Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Opinii (Page 1 of 97)

De la Alex Grama la Alex Ștefănescu

Alex Ștefănescu ne-a dat vestea, care era de așteptat [1]: scoate într-un singur volum „comentariile” lui la Eminescu.

Despre ele am vorbit, pe scurt, altădată, arătându-mi nemulțumirea profundă față de un astfel de demers[2].

Și ce ne spune criticul? Pe lângă faptul că lasă să se înțeleagă că acum o vede publicul pentru prima dată, după ce a vândut-o pe bucăți câțiva ani, el ne spune:

„Am deschis o dată un manual de literatură pentru elevi și am nimerit la poezia Floare albastră a lui Eminescu. Admirabila poezie, simplă și fermecătoare, era reprodusă în întregime, după care autorii lucrării ofereau adolescenților un comentariu critic interactiv. Practic, era vorba de o serie de întrebări scurte și autoritare, care te făceau să te gândești la un răpăit de mitralieră: care sunt actanții în această poezie? cum poate fi reprezentată diegeza ei? ce topos identificați? [Etc…]

Acest limbaj critic rebarbativ, cu pretenții de limbaj științific, nu avea nicio legătură cu frumusețea poeziei eminesciene. Era ca și cum cineva ar fi încercat să culeagă o floare cu un buldozer. În acel moment m-am hotărât să scriu o carte despre poeziile lui Eminescu”.

Oare grija față de elevi să-l macine pe Alex Ștefănescu?!

Iată deci, în avanpremieră, cum ar trebui să arate un comentariu eminescian „adevărat”, fără buldozerul exterminator de poezie:

„Un bărbat cu pălărie, grav și gânditor, și un drac de fată, care se cam plictisește cu el și vrea să-l atragă în jocul dragostei – aceasta este situația de un fin umor descrisă în Floare albastră. Nu este singura dată când Eminescu se ironizează pe sine pentru preocupările sale înalte și abstragerea din realitate. Nu este singura dată când simpatia sa merge către frivolitatea inocentă a celei care știe parcă mai bine decât toți învățații lumii cum trebuie trăită viața. Eminescu se vede pe sine dinafară și înțelege că este și ceva comic în condiția de poet, cu privirea pierdută mereu în infinit. […]

Poezia începe direct cu dojenirea poetului de către fată, agasată de îndeletnicirile lui metafizice, care îl fac indisponibil pentru ritualul dragostei: Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri-nalte?/ De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieții mele. Este remarcabilă capacitatea lui Eminescu de a intra în rolul fetei. Monologul ei, compus cu artă, te face s-o vezi, zbânțuită și înciudată, zgâlțâindu-l pe bărbatul de o inoportună seriozitate. Personajul feminin din poezie este o țărancă stilizată. Timid-îndrăzneață, ea nu lasă inițiativa în seama bărbatului”…etc, etc.

Comentariul nu face decât să răspundă la următoarele întrebări: „care sunt actanții în această poezie?, cum poate fi reprezentată diegeza ei?, ce topos identificați?”. Bineînțeles, atât cât poate și cum poate Alex Ștefănescu să răspundă…

Și dacă întrebările se pun în felul acesta, este pentru că elevii au nevoie de întrebări ajutătoare. Întrebările nu fac decât să lămurească în mintea lor care sunt etapele comentariului literar, pentru a-i înțelege mai bine resorturile și pentru a putea, la rândul lor, să conceapă un comentariu.

Iar etapele comentariului lui Alex Ștefănescu sunt exact cele pe care le-a citit în manual, care „l-au revoltat”.

Așadar, ceva nu e în regulă cu revolta lui. Cel mult, Ștefănescu putea să se arate indignat de folosirea unor termeni…prea complicați: „actanți”, „diegeză” etc. Însă el poate să facă o petiție, semnată de universitarii de la Litere, în care să ceară eliminarea acestor termeni, introduși tot de critici și de filosofii limbajului, nu inventați de profesorii de română. Terminologie care le-a fost predată și lor la Facultatea de Litere, de către profesori universitari ca Alex Ștefănescu (care se face acum că nici gura nu-i miroase). Și în privința căreia li se pretinde, în mod imperativ, să fie folosită în cadrul orelor de română, mai ales la liceu.

Aceste concepte critice sunt introduse și folosite în școli de zeci de ani. Ar trebui ca Alex Ștefănescu să ne explice care sunt motivele pentru care face o criză de-abia acum.

Iar elevii învață noțiuni la toate materiile. Ca orice știință, și critica literară are conceptele și noțiunile ei. Dacă vrei să le elimini pe cele de la ora de română, echitabil ar fi să le elimini pe toate. Și nu știu dacă e cu putință să mai predai vreo materie. Dar dacă ele nu sunt cunoscute de către elevi, aceștia nu vor putea să citească niciodată o carte de Nicolae Manolescu, spre exemplu. Fără cunoașterea minimă a conceptelor și a teoriilor literare, majoritatea cărților de exegeză sunt ilizibile pentru elevi și studenți. Arca lui Noe va sta pe rafturi alături de cărțile în chirilică.

Și pentru că am amintit de Arca lui Noe, oare numai în predarea lui Eminescu se utilizează acest limbaj „ultraspecializat”? Să venim la roman, spre exemplu: aici elevii învață despre analepsă și prolepsă, despre heterodiegeză și homodiegeză și despre tipurile de narator: narator extradiegetic sau auctorial și narator intradiegetic, narator omniscient și narator uniscient, obiectiv și subiectiv, despre romanul balzacian, proustian, romanul dosarelor de existență, romanul trăirist, clasic, romantic și modern, romanul realist, psihologic, simbolic, parabolic, roman doric, ionic și corintic (apropo de Manolescu: Alex Ștefănescu ar putea să-l urecheze pentru această complicare a vieții elevilor și profesorilor)…

Dar să ne întoarcem la poezie: vreți să enumăr toți termenii care însoțesc procesul de predare-învățare a poeziei simboliste? Sau să vorbesc despre „dionisiacul” și „apolinicul” nietzscheene care însoțesc invariabil lirica lui Blaga? Despre baudelaireiana estetică a urâtului la Arghezi? Iar în ceea ce privește literatura postmodernă și contemporană, vorbim de intertextualitate/ intertext, metatext, metaroman, textualism, experimentalism etc, etc, etc.

În consecință, ar fi cazul ca Alex Ștefănescu să se apuce serios de treabă (tocmai) acum, la bătrânețe, și să elimine din programa școlară nu numai eminescologia, ci și toată critica literară, câtă s-a elaborat până acum! Sau chiar asta se urmărește? Aștept cu nerăbdare să „comenteze”, în același mod, Ion al lui Rebreanu, Ultima noapte de dragoste…al lui Camil Petrescu, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii a lui Blaga, dar și…poeziile sau romanele lui Mircea Cărtărescu. Să povestească, la fel, cum se zbânțuie eroul poeziilor în căutarea unor ochi căprui ai dragostei, eludând, adică, orice comentariu care ar tinde să elogieze intertextualitatea abilă etc. De fapt, chiar nu știu cum a ajuns Alex Ștefănescu la Eminescu, când el ar fi trebuit să se ocupe de Cărtărescu și de alții de generația lui, ca și critic specializat în literatura română contemporană!! Cum de l-a părăsit pe Cărtărescu pentru Eminescu și de ce nu se ocupă de studenți, ci de elevi?!

Sau poate întrebarea ar trebui pusă altfel: de ce toată propaganda postmodernă se concentrează numai asupra lui Eminescu, ca și cum Eminescu ar fi singura „bătaie de cap” a sărmanilor elevi de liceu?! Căci de studenți se ocupă dânșii în mod direct și îi învață „ce trebuie”…

Desigur, poți să-ți bați joc de toată literatura (mai ales de cea cu profunzimi psihologice și metafizice), în felul în care o face Alex Ștefănescu. Și trebuie să spun că o bătaie de joc mai mare decât ce face el acum cu Eminescu nu cred că a existat nici pe vremea proletcultismului.

E nevoie însă de a preciza un lucru extrem de important: în general, toată terminologia complicată pe care o incriminează Alex Ștefănescu a fost creată și introdusă, în mod special, pentru a însoți comentariul literaturii moderne, de tip sincronist. Și ea este, mai cu seamă, rodul minții criticilor lovinescieni, de-a lungul timpului. Ea a avut și are rolul precis de a crea impresia că tot ce ține de modernitate și, mai în urmă, de postmodernitate este net superior față de ceea ce este vechi, patriarhal, tradițional(ist) etc. S-a dorit a se inocula și întări permanent convingerea publicului studios că literatura modernă (care începe cu romantismul, după Lovinescu), și în special cea de tip modernist și postmodernist, are nevoie neapărată, în evaluare, de un aparat științific din ce în ce mai complex pentru a fi convingător.

Această terminologie critică complicată „nu i se datorează”, în niciun caz, lui Eminescu. În comentariul operei lui Eminescu, cei care au inventat noțiuni și au obscurizat înțelegerea poetului sunt Ion Negoițescu și Ioana Em. Petrescu (poezie neptunică și plutonică, timp echinoxial și solstițial, universuri compensative, neființă divină, etc – ca să amintesc doar câteva dintre noțiunile care le aparțin și de care sunt saturați elevii – plus discuția filosofică pretențioasă despre modele cosmologice, platonician și kantian…). Ion Negoițescu și Ioana Em. Petrescu sunt însă exegeți agreați și care au fost întotdeauna promovați la nivel didactic de către partida critică din care face parte Alex Ștefănescu. Ei sunt nelipsiți din orice programă pentru examene.

Această terminologie critică „exasperantă” s-a născut tocmai din dorința de face diferența tot mai mare între romanul modernist și cel clasic sau dintre poezia modernistă și cea tradiționalistă, în detrimentul celor din urmă. Pentru că ea încadrează și explică literatura sufletului intelectual, bogat și complicat, promovată de lovinescieni. Ceilalți critici n-au făcut decât să țină pasul cu evoluția limbajului critic specializat. Cu cât un anumit tip de literatură a fost mai privilegiat de critica lovinesciană, cu atât mai mult s-a dezvoltat și folosit terminologia în cauză, ajungând astăzi…strivitoare (un buldozer, zice Ștefănescu).

În general, sunt nelipsiți din programele pentru examene tocmai autorii care folosesc cea mai stufoasă și complicată terminologie critică și cele mai complicate și mai ultranoționale sisteme. Iar programele vin de la Facultatea de Litere, unde e profesor Alex Ștefănescu. Și tot de acolo se va face și impunerea „comentariilor” acestuia în școli, sub pretextul că, acum, vezi Doamne, se vrea simplificarea metodelor de învățare. Însă metodele nu se simplifică deloc, de la o zi la alta, dimpotrivă. Ceea ce vor dânșii să „simplifice” acum e…orice profunzime a minții, a reflecției. Pentru că tinerii trebuie să fie îndoctrinați de la o vârstă precoce și ei nu trebuie să afle adevărul despre literatura și cultura lor.

Și avem răspuns la întrebarea: de ce minte atât de grosolan și de perfid Alex Ștefănescu și îi demonizează public pe profesorii de liceu care nu au nicio vină în această problemă (pentru că n-au fost niciodată factori de decizie la un asemenea nivel)? Minte pentru că propaganda postmodernă anti-Eminescu a ajuns la un machiavellism greu de descris. Și publicul tânăr, precum și toți cei care nu cunosc realitatea, trebuie asmuțiți și învățați să urască orice profunzimi literare și exegetice, mai ales când ele privesc autori care îi umbresc, prin comparație, pe cei care au nevoie să se impună astăzi. Dacă n-au reușit cu metoda „Dilema”, imediat după Revoluție, atunci a povesti poezia lui Eminescu ca și când ar fi versuri de Alecu Văcărescu ar putea să fie o soluție: soluția Alex Ștefănescu.

Și trebuie să spun că „un rol” important au avut și comentariile și cărțile mele, în special cele două despre Eminescu (publicate una online, alta în foaie și online). Pentru că au stârnit enervarea celor care îl vroiau uitat și prăfuit

Însă Alex Ștefănescu poate fi dovedit mincinos și din punct de vedere logic. Pentru că terminologia e una și comentariul eminescian alta. Se pot investiga abisurile operei eminesciene și fără termeni de genul: „actanți” și „diegeză”. Neologizarea excesivă și specializarea limbajului critic-analitic până la ilizibilitate este tot opera gânditorilor lovinescieni, în primă instanță.

Până în momentul de față am scris două volume de critică dedicate lui Eminescu, de aproape 1000 de pagini fiecare, și nu-mi amintesc să fi folosit „actanți” sau „diegeză” în analiză. Dimpotrivă, am încercat să fiu cât mai clară și mai explicită pentru orice cititor.

Profunzimea analizei nu impietează cu nimic asupra clarității comentariilor. La fel, poți să scrii o critică proastă și anostă și totodată ilizibilă din cauza stufoșeniei de termeni tehnici.

Dimpotrivă, s-a ajuns la ceea ce acuză Alex Ștefănescu nu din cauza profunzimii de cuget, ci din cauza lipsei ei! Pentru că critica de tip lovinescian s-a lansat în analize care nu mai suferă să discute despre profunzimile spiritual-morale ale omului, despre sufletul omului și aspirațiile lui mai presus de lume, ci s-a axat pe disertații din ce în ce mai sterile despre stilistică, estetică, teorii literare și lingvisticecurente literare și tehnici literare etc, etc, etc.

Și tocmai un brav reprezentant al acestui mod de a face critică literară s-a trezit să protesteze, dar nu împotriva partidei sale, ci împotriva…lui Eminescu. Care trebuie strivit, el, sub buldozerul plafonării operei sale, al transformării lui într-un poet de duzină. Un poet între alții, care, într-o poezie precum Floare albastră – considerată până acum etalon pentru exprimarea crezului metafizic al poetului, a opțiunii pentru idealitate și transcendență – după lectura lui Ștefănescu, nu face decât să se zbânțuie cu o țărăncuță stilizată.

De ce trebuie să devină Eminescu „prostul satului”, adică al literaturii române?

Dar Alex Ștefănescu e doar un mare ipocrit, care se preface sensibil față de nevoile elevilor și ale învățământului actual, el fiind, în realitate, un dulce Grama deghizat în floare[3].


[1] Cf. http://evz.ro/cartea-mea-despre-eminescu.html.

[2] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/12/eminescu-demetafizicizat/.

[3] Am parafrazat un vers reținut de Nichita în Cartea de recitire: „O dulce vacă deghizată în floare”.

Alexandru Grama este unul dintre primii detractori abjecți ai lui Eminescu. El a fost reeditat în 2014 și în momentul acesta este aproape reabilitat ca…critic valabil al lui Eminescu, de către aceiași lucrători la demolarea lui Eminescu și a oricărui tip de reflecție care îi depășește. A se vedea aici „studiul” lui Grama și a se observa că Alex Ștefănescu este…„congenial”.

Lucrarea pastoral-misionară a unui cleric ortodox se vede în creația sa online

Titlul articolului de față reprezintă o realitate marcantă și, în același timp, un crez al meu, care mă definește. Căci de 11 ani de zile, pe Teologie pentru azi, eu am pledat pentru o activitate zilnică pastoral-misionară și culturală, în care să fii angajat cu totul.

Pentru că atunci când nu sunt la Biserică în mod fizic, prin tot ceea ce am scris și scriu online, eu slujesc Biserica. Adică sunt și propovăduiesc în Biserică și ziua și noaptea prin munca mea online și prin ea zidesc Biserica din sufletele oamenilor sau îi fac să se simtă în Biserică și să dorească să se integreze tot mai mult în ritmul de viață al Bisericii.

De 11 ani pledez pentru predica online, pentru cursul de teologie online, pentru cartea de teologie online, toate puse la îndemâna publicului cititor în mod gratuit.

Pledez și demonstrez că se poate în mod continuu.

Se poate să cugeți și să muncești zilnic în favoarea Bisericii, să vorbești în cunoștință de cauză și în mod profund și responsabil cu oamenii care te întreabă diverse lucruri.

Dar pentru a fi un misionar al teologiei și al vieții Bisericii trebuie să te pregătești în mod zilnic. Trebuie să vorbești ca omul de azi, trebuie să îi știi nevoile reale și să vii în întâmpinarea sa cu delicatețe.

Și fiecare Episcop, Preot, Diacon, Monah și Mirean al Bisericii, care își pot permite accesul la online și care au o inițiere profundă în teologia și viața Bisericii pot face o misiune reală și de anvergură la nivel online, cu costuri financiare foarte mici, dar în care se va vedea caracterul, entuziasmul și iubirea lor pentru Dumnezeu și pentru oameni, dar și harismele și competențele lor reale.

Căci atunci când vorbim despre o lucrare pastoral-misionară sau preoțesc-învățătorească la nivel online, Episcopul, Preotul sau Diaconul care creează online stau în mod dezvăluit în fața tuturor membrilor Bisericii și a celor din afara ei și arată, cu harul lui Dumnezeu, cine sunt și ce pot să facă. Iar munca lor edifică, entuziasmează și convinge pe măsura dăruirii lor, dar, mai ales, a valorii creațiilor lor teologice.

Din păcate, în România, nu avem niciun Episcop ortodox care să-și fi asumat creația online zilnică. Nu știu însă niciun Profesor de teologie român care să fi făcut acest lucru. Preoții ortodocși români se cantonează adesea în parohia lor, fără să vadă Biserica și lumea în ansamblu. Mirenii ortodocși aflați la nivel online pendulează cel mai adesea între pietism și extremism.

Pe Basilica s-a ajuns la concluzia că sunt bune cursurile online de teologie ortodoxă abia acum două zile. Mai trebuie să ni se demonstreze și faptul că ele nu sunt formate prin compilare, ci prin muncă de cercetare și pe baza unei experiențe profunde de viață și de studiu.

Când vom ajunge la concluzia benefică pentru toți că sunt bune și…cărțile ortodoxe gratuite la nivel online, dar muncite cu toată seriozitatea?

Când vom ajunge să înțelegem că e nevoie să scanăm toate bibliotecile ortodoxe și să le uploadăm online, pentru că numai așa putem face o reală muncă de cercetare în paradigma prezentului?

Predica din Biserică e auzită de câteva zeci sau sute de oameni. Conferința publică e o bucurie pentru câteva zeci sau sute de persoane. Creația radio sau de TV, pentru a fi păstrată, trebuie tezaurizată online, alături de predicile și conferințele publice ale Bisericii. Pentru că numai existente online, toate acestea pot fi un bine continuu pentru toți oamenii.

Însă prezența online continuă a unui cleric nu înseamnă numai creație de laborator, ci și viteză de reacție, adică comunicare reală cu oamenii. Și în discuțiile prilejuite de diverse comentarii ale cititorilor se vede fața reală a celui care și-a asumat pastorația continuă.

Bineînțeles, slujim și predicăm în Biserică. Vorbim cu oamenii la ei acasă, pe stradă, oriunde ne întâlnesc. Însă, în comparație cu Slujbele din Biserică și cu sfaturile date prin viu grai, în online putem vorbi despre înțelegerea a ceea ce slujim și putem arăta, cu adevărat, experiența noastră teologică și duhovnicească. Pentru că aici nu numai că se poate transmite ceea ce credem, dar se poate și verifica, în funcție de experiența altora, propria noastră experiență.

Lăsând la o parte deranjul inerent al opțiunii de a fi online, totuși munca online este o mare binefacere și o mare împlinire. Pentru că poți întâlni oameni foarte diverși, cu care să comunici și cu care să te împrietenești, dincolo de arealul și de țara ta, cu timpul ostenelile tale devin tot mai evidente și ceea ce vezi te bucură, iar contribuția ta teologică schimbă oamenii.

De aceea, pe mine mă miră și mă mâhnește faptul că clericii și teologii și credincioșii ortodocși nu vor să participe în mod masiv la creația și la comunicarea online. Pentru că nu ai ce să pierzi dacă scrii și comunici online, ci ai numai de câștigat interior. Reticența, frica, rușinea, delăsarea nu cred că au ce să caute în sufletul nostru vizavi de online. Pentru că onlineul face parte din viața noastră, e mediul prin care noi comunicăm cel mai direct și mai repede, și nu văd de ce ne-am teme tocmai de ceea ce ne facilitează întâlnirea dintre noi.

Mă rog tot timpul ca viitorul  imediat al Bisericii să fie altul în materie de comunicare și de creație online. Pentru că îmi doresc să lăsăm la o parte fricile, manipulările, intimidările, pretextele de tot felul și să ne concentrăm tot mai mult pe discuția aplicată pe teologia și experiența ortodoxă. Fiindcă avem cu toții de câștigat din întoarcerea la teologia și viața Bisericii, unii chiar dacă nu vrem sau nu știm că avem nevoie de ele.

Plagiatele lui Theodor Damian

Am scris zilele trecute, între altele, și despre plagiatul lui Theodor Damian (aici).

Despre autor nu știam prea multe, în afară de ceea ce se poate afla la o căutare rapidă în online, și anume că este preot și profesor universitar de teologie la New York. Căutând informații despre Th. Damian, am aflat că a publicat o carte despre Eminescu anul trecut, pe care am găsit-o într-o librărie: Theodor Damian, Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu, prefață de Nicolae Georgescu, Ed. Eikon, 2016. Am citit-o și vreau să vă comunic observațiile mele.

Din prefața autorului, aflăm că a înființat în America, în 1993, Cenaclul literar „Mihai Eminescu”, iar „capitolele acestui volum reprezintă o parte din lucrările pe care le-am prezentat în decursul anilor la Simpozionul „Eminescu” desfășurat la New York”… (p. 14).

Astfel, primul articol este din 1996, intitulat „Ideea de Dumnezeu în opera lui Eminescu”. Ceea ce sare imediat în ochi este faptul că Damian nu pleacă de la o cercetare/ investigație a operei care să îl lămurească atât pe sine, cât și pe (mai ales) pe cititori, publicul critic sau larg, asupra onestității și acurateței demonstrației sale, ci pleacă de la faptul de a afirma vehement că Eminescu e un poet religios, în linia tradiției spirituale românești, fără nicio probă solidă care să-l susțină în afirmațiile sale! Mai pe scurt, începe cu ceea ce ar trebui să termine.

Mai mult, după alegațiile lui Th. Damian, „credința în Dumnezeu” reprezintă „caracteristica fundamentală a culturii române” care…nu mai trebuie dovedită (p. 17-18)!!! Problema mea nu e de ce crede Th. Damian ceea ce el susține a crede, ci problema mea, ca și critic literar, este cum consideră Th. Damian că poate să demonstreze ceea ce zice că crede! Adică: reușește Th. Damian să demonstreze că Eminescu e un poet religios?

Trebuie să ne punem și următoarea întrebare, neapărată: cum a căpătat Damian aceste convingeri despre Eminescu și cultura română? Oare prin studii…lăuntrice, necomunicate mai înainte nimănui, sau datorită altor lecturi, pe care însă nu le aduce la cunoștința publicului?

Nu am găsit citate în cartea lui (anticipez) pe niciuna dintre personalitățile care, anterior, au scris și au vorbit convingător despre credința/ ortodoxia lui Eminescu, fie critici literari, fie oameni ai Bisericii (ale căror cărți și studii fuseseră publicate înainte de a pleca Damian în America, unde el se comportă ca și când eminescologia ar fi fost…terra nova care îl aștepta pe el): Rosa del Conte, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, George Gană, Bartolomeu/ Valeriu Anania, Constantin Galeriu etc.

În mod surprinzător, ceea ce face Damian în primul articol este să se refere la câteva versuri disparate din câteva poeme eminesciene, pe care, nici măcar pe acelea, nu le comentează riguros, și, respectiv, la câteva poeme care sunt recunoscute în mod tradițional ca fiind religioase, pentru că mesajul lor este evident și nu poate fi contestat de nimeni: Învierea, Dumnezeu și om, Rugăciune (p. 18-24).

Are valoare critică nulă o afirmație de genul acesta: „Simpla repetare, cu o incredibilă frecvență, a unor cuvinte ce țin de domeniul religiei…dovedesc fără putință de tăgadă (s. n.) conștiința sa religioasă” (p. 18). E jenant să vii cu asemenea argumente de școlar în anul 1996. O asemenea afirmație dovedește că Damian…e pe dinafara eminescologiei.

Dar, în începutul articolului său, autorul a afirmat: „Ideea de Dumnezeu la Eminescu trebuie căutată mai întâi în contextul operei sale” (p. 17). Ceea ce frapează însă, în contrast cu pretenția, este sărăcia și mai ales elementaritatea exemplelor (a se vedea p. 19 ș. u.). Și, mai ales, faptul că Damian caută mereu o legătură cu poemele religioase (face ce face și revine mereu la ele): este, de fapt, ceea ce înțelege el prin punere în contextul operei. Aceasta dovedește cât e de nesigur pe comentariul versurilor eminesciene, dacă ar fi să le analizeze în mod independent, fără a căuta cu mare frecvență o cârjă în cele câteva poeme religioase.

Spre exemplu, Damian ne spune că în Rugăciunea unui dac, poetul laudă atotputernicia, bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu. Ceea ce e valabil pentru prima parte a poemului. Ce soluție exegetică ne oferă însă pentru a doua parte a poemului? Niciuna, pentru că Th. Damian virează brusc spre limanul liniștit al poemului Rugăciune.

Despre contextualizare am vorbit și eu, în 2008, în comentariul meu la poemul dramatic Mureșanu, cu cele trei variante succesive ale sale. Însă eu am avut o cu totul altă părere. Diferența enormă față de ceea ce are în vedere Damian se poate observa cu ușurință urmărind comentariul meu de atunci[1].

Încercând să explice pesimismul eminescian, Damian face prima eroare teologică gravă, în p. 21, unde ne spune că Hristos, pe Cruce, „suferă știindu-se[,] ca om, îndepărtat de El”, adică de Dumnezeu-Tatăl. „Ca om”, Hristos nu a avut păcat și nu a fost niciodată părăsit sau îndepărtat de Dumnezeu. Strigătul Lui a arătat simțirea cu adevărat a durerii ca insuportabilă, faptul că nu a avut un trup aparent, iar nu că ar fi fost părăsit de Dumnezeu. Părăsirea se produce numai într-un singur caz: al căderii în păcat.

Damian îl consideră și pe Eminescu „scos din comuniunea divină” și „având conștiința excluderii”, motiv pentru care…îl aseamănă cu Hristos pe Cruce. Nu pot să spun decât că autorul derapează grav, atât teologic, cât și exegetic.

Din p. 22 aflăm că Mortua est! îi amintește de Ecclesiat, că toate i se par lui Eminescu de deșertăciune după cum i se păreau și Ecclesiastului. E ușor de stabilit o astfel de paralelă de către un teolog, mai ales că e una generală, nu bazată pe argumente/ dovezi și concluzii. Dar, pe când Ecclesiastul proclamă „Vanitas…”, Eminescu exclamă: „Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu”. Și iarăși, Damian se face că uită să explice lucrurile grele…

Dacă s-ar fi documentat mai bine, ar fi găsit o frumoasă și credibilă explicație oferită de Părintele Constantin Galeriu, pe care eu am citat-o în comentariile mele.

Autorul trece ultrarapid prin/ peste Demonism, Eu nu cred nici în Iehova, Glossă și Luceafărul. Și niciun critic serios nu poate valida o asemenea manevră. Nu mai vorbesc de publicul larg, de cititorul simplu și neinstruit, care poate fi cu totul derutat.

Ceea ce e mai grav e că, prin asemenea apropieri dibuitoare și stângace de versurile eminesciene, el are pretenția că a explicat!! Th. Damian vorbește chiar despre „o analiză critică, sistematică și obiectivă a sintezei lui Eminescu” (p. 23). E vorba de sinteza de gândire, sinteza filosofică (în sensul etimologic al termenului) a lui Eminescu, la care el se referă sincopat, pentru că, cel mai probabil, are alte lecturi în spate, pe care le disimulează sub aerul ingenuității critice. Dar el însuși se dă de gol, pentru că, în același timp, are pretenții ebluisante de eminescolog veteran, care mănâncă poezia lui Eminescu la micul dejun (asta de la primul articol!). Însă, când și unde a făcut el „o analiză critică, sistematică și obiectivă a sintezei lui Eminescu”??!!

Finalul articolului (p. 24) ne dovedește că ne învârtim în cerc: optimismul se găsește în poezia religioasă și poezia religioasă (adică cele câteva poeme de care am pomenit mai devreme) „demonstrează” că poetul era un optimist! Expresia latină invocată de Damian, „Quod erat demonstrandum”, se potrivește aici ca nuca-n perete…

Reamintesc publicului obiecțiile de odinioară ale lui Tudor Vianu: „Mai aproape de spiritul acestuia [al creștinismului] ar fi fost elanul mistic și de iubire menit să unească pe creatură cu Creatorul său. Dar acest elan lipsește din opera poetică a lui Eminescu (s. n.), poate cu singura excepție a scurtei bucăți intitulată Rugăciune (dar ce suflet nu este atins cel puțin o dată de aripa marii Iubiri) și observăm acest lucru cu amărăciune, căci sub valurile sensibilității sale, uneori vulcanice, alteori molcome și dulci, simțim adâncul unei mari răceli. Este răceala concepției sale filozofice, pesimiste și antice (s. n.). Poate că dacă elanul către Dumnezeu ar fi devenit disciplina ființei sale, o ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranță și gândul despre imobilitatea lumii în năzuința către perfecționarea ei. Un suflet credincios, printre admiratorii și devotații operei lui Eminescu, poate să se îndurereze de acest fel al lucrurilor. Aici e însă vorba numai de a înțelege”[2].

Este adevărat că poemele evident religioase ale lui Eminescu nu se reduc la Rugăciune, ci lor li se adaugă Învierea, Dumnezeu și om (cu varianta Christ), Colinde, colinde! și…cam atât. Și toate sunt postume. (La acestea eu am adăugat extraordinara rugăciune din Memento mori a lui Eminescu[3], pe care Damian nu a remarcat-o.)

Astfel că orice critic literar sceptic poate să invoce ceea ce a invocat mai demult Vianu: e cam puțin, în raport cu întreaga operă a lui Eminescu, pentru a susține că Eminescu e un poet religios! Ioana Em. Petrescu le cunoștea foarte bine și nu s-a dat în lături să îl califice pe Eminescu „spirit ateu”. Asemenea le cunoșteau și Călinescu, Perpessicius, Murărașu, Negoițescu etc, dar ele nu au putut să-i determine ca să îl considere un poet religios-ortodox.

Cu ce fel de argumente îi dezminte, așadar, Damian, pe toți aceștia? Cu unele cu totul paupere și cu totul neimpresionante pentru orice critic sceptic

Așa încât, la acest moment, cel puțin, Theodor Damian pare ori că habar nu are de exegeza literară, ori că îi place bată apa-n piuă și să pretindă că explică! Concluzia, după primul articol, e că avem multă pretenție vană la Th. Damian în raport cu munca depusă, în realitate, pentru a scoate la lumină adevărata cugetare și simțire a poetului.

Să trecem deci la cel de-al doilea articol, publicat în 2000, care se numește „Pesimism și credință în opera lui Eminescu”. Și dacă în articolul anterior, invocând „contextul operei” eminesciene, l-am văzut sprijinindu-se pe poemele religioase, în articolul de față își extinde acest sprijin la publicistică (p. 25):

plagiat Th Damian 001

Apelul la întemeierea pe publicistică îl găsim și la p. 28, 38 și 39 din carte.

Și tot articolul se bazează pe această „descoperire uriașă” a lui Damian: atunci când îl comentăm pe Eminescu, trebuie să avem în vedere poemele religioase și publicistica în care poetul își mărturisește atașamentul față de Biserică și de valorile tradiționale ale neamului.

Nu zic nu: e logic și corect să invocăm și aceste lucruri. Le-am amintit și eu însămi, le-au amintit și alții. Ele nu sunt de lepădat. Personalitatea poetului nu trebuie scindată. Numai că și cei care susțin ateismul și nihilismul poetului se întemeiază tot la fel: pe o parte din versuri și pe alte mărturii care arată interesul poetului pentru o anumită filosofie – și au fost citați Schopenhauer (din destul), Nietzsche, Kant, Spinoza, Hegel, filosofia antică a Vedelor ori cea greacă etc, etc, etc. Prin urmare, dacă, în comentariul poemelor eminesciene, Damian consideră că este fundamental să se întemeieze pe mărturii colaterale, din afara operei propriu-zise, înseamnă că…exegeza sceptică are cu cine să măture pământul!

Încă o dată, Theodor Damian ne demonstrează că nu și-a pus problema să soluționeze problemele cu adevărat grele ale eminescologiei. În articolul de față, „demonstrația” lui constă în a pune în balanță „confesiunile de credință” ale poetului cu cele de… „aparentă necredință” (dar nu ne demonstrează deloc de ce e aparentă). Or, aceasta nu este nicio argumentare a credinței!

Și logica lui e următoarea: „Dacă în trei poeme exprimă necredința și în alte trei se roagă fierbinte, se poate spune că autorul a fost ateu?” (p. 28). Pe lângă faptul că nu e vorba de trei contra trei (nu poți să simplifici lucrurile în felul acesta vulgar!)…pentru că balanța pare să se fi înțepenit, de aceea Damian o înclină în ce parte dorește, așezând „de pildă publicistica” (ibidem). E o tactică ce eludează, de fapt, judecata critică pe textele poetului. În plus…e șubredă!

Al treilea articol din carte e publicat în 1999 și poartă titlul: „Dorul după Dumnezeu în poezia lui Eminescu”. Aici polemizează cu Alexandru Melian, pentru a susține că în anumite versuri este vorba despre inocența paradisiacă pierdută (p. 31-33).  Ceea ce afirmă e corect, dar aceasta este o idee demonstrată deja de alții, mai înainte (Bușulenga, spre exemplu, a insistat îndeajuns în această direcție).

În cele ce urmează, Th. Damian afirmă că „Scrisoarea I cu ușurință poate fi citită în lumina Proverbelor lui Solomon și a Ecclesiastului: Vanitas vanitatis omnia vanitas” (a se vedea p. 34-35). Ceea ce e corect. Multe poeme pot fi citite astfel, ale poetului care și-a intitulat chiar o creație de dimensiuni impresionante Panorama deșertăciunilor (poem reintitulat de Călinescu Memento mori). Ceea ce nu ne lămurește deloc Damian este tocmai cum anume poți să citești „Scrisoarea I în lumina Proverbelor lui Solomon și a Ecclesiastului”. Pentru că dovada invocată de Damian constă în…asocierea a câteva versuri din Scrisoarea I cu un verset din Psaltire și câteva citate din Slujba Înmormântării:

plagiat Th Damian 002

plagiat Th Damian 003

Interpretarea versurilor citate e corectă, dar, după cum se vede, Damian, cu un aer călinescian, ne previne că se va ocupa în mod substanțial de Scrisoarea I, pentru ca să se oprească numai la câteva versuri de început.

La rândul meu, am susținut, în comentariul meu la Scrisoarea I din 2015, că tema poeziei este deșertăciunea deșertăciunilor, fără să fi avut acces la niciuna din publicațiile în care a apărut acest articol al lui Th. Damian. Însă eu am și demonstrat ceea ce am anunțat, vers cu vers[4].

Damian identifică bine tema deșertăciunii și pe cea subsecventă a morții care nu alege, deși nu le numește ca atare. Dar, citând troparul din Slujba Înmormântării, omite să menționeze că Eminescu a citat-o în Strigoii.

În ce privește tema deșertăciunii, cu toate motivele subsecvente, eu le-am identificat de nenumărate ori nu numai în opera lui Eminescu, dar și în toată poezia românească: în cea veche a lui Dosoftei, Miron Costin și Cantemir, în lirica din perioada prepașoptistă și pașoptistă, precum și în toată poezia modernă a secolului XX[5]. Chiar am fost uimită să descopăr ce vastă și rezistentă tradiție are această temă a vanității în literatura română – mai ales în poezie, de care m-am ocupat până acum în mod fundamental.

Dar să ne întoarcem la Th. Damian. Așadar, mergând pe firul fragilității omenești, el ajunge, firesc și corect, la dorul după Dumnezeu al omului. Numai că, vrând să dovedească existența lui în opera lui Eminescu, se oprește la o strofă din Luceafărul, de care se împiedică din punct de vedere hermeneutic și face iarăși afirmații care nu sunt ortodoxe (p. 36):

plagiat Th Damian 004

În primul rând, susținând că „tendința de căutare a dorului” este determinată de „vagi reminiscențe (s. n.) ale stării și relației primordiale”, Damian greșește grav. Pentru că un ortodox nu se simte chemat spre Dumnezeu de vagi reminiscențe ale relației primordiale cu Dumnezeu a Protopărinților. Asta poate fi o teorie protestantă, în cel mai bun caz, dar nu ortodoxă. Apoi, se înțelege că Eminescu exprimă în poezie ceea ce există în conștiința sa ca vagi reminiscențe. Cum am mai putea vorbi atunci de teologia și simțirea lui profunde?

În al doilea rând, interpretează prost strofa citată din Luceafărul. El înțelege versurile „Din chaos Doamne-am apărut /…/ Și din repaos m-am născut”  ca pe o…naștere din veșnicie a omului! Or, nu e permis unui preot teolog cu grad universitar să exprime o asemenea inepție! Numai Dumnezeu vine din veșnicie, omul e o creatură, care nu are cum să vină din veșnicie.

Hilar e că Damian răstoarnă, pe pagina următoare, sensul celor afirmate mai sus, pentru ca apoi să revină la aserțiunea inițială:

plagiat Th Damian 005

Damian nu reușește să ofere un sens ortodox versurilor! Pentru că neființa/ inexistența nu este niciodată repaos! Însă aceasta a devenit, de-a lungul deceniilor, o idee critică mult îndrăgită de exegeții români, inclusiv de către cei care se reclamă ortodocși, dar care nu îi remarcă heterodoxia. Inițial, ideea a pornit de la cei care au susținut budismul/ indianismul concepțiilor poetice eminesciene și care au crezut că poetul vrea să ajungă…în nirvana/ în neființă. Plecând de aici, s-a tot „descoperit” apoi, succesiv, la poeții români, „dorința” de a se întoarce în increat, care ar fi „mai bun” decât creatul. Și ideea aceasta s-a repetat de atâtea ori în critica noastră literară, încât…am asurzit eu de câte ori am auzit-o.

Bineînțeles că e o idee păgână, o blasfemie din punct de vedere al teologiei ortodoxe. Implicarea aici a filosofiei lui Berdiaev și încercarea de îndulcire a sensului prin inventarea unui „repaos meonic” nu conduce, de fapt, la niciun sens ortodox. Și, revenind la ideea inițială, cea cu nașterea omului din veșnicie, autorul nu face decât să se contrazică singur și să alterneze o erezie cu alta.

Însă, afirmând „legătura paradigmatică…dintre Hyperion și Hristos” și că „Hyperion ca zeitate venită din trans-istorie în istorie amintește de Fiul lui Dumnezeu”, ne amintim imediat de ÎPS Bartolomeu Anania, pe care Damian e foarte posibil să îl fi citit, deși nu îl pomenește. Dacă l-a citit, înseamnă că îl plagiază fără drept de apel și că de la el și-a însușit ideea eronată despre natura necreată a lui Hyperion, idee pe care am respins-o în comentariul meu[6] din 2014.

În continuare (p. 38-39), Damian mai găsește alte patru versuri dintr-o variantă manuscrisă (pe care n-o citează!) a poemului Feciorul de împărat fără de stea, pentru a ilustra tema deșertăciunii, și termină prin a polemiza din nou cu Melian.

La final, ne servește din nou o afirmație vehementă fără temeiuri și plină de emfază: „În concluzie (s. n.), Eminescu este mult mai teolog decât pare” (p. 40). În concluzie la ce? Singurele observații demne de reținut sunt cele cu privire la tema deșertăciunii în Scrisoarea I (deși demonstrația e lacunară și lasă de dorit), dar a ilustra această temă într-o operă nu face pe cineva, neapărat, teolog. Rezultă că Damian a avut această „revelație” a unui Eminescu mult mai teolog decât se credea datorită strofei menționate din Luceafărul.

Dar comentariul strofei din Luceafărul, pe care ni l-a oferit, este o împletitură de idei care nu sunt nici pe departe noi. Simplul fapt că îl introduce în discuție pe Berdiaev și „repaosul meonic” nu e în măsură să-l recompenseze pe autor cu meritul originalității. Pe de altă parte, după cum am atenționat, „semnalarea” apropierii dintre Hyperion și Hristos seamănă până la plagiat cu opiniile comunicate cu niște ani în urmă de ÎPS Bartolomeu Anania.

Ajungem, deci, la articolul cu numărul patru, din 2000, numit „Ortodoxia esteticii morții în poezia lui Eminescu”. Și îl începe prin a repeta ideea anterioară a deșertăciunii în Scrisoarea I, argumentând prin aceleași versuri. După care se extinde la un vers din Rugăciunea unui dac, două versuri din Mortua est! și alte două din Despărțire, repetând argumentarea cu Ps. 102, 15-17 și cu un fragment din slujba înmormântării (p. 41-42).

În p. 42 expune ideea că Glossa și alte multe poezii eminesciene sunt influențate de filosofia lui Schopenhauer, deși acest filosof nu i-a determinat poetului nostru întreaga gândire și atitudine:

plagiat Th Damian 006

Bușulenga a considerat întotdeauna Glossa ca fiind un „mic manual de înțelepciune stoică”[7], ceea ce eu am socotit, în comentariile mele, că este eronat. Și după cum se poate observa, pentru a nega teza influenței decisive a lui Schopenhauer asupra lui Eminescu, Damian recurge iar la publicistică și la atitudinea politic-militantă a poetului, părăsind din nou sfera poeziei și a operei eminesciene.

După care, în pagina următoare (p. 43), afirmă că „un alt element nu doar general creștin, ci specific ortodox în poezia lui Eminescu este asocierea vieții cu visul și mai ales a morții cu somnul”. Ceea ce este foarte corect, numai că demonstrația lasă mult de dorit. El încearcă să dovedească faptul că „Viața aceasta este umbră și vis”, din slujba înmormântării, reprezintă o afirmație legată semantic de versul „Căci vis al morții-eterne e viața lumii întregi” (Împărat și proletar). Și explicația sa este următoarea: „Meonul, pentru a folosi limbajul lui Berdiaev, nimicul, neființa este cadrul în care viața apare, de aceea neființa e reflectată în ființă, de aceea viața este visul morții”:

plagiat Th Damian 007

Însă neființa nu e cadru al ființei, al vieții! Neființa nu e ceva! Numai plastic spus ne putem exprima precum Fer. Sofronie Saharov și putem spune că nimicul/ neființa e materialul din care creează Dumnezeu. Însă afirmăm aceasta la modul poetic și nu concret, în sensul că neființa ar fi ceva.

Prin urmare, această explicație nu este ortodoxă! Ba mai mult, Damian preia și o idee de la Negoițescu (din multele idei extravagante ale acestuia), susținând că „moartea se visează pe ea însăși” (ibidem). Ceea ce e, cum spuneam, o eroare din punct de vedere ortodox, dacă nu chiar o erezie (Negoițescu se lasă influențat în eseul său de ereticii valentinieni și de ocultiști).

La p. 44, interpretează versul „Și mor spre a se naște” (Luceafărul) în sensul nașterii omului în veșnicie, în Împărăția lui Dumnezeu. Eu cred că aici forțăm sensul în felul acesta. De aceea, nu înclin să interpretez în acest mod, pentru motivul evident că această interpretare nu se potrivește în contextul strofelor respective. Aici, Damian se dovedește a fi superficial, pentru că interpretează după ureche, după cum i se pare că sună versurile. Și din nou ne demonstrează că nu e atent la contextul poemului. Nu mai insist, se poate vedea comentariul meu[8]

În p. 45, două versuri din Pe lângă plopii fără soț și alte patru din Glossă îl fac să vadă „apărând conceptul și practica ascezei creștine tradiționale: detașarea, sau în limbaj eminescian, răceala” – cu referire, în mod direct la versurile „Cu rece ochi de mort” și, respectiv, „Tu rămâi la toate rece”. Ceea ce iarăși este foarte corect. Doar că observăm aici că nu mai interpretează răceala ca schopenhaueriană, la doar două pagini distanță după ce convenise că în Glossă și în multe alte poeme există o atitudine netă de indiferență și răceală care ar fi provenind din filosofia de tip pesimist și nihilist. E bine că s-a răzgândit…

Până la sfârșitul articolului (p. 46-48), autorul mai face alte câteva considerații despre dorința de împăcare a lui Eminescu înainte de moarte, care reiese din unele dintre versurile sale, reproduse de Damian (câte două) din: Odă în metru antic (sic!), Melancolie, Rugăciunea unui dac. Dar reamintește publicului și de poeziile O, Mamă (sic!) și Mai am un singur dor, pe care, însă, cred că ar fi fost nevoie în mod imperios să le comenteze, pentru că semnificațiile nu sunt deloc evidente unei lecturi superficiale și fiecare cititor poate să înțeleagă ce vrea din ele! În fine, după obiceiul său, cu care deja ne-am obișnuit, termină articolul citând câteva versuri din Învierea, adică dintr-un poem recunoscut ca religios!

Cel de-al cincilea articol se numește „Credință și evlavie la Eminescu: poezia Christ” și a fost publicat în 2002. Inițial (p. 50-51) reproduce argumentele din articolele anterioare: poemele în care Eminescu „pare a fi ateu” se pot corecta cu cele „ce-l desemnează ca pe un om credincios și evlavios”. Apare, deci, iarăși, teza că putem pune în balanță versurile „nihiliste” cu cele „religioase”.

Iar balanța o îndreaptă Damian acolo unde dorește prin invocarea argumentelor extraliterare (insist asupra acestui tip de argumentare pe care Th. Damian îl consideră, iată, infailibil și îl repetă în articolele sale, pentru că ulterior va opera o cotitură bruscă și de neprevăzut în economia comentariilor):

plagiat Th Damian 008

plagiat Th Damian 009

Evlavia lui Eminescu o poate detecta oricine citește atent și dezinteresat opera acestuia”, spune Damian. Pentru cine scriem noi comentarii, pentru cine citește atent și dezinteresat, sau pentru cei care citesc interesați să demonstreze că poetul e un ateu nihilist? Dacă e vorba de cei care citesc atent și dezinteresat, nu mai e nevoie să ne obosim cu nicio exegeză!…

…Urmează un comentariu al poemului indicat în titlu, care este unul evident religios și care nu implică, prin urmare, discuții în contradictoriu în privința caracterului său. De aceea, nu mai insist asupra acestui articol. O analiză a poemului Dumnezeu și om am oferit și eu în 2007, urmărindu-mi propriul parcurs exegetic, care nu se intersectează cu al lui Damian[9].

Al șaselea articol este un scurt comentariu (p. 57-60) la poemul Înger și demon. Și se intitulează: „Înger și demon: fizica și metafizica unei idei”. Publicat în 2004. Vorbim de un poem care emană o atmosferă de credincioșie și care se încheie într-o notă foarte optimistă, pentru că Cerul trimite pe femeia-înger ca să împace pornirile de răzvrătire ale bărbatului (este ceea ce și-a dorit multă vreme Eminescu).

Th. Damian își alege iarăși, după cum vedem, un poem ușor de investigat, pentru un teolog ortodox, care nu îl provoacă la mari eforturi intelectuale și nu îl introduce în chingile dificultăților interpretative. Doar la final o ia din nou prin scaieți, pentru că elogiază „teologia origenistă a apocatastazei”, ca una din care s-ar fi inspirat Eminescu în acest poem sau care e legată de concluzia poetului prin fire nevăzute. Pentru cine nu cunoaște, precizez că apocatastaza e o erezie.

Și cu aceasta ajungem, în fine, la articolul intitulat „Rugăciunea unui dac: poemul ca binecuvântare și blestem”, din 2009. În carte, Damian zice că l-a publicat în „Lumea românească, An VII, Nr. 33, ianuarie 2009, Grand Rapids, MI”.

Nu mai insist cu facsimile sau screenshot-uri. Aveți online ambele articole spre lectură și comparație: comentariul meu[10], publicat în două părți, pe 8 și respectiv 12 iulie 2008, precum și comentariul lui Damian[11], publicat în Lumina pe 15 ianuarie 2009.

Cred că și cititorilor, urmărind cele ce am spus până aici, le devine clar faptul că, odată cu acest comentariu din 2009 al lui Damian, se produce o cotitură în modul lui de a recepta poezia lui Eminescu. Acesta este primul comentariu integral al unui poem „sceptic” eminescian (considerat astfel de critică), pe care îl realizează Th. Damian, de când scrie el despre Eminescu. Este primul comentariu pe care îl produce, în care se apleacă asupra unui poem despre care toată critica literară a susținut că dovedește profunda heterodoxie sau necredincioșie a poetului.

Și observăm, mai ales, că, în mod ciudat în raport cu obiceiurile lui critice, nu mai simte nevoia de a se sprijini pe poemele religioase sau pe publicistică, pentru a echilibra balanța. Sprijin pe care l-a căutat, în trecut, în situații mult mai simple. Nu mai face apel la argumentul său preferat: poeme sceptice versus poeme religioase (sau: trei contra trei). În mod neobișnuit pentru el, nu mai simte nevoia să mai invoce alte poeme religioase sau alte versuri cu încărcătură religioasă, ca punct de sprijin al comentariului său.

De la ultimul articol publicat de Damian, în 2004, a urmat un interval de 5 ani în care nu a mai scris și publicat nimic despre Eminescu. Cel puțin așa reiese din cartea publicată de Damian în 2016: din 2004 nu a mai publicat nimic despre Eminescu, după care brusc, apar trei articole în 2009 (!), câte unul în 2010, 2011 și 2012 și alte două în 2015.

Mai mult, dacă ne uităm la articolele sale de până în 2004, Damian părea foarte sigur de sine și că nu prea mai are ceva semnificativ de spus, în plus. Și e de înțeles, dacă suntem atenți la perspectiva sa: el a considerat, de la bun început, că simpla existență a unor termeni cu valențe religioase în poezia lui Eminescu demonstrează „fără putință de tăgadă” (!) religiozitatea poetului. Și la fel, aproape la fiecare articol, a specificat faptul că, prin ce a scris, „a demonstrat” că Eminescu a fost un poet credincios.

De fapt, în articolele de până în 2004, el acreditează ideea că a demonstrat ceea ce și așa nu mai avea nevoie de nicio demonstrație, ceea ce oricum e evident pentru oricine care citește „atent și dezinteresat” poezia lui Eminescu, zice el (așa, orice x de pe stradă poate invoca faptul că a înțeles poezia lui Eminescu!). Articolele sale, insinuează el cu emfază, sunt…un surplus demonstrativ. Prin urmare: nici vorbă de a concepe că ar fi nevoie de mult mai multă muncă, aprofundare și exigență critică, nici vorbă de a intui că e necesar a trece la analiza poeziei sceptice!

Întrebarea firească este: cum de a căpătat dintr-o dată Damian, la începutul lui 2009, atâta încredințare, pe care nu o avusese niciodată în articolele anterioare, că poemele așa-zis sceptice ale lui Eminescu pot fi abordate direct într-o manieră ortodoxă, printr-un comentariu suficient de logic și de bine argumentat, care nu are nevoie să se susțină prin argumente extraliterare sau să fie pus în balanță cu poeme recunoscute ca religioase?!

Da, Theodor Damian ca teolog, în teorie, ar fi putut să enunțe ideile cuprinse în comentariul său la Rugăciunea unui dac fără să le fi citit anterior în altă parte (recte, la mine). Adevărat! Dar el nu a făcut niciodată anterior un asemenea efort cognitiv și persuasiv, la nivel exegetic, în expunerile sale. Nici măcar nu a conceput că ar fi cu putință să extragă nenumărate idei dogmatice dintr-un poem „sceptic” și să ofere alte semnificații finalului dramatic, decât cele învederate de critica literară!

Însă eu am înțeles că e cu putință, că aceste idei dogmatice numeroase se găsesc în poemul Rugăciunea unui dac (aici și aici) – ca și în Memento mori (aici și aici)! Și reamintesc publicului că, în anii 2007-2008, am publicat următoarele articole la nivel online:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/01/07/nostalgia-paradisului-la-eminescu-si-creanga/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/02/15/eminescu-impotriva-arianismului-manifestat-ca-arta/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/03/15/doar-un-vers-din-eminescu/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/05/28/dragostea-romantica-pentru-natura/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/06/05/dubla-ereditate-eminesciana/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/09/19/iarna-duhovniceasca-i/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/10/06/eminescu-si-idealul-feminin/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/11/28/omul-cu-stea-si-omul-cu-noroc/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/07/eminescu-si-ortodoxia-i/ [Sfânta Scriptură: punctul de plecare în alcătuirea unei viziuni eshatologice în poezie];
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/26/eminescu-si-ortodoxia-ii/ [Cântarea cântărilor și Oda (în metru antic)];
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/15/eminescu-si-ortodoxia-iii/ [Vise de tipul vedeniilor duhovnicești în proza eminesciană];
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/19/eminescu-si-ortodoxia-perspectiva-eshatologica-v/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/27/eminescu-si-ortodoxia-gandul-lui-dumnezeu-v/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/02/16/eminescu-si-ortodoxia-parafraze-scripturale-sau-din-cartile-bisericii-in-poemele-eminesciene-vi/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/02/27/eminescu-si-ortodoxia-poeme-si-fragmente-cu-tema-crestina-vii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/03/19/eminescu-si-ortodoxia-dacia-si-cetatea-raiului-viii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/03/22/eminescu-si-ortodoxia-influente-crestine-in-luceafarul-ix/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/04/18/eminescu-si-ortodoxia-dovezi-ale-unei-gandiri-fundamental-ortodoxe-x/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/05/04/eminescu-si-ortodoxia-eminescu-versifica-invataturile-isihaste-ale-sfantului-nicodim-aghioritul-xi/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/06/12/eminescu-si-ortodoxia-xii-exemple-de-gandire-teologica/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/08/eminescu-si-ortodoxia-rugaciunea-unui-dac-xiii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/12/eminescu-si-ortodoxia-rugaciunea-unui-dac-xiv/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/15/eminescu-si-ortodoxia-iubirea-si-ispita-desfranarii-versificarea-pedagogiei-sfantului-ioan-gura-de-aur-xv/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/30/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xvi/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/31/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xvii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/08/03/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xviii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/08/25/eminescu-si-ortodoxia-intre-idealul-ascetico-monastic-si-cel-al-feminitatii-angelice-xix/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/07/eminescu-si-ortodoxia-o-ntelepciune-ai-aripi-de-ceara-xx/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/25/eminescu-si-ortodoxia-inceputurile-modernitatii-in-poezia-romana-xxi/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/10/07/eminescu-si-ortodoxia-cosmogeneza-xxi/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/10/12/eminescu-si-ortodoxia-de-unde-budism-xxii/.

Și articolele mele nu se termină în 2008, bineînțeles…

În același timp am conceput și capitolul din teza mea doctorală, dedicat relației literare dintre Eminescu și Antim Ivireanul[12]. Capitolul respectiv, în mare parte, conține un amplu comentariu la Scrisoarea I. El a fost scris prin 2007-2008, dar am vrut să-l public odată cu teza și nu separat. Însă teza am predat-o conducătorului de doctorat în toamna lui 2008.

Am sesizat și eu publicului fragmente din publicistica lui Eminescu (în articolul de aici), însă nu le-am folosit niciodată drept cârjă indispensabilă în comentariile mele. La fel am sesizat și existența unor poeme religioase (aici), fără a ajunge să le invoc drept contra-greutate.

Ceea ce am făcut eu, însă, spre deosebire de Damian, este să fi ajuns foarte curând la a înțelege că nimic nu este verosimil, din observațiile mele critice, pentru critica literară oficială (să-i zicem), dacă nu trec de-a dreptul la analiza poemelor pe care se sprijină masiv cei care susțin budismul, pesimismul sau nihilismul lui Eminescu. Așa s-au născut – după cum se poate vedea din lincurile indicate –, exegezele mele la Rugăciunea unui dac (aici și aici, comentariu realizat parțial mai înainte: aici), Mureșanu (aici, aici, și aici) (poem invocat de Ioana Em. Petrescu, în mod deosebit, pentru a dovedi ateismul lui Eminescu), O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! (aici), Memento mori (aici, aici și aici) – poem vast și pe care l-am comentat în etape –, Eu nu cred nici în Iehova (aici).

N-a remarcat nimeni, dintre criticii oficiali, turul de forță pe care l-am făcut, intrând direct în comentariul unor poeme extrem de solicitante din punct de vedere exegetic și mult solicitate de adepții tezei budismului/ indianismului/ ateismului poetului.

Câteva persoane au preluat unele din comentariile mele online. În mod deosebit, Gheorghe Gavrilă-Copil a preluat, începând din 2008, toate comentariile și le-a publicat într-o revistă a sa (cu indicarea sursei). Tot el m-a și invitat să susțin conferințe alături de ÎPS Bartolomeu Anania, dar nu am putut onora invitația.

plagiat Th Damian 010

Pe Gheorghe Gavrilă-Copil, Damian îl pomenește în p. 137 a cărții sale. Și ar fi de mirare să îl cunoască pe el, dar să nu cunoască și comentariile mele pe care acesta le-a preluat, pe fiecare în parte, începând cu 2008, și care au stat în prim-planul onlineului (mă refer la căutările pe google), la concurență cu platforma noastră (din generozitatea noastră), mulți ani la rând! Gavrilă-Copil vorbește și despre o difuzare în foaie, însă nici măcar nu ne-am interesat vreodată dacă, unde și cum le-a difuzat! Pentru că pe noi ne-a interesat, multă vreme, numai ca adevărul să ajungă la public! De-a lungul anilor, însă, am putut să vedem cu ce „stimă și respect” ne înconjoară publicul (și mă refer, efectiv, numai la bunul simț al interacțiunii online), pentru care am muncit și muncim atât de mult. Însă fiecare cu plata lui…

În 2009 mi-am susținut teza doctorală, iar din 2010 am început să lucrez la o teză postdoctorală, care a fost publicată în vara lui 2013, la Editura Universității din București, cu titlul: Eminescu și literatura română veche. Universalism, vizionarism și imagistică literară (550 p.). În această perioadă am mai publicat, sporadic, articole despre Eminescu pe platforma noastră online (lucrând, în același timp, la alte articole și cărți de exegeză literară), între care amintesc comentariile poemelor Dintre sute de catarge[13] și Mortua est![14].

În 2014 am scris comentariul poemului Luceafărul (în 14 părți)[15], iar în 2015 am publicat un nou comentariu la Scrisoarea I (în 8 părți)[16]. Și tot în 2015 am republicat Epilog la lumea veche, vol. I. 2 (946 p.) (aici) și teza postdoctorală (880 p.) (aici), în ediții revăzute și adăugite. În 2017 am publicat De la Strigoii la Luceafărul[17], comentariul poemului Melancolie[18] etc…

Revenind la Damian, în cartea sa de 162 de pagini, din 2016, imediat după „Rugăciunea unui dac…”, articol pe care l-a publicat în ianuarie 2009, este așezat un articol din…2015: „Mihai Eminescu: Mortua est ca non omnis moriar”. Deși până aici păstrase, cât de cât, ordinea cronologică a articolelor.

De ce face acest lucru? Pentru că acesta este al doilea articol în care mai face un comentariu la un poem „sceptic” (considerat astfel de marea majoritate a exegeților) și în care Damian pare…sigur de ceea ce susține. Însă  este din nou mirabil faptul că nu a îndrăznit să treacă la exegeza acestui poem mai înainte de a-l fi comentat eu în 2012 (aici) și în 2013, în cartea mea Eminescu și literatura română veche, p. 210-212, 466-467:

plagiat Th Damian 011plagiat Th Damian 012plagiat Th Damian 013plagiat Th Damian 014plagiat Th Damian 015

plagiat Th Damian 016plagiat Th Damian 017

Nu mai insist asupra comentariului lui Damian, care cuprinde idei pe care le-am precizat și eu, anterior, în analizele mele (credința în ascensiunea sufletului către cer, Paradisul lumii de dincolo etc). Însă, întregul articol se învârte în jurul unui argument forte, care, în cuvintele autorului însuși, este următorul (p. 75):

plagiat Th Damian 018

Ceea ce miroase tare a plagiat…

Și un alt articol al lui din 2015, Ideea morții și revelația prototipului în poezia lui Eminescu, îmi confirmă faptul că s-a uitat pe cartea mea din 2013, articol în care spune, la un moment dat (p. 122):

plagiat Th Damian 019

A se revedea nota 647 din cartea mea, mai sus…

Însă, în introducerea pe care o face cărții lui Damian, Nicolae Georgescu ține să precizeze următoarele (p. 8):

plagiat Th Damian 020

Interpretări cu totul noi?!

În afară de Rugăciunea unui dac și Mortua est! (N. Georgescu pune semnul exclamării, Damian niciodată, apropo de lauda pentru respectarea semnelor de punctuație: altă laudă nefondată adusă în mod gratuit lui Damian), sau, mai bine zis, între Rugăciunea unui dac și Mortua est!, Georgescu introduce, între „piesele de rezistență ale eminescologiei”, comentariul lui Damian la Înger și demon. Care, pe lângă faptul că e intercalat astfel (el e din 2004, iar primul indicat e din 2009), nu are prin ce să iasă în evidență și să devină piesă importantă a eminescologiei, pentru că Înger și demon nu e nici pe departe un poem controversat sau dificil de înțeles, în genul Rugăciunii unui dac sau al poemului Mortua est!

În plus, în comentariul său foarte scurt, tot ce a făcut Damian a fost să explice ce înseamnă „cadrul general al poemului [care] este Biserica” (p. 57), fapt care nu mi se pare nici pe departe suficient pentru încadrarea lui între piesele importante ale eminescologiei.

Mesajul și semnificațiile poemului Înger și demon sunt transparente, aceasta nu e o poezie care să pună probleme de interpretare! În consecință, Înger și demon nu reclamă o exegeză excepțională pentru a fi înțeles. N. Georgescu enumeră aparent fără sens comentariul la acest poem. Dar o face, de fapt, cu mult sens: și anume pentru a împiedica…o întrebare firească: de ce nu a scris Th. Damian nicio piesă de rezistență a eminescologiei înainte de 2009?!

Sau: de ce prima și cea mai importantă piesă de rezistență a eminescologiei pe care o concepe Damian apare la câteva luni după ce am publicat eu comentariul la Rugăciunea unui dac, dacă el scrie și conferențiază despre Eminescu din 1993 sau 1996?!…

Adică, în cel puțin 13 ani de studii și reflecții nu a putut realiza un comentariu excepțional, care să devină piesă importantă a eminescologiei? Dar l-a lovit inspirația cea mare după ce a apărut exegeza mea la Rugăciunea unui dac, încât, printr-o „minunată coincidență”, a scris și el un comentariu exact la același poem și l-a publicat câteva luni mai târziu, la dată aniversară (cum altfel?), pe 15 ianuarie 2009!

Și întrebările nu se termină aici. În cartea lui Damian mai există două poeme comentate: „Glossa ca Ecclesiast” (publicat în 2011) și Rime alegorice (în 2012). Însă nici pe acestea N. Georgescu nu le trece pe lista „pieselor de rezistență” – cel mult, se pot înțelege ca fiind cuprinse la „și altele”.

Oare de ce? Din motive simple: comentariile nu sunt nici pe departe strălucite și convingătoare. Ca să nu mai spun că, în ceea ce privește Glossa, Damian afirmă că „niciunul din marii exegeți ai operei eminesciene nu a avut în vedere Ecclesiastul ca sursă a tematicii poeziei” (p. 100). Ba da, Mircea Scarlat! Și am arătat acest lucru în cartea mea din 2013 (p. 372):

plagiat Th Damian 021

plagiat Th Damian 022

Iar comentariul la Rime alegorice nu e nici măcar credibil, în cea mai mare parte! Nu vreau să mai pierd timpul cu o analiză amănunțită, dar dacă mi se pretinde, pot să dovedesc această afirmație cu prisosință!

Ce se întâmplă? Atunci când nu are modele, Damian nu se descurcă singur cu poemele…prea dificile?!

Însă cum a ajuns Damian să facă acest pas uriaș și să comenteze Rugăciunea unui dac, Glossa (ambele fiind poeme considerate budiste de exegeza care s-a impus) și Rime alegorice, când el îndrăznea să se apropie doar de poemele și versurile recunoscute ca religioase sau în mod evident religioase, cu care contrabalansa viguros, cel mai adesea, pesimismul sau scepticismul poetului, fără să intre însă în probleme spinoase?!

Iar dintre cele trei poeme menționate, eu n-am făcut un comentariu integral decât la Rugăciunea unui dac, în timp ce la celelalte două am făcut doar observații și analize parțiale. Și iată că Damian excelează ca eminescolog tocmai prin comentariul la Rugăciunea unui dac! La care se adaugă cel la Mortua est!, poem de asemenea comentat integral de mine, mai înainte.

Mai pe scurt, la capitolul „piese rezistente ale eminescologiei” rămânem, după aprecierea lui N. Georgescu din prefață, cu articolele scrise de Damian despre Rugăciunea unui dac și Mortua est!, care, ambele, sunt concepute și publicate…după ce mi-am scris și publicat eu comentariile dedicate acestor două poeme, conținând idei plagiate de la mine!

Pe de altă parte, observ că N. Georgescu elogiază și comentariul acelei strofe din Luceafărul, în care ideea principală a fost emisă mai demult de ÎPS Bartolomeu/ Valeriu Anania (p. 7):

plagiat Th Damian 023

Etc. Am discutat undeva mai sus despre această „analiza exemplară” (p. 36-37 din carte). Problema e că, indiferent cât de mult i-ar fi plăcut lui acest comentariu, Georgescu era dator să precizeze că „meonul” lui Berdiaev este un auxiliar grefat pe o idee pe care altcineva a emis-o înaintea lui Damian. Ceea ce n-a făcut.

În concluzie: tot ce a făcut semnificativ Th. Damian, în articolele/ conferințele sale dintre anii 1996-2004, a fost să dezvolte câteva intuiții firești, aș putea spune, pentru el ca preot/ teolog (deși sunt de numărat pe degetele unei mâini teologii care au avut vreun aport în critica literară), legate de poezia lui Eminescu, intuiții pe care le-a valorizat flamboaiant și le-a demonstrat rudimentar, lacunar și cu multe inflexiuni filosofice heterodoxe, lăsând un mare loc de manevră criticilor sceptici (și oricărei critici minuțioase, de fapt) pentru a le arunca în aer.

Apoi, după ce au apărut articolele și cărțile mele, cu demonstrații ample și convingătoare, dintr-o dată autorul și-a amintit de intuițiile lui mai vechi și încearcă (cu susținere și din partea altora) să-și aroge merite pe care nu le are, inclusiv prin plagiate.

Da, există câteva idei pe care, în mod fragmentar și fără o demonstrație serioasă, Damian le-a susținut înaintea mea, fără ca eu să fi cunoscut acest lucru. Dacă l-aș fi cunoscut, l-aș fi citat pe Damian cu bucurie (în punctele în care ar fi meritat citat, dar l-aș fi și criticat pentru multe altele…), așa cum am făcut cu Părintele Galeriu sau cu ÎPS Bartolomeu (de care el, în schimb, n-a auzit!) sau așa cum am citat, cu maxim entuziasm și multă recunoștință (cum rar se mai întâmplă în ziua de azi), pe Rosa del Conte și Bușulenga.

Sau credeți că n-aș fi putut să-i trec cu vederea pe primii doi ori să expediez în câteva fraze scurte contribuția celor două exegete, minimalizându-le, printr-o metodă întrebuințată adesea, în studiile actuale „riguroase”? Din păcate, pe ÎPS Bartolomeu a trebuit să-l contrazic, dar nu am avut de ales. Însă, acum, Damian revendică mult mai mult decât intră în mod real în meritele sale, pentru că intuițiile lui (atâtea câte au fost, nu multe) s-au dovedit ulterior adevărate prin…demonstrațiile mele! Prin studiile și cărțile mele!

Între a emite ceva mai mult sau mai puțin intuitiv și a demonstra în mod indubitabil este totuși o foarte mare diferență. Pe de altă parte, și eu am emis idei din care alții au făcut cărți! Și nu s-au simțit datori să mă amintească în cărțile lor, ca inspiratoare a lor. Și, mai mult ca sigur, autorii s-ar apăra prin faptul că eu, la vremea respectivă, n-am dezvoltat acele idei la mărimea unor studii ample. Poate că voi scrie despre ei, pe larg, altădată, ca să nu mai întind acum vorba…

Însă, în finalul elogiilor aduse de Nicolae Georgescu lui Th. Damian, acesta spune: „Theodor Damian dovedește că cercetarea curată, dezinteresată, fără scopuri extrinseci [! – s. n.], este și cea adevărată. Pentru că dânsul nu face mai mult decât să identifice tema creștină în poezia eminesciană – dar o face cu metodă, cum l-a noi s-a făcut doar arareori și, desigur, fragmentar [! – s. n.] Fragmentară este și cercetarea autorului de față, dar ea este sistematică și lasă loc continuărilor (s. n.)” (p. 8).

Acum, faptul că N. Georgescu refuză să observe existența studiilor mele, e problema dânsului. Foarte greu de înțeles și de explicat din punct de vedere moral, dar e problema dânsului. Înțeleg: nu am intrat în cercul care trebuia, nu m-am rugat de cine trebuia ca să mi se publice și să fie recenzate, nu m-a omologat critica oficială etc, etc. Evident că e liber să omologheze ca valoare ceea ce dorește (mai puțin plagiatele!).

Însă, dacă pe mine mă ignoră Georgescu, pe motiv de neaderență la oficialitățile critice, cum l-ar fi băgat el vreodată în seamă pe Eminescu, dacă i-ar fi fost contemporan?! Domnul Nicolae Georgescu, dacă ar fi trăit pe timpul lui Eminescu, cel mai probabil s-ar fi preocupat să fie prieten cu Academicianul Titu Maiorescu și nu cu un poet sărac, urât și lepădat de toți!

Dar, de opțiunile lui N. Georgescu va da seama, în posteritatea omenească și în eternitatea lui Dumnezeu, numai N. Georgescu. Ceea ce mă neliniștește pe mine este altceva, și anume acea exprimare cu subînțeles din final: „cercetarea autorului […] lasă loc continuărilor”. Continuările acestea…se mai uită și pe Teologie pentru azi pentru a se scrie și pentru a-și primi elogiile de rigoare? Nu de alta, dar văd că, într-un articol din 2015, Damian a început să vorbească și despre „descoperirea slavei lui Dumnezeu” (p. 116). Mai are „puțin” și ajunge teolog mistic, ca Părintele Dorin! E vorba despre soțul meu, sub îndrumarea căruia, din adolescența mea, am făcut studii solide de teologie, citind Filocaliile și Sfinții Părinți și învățând să trăiesc liturgic…

Sau poate mă voi trezi că Damian va comenta și el poemele Strigoii, Mureșanu, Melancolie, Scrisoarea I, Luceafărul, Memento mori/ Panorama deșertăciunilor (cu splendida rugăciune către Dumnezeu[19] pe care Damian n-a putut să o sesizeze printre poeziile religioase, pentru că nu fusese indicată ca atare nici de poet, nici de critică)…


[1] A se vedea comentariul meu cuprins în articolele următoare: https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/30/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xvi/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/31/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xvii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/08/03/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xviii/.

[2] Vianu despre Eminescu, Ed. Minerva, 2009, p. 89.

[3] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/27/eminescu-si-ortodoxia-gandul-lui-dumnezeu-v/.

[4] A se vedea comentariul meu din 2015 la Scrisoarea I (publicat în 8 părți):

https://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/12/scrisoarea-i-1/
https://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/16/scrisoarea-i-2/
https://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/22/scrisoarea-i-3/
https://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/28/scrisoarea-i-4/
https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/11/scrisoarea-i-5/
https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/19/scrisoarea-i-6/
https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/20/scrisoarea-i-7/
https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/24/scrisoarea-i-8/.

[5] A se vedea cele șase volume ale cărții mele, Epilog la lumea veche, publicate până în prezent:

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/
https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/
https://www.teologiepentruazi.ro/2012/12/22/epilog-la-lumea-veche-i-4/
https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/21/epilog-la-lumea-veche-vol-i-5-emil-botta/
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/01/epilog-la-lumea-veche-vol-i-6-nichita-stanescu/.

Dar și volumele dedicate lui Dosoftei (https://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/) și Dimitrie Cantemir:  https://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/08/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-1/;   https://www.teologiepentruazi.ro/2015/07/07/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-2/.

[6] A se vedea precizările pe care le-am făcut în comentariile mele, aici, https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/04/luceafarul-9/ și aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/12/luceafarul-12/.

Comentariul integral al Luceafărului, în 14 articole, se poate citi aici: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/luceafarul/.

Sau puteți accesa cărțile mele:

Luceafărul (comentariu literar), Teologie pentru azi, București, 2014, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/18/luceafarul-comentariu-literar/;

Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[7] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu. Viața, Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2009, p. 287.

[8] Aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/08/luceafarul-10/.

[9] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/02/15/eminescu-impotriva-arianismului-manifestat-ca-arta/.

[10] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/08/eminescu-si-ortodoxia-rugaciunea-unui-dac-xiii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/12/eminescu-si-ortodoxia-rugaciunea-unui-dac-xiv/.

[11] Idem: http://ziarullumina.ro/rugaciunea-unui-dac-poemul-ca-binecuvantare-si-blestem-49421.html.

[12] A se vedea cap. „Lună tu, stăpân-a mării… : Puncte de convergență între opera lui Antim Ivireanul și cea a lui Mihai Eminescu. Motive și viziuni comune sau similare”, p. 483-428, din teza mea de doctorat, publicată în 2010, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[13] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/03/13/dintre-sute-de-catarge/.

[14] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/06/17/haos/.

[15] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/luceafarul/.

[16] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/scrisoarea-i/.

[17] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/de-la-strigoii-la-luceafarul/.

[18] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/04/melancolie/.

[19] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/27/eminescu-si-ortodoxia-gandul-lui-dumnezeu-v/.

„Repere didactice” cu plagiate

Plagiatoarea despre care scriu azi se numește Daniela Pruncuț și e profesoară la Liceul Tehnologic Sanitar „Vasile Voiculescu”, Oradea, judeţul Bihor. Iar articolul plagiat poartă titlul „Tudor Arghezi – între credință și tăgadă. Studiu de specialitate” și a fost publicat în rev. „Repere didactice moderne (Revistă educațională națională)”, nr. 4/ aprile 2014, Ed. Mecatrin, Brașov, 2014. Revista se poate downloada de aici: http://www.reperedidacticemoderne.com/Arhiva/RDM_4.pdf.

Articolul plagiat se află între p. 31-35 și, pentru a fi mai greu depistată, profesoara Daniela Pruncuț a furat pasaje din mai multe surse care conțin comentarii la poezia lui Tudor Arghezi. Aceste surse le-a aflat cu ușurință online și din ele a furat prin copy-paste, modificând foarte puțin formulările, pe alocuri, pentru a face mai dificilă sesizarea furtului.

Să urmărim deci articolul lui Pruncuț:

Repere didactice cu plagiate 001
Repere didactice cu plagiate 002
Repere didactice cu plagiate 003

În primul rând, mottoul l-a reprodus identic din articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/26/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu/, articol din care a furat apoi în mod substanțial (după cum voi arăta mai jos):

Articolul meu 001

Apoi, primele pasaje, indicate de mine mai sus, sunt furate din mai multe locații: www.referatul.ro, www.referatele.com și myslide.es, după cum urmează:

Repere didactice cu plagiate 004
Repere didactice cu plagiate 005
Repere didactice cu plagiate 006
Repere didactice cu plagiate 007

Browserul nu-mi permite să deschid myslide.es, dar un paragraf este furat, în mod evident, de aici, după cum îmi indică o simplă căutare pe google:

Repere didactice cu plagiate 008

După care, între p. 32-35, se află plagiatele din articolul meu dedicat lui Arghezi. Astfel:

Repere didactice cu plagiate 009
Repere didactice cu plagiate 010
Repere didactice cu plagiate 011
Repere didactice cu plagiate 012
Repere didactice cu plagiate 013
Repere didactice cu plagiate 014

Daniela Pruncuț a furat prin copy-paste toate aceste pasaje din articolul meu, indicat mai sus:

Articolul meu 002
Articolul meu 003
Articolul meu 004
Articolul meu 005
Articolul meu 006
Articolul meu 007
Articolul meu 008

După cum se poate lesne observa de către cei care au citit sau vor citi articolul meu, Pruncuț a eliminat toate comentariile mele acide (pe bună dreptate) la adresa exegezei noastre literare care s-a manifestat (și în continuare se manifestă) cu indiferență față de teologia ortodoxă și față de experiențele mistice/ spirituale care decurg din această teologie. În schimb, Pruncuț a păstrat comentariile mele literare pe textele poetice, implicit referințele la vederea luminii dumnezeiești și la experiențele de tip isihast, deși sunt absolut convinsă că nu are habar despre ce e vorba. Pentru ea probabil că nici nu contează să aibă habar, ci contează numai că a găsit pe net un articol foarte bun de furat, pe care nu s-a sfiit să îl plagieze cu nerușinare, publicându-l într-o revistă sub numele său.

Acum, gestul său este, în mod evident, reprobabil. Însă, găsind eu în ultima vreme tot mai mulți plagiatori[1], stau și mă întreb cum se întâmplă că redactorii revistelor respective permit asemenea oribile plagiate, care ar putea cu ușurință să fie depistate prin câteva căutări online?!

Să luăm exemplul revistei din urmă, Repere didactice moderne:

Repere didactice cu plagiate 015

E adevărat că se face precizarea că „autorii își asumă responsabilitatea pentru afirmațiile cuprinse în lucrările lor” și, totodată, este adevărat că e greu să stai să depistezi toți plagiatorii. Însă, dumneavoastră, ca redactor-șef profesor doctor Carmen Țugui, sau dumneavoastră, ca redactor profesor universitar doctor Gabriela Munteanu, chiar nu vă pare absolut nimic suspect, când (dacă!) citiți asemenea articole sau chiar nu aveți nici cea mai mică curiozitate, în legătură cu materialele publicate, măcar de a da un simplu „search” pe google?!

Sau „dă bine” numai să aveți activitate impresionantă ca redactori la reviste didactice „serioase”, și restul nu mai contează?

Eu m-am oprit la acest caz din cauză că plagiatul mă vizează în mod direct, nu pentru că am stat să fac cercetări „în domeniu”…

Probabil că întrebările mele vor rămâne un strigăt în pustiu

Însă, în felul acesta, numărul de reviste și de cărți „respectabile” din România, dar care, de fapt, ascund numeroase plagiate (realizate fie în mod bădăran, prin copy-paste, cum e cazul de față, fie „mai subtil”, prin furtul de idei) crește de la zi la zi într-un ritm care nu ne face cinste, ca popor…


[1] A se vedea ultimul articol pe care l-am scris pe acest subiect, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/21/alte-plagiate-din-comentariile-mele-literare/.

Ne întoarcem la păgânism?

Am văzut aseară pe un post de televiziune două persoane (o femeie și un bărbat) care „ne învățau” cum să folosim tot felul de obiecte (reprezentând, spre exemplu: un copac, un vârf de munte luminat etc, așezate în diferite locuri din casă – mărturisesc că n-am ascultat prea mult) pe post de „aducătoare de noroc” în afaceri.

Credeam că cei care fac afaceri sunt niște oameni calculați, pragmatici, nu niște babe proaste. Mă rog…

Era o emisiune întreagă, seara, la o oră de maximă audiență, numai că eu n-am avut răbdare să ascult asemenea tâmpenii mai mult timp.

Nu mi-a venit să cred. Poate că emisiunile de acest gen sunt difuzate de mai multă vreme, iar eu de-abia acum am văzut, nu știu…

Nu erau de ajuns emisiunile cu „cititorii de zodii”/ astrologii?

S-a prostit într-atât de mult societatea românească, încât se întoarce la amulete și „obiecte magice”?

Interesant e că asemenea persoane, „dubioase” pentru mine, sunt întreținute la discuție de prezentatori tv care, în restul timpului, au aerul că sunt oameni foarte lucizi și serioși.

Nu sunt ei cei care critică Biserica, slujbele de sfințire, Sfânta Aghiasmă…ori de câte ori se ivește ocazia?

Nu sunt acestea televiziunile care, nu demult, tunau și fulgerau împotriva exorcizărilor, ca fiind „din Evul Mediu”?

Unde ești, CTP-ule, ca să te umpli de mânie împotriva unor asemenea anacronisme și obscurantisme? Și alții…

Preoții nu pot să alunge demonii prin slujba Bisericii, dar voi puteți să-i chemați prin reinventarea și reutilizarea miturilor și a simbolurilor păgâne?

Asta nu e „prostie” și „înșelătorie”?!

A se vedea ce spun canoanele Bisericii (aici) despre asemenea practici!

Dar dacă asemenea emisiuni sunt rodul tâmpirii galopante a populației, atunci consecințele neteologizării, despre care vorbește mereu și cu dreptate Părintele Dorin (aici, spre exemplu), sunt din ce în ce mai vizibile

Alte plagiate din comentariile mele literare

Primul observat este aici, este din 31 august 2010 și îi aparține lui Adrian Boldișor.

Arghezi 1

Arghezi 2

Arghezi 3

Semnalez, deci, un plagiat ideatic, din articolul meu de aici.

Autorul a plagiat din articolul meu următoarele idei, cu tot cu întemeierea de rigoare pe versurile argheziene:

  • Dumnezeu e prezent în lirica argheziană și revolta poetului este una temporară și nu de profunzime;
  • Arghezi așteaptă semne de la Dumnezeu și e nemulțumit că nu le primește;
  • Interogațiile, nepriceperea și strigătele sale către Dumnezeu nu sunt dovezi de ateism, ci dimpotrivă, pot fi asemănate cu ale unor Sfinți menționați în Scriptură;
  • nu se poate vorbi de necredință, ci numai de momente de răzvrătire;
  • poetul își dorește să-L vadă pe Dumnezeu precum Sfinții despre care se scrie în Sfânta Scriptură și cere de la El această favoare.

A citat câțiva critici literari, pentru a ne convinge că gândirea critică îi aparține, că afirmațiile sale sunt rezultatul unui studiu și al unor reflecții personale. Numai că, la criticii respectivi, inclusiv la Călinescu, nu se află nici pe departe asemenea concluzii despre poezia lui Arghezi (altfel ar fi citat substanțial din ei).

Prin urmare, dacă nu la criticii pomeniți se află ideile expuse de autor, atunci ele ar fi trebuit să rezulte din cercetarea acestuia pe texte.

Numai că „cercetarea” este cu totul pauperă, în articolul său, pentru a îndreptăți certitudinea unor astfel de concluzii. Iar Boldișor nu se putea extinde cu „cercetarea” pentru că asta însemna să…mă plagieze mai mult, și nu a vrut să fie prea bătător la ochi.

Mai nou, aceleași idei sunt preluate fără a se cita sursa și de Arhim. Mihail Daniliuc (care plagiază deopotrivă de la mine și din articolul lui Boldișor), aici.

Arghezi 4

Arghezi 5

Aceste idei ale mele (precizate și demonstrate, repet, încă din 2007), anume că Arghezi nu este o ființă nereligioasă, ci este un credincios ortodox care se revoltă uneori împotriva lui Dumnezeu pentru că Acesta nu i Se arată sau nu îi ascultă întotdeauna rugăciunile, și, de asemenea, că revolta sau interogarea lui Dumnezeu nu e întotdeauna semn de necredință, după cum ne arată însăși Scriptura, au fost preluate fără specificarea sursei, în sinteză, de ambii autori menționați.

Și, în mod neortodox, vrând să preîntâmpine eventuale acuze, Arhim. Mihail Daniliuc ne informează, pe deasupra, că și Arghezi l-a plagiat pe Iov. Dar și că „criticii literari, în mare parte, afirmă cu tărie” faptul că Arghezi a fost un poet religios: ceea ce constituie cea mai bună dovadă că Daniliuc nu și-a plecat vreodată ochii pe paginile de critică literară dedicate lui Arghezi…

Mi-am descoperit și alte idei esențiale, exprimate de mine în trecut, de data aceasta despre Eminescu, din nou reformulate și exprimate în sinteză. Idei pe care le-am pus în lumină și le-am repetat în studiile mele concepute între 2007-2015 și concretizate în două volume de aproape 1000 de pagini fiecare – a se vedea aici și aici (în 2017 am reluat și continuat seria comentariilor eminesciene…).

Mă refer la articolul semnat de Asist. Univ. Dr. Anca Popescu, din 15 ianuarie 2017, aici:

Popescu 1

Popescu 2

Popescu 3

Popescu 4

Faptul că Eminescu glisează între răzvrătire și înțelegerea deșertăciunii e o concluzie esențială pe care am extras-o din Luceafărul și Memento mori, dar și din ansamblul operei eminesciene, de la Mortua est! până la Mureșanu, Scrisori (etc.): poeme pe care le-am dezbătut în studiile mele – începând chiar cu comentariile mele din 2008, la Mureșanu (aici, aici, și aici), Memento mori (aici, aici și aici), O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! (aici) etc.

Despre iluzie, vanitate sau deșertăciune a lumii la Eminescu s-a vorbit mult și înaintea mea, dar nu s-a oferit și nu s-a demonstrat un sens creștin al acestora mai înainte de studiile mele. Dimpotrivă, au fost considerate întotdeauna un reflex al indianismului/ budismului.

Despre iubirea jertfelnică a Luceafărului am vorbit aici.

Comentariul la Rugăciunea unui dac, cu tot cu concluzia că Eminescu cere să dispară în smerenie, printr-o moarte dureroasă (omorât cu pietre) îmi aparține în întregime! A se vedea: aici și aici.

Universul înțeles ca biserică, cu catapeteasma de stele,  iarăși este o idee centrală în comentariile mele…Iar faptul că a rămâne „rece” înseamnă „nepătimaș” este o interpretare pe care am exprimat-o aici (a se vedea și aici și aici).

Desigur, în cazul din urmă, autoarea poate spune, în apărarea sa, că nu a citat pe nimeni și că nu are cine știe ce pretenții de originalitate pentru cele afirmate în articolul ei.

Însă, chiar dacă din articolul ei lipsește aparatul critic și poate invoca faptul că e un simplu text de popularizare a unor idei (dar ale cui?), într-un moment festiv, autoarea, care semnează totuși ca „asistent universitar” (titulatura imprimă de la sine un caracter științific textului său), ar fi trebuit să considere că este de minim bun simț ca măcar să numească (dacă nu citează integral) persoana care i-a dăruit ideile esențiale pentru acest articol.

Mai mult, la început vorbește despre cei „cu pregătire teologică” care, numai ei pot citi simbolurile lui Eminescu – dar nu ne spune la cine anume se referă. Acest lucru l-am precizat chiar eu, și nu o dată, ci de multe ori și nu numai în legătură cu Eminescu. Și iată că e reluat ca un ecou.

Sper, însă, ca acest lucru să nu fie înțeles sub forma: oricine are o facultate de teologie la activ sau studii teologice, poate, în consecință, să treacă la interpretarea lui Eminescu sau a altor poeți sau scriitori români!!

A avea studii sau cunoștințe teologice nu implică, în mod automat, că ești în stare de hermeneutică pe texte poetice/ literare!

Eu am cerut criticilor literari specializare teologică în domeniul teologiei ortodoxe, acolo unde este cazul, pentru a evita derivele interpretative.

Să nu ajungem însă la extrema cealaltă, și anume de a considera că oricine are studii teologice e în stare de exegeză literară! Pentru că aceasta ar reprezenta, în aceeași măsură, o dovadă de orgoliu stupid de semidoct…

Însă, acum observ că, la foarte scurtă vreme după ce am făcut, în 2008, comentariul la Rugăciunea unui dac (aici și aici), Theodor Damian publica, pe 15 ianuarie 2009, în Lumina, următorul articol, în care plagiază cele afirmate de mine anterior: aici.

Am subliniat mai jos ideile pe care le consider plagiate din analiza mea anterioară:

Damian 1
Damian 2
Damian 3
Damian 4
Damian 5

Însă, în timp ce eu îmi concep articolele când pot și cum pot, dumnealor își publică plagiatele la zile comemorative…Asta înseamnă că nu contează cunoașterea autorilor și nici studiile aprofundate asupra lor, ci e nevoie doar de texte prin care plagiatorii să pară că „elogiază” autorii. Numai că nu putem „elogia” pe cineva cu lucruri furate de la cei care se dedică criticii literare.

Când lipsește simțirea slavei lui Dumnezeu din noi înșine

Apostazia Pr. Dr. Ilie Toader este un motiv de conștientizare a problemei de fond a slujirii preoțești. Aceea că la Preoție nu vii pentru că vrei, ci pentru că ești chemat de Dumnezeu. Pentru că El te cheamă la Sine și te ajută tot timpul ca să Îi slujești Lui.

Și ca să fii chemat de Dumnezeu, trebuie să fii un om duhovnicesc, dublat de un teolog profund și de un liturgist abil, care împlinești voia lui Dumnezeu în viața ta și simți slava Lui în tine însuți. Pentru că slava lui Dumnezeu este cea prin care noi slujim cele preoțești și întru care noi ne sfințim viața în Biserica lui Dumnezeu.

Însă apostazia confratelui nostru are la bază tocmai acest lucru: faptul că nu simțea sau nu mai simțea slava lui Dumnezeu în el însuși și de aceea se simțea singur. Se simțea singur, neluminat și neîntărit de El. Neajutat în slujirea lui de către Dumnezeu și neluminat de El ca să înțeleagă teologia și viața Bisericii.

Însă când ajungem în starea de nesimțire a slavei lui Dumnezeu, ajungem din cauza îndoielilor necredincioase pe care le trăim și a altor păcate personale, și nu din cauză că Dumnezeu nu Se mai revelează oamenilor. El Se revelează în mod continuu oamenilor duhovnicești. Dar pentru a primi luminările și vederile Lui trebuie să ne sfințim în mod continuu viața. Iar viața preoțească este o viață de sfințenie prin excelență, atâta timp cât noi trăim în intimitatea lui Dumnezeu și slujim, dimpreună cu El, Tainele Lui.

Însă mulți membri ai ierarhiei Bisericii trec prin aceeași problemă ca a Părintelui apostat la care ne referim: se simt singuri, neascultați și neajutați de Dumnezeu, Căruia ei Îi slujesc, pentru că nu simt slava lui Dumnezeu în ei înșiși. Au multe nelămuriri, li se nasc în minte multe hule și gânduri de necredință, multe motive de ură, invidie și vorbire de rău. Diferența e că nu sunt atât de sinceri, pe cât a fost acesta, care s-a spovedit și în carte și în fața aparatului de filmat.

Și pentru că nu pot fi sinceri cu ei înșiși, atunci îi îmbolnăvesc și pe enoriașii lor cu zeflemeaua lor, cu necredința lor, cu îndoielile lor, cu patimile lor. Pentru că Preoția rămâne pentru ei doar un serviciu plătit, în care ei nu se implică la nivel profund.

Însă apostazia pe care o discutăm acum nu a început de curând, ci odată cu studiile teologice ale candidatului la Preoție. Pentru că în România, din programa de seminar și din cea de la facultate, lipsește tocmai cursul cel mai de seamă, care e inima vieții ortodoxe și fundamentul de nezdruncinat al oricărui cleric: cursul de Teologie Mistică Ortodoxă. Și în care elevii și studenții ar trebui să învețe că există un drum al sfințeniei, format din curățirea de patimi, din iluminare și din îndumnezeire, pe care l-au trăit interior toți Sfinții Bisericii. Și că fără această sfințire personală a omului nu Îi putem sluji lui Dumnezeu și nici nu ne putem mântui.

Căci dacă acestui candidat la Preoție i s-ar cere, în primul rând, viață duhovnicească, apoi studii teologice temeinice și apoi cunoașterea liturgică a cultului ortodox, i s-ar cere în primul rând să aibă conștiință preoțească și viață sfântă, apoi cunoaștere teologică bazată pe credința nezdruncinată și pe evlavia curată în fața lui Dumnezeu și apoi o slujire plină de atenție și de dăruire în Biserica Lui.

Însă, în realitate, candidatului la Preoție din România i se cere un dosar cu acte personale și de studii…și mai nimeni nu știe ce are el în inima lui. Candidatul vine din voia lui la hirotonie sau constrâns de părinți și de rude, are o cunoaștere superficială a teologiei și a cultului Bisericii pentru că a înțeles că nu i se cere decât să știe să facă Slujbele, și când intră în contact cu viața Bisericii…nu știe ce să facă, cum să reacționeze, cum să se manifeste ca Preot.

De ce? Pentru că e singur în slujirea lui și Îi slujește unui Dumnezeu, Care nu îi vorbește. Dumnezeu nu îl luminează, nu îl ajută, nu îl susține. Tocmai de aceea, mulți clerici au conștiința realistă că ei „cântă la pereți”. Și fac Slujbele într-un mod mecanizat, fără raportare interioară la Dumnezeu, pentru că simt…că „nu vine nimic” de la El.

Însă simte că „nu vine nimic” de la El numai Preotul care nu a fost chemat de Dumnezeu la Preoție, ci a venit la Preoție ca la o simplă meserie!

Și am întâlnit clerici care „s-au împăcat” cu această realitate sacrilegă, că ei nu au nimic de-a face cu Preoția ca lucrare sfântă, ci o practică ca pe o meserie oarecare. De aceea, cei care batjocoresc Cele Sfinte în timp ce le slujesc sunt cu mult mai mulți decât cei care își mărturisesc, în mod cinstit, starea lor de nevrednicie și de necredință.

În concluzie, motivul fundamental al oricărei apostazii clericale este lipsa de relație reală cu Dumnezeu, adică lipsa simțirii slavei lui Dumnezeu din noi înșine. Pentru că îmbrăcarea în harul Preoției nu e o metaforă, ci o simțire interioară a coborârii harului lui Dumnezeu în noi înșine la Hirotonie. Dacă nu am simțit această coborâre a harului în noi înșine, nici atunci când am fost hirotoniți și nici după aceea, e normal să simțim că nu slujim niciunui Dumnezeu.

Numai că cei care nu au simțit coborârea harului în ei la Hirotonie și nici după aceea în slujirea lor sunt cei care au venit de unii singuri la Preoție, fără să îi fi chemat Dumnezeu la această mare și înfricoșătoare slujire divino-umană. Fapt pentru care, apostazia lor e o problemă de timp…dar și de sinceritate…

Iar dacă nu sunt sinceri cu ei înșiși și slujesc ca niște apostați Slujbele Bisericii, nu mai avem cazuri mediatizate ca acesta, dar avem focare de infecție spirituală în Biserică. Și cred că apostații nesinceri fac infinit mai mult rău decât sinceritatea Pr. Dr. Ilie Toader, care a apostat de la slujirea preoțească în mod demn.

Page 1 of 97

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén