Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Categorie: Opinii (Page 1 of 98)

Sfârșitul postmodernismului

În sfârșit, s-ar părea că s-a sfârșit!…

Vorbesc de postmodernismul literar. Sau, mai bine zis, „critica oficială” dă semne că, după aproape 20 de ani de la anunțul acestui final, în Occident (deși curentul era obosit deja de un deceniu), e dispusă în fine, și ea, în România, să schimbe paradigma postmodernismului cu metamodernismul – a se vedea, între altele, articolul de aici (Theodor Codreanu propunea în 2005 alt termen: transmodernism).

E dispusă, adică, să pună un punct decisiv și să vorbească deschis despre „falimentul postmodernismului”, despre „întoarcerea dimensiunilor alungate de postmodernism (istoricitate, afect și profunzime)”, despre faptul că „metamodernismul include și o reîntoarcere a formelor și aspirațiilor realiste, moderniste, ba chiar premoderne”, că „structurile narative, tonalitățile și figurile metamodernismului se îndreaptă, de pildă, spre un nou romantism, lăsînd în urmă pop-art-ul și cinismul grunge” etc.

E drept, discuția a pornit nu de la sine sau în mod firesc, ci pe baza unei cărți apărute anul trecut, Metamodernism: Historicity, Affect, and Depth after Postmodernism, scrisă de Robin Van den Akker, Alison Gibbons și Timotheus Vermeulen (a se vedea aici). Așa se întâmplă la noi. Trebuie să scrie Antoine Compagnon (aici) ca să acceptăm că există moderniști antimoderni, să vină cartea asta pentru ca să proclamăm falimentul postmodernismului etc.

Din păcate însă, prima reacție e de a acomoda cu orice preț fenomenul literar românesc cu definiția la modă. Dacă până acum am văzut despărțirea cu jumătate de intenție de postmodernism, acum urmează despărțirea zeloasă de postmodernism.

Deși despre post-postmodernism și metamodernism se vorbește de multă vreme în Occident, la noi lumea literară universitară a preferat expectativa, fluctuația conceptuală. A pus întrebări, a exprimat îndoieli: o fi așa? N-o fi așa?

De ce? Pentru că ideologia literară postmodernistă, la noi, ca orice curent sincronizant (sau cel puțin cu pretenții), a considerat că trecutul e mort și îngropat, că nu o reînvie vreodată! Și, în consecință, a susținut cu vehemență că nu are nevoie de nicio valoare a trecutului.

Sinceră să fiu, pe mine mă uluiește faptul că istoria nu i-a învățat nimic niciodată!

Mă întreb însă: dacă mânie-poimâine Occidentul realizează brusc că politica dusă în forță pentru favorizarea ideologiei LGBT e falimentară, la noi în câtă vreme ajunge vestea? Și cum se vor da peste cap ideologii (inclusiv intelectualii universitari boicotiști) ca să reafirme normalitatea?

La 11 ani de Patriarhat

În cuvântul său de mulțumire de astăzi, Părintele Patriarh Daniel a subliniat faptul că Patriarhul nu e niciodată singur în slujirea sa, ci e întotdeauna cu Sinodul Bisericii și cu întreaga Biserică pe care o păstorește. Și, în al doilea rând, că trebuie să fim mulțumitori față de cei care ne ajută în mod constant în slujirea noastră.

Pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni. El lucrează direct, dar și prin oameni la mântuirea noastră. Și aceasta, tocmai pentru ca să ne smerească și să ne umple de uimire pe noi, cei mult păcătoși. Pentru că Dumnezeu Se smerește în mod continuu lucrând prin oameni, după cum, uimind întreaga Sa creație, a ales să Se facă om pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Și în ceea ce privește ctitoria fundamentală a lui 2018, și anume Catedrala Națională, Patriarhul nostru cred că a simțit din plin cum lucrează Dumnezeu  prin oameni. Pentru că banii pentru zidirea ei reprezintă un efort larg, comunional și plin de neprevăzut. Întreaga Biserică românească a contribuit într-un fel anume la acest monument identitar și va contribui și pe mai departe, în măsura în care o Biserică e vie atâta timp cât e frecventată.

Fiindcă oamenii dau bani pentru zidirea și întreținerea Bisericilor și tot ei sunt cei care vin și slujesc în ele. Zidurile nu se înalță niciodată singure și nici nu se păstrează în picioare fără efortul multora!

De aceea, Catedrala Națională este creația fundamentală a unei națiuni, după cum referendumul pentru legiferarea familiei este alegerea responsabilă a unei națiuni întregi. Și când Patriarhul nostru, alături de toți oamenii care prețuiesc familia, pledează pentru familia creștină, el pledează pentru continuitatea firească a neamului românesc pe acest pământ.

Da, azi e o zi de sărbătoare, o zi luminoasă a Bisericii noastre! Pentru că Patriarhul reprezintă Biserica pe măsură ce o slujește cu conștiință. Și în 11 ani de slujire patriarhală, Patriarhul Daniel a dovedit faptul că s-a înscris în modul de slujire frățească, comunională, cu toți membrii Sfântului Sinod. Pentru că nu a existat nicio schismă în Biserica Ortodoxă Română, nicio disensiune majoră la nivel sinodal, ci numai un plan foarte bine elaborat, galopant chiar, de aliniere a Bisericii noastre la standardele de comunicare ale zilei.

Nu e pentru prima dată când subliniez deschiderea specială a Patriarhului Daniel Ciobotea spre online și spre viața concretă a oamenilor. Pașii făcuți în lumea digitală au fost tot atât de importanți ca prezența noastră la Sinodul Panortodox din Creta. Pentru că evenimentele din viața și slujirea Bisericii trebuie comunicate imediat și eficient, dacă vrem să fim bine înțeleși.

Acțiunile Patriarhului sunt cumpănite și atente. Când dorește să acceseze un domeniu nou de activitate, Patriarhul Daniel apelează la specialiști și acest lucru se observă. Însă, în comparație cu cei care își epuizează întregul mesaj în comunicare, Patriarhul nostru nu răspunde în pripă, ci caută mereu, cu înțelepciune, să dovedească în mod faptic cât de benefic este lucrul bine făcut.

Pentru că Biserica nu este a noastră, a Slujitorilor ei, ci a lui Dumnezeu, Făcătorul ei. Biserica este prezența Lui în noi prin slava Sa, e modul viu și plenar în care Dumnezeu ne dăruie să trăim viața Lui, în comuniune veșnică cu El. Dar El ne luminează și ne întărește să rânduim toate împreună cu El și cu Sfinții și Îngerii Lui. Pentru că Biserica e divino-umană și aportul nostru trebuie să fie energic și fundamental.

La mulți ani, Preafericirea Voastră, mult spor în tot binele pe care îl faceți și să ne bucurăm împreună pe mai departe! Pentru că bucuria sfântă, întru Dumnezeu, este modul viu al comuniunii noastre cu El.

De la convenții la substanța literară

Mircea Scarlat zice undeva despre Bacovia că sunt mai bine cunoscute poeziile lui simboliste și decadente decât cele ce reprezintă bacovianismul și că exegeza literară s-a concentrat mai degrabă asupra poemelor care ilustrează convențiile preexistente.

Eu consider că acest lucru e valabil, din păcate, pentru un număr foarte mare de scriitori din literatura noastră. Și anume faptul că exegeza literară se preocupă numai cu a evidenția transgresarea convențiilor tradiționale (eventual) și adoptarea convențiilor proprii curentului în care tot ea îl plasează pe scriitorul respectiv.

Toată istoria actuală a literaturii române este structurată după această regulă: recunoașterea convențiilor literare care fac ca un scriitor să fie repertoriabil într-un anumit gen și curent literar.

Din păcate, această clasificare didactică a devenit cu timpul o manevră prin care se eludează studierea atentă și profundă a substanței literare în care s-a imprimat ca o pecete personalitatea autorului, sigiliul său artistic unic, care îl transformă într-o valoare națională și universală.

Obsesia respingerii unor convenții și a acceptării altora s-a format odată cu obsesia sincronizării. Pentru că sincronizarea a devenit demonstrabilă tocmai prin identificarea strictă a unui comportament literar în stare să îndeplinească condițiile aderării la un set de convenții prestabilite. Cazul lui Bacovia nu e câtuși de puțin singular.

În jurul reprezentării fidele a acestor convenții în opera unui scriitor se concentrează aproape tot efortul educativ de a prezenta tinerilor literatura română. Și atunci când nu se focusează pe inițierea lor în materia convențiilor literare (clasice, romantice, realiste, simboliste, moderniste etc.), switch-ul pe valorile culturale ale prezentului reprezintă singura derogare permisă.

Analiza convențiilor literare înlocuiește ceea ce ar trebui să constituie cunoașterea în profunzime a personalității auctoriale și a modului în care lumea/ universul și epoca istorică sunt înregistrate în opera sa. Studii peste care nu ar trebui să se suprapună optica ideologică a prezentului și care ar fi indicat să încerce să rămână cât mai obiective.

Din păcate, „cartografierea” pe genuri și specii a operelor literare și înghesuirea scriitorilor în curente literare care nu îi definesc în mod semnificativ rămâne o tactică de ocolire a discuțiilor care ar putea aduce înainte probleme majore legate de psihologia individuală sau colectivă ori de critica epocii sau a umanității în general. Observațiile care se mai fac în aceste direcții sunt anemice.

E adevărat că și în epocile anterioare (comunistă, interbelică etc.) s-a mizat pe recunoașterea și expunerea unor convenții literare. Pe lângă care, însă, s-a pus accentul și pe sondarea în profunzime a operelor și pe exprimarea unor idei critice în consecință.

Astăzi, însă, am impresia dezolantă că ne-am instalat într-un adevărat pustiu la acest capitol. Singurele studii solide (foarte puține) pe care le-am mai găsit în ultima vreme se bazează pe suportul unui material bibliografic menit să satisfacă exigențe academice și pe o cercetare propriu-zisă de factură istoricistă sau facil comparatistă, care nu e tentată de aventuri cognitive cu scopuri generoase în domeniu.

La 67 de ani

Cred că acest an al vieții Patriarhului României e unul cu totul aparte, atât pentru sine, cât și pentru noi toți. Căci, peste puțin timp, dimpreună cu invitați de seamă, Patriarhul nostru, înconjurat de membrii Sfântului Sinod, va sfinți Catedrala Națională, chiar în anul centenar al României.

E o bucurie mare! E un an de împlinire ctitorială 2018. Pentru că ceea ce părea greu, cu ajutorul multora, iată, e aproape gata! Catedrala e aproape gata la 100 de ani de România, iar anul acesta e unul îmbelșugat.

Dumnezeu ne-a binecuvântat cu multă ploaie, toate cele ale pământului cresc din belșug, numai noi trebuie să ne așezăm tot mai bine într-un mod responsabil de a vedea lucrurile. Trebuie să fim tot mai conștienți de responsabilitatea noastră de creștini și de români.

Pentru că Biserica aceasta impunătoare de la București e un simbol identitar, care ne cere să fim activi și energici acum, în prezent, și nu nostalgici. Măreția ei vorbește despre adâncul nostru interior, despre ce putem face fiecare dintre noi, dacă ne luăm vocația în serios.

Și cred că ultimii 10 ani de patriarhat au dovedit faptul că se pot face multe lucruri, dacă trăiești în ritmul prezentului. Pentru că lucrurile se schimbă foarte rapid, iar la ele trebuie să reacționezi și mai rapid.

De aceea, faptul că Biserica noastră e ancorată atât în realitatea brută, din parohii, atât în instituțiile de învățământ și caritabile ale Bisericii, cât și în mediul online, arată că e conștientă de schimbarea continuă de paradigmă.

Și aceasta îmi demonstrează faptul că Patriarhul Daniel Ciobotea a citit corect mesajele venite continuu din teritoriu, dar și din afară, de la Bisericile surori. Pentru că schimbările care se petrec la noi (crearea de online propriu, televiziune, radio, campanii sociale, diverse instituții benefice comunității) se petrec și în celelalte Biserici Ortodoxe surori.

Nu ne putem ghetoiza slujirea și predica! Biserica lucrează în mijlocul lumii și ea trebuie să informeze întotdeauna într-un mod deschis, cordial, prompt. Întotdeauna vor fi fricțiuni între Biserică și diverse ideologii. Dar Biserica trebuie să aibă un dialog continuu cu oricine și răspunsuri și reacții adânc cumpănite. Pentru că ea trebuie să împace lumea, să o edifice, să o înalțe și nu să o antagonizeze.

Așa că azi, de ziua Patriarhului nostru, trebuie să privim cu încredere lucidă spre viitor. Pentru că fiecare realizare a Bisericii e un plus real pentru societate, dar și exprimarea curajului real de a ține în mod constant această cadență. Căci și mâine, nu doar azi, trebuie să lucrăm la mântuirea oamenilor. Iar Dumnezeu ne ajută întotdeauna când lucrăm la mântuirea tuturor oamenilor.

Ortodoxia avangardistă (din nou) sau cum e să fim mai postmoderni decât postmodernii

Dacă cineva a urmărit, pe platforma noastră Teologie pentru azi, de la început, din 2007, evoluția articolelor/ comentariilor mele literare, a înțeles ceva rar, ceva ce nu poate înțelege din studiile publicate gata într-o carte tipărită.

Și anume, a înțeles că adevărata critică literară este rodul multor ani de reflecții și de notări și rescrieri ale acestor reflecții.

De fapt, acest lucru se poate spune despre noi amândoi, pentru că, în ce-l privește pe Părintele Dorin, ați putut urmări în direct înaintarea cugetării lui ca teolog dogmatician, predicator, poet/ scriitor, gânditor care percepe și reflectă pozițiile ideologice ale lumii de azi…

Spun că e un fenomen rar, pentru că cititorul obișnuit, până acum, nu a putut avea ocazia de a intra în bucătăria gândirii la acest nivel.

Și aceasta deși Părintele Dorin a făcut de multe ori apel la oamenii culți să iasă în față și să scrie zilnic sau cât de des pot, pentru ca cititorii să ia cunoștință nu numai de produsul finit, fasonat și refasonat, al muncii lor depuse într-o perioadă anume, ci și cu etapele și – implicit – cu dificultatea și eventualele impedimente pe care le presupune un asemenea efort.

Nu știu de ce, dar am impresia că efortul nostru, de pe Teologie pentru azi, mai mult a descurajat decât să încurajeze lumea spre un asemenea experiment. Cu toate că intenția și apelurile noastre (și toate gesturile noastre de ofertă de carte online gratuită) au fost, de la bun început, în sensul de a încuraja demersurile de acest fel în spațiul românesc. Și aceasta pentru a putea să facem, cât de cât, concurență (în sensul de a ține piept) subculturii, manelismului, mallurilor ideologice anti-tradiție, promiscuității morale etc.

Într-un cuvânt, am considerat amândoi – la inițiativa Părintelui Dorin, recunosc, nu a mea – că unui construct mamut și ultraeclectic de tip postmodern, care are sectoare și derivații pretutindeni în societate, nu i se poate răspunde decât tot printr-o construcție imensă, care să îi opună un volum de muncă corespunzător, în sensul creației valorice, dacă vrem cu adevărat supraviețuim ca ortodocși.

Însă nimeni nu ni s-a asociat și nici nu și-a mai asumat nimeni o asemenea strategie în folosul Ortodoxiei și al culturii române.

Mai mult, onlineul ortodox îmi dă impresia că mai toată lumea a înțeles că se poate rezista prin…imitație, reproducere și plagiat…Prin subterfugii ieftine și ușoare. Or, într-o asemenea perspectivă sau atitudine nu poate să stea decât eșecul mântuirii noastre, eșecul, mai devreme sau mai târziu, al oricărei încercări de a salva credința noastră în societatea de azi sau de a convinge pe alții de adevărul/ autenticitatea ei.

Efortul nostru conține ceva atractiv pentru mentalitatea postmodernă, în sensul în care postmodernitatea cere să vadă măruntaiele gândirii, dorește să intre în intimitatea tuturor proceselor de creație și de fabricație. Desigur, pe atât pe cât omul poate vedea și înțelege…

Cu toate acestea, niciun postmodern declarat nu ne-a urmat încă apelul sau exemplul. Niciun alt scriitor, intelectual, om de cultură sau teolog nu vrea să fie în avangardă la acest capitol.

Și aceasta pentru că, în ciuda declarațiilor, toți trăiesc în secolul trecut, al intimității apărate.

Însă, într-o epocă în care toată lumea, inclusiv la noi, a scos la vedere sau ca subiect de discuție și de creație, în public, tot ceea ce Creștinismul a socotit și socoate rușinos și nedemn de etalat, în schimb, intimitatea proceselor de gândire și de creație constituie pe mai departe un secret încuiat în seif de oțel și protejat cu cifru.

Iar motivul îl reprezintă ipocrizia pură, temerea că o astfel de dezvăluire ar putea strica imaginii de diamant nezgâriat pe care mulți încearcă să și-o confecționeze cu încăpățânare, dar care nu înseamnă decât o zbatere falimentară a unui egocentrism fără fundament adânc în valoare.

Poate că situația aceasta nu este foarte bine sesizabilă acum, dar se va vedea mult mai bine în viitor…

De la Alex Grama la Alex Ștefănescu

Alex Ștefănescu ne-a dat vestea, care era de așteptat [1]: scoate într-un singur volum „comentariile” lui la Eminescu.

Despre ele am vorbit, pe scurt, altădată, arătându-mi nemulțumirea profundă față de un astfel de demers[2].

Și ce ne spune criticul? Pe lângă faptul că lasă să se înțeleagă că acum o vede publicul pentru prima dată, după ce a vândut-o pe bucăți câțiva ani, el ne spune:

„Am deschis o dată un manual de literatură pentru elevi și am nimerit la poezia Floare albastră a lui Eminescu. Admirabila poezie, simplă și fermecătoare, era reprodusă în întregime, după care autorii lucrării ofereau adolescenților un comentariu critic interactiv. Practic, era vorba de o serie de întrebări scurte și autoritare, care te făceau să te gândești la un răpăit de mitralieră: care sunt actanții în această poezie? cum poate fi reprezentată diegeza ei? ce topos identificați? [Etc…]

Acest limbaj critic rebarbativ, cu pretenții de limbaj științific, nu avea nicio legătură cu frumusețea poeziei eminesciene. Era ca și cum cineva ar fi încercat să culeagă o floare cu un buldozer. În acel moment m-am hotărât să scriu o carte despre poeziile lui Eminescu”.

Oare grija față de elevi să-l macine pe Alex Ștefănescu?!

Iată deci, în avanpremieră, cum ar trebui să arate un comentariu eminescian „adevărat”, fără buldozerul exterminator de poezie:

„Un bărbat cu pălărie, grav și gânditor, și un drac de fată, care se cam plictisește cu el și vrea să-l atragă în jocul dragostei – aceasta este situația de un fin umor descrisă în Floare albastră. Nu este singura dată când Eminescu se ironizează pe sine pentru preocupările sale înalte și abstragerea din realitate. Nu este singura dată când simpatia sa merge către frivolitatea inocentă a celei care știe parcă mai bine decât toți învățații lumii cum trebuie trăită viața. Eminescu se vede pe sine dinafară și înțelege că este și ceva comic în condiția de poet, cu privirea pierdută mereu în infinit. […]

Poezia începe direct cu dojenirea poetului de către fată, agasată de îndeletnicirile lui metafizice, care îl fac indisponibil pentru ritualul dragostei: Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri-nalte?/ De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieții mele. Este remarcabilă capacitatea lui Eminescu de a intra în rolul fetei. Monologul ei, compus cu artă, te face s-o vezi, zbânțuită și înciudată, zgâlțâindu-l pe bărbatul de o inoportună seriozitate. Personajul feminin din poezie este o țărancă stilizată. Timid-îndrăzneață, ea nu lasă inițiativa în seama bărbatului”…etc, etc.

Comentariul nu face decât să răspundă la următoarele întrebări: „care sunt actanții în această poezie?, cum poate fi reprezentată diegeza ei?, ce topos identificați?”. Bineînțeles, atât cât poate și cum poate Alex Ștefănescu să răspundă…

Și dacă întrebările se pun în felul acesta, este pentru că elevii au nevoie de întrebări ajutătoare. Întrebările nu fac decât să lămurească în mintea lor care sunt etapele comentariului literar, pentru a-i înțelege mai bine resorturile și pentru a putea, la rândul lor, să conceapă un comentariu.

Iar etapele comentariului lui Alex Ștefănescu sunt exact cele pe care le-a citit în manual, care „l-au revoltat”.

Așadar, ceva nu e în regulă cu revolta lui. Cel mult, Ștefănescu putea să se arate indignat de folosirea unor termeni…prea complicați: „actanți”, „diegeză” etc. Însă el poate să facă o petiție, semnată de universitarii de la Litere, în care să ceară eliminarea acestor termeni, introduși tot de critici și de filosofii limbajului, nu inventați de profesorii de română. Terminologie care le-a fost predată și lor la Facultatea de Litere, de către profesori universitari ca Alex Ștefănescu (care se face acum că nici gura nu-i miroase). Și în privința căreia li se pretinde, în mod imperativ, să fie folosită în cadrul orelor de română, mai ales la liceu.

Aceste concepte critice sunt introduse și folosite în școli de zeci de ani. Ar trebui ca Alex Ștefănescu să ne explice care sunt motivele pentru care face o criză de-abia acum.

Iar elevii învață noțiuni la toate materiile. Ca orice știință, și critica literară are conceptele și noțiunile ei. Dacă vrei să le elimini pe cele de la ora de română, echitabil ar fi să le elimini pe toate. Și nu știu dacă e cu putință să mai predai vreo materie. Dar dacă ele nu sunt cunoscute de către elevi, aceștia nu vor putea să citească niciodată o carte de Nicolae Manolescu, spre exemplu. Fără cunoașterea minimă a conceptelor și a teoriilor literare, majoritatea cărților de exegeză sunt ilizibile pentru elevi și studenți. Arca lui Noe va sta pe rafturi alături de cărțile în chirilică.

Și pentru că am amintit de Arca lui Noe, oare numai în predarea lui Eminescu se utilizează acest limbaj „ultraspecializat”? Să venim la roman, spre exemplu: aici elevii învață despre analepsă și prolepsă, despre heterodiegeză și homodiegeză și despre tipurile de narator: narator extradiegetic sau auctorial și narator intradiegetic, narator omniscient și narator uniscient, obiectiv și subiectiv, despre romanul balzacian, proustian, romanul dosarelor de existență, romanul trăirist, clasic, romantic și modern, romanul realist, psihologic, simbolic, parabolic, roman doric, ionic și corintic (apropo de Manolescu: Alex Ștefănescu ar putea să-l urecheze pentru această complicare a vieții elevilor și profesorilor)…

Dar să ne întoarcem la poezie: vreți să enumăr toți termenii care însoțesc procesul de predare-învățare a poeziei simboliste? Sau să vorbesc despre „dionisiacul” și „apolinicul” nietzscheene care însoțesc invariabil lirica lui Blaga? Despre baudelaireiana estetică a urâtului la Arghezi? Iar în ceea ce privește literatura postmodernă și contemporană, vorbim de intertextualitate/ intertext, metatext, metaroman, textualism, experimentalism etc, etc, etc.

În consecință, ar fi cazul ca Alex Ștefănescu să se apuce serios de treabă (tocmai) acum, la bătrânețe, și să elimine din programa școlară nu numai eminescologia, ci și toată critica literară, câtă s-a elaborat până acum! Sau chiar asta se urmărește? Aștept cu nerăbdare să „comenteze”, în același mod, Ion al lui Rebreanu, Ultima noapte de dragoste…al lui Camil Petrescu, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii a lui Blaga, dar și…poeziile sau romanele lui Mircea Cărtărescu. Să povestească, la fel, cum se zbânțuie eroul poeziilor în căutarea unor ochi căprui ai dragostei, eludând, adică, orice comentariu care ar tinde să elogieze intertextualitatea abilă etc. De fapt, chiar nu știu cum a ajuns Alex Ștefănescu la Eminescu, când el ar fi trebuit să se ocupe de Cărtărescu și de alții de generația lui, ca și critic specializat în literatura română contemporană!! Cum de l-a părăsit pe Cărtărescu pentru Eminescu și de ce nu se ocupă de studenți, ci de elevi?!

Sau poate întrebarea ar trebui pusă altfel: de ce toată propaganda postmodernă se concentrează numai asupra lui Eminescu, ca și cum Eminescu ar fi singura „bătaie de cap” a sărmanilor elevi de liceu?! Căci de studenți se ocupă dânșii în mod direct și îi învață „ce trebuie”…

Desigur, poți să-ți bați joc de toată literatura (mai ales de cea cu profunzimi psihologice și metafizice), în felul în care o face Alex Ștefănescu. Și trebuie să spun că o bătaie de joc mai mare decât ce face el acum cu Eminescu nu cred că a existat nici pe vremea proletcultismului.

E nevoie însă de a preciza un lucru extrem de important: în general, toată terminologia complicată pe care o incriminează Alex Ștefănescu a fost creată și introdusă, în mod special, pentru a însoți comentariul literaturii moderne, de tip sincronist. Și ea este, mai cu seamă, rodul minții criticilor lovinescieni, de-a lungul timpului. Ea a avut și are rolul precis de a crea impresia că tot ce ține de modernitate și, mai în urmă, de postmodernitate este net superior față de ceea ce este vechi, patriarhal, tradițional(ist) etc. S-a dorit a se inocula și întări permanent convingerea publicului studios că literatura modernă (care începe cu romantismul, după Lovinescu), și în special cea de tip modernist și postmodernist, are nevoie neapărată, în evaluare, de un aparat științific din ce în ce mai complex pentru a fi convingător.

Această terminologie critică complicată „nu i se datorează”, în niciun caz, lui Eminescu. În comentariul operei lui Eminescu, cei care au inventat noțiuni și au obscurizat înțelegerea poetului sunt Ion Negoițescu și Ioana Em. Petrescu (poezie neptunică și plutonică, timp echinoxial și solstițial, universuri compensative, neființă divină, etc – ca să amintesc doar câteva dintre noțiunile care le aparțin și de care sunt saturați elevii – plus discuția filosofică pretențioasă despre modele cosmologice, platonician și kantian…). Ion Negoițescu și Ioana Em. Petrescu sunt însă exegeți agreați și care au fost întotdeauna promovați la nivel didactic de către partida critică din care face parte Alex Ștefănescu. Ei sunt nelipsiți din orice programă pentru examene.

Această terminologie critică „exasperantă” s-a născut tocmai din dorința de face diferența tot mai mare între romanul modernist și cel clasic sau dintre poezia modernistă și cea tradiționalistă, în detrimentul celor din urmă. Pentru că ea încadrează și explică literatura sufletului intelectual, bogat și complicat, promovată de lovinescieni. Ceilalți critici n-au făcut decât să țină pasul cu evoluția limbajului critic specializat. Cu cât un anumit tip de literatură a fost mai privilegiat de critica lovinesciană, cu atât mai mult s-a dezvoltat și folosit terminologia în cauză, ajungând astăzi…strivitoare (un buldozer, zice Ștefănescu).

În general, sunt nelipsiți din programele pentru examene tocmai autorii care folosesc cea mai stufoasă și complicată terminologie critică și cele mai complicate și mai ultranoționale sisteme. Iar programele vin de la Facultatea de Litere, unde e profesor Alex Ștefănescu. Și tot de acolo se va face și impunerea „comentariilor” acestuia în școli, sub pretextul că, acum, vezi Doamne, se vrea simplificarea metodelor de învățare. Însă metodele nu se simplifică deloc, de la o zi la alta, dimpotrivă. Ceea ce vor dânșii să „simplifice” acum e…orice profunzime a minții, a reflecției. Pentru că tinerii trebuie să fie îndoctrinați de la o vârstă precoce și ei nu trebuie să afle adevărul despre literatura și cultura lor.

Și avem răspuns la întrebarea: de ce minte atât de grosolan și de perfid Alex Ștefănescu și îi demonizează public pe profesorii de liceu care nu au nicio vină în această problemă (pentru că n-au fost niciodată factori de decizie la un asemenea nivel)? Minte pentru că propaganda postmodernă anti-Eminescu a ajuns la un machiavellism greu de descris. Și publicul tânăr, precum și toți cei care nu cunosc realitatea, trebuie asmuțiți și învățați să urască orice profunzimi literare și exegetice, mai ales când ele privesc autori care îi umbresc, prin comparație, pe cei care au nevoie să se impună astăzi. Dacă n-au reușit cu metoda „Dilema”, imediat după Revoluție, atunci a povesti poezia lui Eminescu ca și când ar fi versuri de Alecu Văcărescu ar putea să fie o soluție: soluția Alex Ștefănescu.

Și trebuie să spun că „un rol” important au avut și comentariile și cărțile mele, în special cele două despre Eminescu (publicate una online, alta în foaie și online). Pentru că au stârnit enervarea celor care îl vroiau uitat și prăfuit

Însă Alex Ștefănescu poate fi dovedit mincinos și din punct de vedere logic. Pentru că terminologia e una și comentariul eminescian alta. Se pot investiga abisurile operei eminesciene și fără termeni de genul: „actanți” și „diegeză”. Neologizarea excesivă și specializarea limbajului critic-analitic până la ilizibilitate este tot opera gânditorilor lovinescieni, în primă instanță.

Până în momentul de față am scris două volume de critică dedicate lui Eminescu, de aproape 1000 de pagini fiecare, și nu-mi amintesc să fi folosit „actanți” sau „diegeză” în analiză. Dimpotrivă, am încercat să fiu cât mai clară și mai explicită pentru orice cititor.

Profunzimea analizei nu impietează cu nimic asupra clarității comentariilor. La fel, poți să scrii o critică proastă și anostă și totodată ilizibilă din cauza stufoșeniei de termeni tehnici.

Dimpotrivă, s-a ajuns la ceea ce acuză Alex Ștefănescu nu din cauza profunzimii de cuget, ci din cauza lipsei ei! Pentru că critica de tip lovinescian s-a lansat în analize care nu mai suferă să discute despre profunzimile spiritual-morale ale omului, despre sufletul omului și aspirațiile lui mai presus de lume, ci s-a axat pe disertații din ce în ce mai sterile despre stilistică, estetică, teorii literare și lingvisticecurente literare și tehnici literare etc, etc, etc.

Și tocmai un brav reprezentant al acestui mod de a face critică literară s-a trezit să protesteze, dar nu împotriva partidei sale, ci împotriva…lui Eminescu. Care trebuie strivit, el, sub buldozerul plafonării operei sale, al transformării lui într-un poet de duzină. Un poet între alții, care, într-o poezie precum Floare albastră – considerată până acum etalon pentru exprimarea crezului metafizic al poetului, a opțiunii pentru idealitate și transcendență – după lectura lui Ștefănescu, nu face decât să se zbânțuie cu o țărăncuță stilizată.

De ce trebuie să devină Eminescu „prostul satului”, adică al literaturii române?

Dar Alex Ștefănescu e doar un mare ipocrit, care se preface sensibil față de nevoile elevilor și ale învățământului actual, el fiind, în realitate, un dulce Grama deghizat în floare[3].


[1] Cf. http://evz.ro/cartea-mea-despre-eminescu.html.

[2] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/12/eminescu-demetafizicizat/.

[3] Am parafrazat un vers reținut de Nichita în Cartea de recitire: „O dulce vacă deghizată în floare”.

Alexandru Grama este unul dintre primii detractori abjecți ai lui Eminescu. El a fost reeditat în 2014 și în momentul acesta este aproape reabilitat ca…critic valabil al lui Eminescu, de către aceiași lucrători la demolarea lui Eminescu și a oricărui tip de reflecție care îi depășește. A se vedea aici „studiul” lui Grama și a se observa că Alex Ștefănescu este…„congenial”.

Lucrarea pastoral-misionară a unui cleric ortodox se vede în creația sa online

Titlul articolului de față reprezintă o realitate marcantă și, în același timp, un crez al meu, care mă definește. Căci de 11 ani de zile, pe Teologie pentru azi, eu am pledat pentru o activitate zilnică pastoral-misionară și culturală, în care să fii angajat cu totul.

Pentru că atunci când nu sunt la Biserică în mod fizic, prin tot ceea ce am scris și scriu online, eu slujesc Biserica. Adică sunt și propovăduiesc în Biserică și ziua și noaptea prin munca mea online și prin ea zidesc Biserica din sufletele oamenilor sau îi fac să se simtă în Biserică și să dorească să se integreze tot mai mult în ritmul de viață al Bisericii.

De 11 ani pledez pentru predica online, pentru cursul de teologie online, pentru cartea de teologie online, toate puse la îndemâna publicului cititor în mod gratuit.

Pledez și demonstrez că se poate în mod continuu.

Se poate să cugeți și să muncești zilnic în favoarea Bisericii, să vorbești în cunoștință de cauză și în mod profund și responsabil cu oamenii care te întreabă diverse lucruri.

Dar pentru a fi un misionar al teologiei și al vieții Bisericii trebuie să te pregătești în mod zilnic. Trebuie să vorbești ca omul de azi, trebuie să îi știi nevoile reale și să vii în întâmpinarea sa cu delicatețe.

Și fiecare Episcop, Preot, Diacon, Monah și Mirean al Bisericii, care își pot permite accesul la online și care au o inițiere profundă în teologia și viața Bisericii pot face o misiune reală și de anvergură la nivel online, cu costuri financiare foarte mici, dar în care se va vedea caracterul, entuziasmul și iubirea lor pentru Dumnezeu și pentru oameni, dar și harismele și competențele lor reale.

Căci atunci când vorbim despre o lucrare pastoral-misionară sau preoțesc-învățătorească la nivel online, Episcopul, Preotul sau Diaconul care creează online stau în mod dezvăluit în fața tuturor membrilor Bisericii și a celor din afara ei și arată, cu harul lui Dumnezeu, cine sunt și ce pot să facă. Iar munca lor edifică, entuziasmează și convinge pe măsura dăruirii lor, dar, mai ales, a valorii creațiilor lor teologice.

Din păcate, în România, nu avem niciun Episcop ortodox care să-și fi asumat creația online zilnică. Nu știu însă niciun Profesor de teologie român care să fi făcut acest lucru. Preoții ortodocși români se cantonează adesea în parohia lor, fără să vadă Biserica și lumea în ansamblu. Mirenii ortodocși aflați la nivel online pendulează cel mai adesea între pietism și extremism.

Pe Basilica s-a ajuns la concluzia că sunt bune cursurile online de teologie ortodoxă abia acum două zile. Mai trebuie să ni se demonstreze și faptul că ele nu sunt formate prin compilare, ci prin muncă de cercetare și pe baza unei experiențe profunde de viață și de studiu.

Când vom ajunge la concluzia benefică pentru toți că sunt bune și…cărțile ortodoxe gratuite la nivel online, dar muncite cu toată seriozitatea?

Când vom ajunge să înțelegem că e nevoie să scanăm toate bibliotecile ortodoxe și să le uploadăm online, pentru că numai așa putem face o reală muncă de cercetare în paradigma prezentului?

Predica din Biserică e auzită de câteva zeci sau sute de oameni. Conferința publică e o bucurie pentru câteva zeci sau sute de persoane. Creația radio sau de TV, pentru a fi păstrată, trebuie tezaurizată online, alături de predicile și conferințele publice ale Bisericii. Pentru că numai existente online, toate acestea pot fi un bine continuu pentru toți oamenii.

Însă prezența online continuă a unui cleric nu înseamnă numai creație de laborator, ci și viteză de reacție, adică comunicare reală cu oamenii. Și în discuțiile prilejuite de diverse comentarii ale cititorilor se vede fața reală a celui care și-a asumat pastorația continuă.

Bineînțeles, slujim și predicăm în Biserică. Vorbim cu oamenii la ei acasă, pe stradă, oriunde ne întâlnesc. Însă, în comparație cu Slujbele din Biserică și cu sfaturile date prin viu grai, în online putem vorbi despre înțelegerea a ceea ce slujim și putem arăta, cu adevărat, experiența noastră teologică și duhovnicească. Pentru că aici nu numai că se poate transmite ceea ce credem, dar se poate și verifica, în funcție de experiența altora, propria noastră experiență.

Lăsând la o parte deranjul inerent al opțiunii de a fi online, totuși munca online este o mare binefacere și o mare împlinire. Pentru că poți întâlni oameni foarte diverși, cu care să comunici și cu care să te împrietenești, dincolo de arealul și de țara ta, cu timpul ostenelile tale devin tot mai evidente și ceea ce vezi te bucură, iar contribuția ta teologică schimbă oamenii.

De aceea, pe mine mă miră și mă mâhnește faptul că clericii și teologii și credincioșii ortodocși nu vor să participe în mod masiv la creația și la comunicarea online. Pentru că nu ai ce să pierzi dacă scrii și comunici online, ci ai numai de câștigat interior. Reticența, frica, rușinea, delăsarea nu cred că au ce să caute în sufletul nostru vizavi de online. Pentru că onlineul face parte din viața noastră, e mediul prin care noi comunicăm cel mai direct și mai repede, și nu văd de ce ne-am teme tocmai de ceea ce ne facilitează întâlnirea dintre noi.

Mă rog tot timpul ca viitorul  imediat al Bisericii să fie altul în materie de comunicare și de creație online. Pentru că îmi doresc să lăsăm la o parte fricile, manipulările, intimidările, pretextele de tot felul și să ne concentrăm tot mai mult pe discuția aplicată pe teologia și experiența ortodoxă. Fiindcă avem cu toții de câștigat din întoarcerea la teologia și viața Bisericii, unii chiar dacă nu vrem sau nu știm că avem nevoie de ele.

Page 1 of 98

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort