Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Paradis [2024]

Iubiții mei[1],

mâncarea are de-a face cu iertarea. Căci, prin mâncare, diavolul l-a biruit pe om în Paradis[2], iar noi, de mâine, îl vom birui pe el prin postire și prin împărtășirea cu Domnul. Pentru că El este adevărata mâncare și adevărata băutură a fiilor lui Dumnezeu. Și vom posti pentru ca să Îl mâncăm pe El, Cel care este Viața noastră, ca să primim, prin mâncarea Lui, iertarea păcatelor noastre și multă curăție și sfințenie dumnezeiască. Și dacă primim iertarea Lui cea preasfântă, prin aceea învățăm și noi să iertăm toate aproapelui nostru. Căci așa cum El ne iartă nouă toate și ne ridică din Iadul păcatelor noastre, așa ne dă putere sfântă să iertăm păcatele tuturor. Pentru că El ne dă să vedem în adâncul omului nevoia lui de a fi iertat…

Fiul nestatornic a înțeles că are nevoie de iertarea lui Dumnezeu pe când se afla în mocirla porcilor, adică în patimile sale. Vameșul a înțeles că e păcătos și că are nevoie de mila Lui, când a stat în fața lui Dumnezeu la rugăciune. Evanghelia Judecății Sale ne-a vorbit la modul categoric despre milă, despre mila față de orice om, despre ajutorarea oricui. Dar pentru ca să ajuți pe oricine trebuie să treci dincolo de ideologiile lumii tale, dincolo de aversiunile tale, dincolo de lucrurile care sunt „greu de făcut” pentru oameni. Și de ce sunt „greu de făcut”? Pentru că nu îi iertăm pe oameni! Căci atunci când ierți și când iubești pe tot omul, e ușor să îl ajuți. Dar când ești în luptă interioară cu el, atunci ți se pare „imposibil” să-l ierți, să-l iubești și să-l ajuți, deși oamenii se pot iubi unii pe alții foarte ușor, fără multă greutate.

Ce înseamnă, de fapt, a ierta pe cineva? Înseamnă a trece peste lucrurile care ne despart. Care ne-au despărțit…și a ne împăca cu el. A trece spre el, spre comuniunea cu el și spre înțelegerea lui. Dar ca să te împaci cu cineva nu înseamnă doar să îl ierți și apoi să fii indiferent față de el, ci să continui să te întâlnești cu el și să îl redescoperi și mai bine. Pentru că a ierta înseamnă a recupera relația cu acela. A-l readuce în viața ta și a construi împreună cu el o relație de prietenie, de iubire.

Iertarea, așadar, e un continuum și nu un fapt izolat. E ceea ce facem împreună după ce ne împăcăm, după ce lăsăm tot răul în spate, după ce lăsăm toată nevorbirea în urma noastră. Și ca să lași totul în urmă înseamnă să începi să postești. Să te lepezi de ceea ce îi enervează pe alții și, în primul rând, pe Dumnezeu. Și postirea noastră cea duhovnicească e renunțarea la orice păcat, la orice patimă, la orice fărădelege. Pentru că păcatul enervează în mod real. Păcatul e nefirescul vieții noastre. Când ne-am supărat cu cineva, ne-am supărat pentru un păcat al nostru, pe care eu sau acela l-a făcut. Păcatele noastre ne fac să ne distanțăm unii de alții, să nu ne mai dorim unii pe alții, pentru că păcatele sunt cele care ne prostesc, care ne scot din dreapta judecată, care ne urâțesc, care ne îmbolnăvesc de moarte.

Dacă am ierta aproapelui nostru, atunci am și posti, pentru că a posti înseamnă a ierta. Când postesc, eu mă lepăd de tot ceea ce îmi face rău. Iar neiertarea e un mare rău. Și când iert, eu învăț să fiu milostiv, pentru că mă uit mai întâi la nevoia de iertare a aproapelui meu. Și a ierta pe cineva înseamnă a-l odihni, înseamnă a-l calma, înseamnă a-l mântui. Și când iert, eu învăț că am nevoie de iertarea tuturor și de rugăciunea tuturor, pentru că noi, oamenii, suntem una. Suntem o umanitate, o lume, o familie mare, pentru că ne tragem dintr-o singură familie: din familia Sfinților noștri Protopărinți Adam și Eva. Și dacă trăim cu perspectiva familiei lărgite, cu faptul că întreaga umanitate e familia noastră, atunci nu mai putem să ajungem la ideea războiului, a răzbunării, a crimei. Căci tot ceea ce ne desparte, ne înstrăinează, pe când noi suntem una, o singură umanitate și suntem chemați să fim o singură Biserică a lui Dumnezeu.

Și cine dorește cu adevărat mântuirea, acela caută Biserica lui Dumnezeu, cea una, cea dintru început. Nu rămâne la diviziuni, la separații, la structuri teologice eretice, ci vine în Biserica de la început, în Biserica Cincizecimii, pentru ca să trăiască reala viață cu Dumnezeu. Să o trăiască în mod plenar.

Pentru că aici, în Biserica lui Dumnezeu, noi nu ne întrebăm dacă Liturghia e bună sau dacă postul e bun, dacă e bine să iertăm sau dacă e bine să ne iubim aproapele, ci noi le trăim pe toate acestea ca pe propria noastră viață. Pentru că nu avem dubii asupra a niciunui lucru din Biserică, ci știm că toate sunt bune, drepte și sfinte pentru viața noastră. Și, știind acest lucru, noi ne bucurăm în fiecare zi, noi ne curățim în fiecare zi, noi înaintăm în cunoaștere și în comuniune sfântă în fiecare zi, pentru că toate sunt bune și mântuitoare pentru noi în Biserica lui Dumnezeu.

De aceea, ne este străină ideea de „a îndrepta” Biserica, de „a o aduce în prezent”, de „a o reforma”, pentru că noi trăim pentru a ne schimba interior pe fiecare zi. Reactualizarea noastră continuă înseamnă transfigurarea noastră cea duhovnicească. Și noi ne transfigurăm continuu în Biserica lui Dumnezeu, în relația noastră vie, continuă, cu Dumnezeul Cel viu. Și Biserica Lui e mereu vie, actuală, sfântă, una, apostolică și catolică, preafrumoasă și preabună, pentru că El, Dumnezeul nostru, e Dumnezeul tuturor, vorbește pe înțelesul tuturor și ne răspunde la nevoile noastre, ale tuturor. În Biserica Lui, El revarsă tot harul și toată cunoașterea și toată virtutea prin care noi ne putem mântui și sfinți neîncetat. De aceea, Biserica Lui e mereu actuală și mereu aceeași, pentru că El, Cel neschimbat, vorbește pentru toți, din toate generațiile, pe înțelesul tuturor. Și ca să auzi glasul Lui trebuie să te umpli de slava Lui, pe care El o revarsă prin Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii. Și slava Lui nu se învechește niciodată, pentru că e veșnică și mereu actuală pentru noi. Și noi suntem în mod continuu actuali, sunt în mod continuu oamenii Bisericii și ai luminii noastre, pentru că ne înduhovnicim continuu în Biserica Lui. Și ne înduhovnicim prin slava Lui cea veșnică, cea prin care putem să iertăm, putem să postim, putem să facem milostenie, pentru că putem să ne curățim neîncetat de păcatele noastre.

– Unde e comoara [ὁ θησαυρὸς] [Mt. 6, 21, BYZ] noastră?

– Unde este și inima [ἡ καρδία][Ibidem] noastră! Și inima noastră e înăuntrul nostru. Comoara noastră de har și de gânduri și fapte bune e în inima noastră. Și inima despre care ne vorbește aici Domnul e sufletul nostru. Căci dacă s-ar fi referit la inima de carne, trupească, atunci ar fi însemnat că tot binele nostru ar fi murit odată cu moartea noastră, cu despărțirea sufletului nostru de trupul nostru. Dar nu e așa! Ci cardia/ inima, despre care Domnul ne vorbește la Mt. 6, 21, e sufletul nostru. Pentru că în sufletul nostru, cel nemuritor, rămâne comoara noastră cea veșnică. Și comoara noastră supraviețuiește, așadar, morții trupești. Și comoara noastră, vistieria noastră cea veșnică, e slava lui Dumnezeu și toate faptele mântuirii și ale sfințirii noastre. Pentru că tot binele pe care l-am făcut împreună cu Dumnezeu ne-a reactualizat, ne-a sfințit în mod continuu și ne-a făcut proprii Împărăției Sale. De aceea, fiecare dintre noi mergem cu comoara noastră personalizată în Împărăția lui Dumnezeu, adică cu un mod de a fi unic, cu o viață unică. Pentru că, prin tot ceea ce am făcut, ne-am sculptat duhovnicește pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Capul și fața noastră, din Mt. 6, 17, sunt tot sufletul nostru. Pentru că atunci când postim, noi ne ungem capul nostru, adică mintea noastră, și ne spălăm fața noastră, adică întreaga noastră persoană. Slava lui Dumnezeu e ungerea cea duhovnicească a minții noastre și spălarea noastră e formată din toată virtutea prin care ne curățim duhovnicește. Pentru că orice faptă bună ne spală interior, pentru că ne spală slava lui Dumnezeu din orice bine pe care îl facem. Căci esența binelui e slava lui Dumnezeu. Pentru că orice bine al nostru, care ne mântuie, îl facem cu Dumnezeu, prin umplerea noastră de slava Lui.

Însă, dacă te prefaci că faci bine oamenilor, dacă te prefaci că te bucuri de oameni și că îi iubești, plata [τὸν μισθὸν] ta [Mt. 6, 16, BYZ] e lauda oamenilor. Oamenii, necunoscând inima ta cu adevărat, te laudă ca pe un om „bun”. Dar tu nu ești „bun”, ci doar un prefăcut! Și tu îți iei plata ta de la oameni, dar nu și de la Dumnezeu. Pentru că plata de la Dumnezeu e slava Lui. Și ca să fi luat plata Lui, ar fi trebuit să îi iubești cu adevărat și să dai cu toată inima, ca să te umpli de plata Lui, adică de slava Lui. Dar tu, fățărnicind bunătatea, prefăcându-te că ești „bun”, nu primești iertarea Lui, ci pedeapsa Lui, pentru că n-ai făcut bine oamenilor.

Și așa înțelegem mai bine de ce sunt blestemați [οἱ κατηραμένοι] cei nemilostivi [Mt. 25, 41, BYZ]: pentru că nu au dragoste întru ei. Și dacă n-ai dragoste, n-ai nici iertare și nici postire și nici nu mai ești om. Căci om ești când iubești, când ierți, când ajuți, când te pătrunzi de nevoile oamenilor, când nu ești insensibil. Dar când ajungi rău și răzbunător și nemilostiv și im- pasibil, atunci te demonizezi continuu, pentru că le slujești demonilor și nu lui Dumnezeu.

Femeia hananea și-a țipat durerea ei și I-a mărturisit Domnului: „Fiica mea rău se demonizează [ἡ θυγάτηρ μου κακῶς δαιμονίζεται” [Mt. 15, 22, BYZ]. Și pe cine avem noi ca pe un copil al nostru, la care ne uităm ca la ochii din cap, dacă nu pe sufletul nostru? Sufletul nostru e fiica noastră care rău se demonizează, atunci când începem să devenim pătimași. Și când vedem că Iadul se prăvălește în noi prin tot răul pe care îl facem, atunci strigăm ca din gură de șarpe, strigăm din toată inima noastră spre Dumnezeu. Și strigăm, pentru că știm că numai de la El ne vine mântuirea, ajutorul, scăparea noastră.

Când te simți îndepărtat de Dumnezeu, uitat de El, chinuit de El, nu trebuie să te lupți cu El, ci să îți recunoști păcatele înaintea Lui. Căci recunoașterea lor e o recunoaștere de sine. Și prin asta nu faci altceva decât să te apropii de El, să te rogi Lui pentru iertarea ta. Pentru că vrei din nou în Paradis, vrei să fii cu El, vrei să îți fie bine cu adevărat.

Pentru că toți vrem binele lui Dumnezeu în viața noastră, dar mai puțin vrem să Îi slujim Lui. Dar binele Lui vine din slujirea Lui! Pe cât Îi slujim lui Dumnezeu, pe atât suntem plini de binele Lui. Toată asceza mântuirii e binele Lui. Dar trebuie să ascultăm de El ca să ne umplem de binele Său.

Dumnezeu să ne întărească pe toți în postirea Sa și în umplerea de tot binele Său! Căci binele Lui e binele nostru cel veșnic. Amin!


[1] Începută la 10. 47, în zi de miercuri, pe 13 martie 2024. Cer înnorat, 9 grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Cf. Slujbei zilei: https://glt.goarch.org/texts/Tri/t49.html.

Predica la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți [2024]

Iubiții mei[1],

rugăciunea noastră continuă e ca să avem „sfârșituri creștinești vieții noastre [χριστιανὰ τὰ τέλη τῆς ζωῆς ἡμῶν], nedureroase [ἀνώδυνα], nerușinate [ἀνεπαίσχυντα], pașnice [εἰρηνικά] și răspuns bun la înfricoșătorul scaun de judecată al lui Hristos [καὶ καλὴν ἀπολογίαν τὴν ἐπί τοῦ φοβεροῦ βήματος τοῦ Χριστοῦ]”[2] Dumnezeu. Pentru că sfârșitul vieții noastre trebuie să fie o chintesență a vieții noastre creștine.

Tocmai de aceea, sfârșitul nostru, moartea noastră, trebuie să fie creștinească, trebuie să fie duhovnicească. Pentru că noi înșine trebuie să fim cu totul plini de slava lui Dumnezeu când plecăm de aici, de curăție, de pace și de sfințenie. Și acest sfârșit duhovnicesc al vieții de aici e începutul vieții celei veșnice. Pentru că moartea noastră e o pregătire pentru veșnicia noastră și nu pentru desființarea noastră ontologică.

Cei care vorbesc despre „trecerea omului în neființă”, vorbesc despre desființarea lui ontologică. Adică, după moarte, nu mai rămâne nimic din om. Fapt pentru care nici nu au ideile de veșnicie, de suflet, de mântuire, de Dumnezeu, pentru că, după viața de aici nu mai urmează nimic în mintea lor.

Dar noi ne pregătim toată viața de moarte, de moartea noastră cea creștinească, cea duhovnicească, pentru că moartea e pentru noi ușa de intrare în veșnicie. Și așa cum, la Nuntă, te îmbraci bine pentru ca să intri acolo unde se petrece, unde oamenii se veselesc pentru noii miri, înfrumusețarea noastră duhovnicească de toată viața e pentru Nunta cea veșnică a Împărăției Sale. Adică pentru veșnica bucurie și veselie dumnezeiască cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Pentru că, în fapt, nu pentru moarte ne pregătim noi, ci pentru veșnicia cea fericită cu Dumnezeu. Ne pregătim pentru ceea ce urmează după moartea noastră…

Tocmai de aceea, vrem ca sfârșitul vieții noastre să fie nedureros, să nu suferim mult până când murim, să fie nerușinat de demoni și să fie pașnic, să plecăm în pace la Domnul. Căci demonii, când omul se zbate să moară, duc ultima luptă cu noi, lupta finală. Și atunci, cu toată răutatea, ei se aruncă asupra noastră pentru ca să ne facă să păcătuim. De aceea, rugăciunea noastră e ca ei să nu ne rușineze atunci, să nu ne facă de rușine, să nu ne arunce în păcate grele înainte de moartea noastră, ci noi să plecăm în pace la Domnul, fără durere, cu mare bucurie, cu mare veselie în sufletul și în trupul nostru.

Pentru că noi mergem să ne întâlnim cu Dumnezeu, mergem să trăim veșnic cu El și nu mergem spre o moarte care aneantizează omul. Apostolul Înmormântării vorbește despre acești oameni triști, care nu au perspectiva veșniciei, și spune despre ei că sunt cei „care nu au nădejde [οἱ μὴ ἔχοντες ἐλπίδα]” [I Tes. 4, 13, BYZ]. Nu au nicio nădejde, pentru că ei cred că odată cu moartea, omul piere cu desăvârșire.

Dar noi avem nădejde de mântuire și cerem un răspuns bun de la Hristos Dumnezeu, de la Judecătorul nostru, al tuturor oamenilor, pentru că în El ne încredem în mod desăvârșit. Ne încredem în mila Lui, în iubirea Lui cea veșnică pentru noi, în comuniunea veșnică cu El, pentru că El e în noi și cu noi acum, în clipa de față. Și marea și singura noastră grijă, continua noastră grijă e pentru relația veșnică cu El, căci tot ceea ce facem noi pe pământ este pentru a-L sluji pe El, pe Dumnezeul mântuirii noastre.

De aceea, deși vorbim despre El, despre Înfricoșătorul Judecător al nostru ca despre Cel care va veni „în[tru] slava Sa [ἐν τῇ δόξῃ Αὐτοῦ]…și va ședea pe tronul slavei Sale [καθίσει ἐπὶ θρόνου δόξης Αὐτοῦ]” [Mt. 25, 31, BYZ], El este în noi prin slava Lui și cu noi pururea. Fapt pentru care, așteptarea noastră eshatologică nu este una goală, nu e una fără conținut, ci una plină, plină de conținut, pentru că Cel care trebuie să vină e deja cu noi. Și noi așteptăm cu dor venirea Lui, venire prin care va transfigura întreaga creație, pentru că El e în noi clipă de clipă și ne transfigurează în mod continuu. Căci ceea ce a început în noi, în fiecare dintre cei ai Lui, El va continua în toată creația Sa. Pentru că, așa cum Și-a transfigurat umanitatea Lui și a umplut-o cu totul de slava Sa cea veșnică, așa Își va transfigura și întreaga Sa creație. Pentru că toate sunt ale lui Dumnezeu.

Și când înțelegem măreția la care suntem chemați cu toții, la locuirea veșnică cu Dumnezeu în Împărăția Sa, înțelegem de ce toată viața noastră trebuie să fie plină de sfințenie. Pentru că trebuie să ne învățăm încă de acum, de aici, cu sfințenia, cu pacea, cu curăția, cu mila, cu iertarea, cu smerenia lui Dumnezeu, pentru că vom locui cu El, cu Cel care le are pe toate ale desăvârșirii.

Și El e ultraatent la detalii, ultrasensibil la durerile oamenilor, hipercorect în toate, cel mai bun cu noi și cel care ne dorește cel mai mult binele nostru. Pentru că El știe ce ne trebuie, știe mai mult decât noi de ceea ce avem nevoie și fiecare om, carte, lucru pe care ni-l scoate în cale e pentru înțelepțirea noastră.

Dar așteaptă de la noi ca să fim de acord cu fericirea noastră cea veșnică. Așteaptă de la noi să ajungem la înțelepciunea de a ne dori veșnica împlinire cu El. Căci El nu ne forțează libertatea niciodată, ci ne pune mereu să alegem. Să alegem în cunoștință de cauză. Și când Îl alegem pe El, El le uită și le șterge pe toate cele din urma noastră, toate căderile noastre din iubirea Lui, pentru că El ne dorește binele cu adevărat. Și orice iertare a Lui, așa cum am văzut în cazul fiului celui curvar din duminica trecută, e o repunere în toată slava Lui. Pentru că El nu ne iartă cu țârâita, ci ne iartă deplin și ne umple de toată slava Lui. Ne are din nou ca fii ai Săi și nu ca trădători ai Lui.

Și de aceea trebuie să învățăm să iertăm și să fim buni și să ne smerim de la Însuși Dumnezeul nostru. Căci Cel Preaînalt s-a smerit pe Sine și S-a făcut om, tocmai din iubire imensă pentru noi. Pentru ca să ne mântuie pe noi. Să ne dăruie nouă fericirea cea veșnică. Și cum ne iartă El în mod desăvârșit și ne umple din nou de slava Lui, după ce noi cădem în multe și grele păcate, e o pildă vie pentru cât trebuie să-i iubim și să-i iertăm și noi pe oameni. Căci niciodată nu îi vom iubi și nu îi vom ierta pe ei, după cum El ne iartă pe noi.

Tocmai de aceea, când dăm de mâncare sau de băutură cuiva, dăm din mila lui Dumnezeu cu noi. Când îi primim și îi înțelegem pe oameni, îi primim și îi înțelegem pentru că El ne-a primit și ne-a înțeles pe noi mai întâi, ca Unul care ne cunoștea pe noi mai înainte de facerea a toată lumea. Dar, deși El cunoaște toate ale noastre mai înainte de a ne zidi pe noi, preștiința Sa nu ne predestinează. Căci El știe ce vom face noi toată viața, cum vom trăi și cum vom muri, dar noi suntem cei care alegem să facem toate ale vieții noastre.

Dacă ne-ar fi predestinat pe unii la bine și pe alții la rău, atunci ar fi fost dușmanul numărul unu al nostru, al celor care ne-ar fi predestinat la rău, pentru că nu ne-ar fi dat nicio șansă să ne îndreptăm. Dar El ne dăruie tuturor posibilitatea să ne mântuim, pentru că El dorește mântuirea tuturor. Și când Dumnezeu dorește mântuirea tuturor, asta înseamnă că îi vrea pe toți buni, pe toți moștenitori ai Împărăției Sale. Și când îi vrei pe toți buni înseamnă că El nu a creat lumea pentru un scop dublu: ca pe unii să îi bucure, iar pe alții să îi arunce în Iad, ci pentru un singur scop: ca toți să meargă întru Împărăția Lui cea veșnică.

De aceea, când Domnul, în Evanghelia Judecății [Mt. 25, 31-46], ne vorbește despre Iad, adică despre „focul cel veșnic [τὸ πῦρ τὸ αἰώνιον]” [Mt. 25, 41, BYZ], ne spune că el „a fost pregătit diavolului și îngerilor săi [τὸ ἡτοιμασμένον τῷ διαβόλῳ καὶ τοῖς ἀγγέλοις αὐτου]” [Mt. 25, 41, BYZ]. Însă diavolul și îngerii dimpreună cu el – care s-au făcut „ai lui”, pentru că l-au urmat pe el, pe diavolul –, sunt ai lui Dumnezeu, căci El i-a creat. Și El i-a creat pe Îngeri pentru ca să Îl slujească pe El și nu pentru ca să se îndepărteze de El și să lupte împotriva Lui. De aceea, Iadul a fost, inițial, pedeapsa pentru îngerii căzuți, pentru demoni, și nu pentru oameni.

Însă demonii i-au înșelat pe oameni, pentru ca să cadă și ei în Iad! De aceea, cei blestemați de Dumnezeu vor merge și ei în Iad [Mt. 25, 41], unde sunt demonii, pentru că le-au slujit demonilor și nu Lui.

– Și cum slujim noi demonilor, când nu vedem niciun demon în fața noastră?

– Îi slujim prin toată patima și prin tot păcatul nostru! Pentru că, prin ele, ne facem aidoma lor în ființa noastră. Orice păcat pe care îl săvârșim ne urâțește interior, ne schimonosește, ne satanizează. Că știm sau că nu știm care sunt păcatele noastre, când le săvârșim, noi ne schimbăm în rău în mod continuu prin ele. Și o ducem din rău în mai rău, pentru că răul se înmulțește în noi în mod progresiv, pe fiecare zi.

Și putem să observăm evoluția răului în copiii noștri. Care, la început, nu cunoșteau păcatul, nu știau ce e ăla păcat, nu aveau rușine, dar, când au început să păcătuiască, au început să se schimbe în rău în ei înșiși. Învață să mintă, învață ce e plăcerea păcătoasă, învață să fugă de durere în mod laș, învață să drăcuie, să urască, să se alipească de lucruri. Și, pentru jucăria lor, dacă le-o iei, îți dau cu ceva în cap, te rănesc, te pot și omorî, pentru că ei sunt lipiți de telefonul lor, de banii lor, de plăcerea lor. Și până nu se dezic interior de împătimirea lor față de ei și față de lucruri, ei nu se schimbă în bine și nu poți avea un dialog real cu ei, pentru că ei sunt pătimași și iubitori de sine.

De aceea e importantă viața creștină din copilărie: pentru ca omul să se sfințească de mic, să se facă bun, să se facă sociabil, să crească în mod autentic. Căci altfel crește ca o buruiană, ca un sălbatic, chiar dacă are toată tehnologia și știința la îndemână. Ce, dacă cunoști cum să scrii pe computer, asta te face și sensibil la durerile umanității? Dacă ai tu și te simți bine, te gândești și la cel care nu are și nu e atât de bine ca tine? Civilizația te despătimește sau lupta ascetică continuă cu tine însuți, învățată la Biserică? Pentru că oriunde poți găsi oameni amabili, manierați, civilizați, tehnologizați, dar fără să aibă viață duhovnicească în ei înșiși. Și dacă n-ai pe Dumnezeu în tine, n-ai nimic esențial. Pentru că El este totul tău.

Din acest motiv, Judecata Lui este întâlnirea fundamentală cu El. Noi stăm mereu înaintea Lui, a Judecății Sale, pentru că El, Cel care este în noi și cu noi pururea, ne judecă continuu viața noastră. Și în funcție de Judecata Lui, de Judecata Lui continuă, noi ne schimbăm continuu. Dar când nu ai stat toată viața înaintea Lui și nu ai primit niciodată judecățile Sale, Judecata Lui cea din urmă este înfricoșătoare pentru tine. Pentru că tu vezi numai aspectul ei dur, definitiv, categoric și nu și pe cel curățitor, luminător și sfințitor. Căci, dacă ai fi fost cu El continuu, Judecătorul tuturor te-ar fi schimbat continuu prin judecățile Sale, prin luminările Sale, prin îndreptările Sale. Însă, acum, la final, când nu se mai poate face nimic, tu ești cel care n-ai avut parte de continua îndreptare a ta.

Așadar, iubiții mei, Judecătorul nostru este Mântuitorul nostru Cel preabun. Și noi Îl cunoaștem din noi înșine, căci cu noi este pururea. Și exigențele Lui maximale sunt judecățile Lui cu noi, în funcție de care noi ne schimbăm în mod continuu interior. Și schimbarea interioară e schimbarea totală a omului. Pentru că omul care se schimbă în tot sufletul său, se schimbă și în tot trupul său. Și schimbarea reală a omului e sfințirea lui.

De aceea, dacă gândești din interiorul sfințeniei, dacă gândești tot ceea ce faci cu sfințenia lui Dumnezeu în tine, atunci știi cum să te comporți față de oameni, față de toți oamenii, dar, în primul rând, față de Dumnezeu, de Sfinții și de Îngerii Lui. Pentru că știi ceea ce e prioritar în viața ta. Și binele e prioritatea noastră. Binele e lucrul prim pe care trebuie să îl facem în relație cu orice om și cu orice viețuitoare. Pentru că binele ne împlinește, binele e voia lui Dumnezeu cu noi, binele ne sfințește. Și când facem binele lui Dumnezeu în viața noastră, noi ne pregătim pentru veșnicia noastră, adică pentru veșnica bucurie cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Săi.

De azi lăsăm sec la carne! Adică renunțăm să mai mâncăm carne animală până la Paști. Și prin aceasta am început parțial Postul cel Mare al Bisericii. În toată săptămâna aceasta, până duminică inclusiv, putem mânca brânză, lapte, ouă, pește, fructe de mare. Și de pe 18 martie 2024, o zi de luni, începem postul deplin, total, Postul cel Mare al Bisericii.

De aceea, cine dorește să postească, să postească când postește întreaga Biserică și nu așa, la întâmplare! Să postească de acum, să postească pentru a se umple de virtuțile lui Dumnezeu ca pregătire pentru marele praznic al Învierii Domnului! Căci postul acesta e binecuvântat și întărit de Dumnezeu cu harul Său, pentru ca noi să ne bucurăm duhovnicește întru el. Pentru că el e spre întărirea noastră în credință, în nădejde și în dragoste, în toată simplitatea și curăția. Amin!


[1] Începută la 6. 42, în zi de miercuri, pe 6 martie 2024. Cer înnorat, 4 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

Predică la Duminica a 34-a după Cincizecime [2024]

Iubiții mei[1],

ἀσωτία [asotia] înseamnă destrăbălare, dezmăț[2], o viață trăită în risipire și în istovire de sine. Pentru că îți place să petreci și să curvești și să nu te gândești la tine cu adevărat. Să nu te gândești la sufletul tău, la veșnicia ta…Căci toți vom muri, dar nu toți vom merge în același loc! Pentru că aici, pe pământ, n-am avut decât iubirea Lui, decât slujirea Lui, decât urmarea Lui. Și tocmai de aceea, nu ne place să pierdem timpul, ci să îl tezaurizăm dimpreună cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Însă duminica aceasta, în Triod, este a fiului care este ἀσώτως [asotos][3], a celui care trăiește ca un sălbatic, pentru că trăiește cu nepăsare, folosindu-se de libertatea sa în mod păcătos[4]. Pentru că atunci când crezi că „libertatea de a alege” înseamnă a trăi porcește, a trăi ca un animal, ca un destrăbălat, nu ești liber, ci robit de patimile tale, de demonii care te stăpânesc. Căci nu faci ceea ce vrei cu adevărat, ci ceea ce nu vrei.

De aceea, în mod iconomic, Biserica îl scoate în față pe fiul cel risipitor, pe cel curvar, ca să ne spună că oricine se poate îndrepta, că oricine poate să vină la pocăință, dar nu el e paradigma noastră! Nu, nu cel curvar e paradigma, este exemplul nostru de urmat, ci fiul mai bătrân [ὁ πρεσβύτερος][Lc. 15, 25, BYZ], mai în vârstă, care a îmbătrânit în cele bune și n-a avut parte de escapade, de ieșiri în decor. El, cel mai bătrân, e paradigma creștinului! Pentru că Sfântul este exemplul nostru de urmat. După cum, cu raportare la duminica trecută, nu vameșul este exemplul nostru, nu cel care se ocupă toată ziua cu taxele și cu impozitele, ci fariseul este exemplul nostru, cel plin de teologie și de fapte bune, dar fără îngâmfarea lui.

Fariseul smerit și plin de sfințenie este exemplul nostru de urmat, pentru că acest fariseu sfânt e fratele cel mai bătrân din parabola de azi. Căci Sfinții lui Dumnezeu n-au risipit timpul, ci l-au făcut sfințenie. L-au făcut mântuire pentru ei și pentru alții. Și dacă vrem o viață sfântă, atunci avem nevoie de pocăința fiului risipitor, de pocăința lui continuă în viața noastră, dar trăită în constanta sfințenie, în continua ascultare a fiului celui bătrân.

Pentru că Domnul nu a încurajat în niciuna din parabolele Sale viața relaxată, viața păcătoasă, viața la întâmplare pe care ne-o dorim noi în mod păcătos, ci alipirea constantă de El, ascultarea Lui, viața trăită în continuă sfințenie în relație cu El. Dar când a vorbit despre decadența omului, El a fost realist, pentru că ea există în viața noastră și în lumea noastră. Domnul nu a ascuns niciodată păcatele sub preș, ci ni le-a pus în față. Ne-a arătat unde ne duc ele, în ce întuneric, în ce viață inumană, demonizată.

Și tocmai de aceea, referindu-se în mod realist la viața oamenilor, El ne-a spus cum decad oamenii, cât de ușor decad ei, când încep să trăiască de capul lor. Pentru că cel care pleacă de acasă, din liniștea și din pacea lui, și ajunge să mănânce și să locuiască cu porcii [Lc. 15, 15-16], e cel care crede că poate „trăi” și fără Dumnezeu.

Însă noi nu avem nevoie de o astfel de dramă inutilă în viața noastră! Nu avem nevoie să păcătuim, pentru ca să cunoaștem cât de dureros e răul în viața noastră, ci, dimpotrivă, trebuie să rămânem în binele lui Dumnezeu, în binele în care am fost crescuți din pruncie, pentru ca să ne mântuim. Căci cel mai bătrân, în timp ce mezinul se destrăbăla, el muncea. Era „în câmp [ἐν ἀγρῷ]” [Lc. 15, 25, BYZ]! Și câmpul este, deopotrivă, trupul și sufletul nostru, dar și timpul vieții noastre. Ființa noastră e câmpul pe care noi îl muncim zilnic. Pentru că trebuie să ne curățim, să ne luminăm și să ne sfințim continuu sufletul și trupul nostru. Dar facem toată lucrarea mântuirii noastre în timpul vieții noastre, în timpul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit pentru mântuirea noastră. Și dacă El ne-a dăruit un timp anume, asta înseamnă că noi de acela avem nevoie, de acela avem nevoie ca să ne mântuim.

Și tocmai de aceea, cel înțelept, Sfântul lui Dumnezeu, își lucrează neîncetat câmpul său, pentru că lucrarea mântuirii ne împlinește pe noi.

– De ce a fost urgisindu-se [ὠργίσθη][Lc. 15, 28, BYZ] fiul cel mai bătrân?

– Pentru că el nu suporta păcatul, după cum nu îl suportă nici Dumnezeu! Și Dumnezeiasca Scriptură e plină de mărturisirile lui Dumnezeu împotriva păcatelor noastre. Căci ni se spune mereu că El S-a mâniat, că El S-a urgisit, că S-a umplut de mânie și de urgie pentru păcatele noastre. Și Sfinții lui Dumnezeu au aceeași raportare dură față de păcatele lor sau ale altora: le urăsc din tot sufletul și din tot trupul lor.

Dar când Dumnezeu a ieșit la fiul Său cel sfânt [Lc. 15, 28], acesta I-a vorbit despre dreptatea lui, despre constanta lui viață lângă El [Lc. 15, 29-30]. Și Dumnezeu nu a spus că viața celui Sfânt „nu e bună”, ci, dimpotrivă l-a numit pe el copilul Său [Lc. 15, 31, BYZ]. Și l-a numit copilul Său, pentru că „tu totdeauna ești cu Mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ Ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale Mele ale tale este [sunt][καὶ πάντα τὰ Ἐμὰ σά ἐστιν]” [Lc. 15, 31, BYZ]. De aceea, el e paradigma noastră: Sfântul! Pentru că el e mereu cu Dumnezeu și toate cele ale lui Dumnezeu sunt și ale lui.

Dar Sfântul are nevoie mereu de luminările lui Dumnezeu! Și Sfântul nostru, fariseul nostru cel adevărat, pe care Și-l dorește Dumnezeu, învață de la El și iertarea Lui cea mare față de păcătoși. Căci ultimul verset e luminarea Sfântului. În care Dumnezeu îi spune: „Dar să ne veselim [εὐφρανθῆναι] și să ne bucurăm [χαρῆναι] se cuvenea, că[ci] fratele tău acesta mort era și a înviat și pierdut era și a fost aflat” [Lc. 15, 32, BYZ].

Și Sfântul află că sfințenia presupune și multă milostivire. Multă iertare față de oameni. Că ea presupune să ne veselim și să ne bucurăm continuu de fiecare faptă de pocăință a oamenilor. Și că a te bucura de oameni înseamnă a te bucura de mântuirea lor. Iar ca oamenii să se bucure trebuie ca să îi ajuți să se mântuie.

Tocmai de aceea, nu e nevoie doar o dată, de două ori sau de 100 de ori să înveți pe cineva să facă voia lui Dumnezeu, ci trebuie să îl înveți la nesfârșit. Pentru că astfel arăți că ai nădejde pentru îndreptarea și mântuirea oamenilor. Căci ei, oamenii, pot fi delăsători, reci, trufași, încrezuți, iubitori de sine, și se fac mereu că nu te aud. Dar tu trebuie să le vorbești mereu! Trebuie să le arăți diferența dintre viață și moarte. Pentru că orice păcat e moarte și orice bine făcut de noi este o ieșire din moartea sufletească.

Pentru că omul se îndreaptă în ritmul lui interior, pe măsură ce înțelege adevărul lui Dumnezeu. Și adevărul lui Dumnezeu îi arată că orice păcat pe care l-a făcut a fost o mințire de sine, că toate păcatele făcute de el sunt moartea lui. Și omul poate să iasă din moartea lui prin pocăință, prin spovedirea păcatelor lui, pentru că Dumnezeu dorește să îl ierte pentru ele.

Continua disponibilitate a lui Dumnezeu ne bulversează atunci când ne pocăim! Pentru că ne dăm seama că El ne-a așteptat tot timpul. Ne-a așteptat când noi ne-am aruncat în păcate ca în apa mării, ne-a așteptat când noi uitasem de noi, ne-a așteptat când ne dezmeticeam, ne-a așteptat să facem toți pașii înțelegerii de sine. Căci El e mereu atent la noi și mereu lângă noi, pentru ca să ne ajute în mod continuu. Și când înțelegem această îndelungă răbdare și imensă milostivire a lui Dumnezeu față de noi, atunci ne umplem de multă smerenie, dar și de multă dragoste față de El. Pentru că El a fost, este și va fi tot timpul cu noi, numai noi uităm acest lucru adesea.

Tânărul și-a făcut de cap, dar înțelepciunea cea mare i-a venit când s-a pus la masa lui Dumnezeu. Când s-a pus acolo de unde celălalt nu a plecat niciodată. Pentru că masa lui Dumnezeu l-a umplut de sănătate dumnezeiască [Lc. 15, 27], de sănătate desăvârșită. Și Dumnezeu L-a repus la masa Lui și i S-a dat lui pe Sine. Căci El era vițelul „cel îngrășat [τὸν μόσχον τὸν σιτευτόν]” [Lc. 15, 27, BYZ], El, Euharistia mântuirii noastre. Și a mâncat din Domnul și s-a umplut de cunoașterea și de sfințenia Lui, pe care o pierduse păcătuind.

Căci asta facem fiecare dintre noi: ne risipim și ne pierdem prin păcatele noastre, dar iertarea Lui și împărtășirea cu El ne rezidesc duhovnicește. Ne readuc la viață, ne fac vii, ne ridică din morți, pentru că El e viața noastră cea veșnică. Și, trăind în noi cu Domnul nostru, cu El, Cel viu, nu mai avem nevoie să experimentăm răul, pentru că răul e moarte. Și dacă stai în voia lui Dumnezeu, afli că poruncile Lui sunt adevăratele tale gânduri și adevărata ta viață. Pentru că a gândi și a trăi cum voiește Dumnezeu înseamnă a fi creștin și a te sfinți în mod continuu.

Vă mulțumesc, iubiții mei, pentru că m-ați primit din nou în casele dumneavoastră și ați primit rugăciunea și sfințirea și binecuvântarea și mărțișoarele mele cu pace! M-am simțit bucuros și împlinit și mă rog ca și dumneavoastră să fiți bucuroși și împliniți în tot ceea ce faceți.

Am intrat în luna praznicului nostru, al Bisericii noastre. Am binecuvântat casele dumneavoastră ca pregătire pentru această bucurie de obște care e hramul Bisericii. Și al nostru e Bunavestire, când Preacurata Stăpână Maria a primit cea mai mare veste a lumii: că Domnul Se va întrupa din pântecele ei.

Însă, bucuria preadumnezeiască a Stăpânei noastre este și bucuria noastră cea dumnezeiască. Pentru că Domnul, Cel care S-a întrupat din ea trupește, în noi Se sălășluiește duhovnicește, pentru ca să fie mereu cu noi și în noi.

Mult spor în toate și multă pace și bucurie! Amin!


[1] Începută la 10. 50, în zi de marți, pe 27 februarie 2024. Soare, 8 grade, vânt de 13 km/ h.

[2] Cf. Friberg Greek Lexicon, 3.994, apud BW 10.

[3] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t63.html.

[4] Cf. Friberg Greek Lexicon, 3.997, apud BW 10.

Predică la Duminica a 33-a după Cincizecime [2024]

Iubiții mei[1],

rugăciunea e timpul nostru cel adevărat. E timpul mărturisirii noastre smerite înaintea lui Dumnezeu. E timpul totalei deșertări înaintea Lui. E timpul binecuvântat al mărturisirii celei mai sincere și mai directe. Pentru că El nu așteptă de la noi fraze meșteșugite, ci așteaptă o sinceritate totală, brutală, sinceritatea sufletului, a vieții noastre, în care să Îi spunem Lui ce ne doare, ce ne lipsește, ce ne împlinește, ce ne trebuie. Așteaptă să vorbim cu El în cuvintele noastre, în cuvinte puține, în cuvinte adevărate.

Tocmai de aceea, dacă încerci să Îl minți, să-I spui una și să ai în inimă altceva, nu te rogi, ci păcătuiești. Păcătuiești și dacă te crezi Drept înaintea Lui și nu păcătos, dacă încerci să îți scuzi păcatele, dacă încerci să îți găsești merite închipuite. Căci nesinceritatea e închidere în sine, e egoism, pe când sinceritatea totală înaintea Lui, a Celui care este izvorul vieții noastre, e o întărire continuă întru slava Lui, pentru că slava Lui cea veșnică e viața noastră.

Și noi venim și ne rugăm cu pocăință, în mod smerit, în mod iubitor înaintea lui Dumnezeu, pentru că El e Viața noastră și noi nu putem trăi fără El. Și păcatele noastre sunt căderile noastre din iubirea Lui, din relația cu El, de aceea le și mărturisim cu căință, cu durere. Pentru că ele sunt rușinea, sunt decadența, sunt îndepărtarea noastră de El și nu „un bine”.

Din acest motiv, când fariseul din parabola zilei de azi [Lc. 18, 10-14] a început să vorbească despre el înaintea lui Dumnezeu, n-a început cu păcatele lui, cu ceea ce îi lipsește, cu ceea ce nu face, ci a început să își înșire micile lui osteneli bisericești. Și a început să vorbească despre ostenelile sale care nu îl făcuseră om smerit și bun, ci disprețuitor al altora. Pentru că Domnul a spus parabola aceasta pentru unii care se credeau Drepți, se credeau Sfinți înaintea Lui, dar îi disprețuiau pe ceilalți [Lc. 18, 9, BYZ]. Și cei vizați erau acolo, în fața Lui, erau mereu pe lângă El, Îi puneau întrebări, se prefăceau că au dileme, când ei n-aveau nimic de-a face cu viața sinceră, curată înaintea lui Dumnezeu.

Căci atunci când te interesează viața duhovnicească, te interesează în primul rând schimbările interioare reale din tine însuți. Și ca lucrurile să se schimbe în bine în ființa ta trebuie să începi și să continui neîncetat cu pocăința, cu rugăciunea smerită, cu dăruirea totală față de Dumnezeu și de oameni. Pentru că sufletul omului nu e o piatră, pe care să o atingi într-o zi cu dalta, să o sculptezi într-un anume fel și el să rămână așa pentru totdeauna, ci, dimpotrivă, sufletul are nevoie de o continuă modelare, de o continuă aprindere a lui de slava lui Dumnezeu, de o continuă curățire, căci orice oprire din urcuș înseamnă o abandonare a vieții cu Dumnezeu.

Și dacă viața, pentru tine, e o continuă expunere a lucrurilor tale exterioare, evidente, e semn că n-ai nimic de-a face cu viața cu Dumnezeu. Pentru că viața cu Dumnezeu e ceea ce nu se vede, e ceea ce nu se intuiește, până când tu nu vorbești în mod smerit despre viața ta cu Dumnezeu. Poți să treci de mii de ori pe lângă cineva și să nu vezi slava lui Dumnezeu în el și nici fapte de sfințenie. Dar când el se revelează pe sine însuși, când vorbește despre sine și când intri în adevărul vieții sale, atunci Îl vezi pe Dumnezeu în el și câte minuni a făcut El cu acest om al Lui. Pentru că viața duhovnicească, pe care o naște și o crește în noi Dumnezeu în relația noastră cu El, e tocmai tăcerea aceasta abisală pentru cei care văd doar cu ochii, pentru ca ea să fie văzută doar de cei care văd cu sufletul lor sfințit de Dumnezeu.

Dumnezeu ne vede în ascunsul nostru, în adâncul vieții noastre, și acolo vorbește cu noi și noi cu El. Și acolo se lucrează neîncetat rugăciunea ca dezgolire totală înaintea Lui, ca sinceritate totală față de El. Și noi, rugându-ne Lui, ne odihnim, ne curățim, ne luminăm, ne sfințim neîncetat, suntem învățați continuu voia Lui, pentru că ne recunoaștem ca cei mai păcătoși înaintea Lui. De aceea, vameșul din parabolă, nu e „mare” pentru că păcătuia – căci păcatul e cădere, e Iad –, ci e mare și paradigmatic pentru că își recunoaște în mod smerit păcătoșenia, starea lui interioară. Și când el strigă în inima lui: „Dumnezeu[le] [Ὁ Θεός], fii milostiv mie [ἱλάσθητί μοι], celui păcătos [τῷ ἁμαρτωλῷ]!” [Lc. 18, 13, BYZ], el recunoaște cine este: un om păcătos, cu multe păcate, dar unul care nu consideră păcatele starea lui „reală”, „normală”. Așa după cum femeia hananea de duminica trecută nu considera starea de demonizare a fiicei sale drept „normalitatea” umană, ci o nefericire maximă. Pentru că demonizarea e începutul Iadului celui veșnic pentru noi, atâta timp cât ne lipim de demoni încă de acum prin păcatele noastre.

Când te nevoiești duhovnicești e normal să ai multe fapte bune, pentru că primești și multe daruri și harisme dumnezeiești de la Dumnezeu. Căci El e mereu cu tine și în tine prin slava Lui și te învață și te ajută și lucrează prin tine multe minuni dumnezeiești. Însă viața ta cu Dumnezeu nu te face un om egoist, un om disprețuitor, un om îngâmfat. Pentru că păcatele nu sunt însușirile omului duhovnicesc, ci ale celui păcătos, depărtat de Dumnezeu. Omul duhovnicesc simte, iubește, gândește, lucrează ca Dumnezeu, pentru că El îl luminează continuu ce să facă. Și cum Dumnezeu nu e nesimțitor, nu e disprețuitor, nu e indiferent față de oameni, față de viața reală a oamenilor, nici oamenii Lui nu sunt.

Și când Domnul ne vorbește parabolic despre cei ai Lui și despre potrivnicii Săi, El ne vorbește despre adevărata față a oamenilor, pentru ca noi să ne alegem viața pe care ne-o dorim. Să ne-o alegem în cunoștință de cauză. Și când îți alegi viața cu Dumnezeu, atunci nu te mai miri că ești neînțeles, că ești neiubit, că ești nevăzut de către alții, că nu ești admirat și apreciat.

Cum să fii iubit, dacă nu ești înțeles? Și cum să înțelegi pe cineva, dacă nu îl vezi duhovnicește? Și de ce nu îl vezi duhovnicește pe cel dumnezeiesc, ci îl consideri unul oarecare? Pentru că nu ești duhovnicesc, nu ești Sfântul lui Dumnezeu! Căci dacă ai fi Sfântul Lui, atunci l-ai iubi pe cel plin de sfințenie, pe cel plin de muncă, pe cel plin de nevoință și nu l-ai trece cu vederea. Ci ai învăța mereu de la el, ar fi prietenul tău, de el te-ai bucura mereu, de el ai vorbi mereu altora. Și ai vorbi altora cu bucurie multă despre el, pentru că îl înțelegi cu adevărat. Și îl înțelegi, pentru că îl vezi în adâncul lui. Și îl vezi, pentru că e aidoma ție, pentru că trăiește ca și tine întru slava Lui și pe el, cât și pe tine, te învață același Dumnezeu pe cele ale Sale.

De aceea, nu mai ceri să fii iubit de către toți, pentru că iubirea cere vedere de sine și vederea altora. Dacă oamenii nu se văd pe ei înșiși, pentru că sunt în păcate până peste ochi, cum să te mai vadă pe tine? Dar cel care se vede pe sine, îl vede și pe altul, pentru că recunoaște în el aceeași grijă constantă față de curăția sufletului. Și grija față de suflet se ține cu rugăciune neîncetată, cu virtute multă, cu sudoare multă. Orice faci peste zi și peste noapte pentru mântuirea ta se vede. Și se vede din cum reacționezi față de diverși oameni și în diverse împrejurări.

Așadar, iubiții mei, am intrat în linie dreaptă spre praznicul Învierii Domnului, pentru că azi am pășit în lumea Triodului. Am intrat în perioada de pregătire pentru întâlnirea cu Hristos Cel înviat, cu Hristos Cel pururea viu și Care ne face și pe noi vii. Și pe Hristos Care a învins moartea în umanitatea Sa și a înviat și e pururea viu îl simți numai când vorbești cu El în mod sincer, cu totul sincer, pentru că El te umple atunci de slava Lui, care te face viu duhovnicește. Dar dacă vii la Biserică ca să vorbești cu El, dar constați, în cele din urmă, că n-ai timp de atâta vorbă ca să vorbești cu El, te întorci acasă neîndreptat, adică neluminat de către El. Căci vorbăria cu alții și pierderea în visări la Slujbă te fac să n-ai timp de Dumnezeu și pleci mai rău decât ai venit. Fiindcă „tot cel care se înalță pe sine va fi smerit [πᾶς ὁ ὑψῶν ἑαυτὸν ταπεινωθήσεται]” de Dumnezeu, pe când „cel care se smerește pe sine va fi înălțat [ὁ ταπεινῶν ἑαυτὸν ὑψωθήσεται]” de către El [Lc. 18, 14, BYZ].

Și cum se înalță omul pe sine? Prin mințirea de sine! Printr-o bună părere de sine, când el stă cu mortul în casă, cu sufletul lui mort. Tocmai de aceea, când omul se smerește pe sine, când se recunoaște așa cum este, cu toate păcatele lui și îi cere lui Dumnezeu să îl ajute și să îl întărească în toată voia Sa, atunci el e înălțat de Dumnezeu, prin slava Lui, din starea lui păcătoasă, pentru ca să trăiască dumnezeiește pe pământ. Și de aceea vameșul s-a dus acasă îndreptat, s-a dus bucuros, s-a dus liniștit, pentru că Dumnezeu i-a vorbit lui în inimă, l-a miluit, în ciuda multelor lui păcate, pe când fariseul s-a oprit la sine, a vorbit cu sine, s-a admirat pe sine, și-a pierdut timpul rugăciunii și a plecat ca un om păcătos acasă, fără luminări și simțiri dumnezeiești.

Căci acesta e scopul venirii la Biserică: să pleci de aici plin de har, plin de bucurie, plin de gânduri bune, plin de sfințenie, după ce ai venit păcătos și fără multă îndrăzneală pentru lucrurile cele bune. Dar ca să pleci bine, ca să pleci cu gânduri și simțiri duhovnicești de la Biserică, trebuie să vorbești cu tot dinadinsul, să vorbești susținut, direct, din toată inima cu Dumnezeu, spunându-I Lui toată inima ta. Și vorbirea cu El se face în adâncul tău, fără să vadă nimeni, și tot acolo El îți răspunde imediat iubirii tale pentru El. Ca fiecare dintre noi să plecăm de aici bucuroși, pașnici, plini de smerenie și de înțelepciune, pentru că Dumnezeu e cu noi și în noi pururea. Amin!


[1] Începută la 9. 32, în zi de miercuri, 21 februarie 2024. Cer înnorat, 6 grade, vânt de 8 km/ h.

Predică la Duminica a 17-a după Cincizecime [2024]

Iubiții mei[1],

cine sunt ceilalți pentru noi, dacă nu vrem să comunicăm cu niciunul? Și cine suntem noi pentru ei, dacă nu ne cunosc? Căci toate fricile noastre false, toate presupunerile noastre greșite, toate tulburările noastre interioare se nasc din necunoașterea reală a oamenilor. Presupunem că vecinul ne vrea răul, pentru că ne-a privit într-un anume fel într-o zi. Dar nu stăm de vorbă cu el, ca să vedem ce crede cu adevărat vecinul despre noi. Căci, poate, fața lui spune una, dar în inima lui e altă grijă, altă frică, care nu are de-a face cu noi. Și noi trăim cu impresia falsă că suntem dușmăniți, că suntem vorbiți de rău, că suntem minimalizați de către oameni, când, poate, doar puțini fac acest lucru în mod real, iar pentru toți ceilalți le suntem indiferenți cu totul.

Să zicem, totuși, că cineva ne este potrivnic. Că se luptă interior cu noi înșine. Motivul? E al lui, e ce crede el despre noi! Cum am putea să îi schimbăm gândul, când schimbarea gândului său nu are de-a face cu noi? Dar ce putem să facem noi în acest caz? Putem să ne liniștim interior, să lăsăm toată grija aceasta în mâna lui Dumnezeu și noi să nu ne luptăm interior cu el. Pentru că lupta interioară cu cineva anume, ne transformă și pe noi în adversari, în potrivnici. Și ceea ce a început el față de noi, continuăm noi față de el și stăm amândoi în aceeași febrilitate continuă, în aceeași luptă interioară continuă cu celălalt.

Numai că această luptă interioară, această aversiune continuă față de celălalt, ne erodează pe amândoi, pentru că ne transmitem unul altuia răutate, cruzime, bădărănie și nu pace, iubire, prietenie. Și aversiunea e cea care ne ține pe loc, e cea care ne face să nu îl cunoaștem în mod real pe celălalt. Căci, dacă i-am da credit ca om, dacă i-am da atenție în tot ceea ce face, am observa de ce se manifestă rău față de noi. Pentru că răutatea față de noi ține de trecutul și de prezentul lui, de modul lui de-a fi. Și, cel mai adesea, el se răzbună pe noi pentru durerile lui vii, pentru resentimentele sale, pentru că nici el nu ne cunoaște.

Își evacuează durerea prin aceea că o revarsă în capul nostru. Dar o aruncă în curtea noastră nu pentru că ne cunoaște, ci pentru că nu ne cunoaște. Căci, dacă ne-ar cunoaște în adâncul nostru, ar vedea că nouă nu ne place cearta, nu ne place ura, nu ne place bădărănia, ci, dimpotrivă, vorba bună, pacea, întrajutorarea.

De aceea, e nevoie să-i privești cu putere de sus, nepătimaș, pe oameni, să îi privești prin harul lui Dumnezeu, ca să înțelegi cine sunt ei. Pentru că trebuie să vezi bunătatea și simplitatea din ei, adică ceea e dincolo de patimile în care sunt angrenați. Și marii Sfinți ai lui Dumnezeu au văzut dincolo de patimile oamenilor și i-au ajutat în mod real pe oameni, pentru că i-au întors la adâncul din ei, la ceea ce erau ei cu adevărat.

Pentru că te poți întâlni cu un om la un moment dat, care e într-o mare patimă, într-o cădere a lui, în adâncul Iadului, dar nu acea patimă îl caracterizează! Căci atunci când îl ajuți să se ridice din moartea lui și îl faci să meargă pe picioarele sale, adică pe traiectoria lui reală, el îți arată deodată o altă față, minunată, pentru că îți arată ce poate face pocăința, schimbarea reală din om. Și tu, care te-ai încrezut în el, care ai mizat pe bunătatea din adâncul lui, ai scos la lumină adevărul omului și l-ai făcut să fie om pe cel pătimaș. Și el îți va fi prieten, îți va fi recunoscător, te va iubi, pentru că l-ai văzut cu adevărat. Și l-ai văzut cu adevărat, pentru că l-ai văzut duhovnicește, l-ai văzut dincolo de patimile sale și l-ai ajutat să iasă din puțul morții, în care căzuse.

De aceea, măreția relațiilor dintre oameni constă tocmai în aceasta: în a vedea cu adevărat pe celălalt și în a-l ajuta să fie el însuși. Și ca să îl vezi pe celălalt trebuie să îl vezi dincolo de patimile lui, de vârsta lui, de naționalitatea lui, de sexul lui, de rasa lui. Ce contează că acum el e păgân sau e vrăjitor sau e homosexual sau e criminal? Dacă vezi în oameni, dacă vezi cu adevărat oamenii, îi vei privi dincolo de ceea ce sunt ei acum, în clipa de față și îi vei ajuta să iasă la lumină.

Pentru că oamenii pătimași își iubesc în mod rău, păcătos, viciile lor. Ei au o iubire stricată față de ei înșiși pe baza unor idei false. O ideea falsă, asta, ca iubirea sexuală între doi bărbați sau două femei, are la bază plăcerea, egoismul și nu împlinirea reală a oamenilor. Căci împlinirea reală a omului e viața cu Dumnezeu. Dar când Îl scoți pe Dumnezeu din ecuația vieții tale, atunci înlocuiești ideile Lui cu ale tale. Adică poruncile Lui cu viciile pe care ți le dorești. Și te arunci cu totul în iubiri interzise, în iubiri care nu îți fac bine, pentru că nu binele e voia ta, nu binele lui Dumnezeu, ci plăcerea.

Din filosofia plăcerii îți faci un mod de-a fi, vrei ca să îl popularizezi, să îl legiferezi, să îl impui cu forța în viața altora, dar asta o faci pentru că tu ai o luptă continuă cu Dumnezeu, cu Cel care nu e de acord cu tine și tu o știi foarte bine. Și ca să scoți pe omul plăcerii din filosofia lui trebuie să îi arăți că plăcerea păcătoasă nu are fundament real. Pentru că plăcerea păcătoasă ne strică interior în mod continuu, ne depersonalizează, pe când noi trebuie să ne sfințim continuu pentru viața noastră de aici și pentru cea veșnică.

Dacă mâncarea, băutura, plăcerea și indiferentismul religios ar fi modul nostru de a ne înveșnici, atunci n-am avea nevoie de Biserică și de viața cu Dumnezeu, pentru că le-am avea pe toate la îndemână. Însă, înveșnicirea noastră ține de relația cu Dumnezeu în Biserica Lui, ține de asceza noastră, ține de împlinirea voii lui Dumnezeu, ține de despătimirea noastră. Reala viață a omului are în centru pe Dumnezeu și Biserica Lui, pentru că slava Lui, cea care ne mântuie, coboară de la El în Biserica Lui prin Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii. Și mâncarea, băutura, averea și viața noastră trebuie binecuvântate și sfințite de Dumnezeu, pentru că scopul lor e de a ne ajuta pentru veșnicie și nu de a ne secătui de viață.

Tocmai de aceea, când Domnul ne spune că averile ne trag în jos, că ne lipsesc de pământ, nu se referă la greutatea și mărimea lor, ci la alipirea noastră pătimașă față de ele. Noi ne lipim pătimaș față de bani, față de trupurile noastre și ale altora, față de păcatele de tot felul și ne place să credem în mod fals că patimile noastre sunt „o mare deșteptăciune”. Dar patimile noastre sunt o mare prostie, cea mai mare prostie a noastră! Și oricât am dori noi să le considerăm „virtuți”, patimile noastre sunt rușinea noastră, sunt decadența noastră, sunt Iadul nostru. Pentru că de acum știm unde mergem: în Iad! Și de ce mergem acolo? Pentru că avem o viață de Iad, o viață plină de patimile Iadului și nu de virtuțile și de harismele lui Dumnezeu.

Și când marii Sfinți ai lui Dumnezeu se vedeau în Iad și se considerau vrednici de Iad, ei se vedeau cu adevărat pe ei înșiși. Pentru că își vedeau patimile din ei înșiși, patimile împotriva cărora luptau neîncetat și nu se automăguleau că sunt „lucruri bune”. Căci, dacă îți consideri patimile/ viciile drept „lucruri bune”, te satanizezi. Pentru că te umpli neîncetat de demonii care te învață să păcătuiești.

Când femeia hananea [γυνὴ χαναναία] [Mt. 15, 22, BYZ] s-a întâlnit cu Domnul, ea nu și-a ascuns adevărul din casa ei, nu și l-a fardat, ci și l-a expus în toată durerea lui. Pentru că ea I-a spus Domnului: „Fiica mea rău se demonizează [ἡ θυγάτηρ μου κακῶς δαιμονίζεται” [Ibidem]. Și când ți se demonizează copiii, ți se demonizează pentru că trăiesc pătimaș, trăiesc păgânește și nu creștinește. Însă ea și-a mărturisit păcatul de a fi o mamă neatentă, indiferentă la viața religioasă a copiilor ei, căci de aceea fiica ei a ajuns pe căi rele. Numai când a văzut că se demonizează, a intrat în panică și atunci, tocmai atunci, a văzut că a greșit în ceea ce privește educația ei. Lucru care se observă și în familiile noastre din plin.

Căci copiii drăcuie, înjură, se bat, se ceartă, sunt răi și invidioși nu din cauza lor, în primul rând, ci a lipsei de educație. Sunt lăsați fără supraveghere, sunt lăsați de capul lor, părinții și bunicii nu îi mustră pentru păcatele lor și ei înțeleg că „așa e bine”…Dar păcatul nu e niciodată „un bine”, ci e întotdeauna un rău, un mare rău în viața omului! Și când nu știi să vorbești și să te comporți în familie și în societate ești o calamitate pentru ambele. Iar dacă, când erai mic, nu ai fost învățat să vorbești frumos și să te comporți creștinește, e nevoie ca tu, ajuns adolescent sau tânăr sau matur, să înveți lucrurile bune, normale, pentru ca să ai o viață bună în familie și în societate. Căci vei fi pus în situația de a avea și tu copii și de a-i învăța. Și trebuie să îi înveți lucruri bune și nu rele, lucruri care să îi mântuie.

Credința sfântă și educația bună sunt marea comoară pe care o dăruim copiilor noștri. Dacă îi facem creștini autentici și dacă îi învățăm să gândească, să scrie, să citească, să studieze, să se împlinească în diverse arte, științe și meserii, atunci îi facem oameni capabili de ziua de mâine, dar și de Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că e nevoie să cunoști și să te instruiești continuu pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Credința implică multă citire, multă atenție, multă aprofundare a învățăturilor teologice, multă dăruire, mult exercițiu total, adică unul care implică întreaga noastră persoană. Pentru că în viața de credință, noi ne dăruim cu totul lui Dumnezeu și slujirii oamenilor, dar, în același timp, ne împlinim în mod deplin în această slujire.

Femeia a vorbit cinstit despre realitatea din casa ei: dracii erau în fiica ei. Iar ea se simțea vinovată și responsabilă de situația fiicei sale, așa cum trebuie să se simtă orice mamă, orice părinte. De aceea, ea a cerut mila lui Dumnezeu [Mt. 15, 22] pentru fiica ei, dar și pentru ea. Căci atunci când Dumnezeu îți miluiește fiica, când ți-o vindecă, te miluiește și pe tine și toată casa ta. Pentru că demonii sunt alungați acolo unde Dumnezeu Se coboară în om! Și El Se coboară în om prin slava Lui cea veșnică, alungându-i pe demoni din noi, pentru că El dorește să Se sălășluiască în noi pentru veșnicie.

Tocmai de aceea, orice gând, orice sentiment și orice mișcare a trupului nostru, care nu sunt conforme cu slava Lui din noi, e un păcat al nostru față de Dumnezeu. Pentru că slava Lui ne sfințește în mod deplin, pe când păcatul, oricare păcat, luptă împotriva Lui și a sfințirii noastre. De aceea, lupta noastră interioară e cu tot păcatul, cu toată patima, cu toată împotrivirea față de Dumnezeu, pentru că nimic rău nu ne face bine. Căci acolo unde sunt demonii, acolo e și Iadul, pe când acolo unde e Dumnezeu, acolo este și Împărăția Lui cea veșnică. Iar noi luptăm împotriva demonilor neîncetat, pentru că dorim să fim și să rămânem pentru veșnicie locașurile cele raționale ale lui Dumnezeu.

Și când femeia și-a arătat credința ei în Domnul, credința ei profundă, abisală, El a recunoscut în fața tuturor credința ei cea mare. Căci i-a spus: „O [Ὦ], femeie [γύναι], mare [este] credința ta [μεγάλη σου ἡ πίστις]! Să-ți fie ție precum voiești [γενηθήτω σοι ὡς θέλεις]!” [Mt. 15, 28, BYZ]. Pentru că atunci când voiești binele, voiești ca Dumnezeu. Căci El e Binele și le dorește oamenilor tot binele. Și când accepți binele lui Dumnezeu ca binele vieții tale, atunci nu mai suporți păcatul, nu mai suporți nicio patimă, pentru că știi că orice păcat și orice patimă sunt minciună, sunt rău, sunt Iad. Și a sta în minciună înseamnă a sta în rău, pentru că binele e bun, e frumos, e curat, e curățitor, e luminător, e sfințitor, e mântuitor.

De aceea, când spunem despre cineva că se minte pe el însuși, spunem, de fapt, că el consideră o anume minciună drept adevăr. Și mulți se mint pe ei înșiși crezând tot felul de erezii, de drăcisme, de minciuni. Se mint că se simt bine, că sunt împliniți, că sunt iubiți, că iubesc, când știu foarte bine că nu o fac. Și mințirea de sine e o rămânere în rău, o rămânere în patimi, pentru că reala viață e o lucrare continuă a binelui, adică a voii lui Dumnezeu.

Domnul a lăudat credința, a lăudat iubirea de mamă a femeii, a lăudat pocăința ei, a lăudat umilința ei, a lăudat recunoașterea de sine a ei, a lăudat înțelepciunea ei. Pentru că a ales viața cu Dumnezeu și a spus pe nume vieții păcătoase: că e o viață trăită împreună cu demonii. Glasul femeii, ieșit deodată din peisaj, este evenimentul prin care un om se revelează pe sine. Ca să afle alții despre noi, trebuie să ne exprimăm trăirile noastre. Și dacă îți exprimi trăirile tale aruncând cu mâncare în operele de artă din Muzeu sau intrând goală într-o Biserică, arăți că în tine ai răul, că ai împotrivirea. Dar dacă începi să scrii despre tine, să îți pictezi interiorul, să vorbești despre planurile tale bune, atunci oamenii au în față o revelare a credinței tale, a personalității tale, a vieții tale.

Căci, iubiții mei, ca să ne cunoască alții, trebuie ca, mai întâi de toate, să începem să vorbim despre noi înșine. Ieșirea din muțenie este ieșirea la lumină. Cât stăm muți, indiferenți, incomunicabili, nimeni nu știe ce fel de pești înoată în noi. Suntem ca adâncul oceanului, fără ochi să-l privească. Dar când dorim să fim cunoscuți, să fim iubiți, să fim apreciați, atunci ieșim cu adâncul din noi la lumină, scoțând oceanul la vedere.

Luni, la întrunirea preoțească la care am fost, mai înainte de a se aduna oamenii, am început să citesc pe telefon memoriile ÎPS Calinic Argatu pe care le downloadasem în seara anterioară[2]. Și m-au captivat imediat autoironia, detaliile fine, modul plăcut, ingenios, în care și-a prezentat chemarea la Arhierie și hirotonia sa întru Arhiereu. Dacă nu citeam aceste rânduri și, mai apoi, cartea, n-aș fi intuit niciodată viața interioară a Arhiepiscopului de dincolo de fața sa mată, riguroasă cu care slujește. Pentru că îl cunosc de ani de zile, de când eram elev seminarist, dar în ipostazele lui bisericești, la Slujbe. Însă, când omul te introduce în viața lui și îți dă să vezi și bunele și relele sale, atunci devine cu adevărat uman. Pentru că începi să iubești omul, să îl apreciezi în profunzimea lui, adică pentru modul frumos, gingaș, adevărat în care îi vede pe ceilalți.

Pozele sociale nu spun nimic adevărat fără Jurnal, fără amănuntele intime. Una e ceea ce văd alții din tine și alta e cine ești tu cu adevărat. Dar pentru adevăratul tu trebuie să muncești să îl scoți la lumină, să îl scrii, pentru ca oamenii să te cunoască cu adevărat. Am iubit dintotdeauna Jurnalele, confesiunile intime ale marilor oameni. Pentru că ele sunt o sursă imensă de adevăr, de adevărat trăit, de adevăr înțeles personal. Și când mă apropii de un om cu adevărat, mă apropii și de adevărul meu, pentru că semănăm în adâncul nostru.

Tocmai de aceea, vorbirea cu oamenii nu e trăncăneală, ci e nevoie reală. Avem nevoie să vorbim despre orice în mod deschis. Pentru că rostul vorbirii e acela de a ajunge la concluzii, la concluzii personale. Vorbirea are o finalitate foarte bună: cunoașterea de sine și dorința de a ne schimba mereu înspre și mai bine. De aceea, eu când vorbesc cu omenii scriu, scriu și în ei, cât și în mine, pentru că scriu lucruri spre aducere aminte. Ne imprimăm în alții cu chipul nostru interior și exterior, iar cuvintele sunt dezlegări ale tainei noastre, ale adevărului nostru, sunt mărturii reale despre noi. Fără ele rămânem necunoscuturi vii.

Și, o, câte necunoscuturi sunt peste tot pe lângă noi!…Atâtea tăceri și atâtea necunoașteri!…Pentru că nu facem gestul de a ieși în față, de a vorbi despre noi, de a ne revela în fața tuturor.

Însă marea înviere de obște va face acest lucru pentru toți: ne va pune în evidență. Sfinții vor fi plini de lumina lui Dumnezeu și ne vom bucura de ei, pentru că din ei va țâșni neîncetat binele lui Dumnezeu, dar ne vom simți departe de cei plini de întuneric. Pentru că cei păcătoși ne vor revela atunci inconsistența lor interioară, lipsa lor de comuniune, lipsa lor de iubire, lipsa lor de bine. Tocmai de aceea, vom fi cu totul lipiți de comuniunea cu Sfinții Lui, pentru că pe ea ne-am dorit-o. Căci nici aici, acum, nu ne simțim bine cu cei păcătoși, nu ne place viața lor, pentru că ea e plină de întuneric, de corupție, de stricăciune.

Dar întindem mâna oricui voiește să iasă din Iad! Îi întindem mână plină de dragoste, pentru că știm cum arată Iadul. Și noi am fost în Iad prin păcatele noastre! Și noi am cunoscut amărăciunea morții! De aceea îi ajutăm pe toți cu voia lui Dumnezeu, cu binele Lui, pentru ca și ei să fie vii. Și împreună să ne bucurăm cu Dumnezeul nostru treimic și cu toți Sfinții și Îngerii Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la 8. 21, în zi de marți, pe 13 februarie 2024. Soare, 4 grade, vânt de 14 km/ h.

[2] Cartea este aici: https://arhiepiscopiaargesuluisimuscelului.ro/images/IPS-Parinte-Calinic/Publicatii/Toata-vreamea/Toata-vreamea-.jpg.

Predică la Duminica a 16-a după Cincizecime [2024]

Iubiții mei[1],

în capitolul al 25-lea de la Sfântul Matteos [Ματθαῖος][2], Evanghelia de azi [Mt. 25, 14-30] e pusă pedagogic între cele 10 fecioare (1-13) și Judecata de obște (31-46). Pentru că fecioarele sunt robii Lui, cei care au primit de la El talanții Săi, iar ceea ce faci toată ziua cu darurile primite de la Dumnezeu înseamnă pregătirea ta pentru a veni la Judecata Lui. Căci Domnul ne dăruie tuturor „averile Sale [τὰ ὑπάρχοντα Αὐτοῦ]” [Mt. 25, 14, BYZ]. Ne dăruie talanții Lui[3], adică daruri dumnezeiești, pentru ca noi să fim fecioarele Lui cele pline de curăție și de sfințenie.

În literalismul ei, în forma în care Domnul ne-a spus parabola de azi, înmulțirea talanților înseamnă o dobândă bancară. Cum rezultă din v. 27: „Așadar, trebuia [ca] tu să depui argintul Meu [τὸ ἀργύριόν Μου] schimbătorilor de bani/ bancherilor [τοῖς τραπεζίταις] și [când] am venit Eu [aș fi venit Eu] am luat [l-aș fi luat] pe al Meu [cu] dobândă [σὺν τόκῳ]”, cf. BYZ]. Cu alte cuvinte, în sensul prim, literal, e vorba de ceva exterior nouă, de o simplă depunere la bancă a argintului, pentru ca să iei dobânda lui peste câțiva ani de zile.

Numai că scopul parabolelor Domnului nu este literalismul, ci viața duhovnicească, interioară. Pentru că El spune una în fapt, dar dorește să înțelegem altceva. Căci El dorește să înțelegem perspectiva interioară a povestirilor Sale pedagogice. Fiindcă talanții pe care El ni-i dă nu sunt nici de argint și nici de aur și nici de platină, ci talanții Lui sunt darurile dumnezeiești pe care le lucrează în noi slava Sa ce veșnică. Căci El, la Botezul nostru sacramental, ne umple de slava Lui, pentru că ne face fiii Săi duhovnicești. Și noi, călăuziți mereu de slavă Lui, începem să creștem și să ne dezvoltăm interior într-un mod propriu. Și începem să înțelegem că suntem buni la sport sau la pictură sau la muzică sau la științe sau la vreun meșteșug sau la vreo ocupație anume. Și înțelegem că noi suntem buni la acel ceva, pentru că aceea e vocația noastră. E chemarea lui Dumnezeu pentru noi. Spre aceea ne cheamă El. Și pentru că simțim chemarea Lui spre acel ceva foarte personal, tocmai de aceea și noi ne dăruim toată silința pentru a fi tot mai buni în ceea ce facem.

Am simțit că pot să scriu și să citesc și să desenez și să cânt și să creez și să povestesc și să educ oamenii de foarte mic. Cărțile, imaginile, poveștile, creațiile artistice, pedagogia cea de multe feluri m-au atras de la început. La convertirea mea, la 12 ani, știam importanța cărții, a scrisului, a lucrului frumos, a muncii, a dăruirii continue, a prieteniei, a loialității față de un crez personal. Intrarea mea conștientă în Biserică, asumată, mi-a adus perspectiva fundamentală a slujirii lui Dumnezeu, a muzicii și a slujirii bisericești, a traducerilor teologice, a teologiei mari, abisale. Și toate darurile literare și artistice ale mele s-au contopit cu cele ale slujirii și ale vieții duhovnicești și teologice, făcând din mine o personalitate duhovnicească, teologică și artistică.

Pe scurt: aveam unele daruri de la Dumnezeu și am primit și altele, mult mai înalte decât primele, când am început slujirea mea bisericească. Căci le-am lucrat pe cele de la început, dar am fost deschis și sunt în continuu deschis spre voia Lui, pentru ca să îmi sporesc continuu darurile, capabilitățile, excelențele personale.

Darurile Lui în viața noastră sunt reale, sunt puterea noastră de creație și de împlinire personală. Sunt crezul nostru în viață. Dar darurile Lui nu cresc în mod inconștient în noi, ci prin participarea noastră totală la ele. Pentru că noi acceptăm că suntem buni la pictură, dar facem tot posibilul și să excelăm în domeniul creației picturale. Știm că avem o voce bună, dar o lucrăm zilnic și luăm lecții de muzică ce ne ajută să excelăm pe baza datelor noastre personale. Adică, nu constatăm doar darul avut, dar îl lăsăm inactiv în noi, ci constatăm cu bucurie multă darul Lui și îl lucrăm neîncetat în viața noastră.

Pentru că mulți pot scrie, pot traduce, pot picta, pot face sport de performanță, dar nu vor să și muncească zilnic pentru asta. Și dacă nu te umpli zilnic de bucuria împlinirii personale, nu-ți înmulțești talanții tăi, ci șomezi. Iar șomarea în creație și în viața duhovnicească înseamnă neîmplinire personală. Neîmplinire veșnică. Iar neîmplinirea aceasta e judecată aspru de Domnul, pentru că robul cel nevrednic [τὸν ἀχρεῖον δοῦλον] este aruncat întru întunericul cel mai din afară [εἰς τὸ σκότος τὸ ἐξώτερον], în Iad, unde este plângerea și scrâșnirea dinților [ὁ κλαυθμὸς καὶ ὁ βρυγμὸς τῶν ὀδόντων] [Mt. 25, 30, BYZ].

Talantul din parabola de azi este echivalentul uleiului din parabola celor 10 fecioare. Toate 10 erau fecioare [Mt. 25, 1], după cum toți cei 3 erau robii Săi [τοὺς Ἰδίους δούλους] [Mt. 25, 14, BYZ]. Însă 5 fecioare erau înțelepte [φρόνιμοι], pe când 5 erau nebune [μωραί][Mt. 25, 2, BYZ], după cum doi robi au făcut dobândă, pe când unul, nebunul, nu a făcut nimic cu talantul primit de la El [Mt. 25, 15-27].

Și de ce n-a făcut nimic cu ceea ce a primit de la El? Pentru că era rău și leneș [Mt. 25, 26]! Și răutatea la adresa lui Dumnezeu te face leneș, te face nelucrător. Dar când nu lucrezi, nu lucrezi împotriva ta. E în detrimentul tău faptul de a nu te împlini în viață.

Fecioarele nu erau nebune pentru că erau fecioare, ci erau nebune pentru că nu își strângeau ulei pentru lămpile lor [τὰς λαμπάδας αὐτῶν] [Mt. 25, 1, BYZ]. Pentru că și cel care nu a depus argintul pentru dobândă nu era unul care nu știa folosul înmulțirii banilor, ci nu i-a înmulțit pentru că era rău și leneș. Dar cum talantul, în teologia Domnului, nu e un obiect exterior, ci este darul interior primit de la Dumnezeu, tot la fel nici uleiul nu este ulei de candelă, ci este slava lui Dumnezeu care strălucește în noi de la Botez. Și dacă desconsideri talantul sau uleiul lui Dumnezeu, adică darul Lui și slava Lui, ești un om rău, un leneș, un nebun, pentru că nu îți vrei binele nici acum și nici veșnic.

Un om cu adevărat înțelept e un om care se pregătește continuu pentru veșnicia lui. El își înmulțește continuu darurile primite de la El, muncește zilnic pentru împlinirea sa, pentru că împlinirea sa e totuna cu sfințenia și cu mântuirea sa. Dacă ești medic și în același timp creștin, dacă ești avocat creștin, dacă ești profesor creștin, dacă ești comerciant creștin, dacă ești părinte creștin, dacă ești un om cu conștiință creștină, ești un om care te sfințești continuu prin ceea ce faci. Pentru că îți faci și slujba ta, care e chemarea ta de la Dumnezeu, dar trăiești și creștinește.

Căci asta e marea înțelegere a zilei de azi: reala ta chemare e reala ta împlinire. Când Dumnezeu îți dă un dar sau mai multe, El ți le dă pentru că știe că ai nevoie de ele în viața ta, dar, în același timp, pentru că prin ele te împlinești în viața ta, dar și veșnic. Însă, dacă tu știi că trebuie să te faci actor, dar te faci Preot, asta e o mare neascultare față de Dumnezeu, pentru că rolul tău e altul, e cel pe care îl știi, pe care îl simți. Tot la fel, dacă Dumnezeu te cheamă să te faci Monah, a te căsători înseamnă a nu face voia lui Dumnezeu. Pentru că El te atrage spre Monahism și tu nu vrei să accepți asta.

Eram student la Teologie, apoi am intrat la Master și la Doctorat și nu făceam studii teologice pentru ca să mă fac Preot, ci pentru ca să trăiesc teologic în viață. Însă, când au început chemările lui Dumnezeu pentru a primi Dumnezeiasca Preoție, chemările Lui cele tainice, interioare, deși eu nu îndrăzneam să gândesc acest lucru, atunci m-am cutremurat interior, dar m-am umplut și de o veselie nouă, dumnezeiască. Și cu cât mă împotriveam acestui lucru, cu atât ele erau mai explicite. De aceea am înțeles, că dacă nu aș accepta voia Lui de a mă face Preot, m-aș rata în mod fundamental în viața mea, chiar dacă aș rămâne cu alte daruri ale mele: cu cele literare și artistice. Pentru că cel mai mare dar al Lui era acela: la care simțeam că mă cheamă în mod abisal.

De aceea, poți avea multe daruri de la Dumnezeu și, totuși, chemarea Lui aparte să fie doar spre unul dintre ele. Însă, acela le cuprinde și pe celelalte și le lasă să se dezvolte. Pentru că eu, ca Preot, Îi slujesc lui Dumnezeu în mod tainic în slujirile mele zilnice, dar în același timp scriu, traduc, editez și public cărți, desenez, pictez, creez artă în diverse feluri. Dar toate celelalte daruri se unesc în jurul slujirii dumnezeiești, care e chemarea mea abisală și împlinirea mea.

Și se observă la mulți Sfinți Părinți acest lucru: că au avut chemarea lor bisericească fundamentală, dar și alte multe daruri pe lângă aceasta. Și cu toate ale lor au slujit lui Dumnezeu și oamenilor, împlinindu-se în tot ceea ce au făcut. Pentru că toate darurile lui Dumnezeu sunt spre folosul nostru și de obște, căci prin toate Îi slujim Lui.

Dar cum să Îi slujești Lui, dacă nu Îl iubești pe El? Și dacă El nu te învață să-i iubești pe toți oamenii, cum ai putea să iubești un om, măcar unul? Că vine 14 februarie și pe buzelor tuturor e dragostea, îndrăgostirea[4]. Dar îndrăgostirea nu e, în primul rând, un proces chimic în om[5], ci un eveniment sufletesc. Când omul se îndrăgostește, el intuiești ceva profund în celălalt. Și îndrăgostirea e o înțelegere interioară luminoasă, e o atingere a harului Său de noi, pentru că îl vedem pe celălalt nu exterior, ci interior nouă. De aceea, reala îndrăgostire de cineva e darul lui Dumnezeu, e darul Lui pentru noi, pentru ca să ne înțelegem pe noi înșine în relație cu o persoană pe care începem să o iubim și fără de care nu mai putem sta.

Tocmai de aceea, îndrăgostirea e un lucru aparte, e un lucru mare, e începutul dragostei noastre pentru persoana iubită. Și ea e, în primul rând, o unire sufletească, interioară, pentru că este plină de înțelegere și de dăruire și de dialog și de comuniune. Pentru că lucrurile de care avem nevoie sunt cele care ne aduc stabilitate interioară, intimitate, împlinire profundă. Și relația de iubire este această unire frumoasă, delicată a sufletelor noastre, prin care îmi înțeleg iubita tot mai mult, până când nu mai văd o altă viață în afara vieții cu ea. Comunicăm intens, ne scriem, ne facem daruri reciproce, ieșim împreună, ne cunoaștem tot mai mult, pentru că ne dorim tot mai mult să fim împreună. Și când ajungem să conștientizăm amândoi cât de bine ne simțim împreună și cât de multe lucruri putem facem împreună, atunci ne căsătorim civil și religios, ne asumăm un drum împreună în viață, pentru că fundamentul lui e dragostea reciprocă, sinceritatea, aspirațiile comune, slujirea lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a înmulți continuu darurile Sale. Și darurile Lui le înmulțim spre folosul nostru și al tuturor. O carte e pentru toți, la fel o Icoană sau un tablou. Dacă le-ai creat, ele devin bucurii comunitare. Și a dărui din darurile lui Dumnezeu date nouă înseamnă a dărui din iubirea Lui față de noi toți. Pentru că darurile Lui sunt iubire veșnică pentru noi, sunt împlinirea noastră reală, dacă noi ni le asumăm ca trăsături fundamentale ale vieții și ale personalității noastre. Pentru că atunci când spunem Scriitorul, spunem darul lui Dumnezeu de a scrie și de a povesti, dar și efortul continuu al omului care scrie și se dăruie. Fiindcă în darul Lui vezi bunătatea și iubirea Sa față de noi, dar și efortul nostru continuu, truda noastră smerită pentru a fi la înălțimea chemării Sale.

El ne cheamă la slujirea Lui în multe feluri, dar răspunsul nostru e pe măsura noastră. Pentru că El dă fiecăruia „după puterea sa [κατὰ τὴν ἰδίαν δύναμιν]” [Mt. 25, 12, BYZ] interioară și de creație. El ne dăruie pe cât știe că putem face. Dar ca să ajungem să înțelegem cât putem să facem, trebuie să lucrăm mult și bine, cu multă trudă, pentru a ajunge la excelență, la capodopere, la performanțe unice. Pentru că puterea creației stă în noi, întăriți fiind mereu de slava lui Dumnezeu, spre Care trebuie să ne deschidem permanent. Amin!


[1] Începută la 6. 40, în zi de miercuri, pe 7 februarie 2024. Cer înnorat, 6 grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Cf. Mat. 10, 3, BYZ.

[3] A se vedea: https://en.wiktionary.org/wiki/τάλαντον.

[4] Cu referire la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_îndrăgostiților.

[5] Idem: https://www.forbes.ro/o-lectie-de-chimie-utila-diferenta-dintre-indragostire-si-iubire-153131.

Predică la Duminica a 15-a după Cincizecime [2024]

Iubiții mei[1],

oamenii ne pot ispiti în chip și fel, ca să vadă ce credem, ce simțim, ce dorim noi, însă răspunsurile sunt la noi și nu la ei. Așa după cum Domnul era ispitit de învățații lui Israil, dar răspunsurile erau ale Sale. Și răspunsurile Sale erau adevărul, în comparație cu încercările prostești ale oamenilor de a-L face să păcătuiască.

De aceea, când un cunoscător al legii, un νομικός [nomicos] [Mt. 22, 35, BYZ], L-a întrebat pe Domnul, în mod pervers, care poruncă e mare [μεγάλη] în lege [Mt. 22, 36], Domnul nu i-a răspuns după inima lui, ci i-a spus adevărul cel mare. Și anume, că prima și marea poruncă [πρώτη καὶ μεγάλη ἐντολή][Mt. 22, 38, BYZ] a lui Dumnezeu e aceasta: „Vei iubi pe Domnul [Ἀγαπήσεις Κύριον], Dumnezeul tău [τὸν Θεόν σου], din toată inima ta [ἐν ὅλῃ καρδίᾳ σου] și din tot sufletul tău [καὶ ἐν ὅλῃ ψυχῇ σου] și din toată mintea ta [καὶ ἐν ὅλῃ τῇ διανοίᾳ σου]” [Mt. 22, 37, BYZ]. Pentru că Îl vei iubi pe El cu toată ființa ta, cu tot ceea ce ești tu.

Și de iubirea lui Dumnezeu ține a doua poruncă a Lui, care este asemenea primei [Mt. 22, 39, BYZ] în importanță. Și a doua Lui poruncă e aceasta: „Vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți [Ἀγαπήσεις τὸν πλησίον σου ὡς σεαυτόν]” [Mt. 22, 39, BYZ]. Pentru că vei dori celorlalți ceea ce îți dorești și ție: să fie împliniți în toate, să fie bucuroși, să se mântuie.

Iar de iubirea de Dumnezeu și de aproapele, concluzionează Domnul în fața acestui ispititor, a acestui potrivnic, sunt spânzurate [κρέμανται] Legea și Profeții [ὁ Νόμος καὶ οἱ Προφῆται] [Mt. 22, 40, BYZ]. Pentru că, dacă iubirea ar fi lănțișorul de aur al vieții noastre, pe care l-am purta la gât, Legea și Profeții ar fi Crucea noastră de la gât. Pentru că Legea și Profeții sunt podoabele cele sfinte spânzurate de gâtul vieții noastre, pentru că iubirea lui Dumnezeu e în noi.

Și ispititorul dorise să afle un răspuns de care nu avea nevoie. El dorise să afle un răspuns care n-avea de-a face cu omul. Dorea o informație în sine, necontextualizată. Pe când Domnul îl duce în miezul realității umane și îi spune că întrebarea lui are de-a face cu el, cu ispititorul. Pentru că și el, ca toți oamenii, trebuie să Îl iubească pe Dumnezeu și pe aproapele său pentru ca să fie om. Și oamenii trebuie să pună întrebări care le fac bine, care le aduc un spor în viața lor, care îi îmbogățesc sufletește și nu să pună întrebări fără folos. Pentru că în viață nu ești deștept dacă ai întrebări inteligente, ci dacă ai o viață bună, curată, sfântă. Deșteptăciunea omului se vede în aceea că face din poruncile lui Dumnezeu propria sa viață. El a înțeles ce e bun de la Dumnezeu și trăiește binele ca pe propria sa realitate.

Dar dacă afli, afli și tot afli ce să faci, dar nu faci nimic din voia lui Dumnezeu, nu ești deștept, nu ești inteligent, nu îți vrei binele, pentru că trăiești în moartea păcatelor tale. Căci cel care se înțelepțește prin luminarea lui Dumnezeu, acela imediat și face ceea ce a înțeles, pentru că adevărata înțelegere este pentru a trăi potrivit ei.

Însă ispititorii Domnului, ca și ai noștri, nu vor să afle adevărul vieții noastre, ci vor să ne arate că le suntem inferiori. Nu vor să ne ajute prin întrebările lor, ci să ne facă să păcătuim cumva. Și întrebările invidioase, răutăcioase, chiar dacă sunt acoperite cu multe vorbe „blânde”, sunt pline de satanism, pentru că sunt împingeri ale noastre spre păcat. Și cel care te întreabă cu subînțeles sau îți descrie un anume lucru, tocmai pentru ca să te facă să păcătuiești, nu îți e prieten, ci potrivnic, pentru că îți vrea răul.

Însă, paradoxal, aproapele [τὸν πλησίον][Mt. 22, 39, BYZ] din porunca Domnului, nu e doar prietenul nostru, ci și dușmanul nostru. Când Dumnezeu ne vorbește despre aproapele nostru, ne vorbește despre tot omul. Pentru că tot omul e aproapele nostru. Și, de aceea, porunca lui Dumnezeu față de aproapele este universalistă, se referă la orice om din orice secol și din orice loc, nescoțând pe nimeni din cadrul ei. Fapt pentru care, orice om, oricât de păcătos și de altfel decât noi este aproapele nostru, pe care noi trebuie să îl iubim ca pe noi înșine. Adică să le dorim și lor ceea ce ne dorim și nouă.

Așa stând lucrurile, noi nu avem dușmani, ci doar prieteni. Noi, în mod real, avem o familie, oameni care ne iubesc, avem rude, prieteni, cunoscuți, dușmani, oameni care sunt indiferenți față de noi, oameni care nu ne cunosc nicidecum, dar raportarea noastră la toți aceștia trebuie să fie ca raportarea la niște prieteni. Fapt pentru care noi trebuie să ne rugăm pentru mântuirea tuturor oamenilor și să îi iubim pe toți. Să îi iubim duhovnicește, adică cu iubirea pe care Dumnezeu o revarsă în noi neîncetat.

Din afară, perspectiva iubirii tuturor poate părea o utopie, o mințire de sine, o lipsă acută de realism, dar, din interiorul iubirii lui Dumnezeu, iubirea aproapelui e starea de a fi a creștinului. Pentru că iubirea lui Dumnezeu ne umple din belșug de iubirea de oameni. Slava lui Dumnezeu, care se coboară în noi neîncetat, ne face în stare să îi iubim pe oameni dumnezeiește, să îi iubim cu iubirea lui Dumnezeu, dorindu-le și lor toată fericirea și împlinirea pe care noi o trăim cu Dumnezeu. Pentru că iubirea lui Dumnezeu scoate din noi orice egoism, orice limitare la noi înșine a binelui, și dorim ca binele lui Dumnezeu, de care noi ne împărtășim, să fim binele și împlinirea veșnică a tuturor.

De aceea, Legea și Profeții nu ne duc la o lege impersonală, la o viață socială independentă, orgolioasă, ci ne duc la Dumnezeu și la relația veșnică cu El. Și cei care Îl iubesc pe Dumnezeu în mod real și au o relație continuă cu El, își înțeleg viața lor ca pe o comuniune cu întreaga lume, pentru că ei se roagă pentru toți și vor binele tuturor. Existența Bisericii lui Dumnezeu pe pământ e consecința iubirii Lui față de noi. Pentru că, prin Biserica Lui, El a vrut să extindă continuu iubirea Lui față de toți oamenii care cred în El și fac voia Lui.

Și Biserica îi încorporează continuu pe oameni, pe cei care cred în El și vor să trăiască cu El, pentru că, prin Tainele și Slujbele ei, Biserica îi naște, îi hrănește și îi desăvârșește continuu pe oameni prin adevărul și sfințenia Lui. Și noi, aici, în Biserica slavei Lui, ne rugăm pentru toți oamenii și vrem binele tuturor, în sensul ca toți să devină părtași Bisericii Lui. Pentru că rugăciunea și iubirea noastră nu e pentru ca oamenii să rămână așa cum sunt acum, în păcatele lor și în credințele lor greșite, ci pentru ca toți să ajungă la cugetul Bisericii, la nevoia reală de Dumnezeu și să devină creștini autentici prin convertire, Botez și viață creștină continuă.

Așa că porunca iubirii nu e o realitate abstractă, ci una foarte personală și concretă, pentru că de ea ține mântuirea noastră. Reala deschidere față de Dumnezeu ne umple de reala deschidere față de oameni și de întreaga existență. Și când îi iubești pe oameni nu vrei să îi minți, să îi furi, să îi minimalizezi, să îi omori, ci să îi ajuți cum poți, pentru ca ei să devină ei înșiși. Și când îi iubești pe oameni, iubești întreaga fire, iubești tot ceea ce a creat Dumnezeu, de aceea nu vrei răul niciunei viețuitoare, niciunei existențe. Pentru că și iarba și copacii și păsările și insectele și animalele și toate formele de relief au darul existenței lor de la Dumnezeu și noi spre toate trebuie să privim cu respect și cu înțelegere și cu bucurie.

Dacă ne place ca marea să fie curată, atunci nu trebuie să o poluăm. Dacă ne plac pădurile verzi și pline de răcoare, atunci nu trebuie să le defrișăm. Dacă ne place diversitatea viețuitoarelor de pe pământ, atunci să o respectăm și să o promovăm. Pentru că toate darurile lui Dumnezeu sunt pentru noi, pentru bucuria și împlinirea tuturor și nu pentru ca să ne omorâm unii pe alții cu bestialitate.

Conceptul de incluziune socială „se referă la respectarea statutului și a drepturilor tuturor oamenilor dintr-o societate”[2]. Pentru că toți au dreptul la viață socială. Dar ca să trăiești acest concept în viața ta, ca să îl faci din idee faptă, trebuie să te umpli de iubirea lui Dumnezeu, pentru ca să îi vezi pe toți oamenii capabili de unitate și de responsabilitate socială. Poți pune toate etniile și toate limbile la un loc, pentru că în inima ta te poți ruga pentru mântuirea tuturor. Și, când îi vezi pe toți aceștia, cei altfel decât tine, în diverse contexte, nu mai ai repulsie față de ei, pentru că tu ți-i asumi zilnic în viața și rugăciunea ta.

Tocmai de aceea, realele călătorii în lume sunt numai ale oamenilor duhovnicești, ale celor care își asumă toți oamenii și care nu duc o luptă interioară cu ei și cu locurile pe care le vizitează. Pentru că ei îi înțeleg din interior pe oameni și duhul locurilor pe care le străbat. Înțeleg cine sunt ei și de ce sunt cum sunt. Și când înțelegi realitatea oamenilor, atunci nu mai ai aversiune de ei și de locurile lor, ci compătimești cu ei, ești aproape de ei, te rogi pentru ei, fiindcă îi înțelegi și îi iubești și le crezi experiența de viață.

Iar întrebarea, iubiții mei, nu e cine e aproapele și cum să îl iubesc pe el, ci viața noastră cu Dumnezeu e cheia de înțelegere a aproapelui nostru. A-L iubi pe Dumnezeu tot mai mult înseamnă a mă umple de iubirea față de toți tot mai mult. Și iubirea față de toți e pe măsura conștientizării faptului că trebuie să mă mântui. Pentru că nevoia mea de mântuire e nevoia tuturor de mântuire. Și dacă eu am nevoie abisală de mântuire, atunci aceeași nevoie au toți oamenii, de aceea mă rog pentru toți și îi iubesc pe toți. Pentru că porunca Lui e viața noastră, e reala noastră existență și reala noastră existență e iubirea.

Nu certurile, nu ura, nu nesimțirea ne caracterizează, ci iubirea! Și pe măsura la cât iubim, pe atât și înțelegem. Și înțelegem voia lui Dumnezeu pe cât a devenit viața noastă zilnică, pe cât ne-am deschis față de toți oamenii. Căci noi trebuie să ne asumăm întreaga umanitate în viața și în rugăciunea noastră, dorind ca toți să se mântuie. Pentru că ceea ce le dorim altora, aceea ne dorim și nouă din plin. Amin!


[1] Începută la 6. 19, în zi de miercuri, pe 31 ianuarie 2024. Cer senin, – 5 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://www.britishcouncil.ro/programe/societate/incluziune-sociala.

1 2 3 49