Restaurarea Catedralei din Turnu Măgurele după cutremurul din 1977

Am format aici arhiva articolului și ea conține 34 de fotografii, pachetul pentru download fiind de 119 mb.

Iar fotografiile sunt din arhiva personală a Pr. Prof. Dr. Marin Ciulei, Parohul care a restaurat Catedrala după cutremurul din 1977, unul dintre fotografi, care apare pe spatele mai multor fotografii, fiind G. Dragomirescu.

Când a fost trimis la Catedrală, Părintele Marin Ciulei a găsit-o improprie slujirii, cu turla cea mare căzută. Orașul a contribuit cu foarte puțin (13% din proiect), pentru că Patriarhia Română a fost cea care a restaurat Catedrala din Turnu Măgurele.

Scheletul de metal al turlei s-a construit jos, cu material luat din Combinat, și a fost urcat cu o macara adusă de la Timișoara.

Actualmente Catedrala beneficiază de un proiect de 5 milioane de euro din fonduri europene, obținut prin grija Pr. Prof. Dr. Marin D. Ciulei, aflat în faza de debut efectiv. Proiectul respectiv nu s-ar fi putut pune în practică, dacă la vremea aceea Catedrala nu ar fi fost restaurată.

Călătorind spre Emausul dezlegărilor (vol. 2)

*

Pr. Prof. Dr. Marin Ciulei, Călătorind spre Emausul dezlegărilor, vol. 2, tehnoredactare, corectură de text și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2019, 230 p. [ISBN 978-606-621-115-4]

*

Îndemn stăruitor spre căutarea luminii credinței celei adevărate

„Făclie picioarelor
mele este legea Ta
și lumină
cărărilor mele”
[Ps. 118, 105].

Mărturiseam, în prefața volumului I al cărții de față, faptul că predicile încredințate atunci, dar și acum tiparului, nu au fost rostite într-un limbaj teologic cu desfășurări argumentative arborescente și fastidioase, ci mai degrabă sunt încercări omiletice, care să ofere raze de lumină din sfeșnicul cuvântului lui Dumnezeu (Mt. 5, 15; Mc. 4, 21).

De fapt, ne-am dorit și noi, și dorim și altora să se împărtășească din această Lumină (In. 8, 12), încât și alții să creadă în Lumină, pentru ca să fim fii ai Luminii (In. 12, 36), deschizându-ne spre ea ochii lăuntrici ai inimii și simțurile spirituale ale minții, ca să fim luminați de harul lui Dumnezeu.

Nu am uitat că „tăcerea, când este legată de simțăminte și gânduri curate este mai bună decât strigarea cu glas înalt”[1], dar nici cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va și secera” (II Cor. 9, 6). Deoarece credința împărtășită altora e un dar și ea a fost „dată Sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3). Iar pentru aflarea acestei credințe trebuie să ne străduim asemenea Apostolului Natanael (In. 1, 46-49), mai ales într-o societate desacralizată ca cea de astăzi. „La fel stau lucrurile și cu noi. Atunci când împărtășim credința noastră ortodoxă, nu suntem în stare să oferim argumente raționale, apărări și justificări. Adeseori tot ceea ce trebuie să facem e să spunem: „Vino și vezi!” [In. 1, 46]. Restul îl face Dumnezeu. El cunoaște fiecare om și adâncul inimii fiecăruia. Numai Dumnezeu poate întoarce o inimă și, vorbind fiecărei inimi, El singur face să se topească cinismul însetaților Natanaeli ai acestei lumi. Dar și noi trebuie să ne facem partea care ne revine”[2]. Deoarece, „credința este din auzire, iar auzirea [este] prin cuvântul lui Hristos” (Rom. 10, 17), rostit și tipărit de bună seamă.

„Urmărind îndumnezeirea omului după har, Biserica propune fiecărei generații de credincioși «o agendă» maximală întemeiată pe ideea de urcuș spiritual nesfârșit” împărtășit tuturor în mod divers. „Această diversitate cuprinzătoare transpune mesajul filantropiei divine și chestionează pedagogic aparențele. Să nu ne luăm după opinii, preconcepții și nici după verdictul, cel mai adesea eronat, al multora. Dumnezeu ne privește prin alte lentile, cu alte gânduri și concluzii decât ne privim noi întreolaltă. În fața tronului Său de Judecată nu mai operează pătimașele manevre și mistificări din această viață. Oaia cea pierdută, fiul risipitor, tâlharul mântuit – iată metaforele care ne sugerează ceva din logica inversă a ordinii transcendente. Dumnezeu cunoaște adâncul sufletesc al fiecăruia, îi străvede intențiile și faptele, măsoară adâncimea pocăinței, respinge falsa virtute și despoaie fariseismul, așa după cum descoperă pepita de aur a virtuții salvatoare în sufletele torturate de îndoială și disperare”[3].

Tocmai de aceea, îndemnul nostru este la credință, slavă și fapte bune, primind și trăind adevărurile mântuitoare, prin care urcăm de la literă la dobândirea Duhului dătător de viață. Să nu uităm ce ne învață Sfântul Grigorie Sinaitul († 1346): „cel ce caută înțelesurile poruncilor fără porunci [împlinite în viața sa n.n.], dorind să le afle doar prin învățătură și citire este asemenea celui ce-și închipuie umbra drept adevăr. Căci înțelesurile adevărului se dăruie celor ce se împărtășesc de adevăr”[4]. La fel ne învață și Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662): „Dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtășirea cuvântului lui Dumnezeu și prin slujirea trupească”[5].

De aceea, nădăjduim ca într-o lume bântuită de atâtea rătăciri de la calea cea bună, cea spre Emausul încredințărilor, am îndrăznit să ne asumăm responsabilitatea și de data aceasta, și în acest mod, a semănării cuvintelor vieții veșnice (In. 6, 63).

Cu dorința și credința că vor veni zile, „zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine și nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” (Amos 8, 11) sau după cum ne învață Sfântul Ioan Damaschin († 749): „Al meu este cuvântul, chiar dacă nu este al meu, ci este moștenire adânc teologhisită”[6], mărturisim că acest cuvânt l-am dăruit și noi din opaițul cunoașterii și al trăirii noastre în peste 4 decenii de Preoție.

Așadar, „să ne îngrijim [duhovnicește n.n.] de noi înșine, fraților, cu trezvie! Cine ne va da nouă timpul acesta de-l vom pierde? Vom căuta cu adevărat zilele acestea și nu le vom mai afla”[7]. Adică cu cuget veghetor și cu minte trează.

Prin urmare, vă îndemn să primim duhovnicește în sufletele noastre pe Dumnezeu Cuvântul și să facem și noi temple vii din inimile noastre, în care Mântuitorul Hristos să fie făclie și lumină pe căile vieții noastre (Ps. 118, 105).

Pr. Prof. Dr. Marin Ciulei,
15 august 2019.


[1] Sfântul Afraat Persanul († 345).

[2] Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzireflecții despre temeiurile creștine, trad. de Maria-Cornelia și Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2012, p. 201.

[3] Teodor Baconsky, Un parteneriat valoros și încă neglijat, în ziarul Telegraful Român, nr. 9-10 (1-15 martie 2019), p. 2.

[4] Filocalia românească, vol. 7, cu trad., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1977, p. 98.

[5] Filocalia românească, vol. 2, ed. a II-a, cu trad., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993, p. 65.

[6] Cuvântări la sărbători împărătești, la sărbători ale Maicii Domnului și la Sfinți, trad. de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, Ed. IBMO, București, 2010, p. 173.

[7] Avva Dorotei în Filocalia românească, vol. 9, cu trad., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 575.


Mângâietorul sufletelor noastre
(Predică la Pogorârea Sfântului Duh)

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

Dreptmăritori creștini,

în Evanghelia de astăzi [In. 7, 37-53; 8, 12], Domnul a profețit primirea Duhului Sfânt. Căci Domnul a strigat și a zis: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Căci cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească aceia care cred în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” [In. 7, 37-39]. Iar la praznicul trecut, la Înălțarea Sa, Domnul i-a bucurat pe Ucenicii Lui tocmai cu făgăduința Duhului Sfânt [Lc. 24, 52]. Și pentru aceasta ei trebuia să fie uniți în rugăciune, pentru ca să se îmbrace cu putere de sus [Lc. 24, 49].

Iar ziua de astăzi e ziua Pogorârii Duhului Sfânt! Cunoscută în popor ca Rusaliile. Nume care reprezintă o românizare a zilei trandafirilor din lumea romană. Dar și ca Cincizecimea, pentru că a avut loc la 50 de zile după Paști. Și prin pogorârea harului Duhului Sfânt în Sfinții Apostoli s-a pus început văzut Bisericii. Pentru că s-a constituit prima comunitate creștină. Iar această sărbătoare e tot la fel de importantă pentru noi ca și Învierea Domnului.

Evreii aveau 3 mari sărbători și una dintre ele era și Cincizecimea. Căci prima mare sărbătoare era Paștele, când evreii sărbătoreau ieșirea lor din robia egipteană, a doua era Cincizecimea, ziua în care Domnul i-a dat lui Moise legea pe Muntele Sinai, care era și sărbătoarea secerișului. Cincizecimea se mai numea și Sărbătoarea Săptămânilor. Căci între Paști și Cincizecime erau 7 săptămâni. 7 x 7 = 49, iar a 50-a era Cincizecimea.  Iar a treia mare sărbătoare era Marea zi a ispășirii și Sărbătoarea corturilor.

Iar Evanghelia zilei, în fapt, este Apostolul zilei de astăzi [F. Ap. 2, 1-11]. Căci de aici aflăm ce s-a petrecut în ziua Cincizecimii. Și toți erau adunați în același loc [F. Ap. 2, 1]! Erau împreună. Nu lipsea niciunul. Căci erau cu toții în foișorul cel de sus, la etaj. Și harul Duhului Sfânt s-a arătat ca o suflare ca de vânt ce vine repede [F. Ap. 2, 2] și, sub chipul limbilor ca de foc, el a intrat în fiecare dintre ei [F. Ap. 2, 3]. De aceea, în popor, această duminică e numită Duminica Mare. Căci, după Duminica Învierii, această duminică e cea mai mare ca importanță în tot anul bisericesc.

Iar limbile Duhului nu sunt de foc, ci ca de foc! Pentru că nu era un foc material, ci unul spiritual. Iar cum focul material are calitatea de a lumina, dar și pe aceea de a arde, tocmai de aceea și focul harului dumnezeiesc este lumina lui Dumnezeu care ne luminează și care ne curățește pe noi de păcatele noastre. De aceea, praznicul de astăzi este unul al înnoirii. Și noi ne-am înnoit duhovnicește atunci când am primit Taina Sfântului Mir, pentru că am primit pecetea darului Sfântului Duh. Și toate cele ale lui Dumnezeu se înțeleg prin luminarea harului Sfântului Duh.

Și când Sfinții Apostoli au primit harul Duhului Sfânt la Ierusalim, atunci erau veniți și iudeii din diaspora [F. Ap. 2, 9-11]. Iar Duhul Sfânt i-a arătat preaînțelepți pe Apostolii Domnului în fața tuturor. Căci acum, la Cincizecime, El i-a îmbrăcat cu putere de sus și i-a făcut neînfricați. Și Sfântul Petru vorbește fără teamă, luminat fiind de Dumnezeu, și îi ceartă pe cei care L-au răstignit pe Domnul [F. Ap. 2, 36]. Iar în urma predicii Sfântului Petru s-au botezat ca la 3.000 de bărbați [F. Ap. 2, 41]. După care, în scurt timp, comunitatea creștină va număra cam 5.000 de bărbați [F. Ap. 4, 4].

De aceea, fiecare nou botezat al Bisericii este un nou mădular tainic al lui Hristos. E o nouă mlădiță din butucul viței. Pentru că El este vița [In. 15, 1]. Și noi nu putem fi mlădițe vii, duhovnicești, decât în relație cu Dumnezeu, Cel care ne dă nouă viața harului dumnezeiesc.

Și când au primit Apostolii harul Duhului? La ceasul al 3-lea din zi [F. Ap. 2, 15], adică la 9 dimineața. Și puterea lui Dumnezeu a făcut ca fiecare să audă cuvântul lui Dumnezeu în limba lui [F. Ap. 2, 8]. Și iată cât de importantă e limba în cultul Bisericii! Căci grecii au limba veche în cult, pe care cei de acum nu prea o înțeleg. Rușii, frații noștri pravoslavnici, de care ne cam lepădăm la ora actuală, au în cult slavona. Așa cum aveam și noi, pe când foloseam chirilica. Însă poporul român a avut inspirația și binecuvântarea de la Dumnezeu ca să introducă în cult propria sa limbă. Și asta când romano-catolicii, doar cu 30 de ani în urmă, au renunțat la limba latină în cult în favoarea limbilor naționale.

Dar ce s-a întâmplat în ziua Cincizecimii? Fiecare, în chip miraculos, a auzit cuvântul lui Dumnezeu rostit în limba lui [F. Ap. 2, 8]. Mare taină dumnezeiască! Dar a înțelege cuvântul lui Dumnezeu în limba ta e marea taină a Duhului Sfânt. Pentru că cei care n-au primit puterea Duhului Sfânt au considerat că Apostolii sunt beți [F. Ap. 2, 13]. Dar cei care auzeau cuvintele lui Dumnezeu le sorbeau, pentru că erau însetați duhovnicește. Însă numărul lor, deși a fost ca la cinci mii în cele din urmă, era totuși un număr mic, în comparație cu cei care puteau să creadă dintre evrei.

De aceea, și astăzi, tot la fel stau lucrurile. Căci ce zic oamenii care nu sunt aici? Pentru că ei nu își desfășoară viața cu Dumnezeu. Și Dumnezeu e ca soarele. El răsare pentru toată lumea. Dar Îl primește numai cel ce voiește. Și cei care nu vor să-L primească, ce spun despre noi, care pășim pragul Bisericii? Spun că suntem niște bătuți în cap, niște anacronici, care nu avem habar despre ce e cu noi. „Se duc și ei la Biserică pentru că așa s-a pomenit. Și chiar dacă înțeleg sau nu înțeleg ceva, se duc și ei acolo… Vai de ei, sărmanii!”. Căci chiar ne compătimesc…

Apoi, iubiți credincioși, eu cred că noi suntem cei puțini, care am primit cuvântul lui Dumnezeu! Și venim la fiecare Sfântă Liturghie ca oameni cinstitori de Dumnezeu. Pentru că prima calitate a Apostolilor a fost aceea de a proroci. Și a proroci nu înseamnă numai a vesti viitorul, ci și a înțelege prezentul. Fapt pentru care, atunci când venim la Biserică trebuie să venim din dragoste de Dumnezeu. Pentru că trebuie să venim cu bucuria întâlnirii cu Dumnezeu. Și, câteodată, ne dorim să ne întâlnim cu cineva drag, cu care nu ne-am mai văzut de mult. Întocmai cu aceasta trebuie să fie dorința noastră atunci când venim la Biserică. Și dacă simțim așa, atunci și în inimile noastre adie harul lui Dumnezeu. Adie suflarea Sfântului Duh.

Pentru că grecii au cuvântul πνεῦμα [pnevma] cu o semnificație foarte largă. Iar limba greacă are cel mai bogat lexic posibil. Și πνεῦμα înseamnă și duh și suflare și vânt. Iar „vântul [τὸ πνεῦμα] suflă unde voiește” [In. 3, 8]. Pentru că suflarea Duhului Sfânt nu o poate opri nimeni, după cum nici vântul nu poate fi oprit de nimeni. Vântul bate cum vrea, cât vrea, oriunde vrea. Întocmai este și cu suflarea Duhului Sfânt!

Însă Duhul Sfânt este Mângâietorul nostru. În grecește: Παράκλητος [Paraclitos] [In. 14, 26; 15, 26; 16, 7]. Și Παράκλητος vine de la verbul παρακαλέω [paracaleo], care înseamnă a ruga, a invita, a încuraja, a mângâia. Căci numai când vine Duhul, oamenii se zidesc duhovnicește și fața pământului inimii se înnoiește [Ps. 103, 31]. Iar Duhul Sfânt ține toate în existență. Pentru că El este Împăratul Cel ceresc și Mângâietorul, Ocrotitorul nostru și Dătătorul de viață. Iar Duhul nu purcede din Fiul, ci din Tatăl! Însă e trimis în lume de către Fiul. Și ce face Duhul? Dă chip lui Hristos în noi [Gal. 4, 19]! Pentru că Duhul ne face pe noi hristoși, adică creștini. Pentru că creștin e de la Hristos. Și prin harul Duhului noi trăim înnoirea vieții noastre [Rom. 6, 4].

Și ce au spus cei care au primit cuvântul lui Dumnezeu prin predica Sfântului Petru? Au spus: „Bărbați frați, ce să facem?” [F. Ap. 2, 37]. Și este o întrebare pe care trebuie să ne-o punem și noi. Și ce avem noi de făcut?… Trebuie să ne schimbăm viața! Să ne înnoim viața noastră. Să trăim ca oameni fără de păcat. Liberi de ceea ce ne înrobește. Și lucrul acesta nu îl putem face decât numai cu credință în Hristos.

Și ce este apa vie [In. 7, 38]? E harul cel dumnezeiesc! Și cu harul lui Dumnezeu în noi putem să vorbim cu Dumnezeu. Și, prin harul Său, vorbim cu Dumnezeu în calitate de fii ai Lui. De aceea, lui Dumnezeu Îi spunem Tată. Și dacă un tată își iubește copiii lui în mod firesc, cu cât mai mult ne iubește pe noi Tatăl nostru Cel din cer? Și nu ne putem numi fii ai Lui decât în Duhul Sfânt. Și cei care suntem înfiați duhovnicește prin Hristos, suntem împreună frați cu Fiul. Și de aceea, sărbătoarea de mâine este accentuarea importanței pogorârii Sfântului Duh, prin pomenirea tuturor celor trei persoane ale Preasfintei Treimi.

Iubiți frați și surori, ca să înțelegem ce înseamnă o viață creștină trebuie să nu uităm cuvintele Sfântului Serafim din Sarov: „Scopul vieții creștine este dobândirea Sfântului Duh”!

Și de ce Duhul Sfânt S-a pogorât sub chipul limbilor ca de foc? Pentru că nicio legătură nu e mai strânsă ca cea între cuvânt și limbă. Și Duhul este Sfințitorul nostru. Iar orice cuvânt se rostește cu limba pentru a fi auzit. Și ca să fii limba ca de foc a harului dumnezeiesc trebuie să ai cuvinte pline de har. Și pentru a propovădui cu adevărat, atunci Cuvântul trebuie să însoțească pe Duhul în predica noastră. Iar unde e Cuvântul și Duhul Sfânt, acolo e și Tatăl, adică întreaga Preasfântă Treime.

Și frunzele de tei sau de nuc din această zi sunt o trimitere la limbile duhovnicești ale Duhului. Și când bate vântul aceste frunze de tei sau de nuc au o muzicalitate, o melodie a lor. Care trimite la suflarea Duhului Sfânt. Și noi, în această zi, ne întoarcem acasă cu aceste simboluri ale Duhului Sfânt și cu dorința de a ne schimba mereu viața noastră. Fiindcă astăzi e momentul înnoirii legământului celui vechi. Căci, de acum, poporul cel ales al lui Dumnezeu este Biserica.

Iar Duhul Sfânt inspiră pe tot cel care dorește să Îl primească. Și vă prezint aici o prescură, făcută tot prin luminarea lui Dumnezeu. Și, dacă vă uitați, sunt reprezentate pe ea 12 stele și, deasupra lor, sunt 12 limbi. Căci, în cerul Bisericii, Apostolii strălucesc mai mult decât stelele. Căci Drepții ca luminătorii strălucesc. Și strălucesc în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că au primit harul Duhului Sfânt. Iar pâinea aceasta e o vorbire despre Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că și evreii, la Cincizecimea lor, aduceau un snop de grâu, care Îl indica pe Hristos, dimpreună cu două pâini, care vorbeau tainic despre unitatea celor două Testamente. Iar unitatea Bisericii e păstrată de Duhul Sfânt. Căci, dacă ne-ar părăsi Duhul Sfânt, ne-am fărâmița în mii de părți.

Duhul Sfânt e Duhul unității. După cum o pâine nu se face dintr-un bob de grâu, ci din multe, adunate și frământate la un loc, tot la fel toți creștinii formează Biserica. Și prețuiesc mult pe cea care a făcut această prescură. Iar simbolismul aparte al acestei prescuri nu e o banalitate! Dacă ai ochii credinței, ochii Duhului Sfânt, poți să vezi și în frunza de nuc limba ca de foc. Și te poți ruga lui Dumnezeu ca și tu să fii curățit. Iar dacă Dumnezeu te curățește, atunci nu mai consideri vorbirea în Duhul lui Dumnezeu o bolboroseală, ci un izvor de viață veșnică.

Să ne ajute Dumnezeu să ne schimbăm viața! Amin.

La 12 ani de Patriarhat

Primind astăzi un buchet de flori, Părintele Patriarh Daniel a subliniat faptul că florile îi reprezintă pe cei credincioși, care sunt adunați la Slujbă, și care se roagă împreună pentru ca să primească ajutorul lui Dumnezeu în viața lor. Tot la fel, Patriarhul unei Biserici naționale este unul, pentru ca să îi adune în jurul său pe toți Slujitorii și credincioșii Bisericii, să-i adune ca pe un buchet de flori, pe care să îl dăruie lui Dumnezeu. Căci la fiecare Dumnezeiască Liturghie, protosul Slujbei îi unește pe toți cu Domnul slavei, cu Capul Bisericii, căci de la El vin viața și mântuirea noastră.

Iar astăzi Patriarhul Daniel a fost protosul Slujbei, dar a slujit Dumnezeiasca Liturghie împreună cu Ierarhii Sfântului Sinod, cu Preoții, cu Diaconii și cu credincioșii. Pentru că Patriarhul e împreună cu Biserica și el slujește dimpreună cu toți membrii Bisericii. Pentru că el nu este deasupra Bisericii, ci în Biserică. Iar Biserica este comuniunea sfântă și dumnezeiască a Dumnezeului treimic cu toți cei credincioși, care s-au încorporat în Biserică în mod sacramental.

Iar icoana acestei sfinte comuniuni liturgice a Bisericii, a Ierarhiei cu întregul popor credincios, este cea care trebuie să stea vie înaintea ochilor inimii noastre. Pentru că, dacă vrem să ne sfințim viața noastră, trebuie să ne sfințim slujind în mod frățește în Biserica Dumnezeului Celui viu. Căci nu există altă cale a mântuirii noastre decât aceasta: în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica iubirii Sale de oameni, în comuniune și iubire sfântă.

De aceea, trebuie să ne bucurăm de marele dar al păcii lui Dumnezeu, de faptul că trăim zile de pace în Biserică, de slujire pașnică, bucuroasă. Iar echilibrul și liniștea din Biserică, cu harul lui Dumnezeu, se datorează într-o mare măsură Patriarhului nostru, Patriarhului Daniel, și cred că acestea sunt marile realizări duhovnicești ale patriarhatului său. Pentru că noi avem nevoie să zidim duhovnicește oamenii, să lucrăm pentru și împreună cu ei, și lucrurile rodesc cu adevărat când e liniște, când e bună-înțelegere între oameni.

La mulți ani, Preafericirea Voastră, și să aveți parte de la Dumnezeu de multă împlinire duhovnicească!

Despre logoul Teologie pentru azi

El are o semnificație cuprinzătoare. Cele trei litere, cum e ușor de dedus, reprezintă prescurtarea care vă e cunoscută deja: TPA.

Însă îmbinarea lor în felul acesta s-a inspirat, cum iarăși v-ați dat seama cu ușurință, din vechiul simbol creștin care amintește că Hristos Pantocratorul este Alfa și Omega.

În logoul nostru am schimbat o literă, dar nu și semnificația. Pentru că omega este ultima literă a alfabetului grecesc. Însă, în alfabetul ebraic, ultima literă este ת [tav], pe care am redat-o aici conform alfabetului latin. Iar tav se tâlcuiește „semn”.

Iar în alfabetul vechi-ebraic sau fenician, tav era notat printr-o cruce în formă de x, în timp ce în alfabetele grec și latin este chiar o cruce.

Așa încât TPA, folosind vechiul simbol creștin, înseamnă: Cel ce va veni la sfârșit este Pantocratorul și Creatorul a toate, Cel care a fost la început și a făcut lumea.

Călătorind spre Emausul dezlegărilor (vol. 1)

Am tehnoredactat cartea de față, i-am făcut corectura de text, i-am scris notele de subsol și prefața care urmează.

*

 Împărtășirea Cuvântului prin cuvinte
sau lecția de comunicare

Eu a trebuit să ascult predicile, să le dezbrac de veșmântul lor auditiv și să le opresc în cuvinte. Pentru că această carte a fost, mai întâi de toate, o bibliotecă de file audio, pe care le‑am editat în scris. Părintele Profesor Marin Ciulei a scris această carte predicând, vorbind comunității parohiale, iar eu, îngrijindu-mă de posteritatea comunicării directe, am transformat uitarea clipei în neuitarea literelor.

Însă, în comparație cu cititorul care nu îl aude pe predicator, eu am glasul său în urechea sufletului meu, de la orele de predicare față de mine. Am glasul său pe care l‑am întrupat în cuvinte. Căci atunci când asculți audio pe cineva, simți că el vorbește doar pentru tine. Iar când traduci glasul predicatorului, tu rămâi cu impresia profundă a personalității sale, pe când foaia de hârtie sau foaia electronică păstrează numai în parte reverberațiile pe care el ți le produce.

Și astfel, pentru memoria istoriei, cartea salvează trupul comunicării, trupul păstrează în el sufletul ei, dar cititorul pierde vocea predicatorului. Pentru că vocea predicatorului nu poate fi cuprinsă în carte, în cartea scrisă, deoarece cuvântul se oprește numai la sine.

Predicatorul din această carte consideră că paginile următoare sunt cântecul lebedei. Că aceste cuvinte sunt testamentare, pentru că ele sunt un rezumat al activității sale predicatoriale de câteva decenii. Predicile au fost înregistrate între 2016-2018 și ele sunt un dialog viu cu Tradiția Bisericii și cu prezentul ei. Un dialog viu, purtat în fața comunității liturgice a Bisericii, prin care își asumă în mod realist viața cotidiană.

Pentru că Părintele Marin, predicatorul nostru, își înțelege minutele de predicare ca pe niște lecții de comunicare abisală cu enoriașii săi, învățându-i să vadă dincolo de litere și să aibă curajul întrupării sensurilor duhovnicești în viața lor. În fiecare Evanghelie discutată, dumnealui trece de la text la înțelesul duhovnicesc al mesajului evanghelic. Pentru că rolul predicatorului ortodox e acela de a fi o punte de legătură între credincioși și înțelesurile tainice ale textelor Bisericii.

Acum 25 de ani, când l‑am auzit prima oară predicând, Directorul Seminarului Teologic din Turnu Măgurele predica puțin mai detașat, aristocratic, făcând paradă de erudiție teologică. Sau cel puțin eu astfel îl percepeam din postura mea de elev seminarist. Punea accent pe oratorie și pe sinteze teologice, fără intrări brutale în realitate. Pe atunci aveam nevoie de oameni care să ardă la intensitatea adolescenței mele și care să mă facă să cred că înțeleg viața, viața de zi cu zi a Bisericii și a societății în care trăiam.

De aceea, Părintele Profesor Marin Ciulei nu era pe aceeași lungime de undă cu adolescența mea. El era în lumea lui și eu în lumea mea. Însă, reîntâlnindu-mă după 23 de ani cu predica sa, în mod surprinzător mi‑am dat seama că ne‑am reîntâlnit cu adevărat. Și nu la suprafață, ci în adâncime. Și în această adâncime a adevărului, noi doi suntem prieteni de conștiință.

Pentru că predicatorul nostru este, în mod evident, altul. Unul brăzdat de tot felul de dureri, de regrete, de neîmpliniri și care își asumă, în mod deschis, pocăința pentru timpul mâncat de munca la Protoierie și la Seminar, care putea fi valorificat teologic. Căci i-ar fi plăcut să scrie mai mult, să facă altceva, mult mai durabil, cu timpul său personal.

Însă ca tată, ca bunic, aflat acum în pragul pensionării, cu o experiență vastă de viață, bucurându-se de împlinirile familiale și ale carierei sale preoțești și profesorale, Părintele Profesor Marin Ciulei nu e un om pesimist, ci un om pozitiv, cu tonus molipsitor, făcându‑te să te simți bine în compania sa. Pentru că vorbește din ce în ce mai deschis, mai paternal, cu conștiința că adevărul ne zidește și ne ține de cald și că oamenii rămân frumoși în memorie numai în măsura în care se dăruie. În măsura în care se dăruie celorlalți.

De aceea, predicile sale sunt tot mai personale, sunt un fel de tensiometru al realității, având nerăbdarea de a spune tot mai mult. Căci exprimarea liberă, îndemnul viu, nevoia de conștientizare a importanței cuvintelor Domnului au luat tot mai mult locul oratoriei și pedanteriei teologice, și ele necesare la timpul potrivit.

Da, m‑am bucurat să moșesc această carte! Pentru că mi‑a plăcut omul pe care l‑am aflat în ea și care, adesea, se bucură de realizările mele teologice, citindu-mă la nivel online. E printre puținii care se exprimă cu entuziasm față de scrisul meu teologic, vizavi de care se tace mult și cu păcat.

De aceea, mâna paternală, întinsă de Părintele Profesor față de mine, am înțeles‑o la justa ei valoare și, în ciuda multor proiecte teologice la care lucrez, mi‑am luat asceza de a duce la bun sfârșit cartea de față. Care e și un omagiu din partea mea, o îmbrățișare sinceră și o mulțumire pentru tot ceea ce a făcut și face, știut și neștiut de mine, în viața mea.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș,
1 februarie 2019,
în prima zi cu 13 grade a anului.

*

Pr. Prof. Dr. Marin D. Ciulei
(Curriculum vitae)

Autorul cărții s‑a născut pe 18 septembrie 1954 în satul Socetu, com. Stejaru, jud. Teleorman, din părinții Dumitru (Titiș) și Nicula (Tinculina).

Studiile gimnaziale le‑a făcut în satul natal, Seminarul Teologic din București între anii 1969-1974, Facultatea de Teologie din București între 1975-1979, un stadiu de specializare teologică la Lucarno, în Elveția, din partea Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, în 1988, iar Doctoratul în Teologie l‑a făcut la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București între anii 1994-1998, la Catedra de Patrologie și Literatură creștină post-patristică, unde a obținut titlul de Doctor în Teologie.

Și‑a publicat teza doctorală în anul următor, ea având titlul: Învățătura despre suflet și trup în antropologia patristică a secolului al IV‑lea, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Episcop Galaction Stângă, Episcopul Alexandriei și Teleormanului și cu un cuvânt înainte de Pr. Prof. Univ. Dr. Ștefan C. Alexe (conducătorul Tezei de Doctorat), Ed. Sirona, Alexandria, 1999, 399 p.

A fost hirotonit Preot de către Preafericitul Părinte Iustin Moisescu în anul 1977, a slujit ca Preot Paroh al Parohiei Sfântul Ierarh Nicolae din Socetu, apoi, prin transfer, ca Preot Paroh al Catedralei Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele între 1985-2019 și ca Protoiereu al Protoieriei Turnu Măgurele între 1985-2019, primind distincțiile de Iconom stavrofor și Crucea patriarhală de la Preasfințitul Părinte Nifon Mihăiță și de la Preafericitul Părinte Teoctist Arăpașu în anii 1987 și 1988.

A fondat Seminarul Teologic de la Turnu Măgurele în anul 1990.

Ca Profesor gradul I (1991-2016), Director al Seminarului Teologic Ortodox Sfântul Calinic Cernicanul din Turnu Măgurele (1991-2016) și Director adjunct al Colegiului Național Unirea (2016-2019), autorul a urmat cursuri psiho-pedagogice și diverse cursuri teologico-didactice de perfecționare. În 2011 a primit certificatele de Metodist, Mentor, Formator și Evaluator de competențe profesionale. Între 1995-2014 a urmat diverse cursuri de formare didactică și managerială, iar în 2012 a primit Certificat ECDL complet. Între 2000-2019 a fost vicepreședinte al colegiului de redacție al revistei Credința Ortodoxă, între 1996-2000 Consilier cultural al Episcopiei Alexandriei și Teleormanului, între 1996-2016 a fost Raportor și Președinte al Comisiei Bisericești din Adunarea Națională Bisericească, a primit Gradație de merit între 2008-2019, între 2000-2012 a fost Evaluator național la Olimpiadele de Religie, în 2007 a primit Diploma „Gheorghe Lazăr” clasa a II-a, între 2002-2012 a fost Metodist la Religie al ISJ TR, în 2011 a fost membru în consiliul consultativ al ISJ – Religie, în 2002 a fost Evaluator național pentru manualul de Religie.

În 2011, autorul a fost Facilitator în prevenirea abandonului școlar (program POSDRU), în 2014 a devenit Mediator social și a studiat Management strategic, Management operațional, Management financiar, Managementul resurselor umane, Managementul calității, Marketing educațional.

Printre cărțile și articolele publicate ale autorului se află și acestea: Căderea Constantinopolului și soarta Patriarhatului după acest eveniment, București, 1979, 199 p., care este Teza de Licență, făcută sub îndrumarea Acad. Prof. Dr. Emilian Popescu; Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa în Glasul Adevărului, nr. I (1996), nr. 1, 12 p.; Expunerea succintă a antropologiei patristice din primele trei secole în rev. BO CXVI (1998), nr. 1-6, 15 p.; Învățătura despre om la Sfântul Vasile cel Mare în rev. BOR CXVII (1991), nr. 7-12, p. 358-367; Învățătura despre om la Sfântul Ioan Gură de Aur în rev. BOR CXVI (1991), nr. 7-12, p. 367-400; Învățătura despre om la Sfântul Maxim Mărturisitorul în rev. Biserica Ortodoxă [BO] (revista Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului), anul I, nr. 1, 1991, p. 81-104; Învățătura despre om la Sfântul Vasile cel Mare, în rev. BO II (2000), nr. 2, p. 2-66; Concepția antropologică a Fericitului Augustin în rev. BO II (2000), nr. 2, p. 17-61; Catedrala Sfântul Haralambie (la 100 de ani de la punerea pietrei de temelie) în rev. BO II (2000), nr. 2, p. 186-197; Împlinirea a cinci ani de la înființarea Episcopiei Alexandriei și Teleormanului în rev. BO III (2001), p. 186-197; Antropologia Sfântului Atanasie cel Mare în rev. BO IV (2002), nr. 1, p. 106-124; Probleme specifice și perspective în învățământul teologic preuniversitar în rev. BO IV (2002), nr. 2, p. 11-56; Cunoașterea omului după antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa în rev. BO IV (2002), nr. 2, p. 11-56; Acad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae (1903-2003). Smerit prinos de recunoștință, Ed. Biserica Ortodoxa, Alexandria, 2003, 40 p.; Despre demnitatea episcopală sau de la arhiereul anului aceluia înspre Hristos, Arhiereul cel veșnic în vol. Pagini de istorie bisericească teleormăneană (1996-2006), Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2006, p. 211-285; Locul și misiunea Episcopului în Biserica Ortodoxă, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2007, 155 p.; Catedrala Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2007, 30 p.

Cunoaște limbile franceză, germană, greacă veche și latină, limba sa maternă fiind limba română. Are experiență oratorică și de mediere a conflictelor, experiență pastoral-misionară și de management, a susținut numeroase referate și expuneri teologice și didactice, fiind un om al sintezei și al vorbirii elevate. Are vocația de lider, gândire strategică și capacitatea de a realiza planuri de acțiune, știind să lucreze în echipă și să delege sarcini.

Este tatăl a trei copii: Camelia Tatiana, Cristian Viorel și Anca Gabriela, fiind căsătorit din anul 1977 cu Doamna Elena Ciulei, fostă Petrică.

E pasionat de apicultură de 38 de ani, având o stupină de elită, acreditată bio.

Crezul său în viață este acela de a împărtăși bucuriile credinței prin cuvânt și faptă, în conlucrare cu dumnezeiescul har al Preoției, slujind lui Dumnezeu și oamenilor, precum și bisericii de-acasă (așa cum numea familia Sfântul Ioan Gură de Aur), pentru toată viața, până ce va fi [Ps. 103, 34].

*

Confesiune la vârsta retractărilor

Nimeni nu se îndoiește de faptul că viața omului este o călătorie [II Tim. 4, 7]. La început „clocotind” de entuziasmul doririlor specifice viitorului aflat înainte și apoi de nostalgiile văzute mult mai limpede prin lentila senectuții și a privirilor peste umăr (înapoi).

Cum orice călătorie are bucuriile și tristețile ei, dar și un punct terminus (ad quem), viața creștină trebuie să dobândească acest punct terminus în comuniunea veșnică cu Dumnezeu. Căci El, prin Fiul înomenit, este adevărata Cale, Adevărul și Viața [In. 14, 6], în mirajul și fantasmagoriile frumuseților lumii văzute, dar trecătoare.

Așa după cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae, nimeni nu călătorește spre niciunde. „Nodul gordian” al enigmelor și al necunoscutelor de orice fel, fie rațional, fie teologic, este dezlegat de unii mai mult sau mai puțin, iar de alții deloc.

Noi, credincioșii, cu credință, nădejde și dragoste străbatem cărările vieții, având un itinerar spiritual, providențial și precis, trasat de Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit și înviat. Dar lumina cea adevărată și primirea Duhului Celui ceresc al cunoașterii și al trăirii teologice, atât atunci, cât și acum, dar și veșnic, se dobândește, prin descoperire evanghelică, la frângerea Pâinii [Lc. 24, 30-31]. Iar Pâinea este Cuvântul Tatălui, Care Se frânge pe Sine și Se împarte tuturor prin puterea Duhului Sfânt, în trupul Său cel răstignit și înviat, extins peste veacuri, care este Biserica (Părintele Dumitru Stăniloae).

Căci doar sprijiniți de stâlpul și temelia adevărului [I Tim. 3, 15], hrăniți cu „medicamentul nemuririi” (Sfântul Ignatie Teoforul) și gustând și văzând cât de bun este Domnul [Ps. 33, 8], Părintele veacului ce va să fie [Is. 9, 5], putem privi drept, ca prin oglindă [I Cor. 13, 12], frumusețea, lumina și căldura călătoriei spre Emausul dezlegărilor, unde vom avea privirea față către față [I Cor. 13, 12].

Tot atât de adevărat este și faptul că în orice călătorie avem nevoie de un ghid. Cu atât mai mult în această călătorie, în cea spirituală. De aceea, timp de 42 de ani de Preoție, având ca vademecum sacerdotal vocația învățătorească, sfințitoare și călăuzitoare pe calea mântuirii a celor credincioși, am încercat, cu smerenie, să lucrez în „țarina cumințeniei” (PS Ioan Mihălțan) sufletului creștinesc și să semăn cuvintele vieții celei veșnice [In. 6, 68].

Modestele trasee spirituale pe care le aveți acum în fața dumneavoastră, sperăm să depășească litera care nu dă viață și să insufle dorința dobândirii Duhului vivificator [II Cor. 3, 6]. Acesta e de fapt motivul pentru care, la propunerea mai multor Frați Preoți, a unor credincioși și credincioase, în mod special a patru distinse Fiice duhovnicești (Doamnele Florentina Bulmez, Carmen Răceală, Ecaterina Ciucu și Gabriela Marinaș), am acceptat transpunerea în scris a unor predici nepregătite pentru publicare, iar unele dintre ele înregistrate chiar de dumnealor.

În Sfânta noastră Ortodoxie, întâlnirea cu Scriptura este întâlnirea cu o Persoană, spre deosebire de mozaism (Tora) sau mahomedanism (Coranul). Persoana Mântuitorului Hristos descoperă, în întâlnirea cu El, taina lui Dumnezeu lucrând în om, prin iubire Sa milostivă și smerită. Căci El este trăit ca Paștele nostru, ca trecerea noastră împreună cu El prin toate cărările întortocheate ale vieții. În persoana Lui, dumnezeirea se unește cu umanitatea, în așa fel încât umanitatea împărtășește oamenilor slava dumnezeirii Sale. Și aceasta numai prin întâlnirea personală cu oamenii.

La o astfel de întâlnire cheamă, cu frățească dragoste, și cartea de față, după modelul celor doi Ucenici, Luca și Cleopa, în drum spre Emausul încredințărilor mântuitoare [Lc. 24, 13-32], cum a încercat să sugereze și titlul acesteia.

Tocmai de aceea predicile de față nu sunt stilizate pentru a fi publicate. Ci ele au fost rostite în dorința de a fi trăite, la un nivel acceptabil diverselor categorii de ascultători și iată, acum, și a eventualilor cititori. Și pentru că m‑am confesat la vremea în care, parafrazându‑l pe Fericitul Augustin, trebuie să și retractăm, îmi fac o sinceră datorie de conștiință, exprimându-mi gratitudinea și euharistia greu de pus în cuvinte față de PC Părinte Doctor Dorin Octavian Picioruș pentru efortul de a tehnoredacta aceste raze din lumina lui Hristos, dăruindu-le permanenței literei prin tipărire.

Nu uităm, și o spun cu prețuire, nici sprijinul profesional IT al Domnului Profesor Titi Răceală, arătându-ne astfel recunoștința față de toți cei care au contribuit la realizarea acestui smerit florilegiu predicatorial.

Prin urmare, acest buchet de învățături duhovnicești este un dar cordial și un prinos de recunoștință, oferit mai întâi iubiților credincioși ai Catedralei Sfântul Haralambie. Deoarece, împreună cu ei, am escaladat timp de 36 de ani muntele personal al „schimbării la față”, cu dorința și credința, că „În țara lui Lerui-Ler/ Năzuiesc un colț de cer,/ De-oi găsi, de n-oi găsi,/ Singur [știe] Lerui-Ler”[1], după călătoria firească în trecătoarea viață pământească.

Așadar, nădăjduiesc ca frumusețea – despre care Fericitul Augustin, în opera sa, spunea că există ontologic (ființial) – să nu fie descoperită prea târziu nici de noi și nici de fiecare cititor, care poposește cu ochii inimii pe paginile acestei cărți. Iar conștientizând trecutul, să nu uităm că mâinele se construiește acum.

Pr. Prof. Dr. Marin Ciulei,
26 februarie 2019.


[1] Ultimele versuri din poemul În țara lui Lerui-Ler al lui Nichifor Crainic. Transformat în cântec folk de Mircea Vintilă și orchestrat de Vlady Cnejevici.

Amintirile personale sunt sănătatea prezentului

Nu mi-aș fi putut închipui acum 20 de ani, că o oră și jumătate din trecutul meu, filmate pentru viitor, mi-ar putea spune atât de multe despre mine însumi. Despre atmosfera vieții mele de elev.

Pentru că, aseară, Domnul Marius Zlătaru (fostul meu coleg de cameră pentru 3 ani de zile și cu un an mai mare la Seminar) și Părintele Marius Constantin Dincă (coleg cu dumnealui de clasă) au urzit bucuria acestui articol: o filă video din 1993 și o alta din 1996.

Providențial, prima filă începe din camera noastră și apar la minutul 0. 30, în tricoul alb al lui Michael Jordan, făcând semnul victoriei. Acel semn emblematic în acei ani, pentru că era semnul Revoluției Române din 1989, semnul libertății noastre.

De ce providențial? Pentru că acele câteva clipe video sunt singura mea evidență video că am fost seminarist la Turnu Măgurele. Din Seminar mai am doar o singură fotografie alb-negru, de grup, dimpreună cu colegii mei de an (din primii ani), în care apar în spate, înalt și slăbit de atâta studiu.

Prima filă video e de la sfârșitul trimestrului al doilea. Din 1993.

A doua e din 1996: Concertul de colinde.

Și în fiecare minut de filmare revăd chipuri din trecut și din prezent. Pentru că unii au adormit, alții trăiesc, pe unii îi văd mai mereu, pe alții nu i-am mai văzut deloc. Și mă uimește bucuria, sinceritatea, încrederea vieții noastre de atunci.

Domnul Marius Zlătaru din Roșiori de Vede a filmat toate aceste minute cu o cameră de mână, pe o casetă VHS, care a fost transformată în filă video actuală. Și cred că a avut o idee genială să facă aceste filmări, mai ales să înregistreze, în prima dintre ele, pe Părintele Profesor Marian Ciulei, cu o cuvântare de proporții.

Trecutul trebuie inventariat cu grijă! Din 2006 până azi, la nivel online, am pledat și pledez pentru acest lucru prețios. Pentru că avem nevoie de trecutul nostru din diverse motive, toate importante. Fără acest trecut uităm cum am fost, ce am gândit, ce am simțit, pe cine am iubit, cu cine am fost prieteni.

De aceea, amintirile personale riguroase (scris, imagine, audio, video, obiecte) sunt sănătatea prezentului și a viitorului nostru. Pentru că ele nu uită ceea ce noi putem uita.

Păstrați-vă trecutul pentru dumneavoastră și pentru urmașii dumneavoastră și pentru posteritatea lungă a istoriei! Și dumneavoastră și urmașii dumneavoastră și cei care vor veni după noi au nevoie de aceste mărturii ale vieții noastre.