Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [94]

Dar, fiindcă durerile sunt tot mai mari, poetul se compară cu un posedat: „Au intrat dracii în mine,/ Au ieșit din niște porci/ Și acum, tocmai treceam pe acolo,/ S-au bulucit în plăpânda-mi ființă de om. // Sunt mulți, puzderii,/ Mă lovesc cu copitele lor murdare/ Și mă împung cu coarnele pe dinăuntru. // Doctorii spun c-aș avea câte unul/ în fiecare celulă/ Și că toate țesuturile mele/ sunt ca o pâslă neagră/ Mișunând de chinuri ale iadului./ Eu mă zvârcolesc mai să-mi pierd mințile”…

Nu ne-a mărturisit dacă, până la urmă, s-a spovenit și împărtășit înainte de moarte. Mai departe, în același poem, spune: „Prietenii îmi trimit talismane cu iconițe/ De la Meteora,/ Soția îmi citește rugăciuni și Cartea lui Iov/ Să mă îmbărbăteze./ Dă prin casă cu tămâie și/ Zice că n-ar fi rău dacă aș/ Înghiți câte o bucățică de smirnă./ Așa mai pe departe, vorbind în pilde,/ Încearcă să mă convingă/ Ce bine ar pica o împărtășanie:/ Tot ce-i mărturisit aici/ Este iertat pe lumea cealaltă./ Zice că nu-i deloc rău să te împărtășești/ Ca buni creștini ce suntem. // Vecinii merg la Biserică/ Și aprind o lumânare”…

Din păcate, e cazul multor intelectuali români ortodocși, care, chiar crezând în Dumnezeu, nu sunt convinși că trebuie să participe și la viața liturgică a Bisericii, nu înțeleg gesturile și practica liturgică (sunt multe motivele care determină această realitate – desigur, e de vină și ignoranța și mândria lor –, dar nu vreau să dezbat acum subiectul). Finalul poeziei ni-l prezintă pe poet, totuși, ca pe un om cu nădejde la Dumnezeu:

„Deocamdată, eu tot mai am speranțe/ Și am vorbit cu porcarul/ Să-mi țină mereu prin preajmă/ O turmă de râmători,/ Să-i aud parcă pașii Bunului Învățător/ Care scoate doar cu vorba dracii din om” (Gazdă de iad)[1].

Ar fi vrut să evite greutatea mărturisirii, după cum se înțelege din versuri. Întâlnirea chinuitoare cu Preotul…

În poem, se referă la durerile fizice, în primul rând. Care sunt aproape insuportabile. Dar, indirect, cred că se confesează poetic, despre starea lui de neputință, din punct de vedere duhovnicesc…

Chiar cuvintele pe care le scria, în acele ultime zile, „Sunt cuvinte strivite,/ Nenorocite, care-mi dau o nesfârșită milă”, aceste cuvinte prin care descria starea în care se afla: „Trebuie să beau apă după fiecare cuvânt/ Căci mi se usucă gura, nu știu de ce”[2].

Conștiința păcatelor, cu cinci zile înainte de a muri, nu pare încă a fi foarte clară: „Mă simt vinovat/ Ca și când/ Aș fi comis o faptă rea. // La marea spovedanie/ Care mă așteaptă/ O să spun asta: / Doamne,/ Am trăit și eu/ Printre făpturile tale./ Am făcut rău?” (Vină)[3].

Apropiindu-se însă tot mai mult de final, e copleșit de durere și, implicit, tot mai smerit: „Am ajuns în rugăciunile mele,/ Să nu-i mai cer lui Dumnezeu/ Câțiva ani, sau un an,/ Ci să-i cer doar câte-o zi,/ Câte-o noapte: // – Doamne, ajută-mă să trec cu bine/ Și noaptea asta./ Doamne, fă ca ziua aceasta/ Să fie mai blândă”[4].

Cu trei zile înainte de moarte, se pare că s-a produs totuși o schimbare, pentru că Sorescu recunoaște acum că…are păcate:

E bine, Doamne,
Că Te-ai gândit la mine
Și nu l-ai ales pe altul
Pentru delicata, înfricoșata
Ta experiență.

Eram și cel mai bun de tăvăleală
Și mă lăudam
Că am în mine
O energie inepuizabilă.

Am căzut în păcatul trufiei,
Iartă-mi-l mie,
E uman
Ia-Ți ochii și de la celelalte păcate.

Am crezut că viața care mi s-a dat
E chiar a mea
Și că eu sunt chiar eu,
Uitând poate uneori de Tine.

Acum, mergând spre bine,
Cum spun cei care mă văd,
Calc pe poala Ta de curcubee
Și, la toată înfricoșarea asta,
Adaug nestemata umilinței
Și aduc ziditorului lumii
Lauda mea de premărire și slavă.

(Mergând spre bine)

Remarcăm majuscularea pronumelor și a adjectivelor pronominale care Îl indică pe Dumnezeu! Cu doar două-trei zile înainte, această scriere cu majusculă nu exista!

Titlul poeziei e o autoironie (poetul știe foarte bine că cei care vin să-l viziteze îl îmbărbătează în mod mincinos și că nu merge deloc „spre bine”, în ce privește evoluția stării sale de sănătate). Dar poate că este, totodată sau pe de altă parte, o sesizare a stării sufletești: cel ce a ajuns să-și conștientizeze păcatele merge „spre bine”, într-adevăr. Tonul acesta de rugăciune și umilință era necunoscut în poezia sa până la acest moment.

Un alt poem, din aceeași zi, se numește chiar O rugăciune a inmii: „Doamne,/ Ajută-mi cât mai pot/ S-o duc. // Pune ordine-n mine,/ Împacă-mă cu lumea/ Și cu minunea vieții. // Scoate-mi din cap/ Ideea fixă,/ Care m-a țintuit // Fă din subconștientul meu/ Un torent de speranță”.

Care idee fixă l-a țintuit? Nu știm, dar se pare că e vorba de un gând de necredință, de care s-a debarasat…

„Fă din subconștientul meu/ Un torent de speranță”: simte nevoia ca nădejdea în Dumnezeu să țâșnească din interior, de la cea mai mare adâncime a sufletului. Pentru că această țâșnire din adâncuri insondabile ale ființei este, pentru el, dovada vie a prezenței și a iertării lui Dumnezeu! Și de acest lucru simte că are cea mai mare nevoie…


[1] Marin Sorescu, Puntea. (Ultimele), op. cit., p. 72-74.

[2] Idem, p. 76. Poem fără titlu.

[3] Idem, p. 89.

[4] Idem, p. 102. Poem fără titlul.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [91]

Îl vedem pe Sorescu încercând să teologhisească despre Dumnezeu, Care nu-Și arată nimănui fața, dar este pretutindeni, într-un poem intitulat Cel care:

Stătuse atât de mult
În intimitatea minunii,
Încât ajunsese să-L recunoască pe Dumnezeu
Din spate.

– Uite-L, tresărea dintr-o dată
El e. Îl cunosc.
– Bine, dar e un munte.
– Așa arată El, din spate.
Lat în umeri – Îl cunosc foarte bine.

Și iarăși: Fluviul ăla care vine spre noi
Este El, din spate. Ce suflu, ce măreție!
– Dar înaintează spre noi, e din față…
– Nu, că merge cu spatele înainte…
– Dar L-ai văzut vreodată din față?
Nimeni nu L-a văzut vreodată din față,
Însă eu am început să-L recunosc din spate…

E pretutindeni.
Întors cu spatele, avansează în toate direcțiile
Iată-L, în sfârșit! (Un deal)
Iată-L, dincolo (O pădure)
– Este El, pretutindeni –
Cel care nu-și arată fața.

Secvența din Sfânta Scriptură la care face aluzie Sorescu este cea de la Ieș. 33, 13-23, în care Sfântul Moisis se roagă lui Dumnezeu: „arată-Te să Te văd” (Ie. 33, 13), dar Dumnezeu îi răspunde că nu poate vedea fața Sa, ci numai spatele Său: „Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască. […] tu vei vedea spatele Meu, iar fața Mea nu o vei vedea!” (Ieș. 33, 20-23).

Puteți revedea, în traducerea mea, comentariul Sfântului Augustinus[1] la acest episod atât de tainic și profund duhovnicesc al convorbirilor dintre Dumnezeu și Sfântul Moisis.

Dar, ca critic literar, ce mă uimește este faptul că Sorescu, iată, înainte de trecerea la cele veșnice, e preocupat de această problemă, fundamentală în Ortodoxie, a vederii lui Dumnezeu (i-am văzut frământați de această exigență a Ortodoxiei și pe Eminescu, Arghezi, Blaga și alții și, la timpul lor, am făcut comentarii ample pe acest subiect, evitat sau total necunoscut criticilor noștri). Și ajung din nou la concluzia că lecturile poetului din cărțile Bisericii trebuie să fi fost mai ample decât ne putem închipui. Nu numai subiectul poeziei e neobișnuit, ci și felul cum disertează autorul. El știe că „nimeni nu L-a văzut vreodată din față” pe Dumnezeu și, totodată, afirmă pretutindenitatea/ ubicuitatea Lui. Ceea ce nu constituie un paradox pentru cine cunoaște dogmele creștine: Dumnezeu este nevăzut tuturor creaturilor după ființa/ esența Lui, dar sunt văzute și cunoscute de către făpturi energiile/ lucrările Lui, prin care este prezent pretutindeni în lume.

Ceea ce afirmă Sorescu în poemul de mai sus este faptul că nu a trăit revelarea lui Dumnezeu în viața sa, în extaz duhovnicesc, dar a simțit și a înțeles, pe cât a putut, prezența Sa în toate cele din lume, mai ales în frumusețea cosmosului zidit de El: munte, râu, deal, pădure.

Este ceea ce indicase – cu alte cuvinte – și Eminescu:  „Și tot ce codrul a gândit cu jale/ În umbra sa pătată de lumini,/ Ce spun: izvorul lunecând la vale,/ Ce spune culmea, lunca de arini,/ Ce spune noaptea cerurilor sale,/ Ce lunii spun luceferii senini/ Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,/ De mă uitam răpit pe mine însumi” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!). Căci, după cum precizam și altădată, răpirea însăși („De mă uitam răpit pe mine însumi”) reprezintă un detaliu extatic, specificat de Sfântul Apostol Pavlos, la II Cor. 12, 2-4.

Ceea ce mărturisesc poeții, în teologia ortodoxă se numește „revelație naturală”, adică înțelegerea/ cunoașterea lui Dumnezeu din contemplarea creației Lui.


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/04/06/sfantul-augustin-al-hipponei-despre-sfanta-treime-28/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2014/04/13/sfantul-augustin-al-hipponei-despre-sfanta-treime-29/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [88]

Constatările suferindului Sorescu sunt adesea în acord cu ceea ce spune Ortodoxia de veacuri. Ca spre exemplu în poezia Moși strămoși[1]:

Îmbătrânesc îngrozitor de repede
În câteva luni, cât alții în câțiva ani.
Într-un an din om în putere
Am devenit moș și strămoș.

Înțeleg acum de ce iei preșurile în picioare,
De ce trebuie să mergi gârbovit,
De ce toate obiectele vin spre tine
Și te agasează,
De ce pregeți să te ridici din pat,
De ce te încearcă tot mai des
Un preget și-o uitare
(Cum zicea mama, săraca,
Dumnezeu s-o odihnească):
– Mă, nu știu ce am
Mă-ncearcă așa un preget și-o uitare.
De ce mâncarea nu mai are gust
Parc-ai mesteca paie.

De ce dorințele au pălit,
Ambițiile s-au stins,
Simțurile dormitează…
Cred că e un stas care se cere acolo
Ca toți la sosire să aibă
Aceeași fizionomie
Si să fie la fel de bătrâni.
Chiar copilul, dacă zace un an,
El pleacă gârbovit și cu mască de bătrân
De șaptezeci de ani.

Am schimbat condeiul pe un toiag,
Mă împiedic și lucrurile din casă
Toate au devenit agresive
Și mă agață.

Boala ne poate schimba oricând, ne poate face rapid irecognoscibili: „Îmbătrânesc îngrozitor de repede/ În câteva luni, cât alții în câțiva ani”.  Schimbările acestea fizionomice, dacă reflectăm profund, ne dau mărturie de capacitatea de transformare a omului: dacă cea fizică poate fi atât de rapidă, cu atât mai mult cea lăuntrică, sufletească, se poate produce în zile și chiar în ore și minute, dacă dorim să ne schimbăm interior. Pentru că, adesea, lipsa de schimbare în viața noastră ne face să credem că lucrurile nu pot fi decât într-un singur fel, în modul în care ne-am obișnuit, ani mulți, să fie viața noastră și viața în general. Și când Dumnezeu aduce schimbări bruște în existența cuiva, atunci ceva se întâmplă în conștiință (dacă nu e prea împietrită și sălbăticită de patimi și de necredință, iar a lui Sorescu nu este una de acest fel): omul înregistrează modificările uluitoare la care este supus și în sens spiritual, în sensul în care înțelege capacitate de tranformare radicală a ființei umane într-o vreme extrem de scurtă.

Și această înțelegere a conștiinței se produce odată cu înstrăinarea omului, tot mai mult, de universul exterior: „nu știu ce am/ Mă-ncearcă așa un preget și-o uitare./ De ce mâncarea nu mai are gust/ Parc-ai mesteca paie./ De ce dorințele au pălit,/ Ambițiile s-au stins,/ Simțurile dormitează…”. Atunci când ne avertizează conștiința că se apropie ceasul să trecem dincolo, nu mai suntem oamenii de acțiune ai lumii acesteia, ne încearcă „un preget și-o uitare” a lucrurilor care țin de existența pământească. Sursa de viață și de energie a trupului, mâncarea, „nu mai are gust/ Parc-ai mesteca paie”. Omul se subțiază din punct de vedere spiritual: „dorințele au pălit,/ Ambițiile s-au stins,/ Simțurile dormitează”. Este exact ținta ascezei ortodoxe: moartea patimilor trupești și sufletești, a dorințelor pătimașe și a orgoliilor! Dar Dumnezeu dăruiește să ajungă la rezultate asemănătoare, printr-o boală finală, și celor care, în viața lor, nu au părăsit credința și au fost oameni ai gândului și ai mistuirii lăuntrice. Pentru că și asceza și mistica ortodoxă nu presupun altceva decât această măcinare lăuntrică (în primul rând, mai importantă decât topirea trupului prin asceza exterioară)/ veghere neîncetată la legea, ordinea și faptele lui Dumnezeu.

„Chiar copilul, dacă zace un an,/ El pleacă gârbovit și cu mască de bătrân/ De șaptezeci de ani”: pentru că omul născut pe pământ e oricând gata să moară, iar boala/ suferința trupului lasă urme adânci și vizibile în om. Însă nu numai pe trup, ci și însuflet. Căci copilul „cu mască de bătrân/ De șaptezeci de ani” o poartă nu doar pe față, ci mai ales în suflet, unde masca aceasta nu mai înseamnă urâțenie, ci dobândire de experiență într-un ritm foarte rapid (chiar dacă un copil nu e întotdeauna conștient de caracterul acestor schimbări care se produc în el), îmbătrânire în sens de înțelepțire foarte rapidă.

„Cred că e un stas care se cere acolo/ Ca toți la sosire să aibă/ Aceeași fizionomie/ Si să fie la fel de bătrâni”: da, acolo, în Rai, se cere tuturor „aceeași fizionomie” a sufletului: să fie bătrân la minte, înțelept, copt pentru viața veșnică.

„Am schimbat condeiul pe un toiag”, zice poetul, pentru că și toiagul neputinței e un instrument de scris: de scris răbdare și smerenie în suflet.

„Mă împiedic și lucrurile din casă/ Toate au devenit agresive/ Și mă agață”, agresivitatea lucrurilor din jur fiind un mod prin care lumea de aici începe să ne expulzeze, ca un pântece care ne împinge afară, ca să ne naștem în viața veșnică.

Iar travaliul/ pregătirea pentru această expulzare e mai lungă decât atunci când ne naștem în această lume (cel puțin pentru poet așa a fost): „Eu am plecat de-acasă acum un an/ Și nu m-am mai întors/ Cred că am ieșit din timp/ Printr-o crăpătură a lui. […] …de un an de zile/ Fixez cu privirea pereții ăștia,/ Căutând fisura prin care să mă pot întoarce/ Și aud numai clopote” (Să nu mă-ntrebi ce zi e astăzi)[2]. Orice naștere e dureroasă pentru noul-născut…


[1] Marin Sorescu, Puntea. (Ultimele), op. cit,., p. 52-53.

[2] Idem, p. 66-67.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [62]

Poemul Viu cu adevărat reține prin ecoul evanghelic al mesajului:

„Printre filozofi/ Îmi găsesc echilibrul/ Și trec făcând tumbe/ Printre silogisme. //

Sunt cei mai triști oameni/ Pe care i-am întâlnit vreodată/ Mi-e și milă de ei/ Că prea le știu pe toate/ Și nu sunt proști deloc. //

Kant, Hegel, Lucrețiu,/ Grecii bând ambrozie/ Și discutând despre esențe. //

Ce folos de atâta gândire,/ Dacă din toată filozofia/ Numai eu sunt viu, în clipa asta,/ Întâmplător, dar viu cu adevărat./ Pipăiți-mă”.

Este mesajul Bisericii de veacuri, al Sfinților Apostoli și al Sfinților Părinți: retorica filosofică și speculația, oricât de alambicată sau de rafinată, sunt vane și inutile dacă sunt false, dacă nu fac omul viu. Dacă nu te fac viu aici și în veșnicie.

Problema pe care o ridică Sorescu e pe atât de simplă pe cât e de gravă: ce folos au Kant, Hegel, Lucrețiu sau filosofii greci din gândirea lor speculativă, dacă acum nu sunt vii?

Poetul se exprimă ambiguu, dar eu nu cred că s-a gândit numai la faptul că nu mai sunt vii pe pământ, pentru că au murit. Ci interogația lui e mult mai profundă, ca întotdeauna (fiindcă niciodată nu se oprește la fenomene elementare): ce folos au dacă nu ajung să fie vii în veci?

Poemul reprezintă o polemică reală cu filosofia pe care nu o consideră vivificantă, dătătoare de viață. Spre deosebire de cuvintele lui Dumnezeu care „sunt duh și sunt viață” (In. 6, 63). Și cred că nu întâmplător Sorescu termină poemul cu îndemnul: „Pipăiți-mă”. Este ceea ce le-a spus Hristos Apostolilor Lui în timpul furtunii pe mare și după învierea Sa. Pare că poetul se referă la sine însuși, însă trimiterea e mult mai departe…

E o mare diferență între a retoriciza, a exprima opinii despre lume și despre viață, și a trăi cu adevărat sau a trăi adevărul, a fi viu în adevăr.

Sorescu crede în ceea ce te face viu, nu în speculația mentală. Acest crez este transparent și în poemul Hai la vorbe:

„Vorbe, chipul meu de-acum/ Va rămâne-n voi, măcar/ Cât rămâne apa mării/ În năvodul de pescar. //

Cum ascund comori pirații/ În vreo peșteră grozavă,/ Am cărat în voi întruna/ Saci cu timp și lăzi cu slavă. //

Iar când v-am umplut de stele,/ Tot mai nesătul de buchii,/ Mi-am vârât în voi ființa,/ Îndesând-o cu genunchii”.

Poemul are valoare testamentară, putând sluji de epitaf. Expresivitatea e argheziană.

Dacă Sorescu ar fi cotit-o, chiar și intuitiv, fără o doctrină călăuzitoare, spre postmodernism, n-ar fi vorbit niciodată despre opera sa poetică în termeni de: „comori”, „slavă”, „stele” etc.

Ca la Arghezi, ființa poetului e un amestec de „sânge” și „slavă” (Duhovnicească). Astfel, „chipul meu de-acum”, omul de carne și sânge, chipul trecător va rămâne în cuvinte „Cât rămâne apa mării/ În năvodul de pescar”.

Dar în „vorbele” puse pe hârtie vor rămâne „comorile” sufletului, „slava” și „stelele” pe care spiritul le-a tezaurizat. Încât „Tot mai nesătul de buchii,/ Mi-am vârât în voi ființa,/ Îndesând-o cu genunchii”. Ființa pe care o știe și o crede eternă. Pe care o dorește vie în veșnicie.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [51]

Poetul se arată în permanență exasperat de încrederea pe care o au oamenii în descoperirile lor științifice, de sentimentul de siguranță pe care îl capătă în urma evoluției tehnologice a umanității. Destul de multe poezii ale sale dezvoltă acest sentiment de oroare la adresa superbiei prostești care îi animă pe mulți, deopotrivă descoperitori și spectatori.

Astfel,

După ce-au constatat
Că pământul are formă de sferă,
Geografii au ajuns la concluzia
Că și viața trebuie să fie rotundă.

Dacă pleci dintr-o anumită fericire
Și o ții drept spre bătrânețe,
Trebuie să apari, la un moment dat,
Adolescent,
Dinspre soare și optimism.

Dar iată
Că din atâta omenire care a pornit
Să descopere acest adevăr,
Cu grâu, cu arme și cu tot ce le trebuie
În corăbiile lor de fier,
Nimeni nu s-a întors.

O, nu vă descurajați, oameni!
Aveți încredere în harta speranțelor voastre.
Pentru că, într-adevăr, pe acest pământ care are formă de sferă,
Totul trebuie să fie perfect.

(Pe acest pământ care are formă de sferă)

Teoria e deopotrivă corectă și absurdă: s-a descoperit, prin expediții geografice, că pământul e rotund, că are formă de sferă, dar aceasta nu implică întru nimic schimbarea existenței ori a ontologiei umane. Cei ce au pornit „Să descopere acest adevăr,/ Cu grâu, cu arme și cu tot ce le trebuie/ În corăbiile lor de fier” au ajuns la concluzia că pământul e rotund, dar nu și că viața lor e rotundă, pentru că „nimeni nu s-a întors”.

Nu pot să mă abțin la a nu mă gândi la reclamele zilelor noastre. „Aveți încredere în harta speranțelor voastre!” ar putea fi considerat ca ecoul multor spoturi publicitare din ziua de astăzi. Care ne spun, aidoma poeziei lui Sorescu, că „totul trebuie să fie perfect”. Numai că atitudinea lui Sorescu e una de ironie amară.

Oamenii confundă descoperirea unor legi de funcționare a universului cu destinul lor în eternitate, cu soarta lor veșnică. De parcă descoperirile geografice sau fizice le pot schimba ontologia. De fapt, întreaga propagandă anti-eclesiastică din epoca modernă și postmodernă se bazează pe această eroare de perspectivă, pe acestă adevărată înșelare a ochiului, care confundă viața materiei cu viața spiritului.

Ni se spune că nu mai avem nevoie de Biserică, pentru că lumea…a evoluat. Însă, sunt două lucruri total diferite! Nu are nimic de-a face una cu alta! Oamenii trăiesc, iubesc și mor ca întotdeauna.

Nicio descoperire geografică nu împiedică oamenii să moară, niciun nou continent descoperit nu înveșnicește omul pe pământ. Dacă ar fi așa, ar trebui ca să „pleci dintr-o anumită fericire/ Și o ții drept spre bătrânețe” și „să apari, la un moment dat,/ Adolescent,/ Dinspre soare și optimism”. Dar nu se întâmplă așa! Nu se întâmplă astfel decât dacă vorbim despre o realitate interioară, duhovnicească, nu însă și dacă ne referim la existența obișnuită a oamenilor, indiferenți la cele spirituale.

De aceea, Sorescu nu face decât să-și întețească ironiile la adresa încrederii în sine a omului. În alt poem, el se află „Pe balcon între sticle goale!/ Punctul din cosmos cel mai înalt,/ Atins după milenii de evoluție/ Și de descoperiri științifice/ Care s-au ținut lanț” (Mesaj).

Iar mesajul său îl complinește pe cel („O, nu vă descurajați, oameni! /…/ Totul trebuie să fie perfect”) al poemului la care ne-am referit mai devreme:

„De aceea simt întreaga-mi responsabilitate/ Când vă transmit acest mesaj: // Nu vă pierdeți optimismul, oameni,/ Nici de-ați crăpa”.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [36]

Pentru Sorescu, aparatele moderne tot mai sofisticate pe care omul a început să le ridice în aer și în cosmos, antenele și sateliții nu sunt altceva decât alte feluri de zmeie, cu care, de data aceasta, nu se joacă copiii, ci oamenii mari:

„Suntem la curent/ Și cu zbârnâitoarele/ Cele mai moderne/ Care pot să-ți capteze, nuanțat,/ Toate gândurile/ Și să le zbârnâie deasupra pământului/ La distanțe tot mai mari. //

Până acum nu ne-au folosit la nimic,/ Dar să nu ne stricați încrederea/ În zmeiele noastre,/ Ne punem mari speranțe în ele”.

Și când ne așteptam ca urmarea să constea în elucidarea epistemică a utilității acestor „minuni ale tehnicii” (cum le place multora să spună), pe care am fi putut crede că poetul le-a numit „zmeie” nu în sens peiorativ, ci numai de dragul metaforei sau a unui simbolism resimbolizat cu valori ale cotidianității (în avangarda postmodernismului, cum susține toată lumea), tocmai acum Sorescu dizlocă impresia de renunțare la metafizic pentru contextul contemporan uzual:

„Ca și când am lega cu sfoară/ Niște lacrimi/ Și le-am flutura sus, pe vânt,/ Mai la vederea lui Dumnezeu” (Până la trei).

Pentru un scriitor care ar fi anunțat postmodernismul, din tot ce am citit până acum (și din ce vom parcurge mai departe), Sorescu nu doar că nu e fascinat, dar e lamentabil de puțin interesat de descoperirile tehnologice ale umanității ori de perspectivele încă și mai „glorioase” ale viitorului, care pe alții îi exaltă peste măsură.

Repet, Sorescu nu numai că nu e exaltat, dar pare că interesul lui se situează undeva de la zero spre minus infinit în legătură cu toate noutățile, în materie de invenții științifice, pe care epoca lui le experimentează și pe care umanitatea nu le-a cunoscut anterior.

Tot „anturajul” de tehnică și invenții și de progres civilizațional specific epocii e înregistrat în poezia lui Sorescu cu o răceală nemaipomenită, ca să nu zic cu o neașteptată și subcutanat exprimată antipatie (o critică prea expresivă la adresa lor ar fi însemnat o critică pe față la adresa comunismului, care și le asuma – adesea pe nedrept – ca victorii ale sale).

Astfel de lucruri sunt denumite, e adevărat, în poezia lui, dar nu pentru că el le-ar fi conferit vreo semnificație literară/ poetică, vreun rol paradigmatic, ci pur și simplu pentru că ele existau împrejur și îi marcau biografia.

Pe Sorescu însă pare că îl interesează mai degrabă dacă oamenii fac progrese în umanitate, odată cu explozia de „civilizație și progres” din jurul său. Și răspunsul, din versurile sale, e mereu negativ.

Până la a fi negativist sau ironic pe subiecte metafizic-religioase, Sorescu e profund „nihilist” privind realitatea din jur. Și nu spunea Eminescu undeva că mulți au devenit nihiliști nu din cauza aplecării firii lor, ci pentru că lumea dimprejur i-a dărâmat moral și i-a adus la disperare? Dar nu vreau să deschid discuția în această direcție…

În poemul Pricina, autorul are sentimentul dramatic că nu e lăsat să trăiască, că i se fură viața:

„Mie mi s-a omorât timpul,/ Onorată instanță.//

Când mă întorceam eu voluntar/ Din război,/ Am băgat de seamă/ Că timpului meu îi fuseseră amputate/ Inima, gura și fruntea. //

Dar nici așa nu mi l-au lăsat în pace,/ L-au pus să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-mașină, zile-bou,/ O mulțime de lucruri/ care nu-l interesau”…

Încât poetului, terorizat de experiența traumatizantă și abrutizantă a vieții, îi e frică să nu cumva să se prelungească această stare de așteptare nevrotică și după moarte, „așteptându-mi rândul la coadă,/ Ca să v-aduc la cunoștință pricina mea,/ Aici,/ La judecata de apoi”.

Evident, atitudinea lui Sorescu nu e, de multe ori, cea a unui credincios autentic. Dar nici a unui necredincios autentic: iluministo-nihilistă. Pentru că un ironist sau parodist de esență iluminist-nietzschean-sartriană ar fi fost fericit cu lumea dimprejur, în genere, și s-ar fi concentra pe a ridiculiza credința sau religia, ca esență a tuturor relelor din societate. Nihiliștii de profesie sunt împăcați cu ceea ce este lumea și nu duc o existență dramatică. Sartre a considerat că ceilalți sunt iadul, dar nu s-a simțit deznădăjduit în mijlocul acestui iad. Îl acuză pe Dumnezeu, într-un mod rece și calculat, și cu asta termină povestea…

Ceea ce nu e câtuși de puțin cazul lui Marin Sorescu, din câte am observat până acum în poezia sa. Dimpotrivă, realitatea imediată îi oferă toate motivele „non-sensului”, în vreme ce realitatea transcendentă e când o necunoscută care îl neliniștește, când singura lumină care îi dă nădejde.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [32]

Strategia lui Marin Sorescu, de care am amintit în mai multe rânduri, de a pleca de la aspecte comune ale realității pentru a ajunge la probleme existențiale și/ sau metafizice se confirmă și în poemul Zgomote.

Poetul e agasat – ca mulți dintre noi – de zgomotele mai mult sau mai puțin deslușite din casă: „Rău de zgomote!/ Un pocnet de mobilă veche,/ Un cariu…”.

Însă, spre deosebire de mulți alții, care nu caută și originea acestor zgomote, Sorescu dorește să o afle. Și nu mă refer la originea lor imediată, la sursa ori rațiunea pentru care se produc zgomotele, care poate consta într-un fenomen natural sau în prezența unei viețuitoare sau insecte.

Sorescu trimite instrumentele cugetării sale să sape mult mai adânc, în psihicul propriu, pentru a afla sursa neliniștii sale. I se pare – pe bună dreptate – că a cunoaște realitatea fenomenală, rațiunile fizice sau biologice ale producerii de sunete disturbante, nu e suficient.

De multe ori ne tulbură fenomene care sunt perfect naturale. Însă originea neliniștii noastre nu stă nici pe departe în ele însele, ci în noi. De aceea, restul poemului nu mai are legătură de fond cu „intriga” din început:

„Pss! Cine aleargă pe sub tăcere,/ Fugărind cârtița,/ [Ca] să arunce-afară și restul globului/ Prin gușă? //

Parc-am fost menit la naștere/ Să-mi holbez ochii și glasul,/ Cu groază/ La fiecare răsărit de soare! //

Dă-le naibii de sunete,/ Totul se mișcă și scârțâie,/ O sămânță se umple de apă/ Ca un burduf, gâlgâind”.

Transportarea aceasta inopinată a poetului „pe sub tăcere”, sub pământ, eu cred că are foarte mare legătură cu sentimentul zgâlțâitor al morții.

Nu e vorba aici numai de existența unui univers subpământean paralel cu nivelul de existență al oamenilor sau despre înregistrarea, cu o facultate poetică specială, a unor activități și fenomene care ies din raza de observație a omului și sunt dincolo de puterea lui de percepție.

Nu, nu e vorba doar despre ce nu pot sesiza ființele de suprafață, despre complexitatea vieții care se desfășoară acolo unde ei cred că e numai tăcere adâncă. Acolo, în subsol, unde domnește cârtița care aruncă pământ în vederea oamenilor.

Poemul vorbește despre seismele interioare, care produc neliniște multă în conștiință, dar al căror epicentru e atât de adânc în ființa umană, încât mulți renunță să încerce să-l depisteze. Tectonica sufletească e la fel de insesizabilă, în mișcarea ei adâncă, ca și metamorfozele seminței care se pregătește să încolțească. Ceea ce înregistrează omul inautentic, neatent la fenomenul mare numit „viață”, sunt cel mai adesea consecințele târzii, poate chiar finale.

Însă „fiecare răsărit de soare” stârnește groază pentru că orice început anunță un inevitabil sfârșit, iar vederea soarelui ar trebui să ne determine să ne familiarizăm lăuntric cu teritoriul de „sub tăcere” unde sapă cârtița. Dacă ar putea ea să sape și să scuipe tot pământul, ca să nu ne mai înmormântăm, ar fi bine, gândește o clipă rațiunea sub teroare a poetului, sub teroarea la gândul morții.

Dar oare burduful plin de apă al seminței care așteaptă să crape încolțind, din finalul poemului, să fie o imagine aleatorie? Să aibă legătură doar cu fobia de sunete a unei psihologii poetice părut delirante, care sapă la rădăcina imperceptibilului?

Eu cred că nu. Și mai cred că, așa cum ne-a obișnuit, Sorescu aproape că încetează și să sugereze poetic (a sugera era visul, odinioară, al poeților). Însă viața nu se oprește la nivelul terestru, la aspectul biologic, fenomenologic sau psihologic. Viața începe de unde încetează teroarea: viața spirituală. De acolo de unde sămânța moare și învie, cu sunete imperceptibile pentru urechea umană. De acolo de unde începe învierea pe care omul obișnuit nu o poate auzi. (Și nici vedea.)

Soarele cel luminos și orbitor, ce răsare în fiecare dimineață, ne trimite la subterane. La gropile care se sapă neîncetat și la subsolul conștiinței, totodată, ca să ne încărcăm de frig și de tăcere, de întuneric și de cutremur interior.

E un traseu fericit, însă, pentru că subteranele ne trimit înapoi la soare, la lumină. La Soarele Hristos-Dumnezeu și la lumina Învierii Sale, care ne face și pe noi sămânță care moare și învie: „Amin, amin zic vouă, dacă nu are să moară grăuntele de grâu, căzând întru pământ, el rămâne singur; dar dacă are să moară, aduce multă roadă” (In. 12, 24)[1].


[1] A se vedea Evanghelia după Ioannis, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.