Categorie: Predici 2

Iubiții mei[1],

Sfântul Ioannis Scărarul, cel pomenit astăzi în mod special, cugetând mereu la cuvintele lui Dumnezeu, s-a îmbogățit în harul Său și s-a făcut fericit [μακάριος][2]. Pentru că fericirea cea adevărată nu ține de lucrurile acestei lumi, ci de prezența slavei lui Dumnezeu în noi înșine. Ajungem fericiți când suntem cu Dumnezeu și când ne îmbogățim mereu întru sfințenia Sa.

Sfântul Ioannis Scărarul și-a curățit sufletul său [cu] izvoarele lacrimilor [ταῖς τῶν δακρύων πηγαῖς][3]. Pentru că și-a plâns păcatele neîncetat. Iar stările lui cele de toată noaptea, privegherile sale cele sfinte, l-au făcut să se umple de dragostea și de frumusețea lui Dumnezeu[4]. Pentru că atunci când stai de vorbă cu Dumnezeu în rugăciune multe ceasuri, El ți Se arată pe Sine în mod tainic și te învață cele ale Sale. Te învață cât de sfânt, de curat, de bun, de milostiv, dar și cât de drept și de cuvios și de adevărat este El. Și dacă El te învață toate acestea, pe care numai experiența duhovnicească le cunoaște, atunci acestea sunt înrădăcinarea ta cea mare în slava lui Dumnezeu. Pentru că El ne face să stăm întru slava Lui, în virtuțile care ne mântuie pe noi.

Sfântul Ioannis Scărarul, ascultând glasul Evangheliei Domnului, a părăsit lumea, bogăția și slava ei, pentru ca să afle harul cel veșnic [χάριν αἰώνιον] al lui Dumnezeu[5].

– Și cum a părăsit el lumea?

– Dezlipindu-se interior de toate patimile cele lumești! Pentru că harul lui Dumnezeu coboară și rămâne în noi și noi îl simțim ca pe cea mai mare comoară a noastră și bucurie a noastră și împlinire a noastră, dacă, pentru el, renunțăm la toate patimile noastre. Adică la toate alipirile noastre pătimașe față de oameni, față de avere, față de slava deșartă a lumii, față de viața noastră lumească.

Iar el a părăsit lumea și s-a făcut Monah, pentru ca să Îi slujească numai lui Dumnezeu. Dar și noi, cei care trăim în lume, putem să ne dezlipim interior de cele ale lumii și să trăim monahal, pentru că slava lui Dumnezeu e cea care ne dezlipește pe noi de toate cele pătimașe și de toate cele pământești. Tocmai de aceea, dacă avem în noi dragostea Sa, avem în noi și odihna Sa[6]. Și Cel care ne odihnește acum prin slava Lui, ne va odihni în mod veșnic împreună cu toți Sfinții Săi[7], pentru că odihna Sa e slava Sa cea veșnică.

Sfântul Ioannis Scărarul, Părintele nostru, a trăit ca un Înger pe pământ, iar acum, în ceruri, el este omul lui Dumnezeu. Pentru că el, pe pământ, a fost lauda Asceților [τῶν Ἀσκητῶν τὸ καύχημα][8], a Nevoitorilor lui Dumnezeu. Și de ce e lauda lor? Pentru că s-a nevoit în mod exemplar! Nevoința sa sufletească și trupească l-a umplut de slava lui Dumnezeu și de multe virtuți dumnezeiești. Pentru că ne- voința nu se face pentru sine, ci pentru ca să fim proprii revelării lui Dumnezeu în noi înșine. Ea e venirea noastră plină de dragoste către Dumnezeu, pentru ca El să coboare în noi prin slava Lui și să fie cu noi veșnic.

Sfântul Ioannis Scărarul s-a făcut luminător [φωστήρ] al lumii. Dar s-a făcut luminător al ei prin minunile sale[9]. Pentru că minunile pe care le face Dumnezeu prin Sfinții Săi sunt pline de slava Lui. Și minunile Lui prin Sfinții Săi ne luminează pe noi, pentru că ne învață cum să trăim cu Dumnezeu. Cuvintele și minunile Sfinților sunt luminarea noastră, a tuturor. Pentru că noi învățăm de la ei viața cea veșnică, viața cu Dumnezeu.

Sfântul Ioannis Scărarul a intrat în Mănăstirea din Muntele Sinai la vârsta de 16 ani[10]. Timp de 19 ani a fost povățuit de Părintele său, de Cuviosul Martirios, după care s-a nevoit ca Sihastru timp de 40 de ani. Spre sfârșitul vieții sale a primit să fie Igumen al Muntelui Sinai și în perioada Stăreției sale a scris Scara Paradisului[11]. Pentru că, prin ea, ne-a învățat despre virtuțile dumnezeiești care ne fac să intrăm în Paradisul lui Dumnezeu.

Și să ne împărtășim și noi din înțelepciunea Sfântului Ioannis Scărarul, amintind unele din povățuirile sale! Scopul demonilor e acela de a ne umple de lene[12]. Pentru ca să nu ne nevoim duhovnicește. Trebuie să ne unim simțirile noastre cu Dumnezeu, pentru ca să fim învățați în mod tainic de către El cuvintele Sale[13]. Și unirea noastră cu Dumnezeu se face prin slava Lui, prin care ne învață în mod tainic cele ale Sale.

Sfântul Ioannis Scărarul îl fericește pe cel care Îl iubește cu dor nespus pe Dumnezeu[14]. Pentru că acela împlinește cu multă râvnă poruncile Sale. Dumnezeu Însuși ne învață să ne rugăm și El dă rugăciunea celor care o cer de la El[15]. Pentru că rugăciunea ne învață să ne rugăm tot mai atent și tot mai evlavios, iar Dumnezeu ne umple de rugăciune pe măsura iubirii noastre pentru El.

Sfântul Ioannis Scărarul numește înfrânarea de la păcat drept început al pocăinței, iar începutul pocăinței este începutul mântuirii noastre. Pentru că intenția cea bună către Dumnezeu este începutul mântuirii noastre[16]. Postul potolește fierbințeala trupului nostru[17], pentru că îl domolește interior, iar curăția este apropierea desăvârșită de Dumnezeu și asemănarea cu El[18]. Pentru că tot efortul nostru de a trăi în curăție și sfințenie ne înduhovnicește în fiecare zi.

Așadar, iubiții mei, bucuria praznicului de ieri s-a continuat și în prăznuirea pașnică de azi. Pentru că ieri ne-am bucurat împreună cu Preacurata Stăpână de negrăita minune a întrupării Domnului în pântecele ei, iar azi ne bucurăm împreună cu Sfântul Ioannis Scărarul de teologia duhovnicească a ascezei. Împreună cu Născătoarea de Dumnezeu Îl slăvim pe Cel ce S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră, iar împreună cu Sfântul Ioannis Scărarul Îl slăvim pe Dumnezeu, pe Cel ce ne luminează mereu și ne umple de teologia Sa cea mântuitoare. Căci teologia are de-a face cu postul, cu rugăciunea, cu curăția, cu privegherea, adică cu toată asceza mântuirii noastre. Și toate cărțile ascetice sunt pline de teologia mântuirii noastre, adică de modul pragmatic în care noi ne mântuim.

Pentru că noi ne obosim trupește și sufletește în lupta noastră cu patimile din noi înșine, dar Dumnezeu e Cel care ne dă biruință prin slava Lui. Noi venim cu micul nostru efort, dar El e Cel care face aproape totul. Pentru că slava Lui e cea care ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi în mod desăvârșit.

De aceea trebuie să căutăm mereu mila Lui cu noi, slava Lui cea veșnică, pentru ca El să fie mereu cu noi. Căci dacă El e cu noi, nimeni nu e împotriva noastră. Amin!

---

[1] Începută la ora 6. 51, în zi de joi, pe 23 martie 2023. Cer înnorat, 7 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t21.html. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Ibidem.

[10] Filocalia românească, vol. 9, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, București, 2013, p. 9.

[11] Idem, p. 10. [12] Idem, p. 509. [13] Idem, p. 488. [14] Idem, p. 486. [15] Idem, p. 477. [16] Idem, p. 433. [17] Idem, p. 428. [18] Idem, p. 271.

Iubiții mei[1],

pe când Domnul propovăduia, o femeie din mulțime, o femeie luminată de Dumnezeu, și-a ridicat glasul ei și I-a zis Lui: „Fericit [este] pântecele care Te-a purtat pe Tine și sânii pe care I-ai supt [Μακαρία ἡ κοιλία ἡ βαστάσασά Σε καὶ μαστοὶ οὓς ἐθήλασας]!” [Lc. 11, 27, BYZ]. Și prin aceste cuvinte bucuroase, duhovnicești, ea a fericit-o pe Maica Lui, pe Născătoarea de Dumnezeu, pe Stăpâna lumii.

Și Domnul i-a dat dreptate femeii! Spunându-i: „Adevărat [Μενοῦνγε]!” [Lc. 11, 28, BYZ]. Așa este! Dar, pentru ca să folosească poporul, El a comutat discuția de la El și Maica Lui spre ei, subliniindu-le faptul că sunt „fericiți [și] cei care aud cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc pe el [μακάριοι οἱ ἀκούοντες τὸν λόγον τοῦ Θεοῦ καὶ φυλάσσοντες αὐτόν]” [Ibidem].

– Și ce înseamnă să auzi cuvântul lui Dumnezeu?

– Să îl auzi cu mintea și cu inima ta, să îl înțelegi și să îl ții în tine ca pe o comoară vie, ca pe lumina vieții tale. Și îl ții în tine, în ființa ta, pentru că ai nevoie de el mereu. Căci cuvintele Lui sunt cuvintele mântuirii noastre, sunt adevărul nostru, sunt viața noastră veșnică.

Numai că atunci când ținem cuvintele Lui în noi, ele se înrădăcinează în noi, ele cresc mereu în noi înșine și rodesc în noi. Ele nu sunt statice, ci vii! Și așa cum Maica lui Dumnezeu L-a născut trupește pe Domnul, noi Îl naștem duhovnicește pe El în noi înșine, pentru că rodim cuvintele Lui în inima noastră. Și tocmai de aceea a comutat Domnul discuția de la El și Maica Lui spre nașterea Lui duhovnicească în noi: pentru ca să ne arate că și noi putem fi fericiți, la fel ca Maica Lui, născându-L pe El în inima noastră.

Pentru că atunci când Arhanghelul Gavriil a mers și i-a vestit Fecioarei Maria marea taină a întrupării Sale, „împreună cu glasul [de bucurie al Arhanghelului] a intrat întreg în pântecele Fecioarei Cuvântul Cel ipostatic, deoființă și împreună-veșnic al lui Dumnezeu Tatăl, și prin venirea și împreuna-lucrarea Duhului Său Cel deoființă a luat trup înzestrat cu minte și însuflețit din sângele său cel preacurat și S-a făcut om”[2]. De aceea noi, astăzi, prăznuim zămislirea Domnului în trupul Preacuratei Stăpâne.

Dar, așa după cum a făcut Domnul, și Sfântul Simeon, Părintele nostru, a comutat discuția de la Bunavestirea Stăpânei noastre la noi, spunându-ne: „Fiecare dintre noi, oamenii, credem în El, în Fiul lui Dumnezeu și Fiul Pururea Fecioarei și Născătoarei de Dumnezeu Maria și, crezând în El, primim cu credință în inimile noastre cuvântul despre El, pe care mărturisindu-l cu gura și căindu-ne din suflet pentru fărădelegile noastre cele dinainte, de îndată Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, așa cum a intrat în pântecele Fecioarei, așa și în noi înșine se găsește ca o sămânță cuvântul pe care-l primim atunci când suntem învățați dreapta credință. […] Prin urmare, Îl zămislim pe El nu în chip trupesc, așa cum L-a zămislit Fecioara de Dumnezeu Născătoare, ci în chip duhovnicesc, dar ființial și Îl avem în inimile noastre pe Însuși Acela pe Care L-a zămislit Preacurata Fecioară”[3]. Și astfel înțelegem de ce Domnul a comutat discuția în mod dumnezeiesc spre noi, spre zămislirea Lui duhovnicească întru noi: pentru ca să înțelegem în mod real marea taină a întrupării Sale din Maica Sa. Pentru că numai când El e în noi duhovnicește, noi putem să înțelegem, pe măsura noastră, întruparea Lui în pântecele Maicii Sale.

Căci, „crezând din tot sufletul [în El] și căindu-ne cu căldură [de păcatele noastre], zămislim, precum am spus, pe Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre, ca și Fecioara, dacă [Îi] aducem [lui Dumnezeu] sufletele noastre ca pe niște fecioare curate. Și, așa cum pe aceea, fiind preaneprihănită, n-a ars-o focul Dumnezeirii, așa nici pe noi nu ne arde, dacă ne aducem inimile curate și fără de prihană, ci [slava lui Dumnezeu] se face în noi rouă din cer și izvor de apă și râu de viață nemuritoare”[4] în noi înșine.

Și nu ne arde slava Dumnezeului treimic, ci, dimpotrivă, ne curățește, ne luminează și ne sfințește continuu, pentru că Domnul, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, locuiesc în noi prin slava Lor. Și cum Treimea e una, tot așa, prin slava Treimii, noi suntem o singură Biserică a lui Dumnezeu [In. 17, 22, BYZ]. Pentru că Domnul ne unește pe unii cu alții prin slava Lui, pentru că S-a unit cu fiecare dintre noi. Și El S-a unit cu noi de la Botez, de când ne-a făcut ai Lui, scoțându-ne pe noi din robia demonilor.

De aceea, noi suntem fericiți, niște oameni foarte fericiți, pentru că suntem robii lui Dumnezeu. Și a fi robul lui Dumnezeu nu înseamnă a fi distant de El, ci intimul Lui. Pentru că Hristos Dumnezeu Se naște duhovnicește în noi și e în noi și cu noi pururea, fiind totodată dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Căci, prin slava Lui, El e cu noi toți și cu fiecare în parte, dar în mod veșnic este cu Tatăl și cu Duhul.

Și a fi împreună la Biserică înseamnă a prăznui împreună. Și a prăznui împreună cu toată Biserica întruparea Domnului înseamnă a ne bucura nespus de voia lui Dumnezeu cu noi, oamenii. Pentru că voia Lui cu noi e ca să ne mântuie, să ne sfințească, să ne facă pentru veșnicie ai Săi. Și ca să ne facă ai Săi trebuie să spunem și noi ca Născătoarea de Dumnezeu: „Iată, suntem robii Tăi, Dumnezeule! Fie voia Ta întru noi în toate zilele vieții noastre!”.

Căci Dumnezeu așteaptă de la noi să confirmăm voia Lui cu noi. El așteaptă de la noi să fim de acord cu El, cu Cel ce voiește să ne dăruie viața cea veșnică. Și dacă suntem de acord cu El, Domnul ne învață pe noi cum să ne mântuim. Pentru că ne ajută în fiecare zi să facem voia Lui.

Să avem cu toții un praznic luminos pe mai departe! Adică să ne bucurăm împreună cu Domnul, pentru că astăzi este începutul mântuirii noastre[5]! Pentru că, atunci când El S-a întrupat în pântecele Maicii Sale, a început lucrarea Sa de mântuire a lumii. La mulți ani, multă sănătate și împlinire și să prăznuim duhovnicește pe mai departe! Amin!

---

[1] Începută la 8. 05, în zi de marți, pe 21 martie 2023. Cer înnorat, 7 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, Scrieri I, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr. și un studiu de Ierom. Alexander Golitzin, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 142.

[3] Idem, p. 143-144.

[4] Idem, p. 144.

[5] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Mar/Mar25.html.

Iubiții mei[1],

Cinstita Cruce este întărirea [ἀσφάλεια] lumii[2]. Întărirea noastră în harul lui Dumnezeu, în viața cu El. Pentru că lemnul Crucii ne-a redeschis Edemul cel închis prin păcat[3]. Cu sensul că Domnul nostru Iisus Hristos, murind pentru noi pe Cruce, ne-a redeschis nouă Paradisul cel ceresc, adică Împărăția Sa. Iar astăzi, nouă, celor care postim și ne rugăm și ne pocăim pentru păcatele noastre, Dumnezeiasca Cruce ne deschide porțile cerurilor [πύλας οὐρανῶν][4]. Și când vorbim despre deschiderea porților cerurilor ne referim la faptul de a moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că Cerurile lui Dumnezeu sunt Împărăția Sa.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu a fost răstignit pe Cruce pentru noi, pentru că El Însuși S-a coborât la noi[5]. S-a smerit pe Sine pentru noi și S-a făcut om, pentru ca, prin moartea Lui, să ne ridice pe noi din moartea noastră. Căci noi n-am fi putut niciodată să înviem duhovnicește fără El. Iar coborârea [συγκατάβασιν] Sa la noi este înfricoșătoare și preaînaltă [τὴν φρικτὴν καὶ ἄκραν][6], pentru că Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, iar întruparea Lui depășește cu totul înțelegerea minții noastre. Însă, coborârea Lui la noi este ridicarea noastră din moarte, este ridicare dumnezeiască, prin slava Lui cea veșnică, care ne mântuie pe noi în fiecare clipă. Căci, prin slava Lui, noi trăim, noi suntem vii duhovnicește, pentru că El a coborât pentru ca să ne ridice pe noi întru slava Sa.

De aceea, Dumnezeiasca Cruce este iubirea lui Dumnezeu care se coboară la noi, ca pe noi, prin viață curată și sfântă, să ne ridice la El. Și noi Îl slăvim pe El pentru marea Sa milostivire față de noi[7], pentru iubirea Sa care ne face bine, care ne miluiește pe noi.

Crucea Domnului strălucește în inimile noastre, ale celor care o cinstim pe ea. Strălucește cu fulgerele cele luminoase, cele pline de lumină ale harului dumnezeiesc[8]. Pentru că ea este plină de slava lui Dumnezeu. Și când noi ne închinăm Domnului, când ne facem semnul Sfintei Cruci pe trupul nostru, atunci ne umplem de slava Lui cea veșnică.

Crucea Domnului este purtătoare de viață [ὁ ζωηφόρος][9], pentru că poartă slava Lui în ea, care e viața noastră cea veșnică. Ea este „Paradisul cel frumos al Bisericii [τῆς Ἐκκλησίας ὁ ὡραῖος Παράδεισος]”[10], pentru că are în ea frumusețea cea duhovnicească a slavei Sale. Crucea Lui este „pomul nestricăciunii [τὸ ξύλον τῆς ἀφθαρσίας]”[11], pentru că slava Lui ne dă nestricăciunea cea veșnică. Și Sfintele Moaște ale Sfinților, cele care sunt parțial nestricate acum, vor fi cu totul pline de slava lui Dumnezeu, atunci când toți vom învia la învierea cea de obște. Pentru că, pe Cruce, Domnul a omorât moartea noastră, pentru ca noi să trăim veșnic împreună cu El. Pe Cruce a desființat blestemul și a fost înghițită puterea morții, fiind înălțați, prin slava Lui, de la pământ la Dumnezeu[12]. Pentru că Crucea este continua ridicare a noastră, prin slava Lui, la comuniunea cea veșnică cu Dumnezeu. Căci atunci când vorbim despre asumarea Crucii, vorbim despre asumarea întregii nevoințe a mântuirii, care e o continuă crucificare interioară pentru Dumnezeu. Pentru că ne curățim mereu de patimi, ca să ne luminăm mereu și să ne îndumnezeim mereu în relația noastră cu Dumnezeu.

Domnul a fost răstignit pe Cruce gol [γυμνὸν][13], dezbrăcat de toate hainele Sale. Pentru că așa au considerat oamenii că Își bat joc de El…Iar noi, la rândul nostru, suntem chemați de El să ne golim de noi înșine, să ne golim de toate păcatele noastre și de toată încrederea păcătoasă în noi înșine, pentru ca să ne lăsăm povățuiți numai de către El. Și El așteaptă cu dor ca noi să ne dezbrăcăm de toate cele pământești, pentru ca să ne îmbrace întru slava Lui și astfel să gândim și să simțim și să trăim dumnezeiește pe pământ. Să trăim pe pământ ca în cer, plini fiind de slava Lui…

Însă, când El a fost răstignit gol pe Cruce, când a fost batjocorit în mod incalificabil de către oameni, toată făptura „se schimba [cu] frică și se tânguia [ἠλλοιοῦτο φόβῳ καὶ ἐπωδύρετο]”[14]. Soarele și-a strâns lumina sa, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, catapeteasma templului s-a rupt în două, morții s-au ridicat din mormintele lor, iar Puterile cerești s-au uimit[15]. Pentru că n-au suportat îndrăzneala insuportabilă a oamenilor păcătoși, dar, în același timp, au înțeles că se petrece o minune[16] incomparabilă. Căci „Judecătorul judecă și pătimește voind [ὁ Κριτὴς κρίνεται καὶ πάσχει θέλων] pentru mântuirea și înnoirea lumii [διὰ τὴν τοῦ κόσμου σωτηρίαν καὶ ἀνάπλασιν]”[17]. Pentru că numai prin suferința Lui pentru noi ne-a umplut pe noi de slava Sa, ca noi, la rândul nostru, să ne nevoim până la sânge pentru a-I sluji Lui cu credință.

Atunci cine este cel care ne-a învățat pe noi să ne nevoim duhovnicește? Domnul Însuși! Pentru că El ne-a arătat cu fapta că trebuie să omorâm în noi toată patima și toată necuviința, ca să trăim duhovnicește. El ne-a arătat deplina ascultare de Dumnezeu, prin aceea că a suportat toate pentru noi. Și noi trebuie să Îi urmăm Lui întru toate, pentru că trebuie să omorâm cu totul omul cel vechi din noi înșine, pentru ca să ne înnoim mereu duhovnicește.

Crucea Domnului ne-a adus nouă veșmântul vieții [τῆς ζωῆς τὸ ἔνδυμα][18], pentru că ne-a îmbrăcat pe noi întru slava Lui. Și ne-a umplut pe noi de toată bucuria[19], pentru că orice virtute dumnezeiască ne umple pe noi de bucurie sfântă. Iar acum, pe calea obositoare a postului, Dumnezeiasca Cruce e pusă la mijloc, la mijlocul Postului Mare, spre a ne odihni pe noi[20]. Căci ea este ca un popas sub un copac umbros, când afară e vară fierbinte. Și e fierbinte lumea noastră, e plină de păcate și de fărădelegi, pe când Crucea Domnului e plină de odihnă și de pace pentru noi, de bucurie și de veselie dumnezeiască. Și dacă sorbim din Crucea Lui slava lui Dumnezeu, care ne odihnește pe noi desăvârșit, atunci postim cu pace pe mai departe și cu împlinire sfântă.

Pentru că avem Crucea Domnului în fața noastră, puterea Lui cea nebiruită, care ne amintește mereu de El. Crucea Lui ne umple de iubirea Sa, după cum ne umplu de iubirea Sa cuvintele Lui și Sfintele Lui Icoane. Căci toate cele ale Sale ne vorbesc despre El, despre Domnul nostru Iisus Hristos și despre faptul că El e împreună slăvit și închinat cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Că El e unul din Treime, Care S-a întrupat și a murit pentru noi, pentru ca să ne învie și să ne înalțe pe noi la El.

De aceea, iubiții mei, privind spre Domnul, să vedem în El cele pe care trebuie să le facem! Să vedem postul nostru, rugăciunea noastră, milostenia noastră, lupta noastră cu patimile din noi înșine numai prin rugăciunea către El. Căci Domnul ne luminează pe noi în rugăciune, ne învață cele ale Sale și ne umple de puterea de a săvârși cele plăcute Lui. Amin!

---

[1] Începută la 14. 11, în zi de marți, pe 14 martie 2023. Soare, 20 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t28.html. Aici fiind Slujba zilei în limba greacă. Limba din care se traduce, în orice limbă liturgică, Slujba Bisericii.

[3] Ibidem. Mă refer la această cântare: Κλείει τὴν Ἐδὲμ διὰ ξύλου πάλαι ὄφις, ξύλον δὲ Σταυροῦ ὑπανοίγει ταύτην πᾶσι…

[4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] Ibidem. Mă refer la această cântare: Λάμψον ὁ τοῦ Κυρίου Σταυρὸς τὰς φεγγοβόλους ἀστραπάς σου τῆς χάριτος καρδίας τῶν σὲ τιμώντων…

[9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Ibidem. [14] Ibidem. [15] Ibidem. [16] Ibidem. [17] Ibidem. [18] Ibidem. [19] Ibidem.

[20] Triodul, ed. BOR 1986, p. 276-277.

Iubiții  mei[1],

teologia are de-a face cu postul, pentru că teologia se primește de la Dumnezeu prin vedere și luminare dumnezeiască și se scrie cu evlavie spre folosul întregii Biserici. Căci trebuie să renunți la confortul tău și la patimile tale pentru ca să primești teologia de la Dumnezeu. Adică să primești de la El dreapta învățătură și dreapta nevoință, cele care te sfințesc pe fiecare zi.

Adevărul lui Dumnezeu ne învață adevărata evlavie față de El, iar toată nevoința noastră și toată iubirea noastră pentru El înseamnă o tot mai mare intimizare a noastră cu Dumnezeu. Căci tocmai de aceea și putem să primim adevărul Lui: pentru că ne facem un locaș rațional al lui Dumnezeu.

În prima cântare a zilei, Sfântul Grigorios Palamas, Părintele nostru, astăzi pomenit, este numit trâmbița teologiei [τῆς θεολογίας τὴν σάλπιγγα], pentru că a vestit teologia lui Dumnezeu tuturor, a vestit-o cu putere dumnezeiască, cu tărie sfântă, dar și vasul cel cinstit al Duhului [τὸ σεπτὸν τοῦ Πνεύματος δοχεῖον][2]. Pentru că slava lui Dumnezeu a coborât și a rămas întru el, așa după cum apa de ploaie cade din nori și se strânge într-un vas pus la streașina casei. Și ne facem trâmbițe ale adevărului lui Dumnezeu, ale teologiei Sale, numai dacă ne facem locașuri vii ale Sale. Pentru că teologia nu se mărturisește doar cu buzele, ci ea izvorăște din toată ființa noastră, pentru că se odihnește în noi. Și se odihnește în noi teologia cea dumnezeiască, pentru că Dumnezeu Însuși locuiește în noi prin slava Lui. Și când spunem sau scriem sau facem ceva pentru Dumnezeu, facem aceste lucruri dimpreună cu Dumnezeu, pentru că El locuiește în noi prin slava Lui.

Sfântul Grigorios Palamas [Γρηγόριος Παλαμᾶς][3] este gura cea de foc a harului [τὸ πυρίπνουν στόμα τῆς χάριτος][4], pentru că propovăduirea sa arde orice minciună din inima noastră. Fiindcă adevărul lui Dumnezeu are această harismă dumnezeiască: ne aprinde cu totul de dragostea pentru El și arde în noi orice gând păcătos și orice simțire păcătoasă. Pentru că adevărul Lui ne învață să Îl iubim deplin și să Îl ascultăm întru totul și să ne sfințim cu totul pentru El. Căci El ne dorește cu totul ai Lui, pocăindu-ne și curățindu-ne mereu de păcatele noastre.

Sfântul Grigorios este apărătorul evlaviei [τὸν τῆς εὐσεβείας ὑπέρμαχον][5] Bisericii, pentru că a trăit cu sfințenie înaintea lui Dumnezeu. Și când trăiești cu sfințenie, atunci și scrii cu sfințenie. Pentru că scrii din cele pe care le trăiești. Scrii din viața ta cu Dumnezeu, din experiența ta sfântă de viață. Și a scrie despre evlavia Bisericii înseamnă a scrie despre modul în care se nevoiesc creștinii și Îi slujesc lui Dumnezeu neîncetat.

În Acatistul românesc al Sfântului Simeon Noul Teolog, Părintele nostru[6], și el pomenit astăzi, pe 12 martie, spuneam că Sfântul Simeon este „râvna cea dumnezeiască a ortodocșilor”[7].  Pentru că el ne-a arătat cât de intens trebuie să ne nevoim pentru a fi plini de slava lui Dumnezeu și de simțiri, de luminări și de vederi dumnezeiești. Cât de mare trebuie să fie dorința noastră de a-I sluji lui Dumnezeu.

Pentru că rugăciunea neîncetată este o iubire neadormită pentru Dumnezeu. E o rugăciune plină de pocăință pentru păcatele noastre și, în același timp, de iubire pentru Dumnezeu și de dorire a sfințeniei și a curăției Sale. Și când auzim că Sfântul Simeon mânca în Postul Mare numai sâmbăta și duminica[8], înțelegem cât de departe e postul său de a-l nostru. Pentru că el se ruga, postea, Îi slujea lui Dumnezeu după râvna lui cea sfântă, după intensitatea iubirii sale pentru Dumnezeu.

Sfântul Gregorius Magnus[9], Patriarhul Romei, Părintele nostru, și el pomenit azi, comentând Lucas 16, ne spune că bogatul, care se îmbrăca în porfiră și în visson, e poporul evreu, pe când Lazaros reprezintă neamurile păgâne, convertite la credința în Dumnezeu[10]. Iar Lazaros era plin de răni, pentru că neamurilor, atunci când s-au întors la Dumnezeu, nu le-a fost rușine să își mărturisească păcatele lor. Căci rănile lui Lazaros sunt rănile păcatelor sale. Și când ne mărturisim păcatele, noi scoatem murdăria din noi la suprafață. Pentru că scoatem la suprafață toată minciuna ascunsă în noi înșine[11]. Toată minciuna păcatelor noastre.

Și Sfântul Gregorius ne spune că Predicatorii Bisericii, Învățătorii ei, sunt câinii care lingeau rănile lui Lazaros[12]. „Căci limba câinelui face o rană sănătoasă prin lingerea ei, așa cum, când Sfinții Doctori ne învață pe noi să ne mărturisim păcatele noastre, ei ne ating mintea noastră rănită cu limbile lor și, fiindcă ei ne smulg pe noi din păcat, prin ceea ce ei ne spun, ne readuc din nou la sănătate prin atingerea rănilor noastre”[13] cu cuvintele lor.

Tocmai de aceea e nevoie de cuvântul predicării, de medicamentul predicării în orice zi. Pentru că predicile Bisericii sunt cele care ne tămăduiesc rănile noastre sufletești, patimile noastre. Fiindcă ele ne învață să scoatem tot păcatul din noi înșine, pentru ca să fim plini de slava lui Dumnezeu.

Sfântul Gregorius cel Mare a scris Dumnezeiasca Liturghie Romană, cu toate adaosurile ei de peste an, în Liber Sacramentorum [Cartea Sfintelor Taine][14], pe când Dumnezeiasca Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite [τῶν Προηγιασμένων Δώρων][15], pe care noi o considerăm a Sfântului Gregorius cel Mare, numit și Dialogul[16], e o Vecernie unită cu Dumnezeiasca Liturghie și ea este Liturghia Postului celui Mare. Și ea ar trebui să se săvârșească seara, după o zi de postire[17], pentru ca să înțelegem sensul ascetic al împărtășirii cu Domnul. Căci noi postim așteptându-L pe El, dorindu-L pe El, pe Cel care e împlinirea și viața noastră.

Pentru că atunci când ne împărtășim cu Domnul, ni se luminează ochiul minții [τὸ τῆς διανοίας ὄμμα] noastre și ne facem fii ai luminii și ai zilei [υἱοὶ φωτὸς καὶ ἡμέρας][18].  Căci mintea noastră e cea care vede și înțelege voia lui Dumnezeu, dacă se curățește mereu de patimi, iar fii ai luminii și ai zilei suntem numai atunci, când suntem plini de slava Lui cea veșnică. Pentru că, fiind plini de slava Lui, facem faptele Sale cele bune, cele care sunt luminoase și ne umplu de lumina Lui. Pe când, atunci când păcătuim, facem faptele întunericului și ale nopții, pentru că facem fapte contrare voii lui Dumnezeu, Care e Lumina noastră, a tuturor. Lumina noastră cea veșnică.

Și Dumnezeu e Cel care ne-a descoperit nouă slujirea Dumnezeieștii Liturghii[19], pentru ca să Îi aducem Lui „daruri și jertfe pentru păcatele noastre și [pentru păcatele] cele [din] neștiință ale poporului [δῶρά καὶ θυσίας ὑπὲρ τῶν ἡμετέρων ἁμαρτημάτων, καὶ τῶν τοῦ λαοῦ ἀγνοημάτων]”[20]. Și, împărtășindu-ne cu El, ne facem locaș duhovnicesc al întregii Treimi, pentru că unde vine și rămâne Hristos Dumnezeu, acolo e și Tatăl și Duhul Sfânt[21]. Pentru că, fiind cu Dumnezeul nostru, noi așteptăm, dimpreună cu toți Sfinții Săi, bunătățile cele făgăduite nouă de către El[22]. Iar bunătățile [ἀγαθῶν] Sale[23] sunt cele pe care le vom trăi întru Împărăția Sa cea veșnică.

Sfântul Teofanis Mărturisitorul [Θεοφάνης ὁ Ὁμολογητής][24], Părintele nostru, și el pomenit azi, a scris o Hronografie[25] pentru 528 de ani[26]. O istorie a Bisericii. Și a început-o cu Diocletianus[27], cu persecutorul creștinilor. Și ne dă tot felul de date și despre cei buni și despre cei răi, pentru că așa este istoria: cu de toate. Și oamenii viitorului au nevoie de mărturia noastră, de adevărul nostru, pentru că acela va fi și adevărul lor. Dar când încercăm să falsificăm istoria, falsificăm și viitorul nostru, pentru că ne propunem în mod fals celor din viitor, lucru pe care Dumnezeu, la Judecata Lui, îl va arăta în mod categoric. Pentru că atunci, la Judecata Lui, vom vedea cu adevărat istoria lumii, cine a fost fiecare, ce a făcut fiecare în taina inimii sale și pentru toți ceilalți. Căci El va fi Cel care ne va arăta tuturor adevărul nefalsificat al lumii și al întregii istorii umane.

De aceea, iubiții mei, pentru a cunoaște istoria și teologia Bisericii trebuie să ne nevoim mult pe fiecare zi. Traducerile și studiile teologice fac parte din viața noastră zilnică, din asceza noastră, după cum fac parte rugăciunea, privegherea, curăția, sfințenia. Acum, în vremea postului, ne subțiem trupește și sufletește, dacă citim, traducem, cântăm, slujim, muncim pentru Dumnezeu și pentru aproapele nostru. Pentru că fiecare lucru făcut cu trudă ne sculptează interior și exterior persoana noastră. Dar subțierea noastră cea duhovnicească e cea care ne aprinde de râvnă pentru Dumnezeu, pentru că ne umple de tot mai mult foc dumnezeiesc pentru slujirea Lui. Ne umple de focul slavei Sale celei veșnice, care ne face osârduitori pentru toată fapta cea bună.

Mult spor în tot ceea ce faceți și multă împlinire dumnezeiască! Amin!

---

[1] Începută la 11. 35, în zi de miercuri, pe 8 martie 2023. Soare, 17 grade, vânt de 14 km/ h.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t35.html.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Gregory_Palamas.

[4] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t35.html.

[5] Ibidem.

[6] Pe care l-am scris și publicat aici: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Bucuria de Dumnezeu (vol. 1), Teologie pentru azi, București, 2021, p. 147-176, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2021/01/08/bucuria-de-dumnezeu-vol-1/.

[7] Idem, p. 148.

[8] Idem, p. 153.

[9] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Papa_Grigore_I_cel_Mare. A se vedea și https://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Gregory_I.

[10] John Moorhead, Gregory the Great, Pub. Routledge, London & New York, 2005, p. 75.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Publicată în PL 78, col. 25-240.

[15] Textul ei în limba greacă: https://glt.goarch.org/texts/Oro/Pro.html.

În limba română: https://www.stavropoleos.ro/wp-content/uploads/Psaltica/Triod/liturghiadarurilor_maici.pdf.

[16] Cf. Liturghier, ed. BOR 2012, p. 289.

[17] Cf. https://doxologia.ro/viata-bisericii/documentar/ce-este-liturghia-darurilor-mai-inainte-sfintite.

[18] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Pro.html.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2907/sxsaintinfo.aspx.

[25] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Θεοφάνης_Ομολογητής.

[26] Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, trad. din lb. gr., studiu introd. și note de Mihai Țipău, în col. PSB, serie nouă, vol. 7, Ed. Basilica, București, 2012, p. 27.

[27] Idem, p. 29.

Iubiții mei[1],

mesajul teologic al acestei duminici e acela că Cei întâi zidiți [Πρωτόπλαστοι][2] de Dumnezeu au căzut din viața curată și sfântă a Paradisului prin păcat, prin neascultarea de Dumnezeu, și că întoarcerea noastră în Paradis se face prin pocăință și prin viață sfântă. Pentru că te poți întoarce la bine numai prin bine, numai întrupând viața cea bună, cea sfântă, cea în ascultare de Dumnezeu.

Iar Cei întâi zidiți [Πρωτόπλαστοι] de către Dumnezeu sau Primii părinți [Προπάτορες][3]/ Protopărinții neamului omenesc sunt Sfinții Adam [Ἀδάμ] și Eva [Εὕα], cei care au căzut din slava lui Dumnezeu prin păcatul neascultării de Dumnezeu, dar care, mai apoi, s-au pocăit din destul și s-au mântuit. Fapt pentru care, în Icoana Învierii Domnului sau a coborârii Lui în Iad, Domnul este iconizat cum îi scoate pe cei doi din Iad, luându-i de mână. Iar, prin iconizarea lor, se subînțelege că s-au mântuit ei și toți cei Sfinți ai Vechiului Testament, pe care Domnul i-a scos din Iad și i-a introdus în Paradis, în Împărăția Sa.

De aceea, noi am auzit astăzi, în cântările zilei, despre căderea lor, despre cât de amară și grea a fost căderea lor pentru oameni și pentru întreaga creație a lui Dumnezeu, dar nu trebuie să uităm acest amănunt fundamental: că ei s-au pocăit și s-au mântuit și sunt în Paradisul lui Dumnezeu alături de toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu. Pentru că trebuie să înțelegem la modul profund consecințele păcatului lor, dar prin asta nu trebuie să minimalizăm persoanele lor. Căci ei, primii oameni zidiți de Dumnezeu, sunt Sfinții Lui, pentru că s-au sfințit prin pocăința lor și prin viața lor sfântă, și nu sunt niște condamnați la Iadul cel veșnic.

Și Adam înseamnă Pământul[4], pe când Eva înseamnă Viața[5]. Ca Sfântul Adam, Părintele nostru, să ne amintească faptul că trupul nostru e din pământ, e pământesc și că trebuie să îl sfințim toată viața noastră, pentru ca să îl lăsăm moștenire Bisericii ca Sfinte Moaște, pe când Sfânta Eva, Maica noastră, să ne amintească să păstrăm și să apărăm cu sfințenie viața care se naște în pântecele mamei, născându-i și educându-i pe copiii noștri după voia lui Dumnezeu.

Cum a avut loc căderea lor în păcat și care au fost consecințele căderii lor le aflăm din capitolul al 3-lea al cărții Facerea: „Iar șarpele era cel mai înțelept [dintre] toate fiarele cele de pe pământ [ὁ δὲ ὄφις ἦν φρονιμώτατος  πάντων τῶν θηρίων τῶν ἐπὶ τῆς γῆς], pe care le-a făcut Domnul Dumnezeu. Și a zis șarpele femeii: „Pentru ce a zis Dumnezeu: «Să nu mâncați din tot pomul cel din Paradis»?”. Și i-a zis femeia șarpelui: „Din rodul pomului Paradisului vom mânca, dar din rodul pomului, care este în mijlocul Paradisului, a zis Dumnezeu: «Nu veți mânca din el și nici nu aveți să vă atingeți de el [οὐ φάγεσθε ἀπ᾽ αὐτοῦ οὐδὲ μὴ ἅψησθε αὐτοῦ], pentru ca să nu muriți [ἵνα μὴ ἀποθάνητε]»”. Și a zis șarpele femeii: „Nu veți muri [cu] moarte [οὐ θανάτῳ ἀποθανεῖσθε]. Căci Dumnezeu știuse [știe][ᾔδει  γὰρ ὁ Θεὸς], că, în care zi aveți să mâncați din el, vor fi deschiși ochii voștri [διανοιχθήσονται ὑμῶν οἱ ὀφθαλμοί] și veți fi ca dumnezeii [καὶ ἔσεσθε ὡς θεοὶ], cunoscând binele și răul [γινώσκοντες καλὸν καὶ πονηρόν]”.

Și a văzut femeia că bun [este] pomul spre mâncare și că plăcut îi [este] ochilor să-l vadă și frumos este să-l înțeleagă și a luat [din] rodul său [și] a mâncat și a dat și bărbatului ei împreună cu ea și au mâncat. Și le-au fost deschiși ochii celor doi [καὶ διηνοίχθησαν οἱ ὀφθαλμοὶ τῶν δύο] și au cunoscut că erau goi [καὶ ἔγνωσαν ὅτι γυμνοὶ ἦσαν]. Și și-au cusut  frunze de smochin [καὶ ἔρραψαν φύλλα συκῆς] și și-au făcut lor cingători în jurul coapselor [καὶ ἐποίησαν ἑαυτοῖς περιζώματα]” [Fac. 3, 1-7, LXX].

Iar Sfântul Adam, cel care a pus nume tuturor viețuitoarelor [Fac. 2, 19, LXX], nu se temea de fiare mai înainte de căderea sa în păcat. De aceea și Sfânta Eva a putut vorbi cu șarpele fără să îi fie frică[6]. Numai că prin șarpe vorbea Satanas, Îngerul cel căzut din cer! Și el a învățat-o pe Sfânta Eva neascultarea de Dumnezeu, de care se făcuse vinovat cel dintâi. Satanas a vorbit pentru prima oară despre politeismul utopic, inexistent, spunându-i Sfintei Eva că va fi ca dumnezeii [ὡς θεοὶ] [Fac. 3, 5, LXX], dacă nu va asculta de Dumnezeu, deși știa foarte bine că există un singur Dumnezeu, Făcătorul a toate.

Însă, păcatul, care i-a făcut pe Îngeri să cadă din cer, din slava lui Dumnezeu, i-a făcut și pe oameni să cadă din Paradis, din slava lui Dumnezeu. Pentru că și Îngerii și oamenii au căzut din slava lui Dumnezeu, atâta timp cât Îngerii și oamenii au fost zidiți de Dumnezeu întru slava Lui, plini fiind de slava Lui. De aceea, când au păcătuit, Îngerii au căzut din cer, iar oamenii au văzut că sunt goi, că sunt dezbrăcați, pentru că ei fuseseră îmbrăcați întru slava Lui. Și când s-au văzut goi, atunci a intrat și frica în oameni. Dar frica a intrat în om din purtarea de grijă a lui Dumnezeu[7], pentru ca noi să ne putem pocăi.

Și când, păcătuind, „Adam a răsturnat toată porunca și a încălcat legea, Dumnezeu nu i-a nimicit toată cinstea [sa], nici nu l-a scos pe el cu totul [din] stăpânirea [sa]”[8], ci a lăsat în ascultarea lui numai animalele domestice, cele care îi sunt lui de folos[9]. Însă, subliniază Sfântul Ioannis Hrisostomos, Părintele nostru, pe care l-am luat astăzi ca luminător al nostru, nu Dumnezeu l-a scos pe om din Paradis, nu El l-a izgonit, „ci el pe sine însuși s-a scos din cinste[a sa] prin neascultare [διὰ τῆς παρακοῆς]”[10].  Prin neascultarea de Dumnezeu. Pentru că Sfântul Adam împărățea peste toate numai din filantropia lui Dumnezeu, din iubirea Lui față de oameni[11], iar Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva erau deocinste[12], erau egali unul cu altul.

Dar, după păcat, femeia a fost supusă bărbatului ei, după porunca lui Dumnezeu: „către bărbatul tău [va fi] întoarcerea ta [καὶ πρὸς τὸν ἄνδρα σου ἡ ἀποστροφή σου] și el te va stăpâni [καὶ αὐτός σου κυριεύσει]” [Fac. 3, 16, LXX] pe tine. Iar întoarcerea femeii față de bărbatului ei înseamnă că el va fi „scăparea ta și limanul și întărirea”[13] femeii sale, pentru că în toate necazurile și durerile ei către el se întoarce[14].

De aceea, pentru că primii oameni au păcătuit, ei au introdus robia în ei înșiși, iar urmașii lor, prin păcatele lor, au dat putere robiei[15] în ei înșiși, pentru că au făcut să domnească păcatul în ei înșiși. Și noi nu putem să scăpăm de păcatele noastre, de cele care ne robesc pe noi, fără mila și iertarea lui Dumnezeu. Pe care noi o primim sacramental, prin iertarea păcatelor noastre în Taina Dumnezeieștii Mărturisiri. Căci, mărturisindu-ne păcatele noastre cu durere, cu pocăință, noi primim de la Dumnezeu, în dar, iertarea păcatelor noastre. Pentru că pocăința noastră nu e pe măsura milei Sale față de noi, fiindcă El ne iartă desăvârșit, dumnezeiește. Dar iertarea Lui ține cont de pocăința noastră, de întoarcerea noastră către El. Pentru că El dorește să vadă puținul nostru, puțina noastră nevoință, pentru ca să ne dăruie iertarea Lui cea desăvârșită.

Triodul, în Slujba zilei, ne spune că Satan înșelătorul [Σατὰν ὁ δόλιος] s-a folosit de șarpe ca de o unealtă pentru ca să ne amăgească prin mâncare[16]. Iar „veșmântul cel țesut de Dumnezeu [στολὴν θεοΰφαντον]”[17] este slava Lui cea veșnică. Și Paradisul lui Dumnezeu este cortul cel de Dumnezeu zidit [θεόκτιστον σκήνωμα] și sălășluirea Sfinților [καὶ Ἁγίων οἰκητήριον][18], unde dorim și noi să ajungem. Și dacă Sfântul Adam a fost scos din Paradis pentru neascultare, ne rugăm să postim și noi după predaniile cele evanghelice [εὐαγγελικῶν παραδόσεων], ca prin ele să ne facem bine-plăcuți lui Dumnezeu[19].

Slujba zilei ne vorbește explicit despre pocăința Sfântului Adam înaintea Paradisului[20]. Iar când Sfinții Protopărinți au fost scoși afară din Paradis, soarele și-a ascuns razele sale, luna și stelele s-au schimbat în sânge, munții s-au înfricoșat, iar dealurile s-au cutremurat, și ei au ieșit bătându-și fețele lor cu mâinile și pocăindu-se[21].  Pentru că au conștientizat în mod deplin căderea lor, au înțeles consecințele dezastruoase ale păcatului lor.

Iar problematica teologică a duminicii de azi, acum, la începutul Postului Mare, are tocmai acest rol: de a ne arăta starea noastră, a celor care păcătuim zilnic, dar și îndreptarea noastră: prin pocăință, prin rugăciune, prin post, prin milostenie. Căci dacă ei au fost scoși afară pentru mâncare, atunci postul e cel care ne învață ascultarea de Dumnezeu. Pentru că, postind și împlinind poruncile lui Dumnezeu, noi ne adunăm în noi comoara cea veșnică, comoara Împărăției, adică slava lui Dumnezeu, care e adevăratul nostru veșmânt. Pentru că adevărata îmbrăcare a noastră e cea cu virtuțile dumnezeiești, cu toată pacea, curăția și sfințenia dumnezeiască.

Și când te îmbraci în virtuți, Dumnezeu te îmbracă în harismele Sale. Așa după cum mărturisesc cei care l-au cunoscut pe Sfântul Cuvios Porfirios Cavsocalivitul: deși „Sfântul a urmat numai clasa întâi primară…[și] a învățat singur să citească, buchisind în timp ce păștea oile”[22], datorită vieții sale sfinte, el a primit de la Dumnezeu „vederea duhovnicească, preștiința, prezicerea, vindecarea”[23], dar și darul științei și al glosolaliei, pentru că „Sfântul era în stare să vorbească pe teme științifice și în toate limbile”[24] lumii. Și, cu toate acestea, „în viața obișnuită, [el] nu se distingea nici prin elocvență, nici prin talent oratoric. Vorbea firesc, spontan, simplu, liber și neprefăcut”[25]. Așa cum trebuie să vorbim cu toții! Pentru că efeminarea în vorbire sau grandilocvența ne arată a fi nefirești. Căci omul trebuie să vorbească așa cum îi este glasul, cum îi este firea, cum îi este educația și gradul de civilizație.

Sinaxarul zilei numește postul leac[26], medicament al vieții noastre. Un leac pentru lăcomia, dar și pentru neascultarea noastră[27]. Căci, de n-ar fi postul, am mânca toată ziua de toate până la refuz, fără să ne pocăim pentru îndestularea noastră ce ne umple de boli. Însă postul ne domolește, ne educă, ne curățește, ne face duhovnicești, ne face ageri și ne luminează în slujirea și în viața noastră. Și postul acesta de 40 de zile, pe care l-au poruncit Sfinții Apostoli[28], e „pentru ca noi, prin paza poruncii, să dobândim cu ajutorul postului nestricăciunea pierdută de Adam, care a pătimit pentru că n-a păzit porunca”[29]. Și „ne străduim să primim postul cu multă bucurie și să-l păzim, spre a dobândi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ceea ce n-a reușit Adam, adică îndumnezeirea”[30] noastră.

Așadar, iubiții mei, să postim cu pace și să ne umplem de toate virtuțile dumnezeiești! Să ne umplem de pace, să ne umplem de iertare, să ne umplem de milostenie, să ne umplem de rugăciune, să ne umplem de citiri sfinte! Să ne umplem de înțelegerea oamenilor, de ajutorul dăruit lor, de prietenia și de iubirea cu ei! Pentru că toate acestea ne împlinesc și ne fac bine pentru totdeauna.

Miercuri și joi, pe 1 și 2 martie 2023, venim cu botezul în casele dumneavoastră! Să ne reîntâlnim cu pace și să ne bucurăm unii de alții! Amin!

---

[1] Începută la 8. 19, în zi de miercuri, pe 22 februarie 2023. Soare, 4 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://el.wiktionary.org/wiki/πρωτόπλαστος.

[3] Cf. https://el.wiktionary.org/wiki/προπάτωρ#Αρχαία_ελληνικά_(grc).

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Adam_(given_name).

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Eva_(name).

[6] PG 54, col. 592. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Ibidem.

[10] PG 54, col. 593. [11] Ibidem.

[12] PG 54, col. 594. [13] Ibidem. [14] Ibidem.

[15] PG 54, col. 599.

[16] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t49.html. [17] Ibidem. [18] Ibidem. [19] Ibidem.

[20] În această cântare a Vecerniei, dar și în altele: Ἐκάθισεν Ἀδάμ, ἀπέναντι τοῦ Παραδείσου, καὶ τὴν ἰδίαν γύμνωσιν θρηνῶν ὠδύρετο. Οἴμοι, τὸν ἀπάτῃ πονηρᾷ πεισθέντα καὶ κλαπέντα, καὶ δόξης μακρυνθέντα! οἴμοι, τὸν ἁπλότητι γυμνόν, νῦν δὲ ἠπορημένον! Ἀλλ᾽ ὦ Παράδεισε, οὐκέτι σου τῆς τρυφῆς ἀπολαύσω, οὐκέτι ὄψομαι τὸν Κύριον καὶ Θεόν μου καὶ Πλάστην· εἰς γῆν γάρ ἀπελεύσομαι, ἐξ ἧς καὶ προσελήφθην. Ἐλεῆμον, Οἰκτίρμον, βοῶ Σοι· Ἐλέησόν με τὸν παραπεσόντα, cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t49.html.

[21] Ibidem. E vorba de această cântare: Ἥλιος ἀκτῖνας ἔκρυψεν, ἡ σελήνη σὺν τοῖς ἄστροις εἰς αἷμα μετετράπη· ὄρη ἔφριξαν, βουνοὶ ἐτρόμαξαν, ὅτε Παράδεισος ἐκλείσθη. Ἐκβαίνων ὁ Ἀδάμ, χερσὶ τύπτων τὰς ὄψεις, ἔλεγεν· Ἐλεῆμον, ἐλέησόν με τὸν παραπεσόντα.

[22] Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul, Când voi pleca, voi fi mai aproape de voi, trad. din lb. gr. și note de Protopresbiter Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Sophia/ Metafraze, București, 2019, p. 11.

[23] Idem, p. 7. [24] Idem, p. 12. [25] Ibidem.

[26] Triodul, ed. BOR 1986, p. 92. [27] Ibidem. [28] Ibidem. [29] Ibidem. [30] Idem, p. 93.

Iubiții mei[1],

Judecata Domnului începe pentru noi atunci când tindem spre păcat. Pentru că conștiința noastră se tulbură când consimțim cu păcatul și începe să ni se împotrivească. Și atât înainte de păcat, în păcat și după aceea, conștiința noastră e împotriva noastră, pentru că Dumnezeu judecă păcatul nostru. El îl condamnă din fașă. Pentru că niciun păcat nu are de-a face cu viața noastră, atâta timp cât orice păcat e antiuman, e antiviață, e depersonalizant.

Iar vindecarea de păcatele noastre începe cu durerea și cu pocăința pentru ele, cu rușinarea profundă și cu suferința profundă pentru ele, cu urârea lor în mod desăvârșit și cu mărturisirea lor înaintea Domnului, apoi înaintea Preotului Duhovnic. Iar când Domnul, prin Duhovnicul nostru, ne iartă de ele și simțim slava Lui inundându-ne interior și vindecându-ne de păcatele noastre, ele, păcatele noastre, rămân mereu înaintea noastră ca o frescă vie a decadenței noastre. Căci ele ne spun ce suntem noi fără Domnul. Fresca păcatelor noastre ne spune de unde am fost iar și iar ridicați de către El, din ce Iad, și că binele duhovnicesc pe care îl trăim în noi înșine e darul Lui. Pentru că El ne iartă mereu, când noi ne pocăim, pentru ca mereu să ne arate care e adevărata noastră viață, care e adevărata noastră împlinire: viața cu El. Și dacă viața cu El e împlinirea noastră, aceasta, viața cu El, nu e judecată de Domnul, pentru că viața cu El e mântuirea noastră veșnică. Și cei care sunt ai Lui, aceia se mută de la moarte întru viață [In. 5, 24, BYZ], întru viața veșnică, pentru că nu mai vin la Judecata Lui [Ibidem] ca să fie judecați. Căci vin la Judecata Lui ca Sfinți ai Săi și nu ca cei care trebuie judecați pentru ceea ce au făcut în viața lor.

Pentru că atunci când va veni Domnul întru slava Lui, „când toate cele pământești se vor uni în întregime cu cele cerești, atunci și Drepții vor moșteni acest pământ reînnoit. […] Căci sufletele Sfinților…prin darul și unirea Sfântului Duh, încă fiind ele în trupuri, [în această viață], se lipesc lui Dumnezeu, iar, [trupurile lor, fiind] reînnoite, se vor schimba [duhovnicește], se vor scula din moarte și vor fi restaurate…în lumina neînserată [a lui Dumnezeu]”[2]. Și El va da Sfinților Lui moștenirea lor, „dăruind fiecăruia moștenirea după vrednicia sa și strălucirea și slava care i se cuvin din virtuțile și faptele sale”[3].

Pentru că în Evanghelia de azi, așa ne-a spus Domnul: că El „va ședea pe tronul slavei Sale [καθίσει ἐπὶ θρόνου δόξης Αὐτου]” [Mat. 25, 31, BYZ] ca să îi judece pe oameni și îi va despărți [Mat. 25, 32] pe unii de alții: pe Sfinți de păcătoșii nepocăiți. Și Sfinții Lui sunt ca oile de cuminți, pe când păcătoșii nepocăiți sunt precum caprele de neascultători.

Însă, în Mt. 25, 32, la finalul versetului, avem τῶν ἐρίφων [ton erifon]. Iar ἔριφος [erifos] înseamnă ied[4], pentru că αἴξ [ex] înseamnă capră[5]. Însă, Gingrich Greek Lexicon ne sfătuiește să îl traducem la Mt. 25, 32 cu goat, cu capră[6] și nu cu ied. Dar dacă l-am traduce cu ied, am avea acest final: „precum păstorul desparte oile de iezi [ὥσπερ ὁ ποιμὴν ἀφορίζει τὰ πρόβατα ἀπὸ τῶν ἐρίφων]” [Mt. 25, 32, BYZ]. Și cine a văzut cum se manifestă iezii, adică copiii caprei, cum se urcă ei în pom, pe casă[7], cum sar pe te miri unde, înțelegi ce înseamnă proverbul: „Capra sare masa, dar iada sare casa”. Pentru că iezii, în comparație cu caprele, cu mamele lor, sunt cei mai neastâmpărați, atâta timp cât pot urca în locuri greu accesibile.

Și când Domnul ne aseamănă pe noi, cei păcătoși, cu caprele sau cu iezii lor, spune despre noi că nu ne place să fim ascultători, ci mergem pe aiurea. Și a merge pe aiurea înseamnă a păcătui oriunde mergi și în orice lucru pe care îl faci. Însă, păcatul nu ne face bine, ci ne omoară! Tocmai de aceea, păcătoșii nepocăiți vor merge „întru pedeapsa cea veșnică” [εἰς κόλασιν αἰώνιον] [Mt. 25, 46, BYZ], adică întru Iad.

Și Iadul e veșnic și veșnice sunt și chinurile sale, după cum și Paradisul e veșnic și veșnice sunt bucuriile sale. Iar Paradisul lui Dumnezeu, în sfârșitul Evangheliei de azi [Mt. 25, 31-46], e numit „viața veșnică [ζωὴν αἰώνιον]”[Mt. 25, 46], cu sensul că el e adevărata viață a omului. Pentru că și cei din Iad trăiesc, nu sunt morți, atâta timp cât sunt chinuiți veșnic, dar aia nu e viață, ci e chin. Însă, în Paradisul lui Dumnezeu, în Împărăția Sa, acolo se trăiește adevărata viață a omului, viața cea pururea fericită, viața cea pururea împlinitoare pentru om. De aceea, când vorbim despre viața veșnică, ne referim la viața cea pururea fericită a Sfinților, care trăiesc veșnic împreună cu Dumnezeu și cu Îngerii Lui.

Dar Domnul, în Evanghelia de azi, ne spune că suntem ceea ce facem. Dacă vedem în jurul nostru oameni și ne comportăm uman, profund uman față de toți, atunci viața noastră e creștină. Pentru că atunci când îl vezi pe celălalt în adevărul lui, în bucuria sau durerea sa, atunci te comporți față de el așa cum trebuie. Și așa cum trebuie, după adevăr, înseamnă a ne comporta creștinește.

Iar Domnul Își asumă pe fiecare om flămând și însetat și străin și gol [γυμνός] și bolnav și închis în temniță [Mt. 25, 35-36, BYZ], pentru ca să facă din viața noastră o continuă atenție față de semenii noștri și o continuă dăruire față de ei. Căci atunci când știi că tot ceea ce faci pentru alții, faci pentru Hristos Domnul, atunci viața ta e o slujire continuă a lui Dumnezeu.

Și există flămânzi, oameni morți de foame, care vor mâncare la propriu, dar există și flămânzi după adevăr și după iubire și după sinceritate. Unul vrea să bea ceva, pentru că îi e sete, dar altul vrea să bea sinceritatea ta, prietenia ta, adevărul tău, ce ești tu în adâncul tău. Unul e străin, pentru că e din altă parte, dar altul se simte străin în lumea asta, pentru că e neiubit și neînțeles. Iar noi trebuie să avem grijă de toți aceștia. Nu numai de cei care sunt goi, fără haine, ci și de cei care nu sunt îmbrățișați de nimeni, nu numai de cei bolnavi trupește, ci și de cei bolnavi sufletește, nu numai de cei închiși la închisoare, ci și de cei care n-au pe nimeni. Căci atunci când n-ai pe nimeni, ai numai uși închise și fețe întoarse de la tine…

Și asta se întâmplă, pentru că oamenii nu mai vor să fie oameni, ci vor să fie neoameni. Pentru că, dacă ar vrea să fie oameni, atunci s-ar comporta normal, firesc. Și omul, după firea lui, e deschis, e zâmbitor, e bun, e iertător. Și e așa, pentru că e creat de Dumnezeu după chipul Său. Și omul, în el însuși, știe când păcătuiește, după cum știe și când face binele. Pentru că binele îl împlinește, îl bucură, în întărește, pe când răul îl tulbură, îl însingurează și îl înrăiește.

Iar binele ne împlinește, pentru că Dumnezeu coboară la noi și rămâne în noi prin slava Lui, pentru ca să fim în pace, în bucurie, în curăție, în sfințenie. El, Dumnezeul nostru, Se apropie de noi și Se sălășluiește în noi prin slava Lui, pe măsură ce noi împlinim poruncile Sale. Pentru că El vine acolo unde oamenii devin tot mai mult ca El Însuși.

Lăsăm sec de carne în această zi! Adică de mâine, 20 februarie 2023, nu mai mâncăm carne până la Paști. Și Paștiul nostru, anul acesta, e pe 16 aprilie 2023. Iar postul nostru, pe care îl începem mâine în mod parțial, e pentru ca să ne întărim în binele lui Dumnezeu. Să ne întărim duhovnicește prin rugăciuni, prin postire, prin metanii, prin citiri sfinte, prin milostenii, prin privegheri, prin ajutorări ale oamenilor. Căci tot binele pe care îl adunăm în noi e binele care ne odihnește și ne luminează mereu. E o intimizare continuă cu Dumnezeul nostru, Care ne vrea tot binele și ne dăruie tot binele.

De aceea, iubiții mei, rugați-vă, bucurați-vă, postiți, liniștiți-vă interior, umpleți-vă de înțelepciune dumnezeiască! Pentru că milioane de cărți ne stau în față, milioane de Sfinți vor să fie cunoscuți de către noi, milioane de oameni vor rugăciunile noastre și prietenia noastră. Amin!

---

[1] Începută la 16. 47, în zi de luni, pe 13 februarie 2023. Soare, 7 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, Scrieri I, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr și un studiu de Ierom. Alexander Golitzin, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 131. Am corectat traducerea cu textul sursă, cu textul din SC 122, p. 220.

[3] Ibidem. Corectat cu SC 122, p. 222.

[4] Gingrich Greek Lexicon, 2714, apud BW 10.

[5] Gingrich Greek Lexicon 149, apud BW 10.

[6] Gingrich Greek Lexicon, 2714, apud BW 10.

[7] A se vedea: https://stirileprotv.ro/show-buzz/fun/scene-comice-in-maramures-unde-patru-iezi-s-au-urcat-pe-acoperisul-unei-case-ce-s-a-intamplat-cand-au-ajuns-stapanii-acasa.html.