Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [62]

Poemul Viu cu adevărat reține prin ecoul evanghelic al mesajului:

„Printre filozofi/ Îmi găsesc echilibrul/ Și trec făcând tumbe/ Printre silogisme. //

Sunt cei mai triști oameni/ Pe care i-am întâlnit vreodată/ Mi-e și milă de ei/ Că prea le știu pe toate/ Și nu sunt proști deloc. //

Kant, Hegel, Lucrețiu,/ Grecii bând ambrozie/ Și discutând despre esențe. //

Ce folos de atâta gândire,/ Dacă din toată filozofia/ Numai eu sunt viu, în clipa asta,/ Întâmplător, dar viu cu adevărat./ Pipăiți-mă”.

Este mesajul Bisericii de veacuri, al Sfinților Apostoli și al Sfinților Părinți: retorica filosofică și speculația, oricât de alambicată sau de rafinată, sunt vane și inutile dacă sunt false, dacă nu fac omul viu. Dacă nu te fac viu aici și în veșnicie.

Problema pe care o ridică Sorescu e pe atât de simplă pe cât e de gravă: ce folos au Kant, Hegel, Lucrețiu sau filosofii greci din gândirea lor speculativă, dacă acum nu sunt vii?

Poetul se exprimă ambiguu, dar eu nu cred că s-a gândit numai la faptul că nu mai sunt vii pe pământ, pentru că au murit. Ci interogația lui e mult mai profundă, ca întotdeauna (fiindcă niciodată nu se oprește la fenomene elementare): ce folos au dacă nu ajung să fie vii în veci?

Poemul reprezintă o polemică reală cu filosofia pe care nu o consideră vivificantă, dătătoare de viață. Spre deosebire de cuvintele lui Dumnezeu care „sunt duh și sunt viață” (In. 6, 63). Și cred că nu întâmplător Sorescu termină poemul cu îndemnul: „Pipăiți-mă”. Este ceea ce le-a spus Hristos Apostolilor Lui în timpul furtunii pe mare și după învierea Sa. Pare că poetul se referă la sine însuși, însă trimiterea e mult mai departe…

E o mare diferență între a retoriciza, a exprima opinii despre lume și despre viață, și a trăi cu adevărat sau a trăi adevărul, a fi viu în adevăr.

Sorescu crede în ceea ce te face viu, nu în speculația mentală. Acest crez este transparent și în poemul Hai la vorbe:

„Vorbe, chipul meu de-acum/ Va rămâne-n voi, măcar/ Cât rămâne apa mării/ În năvodul de pescar. //

Cum ascund comori pirații/ În vreo peșteră grozavă,/ Am cărat în voi întruna/ Saci cu timp și lăzi cu slavă. //

Iar când v-am umplut de stele,/ Tot mai nesătul de buchii,/ Mi-am vârât în voi ființa,/ Îndesând-o cu genunchii”.

Poemul are valoare testamentară, putând sluji de epitaf. Expresivitatea e argheziană.

Dacă Sorescu ar fi cotit-o, chiar și intuitiv, fără o doctrină călăuzitoare, spre postmodernism, n-ar fi vorbit niciodată despre opera sa poetică în termeni de: „comori”, „slavă”, „stele” etc.

Ca la Arghezi, ființa poetului e un amestec de „sânge” și „slavă” (Duhovnicească). Astfel, „chipul meu de-acum”, omul de carne și sânge, chipul trecător va rămâne în cuvinte „Cât rămâne apa mării/ În năvodul de pescar”.

Dar în „vorbele” puse pe hârtie vor rămâne „comorile” sufletului, „slava” și „stelele” pe care spiritul le-a tezaurizat. Încât „Tot mai nesătul de buchii,/ Mi-am vârât în voi ființa,/ Îndesând-o cu genunchii”. Ființa pe care o știe și o crede eternă. Pe care o dorește vie în veșnicie.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [51]

Poetul se arată în permanență exasperat de încrederea pe care o au oamenii în descoperirile lor științifice, de sentimentul de siguranță pe care îl capătă în urma evoluției tehnologice a umanității. Destul de multe poezii ale sale dezvoltă acest sentiment de oroare la adresa superbiei prostești care îi animă pe mulți, deopotrivă descoperitori și spectatori.

Astfel,

După ce-au constatat
Că pământul are formă de sferă,
Geografii au ajuns la concluzia
Că și viața trebuie să fie rotundă.

Dacă pleci dintr-o anumită fericire
Și o ții drept spre bătrânețe,
Trebuie să apari, la un moment dat,
Adolescent,
Dinspre soare și optimism.

Dar iată
Că din atâta omenire care a pornit
Să descopere acest adevăr,
Cu grâu, cu arme și cu tot ce le trebuie
În corăbiile lor de fier,
Nimeni nu s-a întors.

O, nu vă descurajați, oameni!
Aveți încredere în harta speranțelor voastre.
Pentru că, într-adevăr, pe acest pământ care are formă de sferă,
Totul trebuie să fie perfect.

(Pe acest pământ care are formă de sferă)

Teoria e deopotrivă corectă și absurdă: s-a descoperit, prin expediții geografice, că pământul e rotund, că are formă de sferă, dar aceasta nu implică întru nimic schimbarea existenței ori a ontologiei umane. Cei ce au pornit „Să descopere acest adevăr,/ Cu grâu, cu arme și cu tot ce le trebuie/ În corăbiile lor de fier” au ajuns la concluzia că pământul e rotund, dar nu și că viața lor e rotundă, pentru că „nimeni nu s-a întors”.

Nu pot să mă abțin la a nu mă gândi la reclamele zilelor noastre. „Aveți încredere în harta speranțelor voastre!” ar putea fi considerat ca ecoul multor spoturi publicitare din ziua de astăzi. Care ne spun, aidoma poeziei lui Sorescu, că „totul trebuie să fie perfect”. Numai că atitudinea lui Sorescu e una de ironie amară.

Oamenii confundă descoperirea unor legi de funcționare a universului cu destinul lor în eternitate, cu soarta lor veșnică. De parcă descoperirile geografice sau fizice le pot schimba ontologia. De fapt, întreaga propagandă anti-eclesiastică din epoca modernă și postmodernă se bazează pe această eroare de perspectivă, pe acestă adevărată înșelare a ochiului, care confundă viața materiei cu viața spiritului.

Ni se spune că nu mai avem nevoie de Biserică, pentru că lumea…a evoluat. Însă, sunt două lucruri total diferite! Nu are nimic de-a face una cu alta! Oamenii trăiesc, iubesc și mor ca întotdeauna.

Nicio descoperire geografică nu împiedică oamenii să moară, niciun nou continent descoperit nu înveșnicește omul pe pământ. Dacă ar fi așa, ar trebui ca să „pleci dintr-o anumită fericire/ Și o ții drept spre bătrânețe” și „să apari, la un moment dat,/ Adolescent,/ Dinspre soare și optimism”. Dar nu se întâmplă așa! Nu se întâmplă astfel decât dacă vorbim despre o realitate interioară, duhovnicească, nu însă și dacă ne referim la existența obișnuită a oamenilor, indiferenți la cele spirituale.

De aceea, Sorescu nu face decât să-și întețească ironiile la adresa încrederii în sine a omului. În alt poem, el se află „Pe balcon între sticle goale!/ Punctul din cosmos cel mai înalt,/ Atins după milenii de evoluție/ Și de descoperiri științifice/ Care s-au ținut lanț” (Mesaj).

Iar mesajul său îl complinește pe cel („O, nu vă descurajați, oameni! /…/ Totul trebuie să fie perfect”) al poemului la care ne-am referit mai devreme:

„De aceea simt întreaga-mi responsabilitate/ Când vă transmit acest mesaj: // Nu vă pierdeți optimismul, oameni,/ Nici de-ați crăpa”.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [36]

Pentru Sorescu, aparatele moderne tot mai sofisticate pe care omul a început să le ridice în aer și în cosmos, antenele și sateliții nu sunt altceva decât alte feluri de zmeie, cu care, de data aceasta, nu se joacă copiii, ci oamenii mari:

„Suntem la curent/ Și cu zbârnâitoarele/ Cele mai moderne/ Care pot să-ți capteze, nuanțat,/ Toate gândurile/ Și să le zbârnâie deasupra pământului/ La distanțe tot mai mari. //

Până acum nu ne-au folosit la nimic,/ Dar să nu ne stricați încrederea/ În zmeiele noastre,/ Ne punem mari speranțe în ele”.

Și când ne așteptam ca urmarea să constea în elucidarea epistemică a utilității acestor „minuni ale tehnicii” (cum le place multora să spună), pe care am fi putut crede că poetul le-a numit „zmeie” nu în sens peiorativ, ci numai de dragul metaforei sau a unui simbolism resimbolizat cu valori ale cotidianității (în avangarda postmodernismului, cum susține toată lumea), tocmai acum Sorescu dizlocă impresia de renunțare la metafizic pentru contextul contemporan uzual:

„Ca și când am lega cu sfoară/ Niște lacrimi/ Și le-am flutura sus, pe vânt,/ Mai la vederea lui Dumnezeu” (Până la trei).

Pentru un scriitor care ar fi anunțat postmodernismul, din tot ce am citit până acum (și din ce vom parcurge mai departe), Sorescu nu doar că nu e fascinat, dar e lamentabil de puțin interesat de descoperirile tehnologice ale umanității ori de perspectivele încă și mai „glorioase” ale viitorului, care pe alții îi exaltă peste măsură.

Repet, Sorescu nu numai că nu e exaltat, dar pare că interesul lui se situează undeva de la zero spre minus infinit în legătură cu toate noutățile, în materie de invenții științifice, pe care epoca lui le experimentează și pe care umanitatea nu le-a cunoscut anterior.

Tot „anturajul” de tehnică și invenții și de progres civilizațional specific epocii e înregistrat în poezia lui Sorescu cu o răceală nemaipomenită, ca să nu zic cu o neașteptată și subcutanat exprimată antipatie (o critică prea expresivă la adresa lor ar fi însemnat o critică pe față la adresa comunismului, care și le asuma – adesea pe nedrept – ca victorii ale sale).

Astfel de lucruri sunt denumite, e adevărat, în poezia lui, dar nu pentru că el le-ar fi conferit vreo semnificație literară/ poetică, vreun rol paradigmatic, ci pur și simplu pentru că ele existau împrejur și îi marcau biografia.

Pe Sorescu însă pare că îl interesează mai degrabă dacă oamenii fac progrese în umanitate, odată cu explozia de „civilizație și progres” din jurul său. Și răspunsul, din versurile sale, e mereu negativ.

Până la a fi negativist sau ironic pe subiecte metafizic-religioase, Sorescu e profund „nihilist” privind realitatea din jur. Și nu spunea Eminescu undeva că mulți au devenit nihiliști nu din cauza aplecării firii lor, ci pentru că lumea dimprejur i-a dărâmat moral și i-a adus la disperare? Dar nu vreau să deschid discuția în această direcție…

În poemul Pricina, autorul are sentimentul dramatic că nu e lăsat să trăiască, că i se fură viața:

„Mie mi s-a omorât timpul,/ Onorată instanță.//

Când mă întorceam eu voluntar/ Din război,/ Am băgat de seamă/ Că timpului meu îi fuseseră amputate/ Inima, gura și fruntea. //

Dar nici așa nu mi l-au lăsat în pace,/ L-au pus să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-mașină, zile-bou,/ O mulțime de lucruri/ care nu-l interesau”…

Încât poetului, terorizat de experiența traumatizantă și abrutizantă a vieții, îi e frică să nu cumva să se prelungească această stare de așteptare nevrotică și după moarte, „așteptându-mi rândul la coadă,/ Ca să v-aduc la cunoștință pricina mea,/ Aici,/ La judecata de apoi”.

Evident, atitudinea lui Sorescu nu e, de multe ori, cea a unui credincios autentic. Dar nici a unui necredincios autentic: iluministo-nihilistă. Pentru că un ironist sau parodist de esență iluminist-nietzschean-sartriană ar fi fost fericit cu lumea dimprejur, în genere, și s-ar fi concentra pe a ridiculiza credința sau religia, ca esență a tuturor relelor din societate. Nihiliștii de profesie sunt împăcați cu ceea ce este lumea și nu duc o existență dramatică. Sartre a considerat că ceilalți sunt iadul, dar nu s-a simțit deznădăjduit în mijlocul acestui iad. Îl acuză pe Dumnezeu, într-un mod rece și calculat, și cu asta termină povestea…

Ceea ce nu e câtuși de puțin cazul lui Marin Sorescu, din câte am observat până acum în poezia sa. Dimpotrivă, realitatea imediată îi oferă toate motivele „non-sensului”, în vreme ce realitatea transcendentă e când o necunoscută care îl neliniștește, când singura lumină care îi dă nădejde.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [32]

Strategia lui Marin Sorescu, de care am amintit în mai multe rânduri, de a pleca de la aspecte comune ale realității pentru a ajunge la probleme existențiale și/ sau metafizice se confirmă și în poemul Zgomote.

Poetul e agasat – ca mulți dintre noi – de zgomotele mai mult sau mai puțin deslușite din casă: „Rău de zgomote!/ Un pocnet de mobilă veche,/ Un cariu…”.

Însă, spre deosebire de mulți alții, care nu caută și originea acestor zgomote, Sorescu dorește să o afle. Și nu mă refer la originea lor imediată, la sursa ori rațiunea pentru care se produc zgomotele, care poate consta într-un fenomen natural sau în prezența unei viețuitoare sau insecte.

Sorescu trimite instrumentele cugetării sale să sape mult mai adânc, în psihicul propriu, pentru a afla sursa neliniștii sale. I se pare – pe bună dreptate – că a cunoaște realitatea fenomenală, rațiunile fizice sau biologice ale producerii de sunete disturbante, nu e suficient.

De multe ori ne tulbură fenomene care sunt perfect naturale. Însă originea neliniștii noastre nu stă nici pe departe în ele însele, ci în noi. De aceea, restul poemului nu mai are legătură de fond cu „intriga” din început:

„Pss! Cine aleargă pe sub tăcere,/ Fugărind cârtița,/ [Ca] să arunce-afară și restul globului/ Prin gușă? //

Parc-am fost menit la naștere/ Să-mi holbez ochii și glasul,/ Cu groază/ La fiecare răsărit de soare! //

Dă-le naibii de sunete,/ Totul se mișcă și scârțâie,/ O sămânță se umple de apă/ Ca un burduf, gâlgâind”.

Transportarea aceasta inopinată a poetului „pe sub tăcere”, sub pământ, eu cred că are foarte mare legătură cu sentimentul zgâlțâitor al morții.

Nu e vorba aici numai de existența unui univers subpământean paralel cu nivelul de existență al oamenilor sau despre înregistrarea, cu o facultate poetică specială, a unor activități și fenomene care ies din raza de observație a omului și sunt dincolo de puterea lui de percepție.

Nu, nu e vorba doar despre ce nu pot sesiza ființele de suprafață, despre complexitatea vieții care se desfășoară acolo unde ei cred că e numai tăcere adâncă. Acolo, în subsol, unde domnește cârtița care aruncă pământ în vederea oamenilor.

Poemul vorbește despre seismele interioare, care produc neliniște multă în conștiință, dar al căror epicentru e atât de adânc în ființa umană, încât mulți renunță să încerce să-l depisteze. Tectonica sufletească e la fel de insesizabilă, în mișcarea ei adâncă, ca și metamorfozele seminței care se pregătește să încolțească. Ceea ce înregistrează omul inautentic, neatent la fenomenul mare numit „viață”, sunt cel mai adesea consecințele târzii, poate chiar finale.

Însă „fiecare răsărit de soare” stârnește groază pentru că orice început anunță un inevitabil sfârșit, iar vederea soarelui ar trebui să ne determine să ne familiarizăm lăuntric cu teritoriul de „sub tăcere” unde sapă cârtița. Dacă ar putea ea să sape și să scuipe tot pământul, ca să nu ne mai înmormântăm, ar fi bine, gândește o clipă rațiunea sub teroare a poetului, sub teroarea la gândul morții.

Dar oare burduful plin de apă al seminței care așteaptă să crape încolțind, din finalul poemului, să fie o imagine aleatorie? Să aibă legătură doar cu fobia de sunete a unei psihologii poetice părut delirante, care sapă la rădăcina imperceptibilului?

Eu cred că nu. Și mai cred că, așa cum ne-a obișnuit, Sorescu aproape că încetează și să sugereze poetic (a sugera era visul, odinioară, al poeților). Însă viața nu se oprește la nivelul terestru, la aspectul biologic, fenomenologic sau psihologic. Viața începe de unde încetează teroarea: viața spirituală. De acolo de unde sămânța moare și învie, cu sunete imperceptibile pentru urechea umană. De acolo de unde începe învierea pe care omul obișnuit nu o poate auzi. (Și nici vedea.)

Soarele cel luminos și orbitor, ce răsare în fiecare dimineață, ne trimite la subterane. La gropile care se sapă neîncetat și la subsolul conștiinței, totodată, ca să ne încărcăm de frig și de tăcere, de întuneric și de cutremur interior.

E un traseu fericit, însă, pentru că subteranele ne trimit înapoi la soare, la lumină. La Soarele Hristos-Dumnezeu și la lumina Învierii Sale, care ne face și pe noi sămânță care moare și învie: „Amin, amin zic vouă, dacă nu are să moară grăuntele de grâu, căzând întru pământ, el rămâne singur; dar dacă are să moară, aduce multă roadă” (In. 12, 24)[1].


[1] A se vedea Evanghelia după Ioannis, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [30]

Poemul Semne e o ironizare a superstițiilor băbești, pe bună dreptate. Pentru că babele și oamenii care n-au treabă, dar le place să fantazeze crezându-se cunoscători, ei fiind primitivi în gândire, preiau idei din cultul și predica Bisericii, înțelese cu o mentalitate esențial materialistă (care raportează tot ce aude doar la experiența empirică), și le continuă într-un mod cu totul inautentic și eretic-păgân. Acest lucru face deliciul intelectualilor ateiști, care consideră astfel că au găsit dovezi ale „prostiei” creștinilor, ei luând în considerare, de fapt, un material fictiv sau contrafăcut.

Sorescu zice: „Dacă te-ntâlnești cu un scaun,/ E semn bun, ajungi în rai./ Dacă te-ntâlnești cu un munte,/ E semn rău, ajungi în scaun./ Dacă te-ntâlnești cu carul mare,/ E semn bun, ajungi în rai./ Dacă te-ntâlnești cu un melc,/ E semn rău, ajungi în melc./ Dacă te-ntâlnești cu o femeie,/ E semn bun, ajungi în rai./ Dacă te-ntâlnești cu o față de masă,/ E semn rău, ajungi în sertar./ Dacă te-ntâlnești cu un șarpe,/ E semn bun, moare și tu ajungi în rai./ Dacă șarpele te-ntâlnește pe tine,/ E semn rău, mori și el ajunge în rai./ Dacă mori,/ e semn rău. // Ferește-te de acest semn,/ Și de toate celelalte”.

Ironia inteligentă la adresa superstițiilor tembele e binevenită. Mi-amintesc acum, la întâmplare, câteva pe care le-am auzit și eu când eram mai mică: dacă te-ntâlnești cu o femeie însărcinată, s-ar putea să rămâi însărcinată (și fetele se trăgeau de păr una pe alta ca să nu rămână însărcinate, în condițiile în care eram încă la școală și asta pe vremea comunismului, când disciplina era severă și nu existau „libertățile” din ziua de azi), dacă te întâlnești cu un Preot s-ar putea să mori (de aceea mulți ocoleau Preoții când îi vedeau, și nu din cauza represiunii comuniste) etc., etc. Nu mai le țin minte, dar erau (și sunt mai departe) multe tâmpenii de felul acesta.

Însă poetul trece foarte subtil (imperceptibil pentru un lector neatent) de la această ironie la un cu totul alt subiect, cât se poate de grav, de serios. Însă schimbă cu totul subiectul fără să schimbe deloc registrul stilistic: în aceasta constă rafinamentul genial al trucului psihologic.

Pare că, de la un capăt la altul, ne aflăm în plină ironie, într-o singură secvență de umor negru, menită să desființeze ignoranța superstițiilor. Însă nu e așa. Dar în aceasta identificăm o cu totul altă tactică de obscurizare a mesajului real al poeziei, diferită de ceea ce cunoaștem din tradiția noastră poetică modernă. Și aceasta reprezintă unul dintre cele mai puternice elemente de originalitate din poezia lui Marin Sorescu: convertirea ironiei sau a derizoriului într-o temă filosofică anume, în motiv de reflecție adâncă. În poezia românească e poate unicul care a reușit (foarte bine!) această manevră estetică.

Multe enunțuri par aleatorii, absurde chiar. Din mijlocul lor se individualizează însă trei termeni care constituie trei simboluri care fac conștiința să tresară: femeia, șarpele și raiul. Dintr-o dată povestea se schimbă, prin însăși prezența acestor cuvinte încărcate de semnificație înaltă, deși comunicările în care sunt incluse continuă să pară neserioase, cu aceeași tentă de umor jubilant îndreptat împotriva superstițiilor stupefiant de idioate.

Și aici unii, care integrează geneza creștină între alte „mituri” și „credințe superstițioase”, ar putea foarte ușor să considere că și poetul a făcut același amestec. Dar eu nu cred că la asta s-a gândit.

Finalul ar putea fi, de asemenea, considerat ca înscriindu-se în aceeași notă umoristică, parodică: „Ferește-te de acest semn,/ Și de toate celelalte”. Eu consider că aici e măiestria poetului: unde adevăratul mesaj contrazice impresia generală.

Și aceasta pentru că centrul de greutate al poemului trebuie calculat împreună cu alte două versuri, anterioare: „Dacă mori,/ E semn rău”. Moartea e un semn rău: e semnul păcatului. De abia acum vedem mai bine că simbolurile anterioare (femeia, raiul și șarpele) n-au fost inserate aleatoriu în text sau cu scopul de a întări ironia.

Jocul, gluma se termină când vine vorba de moarte.

Existența semnelor în lume reprezintă ea însăși un semn: acela că oamenii au pierdut starea paradisiacă și că singura comunicare e prin semne, dintre care unele false, invenții stupide omenești (ca să nu le spunem drăcești).

Ca și moartea, semnele sunt semne ale căderii omului din Rai. Ale ne-mai-comunicării directe cu Dumnezeu. De aceea: „Ferește-te de acest semn,/ Și de toate celelalte”.

Însă de „semnul” morții nu te poți feri decât o vreme…atâta cât vrea Dumnezeu să te ferească. Îndemnul lui Sorescu de a te feri de moarte ne readuce în atmosfera terorilor argheziene la gândul stingerii. Numai că, așa cum spuneam, poetul are marea îndemânare de a disimula, de a-și ascunde adevărata intensitate a cutremurului interior, disipându-i undele sub o găleată de enunțuri comic-absurde.

Temniță și duhovnicie [2]

Chinurile temniței sunt greu de descris. Singurătatea e atât de cumplită încât insectele sau animalele care ne oripilează de obicei devin  tovarăși de dorit: „Dragi prieteni de singurătate,/ când celula cu beznă se-ncarcă,/ ploșniță dragă, guzgane cumnate, mătușă libarcă. // Și voi lighioane surate,/ păianjeni, păduchi și gândaci,/ numai voi, din pereții posaci,/ călcați cu inimi de frate/ prin orele mele înveninate…” etc (Cumetri de singurătate).

Timpul trece foarte greu în iadul închisorii: „Acum o sută de ani,/ am avut un copil, o nevastă…/ Auziți, păianjeni? Auziți, șobolani?/ Un copil, o nevastă… // Când o fi fost fericire aceea/ cu umbre nepământean diafane?/ Înecuri, sfârșituri de lumi, uragane,/ mi-au smuls odrasla, femeia? // Le-am uitat râsul, părul, obrazul…/ Cum or fi fost ochii ei?/ Adânc luminați ca topazul,/ Sau ca singurătatea de grei? // Câte veacuri sunt, câtă funingine,/ până la zâmbetu-unui prunc de omăt?/ L-am lăsat, parcă de mult, lângă o minge,/ într-un basm îndărăt…” etc (Identitate).

Ne putem închipui? Privită dintr-un infern ca acesta, lumea/ viața obișnuită pare basm. Dar oare cât de groaznic trebuie să fie adevăratul Infern, Iadul veșnic, dacă acesta este așa de înspăimântător?

Însă cel îngropat de viu în celula murdară, chinuit de foame, torturat de gardieni dar și de amintirea unei alte vieți, primește și mângâiere, de la Cel care a îngăduit această suferință:

As-noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă
și-L făcea mai înalt și mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niște păduri.
Luna-L spoia cu argint pe veșminte,
argintându-i pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:
– Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
și mi-a făcut semn să tac…

A stat lângă mine pe rogojină:
– Pune-Mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea umbre de răni și rugină,
parcă purtase lanțuri, cândva…

Oftând, Și-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea căpățână,
și mișunau păduchi și guzgani.
Simțeam cum îmi cade tâmpla pe mână,
și am dormit o mie de ani…

Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins brațele. Nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul. Niciun răspuns.
Doar razele reci ascuțite-n unghere,
cu sulița lor m-au împuns.

– Unde ești, Doamne? – am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cățui.
M-am pipăit, și pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui…

(As-noapte, Iisus…)

Uneori Dumnezeu ne trimite chinuri pentru că nu vrem să le acceptăm de bunăvoie, pentru a ne descotorosi de patimi. Însă tot El e Cel care ne însoțește în durerile grele, atunci când uităm că noi suferim pentru păcatele noastre, dar El a suferit pentru noi dureri inimaginabile fără a avea nicio vină, fiind cu totul neprihănit, și fără a avea nevoie de noi, fiind Dumnezeu atotdesăvârșit.

Trimiterile din poem la patimile și suferința pe Cruce a lui Hristos sunt evidente, culminând cu împungerea cu sulița și înmormântarea Sa. Iar Cel ce a suferit toate acestea ia asupra Sa chinurile întemnițatului, suferința umilinței și a mizeriei lui, care amenințau să-i răpească demnitatea de om, de ființă umană, dăruindu-i, în schimb, demnitatea cea mai înaltă, aceea de a fi urcat pe Crucea Lui. Hristos ia vărgile zeghei, somnul printre libărci și tristețea deținutului, oferindu-i înălțimea suferinței Lui, omătul curățirii prin suferință, încredințându-l că primește semnele cuielor Lui.

Poemul pare a fi fost scris în urma unui vis, care l-a întărit pe osânditul la temniță grea să sufere tragerea pe roată a deznădejdii, de fiecare zi:

„Și-n fiece noapte, -n celula cu febre,/ tunând, uruind, pe vinete șine,/ ți-aud, Deznădejde, venind peste mine/ trenul tău negru, -ncărcat cu tenebre. // Vagoanele-ți duduie, grele, prin noaptea de-asfalt,/ și eu te aștept, Deznădejde, la cantoane de jale,/ și-n fiece noapte, c-un țipăt înalt, hoitul meu blestemat îl arunc sub roțile tale…” (În fiece noapte).

Închisoarea îi măcina trupul iar deznădejdea sufletul. Însă din această dublă măcinare se năștea smerenia, erodarea iluziilor de odinioară:

„Nopți la rând urmăresc prin vizetă/ beznele, beznele, beznele…/ Odinioară, citeam stelele. Lesne le/ buchiseam slovele, scrise pe boltă cu cretă. // Voiam să-mi învăț zodia pe dinafară/ și-o visam scrisă cu litere-nalte, citețe./ Credeam că steaua mea e o caleașcă la scară,/ să mă ducă, trasă de cerbi, peste râpi și podețe…” etc (Zodie).

Dumnezeu ne corectează basmele minții, pentru că viața creștină nu e un „fairy tale”…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [15]

Interesant e că Sorescu își percepe propria creație ca pe o pictură murală de tip eclesiastic. Diferența e că el receptează mai mult lumea dimprejur și de aceea pictura iese cam suprarealistă:

Trebuie să pictez
Peretele acesta ce mi s-a dat,
Peretele de casă ori de biserică
Trebuie umplut cu sfintele
Canoane,
Cu dracii negri și cu îngeri spadasini,
Între care mai poți să respiri.

Eu încep cu gândul să-mi fac datoria,
Peretele are atâția metri,
Trebuie atâtea scene,

Fac aici un cap de sfânt, aici o copită,
Pictez un an întreg numai copite
Sub capul de sfânt.
Pentru că nu am timp
Să-mi duc până la sfârșit propozițiile,
Încep totul, măcar atât.

Pe peretele care mi s-a dat
Să-l umplu cu chipuri
Nu-mi văd deocamdată decât umbra mea
Începută din toate părțile,
Ca turnul Babel.

(Subiectivism)

Nu e de mirare faptul că zugravului-poet lumea îi oferă ca modele mai mult copite decât capete de Sfinți. Dacă vrea să picteze lumea în care trăiește, privind adânc la mecanismele psihologice și la resorturile ei spirituale, sunt greu de găsit și de păstrat liniile armonice și echilibrul zugrăvelii ortodox-bizantine.

Însă creația poetică vorbește mai mult despre sine și de aceea „Pe peretele care mi s-a dat/ Să-l umplu cu chipuri/ Nu-mi văd deocamdată decât umbra mea/ Începută din toate părțile,/ Ca turnul Babel”.

În aprecierea autorului, proiecția de sine în poezie are, deocamdată, consistența umbrei și elanul turnului Babel. Nu știu însă dacă această comparație ignoră idealul poetic al marelui său înaintaș romantic: „Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,/ Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,/ Cum popoarele antice în al Asiei pământ/ Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri./ Un grăunte de-ndoială [a]mestecat în adevăruri/ Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt” (Memento mori).

Poemul care, prin ideea conținută, dă titlul volumului se numește Cu spatele:

Ceasul s-a-ntors cu spatele la timp.
Era bolnav ceasul și, simțindu-și sfârșitul,
Poate că s-a gândit și el
La un rai al obiectelor care mor,
Unde ceasurile se potrivesc singure
După inima lui Dumnezeu
Și deșteptătoarele sună și ziua și noaptea
Învierea stelelor.

A văzut însă cu limba cea mare
Că e absurd
Și a murit simplu, de tot,
Întorcându-se cu spatele la timp.

Iar eu, sufletul răposatului,
Voi mai rămâne în preajma lui
Trei zile,
Să văd cum continuă să-i crească
Părul și unghiile.

Ceasul a văzut că timpul e absurd. Non-absurdă e lumea în care se sună întruna învierea stelelor, învierea sufletelor, acolo unde e numai înviere. Aici, unde totul se termină cu moartea, totul pare absurd, mai ales a ne măsura zădărnicia.

Însă moartea ceasului, cu adevărat, nu indică doar moartea unui obiect, ieșirea lui din uz. Sorescu se luptă cu gândul extincției/ al morții sale, care, în mod evident, a devenit mult mai apăsător decât se întrezărea în niște poeme anterioare, despre care am discutat mai sus[1].

Moartea omului înseamnă pentru el moartea ceasului, moartea timpului. El iese din timp și intră în veșnicie, dar iese mai întâi numai cu sufletul, iar trupul mai rămâne o vreme sub incidența timpului, afectat de legile biologice.

Imaginile macabre ne dovedesc că frisoanele morții au evoluat spre teroare, că poetul nu mai poate scrie despre subiect cu seninătatea relativă de dinainte, pentru că reflecția a devenit mai intensă, odată ce interogațiile existențiale s-au înmulțit și s-au adâncit.


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/07/09/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-10/.