ca măiestrie tehnică). Astfel, în poezia Doamne (vol. Veghe), scrie:

„În vârful copacului tău sunt o floare…
Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă leagăn în talazul de azur și soare.
Slavă ție că n-am rămas în temnița humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare,
Inima mea nu mai întârzie.
Zbucnește[1] afară în limpezimi petale
Să lege rod tainic, bob de poezie,
Hrană zburătoarelor împărăției tale. /…/
Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele”…

Voiculescu se recomandă astfel: „O, Doamne sfânt /…/ Poate mă știi…, sunt faur de sonete” (Vorbesc și eu în dodii, în același volum). Însă tocmai sonetele făurite de el nu au nimic de-a face cu duhovnicia și cu învățătura evanghelică. De aceea spun că Voiculescu a ajuns, de la o anumită vârstă sau etapă a devenirii sale, să asimileze în mod orgolios și inautentic măiestria stilistică și rafinamentul estetic cu împlinirea scopului vieții creștine.

La 67 de ani scrie un Autoportret romantic:

„Mi-am făurit o bătrânețe bravă,
Cu părul alb ca faldul unui steag,
Cu crângul bărbii țărcuind șirag,
Un chip uscat de pajiște firavă.

În pieptul liber, bântuită navă,
De al talazurilor vălmășag,
Port încă sus, ci tot mai lângă prag,
O inimă, răcită, dar de lavă.

Visez mereu, căci visul mi-e trezie /…/
Mă sprijin în condei ca în toiag”.

Însă „visul” nu e „trezie” niciodată! Oricine are minimă cultură isihastă nu poate să confunde aspirația cu împlinirea ei, ba, mai mult, Sfinții Părinți din toate vremurile vorbesc despre o mare înșelare care se produce atunci când începi să crezi că ceea ce dorești și visezi este deja realitate duhovnicească!


[1] Folosește verbul „a izbucni” cu semnificația lui arhaică (întâlnită la Dosoftei): „a izvorî”.

Vasile Voiculescu: biografie poetică [11]

Împlinind o jumătate de secol de existență, scrie poezia Cincizeci de ani, în care consemnează câteva elemente importante din parcursul său biografic:

Cinzeci de ani de piatră și de lut
Și-n orice pas am pus un început.
Iar de arzimea-n care mă frământ
Mi-a curs tot mirul frunții în pământ.

Te-nalță, cedrule umbros, și șezi
În vipiile marii mele-amiezi,
Cu foșnet pur s-arunci peste genuni
Cununa nopții tale de minuni

Nu pentru tihnă. Dimpotrivă. Dar
Râvnesc din veci un înger, adversar.
Ajungi mai slab, netrebnic cazi la fel
Cu cât vrăjmașul ți-este mai mișel.

Ci-ncăierați sub adumbrirea ta,
Să sug puteri din cel ce m-o-ncleșta.
Când brațul meu s-o-ncolăci rebel,
Să simt cereasca greutate-n el.

Și pân-acum parcă-ntr-adins mi-ai dat
Numai cu pleava lumii să mă bat.
Stă totuși semn în câmpul gol c-am dus
Ucenicia luptelor de sus:

Cinzeci de lespezi și deasupra jar.
Alcătuind spre slava ta altar.

Pentru prima dată Voiculescu vorbește deschis despre scopul ascezei creștin-ortodoxe care este revelația lui Dumnezeu, descoperirea Lui în vedenie, și despre faptul că aștepta o epifanie. Această așteptare este indicată aici prin referința la vedenia Sfântului Patriarh Iacov, cunoscută drept lupta lui Iacov cu Îngerul: „Râvnesc din veci un înger, adversar” (adverbul „din veci” e menit să indice vechimea dorinței sale).

Numai că poetului i se pare că lupta îndelungată cu patimile („cu pleava lumii”) e umilitoare și nedemnă de el. Demonii poftelor trupești sunt considerați vrăjmași mișei, inferiori. Are impresia că această luptă de durată îl sleiește de puterile duhovnicești: „Iar de arzimea-n care mă frământ/ Mi-a curs tot mirul frunții în pământ”.

Ceea ce nu înțelege Voiculescu e că pretenția lui vine din mândrie, nu din credință și smerenie. Constatarea lui este autentică: „Ajungi mai slab, netrebnic cazi la fel/ Cu cât vrăjmașul ți-este mai mișel”. Însă tocmai din această vedere interioară a propriei nevrednicii se naște pocăința și smerenia. Ca și Arghezi sau Blaga, Voiculescu dorește revelații/ vedenii dumnezeiești fără să suporte asprimea îndelungă a ascezei și umilințele grele ale înfrângerilor în acest război epuizant.

În aceste condiții, Voiculescu își construiește iarăși o compensație imaginară: „Stă totuși semn în câmpul gol c-am dus/ Ucenicia luptelor de sus:/ Cinzeci de lespezi și deasupra jar./ Alcătuind spre slava ta altar”. Poetul susține deci că aduce ca jertfă lui Dumnezeu anii de luptă mocnită ai existenței sale, care ar fi, totuși, o experiență similară cu ”luptele de sus”. Însă, în absența unei confirmări duhovnicești, nu putem fi niciodată siguri dacă nevoința noastră este dreaptă sau dacă rămâne stearpă. De aceea spun că, de multe ori, în versurile sale, Voiculescu vorbește de biruințe iluzorii, imaginare și de progrese duhovnicești care nu au deloc amploarea pretinsă. Pentru că roadele unor astfel de progrese nu sunt metaforele poetice fără substanță spirituală adevărată.

Arghezi e și el nemulțumit sau exasperat, se revoltă uneori, dar nu-și construiește niciodată substitute poetice inconsistente. La Voiculescu, din păcate, se produce adesea această suplinire fantezistă a experienței.

Vasile Voiculescu: biografie poetică [10]

Totodată, cred că pot afirma fără eroare că, din acest punct de vedere, al etalării câmpului de luptă lăuntric și a tensiunii sufletești între chemarea lui Dumnezeu și tentațiile satanice, Voiculescu e chiar mai aproape de Baudelaire decât Arghezi. Acesta din urmă înfățișează în poezii fie adorarea lui Dumnezeu, smerenia și bucuria tainică de a-I sluji Lui, fie răbufnește de greutatea căutării și a împrejurărilor existențiale defavorabile.

Voiculescu, în schimb, încearcă baudelairian să surprindă, nu de puține ori, tocmai încordarea între cele două tendințe. Scopul este (tot ca la Baudelaire) acela de sublinia tăria boldului satanic. Și cred că poetul a făcut aceasta în mod programatic, chiar dacă expresiv sau prozodic, formal, poemele care înfățișează tema amintită nu reclamă întotdeauna această apropiere.

Aș cita aici poezia Artă minoră (din același volum), care mi se pare că evidențiază această „cumpănire” interioară dureroasă:

Mereu își cată carnea șuvițe de plăcere,
Cu arta ei măruntă le-ncheie-n giuvaer
Și-și cizelează noaptea cu bonturi de mistere,
Scobind năluci de îngeri în rumeguș de cer.

Au mai rămas din simțuri pe fund câteva urme…
Sfârșit metalul nobil topit de-atâtea ori.
Ea biciuie toți robii cu buzele, să-i scurme
În minele sleite filoane de fiori.

Lucrată rece,-n ochiuri, din lipsuri și pomană
Suflând puținul aur pe roze de minciuni,
Ajunge voluptatea lucidă filigrană
Prin care se străvede un târg de goliciuni.

Departe bolți de pulpe și brațe în arcade,
Se umflă amplă ambra ciorchinelor de sâni,
Se rotunjesc triumfuri de pântece și cade
Aprinsul aurorii din pleoape de balade…

…Schelete vii de pofte, întind viclene mâini.

Voiculescu are un moment de luciditate duhovnicească deosebită, în această poezie, făcând o paralelă subtilă între „arta minoră” a patimii erotice și obsesia lui însuși de a filigrana versurile, de a meșteșugi giuvaere poetice – ceea ce recunoaște singur că e o „artă măruntă”.

Intelectualizarea baudelairiană a senzațiilor și expresivitatea nudă a aceluiași – deși ameliorată (sau accentuată?) prin echivocuri lingvistice („târg de goliciuni”, spre exemplu, înseamnă expoziție de vanități/ deșertăciuni, în acest context liric, dar, în același timp, face aluzie la târgul de imagini sexuale întinse pe tarabele minții și ale simțirii, pe care fantezia pătimașă încearcă să le vândă, animată de Sforarul satanic) –, sunt, cred, destul de evidente.

Voiculescu a surprins magnific în ce constă amăgirea demonică a pasiunii erotice: în aparentul ei caracter insațiabil și inepuizabil. Căci „ea biciuie toți robii cu buzele” (excelent și foarte realist oximoron!), căutând, la nesfârșit, chiar „în minele sleite” ale sufletului care a căzut de multe ori în aceeași ispită, „filoane de fiori”. Încât „ajunge voluptatea”, din senzație instinctivă și irațională, să fie o „lucidă filigrană”, o filigranare lucidă (raționalizată treptat) a flagelării sufletului.

„Bolți de pulpe și brațe în arcade”, cu „amplă ambra ciorchinelor de sâni” și „triumfuri de pântece” reprezintă o imagine haotică halucinantă a unui ospăț carnal dezgustător, în templul lui Eros. Nuditatea lingvistică și aglomerarea vizuală țintesc un scop contrar celui aparent, și anume acela de a dezvălui că în spatele exuberanței și a opulenței corpolente stau „schelete vii de pofte”: oamenii care nu mai au nimic spiritual, care ajung rahitici duhovnicește, morți cu sufletul.

Poetul face radiografia patimii, arătând că esența carnavalului erotic este un teatru macabru. „Balada” este osificată.

Voiculescu poate că sugerează (mai pe departe) că arta lui este aceea de a scoate la lumină arta demonică. Dar nu îi reușește întotdeauna…

Vasile Voiculescu: biografie poetică [9]

Voiculescu încearcă să-și convertească în poezie patimile și își studiază adesea în versuri, baudelairian, peisajele dantești ale spiritului chinuit de ispite. De multe ori, însă, impresia mea este că atenția lui decade spre arta poetică, spre estetica versului, în loc să insiste pe viața interioară și să urmărească sensul declarat al înduhovnicirii sale. Dar, din nou, trebuie să precizez că un asemenea parcurs spiritual este foarte departe de a fi unul de la sine înțeles și că adesea oamenii se rătăcesc în absența unor îndrumare vii și într-un context social în care indicatoarele spre viața cu Dumnezeu sunt tot mai puține.

Titlurile volumelor de poezie – Pârgă (1921), Poeme cu îngeri (1927), Urcuș (1937), Întrezăriri (1939) – dau mărturie despre dorința poetului de a înainta duhovnicește. Și totuși această ascensiune este dificilă și foarte lentă. De la un capăt al altuia al operei sale întâlnim mereu aceeași luptă cu ispita cărnii, fără ca patima să dea semne de slăbire (dimpotrivă, cunoaște o recrudescență nejustificabilă[1] în Ultimele sonete, în care e posibil, totuși, ca autorul să fi încercat o strategie paradoxală de expulzare a ei printr-o expunere fără perdea a formelor tentației, sub pretextul unor pastișe shakespeariene, strategie foarte riscantă și mai degrabă ineficace spiritual, după părerea mea[2]) și fără a se vedea semnele unei schimbări lăuntrice majore, în sensul transfigurării interioare. Uneori, poetul se exprimă entuziast și triumfalist, dar mie nu îmi dă impresia unei reale biruințe, ci mai mult a unei dorințe mocnite. În același timp, e foarte evidentă obsesia lui de a se perfecționa în arta versului, uneori chiar în detrimentul evoluției spirituale, lăuntrice (sau ca o falsă compensație).

În poezia Androginul (vol. Întrezăriri), Voiculescu formulează, în primul vers, atitudinea sa de-o viață: „Țin cumpăna-ntre suflet și-ntre carne” (din punct de vedere lingvistic, expresia „între…și între…” este specifică Sfintei Scripturi).

Poetul declară că dorește a transforma combustia erotică în energie intelectuală și artistică: „Astfel nu simt nici junghiul dezbinării,/ Nici jugul dorului și nici fierbintea/ Crucificare a împreunării[3],/ Ci pururi zămislesc numai cu mintea”. Avem aici o mărturie a modului în care înțelegea meșteșugul poetic ca o formă de asceză. Prin această „zămislire cu mintea” urmărea să combată „ereditarul dor de nemurire” (Dor de tinerețe), adică (exprimându-se eminescian) dorința oarbă, instinctuală de a zămisli și de a perpetua neamul sau specia.

Intelect contra instinct!

Scopul acestei asceze poetice este mărturisit: „Prefigurez (s .n.) un gând [dumne]zeiesc al lumii/ Ce-și dibuie pe forme bucuria/ Și răsădește-n moliciunea humii/ Tăria tainei mele, fecioria” (Androginul). Adică, prefigura (avea în intenție) – ca și Arghezi – o artă poetică în stare să ilustreze asemănarea omului cu Icoana sa: Dumnezeu, Creatorul lumii.


[1] Din perspectivă duhovnicească, perspectivă pe care autorul și-o asumă constant.

[2] Sfinții Părinți care au descris războiul duhovnicesc cu gândurile și cu patimile spun că penitenții trebuie să-și reamintească adesea păcatele săvârșite în detaliu, dar de la acest exercițiu patima concupiscenței face o excepție neapărată.

[3] Se referă la înțelegerea patimii erotice ca o tortură sufletească și trupească. Arghezi a folosit aceeași metaforă.

Vasile Voiculescu: biografie poetică [8]

O treaptă esențială în evoluția duhovnicească a celui care se luptă cu sine însuși este simțirea harică a smereniei, puterea de a se umili și de a plânge, pe care nevoitorul o simte foarte conștient ca dar spiritual, ca forță lăuntrică ce îi întrece capacitățile sale sufletești, despre care știe foarte sigur că nu îl caracteriza în mod firesc și că i s-a dăruit la un moment dat, înaintând pe drumul curățirii de patimi. Acest moment este surprins de Voiculescu în poezia Luminătorul:

Am fost ca nerodul din poveste
Ce căra soarele cu oborocul
În casa-i fără uși fără ferestre…
Și-și blestema întunericul și nenorocul.

Ieșeam cu ciubărele minții, goale, afară,
În lumină și pară,
Și când mi se părea că sunt pline,
Intram, răsturnându-le-n mine.

Așa ani de-a rândul
m-am canonit să car lumina cu gândul…

Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate
Izvorul luminii adevărate:

El a luat în mâini securea durerii
Și-a izbit năprasnic, fără milă, pereții..
Au curs cărămizi și moloz puzderii,
s-a zguduit din temelii clădirea vieții,

au curs lacrimi multe și suspine,
dar prin spărtura făcută-n mine,
ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
soarele a năvălit înlăuntrul meu.

Și cu el odată,
Lumea toată…

Îngerul luminător a zburat aiurea,
Lăsându-și înfiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare, de slavă și de lumină.

Poetul – care e, de altfel, foarte atent la toate etapele devenirii sale – descrie acea perioadă spirituală în care, după multe citiri și rugăciuni, se petrece în sfârșit o schimbare simțită/ conștientizată foarte puternic și profund, a sufletului: „au curs lacrimi multe și suspine” și „soarele a năvălit înlăuntrul meu”. Se produce o iluminare duhovnicească, unită cu simțirea smereniei, pe care, cum spuneam, cel care o trăiește o recunoaște ca pe un har, ca pe o valență a sufletului sau o putere pe care înainte nu o simțise niciodată.

„Ieșeam cu ciubărele minții, goale, afară,/ În lumină și pară,/ Și când mi se părea că sunt pline,/ Intram, răsturnându-le-n mine”: aduna în „ciubărele minții” învățătura din „lumina și para” cărților, considerând multă vreme că numai lectura și înțelegerea sunt suficiente, astfel încât „ani de-a rândul/m-am canonit să car lumina cu gândul”.

Și, totuși, această dârză perseverență de a căuta să prindă lumina în gând, în cugetare, nu a rămas fără urmări, pentru că Dumnezeu i-a deschis o fereastră în suflet, arătându-i că lumina nu e numai intelectuală, că izvorul/ sursa luminii nu e (în) mintea noastră, ci este la El însuși: „Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate/ Izvorul luminii adevărate”.

Despre această schimbare lăuntrică (metanoia), poetul știe cu certitudine că se datorează unei intervenții divine în viața lui, pe care o descrie simbolic ca pe o lovire și o zguduire a casei sufletului de către un înger.

Trebuie să remarcăm termenii în care vorbește poetic Voiculescu: a fost lovit de înger cu „securea durerii”, nu diafan, ci „năprasnic, fără milă”, încât „au curs cărămizi și moloz puzderii” și „s-a zguduit din temelii clădirea vieții”!

Evenimentul a fost resimțit foarte dureros de poet. Nu a ajuns ușor la umilirea cugetului. A trecut printr-un cutremur interior, prin zguduiri sufletești/ psihice foarte puternice, care, pentru cel plecat pe calea acestei reconversiei lăuntrice, sunt cu mult mai dureroase și mai năucitoare decât efortul fizic, propriu-zis de a citi, a se ruga sau a trăi cât de cât ascetic.

Descrierea lui Voiculescu este plastică, elocventă, dar, cum spuneam și mai devreme, nu are niciun sens decât pentru cei care au trecut prin experiențe asemănătoare. Pentru ceilalți e pură fantezie, aproape fără noimă. Tocmai de aceea, probabil, Arghezi a nu a reprodus niciodată în poezie această experiență lăuntrică, știind că în lumea literară nu există niciun fel de receptare pentru astfel de trăiri. Etapa aceasta, descrisă aici de Voiculescu, aparține începătorilor, pe când Arghezi, cerând vederea îngerilor, a lui Dumnezeu sau a luminii dumnezești, se afla pe o treaptă superioară (bineînțeles, „preadocta” noastră critică literară l-a diagnosticat prompt ca suferind de „halucinații”).

Chiar dacă n-a descris procesele spirituale lăuntrice prin care a trecut – poate și dintr-o pudoare recomandată, de altfel, de literatura ascetică ortodoxă, celor care nu au ajuns, încă, la curățirea desăvârșită de patimi –, știm că Arghezi le-a parcurs, așa cum știm că cei care citesc mult sigur au învățat alfabetul.

Nici Voiculescu n-a trăit epifanii: ceea ce descrie în acest poem este o ilustrare simbolică a unor trăiri copleșitoare pentru el, simțite cu duhul. E cazul și al celorlalte poezii din volumul Poeme cu îngeri (1927). Poetul construiește narațiuni simbolice/ alegorii, pentru a evoca intensitatea trăirii sale spirituale, a simțirii duhovnicești. Dar nu trăiește epifanii/ vederi îngerești.

„Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină/ De soare, de slavă și de lumină”: finalul poeziei ridică o altă problemă. Cine citește aceste versuri fără să aibă o cultură teologică solidă (nu mai zic experiență) poate să creadă că poetul a ajuns la mari iluminări și trăiri duhovnicești. Și avem destui eseiști care confundă foarte ușor experiențele (calitatea sau consecuția lor), care fac din condei pe oricine „mare mistic”, doar pentru că pomenește despre lumină, despre Dumnezeu, despre Îngeri etc.

Aici, experiența transcrisă poetic de Voiculescu este autentică. Problema e că poetul ajunge și el (și nu e prima și nici ultima dată) să fie mai exaltat decât trebuie! Putem crede că epoca nu-i oferea nici multe cărți pe care să le citească (de climat religios nu poate fi vorba, într-o lume secularizată) și nici mari trăitori care să-l îndrume sau nu știa el unde să-i găsească. Sau nici el nu a căutat suficient de mult răspunsuri mai profunde. Cert este că, de multe ori, entuziasmul descoperirilor pe care le face prin experiență depășește totuși amploarea reală a evenimentelor trăite.

Vasile Voiculescu: biografie poetică [7]

Așadar, din aceste mărturii poetice aflăm despre copilăria și adolescența poetului, în care acesta a cunoscut fiorul credinței în Dumnezeu, a trăit chemarea Lui tainică și I-a simțit haric prezența[1], în Slujbele și Praznicele Bisericii și în cosmosul revelat interior ca fiind creația Lui, impresionant de frumoasă, deopotrivă prin măreție și delicatețe, și convorbitoare, prin rațiunile sale tainice, cu rațiunile înțelegătoare sădite în om de Dumnezeu.

Despre experiențele religioase ale poetului, exprimate prin opera sa lirică, am mai vorbit, într-o exegeză anterioară[2], insistând asupra luptei sale cu patimile și mai ales cu insolenta patimă a concupiscenței, care l-a tulburat mult, după propriile mărturii. Este, de altfel, o foarte veche strategie a demonilor, aceea de a-i război permanent, pe cei ce învață să lupte rațional cu pasiunile negative, prin această patimă trupească foarte agasantă și greu de purtat. După Eminescu (care ne-a lăsat mărturii solide în operele rămase în manuscris), Voiculescu este al doilea poet care descrie poetic această încleștare lăuntrică și împotrivirea sa – desigur, mai este și Arghezi (neapărat de adus în discuție, pe această temă!), dar reținerea lui față de eros și mai ales rezistența la asediul patimii, printr-o opoziție duhovnicească după toate regulile isihaste, nu sunt întotdeauna clare în versurile sale atât de obscure, de greu de pătruns pentru un cititor obișnuit.

Nu voi urmări, deci, același parcurs analitic. Ceea ce doresc să fac acum este doar să punctez, scoțând în evidență, anumite momente din acest itinerar duhovnicesc al poetului, care mi se par relevante, pentru a înțelege și mai bine personalitatea lui.

A reieșit clar, așadar, din analiza pe care am realizat-o anterior, faptul că poetul a intrat devreme în război cu patimile, utilizând strategii duhovnicesc-isihaste de recunoaștere a lor și de rezistență la asalturi, devenind tot mai obișnuit „să mă uit în zările sufletului” (așa cum spunea în poemul analizat mai sus). Astfel, poetul a remarcat, în mod esențial, că în suflet „sunt peșteri” (titlul unui poem) pe care patimile le sapă, caverne ale răului[3], și că în minte sunt păduri de gânduri (altă poezie: În pădurile de gânduri), pentru care e nevoie de o luptă acerbă și de ajutorul îngerilor „în spate cu securi” ca să le curețe[4].

Toate aceste sesizări lăuntrice reprezintă trepte ale războiului spiritual. Nu mai avem altundeva, în poezia noastră, astfel de relatări detaliate ale confruntărilor interioare cu inamicii spirituali ai omului. Desigur, pentru cine n-a citit vreodată cartea Sfântului Nicodimos Aghioritul despre războiul cu patimile și cu gândurile sau vreo altă carte duhovnicesc-isihastă, poeziile lui Voiculescu înfățișează un relief confuz, fantasmagoric și o sumă de metafore plastice fără prea multă relevanță pentru conștiința unui astfel de ignorant. Criticii noștri literari sunt o cauză pierdută, în această privință, și nu pentru ei m-am străduit să scriu Istoria mea literară și să scot la iveală o cu totul altă față spirituală a literaturii române (dar reală!), pentru că ei sunt bătuți în cap cu leuca sincronizării cu ateismul nihilist (e singura sincronizare pe care o înțeleg și o acceptă) și nu ai cu cine vorbi: sunt absolut convinși că Iadul e viitorul cel mai fericit pentru ei și pentru neamul al căror „influenceri” intelectuali s-au autoafirmat.


[1] Pe parcursul exegezelor mele, am adus de mai multe ori mărturii de la Sfinții Părinți, mai vechi sau mai noi, în legătură cu această revelație a lui Dumnezeu prin creație. Adaug aici încă o mărturie pe care am citit-o recent, de la Sfântul Paisie Aghioritul (1924-1994): „L-am întrebat despre legătura dintre Dumnezeu și zidire. După ce mi-a spus câteva cuvinte, s-a îndreptat către cealaltă parte a cărăruii pe care o străbăteam, a apucat cu mâna frunza verde, fragedă și moale a unei plante și, fără s-o rupă, s-a aplecat și a sărutat-o. Mi-a zis: «Sărutăm rasa Sfântului Nectarie, pe care Sfântul a purtat-o și a umplut-o de har. Cu atât mai mult trebuie să sărutăm frunzulițele și zidirea ce are înlăuntrul ei harul lui Dumnezeu»”. Cf. Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului, Sfântul Paisie Aghioritul, traducere de Protosinghel Teofan Munteanu, Ed. Sofia, București, 2018, p. 12.

[2] A se vedea articolele mele:

https://www.teologiepentruazi.ro/2011/05/17/poezia-lui-vasile-voiculescu-1/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/05/18/poezia-lui-vasile-voiculescu-2/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/05/23/poezia-lui-vasile-voiculescu-3/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/05/30/poezia-lui-vasile-voiculescu-4/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/05/30/poezia-lui-vasile-voiculescu-5/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/06/01/poezia-lui-vasile-voiculescu-6/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/06/06/poezia-lui-vasile-voiculescu-7/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/06/14/poezia-lui-vasile-voiculescu-8/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/06/16/poezia-lui-vasile-voiculescu-9/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/06/26/poezia-lui-vasile-voiculescu-10/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/07/10/poezia-lui-vasile-voiculescu-11/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/07/20/poezia-lui-vasile-voiculescu-12/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/07/27/poezia-lui-vasile-voiculescu-13/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/05/poezia-lui-vasile-voiculescu-14/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/17/poezia-lui-vasile-voiculescu-15/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/09/08/poezia-lui-vasile-voiculescu-16/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2012/09/06/poezia-lui-vasile-voiculescu-17/.
Aceste articole au intrat în vol. 4 din cartea mea, Epilog la lumea veche, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2012/12/22/epilog-la-lumea-veche-i-4/.

[3] A se vedea și ceea ce am spus anterior aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/05/18/poezia-lui-vasile-voiculescu-2/.

[4] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/06/01/poezia-lui-vasile-voiculescu-6/.

1 2 3 19