Predică la Ziua Națională a României [1 decembrie 2022]

Iubiții mei[1],

spațiul Schengen ne poate deschide porțile spre statele Europei[2] pentru a călători, a studia și a munci, dar Biserica ne deschide porțile spre întreaga umanitate. Pentru că Biserica României are de dăruit întregii umanități credința apostolică și modul dumnezeiesc de viețuire al Bisericii, are de dăruit Sfinții ei cei preafrumoși, are de dăruit două milenii de experiență eclesială și un mod profund pozitiv de viață și de rezistență în istorie. Iar dacă unii călătoresc în lume pentru budism, hinduism sau islam, pentru sincretismul religios și turismul istoric, o întreagă lume are nevoie de viața sfântă a Bisericii lui Dumnezeu. Pentru că această credință și această viață sunt cele care mântuie lumea.

Pentru că un om profund religios caută adevărul despre Biserica lui Dumnezeu. Nu se mulțumește cu surogate religioase de câteva secole sau decenii. El va căuta adevărata Biserică a lui Dumnezeu, cea care a străbătut veacurile până la noi. Și când va afla că în statele ortodoxe s-a păstrat această credință apostolică și viața sfântă a Sfinților lui Dumnezeu, el va veni aici la noi ca în paradis, pentru că va fi bucuros să vadă că Biserica lui Dumnezeu, așa după cum ne-a făgăduit Domnul, n-a fost biruită de nimeni și de nimic până acum.

Noi suntem oaza de viață a lumii! Unde e Biserica, acolo se poate respira normal, pentru că se poate trăi dumnezeiește pe pământ.

Campionatul de fotbal din Qatar[3] ne va îmbâcsi cu modul de viețuire musulman, fiind o reclamă fățișă a islamului. Pentru că nu îi interesează fotbalul, ci îi interesează prozelitismul religios și propaganda economico-culturală. Vor să ne demonstreze că el, acest stat islamic, poate fi „paradigmatic” pentru toți.

Dar pentru noi e paradigmatică viața Bisericii! Așa cum musulmanii au modul lor interior și exterior de a fi, la fel avem și noi, creștinii. Pentru că noi trăim cu Dumnezeu în fiecare clipă a vieții noastre, iar taina unirii noastre cu El este taina abisală a vieții noastre. Cum a rezistat poporul român timp de 2.000 de ani în fața păgânilor de tot felul, apoi a ereticilor, e marea minune a lui Dumnezeu. Care are la bază, totodată, și marea iubire a românilor pentru Dumnezeu. Căci dacă n-ar fi fost iubirea pentru El, n-am fi rămas neclintiți în Biserica Dumnezeului Celui viu.

Însă, Îl iubești pe Dumnezeu numai dacă faci voia Lui. Și ca să faci voia Lui trebuie să citești și să auzi propovăduindu-se despre El. Și, indubitabil, nu ar fi ajuns limba română până la noi, această comoară atât de complexă și de profundă, această limbă unică, dacă nu ar fi fost păstrată și învățată cu atenție de către români. Și, întru ea, întru această sfântă limbă a Bisericii, s-a slujit aici, pe pământul nostru românesc, pentru că oamenii s-au rugat și și-au exprimat în ea toate trăirile lor intime. Credința, limba, neamul și pământul nostru ne țin la un loc. Dacă nu iubești aceste lucruri fundamentale, care ne definesc, ești un om slab, un om care nu știe de unde vine și unde se duce. Și tocmai de aceea aștepți să se deschidă granițele, să pleci, să ți se piardă urma, pentru că nu ești înrădăcinat aici, în valorile românității.

Dar eu nu îmi pot lăsa Biserica și nici limba și nici neamul și nici istoria și nici modul de a fi al românilor și nici acest pământ binecuvântat, pentru că aici e împlinirea mea. Eu mă simt bine cu prezentul meu, pentru că mă simt bine cu istoria poporului meu. Și pentru că nu mă definesc banii, ci mă definește identitatea mea religios-națională, eu rămân aici să fiu român și creștin, rămân să fiu al lui Dumnezeu și în continuitate firească cu strămoșii noștri, pentru că astfel mă simt cu adevărat bine.

Oriunde m-aș duce și orice limbă aș învăța, eu aș recepta locurile văzute și limbile învățate ca pe unele străine de mine și așa ar și fi. Mă bucur să vizitez orice loc de pe pământ și să văd oameni, culturi, religii, obiceiuri de tot felul. Dar una e să îmi placă diversitatea națională și cea cultural-religioasă și alta e să mă simt împlinit în viața mea. Pentru că mă simt bine și împlinit numai în casa mea, în limba mea, în credința mea, în neamul meu, în istoria mea. Căci discern în continuu între cei care s-au ratat și cei care s-au împlinit ca oameni din neamul meu românesc. Iar când privesc la exemplele depline, profund românești și creștine ale neamului meu, atunci văd ce înseamnă împlinire reală ca român.

Căci eu, ca creștin și ca român, sunt deschis față de oricine pentru dialog și consfătuire, dar mă împlinesc numai în Biserica lui Dumnezeu și în limba și în modul de a fi al românilor. Pentru că neamul în care m-am născut nu este o întâmplare, ci un dar de la Dumnezeu, după cum darurile Lui sunt și acelea că m-am născut bărbat, că am trăit într-o familie, că mi-am făcut o familie, că am studiat și am cunoscut profund adevărata față a românilor, dar și a vieții Bisericii. Tot ceea ce primim în viața noastră sunt daruri ale lui Dumnezeu. Și pentru acestea trebuie să fim profund recunoscători.

Pentru că adevărata împlinire a omului e când este recunoscător și mulțumitor neîncetat față de Dumnezeu. Căci omul recunoscător față de Dumnezeu este atent și îngăduitor și cu oamenii. Iar românii creștini sunt deschiși și ospitalieri, ei ajută și omenesc pe oricine, pentru că văd în semenul lor un frate și nu un client.

Când omul e un client, el face cât banii lui. Dar când omul e frate, atunci el are o valoare neprețuită, pentru că tot ceea ce faci pentru el, faci pentru Dumnezeu. Și când faci lucruri pentru Dumnezeu, atunci cinstești cu adevărat oamenii, pentru că îi vezi pe toți ca potențiali moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, ziua noastră națională, ziua tuturor românilor, e o zi a unității și a frățietății, pentru că e o zi a recunoștinței. Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru toate și așteptăm de la El adevărata noastră împlinire. Căci viața lungă și prosperă nu e un avantaj pentru noi, dacă nu ne împlinim în relația cu Dumnezeu. Ne bucurăm solipsist, ne bucurăm în singurătatea noastră egoistă, dar nu cunoaștem bucuria comuniunii și a frățietății din Biserică. Însă, când trăim cu Dumnezeu și în comuniune sfântă cu membrii Bisericii, atunci trăim în comuniune nu numai cu românii creștini din prezent, ci și cu cei din trecut și viitor. Pentru că toți sunt una înaintea lui Dumnezeu, una în credința, în iubirea și în slujirea lui Dumnezeu.

La mulți ani și Dumnezeu să ne bucure pe toți cu slava Lui cea veșnică! Amin!


[1] Începută la 14. 49, în zi de marți, pe 22 noiembrie 2022. Soare, 9 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Spațiul_Schengen.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Campionatul_Mondial_de_Fotbal_2022.

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andreas, Apostolul României [30 noiembrie 2022]

Iubiții mei[1],

Sfintei Cuvioase Maximilla [Μαξιμίλλα], ucenicei sale, Sfântul Apostol Andreas – care era închis de către soțul ei, de Egheatis [Αἰγεάτης] –, i-a spus: „Ai grijă numai la sămânța Evangheliei [Πρόσεξε μόνο τὸν σπόρο τοῦ Εὐαγγελίου], pe care am semănat-o în inima ta [ποὺ ἔσπειρα στὴν καρδιά σου]!”[2]. Căci un Apostol al Domnului asta făcea mai întâi: propovăduia dreapta credință a Bisericii, pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeul Cel viu, în Dumnezeul mântuirii noastre. Iar cu cei care credeau în Dumnezeu, el întemeia o nouă Biserică locală a lui Dumnezeu, hirotonind pentru ea  și dintre ei Episcopi, Preoți și Diaconi. Pentru că ierarhia Bisericii este cea care slujește la mântuirea tuturor celor credincioși.

Fiindcă o Biserică locală nu se întemeiază de jos în sus, nu se întemeiază de către credincioși, ci de sus în jos: hirotonindu-se mai întâi ierarhia ei. Pentru că trebuie să vină mai mulți Episcopi pentru a hirotoni un nou Episcop, iar acesta, Episcopul locului, își va hirotoni Preoții și Diaconii cu care va sluji.

– De ce Biserica locală se rânduiește de sus în jos și nu de jos în sus, de la credincioși spre ierarhie?

– Pentru că Biserica lui Dumnezeu s-a întemeiat la Cincizecime prin coborârea slavei lui Dumnezeu în Sfinții Săi Apostoli. Ea a coborât din cer pe pământ, pentru că Biserica e comuniunea sfântă și veșnică dintre Dumnezeu și cei credincioși Lui. Tocmai de aceea, Dumnezeu Și-a întemeiat Biserica Sa pe baza slujirii Sfinților Săi Apostoli, pentru că aceștia au rânduit primii Episcopi, Preoți și Diaconi ai Bisericii. Și Biserica, de 2. 000 de ani, așa se extinde peste tot în lume: prin lucrarea întemeietoare a Episcopilor lui Dumnezeu. Căci oriunde în lume s-ar converti cineva la dreapta credință, el intră în mod sacramental în Biserică, adică prin primirea Sfântului Botez, a Sfintei Mirungeri și a Sfintei Euharistii, primite toate în aceeași zi. Căci cel care crede în Dumnezeu cu adevărat, acela devine fiul lui Dumnezeu prin slujirea sacramentală a ierarhiei Bisericii.

Și popoarele lumii au fost evanghelizate și introduse în Biserică de către Sfinții Apostoli ai Domnului. Iar poporul român a fost creștinat de Sfântul Apostol Andreas [Ἀνδρέας], de Cel întâi chemat [ὁ Πρωτόκλητος][3] la apostolat, pentru că el a predicat și în Dobrogea. Și avem de la el peștera sa[4], care a fost descoperită în mod minunat de către Avocatul Jean Dinu în 1918, după ce a avut de mai multe ori un vis de la Dumnezeu. Iar, săpat în piatră, e patul Sfântului Andreas[5], pe care oamenii se așază spre vindecarea lor[6].

Și când vedem condițiile grele de la începutul Bisericii noastre, ne dăm seama că măreția Bisericii românești nu a stat în clădiri, ci în sufletele oamenilor. Pentru că ei au primit sămânța Evangheliei cu toată dragostea și au lăsat-o moștenire urmașilor lor până azi. Căci, mai întâi de toate, Biserica dintr-un oraș sau dintr-un sat stă în inimile credincioșilor. Ei o doresc, ei se nevoiesc pentru ridicarea ei, apoi e sfințită de Episcop și e trimis pentru ea un Preot al lui Dumnezeu, pentru ca să slujească spre mântuirea tuturor. Căci la noi, în Biserică, nu slujesc credincioși de rând Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii, ci Preoți hirotoniți sacramental de către Episcopul locului. Pentru că Preoția Bisericii s-a dăruit și se dăruie din Episcop în Episcop peste veacuri, neexistând vreun hiatus al hirotoniilor dumnezeiești. Pentru că atunci când se opresc hirotoniile, piere și Biserica locală. Iar când o Biserică locală cade în erezie și se desparte de Biserica lui Dumnezeu, ea nu mai are hirotonii dumnezeiești, pentru că s-a rupt de Biserica lui Dumnezeu. Pentru că toate hirotoniile Bisericii se fac în Biserică și de către Episcopii Bisericii.

Când m-am împărtășit pe 21 noiembrie, la praznicul Preacuratei Stăpâne, și aveam Trupul Domnului în palma dreaptă, pe când eram aplecat spre El, mi-am dat seama că noi Îl ținem pe Domnul ca pe un Prunc în brațe. Că acest gest liturgic e plin de duioșie sfântă. Pentru că cele două palme suprapuse ale noastre, dreapta peste stânga, sunt ca un scaun pentru Domnul. Și ne aplecăm spre El, spre Pruncul nostru, pentru ca să ne împărtășim cu El, în timp ce ne cerem iertare unii altora. Pentru că împărtășirea cu Domnul se face în pace și în bună înțelegere, cu evlavie sfântă și cu veselie dumnezeiască.

Iar noi postim acum și mergem spre Pruncul întregii creații, întăriți și însoțiți pe cale chiar de către El. Căci El, Cel care S-a născut ca Prunc pentru noi, S-a născut să ne întărească în toate etapele vieții noastre. De aceea, dacă suntem prunci în credință, nu trebuie să ne rușinăm de asta, pentru că El a venit să ne învețe pruncia duhovnicească. A venit să ne învețe pas cu pas viața cu Dumnezeu. Iar dacă suntem întăriți în viața cu Dumnezeu e iarăși bine, pentru că Pruncul Iisus Hristos a venit tocmai pentru ca să ne facă pe noi, bărbați și femei, desăvârșiți în sfințenie. Căci El ne însoțește mereu pe cale, pe calea mântuirii noastre, pentru că El e Calea noastră. El e Cel care a parcurs-o primul în mod desăvârșit, pentru ca să ne dea și nouă puterea de a ne sfinți viața noastră.

Sfântul Apostol Andreas a fost răstignit pe o Cruce în formă de X, pe o Cruce din lemn de măslin [ἀπὸ ξύλα ἐλιᾶς][7], din care se mai păstrează fragmente până azi[8]. Însă nu a fost pironit pe Cruce ca Domnul, ci legat cu frânghii la mâini și la picioare de Cruce. Iar când poporul a vrut să îl dezlege de pe Cruce, el s-a rugat Domnului să nu fie dezlegat. Fapt pentru care a venit un Dumnezeiesc Înger, ca o lumină de fulger, și l-a păzit pe el până și-a dat duhul său[9]. Și Sfântul Andreas a adormit pe la vârsta de 80 de ani[10], dar plin de fapte apostolice. Și dacă el a murit mucenicește, Egheatis, cel care l-a chinuit până la moarte, a murit ca un om îndrăcit[11]. Pentru că toți cei care se luptă cu Sfinții lui Dumnezeu mor urât.

Însă, dacă noi, azi, îl pomenim pe Sfântul Andreas ca Apostol și Ocrotitor al României, există și oameni care îi contestă lucrarea sa apostolică în România, invocând că sunt prea puține dovezile prezenței sale în Dobrogea. Și i-o contestă, pentru că nu vor să admită faptul că Biserica României e una apostolică, e una întemeiată de un Apostol al Domnului. Această preaminunată continuitate a Bisericii pe pământul nostru îi deranjează mult pe cei din afara Bisericii. Pentru că le-ar plăcea să spună că Biserica României e de dată recentă. Însă dovezile arheologice și lingvistice ale existenței Bisericii pe pământ românesc sunt zdrobitoare. Pentru că la tot pasul se găsesc mărturii ale Bisericii pe pământ românesc, mărturii care atestă că Biserica e aici de la începutul ei, din primul secol. Și tocmai de aceea, viața bisericească și limba bisericească ne sunt proprii, ne sunt firești, sunt ale noastre, moștenite din străbuni, pentru că de două mii de ani românii sunt creștini și nu altceva.

Noi suntem în Biserica lui Dumnezeu și Biserica Lui e și românească. Pentru că Biserica lui Dumnezeu e formată din multe națiuni și fiecare națiunea are specificul ei, are modul ei personal de a fi și de a se manifesta. Dar toate națiunile Bisericii sunt una întru Dumnezeu, pentru că toate sunt pline de aceeași credință și de aceeași slavă a lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, să ne bucurăm mereu, împreună cu Sfântul Andreas, de Biserica României, de Biserica noastră! Să ne bucurăm de mila lui Dumnezeu cu noi, Care n-a îngăduit ca Biserica Lui să piară de pe pământul nostru! Și să fim tot mai mult conștienți de rolul nostru de păstrători, dar și de dăruitori ai credinței în Dumnezeu. Pentru că trebuie să o dăruim așa după cum am primit-o. Trebuie să o dăruim cu dragoste tuturor, pentru ca toți să se mântuie. Amin!


[1] Predică începută la 8. 18, în zi de marți, pe 22 noiembrie 2022. Cer înnorat, 6 grade, vânt de 2 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx. [3] Ibidem.

[4] A se vedea:  https://ro.wikipedia.org/wiki/Peștera_Sfântului_Andrei.

[5] E aici: https://peregrinprinlume.files.wordpress.com/2014/07/dscf0993.jpg.

[6] Cf. https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-pestera-sfantului-apostol-andrei-67904.html.

[7] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[8] Sunt în Biserica de aici: https://el.wikipedia.org/wiki/Ιερός_Ναός_Αγίου_Ανδρέα_Πατρών.

[9] Cf. https://paginiortodoxe.tripod.com/vsnov/11-30-sf_apostol_andrei.html.

[10] Ibidem. [11] Ibidem.

Predică la Duminica a XXX-a după Cincizecime [2022]

Iubiții mei[1],

mai înainte de Evanghelia de azi [Lc. 18, 18-27], de Evanghelia împlinirii poruncilor lui Dumnezeu, Domnul ne-a chemat să fim fiii Lui duhovnicești. Pentru că El a zis: „Lăsați copiii să vină către Mine [Ἄφετε τὰ παιδία ἔρχεσθαι πρός Με] și nu-i opriți pe aceștia [καὶ μὴ κωλύετε αὐτά]! Căci asemenea acestora este Împărăția lui Dumnezeu [τῶν γὰρ τοιούτων ἐστὶν ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ]. Amin zic vouă [Ἀμὴν λέγω ὑμῖν], cine nu are să primească Împărăția lui Dumnezeu precum copilul [ὃς ἐὰν μὴ δέξηται τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ ὡς παιδίον], nu are să intre întru ea [οὐ μὴ εἰσέλθῃ εἰς αὐτήν]” [Lc. 18, 16-17, BYZ].

Iar când m-am umplut de slava lui Dumnezeu și de certitudinea Lui la vârsta de 12-13 ani, îmi dau seama acum de acest lucru, așa am trăit intrarea Lui în viața mea: ca un copil ascultător, care Îl crede cu totul pe Domnul său. Ca un copil care nu pune la îndoială niciun cuvânt al Domnului. De aceea, nu am cerebralizat niciodată credința, nu am intelectualizat-o, nu am făcut din ea un sistem închis de adevăruri care n-are de-a face cu intimitatea cu Dumnezeu, ci, dimpotrivă, am văzut-o ca pe o fereastră larg deschisă spre întâlnirea cu Dumnezeul mântuirii mele. Pentru că ceea ce stă scris în Dumnezeieștile Cărți ale Bisericii lui Dumnezeu este o cale sfântă spre întâlnirea reală, actuală, intimă cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Și pentru că nu L-am înlocuit niciodată pe Dumnezeu cu Dumnezeiasca Sa Scriptură, așa cum face lumea protestantă, sau cu un om, așa cum face lumea romano-catolică, care îl pune pe Papă în centrul lumii, tocmai de aceea am văzut întreaga viață a Bisericii ca pe o întâlnire preaminunată cu Dumnezeul nostru treimic, pentru că El este prezent în Biserica Lui prin slava Sa cea veșnică. Adică am văzut și văd cu ochi de copil credincios, cu ochii celui care crede tot cuvântul Lui, pentru că toate ale Lui sunt adânc negrăit.

Tocmai de aceea, mă interesează voia lui Dumnezeu cu noi, ce voiește El de la noi și nu ce voiesc oamenii. Sunt avid de luminarea lui Dumnezeu și de simțirea Lui în toate ale Sale și de vederea Lui întru slava Sa. De aceea, am apetență pentru tot cel care trăiește în mod real cu Dumnezeu, pentru tot cel care experiază viața cu El și poate să ne vorbească în mod actual, în termeni proprii, despre relația lui mântuitoare cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu Se revelează în mod real în viața noastră și ne călăuzește întru toate pe calea îndumnezeirii noastre.

Și pentru că am privit cu ochi sinceri, totali, Biserica lui Dumnezeu, n-am fost niciodată de partea celor care profită, la modul nesimțit, de demnitatea lor eclesială. Pentru că Biserica nu e în noi și între noi pentru ca să ne îmbogățim, să ne fudulim, să ne eternizăm aici, ci pentru ca să ne sfințim pentru viața veșnică cu Dumnezeu. Biserica este pentru a ne dezbrăca de tot gândul cel trupesc, cel grosier, cel plin de încredere în sine, pentru a ne umple de cugetarea plină de slava lui Dumnezeu. Iar cugetarea de la Dumnezeu, gândirea de la Dumnezeu, e gândirea pe care o avem în urma experiențelor reale cu Dumnezeu.

Pentru că rolul revelării lui Dumnezeu în viața noastră e să ne învețe să gândim și să trăim dumnezeiește. Toată simțirea și trăirea plenară a slavei lui Dumnezeu în Biserica Sa e pentru a ne pregăti pentru veșnicia cu Dumnezeu. De aceea, dacă vii cu ochi de copil, dacă vii cu toată sinceritatea și te rogi și Îi cânți lui Dumnezeu și citești cele despre El, ai parte de multe revelări ale Lui în viața ta. Pentru că El ni Se arată în multe feluri și tot timpul ca să ne învețe cele despre Sine, iar împlinirea noastră este enormă, e totală. Căci El ne învață cele ale Sale, ne învață pe acelea care confirmă cărțile Dumnezeieștii Tradiții. Ceea ce au trăit Sfinții, începi să trăiești și tu, oricare ai fi, pentru că El ne vrea pe toți Sfinți ai Lui și ni Se descoperă la toți pe măsura copilăriei noastre interioare, a sincerității cu care venim la El.

Lăsați copiii să vină la Mine, căci sinceritatea lor totală e a celor care moștenesc Împărăția lui Dumnezeu! Pentru că tot cel care e copil sincer în inima sa intră în Împărăția lui Dumnezeu încă de acum, din clipa de față, pentru că poate simți și vedea pe cele ale lui Dumnezeu. Și pentru că le vorbise despre cum trebuie să fie în adâncul lor, despre cum trebuie să fie ei copii ai lui Dumnezeu, atunci când a venit arhonul [ἄρχων] [Lc. 18, 18, BYZ], stăpânitorul, și a întrebat ce să facă pentru viața veșnică [Ibidem], tocmai a confirmat că nu înțelesese cuvintele Sale. Căci El tocmai vorbise despre cum se intră în Împărăția Lui: cu minte și viață de copil, adică de om curat, care crede toate, nădăjduiește toate și Îl iubește mai presus de toate pe Dumnezeu.

Adesea am fost etichetat naiv, fără experiență de viață, pentru că eu mă încred în oameni, în cuvintele lor. Îi cred pe cuvânt și cred în ei, în ce pot ei să facă, mai mult decât cred ei în ei înșiși. Pentru că văd adâncul lor, ce pot face ei, dacă ar fi oamenii lui Dumnezeu, dacă ar fi serioși cu viața și cu mântuirea lor. De aceea, eu nu mă încred în oameni pentru că nu îi văd în adâncul lor, ci pentru că, fără încrederea în oameni, nu putem să întoarcem la voia lui Dumnezeu pe nimeni. Cred în oameni pe baza vederii lor. Și cred în ei, pentru că văd potențele reale din ei, văd harul lui Dumnezeu în ei, văd ce minuni de oameni ar putea fi. Și de aceea vorbesc cu impostorii religioși la fel după cum vorbesc și cu credincioșii lui Dumnezeu. Pentru că impostorii, în primul rând, au nevoie de adevăr, de prietenie, de dragoste, pentru ca să înțeleagă că viața de pervers religios nu te duce în Împărăția lui Dumnezeu.

Da, poți să mimezi că ești omul lui Dumnezeu, poți ajunge notoriu în Biserică, te poți căpătui, lumea îți poate umple conturile și tu să stai, râzând de ei în sinea ta, de cât de proști sunt cu toții. Dar averea ta e de Iad! Averea ta, care minimalizează oamenii și care desconsideră voia lui Dumnezeu cu tine, e o avere de loser, de ratat spiritual. Pentru că, în loc să fii un copil în relația cu oamenii, un om sincer și bun, tu ai ales să fii un șarlatan religios, care își cumpără Iadul cu cuvintele lui Dumnezeu pe buze.

Nu, arhonul nu a împlinit niciodată poruncile lui Dumnezeu! Pentru că împlinirea poruncilor e duhovnicească și nu trupească. Poruncile lui Dumnezeu te simplifică continuu, te fac plin de copilărie sfântă, de nevinovăție, de curăție, de sfințenie. Poruncile lui Dumnezeu te fac intimul lui Dumnezeu. Iar dacă el a preferat bogăția [Lc. 18, 23] în locul vieții cu Dumnezeu [Lc. 18, 22], n-a avut de-a face niciodată cu Dumnezeu. Pentru că poruncile Lui te duc la El și nu la tine. Poruncile Lui te dezvață de tine, pentru că te fac precum e El. Și când ești ca El în inima ta, atunci Îi urmezi Lui în tot ceea ce îți va porunci ție.

De aceea, când discuția a ajuns iarăși la curăția interioară, când a ajuns iarăși la copilăria duhovnicească a omului credincios, Domnul le spune același lucru: „Căci mai ușor îi este cămilei să intre [Εὐκοπώτερον γάρ ἐστιν κάμηλον εἰσελθεῖν] prin urechile acului [διὰ τρυμαλιᾶς ῥαφίδος] decât [ca] cel bogat să intre [ἢ πλούσιον εἰσελθεῖν] întru Împărăția lui Dumnezeu [εἰς τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ]” [Lc. 18, 25, BYZ].

Aici, în cazul nostru, omul era bolnav de avere. Dar poți să fii bolnav de curvie, de alcool, de droguri, de tutun, de erezie, de hoție, de duplicitate. Cel bogat în curvie sau în erezie e la fel de neintrabil în Împărăția lui Dumnezeu ca cel bogat în infatuare, în nesimțire, în mitomanie. Acolo unde Domnul a pus adjectivul bogat [πλούσιον] [Lc. 18, 25, BYZ], dumneavoastră puneți-vă patimile și veți afla motivul pentru care nu sunteți buni pentru Împărăția lui Dumnezeu! Căci oricine e bogat în păcat e impropriu Împărăției lui Dumnezeu. Dar cine e bogat în adevăr, în curăție și în sfințenie, acela e copilul lui Dumnezeu și le vede pe toate cu ochi curați, pentru că e moștenitorul Împărăției Sale.

Și toate sunt cu putință la Dumnezeu [Lc. 18, 27, BYZ]! Pentru că El poate să îi mântuie pe toți cei păcătoși, pe absolut toți. De aceea, ne cere să nu judecăm pe nimeni, să nu punem pe nimeni la index, să nu credem despre nimeni că nu se poate mântui, pentru că orice om se poate mântui. Căci se poate întoarce oricând și poate să facă voia lui Dumnezeu cu el.

Și pentru aceasta, noi trebuie să fim sinceri cu cei păcătoși, spunându-le adevărul despre ei și despre voia lui Dumnezeu cu ei. Căci asta înseamnă să fii sincer cu oameni: să le vorbești despre ceea ce au nevoie cu adevărat. Trebuie să le spui adevărul lui Dumnezeu. Iar adevărul Lui încolțește într-un mod paradoxal de fiecare dată în inima omului. Pentru că omul trebuie să se lupte cu multe minciuni în inima lui până acceptă voia lui Dumnezeu. Trebuie să renunți la multe gânduri și fapte rele, păcătoase, pentru ca să fii copilul lui Dumnezeu. Dar gustul pentru adevăr, pentru viața curată, vine din propovăduirea voii lui Dumnezeu, din revelarea lui Dumnezeu față de noi.

De aceea, în fiecare zi liturgică, în fiecare zi a Bisericii, noi Îi slujim lui Dumnezeu, dar ne și luminăm continuu pentru a-I sluji Lui. Învățăm cum trebuie să ne schimbăm interior în mod continuu. Dar, pe măsură ce ne schimbăm viața, tot modul nostru de a gândi se schimbă în mod imediat. Sunt uluitoare, sunt dumnezeiești schimbările din viețile oamenilor credincioși! Mereu sunt alții, mereu sunt noi, mereu sunt proaspeți duhovnicește. Căci ce au fost, nu mai sunt, pentru că sunt mereu noi. Și această noutate continuă din viața noastră ne umple de multă libertate sfântă. Pentru că poți să privești obiectiv în trecutul și prezentul tău, văzând foarte bine schimbările din viața ta.

Căci dacă un lucru anume nu ne duce la Dumnezeu nu e bun pentru noi. Dar dacă ne duce la El, atunci e un lucru foarte bun pentru noi, care trebuie permanentizat în viața noastră.

Când am ajuns la Corabia, mi-am adus aminte de copiii de la orfelinat, care ne cereau de mâncare prin gard, dar și să îi luăm acasă, să îi înfiem. I-am introdus în mod transfigurat în primul meu roman, în Păsări spre cer, pe care încă nu l-am publicat. Dar atunci, la 18 ani, când eu eram încă Dorin Streinu, adică un dor străin de lumea asta, m-au impresionat enorm. Mi s-a zdrobit inima văzându-i, pentru că mi-am dat seama că, dacă nu ar fi fost bunicii mei, aș fi putut fi și eu al nimănui. Căci, uneori, e de ajuns doar un mic eveniment neașteptat pentru ca să ajungi pe drumuri. Și numai mila lui Dumnezeu ne scapă de moarte, de boală, de sărăcie, de singurătate…O enormă milă a lui Dumnezeu cu noi, care ar trebui să ne cutremure mereu și să ne schimbe dumnezeiește.

Căci, după cum citim în Dumnezeiasca Evanghelie, cea împătrită, a Bisericii, Domnul S-a întâlnit cu tot felul de oameni în Israil, dar puțini au văzut cu adevărat că ei s-au întâlnit cu Dumnezeu pe stradă. El era în fața lor, dar puțini L-au înțeles, L-au văzut, L-au crezut! Iar astăzi lucrurile stau la fel. Pentru că eu mă bucur cu Dumnezeu și vorbesc cu El neîncetat, dar oameni fără de număr nu cred că El există. Și nu există pentru ei, pentru că nu și-au deschis inima, precum un copil, ca să stea înaintea Lui. Căci oricui își deschide inima spre cunoașterea lui Dumnezeu, El i Se revelează acestuia. Pentru că nu există om, care L-a căutat pe El, și El să nu i Se reveleze pe Sine. Căci Dumnezeu e avid de mântuirea noastră, venind imediat la cel care Îl caută.

Iar dacă mulți mor necredincioși, gândiți-vă la acest fapt: că acești oameni nu s-au gândit nici măcar o secundă la El. Nu s-au gândit serios niciodată la existența Lui. Pentru că, dacă și-ar fi pus problema credinței pe viață și pe moarte, ei ar fi devenit oameni foarte credincioși. Căci El li S-ar fi arătat lor. Dar pentru că nu și-au pus problema la modul fundamental, tocmai de aceea s-au ratat ca oameni. Pentru că nu s-au împlinit în viața lor în relația cu Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, precum copiii, precum copiii sinceri și iubitori, mergem și noi spre peștera unde S-a născut Domnul! Mergem cu pași interiori spre Bitleem [Βηθλεὲμ] [Mt. 2, 1, BYZ], spre בֵּית לֶחֶם [Bet Lehem], spre Casa Pâinii[2]. Căci acolo S-a coborât pentru noi Pâinea de la Dumnezeu, Cea care dă viață lumii [In. 6, 41, 27, BYZ]. Și cu toate că O avem mereu pe Sfintele Mese ale Bisericilor, Pâinea de la Dumnezeu ni se pare nerelevantă. Căci de aceea nici nu venim să ne împărtășim cu Domnul: pentru că nu credem că primim prin El viața veșnică.

Dar, de când L-am cunoscut pe Domnul, El, Pâinea noastră cea de toate zilele, e mâncarea mea preferată, e mâncarea esențială a vieții mele. Pentru că o mănânc pe ea mai întâi de toate, o mănânc pentru ca să mă umplu de viața Lui și pentru ca să Îl am în mine pe Domnul meu, pe Cel care e mereu cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, intimizându-mă și pe mine cu Ei. Pentru că mâncarea trupească mă ține în viață, dar adevărata Mâncare, cea care mă face cu totul viu și bucuros, este Domnul slavei. El e bucuria, pacea, înțelepciunea, curăția și sfințenia mea. El e credința mea tare, nădejdea mea fără preget, e dragostea mea veșnică. El e viața mea de zi cu zi și viața mea veșnică, pentru că pe toate le trăiesc cu Dumnezeu Atotțiitorul.

Iar dacă venim și ne mărturisim Domnului și ne umplem de viața Lui, împărtășindu-ne cu El, avem praznic adevărat. Dacă suntem cu El, prăznuim, dacă nu suntem cu El, facem shopping și petrecem. Dar dacă prăznuiești, atunci trăiești cu adevărat, pentru că Dumnezeu e în tine și cu tine, merge cu tine pe cale și stă cu tine la masă, locuiește cu tine, pentru ca să te bucure neîncetat. Amin!


[1] Începută la 16. 36, în zi de duminică, pe 20 noiembrie 2022. Afară plouă în pace, darul Preacuratei Stăpâne pentru noi, 10 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Bethlehem.

Predică la Intrarea în Templu a Născătoarei de Dumnezeu [21 noiembrie 2022]

Iubiții mei[1],

intrarea și rămânerea Preacuratei Stăpâne în Templul de la Ierusalim trebuie să ne lumineze pe noi să intrăm mereu cu evlavie multă în Biserica lui Dumnezeu, să Îi slujim Lui cu pace și să rămânem întru slava Lui. Căci atunci când ne umplem de slava Lui, noi suntem biserici ambulante ale Sale, pentru că suntem mereu cu El și El cu noi. Fiindcă, în fapt, asta și dorește acest praznic de la noi: să ne învețe conștiința de a fi eclesiali. Să ne învețe să fim biserici vii ale lui Dumnezeu, în care I se slujește Lui întotdeauna.

Și când intrăm în Biserica lui Dumnezeu, noi intrăm pentru ca să vorbim cu Dumnezeu. Și vorbim cu El, spunându-I cele ale noastre, pe măsură ce auzim voia Lui cu noi. Pentru că Slujbele Bisericii sunt pline de teologie, adică de voia lui Dumnezeu cu noi, oamenii. Și când auzim voia Lui și o înțelegem tot mai mult, pentru că o trăim în viața noastră, începem să avem o voie duhovnicească, una care dorește ceea ce dorește și Dumnezeu.

Că una e să vrem un loc de muncă și alta e să ne fie bine în mod real la locul acela de muncă. Și e normal să Îi cerem lui Dumnezeu un loc de muncă, pentru că avem nevoie să trăim, dar și mai normal e să ne lăsăm călăuziți de El pentru a-l obține și pentru a munci acolo. Căci El știe cel mai bine de ce avem noi nevoie. Și dacă venim la El cu cererea noastră trebuie să Îl lăsăm pe El să ne călăuzească în alegerea noastră și în tot ceea ce facem în viața noastră.

Așa că, a veni la Dumnezeu, în Biserica Sa, înseamnă a-L lăsa să ne vorbească, să ne călăuzească pururea în mod punctual. A veni la El înseamnă a-L asculta în mod activ. Pentru că Dumnezeu ne vorbește în multe feluri în fiecare zi a vieții noastre. Ne vorbește printr-un om, printr-o pagină citită, printr-o imagine, printr-un eveniment, printr-o luminare dumnezeiască, printr-o minune. Numai noi să fim deschiși tot timpul spre El, spre înțelegerea voii Sale. Și nu putem fi deschiși spre El decât prin rugăciune continuă, prin iertarea tuturor, prin smerirea continuă a noastră, prin umplerea noastră de milostenie, de bucurie și de pace. Căci El vorbește cu cei care sunt plini de pacea și de bucuria Sa.

Iar Dumnezeieștii Părinți care au vorbit despre viața isihastă a Preacuratei Stăpâne în Templu, despre copleșitoarea ei curăție și sfințenie și despre preadumnezeieștile ei vedenii dumnezeiești, au subliniat iubirea ei plină de râvnă pentru a-I sluji Domnului. Pentru că dorea să fie cu totul numai a lui Dumnezeu. S-a dăruit cu totul Lui, fără rest, tocmai de aceea și Domnul S-a dăruit ei cu totul. De unde învățăm că sinceritatea totală e marea intrare la Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu îl cunoaște pe cel care e sincer cu totul în iubirea lui pentru El și acestuia i Se arată pe Sine Însuși. Și când vedem că un anumit Sfânt Părinte a avut vedenii dumnezeiești de copil sau în adolescența lui, asta înseamnă că a fost plin de sinceritate și de iubire pentru El de când era mic. Iar Dumnezeu Se arată tuturor pe măsura iubirii și a sincerității și a curăției lor.

Da, Dumnezeu nu greșește niciodată! Nu greșește atunci când dă daruri mari oamenilor. Pentru că darurile Sale sunt pe măsura inimii și a vieții lor. Darurile Sale sunt pe măsura râvnei lor de a-I sluji Lui și de a sluji tuturor. Iar dacă noi ne umplem de invidie și de ură pe darurile pe care El le dăruie oamenilor, greșim foarte mult. Pentru că Îl invidiem și Îl urâm tocmai pe El, pe Cel care e bun cu toți, dar Care dăruie fiecăruia după inima sa.

Așa, pentru câteva minute sau pentru o zi, ne-ar plăcea să fim un anume Sfânt, pentru că ne place sfințenia și frumusețea lui. Dar el, Sfântul care ne place nouă, nu a fost un Sfânt de-o zi, ci de-o viață. Însă și noi, oricare am fi noi, putem fi Sfinții lui Dumnezeu, dacă trăim o viață cu El, fără ca să vrem altceva decât pe El. Căci această continuitate neîntreruptă a vieții cu Dumnezeu e sfințenia, e ceea ce putem trăi, pentru că putem fi Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că noi, la Dumnezeiescul Botez, am fost sfințiți de Dumnezeu prin slava Lui și nu trebuie să facem altceva decât să rămânem întru sfințenia Lui. Pentru că a fi creștin înseamnă a fi Sfânt, a trăi în sfințenie tot timpul.

Numai că sfințenia nu înseamnă imobilitate! Sfințenia nu e o poză, nu e ceva din afara mea, nu înseamnă părerea altora despre mine, ci sfințenia este cum arăt eu în mine însumi, când sunt cu Dumnezeu tot timpul. Sfințenia e taina mea, e viața mea cu Dumnezeu, e umplerea mea mereu de slava Lui și de teologia Sa cea îndumnezeitoare, e bucuria și împlinirea mea continuă.

Tocmai de aceea, când cineva îi vede pe Sfinți, nu îi vede din afara lor, ci din lăuntrul lor! Și ca să îi vezi pe Sfinți trebuie să fii în slava lui Dumnezeu de care Sfinții sunt plini. Ca să îi vezi pe Sfinți trebuie să fii și tu unul dintre ei. Și dacă ești unul dintre Sfinții lui Dumnezeu, atunci nu vrei în niciun fel să îi minimalizezi pe Sfinți, chiar dacă vei vedea și unele mici lipsuri, mici scăderi, mici păcate ale lor. Pentru că și tu ai conștiința păcatelor tale celor multe și mari. Iar Sfinții sunt prietenii tăi, sunt ajutătorii tăi, sunt mijlocitorii tăi în fața lui Dumnezeu, sunt învățătorii tăi în fiecare zi. Și pe măsură ce îi vezi pe ei, te vezi și pe tine însuți. Și această cunoaștere dumnezeiască de sine, această cunoaștere prin slava lui Dumnezeu, e cea care ne ajută în mod real pe calea mântuirii noastre.

Una e să vrei o anume viață și alta e să trăiești viața care te împlinește. Și mi-am dat seama din înțelegerea oamenilor, că mulți se înhamă la o viață care nu e a lor, care nu e pentru ei, dar o aleg pentru că le place. Mulți s-au făcut Monahi sau Preoți sau Episcopi pentru că le-a plăcut, dar nu pentru că îi împlinește această viață. Și aceasta se petrece, pentru că oamenii aleg ceea ce le place, dar nu ceea ce îi împlinește. Și ca să fi ales ceea ce te împlinește, ar trebui să fi ales duhovnicește acea viață. Să fi ales modul tău de viețuire împreună cu Dumnezeu, văzând în mod profund ce îți face un nespus de mult bine.

– Și care e diferența dintre a alege ceea ce îți place și a alege ceea ce îți face bine, ce te împlinește?

– E una enormă! Pentru că atunci când tu alegi ceea ce îți place, alegi tu, omul cu privire mărginită, care nu înțelegi ce e bine pentru tine. Dar când asculți voia lui Dumnezeu, când Îl lași pe El să te învețe ceea ce te împlinește, atunci alegi ceea ce pare defavorabil pentru tine la prima impresie, dar care, pentru tine, e o împlinire enormă. Pentru că tu cauți ceea ce nu văd oamenii, ceea ce nu strălucește, ceea ce nu te izbește din prima, dar care, atunci când îți revelezi viața din interior, este o minune copleșitoare.

La prima impresie, Preacurata Stăpână a fost închisă în Templul din Ierusalim între 3 și 12 ani. Închisă între niște ziduri timp de 9 ani de zile. Dar când ți se revelează curăția și sfințenia vieții ei celei mai presus de Îngeri, când auzi că numai la ea, din toată lumea, a venit Domnul și S-a întrupat din pântecele ei, pentru că doar pe ea a dorit-o, atunci rămâi fără glas. Pentru că tu nu te-ai așteptat să iasă nimic bun din închiderea între niște pereți. Căci mulți se plictisesc, pentru că ei cred că n-au ce face toată ziua. Dar n-au ce face, pentru că n-au început să facă lucruri reale pentru ei, pentru mântuirea lor. Căci dacă ai începe să te nevoiești pentru mântuirea ta, n-ai mai avea chef de somn, pentru că ziua ți s-ar părea prea mică pentru câte ai de făcut. Dar tocmai pentru că n-ai început să fii serios cu viața ta, ai atâta timp de pierdut. Căci dacă ai fi serios cu tine, n-ai avea niciodată timp liber. Sau ți-ai lua liber când n-ai mai putea să mai trăiești de atâta oboseală și epuizare, așa cum s-a petrecut cu mine.

Când cineva m-a întrebat ce am scris și publicat până acum și i-am arătat cărțile scrise sau editate de către mine, el mi-a spus că sunt un alt Origen – numele său real este Orighenis [Ωριγένης][2] –, în sensul că scriu și public mult ca și acela. Însă eu scriu pe măsura la cât pot, la cât timp am, pe măsura luminărilor lui Dumnezeu în viața mea. Și nu sunt împlinit cu cât scriu și public, pentru că s-ar fi putut și mai mult. Dar când un om își vede de viață, de tabieturi, de afaceri și mai scrie din când în când câte o carte, e normal să fie bulversat de către tine, care scrii zilnic. Dar pentru mine, care scriu zilnic, nu e o mare împlinire că scriu câteva pagini, pentru că eu aș vrea să scriu zilnic câteva zeci de pagini. Și pentru că asta nu se petrece, eu mă simt neîmplinit ca scriitor, deși producția mea de carte e mare. Pentru că știu de ce sunt în stare, iar, pe de altă parte, trebuie să accept cât pot să scriu în fiecare zi. Iar a accepta ceea ce poți să faci înseamnă a fi împlinit cu viața ta. Pentru că una e cât ești în stare să faci și alta e cât poți să faci la propriu, în condițiile reale ale vieții tale.

De aceea, uneori scriu și predic în grabă, pentru că n-am mult timp la dispoziție, pe când alteori, având mai mult, mă împlinesc mai mult prin ceea ce scriu, pentru că cercetez noi și noi lucruri pe care le dezbat. Aprofundez lucrurile, așadar. Însă, și dacă le spun pe scurt și dacă spun lucruri în mod aprofundat, dacă mă împlinesc prin ceea ce scriu, eu sunt împlinit. Pentru că am scris în funcție de cât timp am avut la dispoziție, iar ceea ce am scris a trecut prin mine. Iar dacă a trecut prin mine, dacă eu am fost împlinit cu ceea ce am scris, atunci sunt împlinit, chiar dacă eu aș fi putut să fac mai mult. Dar cum să fac mai mult, dacă n-am avut timp? Însă, cât am putut să fac, îmi asum, pentru că mă reprezintă. Și ceea ce mă reprezintă, mă împlinește, pentru că mă umple de binele pe care mi-l doresc.

Așadar, iubiții mei, Preacurata Stăpână ne învață împlinirea în casă, în camera noastră, ne învață împlinirea interioară. Căci și dacă ieșim, și dacă stăm în casă, împlinirea noastră e interioară, e cât bine facem în noi înșine. Strigătul nostru către Dumnezeu, grija noastră pentru înțelegerea voii lui Dumnezeu și pentru curăție și sfințenie, tot binele pe care îl facem e împlinirea noastră interioară. Căci oriunde suntem și orice facem ne simțim bine în noi înșine, atâta timp cât suntem plini de slava lui Dumnezeu, de bucurie și de pace.

Iar locul nostru de muncă e bun, dacă ne simțim împliniți în noi înșine, adică, dacă putem face lucrurile pe care ni le dorim pe baza lui. Dacă ne putem întreține, dar ne putem și liniști interior, atunci e bun pentru noi, căci el e împlinirea noastră. Și tot la fel stă treaba cu viața pe care ne-o alegem. Căsnicia e după cum ne-o facem noi împreună cu Dumnezeu. Iar dacă simțim ceea ce ne împlinește, adică viața cu Dumnezeu, atunci facem din casa noastră biserica lui Dumnezeu, pentru că nu acceptăm sfaturi care să contravină acestei meniri sfinte a căsniciei noastre. Și când credem că trebuie să ne facem Monahi trebuie să așteptăm voia lui Dumnezeu cu noi. Pentru că trebuie să distingem între ceea ce credem că putem face și ceea ce putem în mod real. Iar Monahi, Preoți și Episcopi ajungem pe baza la ceea ce putem face în mod real. Și ceea ce putem face în mod real se vede. Cei care zidesc Biserici și Mănăstiri cu ajutorul altora, dar nu se zidesc și pe ei înșiși, se văd. Și se văd neîmpliniți, pentru că pun căruța înaintea cailor. Căci mai înainte de a face lucruri exterioare trebuie să faci lucrurile interioare. Trebuie să faci în tine pace, trebuie să faci în tine inimă plină de bucurie și de încredere în Dumnezeu și în oameni, pentru ca să poți mișca lucrurile din jurul tău.

Căci lucrurile din jurul nostru se fac și fără noi pe șantier, dacă știm să supraveghem construirea lor, dar lucrurile din noi înșine nu se fac decât de către noi. Și așa cum avem grijă de ciment și de cărămizi și de muncitori și de bani pentru construcții, putem avea grijă și de rugăciune, de milostenie, de iertare, de pace, de bună-înțelegere cu toți. Pe șantier te poți ruga, după cum te rogi la Slujbă: cu aceeași pace și încredere în voia lui Dumnezeu. Pe câmp, la sapă, sau la masa de scris, te poți ruga la fel: cu aceeași bucurie și pace. Poți da la animale rugându-te, poți călători rugându-te, poți face mâncare rugându-te, te poți bucura de Dumnezeu și de oameni și pe patul de spital și în călătorie și la muncă și în concediu, pentru că oriunde ești cu Dumnezeu.

De aceea, a veni înseamnă a rămâne. A veni la Biserică înseamnă a rămâne cu Dumnezeu, pentru că El e cu noi tot timpul. Și a fi cu Dumnezeu și a călători cu El tot timpul e împlinirea vieții noastre, pentru că n-avem timp decât pentru El. Amin!


[1] Începută la 6. 49, în zi de joi, pe 17 noiembrie 2022. Cer înnorat, 10 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Origene.

Predică la Duminica a XXVI-a după Cincizecime [2022]

Iubiții mei[1],

când ne lăfăim în confortul nostru, nu mai avem măsură în viața noastră. Nu mai știm unde să punem punct petrecerilor și pierderilor de timp. După cum, atunci când o luăm pe panta sărăciei și nu mai avem grijă de viața și de familia noastră, iarăși ne pierdem măsura. Căci păcat este luxul, după cum păcat este și lipsa de grijă pentru sănătatea noastră și a familiei noastre. Fiindcă atât excesul, cât și indiferența față de viața noastră sunt relele care ne strică viața. Pe oamenii bogați îi omoară traiul bun, pe când pe oamenii săraci îi omoară munca în exces și indiferența față de sănătatea lor. Prea multul și prea puținul nu ne fac bine, pentru că sunt în defavoarea noastră. Căci omul e creat de Dumnezeu pentru o viață echilibrată, pentru o viață atentă la sănătatea sufletului și a trupului său. Iar trupul nostru ne învață la fiecare vârstă măsura, numai că trebuie să îl ascultăm și să îl credem…

Înainte de a împlini vârsta de 45 de ani, fără să mă aștept la asta, într-o singură zi, n-am mai putut să mănânc sare, nici zahăr, nici grăsimi. Așa, deodată! Să zicem că primesc puțin tort, mănânc o feliuță din el, și deodată nu mai pot. Dar nu mai pot nu pentru că nu îmi place, ci nu mai pot pentru că trupul meu nu mai vrea excesul de zahăr. La fel stă treaba și cu mâncărurile sărate sau cu carnea grasă. Aș putea să mănânc puțin de tot din fiecare, dar nu mai pot mai mult. Nu pot să mănânc ca să mă satur, așa cum o făceam înainte de acea zi.

De aceea, fără să mă războiesc cu mine însumi, am înțeles că pentru mine a început o altă vârstă și la această vârstă așa stau lucrurile. Așa că am început să văd ce pot să mănânc și ce pot să beau odată cu această schimbare bruscă a firii mele. Și am constatat că pot mânca ciorba fără sare, că pot bea ceaiuri (respingătoare altădată) fără zahăr, că nu mai pot mânca dulcețuri și gemuri și nici nu mai pot bea sucuri și siropuri, dar pot mânca tot felul de legume și de plante și de fructe. Nu mai am nevoie de cafea și nici de energizante, nu pot mânca miere decât o linguriță-două, dar îmi place pâinea cu maia și cu semințe, ardeiul iute la ciorbă, lucrurile acrișoare sau amare, limonada, nucile, cerealele, semințele de tot felul. Iar dacă asta mai pot, asta mănânc, pe când bere, vin, țuică, palincă, whisky beau când e vorba de întâlnirea cu cineva sau în momente speciale, pentru că zilnic îmi ajung ceaiul și apa.

Și asta, pentru că fiecare vârstă are tabietul ei. Și dacă îl respecți, atunci știi să nu faci excese, pentru că excesele te costă medicamente și spitalizare. Iar dacă vrei să trăiești duhovnicește și să te sfințești continuu, atunci trebuie să ai grijă de sănătatea ta trupească. Pentru că trupul este partenerul continuu de nevoință al sufletului tău. Și dacă îl păstrezi sănătos și activ, dacă îi accepți sfaturile, el nu îți va fi o povară, atunci când voiești să îți materializezi gândurile, ci partenerul tău de-o viață.

…Mai înainte ca Domnul să spună parabola de azi [Lc. 12, 16-21], El ne-a spus motivația ei: „Vedeți și păziți-vă de lăcomie! Căci, când [este] a-i prisosi cuiva, viața lui nu este din averile sale [ὅτι οὐκ ἐν τῷ περισσεύειν τινὶ ἡ ζωὴ αὐτῷ ἐστὶν ἐκ τῶν ὑπαρχόντων αὐτοῦ]” [Lc. 12, 15, BYZ].

– Și ce ne-a spus aici?

– Ne-a spus că trebuie să vedem, să înțelegem profund cât de devastatoare e lăcomia pentru noi și să ne păzim să fim lacomi. Să nu fim lacomi la mâncare, nici la băutură, nici la averi și nici la plăceri. Pentru că orice exces e mortal pentru noi. După care, în a doua frază, Domnul ne-a spus că împlinirea noastră interioară nu stă în multul pe care l-am putea dobândi la un moment dat în viață, pentru că împlinirea vieții noastre nu e dată de averi, ci de viața curată, de viața cu El. Izvorul vieții e Dumnezeu, iar averile nu ne pot ține în viață, dacă El nu îngăduie asta. De aceea, oricât de mult ne-am dori să cumpărăm cu bani o zi din viața noastră, acest lucru nu se poate, pentru că viața noastră e darul lui Dumnezeu.

Și pentru că viața noastră e darul Lui cel scump, pentru ca noi să creștem mereu în viața cu El, nu putem să folosim această imensă comoară a vieții la întâmplare, ci trebuie să facem din viața noastră un izvor de viață veșnică. Și ne facem viața un izvor de pace și de sfințenie, un izvor de viață veșnică, numai dacă lăsăm viața lui Dumnezeu să ne inunde.

Teologia harului dumnezeiesc, hariologia, este mărturia duhovnicească despre viața lui Dumnezeu care ne inundă. Sfinții Părinți ai Bisericii vorbesc cu toții despre Dumnezeul Cel viu, despre Cel care ne umple pe noi de slava Lui. Și slava Lui, care e viața Sa, ne face și pe noi vii, pentru ca să fim veșnic vii împreună cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

De aceea, viața și teologia Bisericii ne umplu de viața veșnică a lui Dumnezeu, de cea care ar trebui să ne inunde continuu pe toți. Și dacă e să fim bogați, adevărați magnați ai lumii, atunci trebuie să fim hiperbogați în viața și în cunoașterea lui Dumnezeu. Pentru că slava lui Dumnezeu inundă atât sufletul, cât și trupul nostru, și ne sfințește în mod deplin și ne dă să trăim o continuă îndumnezeire a persoanei noastre. Iar dacă atunci când păcătuim fără părere de rău și fără pocăință, noi ne satanizăm continuu, când ne îndumnezeim continuu, noi ne umanizăm continuu. Pentru că devenim tot mai mult oamenii pe care și-i dorește Dumnezeu, adică oamenii plini de toată atenția și delicatețea și frumusețea duhovnicească.

– Și de ce e urâtă lăcomia înaintea lui Dumnezeu?

– Pentru că e nesimțită și indiferentă! Lăcomia se odihnește în exces, mănâncă, bea, se veselește [Lc. 12, 19] și nu se gândește la nimeni. Nu se gândește nici măcar la sine, la excesul pe care îl produce în om. Pentru că omul e atent doar la ce bagă în el, doar la ce are, și face abstracție de lumea în care trăiește, cât și de scopul vieții sale. Căci dacă scopul vieții noastre ar fi fost să mâncăm toată ziua, atunci am fi avut un trup care să permită acest lucru. Dar noi nu avem un trup de gigant, ci un trup cu un stomac relativ mic, după care mergem la baie. Și mergem la baie, pentru că stomacul nostru nu e un sac fără fund, ci un săculeț în care putem pune puțină mâncare și băutură. Iar dacă eternizarea în timp ar fi scopul vieții noastre, bătrânețea și decrepitudinea ne strică falsa părere despre viață. Pentru că, cu cât înaintezi în vârstă, nu ți se deschide pofta de viață, ci ți se închide, pentru că puterile tale sunt tot mai slabe.

Iar dacă mâncarea, băutura, somnul și distracția nu sunt scopul vieții noastre, ci scopul vieții de acum e sfințirea vieții noastre, adică pregătirea noastră interioară pentru viața veșnică, pentru viața cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui, tocmai de aceea excesul material nu e în favoarea, ci în defavoarea noastră. Pentru că noi trebuie să ne despărțim interior tot mai mult de materie pe timp ce îmbătrânim, trebuie să ne înduhovnicim tot mai mult și nu să ne umflăm tot mai mult trupul nostru. Căci îngrășarea trupului e totuna cu îngrășarea bolilor din noi, cu accelerarea lor în viața noastră.

Și dacă nu știm care e scopul vieții noastre, acela de a ne sfinți viața, tocmai de aceea suntem nebuni. Căci „Dumnezeu i-a zis lui: «Nebunule [Ἄφρον], [întru] această noapte sufletul tău îl cer de la tine [ταύτῃ τῇ νυκτὶ τὴν ψυχήν σου ἀπαιτοῦσιν ἀπὸ σοῦ]! Iar pe care le-ai pregătit, al[e] cui va fi [vor fi][ἃ δὲ ἡτοίμασας, τίνι ἔσται]?»” [Lc. 12, 20, BYZ]. Și vedem aici că Dumnezeu condamnă nebunia axiologică și nu nebunia fiziologică. Căci cel care nu poate gândi bine, pentru că are o problemă neurologică, nu e nebun în fața lui Dumnezeu, ci un om bolnav. Dar cel care își pregătește veșnicia pe pământ și nu în sufletul și în trupul său e nebun de legat. Pentru că omul cu minte, omul sănătos duhovnicește, se îmbogățește continuu întru Dumnezeu, se îmbogățește în sfințenia Lui și nu își strânge comori telurice [Lc. 12, 20].

– Și de ce e nebun de legat omul care vrea să se înveșnicească pe pământ?

– Pentru că el face acest lucru, când vede foarte bine că toți mor în jurul lui și când știe că și el va muri mâine-poimâine! Cum să îți mai strângi bogății la infinit, dacă știi că mori?! Ce faci cu ele, dacă știi că nu poți pleca cu nimic de aici, ci doar cu ce ai în suflet?!! Și suntem nebuni de legat dacă credem că putem birui împotriva morții, când știm foarte bine că toți vom muri. Atunci, dacă tot murim, ce rost are să credem că ne eternizăm aici?

Și cu toate că știm ce trebuie să facem, ne comportăm ca și când nu am ști. Și ne comportăm ca și când nu am ști, pentru că nu ne luăm în serios timpul vieții noastre. Acesta, scurt și foarte scurt, în care trebuie să facem o groază de lucruri împlinitoare pentru noi. Căci timpul vieții noastre e timpul ascezei noastre, e timpul sfințirii noastre, e timpul mântuirii noastre, e timpul în care trebuie să ne împlinim interior prin împlinirea vocației noastre.

Adesea, la interviuri, ești întrebat „ce-ai fi făcut, dacă n-ai fi fost cel care ești”. Sau „cum te-ai fi comportat în nu știu ce situație în care altul a dat greș”. Însă, atunci când ai o vocație, o chemare de la Dumnezeu, și o împlinești cu conștiință în viața ta, nu te mai poți crede altul. Poți face mai multe lucruri colaterale vocației tale, dar ea este cea care te împlinește. Iar eu nu vreau să îmi imaginez cum aș fi fost eu fără a fi Preot, pentru că aceasta e vocația mea de la Dumnezeu. Și când slujesc, când mă rog, când povățuiesc, când scriu, eu nu uit niciodată cine sunt, pentru că sunt una cu cine trebuie să fiu, sunt una cu vocația mea. Pentru că asta înseamnă a avea o vocație: a te simți cel care ai fost chemat să fii. A fi tot mai mult cel care ai fost chemat de El să fii.

Dacă m-am născut în 1977, nu vreau să mă fi născut în alt an și nici în altă zi. Pentru că ziua, luna și anul ne-au fost dăruite de Dumnezeu și nu sunt o întâmplare oarecare. M-am născut într-o maternitate, m-am născut din anumiți părinți, într-o anume familie, am locuit la sat, apoi la oraș, sunt bărbat și nu femeie, am făcut anumite studii, am anumite experiențe, sunt cine sunt și nu vreau să fiu altul. Și nu vreau să fiu altul decât sunt, pentru că am înțeles că toate datele existenței mele sunt daruri de la Dumnezeu și nu întâmplări. Nu știu cât voi trăi, nu știu când voi muri, dar știu că tot timpul vieții mele e pentru a mă îmbogăți duhovnicește și nu pentru a câștiga lumea toată.

Învăț continuu lumea noastră. Sunt deschis continuu spre a cunoaște oameni și locuri și cărți și experiențe. Dar cunosc pentru a mă zidi duhovnicește și nu pentru a mă urâți interior la nesfârșit. Mă rog mult, mă împărtășesc mereu cu Domnul, citesc mult, scriu mult, vreau ca totul să fie bine în întreaga lume și în orice om, fapt pentru care mă bucur de binele real al fiecărui om. Dar știu că întreaga umanitate și întreaga creație vor fi transfigurate de Dumnezeu, pentru că toate vor fi umplute de slava Lui. Iar viața noastră durabilă nu e cea de aici, ci este cea din veșnicie, când, ca ființe transfigurate, vom trăi în slava lui Dumnezeu.

De aceea, nu caut să mă înveșnicesc în timp, pentru că văd moartea cu ochii, dar caut să mă îndumnezeiesc în timpul vieții mele. Pentru că acesta, timpul meu cel prea scurt, e timpul când eu mă îmbogățesc în Dumnezeu. Și Dumnezeu ne dăruie timpul mântuirii tocmai pentru ca să ne aprindem dumnezeiește pentru El. Pentru ca să ne aprindem de slava Lui și să luminăm prea frumos înaintea Lui. Căci noi suntem făcliile duhovnicești ale lui Dumnezeu. Suntem făcliile pascale ale lui Dumnezeu, care umplu de bucurie și de pace și de înțelegere sfântă pe cei care Îl caută pe Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, când știm ce vrea Dumnezeu de la noi și când facem voia Lui necontenit, atunci ne umplem tot mai mult de înțelepciune și de viață sfântă. Când El e cu noi și în noi prin slava Lui, atunci ne vindecăm de nebunie, de nebunia axiologică, pentru că începem să alegem ceea ce e cu adevărat bine pentru noi. Și binele nostru se naște din rugăciune, din post, din milostenie, din priveghere, din spovedirea păcatelor noastre, din împărtășirea cu Domnul cu toată inima, din slujirea Lui și a oamenilor. Binele nostru real e împlinirea noastră interioară. Și nu ne putem împlini interior decât curățindu-ne, luminându-ne și sfințindu-ne mereu viața noastră.

Dar ca să ne împlinim interior trebuie să înțelegem că voia lui Dumnezeu este cea care ne împlinește. Și nu putem înțelege faptul că voia Lui ne împlinește decât împlinind poruncile Sale. Căci poruncile lui Dumnezeu sunt adevărata noastră viață, adevărata noastră gândire, adevărata noastră experiență, adevărata noastră veșnicie. Și, dorind-o pe ea, nu mai vrem nimic altceva, pentru că ea ne e de ajuns. Amin!


[1] Începută la 17. 13, în zi de miercuri, pe 16 noiembrie 2022. Cer înnorat, 11 grade, vânt de 2 km/ h.

Predică la Duminica a XXV-a după Cincizecime [2022]

Iubiții mei[1],

în Evanghelia Sfinților Arhangheli de marți, Domnul ne-a revelat faptul că Satanas a căzut din cer ca fulgerul [ὡς ἀστραπὴν][Lc. 10, 18, BYZ]. Iar prin evanescența fulgerului, Domnul ne-a spus că el și-a pierdut strălucirea lui și a devenit potrivnic al Domnului. Căci a căzut din slava lui Dumnezeu datorită alegerii sale libere, pentru că nimic nu îi lipsea.

În Evanghelia de azi [Lc. 10, 25-37], care prefațează Postul Nașterii Domnului, cel căzut între tâlhari [Lc. 10, 30, BYZ] e omul jefuit de către demoni. Căci acești tâlhari ne dezbracă pe noi de slava lui Dumnezeu în momentul când ne fac să păcătuim. Iar păcatele noastre sunt propriile noastre răni interioare, care ne fac să bolim de moarte. Și cine se rănește de moarte prin păcatele sale nu se poate vindeca de unul singur. E nevoie să vină Cel Preamilostiv la noi pentru ca să ne lege rănile noastre [Lc. 10, 34].

Și legarea rănilor înseamnă iertarea păcatelor noastre în Dumnezeiasca Taină a Mărturisirii. Iar în Dumnezeiasca Taină a Maslului, noi suntem unși cu ulei sfânt spre vindecarea sufletului și a trupului nostru, pe când în Dumnezeiasca Taină a Euharistiei, noi bem vinul mântuirii, adică Sângele Domnului, și mâncăm Sfântul Lui Trup. Căci Samaritisul cel milostiv a venit spre el cu milă „și S-a apropiat [și] i-a legat rănile sale [καὶ προσελθὼν κατέδησεν τὰ τραύματα αὐτοῦ], turnând ulei și vin [ἐπιχέων ἔλαιον καὶ οἶνον]” [Lc. 10, 34, BYZ] peste ele.

Întâi Mărturisirea sacramentală a păcatelor noastre, apoi Maslul vindecării, după care Euharistia mântuirii. Căci Dumnezeieștile Taine ale Bisericii au legături interioare între ele și toate ne vindecă și ne întăresc în viața de sfințenie. Căci nu ne putem vindeca interior fără Dumnezeu și nici nu putem spori în sfințenie fără El. Pentru că numai viața cu El înseamnă continua noastră împlinire interioară.

Iar Domnul a luat neamul omenesc cel căzut și l-a pus pe dobitocul Său [Lc. 10, 34, BYZ], numind aici dobitoc însăși asumarea umanității Sale în persoana Sa cea veșnică. Pentru că aici, prin dobitoc, El arată în mod tainic că umanitatea Sa este cu totul ascultătoare dumnezeirii Sale, după cum animalul nostru de povară ne ascultă în toate treburile noastre. Iar Domnul ne poartă în Sine, prin asumarea umanității Sale, pe noi toți, pentru că ne-a dus la Hanul Său, la Biserica Sa, și în Biserica Sa ne poartă de grijă tuturor [Ibidem].

Pandohionul [πανδοχεῖον] Său e Biserica Sa. Iar πανδοχεῖον [Lc. 10, 34, BYZ] e format din παν [tot] și δοχή [primire] și înseamnă primirea tuturor. Unde? La Cina Domnului! Pentru că orice om poate intra în Biserică prin Botez și poate să se împărtășească cu Domnul în mod euharistic. Iar Domnul, folosindu-l aici pe πανδοχεῖον, ne-a spus că toți suntem primiți la Hanul Său, la Masa Lui, în Biserica Sa, pentru ca să ne hrănim duhovnicește cu El Însuși. Pentru că Domnul Se dă pe Sine Însuși pentru noi, ca să fie veșnic cu noi în adâncul ființei noastre. Și de aceea El e comunional cu noi, e intimul nostru, pentru că, prin slava Lui, El e în noi înșine.

Cine e hangiul [πανδοχεύς] Bisericii [Lc. 10, 35, BYZ]? Este ierarhia sacramentală a Bisericii! Pentru că Episcopilor, Preoților și Diaconilor, Domnul le-a dat cei doi dinari ai Revelației dumnezeiești [Ibidem]. Lor le-a dat Dumnezeiasca Scriptură și Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii, pentru ca să le cunoască, să le aprofundeze, să le apere și să le propovăduiască tuturor. Pentru că revelația dumnezeiască e comoara Bisericii și ea e înțeleasă și trăită în Biserica slavei Sale.

Tocmai de aceea, fiecare dintre noi trebuie să ne desăvârșim în credința și în viața Bisericii, pentru ca să putem să vorbim despre viața cu Dumnezeu și despre teologia Lui cea mântuitoare. Și scopul vieții noastre e să cunoaștem voia lui Dumnezeu cu noi și să o trăim ca pe conținutul interior al vieții noastre. Fiindcă voia Lui trebuie să devină voia noastră. Și când voia Lui devine voia noastră, noi trăim libertatea cea duhovnicească, libertatea sfințeniei, adică marea libertate interioară a celor care fac voia lui Dumnezeu.

Căci atunci când ești gâtuit de către patimi, nu te simți liber, ci încorsetat în robia lor. Dar când faci voia lui Dumnezeu, atunci simți că ești tot mai liber interior, pentru că te împlinește binele lui Dumnezeu. Și binele lui Dumnezeu ne împlinește pentru că el este adevărata viață a omului. Și, făcând binele Lui, și slava Lui este în noi, pentru că ea consimte cu viața care e înrădăcinată în voia lui Dumnezeu.

Și Domnul i-a cerut hangiului Bisericii, adică Preoților Săi, să aibă grijă de noi [Lc. 10, 35]. Pentru că Slujitorii lui Dumnezeu poartă grijă de viața noastră duhovnicească. Și El îi va răsplăti pe toți aceia care poartă grijă de mântuirea oamenilor [Ibidem]. Pentru că a te îngriji de mântuirea oamenilor înseamnă a te îngriji de împlinirea lor interioară și, implicit, de împlinirea voii lui Dumnezeu cu oamenii.

– Atunci, pentru ce a dat Domnul acest exemplu mistic, prin care a vorbit concentrat despre lucrarea Lui cu noi?

– Pentru ca să-l mustre pe cel care se îndrepta pe el însuși în cuvinte [Lc. 10, 29]! Pentru ca să îi spună că omul nu se îndreaptă prin cuvinte goale, prin închipuiri de sine, prin minciuni, ci prin faptele evlaviei sale. Căci orice am spune despre noi, fără fapte, e nimic. Dar când avem faptele credinței în noi înșine, atunci putem tăcea, pentru că ele vorbesc despre noi cu putere multă.

Și când omul a recunoscut că mila contează, Domnul i-a poruncit: „Mergi și fă [și] tu asemenea [Πορεύου καὶ σὺ ποίει ὁμοίως]!” [Lc. 10, 37, BYZ]. Pentru că a avea milă înseamnă a arăta milă oamenilor. Căci omul milos, bun, iubitor se manifestă ca atare. Fiindcă nu suntem buni pentru că doar vrem să fim buni, dar fără să facem nimic pentru oameni, ci suntem buni tocmai pentru că ne manifestăm mereu ca oameni buni cu toți. Continua manifestare a bunătății noastre ne păstrează în bunătate, după cum continua rugăciune ne face oameni rugători. Fiindcă faptele bune pe care le facem, acelea sunt cele care ne fac să fim oameni duhovnicești.

Și Domnul ne cere să fim mereu buni, milostivi, rugători, înțelegători cu oamenii. El voiește să înțelegem neputințele lor și să îi ajutăm și când le e greu și când le e bine. Căci atunci când ți-e bine ai nevoie de sfaturi pentru o viață bună, iar atunci când ți-e greu, ai nevoie de înțelegere și de ajutor. Și mereu îi putem ajuta pe oameni dacă îi sfătuim, dacă ne rugăm pentru ei, dacă îi ajutăm în tot ceea ce fac.

Începe postul marți, pe 15 noiembrie 2022, și începe cu mila lui Dumnezeu față de noi. Căci noi ne pregătim cu post, cu rugăciune, cu priveghere și cu milostenie pentru a prăznui și a retrăi nașterea Domnului. Fiindcă avem nevoie să ne trezim, să fim mereu treji în tot ceea ce facem și tot mai sinceri și mai simpli în noi înșine. Căci atunci când omul e vesel, când se bucură, nu trebuie să îi știi limba ca să înțelegi că se bucură, pentru că toată ființa lui e plină de bucurie. La fel, când omul e trist, când plânge, când e supărat, nu trebuie să știi cine e și de unde e ca să îl compătimești, ci trebuie să te manifești uman față de el: cu bunătate și cu delicatețe.

Vedem online milioane de chipuri, de fețe, de siluete, de persoane. Din toate locurile și din toate țările. Și fără să știm cine sunt și cum trăiesc, vedem diferențele dintre ei. Pentru că trăirile oamenilor se văd pe fețele lor, pe trupurile lor, în mișcările lor. Și ne simțim uniți cu toți aceștia, pe care îi vedem în viața de zi cu zi și în online, pentru că toți suntem oameni, toți suntem frați, toți suntem creați de același Dumnezeu. Iar îmbătrânirea noastră pe pământ, continua noastră îmbătrânire, maturizare, înțelepțire, ne dă să înțelegem că avem de învățat de la orice om și că putem purta un dialog onest cu orice om. Pentru că avem multe lucruri în comun cu fiecare în parte.

Căci, iubiții mei, Domnul S-a întrupat și S-a făcut Prunc, pentru ca să privim cu atenție pe orice om, de la clipa zămislirii lui în pântece și până în clipa când îl acoperim cu pământ. Întreaga priveliște a vieții omului e școala noastră de înduhovnicire. Pentru că înțelegem în fiecare secundă că omul e purtat de Dumnezeu spre împlinirea lui, dar numai cu acordul continuu al acestuia. Pe fiecare clipă acceptăm să facem voia lui Dumnezeu și El lucrează în noi toți pe măsura acceptării Lui. Tocmai de aceea, înduhovnicirea continuă a noastră, prin plecarea voii noastre în fața lui Dumnezeu, e o frumusețe asumată în mod continuu. Înfrumusețarea noastră duhovnicească e o frumusețe asumată în fiecare clipă. Și când ne asumăm viața sfântă, noi ne asumăm viața Bisericii, adică viața lui Hristos Dumnezeu, Care S-a făcut Prunc, pentru ca noi să ne umplem mereu de curăția vieții Sale celei veșnice. Amin!


[1] Începută la 11. 45, în zi de miercuri, pe 9 noiembrie 2022. Soare, 14 grade, vânt de 3 km/ h.

Predică la sinaxa Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și a tuturor Sfintelor, Netrupeștilor și Cereștilor Puteri [8 noiembrie 2022]

Iubiții mei[1],

realitatea lumii noastre nu se termină în ochii noștri, în puterea lor de a vedea, pentru că ceea ce noi putem vedea cu ochii noștri trupești e începutul lumii noastre. Căci lumea noastră nu îi cuprinde numai pe oameni și pe cele de pe pământ, ci din ea fac parte și Sfinții Îngeri și Sfinții, cât și demonii. Pentru că lumea noastră e întreaga creație a lui Dumnezeu și creația Lui e formată din Îngeri și oameni, unii Îngeri căzând în păcat și devenind demoni, adică potrivnici ai mântuirii noastre.

De aceea, când azi îi cinstim pe toți Sfinții Îngeri ai lui Dumnezeu, pe toți cei care Îi slujesc Lui și ne ajută și nouă pe calea mântuirii, noi avem în fața noastră niște ființe cu totul exemplare. Cu totul frumoase, sfinte și pline de ascultarea lui Dumnezeu. Pentru că aceste ființe cu totul duhovnicești, raționale și pline de iubire dumnezeiască Îl ascultă pe El în mod desăvârșit și ne sunt luminători și apărători și întăritori în viața noastră cu Dumnezeu. Căci scopul lor e unul cu totul duhovnicesc, pentru că e acela de a ne curăți, de a ne lumina și de a ne îndumnezei continuu prin luminările și rugăciunile lor cele neîncetate pentru noi.

Când Sfântul Nifon al Constantianisului a avut marea și înfricoșătoarea vedenie a Înfricoșătoarei Judecăți, el a văzut acestea: „s-a ridicat tăria cerului ca o pânză de in și Îl vede îndată pe Domnul nostru Iisus Hristos foarte mare, stând în văzduh în tărie, iar în jurul Lui stătea toată Puterea cerurilor cu frică și cutremur: Îngeri, Arhangheli și Cete înfricoșătoare și nemaipomenite, ca albinele, cu rânduială, și frică, și evlavie multă”[2]. Pentru că astfel stau, în mod veșnic, toate Sfintele Puteri cerești înaintea lui Dumnezeu: în deplină ascultare, în cutremurare dumnezeiască, cu evlavie multă și toate ieșind în mod extatic din ele însele prin iubirea lor pentru Dumnezeu. Căci fiecare în parte și toate la un loc sunt pline de iubire și de dăruire față de Dumnezeu, fapt pentru care fiecare lucru pe care îl fac pentru mântuirea noastră, îl fac cu toată bucuria și cu toată sinceritatea dumnezeiască, pentru că ne doresc binele nostru cel veșnic.

Pe când, la antipodul lor, demonii ne doresc mereu numai răul, lipindu-se de noi și sugerându-ne păcate de tot felul, pe care, din cauza neluminării noastre interioare, le credem a fi „ale noastre” și le săvârșim ca pe lucruri „bune”. Și când acceptăm gânduri demonice ca și când ar fi „ale noastre” și „bune” de săvârșit, atunci acceptăm înșelările demonice în viața noastră, acceptăm minciunile lor drept „adevăruri”.

Iar ca să ne dăm seama de aceste gânduri drăcești, pe care noi le considerăm „bune” și „ale noastre”, trebuie să fim luminați de Dumnezeu, trebuie să citim multă teologie și experiență mistică, trebuie să avem Părinți duhovnicești care cunosc măiestriile rele ale demonilor și să ne învețe să ne lepădăm de ele. Căci dacă nu ne lepădăm, ele sunt întunericul din noi, sunt cele care ne întunecă mereu. Dar dacă le aflăm în noi și ne dezicem interior de ele și le spovedim, atunci ne vindecăm de înșelările cele multiple ale demonilor și ne umplem de slava lui Dumnezeu.

Iar dacă demonii ne aduc întuneric mult în noi, Dumnezeieștii Îngeri ne aduc multă lumină, multă pace, multă înțelegere dumnezeiască. Pentru că atunci când suntem învățați și luminați în mod tainic de către Sfinții Îngeri, noi suntem învățați multă teologie, multă experiență, multă iubire și multă smerenie. Căci ei ne învață să fim paradoxali în tot ceea ce facem, ne învață să fim mult încăpători și răbdători în toate, foarte delicați și atenți, smeriți și osârduitori spre tot lucrul cel bun. Fiindcă ei ne pregătesc pentru comuniunea veșnică cu Dumnezeu și cu ei și cu toți Sfinții Lui în Împărăția Sa cea veșnică. Iar noi îi cinstim azi, tocmai pentru că sunt învățătorii și luminătorii și îndreptătorii noștri, prietenii noștri intimi în fiecare clipă a vieții noastre.

Și când Domnul a vrut să îi arate Sfântului Nifon Judecata Lui, El a dat semn „Strategului unei cete și acesta a venit înaintea Lui cu spaimă și se înfricoșă foarte. Apoi, zice către el: «Mihaile, Mihaile, căpetenia legământului [făgăduinței], ia tronul cel de foc al slavei Mele, împreună cu ceata ta, și mergi în valea Iosafat[3] și acolo pregătește-l, ca vestitor al venirii Mele. Căci a venit ceasul Judecății, ca să ia fiecare după faptele lui»”[4]. Și îl avem amintit aici pe primul Sfânt Arhanghel pomenit azi! Al cărui nume ne spune că nimeni nu este ca Dumnezeu[5]. Pe când Gavriil înseamnă Dumnezeu este puterea mea[6]. Căci El, Cel incomparabil, Cel care e mai presus de orice existență, ca Cel ce a creat întreaga existență, e adevărata noastră putere duhovnicească. Fiindcă noi nu am fost creați de către El ca să fim ființe individualiste, indiferente, reci, rele, ci pentru ca să fim duhovnicești, cu totul uniți cu Dumnezeu, plini de iubirea Lui și de bunătatea Lui față de întreaga creație.

Și când ne-a pus pe noi în Paradisul Său, pentru ca să ascultăm de El, Dumnezeul nostru treimic ne-a dorit cu totul duhovnicești, aidoma Sfinților Săi Îngeri. Pentru că pe Sfinții Îngeri, Dumnezeu i-a creat „spre îndumnezeirea cea după har”[7], cea prin slava Lui, și așa ne-a creat și pe noi. Iar dacă începem să ne îndumnezeim acum, în viața noastră bisericească, noi „vom primi în viața viitoare îndumnezeirea [cea] mai presus de fire, ce se va lucra fără încetare”[8] în noi înșine. Căci „toți se umplu [acum] de slava Lui, ca niște mădulare, pe măsura credinței fiecăruia din cei uniți cu El”[9]. Pentru că „ceea ce se voiește de Dumnezeu și de Sfinți este același lucru: mântuirea tuturor [oamenilor], înfăptuindu-se aceasta prin unirea voințelor lor”[10]: unirea voinței lui Dumnezeu cu voințele oamenilor care vor să se mântuie.

Însă, dacă Sfintele Puteri cerești au fost create de Dumnezeu fără trupuri, ca duhuri pline de slava Lui, pe noi ne-a creat din suflet și trup. De aceea, nu se poate vorbi în cazul omului „nici [de] preexistența, nici [de] postexistența sufletului sau a trupului, ci…[despre] coexistența lor”[11]. Pentru că Dumnezeu creează sufletul din prima clipă a zămislirii trupului în pântecele mamei. Și, de aceea, sufletul nostru nu preexistă trupului și nici nu apare după formarea lui în pântece, ci omul, din prima clipă a existenței lui în pântece, este deplin din punct de vedere ontologic, adică e suflet și trup, chiar dacă trupul e format la început din numai două celule. Pentru că sufletul nostru ajută în continuu trupul nostru să se dezvolte și coexistă cu el în fiecare clipă a vieții noastre pământești.

Și astfel oamenii sunt creați de Dumnezeu în mod liber, dându-le „tuturor acestora participarea sau neparticiparea potrivită la Cel cu adevărat existent”[12], adică la viața cu Dumnezeu. Și de aici și cele două feluri de existențe, pe care le găsim la tot pasul: cu Dumnezeu și împotriva Lui. Pentru că Dumnezeu nu îl forțează pe om să Îl iubească și să Îl slujească pe El, dar împlinirea reală a omului e numai iubirea și slujirea Lui. Tot la fel, demonii, cei odinioară Îngeri, au căzut din cer datorită alegerii lor rele. Iar cei care au rămas în slava lui Dumnezeu, au rămas pentru că s-au întărit veșnic în slujirea și în ascultarea de El.

De aceea, Sfinții Îngeri pe care îi pomenim azi, sunt Sfinți prin alegerea continuă a lui Dumnezeu și prin slujirea Lui, după cum și Sfinții se desăvârșesc continuu în același fel: iubindu-L numai pe El.

Pentru că reala relație e o relație liberă și în care te împlinești mereu dăruindu-te celuilalt. Constrângerea nu are nimic de-a face cu libertatea! Însă, când omul poate alege liber virtutea, dar poate alege în mod liber și păcatul, atunci înțelege că poate să le facă pe ambele, numai că păcatul nu îl ajută deloc, pe când virtutea îl sfințește continuu. Și de aici, de la puterea de a fi liber și de a te întoarce din adâncul păcatului, s-au mântuit toți păcătoșii notorii sau necunoscuți ai istoriei! Căci atunci când vezi unde te-au adus patimile tale și înțelegi că te poți schimba, atunci începe drumul mântuirii tale.

Pentru că, așa cum ai păcătuit, așa poți, cu harul lui Dumnezeu, să și lucrezi voia Lui în viața ta. Iar toți Sfinții Îngeri și toți Sfinții lui Dumnezeu ne ajută în această întoarcere a noastră la Dumnezeu, pentru că El Însuși e cu noi și ne îmbrățișează. Căci îmbrățișarea de către Dumnezeu a fiului celui curvar [Lc. 15, 20] nu e o metaforă, ci este expresia comuniunii reale cu El, a sălășluirii Lui în noi înșine prin slava Lui, pe care o primim în urma spovedirii păcatelor noastre și a împărtășirii cu Domnul. Căci Tatăl „a alergat [δραμὼν] [și] a căzut pe gâtul său [ἐπέπεσεν ἐπὶ τὸν τράχηλον αὐτοῦ] și l-a sărutat pe el [καὶ κατεφίλησεν αὐτόν]” [Lc. 15, 20, BYZ]. A alergat imediat la el prin slava Lui, prin iubirea Lui față de cel care se pocăiește, l-a îmbrățișat în lăuntrul lui și l-a sărutat cu sărutarea iertării Sale, umplându-l de pace și de bucurie. Căci toate ale lui Dumnezeu se petrec înăuntrul nostru, în mod tainic, și sunt mântuirea noastră!

Însă, când Domnul Și-a făcut cunoscută voia Lui, „cutremur le-a cuprins pe toate acele nesfârșite Puteri Îngerești. Apoi a poruncit să I se aducă cele șapte veacuri de la întemeierea lumii. Și aceasta i s-a poruncit lui Mihail să le aducă. […] [Și] le-a adus pe ele, care erau ca niște cărți uriașe, și le-a pus înaintea Domnului, cu frică și cutremur și privind cum va deschide cărțile veacurilor și cele scrise în ele. Iar când a luat Domnul cel dintâi veac și l-a deschis, a zis: «Aici este scris la început așa: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, un Dumnezeu în trei persoane, din Tatăl S-a născut Fiul, Făcătorul veacurilor, căci prin Cuvântul Tatălui s-au întemeiat veacurile, prin Cuvântul Tatălui Puterile cerurilor au fost create, prin Cuvântul Tatălui cerurile s-au întărit, pământul și toate cele de sub pământ, mările și râurile, și toate cele din ele, iar prin Duhul gurii Lui toată puterea lor»”[13].

Căci Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt a creat Puterile cerurilor, adică Sfintele Puteri cerești, pe care astăzi le pomenim cu veselie dumnezeiască, după care ne-a creat și pe noi, dimpreună cu întreaga creație.

Și când Domnul a rânduit Judecata Sa, „a ieșit imediat [Arhanghelul] Mihail cu ceata lui, ducând și tronul cel negrăit [al lui Dumnezeu] cu el. Iar ceata lui, fiind multă, pământul nu o putea cuprinde, dar plecând, ziceau: «Sfânt, Sfânt, Sfânt, înfricoșător, mare, înalt, minunat, slăvit în vecii vecilor!». Îndată a fost trimis și Gavriil cu ceata lui și, când s-a dus și el, au început să strige: «Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de slava Lui!». Iar de la înfricoșătorul glas cu care au strigat s-au cutremurat cerul și pământul. A fost slobozit și al treilea înger înfricoșător în urma lor, iar numele lui era Rafail, și când a plecat, a strigat: «Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin!».

A patra ceată a fost slobozită și era conducătorul ei alb ca zăpada, uimitor, dulce la vedere. După ce s-a dus și el, au început să strige astfel: «Dumnezeul dumnezeilor, Domnul, a vorbit și a chemat pământul de la răsăritul soarelui până la apus. Din Sion este bunăcuviința frumuseții Lui. Dumnezeu în chip vădit va veni, Dumnezeul nostru, și nu va tăcea. Foc înaintea Lui va merge și vifor în jurul Lui foarte», și celelalte ale psalmului. […]

După aceea a fost adusă înaintea feței Domnului slăvita Lui Cruce care strălucea ca un fulger înfricoșător și era slava ei multă în bună mireasmă tare. Și a fost adusă în mijlocul a două cete, de Domnii și Puteri, în foarte mare cinste. Dar pe când mergeau ei, se putea vede o înfricoșătoare vedere. Căci Puterile acelea, care erau în mulțimi multe, cuprinse de multă frică și de cutremur, cântau în timp ce se mișcau și ziceau: «Te voi înălța pe Tine, Dumnezeul meu, Împăratul meu, și voi binecuvânta numele Tău în veac și în veacul veacului!»”[14].

Sfântul Arhanghel Mihail, în vedenia Sfântului Nifon, din care am citat și până acum cu bucurie, a trâmbițat de la locul Răstignirii Domnului de 3 ori, pe când ceata Începătoriilor i-au răpit pe norii slavei pe Sfinții din toată lumea. După care au fost schimbate cerul și pământul[15], au fost transfigurate prin slava Lui. Au fost trimiși demonii în chinurile cele veșnice, după care s-a făcut tăcere mare[16]. Și când a trâmbițat o dată Arhanghelul, atunci s-au arătat întregi trupurile morților. După care, la a doua trâmbiță, Duhul Sfânt a adus sufletele oamenilor în trupurile lor. Pe când, la a 3-a trâmbiță a învierii[17], „au tresărit pământul și cerul de frică și s-au sculat morții din morminte ca într-o clipită de ochi”[18]. Și Sfântul Nifon a văzut că erau mai mulți oameni înviați decât suprafața pământului: „covârșeau oamenii țărâna pământului, cum stăteau ei pe pământ”[19]. „Iar Îngerii coborau din cer cete-cete, ca o ploaie felurită, la tronul pregătirii, strigând cu putere: «Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este tot pământul de frică și cutremur!»”[20].

Și dacă așa arată Îngerii lui Dumnezeu, așa vom arăta noi la Judecata Lui: „din mulțimea morților înviați dintr-odată, din mijlocul lor, unii au fulgerat ca soarele și au fost răpiți pe nori în văzduh, grăbindu-se întru întâmpinarea Judecătorului, iar cei mai mulți au rămas jos, nefiind răpiți, și plângeau cu amar, ca unii care nu au fost învredniciți să fie răpiți, și era amarnică întristarea și durerea sufletelor lor. Dar au plecat genunchiul înaintea Judecătorului și iarăși s-au ridicat. [Și] după ce Marele Judecător a șezut pe tronul pregătirii, a stat în jurul Lui toată Puterea cerurilor cu multă frică și cutremur. Toți cei care au fost răpiți pe nori întru sfânta întâmpinare a Dreptului Judecător, toți au fost duși de-a dreapta”[21] Sa. Pentru că Sfinții și Îngerii Lui vor fi veșnic împreună[22]. Și Sfântul Nifon descrie aici pe larg cine sunt moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu, pe care el i-a văzut în vedenie sa de două săptămâni[23].

De aceea, iubiții mei, cu ei, cu toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu trebuie să fim și noi! Pentru că ei sunt membrii Împărăției lui Dumnezeu, acolo unde vrem să ajungem și noi. Și dacă vrem să ajungem la ei, atunci trebuie să fim de aici împreună cu ei. Trebuie să fim de aici credincioși, iubitori, ajutători, smeriți, simpli, lucrând toată curăția și sfințenia, ajutați fiind de Sfinții și de Îngerii lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu ne călăuzește mereu în viața cu Sine prin cei ai Lui, pentru ca să ne împrietenim dumnezeiește cu ei. Și, fiind cu ei încă de aici, vom fi veșnic cu ei, lăudându-L neîncetat pe Dumnezeul mântuirii noastre, pe Cel care ne călăuzește pe noi spre tot adevărul, spre toată pacea, curăția și sfințenia Lui. Amin!


[1] Începută la 7. 55, în zi de joi, pe 3 noiembrie 2022. Soare, 14 grade, vânt de 2 km/ h.

[2] Viața Sfântului Nifon al Constanțianei, cu trad. din lb. gr. bizantină de Monahia Parascheva Enache, cu introd., note, bibliografie, indici și ed. îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, în col. Teologie Bizantină, vol. 3, Ed. Doxologia, Iași, 2022, p. 114-115.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Valea_lui_Iosafat.

[4] Viața Sfântului Nifon al Constanțianei, ed. cit., p. 115.

[5] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Arhanghelul_Mihail.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Arhanghelul_Gabriel.

[7] Filocalia românească, vol. 3, trad. din gr., introd. și note de Preotul Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, București, 2009, p. 72. [8] Idem, p. 375.

[9] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea a II-a. Scrieri și Epistole hristologice și duhovnicești, cu trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col. PSB, vol. 81, Ed. IBMBOR, București, 1990, p. 187. [10] Idem, p. 188.

[11] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 279.

[12] Idem, p. 281.

[13] Viața Sfântului Nifon al Constanțianei, op. cit., p. 119-120.

[14] Idem, p. 122-124. [15] Idem, p. 124. [16] Idem, p. 125. [17] Ibidem. [18] Idem, p. 126. [19] Ibidem. [20] Ibidem.

[21] Idem, p. 126-127. [22] Idem, p. 130-139. [23] Idem, p. 142.