Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [17]

Condacul al VI-lea detaliază, cu amănunte duhovnicești, modul acestei prefaceri minunate:

O! Tu înger ce undești pază dreaptă peste om!
Tu, ce-n fiecare joci străvezimea ta ușoară,
fie de umblăm în soare, sau pe apele de somn.
Tu, acela ce veghezi, până viața se pogoară,
ca să treacă peste zări, prin întoarcere-n pământ,
pentru cealaltă viață, tu poți spune taina cum
putrezirea nu pătrunde moaștele celui prea-sfânt,
și cunoști cât îi de lung cel mai de pe urmă drum,
pentru cel menit să fie mărturie pentru noi,
cel ce-și rupe trupul viu, ce zidește carnea sa,
pietrei sfintelor altare, până-n Ziua-de-apoi,
când cerește vom-nălța ultimul: Aliluia!

„Fie de umblăm în soare, sau pe apele de somn”: fie de umblăm în lumina lui Dumnezeu, fie pe apele somnului neștiinței și ale nepăsării omenești, Sfântul Dimitrie, cel scos din ape, ne păzește „undind” harul său peste noi, cel ce-„n fiecare joci străvezimea ta ușoară”, străvezimea duhovnicească, transparența făpturii sale transfigurate, devenită icoană a veșniciei. Și aceasta pentru că Sfântul a fost călit, în timpul vieții, de „focul celor nepătrunse”, de focul harului dumnezeiesc.

Sfântul Dimitrie a fost scos precum aurul din apă: „cu trupul lucind de aur curat/ migălos din pietre, Sfinte, te-au desprins” (Icosul al VI-lea). Încât „cel lămurit de-a râului zgură” este „aurărie cu sunetul treaz” (Icosul al VII-lea).

Icosul al VII-lea relatează cum voievodul Ungrovlahiei (care nu este numit) a trimis să fie aduse Sfintele Moaște pentru a fi așezate la Târgoviște, probabil. Dar Sfântul nu vrut să meargă mai departe de „satul ce se cheamă Ruși” (Rușii-de-Vede, azi Roșiori de Vede), devenind dintr-o dată foarte greu și imposibil de urnit din loc.

Doi junci care s-au întors în satul de baștină al Sfântului au arătat voia lui, încât convoiul a făcut cale întoarsă. Și aceasta s-a întâmplat pentru că Sfântul, „văzând cum cearcă trufia lumească,/ cu vremelnicia-i pios viclenită,/ chiar de după moarte, să te stăpânească,/ ți-ai trezit cereasca putere cumplită”.

Prin urmare, a fost zidită o „Biserică mândră, zidire domnească,/ cu tâmplă înaltă în aur suflată,/ zugrăveală sfântă, de meșteri lucrată”, în satul Sfântului, de către voievodul Ungrovlahiei și de către boierii care „aduc bănet ctitoresc”, după cum ne comunică icosul al VIII-lea. Și aici au fost așezate Sfintele sale Moaște.

Biserica a fost înzestrată după cuviință și Slujba Sfântului a fost compusă pentru Minei: „Și-au adus la tine odoare de toate,/ grele-odăjdii, scumpe cum nu se mai poate,/ bucoavne, ceasloave, cărți de liturghie /…/ Și te-au pus, cu slova, în mineiul gros,/ la tipicul zilei, condeiat frumos,/ de-ți ajunse viața un izvod subțire,/ cântat de la strană, la ceas de smerire”.

În timpul Războiul de independență de la 1877, Sfintele Moaște au fost luate spre a fi duse în Rusia, dar „un boier rumân, râvnitor creștin” l-a rugat pe comandantul rus „să nu-nstrăineze moaștele-ți prea-sfinte,/ ci-în dar să le lase acestui pământ”, ca mângâiere pentru suferințele pricinuite de război (Icosul al X-lea).

În felul acesta a ajuns Sfântul Dimitrie în „pravoslavnică aeve cetate,/ cea cu două sute de biserici sfinte /…/ printre verzi grădini, albul București,/ un oraș de cule și de curți domnești”.

Iar Fericitul Daniil creează un blazon poetic pentru Bucureștiul „domnesc”, o sinteză între Dimitrie Anghel, Isarlîk-ul barbian și „pajerele” mateine.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [16]

În icosul al V-lea, în care este descrisă căutarea Sfintelor Moaște, îl întrezărim pe Vasile Voiculescu în țesătura poeziei, stilistic vorbind:

„A pornit norodul din ogrăzi, la râu,/ în chervan agale, preoți sub odoare,/ pe toiege, babe gârbove din brâu,/ copii stârnind colbul sub picioare./

Frunzele pe pomi lin binecuvântă,/ păsările-n zbor, vestitoare, cântă./ Și cu psalmi pogoară alaiul de țară,/ prin luncile gârlii, sub pânza luminii,/ ce lunecă neted spre ceruri de seară./

Și la treazul ceas când sângeră spinii/ pe cleștarul zării, ziua răstignită,/ când se domolește apa-n râu umbrită,/ au nimerit locul, visat de fecioară”…

O tâlcuire asemănătoare a apusului de soare o făcuse și Voiculescu: „Amurgurile își ardeau în cer rășina/ Prin nori întruchipând răstigniri și vedenii./ Clopotele mâhnite înmormântau lumina/ Și lin o coborau amestecând-o-n denii” (Iisus din copilărie).

În acatist, Sfintele Moaște sunt aflate de cei ce le căutau la ceas de seară, care amintește, prin sine însuși dar și prin peisaj, de Răstignirea Domnului, pentru că și Sfântul Dimitrie urmase Învățătorului divin, răstignindu-și patimile și poftele prin smerenie și asceză dură.

Și tot la ideea înrudirii poetice cu Voiculescu ne trimite și selecția lexicală a unor termeni precum „chervan”, deși Fericitul Daniil nu recurge programatic la introducerea unei avalanșe de arhaisme sau slavonisme, ca Voiculescu[1].

Alaiul găsește locul indicat fetei bolnave în vis, deasupra căruia stăruise de ceva vreme o lumină, făcându-i pe unii să creadă că e vorba de o comoară ascunsă: „unde au aflat, ca și altădată,/ gingașe, verzui, focuri de comoară./ Și privind cu râvnă unda tremurată,/ ca-n oglinzi ciudate, licărind în fund,/ ți-au zărit mormântul, împietrit de prund./ Scoici, nisip și ierburi, înflorit tivesc/ piatra-n care trupul, ca în strai încape,/ piatra și cu somnul ce-ți pecetluiesc/ pentru veșnicie, nestricarea-n ape”.

Sfântul Dimitrie se arată pentru o clipă închinătorilor săi, înveșmântat în slavă cerească, ca o stâlpare, ca un „ram raic” (cum zisese poetul în icosul al IV-lea), ca o mlădiță înflorită a Raiului: „Și-n străluminarea de zveltă stâlpare/ se-arată-n vădire slava-ți viitoare”.

Astfel se adeverește, în persoana Sfântului Dimitrie, lauda psalmului 1, pe care Fericitul Daniil o parafrazează astfel: „Fericit bărbatul ca un stâlp smerit,/ sprijin pentru Casa Domnului cioplit”. Pentru că Sfântul a devenit el însuși o coloană a Bisericii lui Dumnezeu.


[1] A se vedea comentariile mele, privitor la poemele Pe decindea Dunării și Gândului, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/06/14/poezia-lui-vasile-voiculescu-8/.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [15]

Fericitul Daniil folosește, așadar, modele romantice și moderne/ contemporane lui, concepând versuri care au ca subiect apologia rugăciunii isihaste. „Sfințitul nume” al Domnului Hristos „e mai viu, mai cald /…/ ca lumina ce aleargă pârguind întreaga lume”.

Aici îmi pare că poetul nostru a conjugat Psaltirea („Cel care trimite pământului spusa Lui, până ce repede va alerga cuvântul Lui”, Ps. 147, 4; „Bucura-se-va ca un uriaș, pus să alerge calea lui. De la marginea cerului este ieșirea Lui și sfârșitul Lui este până la marginea cerului și nu este care se va ascunde de căldura Lui”, Ps. 18, 6-7)[1] cu aceste versuri ale lui Pillat: „Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod/ Şi soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie” (În vie).

Observam altădată că, în aceste versuri pillatiene,

„Ziua e pe rod și soarele în pârg. Lumina rodește. Și roadele luminii sunt întreg universul, iradiant de o lumină interioară și spirituală care transpare prin toții porii acestei frumuseți pieritoare (amenințată de omida civilizației), care așteaptă însă eshatologia (ziua neînserată vestită de cărțile de cult ortodoxe) și restaurarea ei definitivă în starea nepieritoare, a plinătății harului (altă expresie teologică și liturgică), a deplinătății miresmelor, culorilor, luminii și sonurilor, pe care pastelurile naturii de acum doar le…creionează”[2].

Cred acum că și Fericitul Daniil le-a remarcat și le-a înțeles semnificația adâncă. Și de aceea le-a intertextualizat în acatistul său: „Doamne, e mai viu, mai cald, în veac sfințitul Tău nume,/ ca lumina ce aleargă pârguind întreaga lume”.


[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[2] A se vedea comentariul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/06/19/ion-pillat-culorile-amintirii-6/.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [14]

Condacul al V-lea este iarăși o derogare de la formula oarecum tradițională a acatistului închinat unei persoane sfinte, fiind dedicat, în întregime, rugăciunii neptice care invocă permanent numele Domnului (ceea ce reprezintă o dovadă a preocupărilor duhovnicești ale Fericitului Daniil), într-un moment în care se rememora aflarea minunată a Sfintelor Moaște. Și aceasta pentru a sublinia în ce fel Sfântul Dimitrie s-a făcut „parafă a Sfântului Duh”:

Doamne, e mai viu, mai cald, în veac sfințitul Tău nume,
ca lumina ce aleargă pârguind întreaga lume;
e mai tainic ca o șoaptă a pământului în zori,
când prin lăncile de trestii nasc izvoare de fiori;
mai grozav decât un strigăt, repezit ca o cascadă,
ce-și înalță, rupt din luptă, groaza sângelui pe spadă;
și mai blând ca limpezimea din carafa lunii mari
revărsată-n apă-albastră peste munții de cleștar.

Tu ești vraja ce-nfășoară vestitorul Tău trimis.
Tu ești adevărul-fulger, năzărit prin porți de vis,
și în sfinte oseminte trăinicia-i taina Ta,
[A] Unuia Cărui cânta-vom cântul sfânt: Aliluia!

Fericitul Daniil caută să descrie, în aceste versuri, puterea rugăciunii lui Iisus, a rugăciunii isihaste, apelând nu doar la mijloace poetice, ci chiar la modurile de obscurizare figurativă specifice poeziei moderniste. Și aceasta pentru că tiparul stilistic al unui curent sau al unei epoci nu e niciodată strict legat de o filosofie sau de o ideologie, ci poate fi utilizat în contexte diverse. Sfinții poeți ortodocși, din toate timpurile, au folosit tipare literare și un vocabular poetic care era specific vremii lor, pe care le-au personalizat în sens ortodox, desigur. Așa încât inițiativa Fericitului Daniil nu e deloc una extravagantă.

Condacul al V-lea, citat mai sus, urmează, din perspectivă prozodică și retorică, modelul eminescian din Călin sau  pe cel al Scrisorilor. Stilistic sau figurativ, secondează poezia modernistă, fără să putem preciza un nume anume, deși comparația cu Arghezi ni se pare, totuși, cea mai potrivită. În sensul acesta ne vin în minte aceste versuri: „Nu te teme de răsunet, cel ce te-mpresori cu cripte/ Și te supără flăcăii fugărind în cucuruz,/ Când prin trestii, lănci în tinda heleșteului înfipte,/ Cântă caldă doina bălții, misticului tău auz” (Arghezi, Nu te teme) – subiectul este altul, dar sensibilitatea ortodoxă a receptării graiului cosmic e aceeași.

La Arghezi, pentru „auzul mistic” al celui ce doarme în criptă, „cântă caldă doina bălții”, „prin trestii, lănci în tinda heleșteului înfipte”. În versurile Fericitului Daniil, lucrarea harului, prin rostirea numelui lui Hristos în rugăciune, e mai tainică decât „o șoaptă a pământului în zori,/ când prin lăncile de trestii nasc izvoare de fiori”.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [13]

În condacul al IV-lea întâlnim o altă aluzie la Eminescu, în versurile: „Aripi nevăzute-n noi, râvniri de ceresc înot,/ să ne suie din acatist peste patima de lut” (reamintindu-ne de „cerescul înot” al Luceafărului).

Sfântul Dimitrie știa că „în noi ca-ntr-un chivot /…/ odihnește răsuflarea lui Hristos” (Condacul al IV-lea): Fericitul Daniil se referă la rugăciunea lui Iisus, care unește răsuflarea cu chemarea neîncetată a numelui Mântuitorului.

Dar „viața ta începe, ciudat, cu sfârșitul,/ după ce-ai ajuns de veci adormitul,/ uitat neatins, peste vremi cruciș,/ împietrind în prunduri un trup al tăcerii,/ ce-și ascultă, moaște, cu ochi mari deschiși,/ printre ape, ceasul nalt al învierii” (Icosul al IV-lea). Pentru că Sfintele Moaște ale Sfântului Dimitrie au fost găsite în apă. Și aceasta fiindcă „spre moarte când te-ncinse somnul,/ cu spor neînvins te-ai rugat la Domnul,/ trupul tău în ape să-l facă-necat,/ sub vajnică silă [putere] de canon să-l puie,/ și rămas sub vreme, de oameni uitat,/ pe Lom între pietre, la fund să-l încuie”.

Însă „Cel ce proslăvește după voie Sfinții” a hotărât un sfârșit al acestui anonimat, când Sfântul Dimitrie s-a arătat în vis unei fecioare bolnave și i-a indicat locul unde se aflau Sfintele sale Moaște. Arătarea Sfântului este tălmăcită de poetul nostru ca o strecurare „la cearcănul de lumină din lăuntricul văzduh./ În carne de vedenie, arătarea mi-am întrupat/ și-am glăsuit către copila deșteaptă în duh”.

Modul în care Îngerii și Sfinții se arată oamenilor este o taină. Ceea ce știm noi de la Sfinții Părinți, din tradiția Bisericii, este că aceste descoperiri/ vedenii sunt duhovnicești și că oamenii care le văd, le văd cu duhul/ în duh, cu ochii minții iar nu cu ochii trupești. Fericitul Daniil a fost foarte atent la astfel de detalii (care ne distanțează de alte confesiuni, inclusiv de romano-catolicism), pe care se întemeiază experiența ortodoxă.

Deși cât se poate de reală („carne de vedenie”), arătarea Sfântului se produce în „lăuntricul văzduh”, nu este pentru senzorii fizici, ci pentru vederea și simțirea spirituală/ duhovnicească. Poezia e chemată aici să slujească Teologia, nu să creeze metafore gratuite.

În vis, tânăra a primit făgăduința ajutorului său pentru oamenii credincioși, în toate nevoile și neputințele lor: „cum închis cu nimbul Celui-mai-presus,/ ca un scut de flăcări ne vei apăra/ de drăceasca iazmă, de ispită rea,/ de boala cu duhuri, de gândul murdar,/ de sborul pe-aripa înrăită-a glumii,/ de spaima nebună cu chipul de var,/ de fierul ce-l poartă prințul roș al Lumii”. Sunt aici enumerate păcate și ispite care sunt provocate de cauze diverse: fie din invidia demonică, fie din prostia, neatenția sau răutatea omenească. E o enumerație scurtă, dar căreia Fericitul Daniil a reușit să-i ofere un caracter cuprinzător.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [12]

Mai departe, icosul al treilea relatează adormirea, îngroparea și ulterior descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului Dimitrie, după multă vreme:

Și-n a treia seară, când din stup ceresc,
în albine de-aur, stelele roesc
neagra nopții floare, ți-a fost îngropat
trupul tău de schivnic, fără de sicriu,
în curată piatră, pentru somn culcat,
cusut pustnicește, gol, în antiriu.

Pacea ta n-avea semn decât un pom,
strașină de umbră lângă râul Lom.
Acolo-n buruiană, țărm sălbăticit,
pietrele, în scorburi, trupul ți-astrucau.
Bolțile de peșteri, unde ai asfințit,
curgerea de ape, psalmi ți-o tâlcuiau.

Imaginea stelelor ca roiuri de „albine de-aur” care ies „din stup ceresc” i-a fost sugerată de Eminescu, în poezia căruia aștrii cerești sunt aduși întru ființă „în roiuri luminoase izvorând din infinit” (Scrisoarea I).

În același timp, Sfântul Dimitrie era „făclie smerită cu parfum de stup”: de „stup ceresc”, din care ies și roiurile de „albine de-aur”. Încât putem înțelege această imagine poetică atât ca pe o metaforă a înnoptării, ceas la care e „astrucat” Sfântul Dimitrie, cât și ca simbolistică mistică, roiurile stelare indicându-i pe Sfinții și Îngerii care ies din „stupul” Cerului pentru a-l întâmpina pe cel „cu parfum de stup”, pe noul membru al Stupului ceresc, care vine să locuiască împreună cu celelalte Stele și Albine ale Cerului celui veșnic.

Sfinții și Îngerii ies în întâmpinarea celui care a trăit, încă de pe pământ, sub „bolțile de peșteri” ca în Cer și care făcuse din locașul lui pământesc și din zariștea lui cosmică un Rai, ascultând psalmodierea apelor și tâlcuind toată creația ca pe o grădină a lui Dumnezeu.

Fericitul Daniil se exprimă foarte sintetic, semnificațiile adânci neputând fi intuite de cei care nu cunosc aceste simboluri din literatura patristică.

La data la care Fericitul Daniil scria acest acatist, conținutul manuscriselor lui Eminescu nu era încă făcut public – mă gândesc îndeosebi la variantele bruionare ale poemelor sale. De aceea, nu știu dacă Fericitul Daniil cunoștea faptul că Eminescu gândise o metaforă aproape identică a „stupului ceresc”. Reamintesc aici o parte observațiile mele anterioare:

«La Eminescu s-a remarcat comparația Raiului cu o prisacă și a genezei aștrilor cu roiuri de albine. Este una dintre cele mai semnificative corelații între cele două structuri/ ierarhii, macro și micro-cosmică, și ea ne dezvăluie un alt ideal/ telos eminescian: ordinea desăvârșită, cosmică și socială. În fragmentele manuscrise, viziunile sunt concludente[1].

În primul rând, Raiul e configurat ca o stupărie: „În a raiului prisacă stă moșneagul plin de zile,/ Dumnezeu”. Versurile i-au atras atenția și Rosei del Conte – dar și lui Gáldi[2] –, care a remarcat sursa biblică a imaginii lui Dumnezeu ca un moșneag, de la Daniel 7, 9, unde este vorba de Cel vechi de zile (Antiquus dierum/ Παλαιὸς ἡμερῶν), ea trimițând la comentariile aferente ale Sfântului Dionisios Areopagitul.

Imaginea Raiului interferează însă cu cea a Moldovei, descrisă de Ureche și Miron Costin ca un tărâm paradisiac. Și nu doar tiparul edenic imprimat în vechile cronici ne împinge a stabili o paralelă cu versurile eminesciene, dar și detaliul prisăcarului, identificat neîndoielnic de poet în Letopisețul lui Grigore Ureche, de unde aflăm că, „păstorii din munţii ungureşti [din Ardeal], pogorându după vânat, au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curgătoare, cu păduri dese (s. n.) şi îndrăgind locul, au tras pe ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat…”[3] în Moldova.

Simion Dascălul completează cu ceea ce zice că „scrie la letopisețul cel moldovenescu, la predoslovie”, deși „această poveste nu se află însemnată de Ureche vornicul”, anume că vânătorii maramureșeni „au găsit o priseacă cu stupi și un moșneag bătrân, de prisăcăriia stupii…”[4].

Dar și Ureche scrie: „Iani, de s-ar învăța cei mari de pre niște muște fără minte, cumu-ș[i] țin domniia, cum ieste albina, că toate-și apără căscioara și hrana lor cu acile și cu veninul său. Iară domnul lor, ce să chiiamă matca, pre nimeni nu vătămă, ci toate de învățătura ei ascultă”[5].

De aceea, stupul sau „statul albinelor”[6] devine modelul pentru o societate ideală, la Eminescu, idee exprimată și de sihastrul Euthanasius în nuvela Cezara, dar și pentru construcția perfectă[7].

Dar Eminescu a mers mult mai departe și, adăugând imaginii sale poetice și viziunea profetului Daniel despre Cel vechi de zile (Παλαιὸς ἡμερῶν este invocat și de Dimitrie Cantemir, în cuvântul introductiv la Hronic[8]) – imagine recurentă în iconografie, după cum și Del Conte semnala –, a ajuns la: „În a raiului prisacă stă moșneagul plin de zile,/ Dumnezeu”. Aici își au sursa imaginile cosmogonice ale stelelor care izvorăsc ca roiuri, reproduse de Perpessicius după manuscrise:

Într-a haosului lume trimeţi colonii de stele
Pe câmpiile albastre ale cerurilor tale

Stupi bătrâni trimiţi tu [-n] lume mândre colonii de stele
Ce roind în fluvii albe se-mprăştie-n [in]finit

Pe-ale cerurilor câmpuri, mâni albastre culeg miere
Pe câmpiile albastre ale cerurilor nalte

În câmpiile albastre ale cerurilor – pleacă
Colonii de stele de-aur dintr-a raiului prisacă
Ce roind în fluvii albe se-mprăştie-n [in]finit

Ele culeg, mierea vieţii, ceara faptei şi-nspre sara
Veciniciei lor, în stupii vechi şi negri se-ntorc iară
Dormind evi până l-a unei vieţi [din] urmă răsărit.

Ca un stup bătrân trimiţi tu … Stupi bătrâni;

În a cerului prisacă
Ele culeg mierea vieţii, ceara faptelor pe cale
Colbul de pe a lor aripi, ceara vis[elor] faptelor;
Veciniciei lor se-ntorc iar
Veciniciei lor în stupii cei bătrâni se întorc iară;
Dormind evi de întuneric pân l-al vieţii

Mai cunoscute sunt versurile din Scrisoarea I, unde coloniile lumilor vin să populeze universul: „în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viață de un dor nemărginit”.

Iar în Memento mori: „popoarele de stele iese-n roiuri luminoase /…/ Și din sure văi de caos colonii de lumi pierdute/ Ar fi izvorât în râuri într-un spaț despopulat;/ Dar și ele-atrase tainic ca de-o magică durere/ Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere/ S-ar fi dus. Niciun atom luminat”»[9].


[1] Reproducerile manuscriptice vor fi, în acest caz, după: M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 175.

[2]  Cf. L. Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Ed. Academiei RPR, București, 1964, p. 302.

Gáldi insistă, ca mulți alții, pe interpretarea prin apelul la filosofia antică greacă. În mai multe cazuri, credem că am oferit argumente mai solide pentru a justifica orientarea principială spre izvoarele interne. Spre exemplu, el interpretează prăpastia din Scrisoarea I ca fiind infinitul/ apeiron-ul antic, fără să sesizeze că în literatura noastră medievală și în limba veche, atât de cunoscută lui Eminescu, prăpastie însemna abis/ adânc de ape. Îndeamnă însă la studii comparative Eminescu-Dosoftei.

[3] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1987, p. 12. [4] Idem, p. 13. [5] Idem, p. 135.

[6] La Eminescu, de altfel, „terminologia apicolă este, ca și la Creangă (în Amintiri din copilărie și în basmul Harap-Alb), bine reprezentată”, iar „obârșia lor [a termenilor] trebuie să fie căutată în limba veche”, cf. G. I. Tohăneanu, Eminesciene…, op. cit., p. 85.

[7] „Este incontestabilă legătura dintre concepția sa și cea a marilor teoreticieni conservatori, precum antiutilitariștii S. T. Coleridge, Th. Carlyle, ori teocrați ca Joseph de Maistre, datorită fondului comun de idei, dintre care reținem pe cele care privesc caracterul natural al instituțiilor, Evul Mediu ca mare epocă organică, organicitatea ordinii aristocratice în stat”, cf. Mihai Dorin, Civilizația românilor în viziunea lui Eminescu, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1998, p. 38.

Inclusiv „în opera politică [a lui Eminescu], Evul Mediu deține prioritate”, cf. Idem, p. 63.

În opinia sa, „pornind de la distincția făcută de Noica între elementul etern și cel istoric al arhitecturii culturale, considerăm că personalitatea culturală a lui Eminescu se compune dintr-o parte arhetipală, eternă, primită de poet de-a lungul anilor din humusul autohton, și o alta dobândită prin asimilări succesive. […]

Format în climatul spiritual ortodox, Eminescu a rămas atașat de acesta, cultura occidentală, asumată fără prejudecăți autohtoniste, ajutându-l să-și clarifice ideile”, cf. Idem, p. 34.

[8] A se vedea Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, ediție îngrijită, studiu introductiv, glosar și indici de Stela Toma, Ed. Minerva, București, 1999, p. 3.

[9] Cf. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 405-409, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [11]

Despre viața la Mănăstire a Sfântului Dimitrie nu știm mai nimic. Și, cu toate acestea, Fericitul Daniil reușește să anime icoana vie a Sfântului, așa cum probabil că era pe când se nevoia în obște, împletind encomionul cu aspecte realiste ale vieții monahale, astfel încât lauda să se străvadă prin fapte și nu să pară doar un elogiu deșucheat (așa cum le place multora să scrie sau să audă în zilele noastre):

Mână țărănească, degete crăpate,
răsfoiau stângace file de ceaslov.
La învățat de pravili siliși cât se poate.
Nu vorbeai prea multe, te sfiai în toate.

Nu-ncercai vreodată să ieși la iveală.
Îți plăcea tăcerea lină să te prindă,
ațintind, sub candeli, Sfinții-n zugrăveală
și să fii la slujbă cel din urmă-n tindă.

Părelnică umbră ai trecut prin viață,
până la sorocul schimbării la față.
Cunoscând și vremea zborului din trup,
ai pornit cu duhul pe drumuri de soare.

Făclie smerită cu parfum de stup,
poveste mai mare viața ta nu are.

„Făclie smerită cu parfum de stup” înseamnă lumânare de ceară, dar din ceară naturală, cum se făceau odinioară lumânările, care aveau o mireasmă deosebită când ardeau. Dar „parfumul de stup” indică și asceza creștină, pe care din cele mai vechi timpuri Sfinții noștri Părinți au comparat-o cu munca albinelor. Iar parfumul ei este parfumul harului.

Dar versurile acestea mă fac să mă gândesc, din nou, la un poem al lui Arghezi, intitulat chiar Făclii:

Făclii și candele la rând,
Stinse, aprinse, fumegând.
Catapetesme, bolți, iconostase,
Acoperite cu praf de mătase.

Cartea veche singură se răsfoiește,
Învățată de boantele dește
Cu măciulii grele și groase,
Ale schivnicilor, la liturghii și parastase.

De marginea foilor de jos,
Treiburicele[1] închinăciunii s-au ros.
Și au lăsat pe foi
Foițe de piele, mai vechi și mai noi.

Amestecată cu cafeniile rămășițe de moaște,
Slova, de multe ori sfințită, greu se cunoaște.
Noaptea cotrobăiește la strană și în altar
Un strigoi de ieromonah cărturar

Cu fața și barba săracă
În dulamă de aburi…

Arghezi descrie același tipar pe care îl înfățișează și Fericitul Daniil, al Monahului sau Ieromonahului smerit, nebăgat în seamă, care „răsfoiește” Evanghelia sau Psaltirea, Liturghierul sau Molitfelnicul, „cartea veche”, cu „boantele dește” ca niște „măciulii grele și groase”. Aidoma s-a petrecut cu Sfântul Dimitrie: „Mână țărănească, degete crăpate,/ răsfoiau stângace file de ceaslov”.

Dar grosimea și greutatea trupului, aparenta lipsă de grație și delicatețe a Schivnicilor greoi, proveniți adesea din rândul oamenilor săraci și needucați în școli lumești, care au învățat să scrie și să citească în Mănăstire, nu reprezintă piedici pentru apropierea de inefabilul harului.

Truda lor, aparent neînsemnată, rămâne imprimată pe filele cărților vechi: „au lăsat pe foi/ Foițe de piele, mai vechi și mai noi”: foițe de piele de pe degetele lor.

Umilința și truda măruntă și smerită par că nu lasă urme, dar un poet ca Arghezi, ultrasensibil și mai atent decât un detectiv, deși n-avea instrumente performante, în vremea experienței lui monahale a remarcat „foițele de piele” imprimate pe foile cărților, încât „slova” cărților este „amestecată cu cafeniile rămășițe de moaște”, fiind astfel „de multe ori sfințită” de acele degete boante.

Arghezi a văzut sfinte moaște rămase și pe paginile cărților, ale Schivnicilor „cu fața și barba săracă”, dar îmbrăcați „în dulamă de aburi”: aflați pe drumul transfigurării.

Asemenea îl prezintă și Fericitul Daniil pe Sfântul Dimitrie, care: „Părelnică umbră ai trecut prin viață,/ până la sorocul schimbării la față”.

Pentru Arghezi, Schivnicii „mai vechi sau mai noi”, ale căror urme le-a detectat și citit cu ochiul inimii pătrunzător, sunt „făclii /…/ stinse, aprinse, fumegând”. Iar Fericitul Daniil îl numește pe Sfântul Dimitrie „făclie smerită cu parfum de stup”.

Nu știu cât din aceste asemănări se explică prin identitatea de experiență și cât (sau dacă vorbim și) de influența poetică. În mod cert, în ceea ce privește limbajul poetic, Arghezi l-a înrâurit pe Fericitul Daniil Tudor. Iar această înrâurire s-a produs – n-am nicio îndoială – tocmai pentru că Fericitul Daniil a recunoscut, în literatura lui Arghezi, experiența autentică a unui trăitor ortodox.


[1] Se referă la împreunarea celor trei degete de la mâna dreaptă cu care ne închinăm.