Predică la pomenirea Sfântului Nicolaos, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei [6 decembrie 2021]

Iubiții mei[1],

atunci când vrem să vorbim despre un om, despre cine este un om, trebuie să vorbim despre faptele sale. Pentru că faptele omului ne vorbesc cu putere despre el. De aceea, când vrem să vorbim despre un Sfânt al lui Dumnezeu, ca Sfântul Arhiepiscop Nicolaos, Părintele nostru, pe care astăzi îl pomenim, trebuie să vorbim despre viața, învățăturile și minunile sale, pentru că acestea toate ne vorbesc cu putere despre personalitatea sa dumnezeiască.

Sfântul Nicolaos [Νικόλαος][2] – biruitorul de popor[3], după numele său, cel care ne biruie inimile cu grija sa cea față de noi –, s-a născut pe 15 martie 270[4] în orașul Patara[5], din Licia, devenit mai apoi Arsinoi [Ἀρσινόη], care era situat în apropierea orașului Gelemiș din Antalia, din Turcia de azi[6]. Din părinții săi Epifanios [Ἐπιφάνιος] și Nonna [Νόννα], unchiul său fiind Episcopul cetății Mira [Μύρα] din Licia[7]. Și Sfântul Nicolaos s-a născut după rugăciunile îndelungi ale părinților lui, ca Domnul să le dea un copil. Pentru că părinții lui nu puteau să nască. Și astfel l-au primit în dar de la Dumnezeu, de la Cel care ne dăruie tuturor viața și ne întărește spre tot lucrul cel bun. Și când Sfântul Nicolaos s-a născut, el a stat în mod minunat pe picioarele sale în mod drept, timp de aproape două ore, uimindu-i pe toți[8]. Arătând prin aceasta verticalitatea vieții sale, faptul că el se va dărui cu totul lui Dumnezeu. Pentru că numai când Îi slujim lui Dumnezeu, noi suntem oameni verticali, oameni corecți, oameni evlavioși.

Iar părinții lui au încercat să mai aibă și alți copii, dar n-au mai putut, pentru că din nou au rămas sterpi[9]. Pentru că Dumnezeu a dorit ca ei să îl aibă doar pe acesta, pe Sfântul Nicolaos, și să se bucure de el duhovnicește. Și iarăși în mod minunat, Sfântul Nicolaos se hrănea doar din sânul drept al mamei sale, iar miercurea și vinerea, când postește întreaga Biserică, postea și el, încă de prunc, pentru că primea să sugă de la sânul drept al mamei sale doar după ceasul al 9-lea din zi[10]. Iar unchiul său, Episcopul, a aflat prin descoperire îngerească viața minunată a nepotului său, dar apoi și de la părinții lui[11]. Care se bucurau mult de un asemenea dar de la Dumnezeu. Pentru că trebuie să ne bucurăm mult de copiii care sporesc duhovnicește de mici și pe ei trebuie să îi ajutăm să Îi slujească lui Dumnezeu. Pentru că acesta e semnul că El îi dorește ai Săi: pentru că de mici ei doresc cele ale lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu Se bucură de cei care Îl doresc pe El, de cei care Îl vor pe El din pruncie. Iar noi, ajutându-i să fie Slujitorii lui Dumnezeu, Îl bucurăm pe El, dar îi ajutăm și pe ei să se împlinească cu adevărat.

De la 5 ani începe calea învățăturii și a început să scrie în mod minunat[12]. Și, pe când era elev, și învăța să scrie și să citească, a vindecat-o pe o femeie, care se numea Nonna, ca și pe mama lui, și care avea un picior bolnav, însemnându-i piciorul cu semnul Sfintei Cruci[13]. Căci primise harisma vindecării dumnezeiești pentru viața lui curată și sfântă. Pentru că Dumnezeu îi umple pe Sfinții Lui de harisme minunate tocmai pentru sfințenia vieții lor, pentru iubirea lor față de El și față de semenii lor. Căci harismele dumnezeiești se primesc pentru a sluji Biserica lui Dumnezeu, pentru a fi de folos confraților tăi.

După ce a împlinit 19 ani, unchiul său îl hirotonește Ieromonah, apoi e hirotesit Arhimandrit[14]. Merge la Ierusalim, pe când era Arhimandrit, ca să se închine la Locurile Sfinte și are o vedere dumnezeiască[15]. Mai apoi, când s-a întors de acolo, au adormit părinții lui, iar Sfântul Nicolaos și-a împărțit averile sale după porunca Domnului[16], ca să fie liber față de orice constrângere pământească.

Cele 3 surori[17], pe care le-a ajutat cu bani ca să se mărite, erau fiicele unui om nobil și bogat, care sărăcise[18]. Și Sfântul Nicolaos l-a ajutat în taină, pentru că el dorea să își dea fiicele la un bordel pentru ca să se prostitueze[19]. Și astfel, Sfântul Nicolaos ne învață că trebuie să îl ajutăm pe om la nevoie, ca să nu păcătuiască, ca să nu deznădăjduiască în viața lui, și, prin aceasta, să îl întărim spre faptele cele bune. Pentru că milostenia, venită când nouă ne e greu, o primim ca pe un dar al lui Dumnezeu, iar cel care ne-o dăruie, ne învață că oamenii sunt buni și milostivi cu noi. Dar dacă nu simțim ajutorul oamenilor atunci când ne e greu și nici nu suntem tari în credință, ne întunecăm, ne facem răi, și acest lucru nu ne e de folos nici nouă și nici celor dimprejurul nostru.

Iar tatăl fetelor, găsind prima pungă de bani, a înțeles că trebuie să facă ceea ce trebuie: și și-a căsătorit cu ea prima lui fiică[20]. Și Sfântul Nicolaos le-a ajutat și pe celelalte două să se căsătorească, făcând același lucru: aducând bani în taină și pentru ele. Pentru ca niciuna, din cauza sărăciei, să nu ajungă o femeie decăzută.

Sfântul Nicoalos l-a vindecat pe copilul Ermis [Ἑρμῆς][21] de demonizare[22]. Iar mai înainte ca să fie ales Arhiepiscop al Mirelor Lichiei [Μύρων τῆς Λυκίας][23], el a avut o vedenie în acest sens, care l-a încredințat că e voia lui Dumnezeu alegerea lui[24]. Pentru că așa îi încredințează Dumnezeu pe toți Slujitorii Lui: în mod dumnezeiește. Ca ei să aleagă voia lui Dumnezeu cu smerenie și să Îi slujească Lui cu bucurie dumnezeiască.

Și, potrivit voii lui Dumnezeu, el a fost ales și hirotonit Arhiepiscop[25], dovedindu-se a fi un extraordinar Păstor duhovnicesc[26]. Pentru că s-a lăsat condus de Dumnezeu în toată viața ta. Și era blând cu cei care se pocăiau, dar era aspru cu cei care păcătuiau mult[27].

– Și de ce era aspru cu păcătoșii notorii?

– Pentru ca și ei să se întoarcă la pocăință! Căci nu poți glumi cu păcatul. Nu poți să fii îngăduitor cu cel care păcătuiește în neștire, cu nesimțire multă. Ci el trebuie să înțeleagă că greșește și, pe cale de consecință, că trebuie să se întoarcă la pocăință și la lucrurile cele bune. Dar când omul își recunoaște păcatul și îi pare rău pentru el, atunci ești blând și atent cu el, pentru că s-a întors la Dumnezeu prin pocăință. Și cel care se pocăiește cu adevărat trebuie ajutat în noua lui viață, trebuie întărit, pentru ca să devină un om virtuos. De aceea, cu cel care se pocăiește, ești blând, dar ești necruțător cu cel bădăran, cu cel care nu are conștiința păcatelor sale.

După cele trei femei scăpate de la prostituție, Sfântul Nicolaos a scăpat pe trei bărbați de la execuția publică. El s-a dus și a smuls sabia călăului din mână și a aruncat-o la pământ, cerând să fie omorât el în locul lor, pentru că cei 3 erau nevinovați de moarte[28].

Bărbăția lui dumnezeiască se vede și din aceea că a distrus cu totul altarele păgâne și a dărâmat și pustiit cu totul templul zeiței Artemis [Ἄρτεμις][29], atunci când a ajuns Arhiepiscop, iar demonii, alungați din locurile de închinare păgâne, mărturiseau că sunt alungați de către el[30]. Căci acolo unde noi mergem astăzi în concediu, în vacanțe, și vedem tot felul de temple și de altare păgâne, s-a adus și se aduc rugăciuni demonilor și nu lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu e închinat, lăudat și slăvit în Bisericile, Mănăstirile și Schiturile Sale din toată lumea și întru ele lucrează mântuirea noastră. Dar unde oamenii s-au depărtat de El, acolo se slujește demonilor ca și în vechime. Și e nevoie de multă propovăduire și de multă rugăciune și de multă dragoste de oameni, pentru ca oamenii aceștia, care trăiesc acum în rătăcirile lor, să vină în Biserica lui Dumnezeu.

L-a ajutat pe un marinar care era în pericol de moarte[31]. I-a ajutat pe păstoriții săi în vreme de foamete[32]. Pentru că Sfântul Nicolaos era plin de dorința de a face bine oamenilor. De a-i ajuta în mod real. Și când vrei să îi ajuți pe oameni cu tot ceea ce poți tu înseamnă că ești plin de iubire pentru oameni. Pentru că iubirea față de oameni e o continuă privire la nevoile lor reale. Și când vrei să îi ajuți în mod real, atunci oamenii simt în mod puternic iubirea ta față de ei. Pentru că iubirea face bine oamenilor, îi întărește, îi ajută să meargă mai departe în viața lor.

Născătoarea de Dumnezeu, în vedenie dumnezeiască, i-a arătat unde trebuie să zidească o Biserică. Care a costat 400 de monede de aur. Dar el a ridicat Biserica, deși mulți i s-au împotrivit[33].  Pentru că atunci când e voia lui Dumnezeu trebuie să ducem lucrul la bun sfârșit. Și lucrul lui Dumnezeu, chiar dacă e unul care costă mult, e adevăratul nostru bine. Pentru că pe acesta îl dorește El și ne ajută ca să îl sfârșim cu bine.

Vindecă un alt tânăr demonizat! Un tânăr care, datorită demonului din el, care era plin de cruzime, se dezbrăca de haine și își mânca propria carne. Mama tânărului l-a adus la Sfântul Nicolaos[34]. Iar „alesul lui Dumnezeu, după ce l-a apucat pe el, a suflat întru gura lui [blew into his mouth], și el a fost curățit pe loc [and he was cleansed on the spot], și a rămas după aceea îmbrăcat și având mintea întreagă, fiind cu totul eliberat de înrâurirea acelui demon tiranic și foarte crud”[35]. A fost curățit de demonizare! A fost eliberat de demon. Și demonul n-a putut să suporte slava lui Dumnezeu din Sfântul Nicolaos și de aceea a fugit din tânăr. Pentru că demonii stau acolo unde se păcătuiește. Dar de oamenii care sunt plini de slava Lui, ei se îngrozesc, pentru că slava lui Dumnezeu din Sfinții Lui, ei o văd ca pe focul cel veșnic care îi va chinui pe ei.

Vindecă o femeie, care era posedată și paralizată cu tot trupul ei. Și când diavolul din ea a fost izgonit de Sfântul Nicolaos, femeia s-a întors acasă pe picioarele ei[36]. Pe un bărbat paralizat, pe care îl chema tot Nicolaos, l-a vindecat prin rugăciune și prin ungerea cu ulei sfințit, plecând și acesta pe picioarele sale[37].

Sunt aduși la el alți doi demonizați: Leo și Timoteos. Leo era ținut de trei bărbați și, datorită demonizării, acesta se dezbrăca de haine. Pe când Timoteos avea demonul locuind în capul lui și demonul făcea să-i iasă viermi din intestinele sale și îl îndemna să lovească lemne și pietre fără milă, fără ca să simtă durere în trupul lui. Și pentru ei doi s-a rugat Sfântul Nicolaos și i-a uns cu ulei sfințit, iar după câteva zile au plecat de la el vindecați[38]. Și din aceste minuni făcute cu cei demonizați vedem, pe de o parte, răutatea demonilor și starea jalnică în care ajung cei demonizați, dar, pe de altă parte, că de demonizare ne putem vindeca și ne putem face sănătoși cu harul lui Dumnezeu. Cei demonizați nu sunt oameni pierduți! Pentru că demonii pot fi scoși din ei de Slujitorii lui Dumnezeu. Și demonizarea nu e o boală psihică, ci locuirea demonilor în ființa ta. Iar demonii nu te învață la lucruri bune, ci numai la lucruri rele, potrivnice lui Dumnezeu.

După 28 de ani de sterpiciune, de sterilitate, îi profețește unei femei că va naște un fiu și acest lucru se împlinește[39]. Iar Sfântul Nicolaos îi ajuta pe oameni și atunci când tăcea, prin prezența lui sfântă între oameni. Căci vederea lui îi mișca pe oameni spre viața curată[40].

El a participat la Sinodul I Ecumenic[41], cel împotriva lui Arios [Ἄρειος], care Îl socotea pe Fiul lui Dumnezeu „o creatură”[42]. Și el l-a pălmuit pe acesta la Sinod[43] pentru nesimțirea lui, fapt pentru care i s-a luat omoforul. Și Însuși Domnul, împreună cu Preacurata Sa Maică, a venit la Sfântul Nicolaos și i-a dat Evanghelia în mână, iar Preacurata Stăpână i-a dat înapoi omoforul său arhiepiscopal[44]. Pentru că l-a pălmuit nu din răutate, ci din râvna lui cea mare pentru Dumnezeu! Și prin aceasta, Dumnezeu Însuși a arătat că el este vrednicul Său Slujitor. Pentru că Slujitorul lui Dumnezeu este acela care apără continuu dreapta credință, care slujește cu evlavie în Biserica Domnului, care îi ajută și îi iubește pe oameni, care se sfințește continuu în relația sa cu Dumnezeu. El este un om al lui Dumnezeu, dar și un om ales între oameni. Pentru că viața lui e mereu între Dumnezeu și oameni, slăvindu-L pe El neîncetat și ajutându-i pe ei în multe feluri.

Evghenia [Ευγενία][45], o femeie demonizată, a venit la el spre vindecare. Și el a vindecat-o prin rugăciune și însemnând-o cu semnul Sfintei Cruci, deși era bolnav în pat. Dar această femeie, după ce a fost vindecată, a fost martora adormirii sale. Pentru că ea, în vedenie, i-a văzut pe Sfinții Îngeri venind la el, pentru ca să-i ia sufletul său cel asemenea Îngerului. Și Sfântul Nicolaos fiind pe patul său, și-a făcut semnul Sfintei Cruci și a început să cânte Ps. 30. Și în timp ce Îi cânta Domnului, el a adormit cu cuvioșie[46], în ziua de 6 decembrie 343, la Mira, fiind în vârstă de 73 de ani[47].

Când trupul său a fost pus în Biserică din el a ieșit miros de smirnă[48]. Pentru ca să le dovedească tuturor că el e Sfântul lui Dumnezeu. Și a început totodată izvorul minunilor sale celor multe[49]. Pentru că Sfântul Nicolaos a făcut, face și va face minuni nenumărate în viețile oamenilor, dacă ei îl vor chema cu credință în ajutorul lor.

Și, iată, de 15 ani de zile, Sfântul Arhiepiscop Nicolaos al Mirelor Lichiei este patronul platformei noastre online Teologie pentru azi! Pentru că în ziua de 6 decembrie 2006, neașteptată de nimeni, dar binecuvântată de Dumnezeu, începeam creația noastră online pe platforma Teologie pentru azi[50]. Și Sfântul Nicolaos, dimpreună cu toți Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu, dar mai ales cu Preacurata Stăpână, a fost, este și cred că va fi alături de noi în demersurile noastre teologice și culturale.

Pentru că eu și soția mea am dăruit și dăruim toate cele ale noastre, după exemplul Sfântului Nicolaos, pentru a-i bucura și a-i întări pe oameni în viața și în credința lor. Căci munca pentru adevăr, pentru evidențierea adevărului lui Dumnezeu, înseamnă un ajutor fundamental pentru oameni. Pentru că noi, oamenii, trăim și ne întărim cu adevărat numai din adevăr. Adevărul lui Dumnezeu e cel care ne mântuie și ne împlinește veșnic. Și cine trăiește slujind adevărului lui Dumnezeu, voii Sale cu noi, oamenii, acela îi ajută pe oameni să se mântuie.

Așa că, iubiții mei, bucurați-vă împreună cu noi în ziua aceasta sfântă, așa cum noi ne bucurăm cu dumneavoastră în fiecare zi, dăruindu-vă munca noastră! Căci bucuria de adevăr e bucuria de Dumnezeu. E bucuria de Dumnezeul mântuirii noastre, de Cel care ne întărește pe noi în tot lucrul cel bun și mântuitor. Amin!


[1] Începută la 6. 46, în zi de joi, 2 decembrie 2021. Cer senin, minus un grad, vânt de 5 km/ h.

[2] A se vedea: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Nicholas.

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas.

[5] Cf.  https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas și
https://en.wikipedia.org/wiki/Patara_(Lycia).

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Patara_(Lycia).

[7] Cf.
https://www.stnicholascenter.org/who-is-st-nicholas/stories-legends/classic-sources/vita-compilata, https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas și https://en.wikipedia.org/wiki/Myra.

[8] Vita Compilata, 13, cf. https://www.stnicholascenter.org/who-is-st-nicholas/stories-legends/classic-sources/vita-compilata.

[9] Ibidem, cf. Ibidem.

[10] Vita Compilata, 14, cf. Ibidem.

[11] Vita Compilata, 15, cf. Ibidem.

[12] Vita Compilata, 16, cf. Ibidem.

[13] Vita Compilata, 17, cf. Ibidem.

[14] Vita Compilata, 20, cf. Ibidem.

[15] Vita Compilata, 21, cf. Ibidem.

[16] Vita Compilata, 23, cf. Ibidem.

[17] Vita Compilata, 26, cf. Ibidem.

[18] Vita Compilata, 25, cf. Ibidem.

[19] Vita Compilata, 26, cf. Ibidem.

[20] Vita Compilata, 27, cf. Ibidem.

[21] În Vita Compilata, 29, cf. Ibidem, numele copilului, în grafie engleză, este Hermes. Dar Hermes este Ἑρμῆς, cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Hermes.

[22] Vita Compilata, 29, cf. Ibidem.

[23] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[24] Vita Compilata, 31, cf. Ibidem.

[25] Vita Compilata, 32, cf. Ibidem.

[26] Vita Compilata, 33, cf. Ibidem.

[27] Vita Compilata, 35, cf. Ibidem.

[28] Vita Compilata, 36-37, cf. Ibidem.

[29] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Artemis.

[30] Vita Compilata, 42, cf. Ibidem.

[31] Vita Compilata, 43, cf. Ibidem.

[32] Vita Compilata, 44, cf. Ibidem.

[33] Vita Compilata, 45, cf. Ibidem.

[34] Vita Compilata, 46, cf. Ibidem.

[35] Ibidem, cf. Ibidem.

[36] Vita Compilata, 47, cf. Ibidem.

[37] Vita Compilata, 48, cf. Ibidem.

[38] Vita Compilata, 49, cf. Ibidem.

[39] Vita Compilata, 50, cf. Ibidem.

[40] Vita Compilata, 51, cf. Ibidem.

[41] Vita Compilata, 52, cf. Ibidem.

[42] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Arius.

[43] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas.

[44] Vita Compilata, 31, cf. Ibidem.

[45] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Eugenia_(given_name).

[46] Vita Compilata, 54, cf. Ibidem.

[47] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas.

[48] Vita Compilata, 55, cf. Ibidem.

[49] Vita Compilata, 56, cf. Ibidem.

[50] Aici: https://www.teologiepentruazi.ro/.

Predică la Duminica a XXVII-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

când ești bucuros, atunci ești cel mai sănătos om. Simți că ai aripi, că zbori, că ești împlinit, că viața ta merge pe drumul cel bun. Și bucuria cea curată, cea care vine din faptele cele bune, te face să simți iubirea lui Dumnezeu în viața ta. Pentru că Dumnezeu Își revelează iubirea Lui cea negrăită, când noi dorim tot mai mult să fim ca El. Când noi împlinim poruncile Sale. El ne umple de bucurie și de pace, atunci când vede că vrem să venim spre El cu toată ființa noastră.

Dar când viața cu El ți se pare o glumă, când calci în picioare mereu poruncile Sale, când te arăți obraznic și infatuat înaintea Lui, atunci te gârbovești continuu. Nu mai stai drept, ci te cocârjești. Pentru că acel duh de neputință [πνεῦμα ἀσθενείας] [Lc. 13, 11, BYZ] care te cuprinde, acel demon care te face să vezi numai pământul, dar nu și cerul, te leagă [Lc. 13, 16] de păcat și te face să nu mai vezi ceea ce e bine, ce e frumos, ce e sfânt în viața noastră.

Și văd mereu oameni legați de patimile lor, pe care demonii îi țin legați de acele patimi. Văd la tot pasul oameni care își iubesc patimile și se laudă cu ele de parcă ar fi virtuți. Și își supralicitează patimile, se laudă cu ele, pentru că ei confundă binele relativ de aici cu cel veșnic. Cred că dacă aici sunt sănătoși, frumoși, cu bani făcuți oricum, cu prieteni și relații sociale, așa vor fi prosperi pentru totdeauna. Cred că dacă aici le e bine, le va fi bine și veșnic.

Însă viața păcătoasă, viața la întâmplare, nu este împlinirea omului, ci urâțirea lui continuă! Și dacă aici ești sănătos și frumos, și faci, datorită sănătății și a frumuseții tale exterioare, multe păcate, pentru care nu te pocăiești, sănătatea și frumusețea ta ți le-ai folosit rău, pentru că vei fi chinuit veșnic pentru păcatele tale. Căci nu de oameni trebuie să fim lăudați, ci de Dumnezeu! El trebuie să ne găsească frumoși, foarte frumoși înaintea Lui, adică plini de curăție și de sfințenie. Și așa trebuie să fim la Judecata Lui cea veșnică, când adevărata viață va fi binecuvântată [Mt. 25, 34, BYZ], va fi lăudată de către El, și viața păcătoasă va fi blestemată [Mt. 25, 41, BYZ].

Căci „moartea celor păcătoși [este] rea [θάνατος ἁμαρτωλῶν πονηρός]” [Ps. 33, 22, LXX]. Și de ce e rea? Pentru că sufletele lor vor coborî în Iad! Și Iadul dovedește că viața lor de pe pământ, viața trăită în lux și în indiferență față de voia lui Dumnezeu, nu era o viață „bună”, ci una rea. Căci o viață bună, cu adevărat bună, e aceea care te duce în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că „mântuirea celor Drepți [este] de la Domnul și [El] este apărătorul lor în vremea necazului [lor]. Și Domnul le va ajuta lor și îi va izbăvi pe ei și îi va scoate pe ei de la cei păcătoși” – înțelegându-se prin „păcătoși” și oamenii păcătoși, dar și demonii – „și îi va mântui pe ei, că[ci] au nădăjduit în El” [Ps. 36, 39-40, LXX]. Ei au trăit cu nădejdea în Domnul, cu nădejdea că El îi va mântui, și de aceea nu i-a făcut de rușine la moartea lor și nici după aceea.

Căci mulți dintre noi credem că dacă nu avem boli, dacă nu avem necazuri, dacă nu avem ispite, dacă avem tot ce ne trebuie suntem „plăcuți” de Dumnezeu, suntem „favorizați” de către El. Însă cel cu adevărat plăcut de El este intimul Său, este cel pe care El îl cunoaște din relația intimă cu Sine. Iar Sfinții nu se tem de dureri, de necazuri, de ispite, de nedreptăți, de moartea dureroasă, martirică, ci se tem de a păcătui înaintea Lui. Pentru că păcatul e cel mai nociv lucru pentru întreaga creație a lui Dumnezeu. Când păcătuim, noi distrugem totul în noi și în jurul nostru. Adevărata bombă atomică e păcatul pe care îl săvârșim și pentru care nu ne pocăim. Pentru că păcatele ne fac urâți înaintea lui Dumnezeu și ele ne coboară în Iad.

–Și de ce ne urâțesc păcatele noastre?

– Pentru că a păcătui înseamnă a alege să faci lucruri contrare voii lui Dumnezeu! Voia lui Dumnezeu e binele nostru, e frumusețea noastră, e viața noastră veșnică. Iar a alege să facă lucruri contrare voii lui Dumnezeu, a alege să păcătuiești, înseamnă a alege să te urâțești interior, să te sinucizi. Pentru că numai binele ne îndreaptă, binele ne zidește interior, binele ne mântuie. Și binele e viața noastră cu Dumnezeu.

Când Domnul Și-a pus mâinile asupra femeii [Lc. 13, 13, BYZ] și l-a izgonit din ea pe demonul care o făcea să fie neputincioasă, gârbovă, aceea „numaidecât a fost îndreptată și Îl slăvea pe Dumnezeu [παραχρῆμα ἀνωρθώθη καὶ ἐδόξαζεν τὸν Θεόν]” [Lc. 13, 13, BYZ]. Dumnezeu a îndreptat-o, El a pus-o pe calea Lui, El a făcut-o vie duhovnicește și de aceea a început să Îl laude pe El! Pentru că nu Îl putem lăuda pe El, dacă El nu ne ridică la viața cu El prin pocăință și nu ne luminează ca să facem voia Lui. Relația cu El e plină de ajutorul și de mila Lui, pentru că nu putem face nimic bun fără ajutorul Său.

De aceea, când în Slujba Tedeumului[2] Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile revărsate de El în viața noastră, noi recunoaștem că El este izvorul a tot binele și a tot ajutorul din viața noastră. Că noi nu putem trăi fără să ne raportăm la El. Și dacă ne raportăm acum și aici la El e pentru că dorim ca în mod veșnic să fim cu El. Și de raportarea noastră la Dumnezeu ține și raportarea noastră la toți ceilalți oameni. Pentru că nu îi vedem ca pe competitori, ci ca pe împreună-părtași la Împărăția lui Dumnezeu. Aproapele nostru nu este rivalul nostru pe calea mântuirii, ci confratele nostru, copărtașul nostru la viața cu Dumnezeu. Pentru că eu nu mă întrec cu ceilalți ca să mă mântui, ci mă birui pe mine însumi, îmi birui patimile mele, pentru ca să fiu propriu comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii mei. Lupta mea e cu mine, nu cu ceilalți, pentru ca să am relații reale cu Dumnezeu și cu confrații mei!

Domnul o vindecă pe femeie în ziua sabatului [τῇ ἡμέρᾳ τοῦ σαββάτου] [Lc. 13, 16, BYZ], a odihnei, pentru a ne arăta că adevărata odihnă e plină de bine, e cea în care facem binele, e cea în care îl odihnim pe aproapele nostru. Femeia vindecată se bucură și devine doxologică. Femeia vindecată se umple de bucurie sfântă, dumnezeiască. Femeia e odihnită cu adevărat de Dumnezeu, pentru că e umplută de bucuria Lui. Și când Dumnezeu ne bucură dumnezeiește, atunci El ne odihnește cu adevărat, căci face ca praznicul nostru să fie cu adevărat praznic. Pentru că nu poate exista praznic fără bucurie. Esența prăznuirii este bucuria de Dumnezeu și cu Dumnezeu. Și dacă noi ne bucurăm de Dumnezeul mântuirii noastre, atunci facem fapte de praznic, fapte bune, iubitoare de semeni, care să Îl bucure pe El.

Ca să Îl vezi pe Cel ce se naște în peștera cea săracă trebuie să îți ridici ochii spre El. Acela pare un Prunc, dar Pruncul e Cel veșnic, e Stăpânul întregii creații! Ca să Îl bucuri pe El trebuie să te lași bucurat de El. Și ca El să te bucure trebuie să crezi în El, în Cel care a venit să ne mântuie pe toți. Căci Biserica Lui de aceea e catolică, e universală, pentru că e Biserica a toată lumea, e Biserica întregii lumi. Iar dacă în Biserica Lui trebuie să intre toată lumea și nu doar unii, nu doar anumite popoare, e pentru că Împărăția Lui e pentru toți.

Căci Domnul Iisus Hristos S-a întrupat din Preacurata Sa Maică nu pentru ca să fie evreu, ci pentru ca să fie om. Să fie om pentru toți oamenii, afară de păcat, El, Care este Dumnezeu și om, pentru ca să îl atragă la Sine pe tot omul. Și Domnul Se întrupează nu pentru ca omul să rămână în păcatele lui, ci pentru ca omul să se îndumnezeiască și să se facă moștenitorul Împărăției Sale. Iar creștinii sunt chemați la o astfel de viață, la o viață sfântă, pentru ca să trăiască și să prăznuiască pe pământ ca unii ce sunt plini de slava cea veșnică a lui Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, praznicele noastre nu sunt mai întâi de toate mâncare și băutură, ci bucurie, pace și luminare dumnezeiască! Noi postim ca să ne bucurăm, pentru ca să ne umplem de pacea Lui, pentru ca să ne sfințim prin toată nevoința cea duhovnicească. Noi postim pentru ca învățăm cu adevărat să mâncăm și să bem. Căci postul ne învață cum să Îl mâncăm pe Domnul prin adevărul Lui, prin Euharistia Lui, prin faptele noastre de iubire creștină. Postim, pentru ca să învățăm să îmbrățișăm creștinește, adică să îi vedem în mod sfânt pe oameni. Postim, pentru ca să ne smerim. Postim, pentru ca să iertăm toate și să lucrăm dimpreună cu toți la mântuirea tuturor.

Postim, pentru ca să ne veselim. Căci veselia cea sfântă e cea în care ne bucurăm de voia lui Dumnezeu cu noi și de minunile Lui din viața noastră.

Să nu vă fie teamă să vă bucurați! Lăsați-vă inima să respire bucuria praznicelor celor sfinte ale lui Dumnezeu! Căci simplitatea lor cea sfântă ne va face și pe noi copii la suflet, copii ascultători și smeriți înaintea Lui. Amin!


[1] Începută la 10. 24, în zi de miercuri, pe 1 decembrie 2021. Soare, 7 grade, vânt de 18 km/ h.

[2] A se vedea:
https://www.librariacartilorbisericesti.ro/wp-content/uploads/Carte-de-Tedeum.pdf.

Predică la Ziua Națională a României [1 decembrie 2021]

Iubiții mei[1],

România e patria noastră, e locul unde noi ne-am născut și trăim și Îi slujim lui Dumnezeu! Și noi nu ne-am născut la întâmplare aici, în România, ci după voia lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu rânduiește clipa nașterii fiecărui om și a conlucrat cu părinții noștri la zămislirea și la nașterea noastră. Și El ne-a dat puterea de a trăi aici, de a învăța limba română, de a ne asuma credința și viața creștină, de a ne asuma tot modul de a fi al românilor. Fapt pentru care noi nu suntem români și creștini în mod artificial, ci le-am trăit pe acestea două din pruncie, din primul an al vieții noastre, pentru că mai toți am fost botezați atunci și am început să trăim românește.

Am început să învățăm limba română în casă, mai ales în brațele mamelor și ale bunicilor noastre, de aceea limba noastră maternă este limba română, iar mai apoi am învățat-o științific la Școală și în mod personal toată viața. Familia noastră ne-a creștinat, ne-a botezat din primul an de viață și ne-a făcut cel mai mare bine al vieții noastre. Pentru că am putut trăi cu Dumnezeu de la început, de la începutul vieții noastre, și am putut crește în mod armonios în cunoașterea Lui. De aceea, viața noastră creștină e una românească, pentru că am trăit-o în ambianța Bisericii Române, a Bisericii apostolice întemeiată de Sfântul Apostol Andreas, Părintele nostru. Și tot ceea ce învățăm din alte limbi ale lumii, care sunt binecuvântate și voite de Dumnezeu ca și a noastră, îmbogățește modul nostru de-a fi, dar și modul în care ne exprimăm în limba română. Pentru că orice nouă limbă pe care o învățăm nu ne alterează limba maternă, ci ne-o îmbogățește, ne-o umple de noi și noi nuanțe necesare vieții noastre.

Noi, românii, suntem un popor creștin unic în sud-estul Europei, dar care am avut, avem și vom avea relații cu toate popoarele lumii. Deschiderea noastră față de alții arată faptul că suntem doritori să-i cunoaștem pe cei care nu sunt ca noi. Și când ai puterea să înveți de la alții, să-i primești în patria ta și să trăiești alături de ei, asta înseamnă că știi cine ești. Și dacă știi cine ești e pentru că stai pe piatra credinței celei adevărate, care e credința Bisericii, a Bisericii lui Dumnezeu, care e compusă din toate popoarele lumii.

Deschiderea românilor față de alții este eclesială. Pentru că noi știm că Dumnezeu dorește ca tot omul să se mântuie și toți oamenii sunt frați între ei, pentru că toți avem aceiași Sfinți Protopărinți, pe Sfinții Adam și Eva, primii zidiți de către Dumnezeu. Iar modul în care au trăit românii aici, timp de două milenii, ne arată că această deschidere față de alții a fost împreunată cu iubirea față de credința, de limba, de neamul și de pământul nostru. Pentru că am fost și suntem statornici, tocmai pentru că L-am iubit pe Dumnezeu și Biserica Lui și am iubit locul unde ne-a pus Dumnezeu ca să trăim.

Și când privim spre trecut, privim spre Cimitirele noastre, cele din jurul Bisericilor. Acolo, în Cimitire, este trecutul nostru! Cei care au trăit aici și au iubit și apărat acest pământ, se odihnesc trupește în ele, iar pentru sufletele lor ne rugăm mereu ca Dumnezeu să le sălășluiască întru Împărăția Sa. Știm puține lucruri despre trecutul nostru istoric, pentru că mereu am fost amenințați, atacați, subjugați și jefuiți de către alții. Ceea ce noi am creat a fost distrus sistematic de-a lungul timpului, dar există încă vestigii și personalități ale neamului nostru care au ajuns până la noi și ne vorbesc cu putere despre cine suntem. Pentru că, în acest puțin al memoriei noastre istorice, noi vedem verticalitatea acestui popor, verticalitatea eclesială a poporului român, aceea în care el și-a dus existența și ne-a adus Biserica și limba și pământul și tot modul de a fi al românilor până azi. Căci acestea toate nu se puteau păstra aici și nu puteau ajunge până la noi, dacă am fi fost necredincioși și indolenți, lipsiți de bunătate și de omenie, mici la suflet și lipsiți de eroism. Ci toate s-au păstrat cu multe sacrificii din partea tuturor, cu multă muncă, cu multă încredere în Dumnezeu și în oameni, cu multă curăție și sfințenie.

Dar anul acesta, pe lângă grija specială față de Cimitire, adică față de trecutul nostru, a fost și un an în care s-a dezbătut slujirea Bisericii Române în afara granițelor României[2], adică despre prezentul Bisericii Române din afara granițelor țării noastre. Căci cei care au plecat din diverse motive din țară nu au fost lăsați ai nimănui din punct de vedere religios, ci Biserica mamă și-a extins hotarele până la ei. Pentru ca ei să se simtă acasă atunci când vin la Biserică și când aud slujindu-se în limba lor maternă, deși ei nu sunt în România.

Încă din 2019, „diaspora românească era a cincea cea mai mare din lume”[3]. Cu alte cuvinte, avem o Românie aici, între granițele ei istorice, dar și o Românie răspândită în multe alte țări ale lumii. Pentru că oriunde trăiește un român și vorbește limba română și rămâne creștin ortodox, România apostolică este prezentă. Toți suntem România, dar și fiecare în parte! Și toți membrii Bisericii Române sunt creștinii care au fost, sunt și vor trăi întru nădejdea învierii și a vieții celei veșnice cu Dumnezeu.

Iar dacă am trăi cu această conștiință sfântă, că suntem creștini și români, am face foarte multe lucruri bune pentru noi și pentru întreaga umanitate. Cine și-a trăit responsabil creștinătatea și românitatea de-a lungul timpului a lăsat în urmă valori inestimabile. Fiecare dintre noi putem lăsa în urma noastră lucruri cu valoare unică, cu valoare mondială. Dar pentru asta trebuie să muncim cu credința în Dumnezeu și în răsplata Lui. Dacă ne demoralizăm, dacă ne descurajăm în fața greutăților de zi cu zi și pentru aceasta nu ne construim ca creștini și români, pierdem și noi, personal, și România, dar și întreaga lume. Pentru că ce poți face tu, nu poate face altul, pentru că fiecare are vocația sa.

Aici sau în afara României poți fi creștin și român, pentru că poți fi responsabil. Viața ta particulară, personală, se împletește cu a tuturor celorlalți, pentru că toți suntem locuitorii acestei lumi. Ceea ce faci pentru tine, faci și pentru ceilalți, căci și ceilalți fac lucruri care îmbunătățesc viața ta. Iar dacă comunicăm între noi în mod real și dacă dăruim lucrurile esențiale pe care le facem, atunci contribuim la binele tuturor, la binele care ne face nouă bine, dar și tuturor celorlalți.

Însă Ziua Națională nu e doar despre trecut și prezent, ci mai ales despre viitor. Viitorul popoarelor lumii e în mâna lui Dumnezeu. Dacă vrem ca poporul nostru să aibă viitor trebuie să rămânem cu Dumnezeu, cu Dumnezeul părinților noștri, cu Cel pe care L-au cunoscut românii de la începutul existenței lor. Iar eu sunt foarte încrezător în viitorul Bisericii Române și al românilor de aici și de pretutindeni, pentru că Sfinții românilor din trecut și din prezent sunt împreună cu noi, se roagă pentru noi și ne învață tot binele de care avem nevoie.

Să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne conducă! Să-L urmăm pe El, iubiții mei, pe Cel care dorește să ne ducă la fericirea cea veșnică, la viața cea pururea fericită din Împărăția Sa! Să ne avem bine unii cu alții, să ne iubim unii pe alții, să lăsăm în urmă lucrurile care ne despart și să prețuim mult ceea ce ne apropie! Avem nevoie de toți frații noștri. Avem nevoie să fim sănătoși, să fim credincioși, să fim muncitori, să fim iubitori și milostivi cu toți.

Vă doresc la mulți ani tuturor și multă bucurie și împlinire în tot ceea ce faceți! Dumnezeu e cu noi și nimeni împotriva noastră! Amin.


[1] Începută la 14. 46, în zi de duminică, pe 28 noiembrie 2021. Cer înnorat, 16 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://basilica.ro/a-fost-proclamat-anul-omagial-si-comemorativ-2021/.

[3] Cf. https://basilica.ro/ocde-diaspora-romaneasca-este-a-cincea-cea-mai-mare-din-lume/.

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andreas, Apostolul României [30 noiembrie 2021]

Iubiții mei[1],

ca să fii Apostolul lui Dumnezeu mai întâi trebuie să fii chemat de către El, învățat de către El, schimbat dumnezeiește de către El și apoi trimis și ajutat de către El ca să faci voia Lui. Și nu poți fi trimis întru numele Lui, dacă nu ești ca El. Pentru că Apostolul e acela care Îl poartă pe Dumnezeu în el însuși și care vorbește din cele ale Lui și care face cele ale Sale. Iar azi, când îl pomenim pe Sfântul Apostol al românilor, pe Părintele mântuirii noastre, pe cel care ne-a învățat pe noi voia lui Dumnezeu, înțelegem în mod profund ce înseamnă a fi Trimisul lui Dumnezeu sau Apostolul Său. Pentru că Sfântul Andreas [Ἀνδρέας], Cel întâi chemat [ὁ Πρωτόκλητος] la apostolat[2], a venit aici, în părțile noastre de lume, și ne-a învățat pe noi să nu mai fim păgâni închinători la idoli deșerți, ci creștini, adică oamenii lui Dumnezeu. El a venit și a schimbat cu totul viața noastră și traiectoria noastră istorică, pentru că a sădit aici Biserica lui Dumnezeu.

Căci Apostolul nu e doar omul care ne vorbește despre Dumnezeu și ne face să ne pocăim, să renunțăm la viața noastră păcătoasă, el nu e doar un propovăduitor al voii lui Dumnezeu, ci e și cel care pune început bun Bisericii lui Dumnezeu într-o anume parte a lumii, prin introducerea celor convertiți în Biserică, pentru că e și un mistagog și un liturgist, un slujitor învățat de Dumnezeu și un săvârșitor al Sfintelor Lui Taine. Și când cineva intră în Biserica lui Dumnezeu, el intră prin primirea cu toată inima a Botezului Domnului, a Mirungerii celei mari și a Dumnezeieștii Euharistii și a întregii teologii și vieți a Bisericii. Intrăm în Biserică prin primirea Sfintelor Taine ale îndumnezeirii noastre, dar și prin primirea întregii teologii și vieți a Bisericii. Pentru că, odată intrați în Biserică, noi lăsăm afară pe omul cel vechi, pe omul păcatului, pentru a ne îmbrăca în slava lui Dumnezeu, ca să trăim cu sfințenie înaintea Lui.

Cu 2.000 de ani în urmă, Sfântul Apostol Andreas a întemeiat Biserica României în condițiile grele de atunci, în condițiile pe care Biserica le avea la începutul ei, și care a fost și este în comuniune sfântă cu Biserica lui Dumnezeu de pretutindeni. Pentru că Biserica lui Dumnezeu, întemeiată de Sfinții lui Apostoli, e apostolică prin învățătura, slujirea și grija sa pentru mântuirea tuturor oamenilor. Iar apostolicitatea Bisericii e totuna cu veridicitatea ei. Pentru că adevărata Biserică a lui Dumnezeu e cea pe care au întemeiat-o Sfinții lui Apostoli și în care au trăit și trăiesc toți urmașii lor duhovnicești până azi. Biserica lui Dumnezeu, cea întemeiată dumnezeiește la Cincizecime, prin coborârea în toți cei credincioși a slavei lui Dumnezeu, a fost răspândită în lume de cei umpluți de slava Lui, de Apostolii Săi. Pentru că ei au fost trimiși dumnezeiește, prin luminare și vedere dumnezeiască, în locul unde să propovăduiască și să extindă Biserica. Fiecare Apostol a avut partea lui de lume unde a activat, adică acolo unde au fost conduși dumnezeiește de Dumnezeul mântuirii noastre.

Iar dacă Sfântul Andreas a ajuns și la noi, până în Dobrogea, și a întemeiat aici Biserica lui Dumnezeu, care mai apoi s-a extins pe tot teritoriul României, la toți strămoșii noștri, e pentru că Dumnezeu a voit ca prin el să ne introducă în Biserica Sa. Căci Apostolul lui Dumnezeu a hirotonit aici Episcop, Preoți și Diaconi dintre cei convertiți de către el, așa cum a făcut peste tot pe unde a fost, pentru că asta înseamnă a întemeia o Biserică: a întemeia ierarhia Bisericii, dimpreună cu credincioșii ei, adică a-i converti pe aceștia și a-i pune întru slujirea lui Dumnezeu.

Propovăduirea apostolică îi atrage spre Dumnezeu și îi aduce spre pocăință pe oamenii păgâni și necredincioși, dar catehizarea, botezarea, mirungerea și împărtășirea oamenilor îi face pe aceștia fiii lui Dumnezeu, pentru că îi umple de slava cea veșnică a lui Dumnezeu. Iar odată deveniți creștini, aceștia pot înainta la nesfârșit în viața cu Dumnezeu, pentru că Biserica e o continuă înaintare a noastră în intimitatea cu Dumnezeu.

De aceea, când vorbim de Biserica noastră ca despre o Biserică apostolică, noi ni-l asumăm pe Sfântul Andreas Apostolul ca pe Părintele nostru cel duhovnicesc, ca pe întemeietorul Bisericii noastre. Pentru că prin el a lucrat Dumnezeu la mântuirea noastră. A minimaliza latura umană a Bisericii, adică pe cei prin care Dumnezeu lucrează la mântuirea noastră, înseamnă a practica o teologie monofizită, eretică. Și această raportare interioară la Biserică e tot mai răspândită astăzi printre noi.

Pentru că mulți cred că Dumnezeu face totul în Biserică în indiferență față de Slujitorii Lui. Și asta este perspectiva monofizită față de Biserică: aceea în care numai Dumnezeu contează și oamenii n-au niciun rol activ în viața și în istoria ei. Însă Biserica a fost, este și va fi divino-umană!

– Ce înseamnă faptul că ea este divino-umană?

– Că Dumnezeu lucrează toate în Biserică prin Slujitorii Lui! Și când Crezul Bisericii ne spune că Biserica este una [μίαν] și sfântă [ἁγίαν][3] se referă la latura ei dumnezeiască, pentru că unul e Dumnezeu și cu totul Sfânt este El și El e izvorul unității și al sfințeniei Bisericii. Dar când același Crez a toată Biserica ne spune că ea, Biserica lui Dumnezeu, e catolică [καθολικὴν] și apostolică [ἀποστολικὴν][4], ne spune că ea este Biserica a toată lumea, că e pentru toată lumea și că ea a fost întemeiată de Sfinții Lui Apostoli și a rămas în învățătura și slujirea lor, a Apostolilor Lui.

Și Sfinții Apostoli, care au răspândit Biserica în toată lumea, alături de Sfinții Întocmai cu Apostolii, care au răspândit și o vor răspândi pe mai departe, dimpreună cu întreaga ierarhie a Bisericii de ieri, de azi și de mâine, sunt latura omenească a Bisericii. Pentru că Dumnezeu întemeiază Biserica Sa prin Slujitorii Lui, prin ei o extinde continuu și prin ei o susține în existență.

Dumnezeu Și-a scris Dumnezeiasca Scriptură prin oameni, pentru că a vorbit și vorbește mereu prin Sfinții Lui. Fiul Tatălui S-a întrupat și S-a făcut om, pentru că Și-a asumat pentru veșnicie umanitatea noastră, și asta pentru ca să ne ridice pe noi la comuniunea veșnică cu Sine. Prin Sfinții Lui Apostoli, Dumnezeu a întemeiat Biserica Lui și o extinde prin urmașii lor, iar ierarhia Bisericii Sale e cea prin care El mântuie lumea în mod real, în mod actual.

De aceea, Biserica ne învață mereu să gândim divino-uman, adică să ne gândim viața și întreaga istorie din perspectiva relației noastre continue cu Dumnezeu. Pentru că El lucrează prin oamenii Lui, prin cei credincioși Sieși, și prin ei ne învață să ne mântuim.

Când ai un Părinte duhovnicesc, adică un om prin care simți că Dumnezeu îți vorbește în mod actual, în mod zilnic, înțelegi foarte bine că Biserica e divino-umană. Când te împărtășești cu Domnul Cel euharistic și, mâncând Trupul și Sângele Lui, tu te umpli de slava Lui cea veșnică, atunci știi că Biserica e divino-umană. Când simți slava Lui în apa sfințită, în mâncarea binecuvântată, în Sfintele Icoane, în Sfintele Moaște, în oamenii Lui, atunci știi că Dumnezeu e în Biserica Lui și că ea e divino-umană.

Pentru că, dacă Dumnezeu nu e cu noi tot timpul, El nu e deloc în viața noastră. Și dacă fără El nu putem face nimic cu adevărat în viața noastră, cum putem să trăim fără El vreo secundă? Dar cei care trăiesc în Biserica lui Dumnezeu și care văd minunile cele mari ale lui Dumnezeu în viețile oamenilor, cum El ne schimbă pe noi dumnezeiește în fiecare zi, aceia știu că Biserica Lui e divino-umană, pentru că Biserica e Dumnezeu dimpreună cu cei ai Lui.

Și acesta e motivul pentru care suntem profund recunoscători Sfântului Andreas, Apostolului Domnului, pentru că el a schimbat din temelii viața neamului nostru românesc. El i-a schimbat viitorul, i l-a făcut cu adevărat bun. Pentru că viitorul real al unui popor este împlinirea lui eclesială. Dacă un popor nu intră în Biserică, el nu se împlinește cu adevărat. Poate fi glorios în războaie, poate fi tehnologizat la maximum, poate fi bine educat, dar dacă un popor nu e creștin și nu se mântuie, e un popor fără veșnicie. Și noi suntem recunoscători în mod deplin Sfântului Andreas tocmai pentru acest lucru: pentru că ne-a făcut fiii lui Dumnezeu și ne-a pus la Masa Stăpânului și ne-a făcut să avem veșnicia cea bună, cea fericită, veșnicia mântuirii.

El a pus aici începutul cel bun al mântuirii noastre, iar cei de după el au rămas în credința cea dintâi! Căci Sfântul Andreas a fost ajutat de toți Slujitorii Lui de peste veacuri, pentru ca poporul român să rămână în credința cea dintâi, în credința mântuirii. Și prin asta înțelegem că și urmașii lui, ai Apostolului, au gândit și acționat apostolic, cu grijă sfântă pentru credința poporului român, pentru că au rămas credincioși începutului.

E o enormă minune existența Bisericii românești peste veacuri! E o minune a minunilor, un imens dar al lui Dumnezeu față de noi! Pentru că puteam redeveni păgâni sau puteam deveni eretici de multe ori în istoria noastră mult însângerată. Însă acești mulți și neștiuți strămoși ai noștri au apărat cu viața lor Biserica lui Dumnezeu. N-au trădat-o, nu s-au despărțit de ea, nu au renegat-o cum au făcut alții! Pentru că Biserica era viața lor și Biserica asigura unitatea neamului și a limbii române. Faptul că azi ne bucurăm de existența statului național român, de România noastră, e pentru că strămoșii noștri s-au simțit mereu una și având o singură Biserică. Dacă ar fi renunțat în masă la Biserica lui Dumnezeu în primul mileniu sau în al doilea, poporul român s-ar fi fărâmițat, ar fi pierit, pentru că și-ar fi pierdut coeziunea interioară.

De aceea, pentru a fi români azi și mâine și pentru totdeauna trebuie să rămânem în Biserica lui Dumnezeu, în cea dintâi, în cea de la început, în singura Lui Biserică, în Biserica Apostolilor Săi, pentru că ea e veșnicia noastră cea dumnezeiască. Și rămânem români, dacă suntem creștini și în comuniune cu toate popoarele creștine ale lui Dumnezeu. Prosperitatea materială n-are orizont real, dacă noi ne simțim singuri și suntem neîmpliniți. Și ne simțim așa, ai nimănui, dacă Dumnezeu nu e în viața noastră tot timpul. Iar pentru ca să Îl simțim pe El tot timpul în noi, prin slava Lui, și cu noi, învățându-ne și călăuzindu-ne la tot adevărul, trebuie să fim în Biserica Lui. Căci numai aici ne curățim, ne luminăm și ne sfințim dumnezeiește în fiecare clipă, pentru că suntem cablați la viața cu Dumnezeu. Slava Lui este viața noastră! Și slava Lui coboară neîncetat în Biserica Sa, după cum a coborât atunci, la început, la Cincizecime. Și, în mod tainic, eu și tu și el, toți creștinii care ne pocăim neîncetat și trăim cu Dumnezeu, simțim slava Lui în noi înșine și ea este bucuria lui Dumnezeu, pe care Sfântul Apostol Andreas a sădit-o atunci în oameni, pentru ei, pentru strămoșii noștri, și pentru noi, cei de azi, dar și pentru viitorimea noastră.

Dar, pentru ca bucuria lui Dumnezeu, adică slava Lui, să ajungă la cei de mâine, trebuie ca noi să fim creștinii de azi, creștinii care ne asumăm întreaga istorie și viață și teologie a Bisericii și o dăruim celor de după noi ca la început. Adică trebuie să ne pese de tot ceea ce ne-au lăsat strămoșii noștri în Biserică, iar comoara de credință și de viață și de istorie a Bisericii trebuie să o lăsăm moștenire pe mai departe.

Și nu e dar mai mare pe care îl putem face viitorimii noastre decât acesta: darul teologiei și al vieții celei sfinte. Pentru că, dacă oamenii se mântuie, dacă ei se sfințesc, ei se împlinesc cu adevărat. Și dacă oamenii se împlinesc cu adevărat, atunci noi, cei de azi, le-am dăruit cu adevărat lucrul fundamental al vieții lor.

După revoluția mântuirii noastre, după 1989, când m-am născut duhovnicește din nou prin pocăință, am văzut ce comori de teologie, de har și de sfințenie are Biserica lui Dumnezeu. Când am început să-i cunosc pe Sfinții Lui și teologia Bisericii și istoria ei cutremurător de frumoasă, am înțeles cum Biserica e viața reală a oamenilor. Pentru că, fără ea, istoria e numai vanitate. Dar când îi vezi pe Sfinții lui Dumnezeu, atunci te cutremuri și te simți cu totul mic și neînsemnat față de ei, pentru că vezi cum arată, de fapt, oamenii. Oamenii orgolioși și goi interior cred că sunt marea și sarea lumii. Nimic mai neadevărat! Pentru că adevărații oameni sunt moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu, sunt toți Sfinții Lui. Acolo îi găsim pe oameni! Oamenii adevărați sunt fiii Bisericii. Și dacă vrem să fim ca ei, atunci trebuie să fim urmașii duhovnicești ai Sfântului Andreas, care a propovăduit în multe locuri dreapta credință și a lățit Biserica lui Dumnezeu și a fost martirizat pentru iubirea lui pentru Dumnezeu.

Și a fost martirizat în Patra [Πάτρα], în Grecia de azi[5], pe când avea circa 80 de ani[6]. Și aici, în această Catedrală din Patra, avem Sfintele Moaște ale Sfântului Andreas și Sfânta Cruce pe care el a fost răstignit[7]. Pentru ca să ne întărească pe noi în viața de credință și să ne facă râvnitori ai sfințeniei celei dumnezeiești.

Vă doresc multă sănătate, bucurie și împlinire tuturor! La mulți ani de ziua duhovnicească a României și multă putere de slujire și de dăruire! Amin!


[1] Începută la 16. 42, în zi de vineri, pe 26 noiembrie 2021. Cer senin, un grad, vânt de 2 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Crezul. [4] Ibidem.

[5] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Πάτρα.

[6] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[7] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Ιερός_Ναός_Αγίου_Ανδρέα_Πατρών.

Predică la Duminica a XXX-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

duminică, la praznicul Născătoarei de Dumnezeu, subliniam faptul că a dărui înseamnă a ne îmbogăți duhovnicește. Că a dărui înseamnă a avea din destul și pentru veșnicie, pe când a nu da nimic nimănui înseamnă a pierde totul pentru veșnicie. Căci milostenia nu este o sărăcire a noastră, ci o îmbogățire a noastră veșnică, atâta timp cât Dumnezeu ne umple de slava Lui pe măsura deschiderii noastre interioare față de semenii noștri.

Iar în această duminică tot problema bogăției ne stă înainte! Pentru că alipirea de averea noastră, de ceea ce avem și suntem, este un obstacol catastrofal pe calea mântuirii noastre. Căci Dumnezeu dorește să vindem toate ale noastre sau să trăim cu ele ca și când nu le-am avea, pentru ca să Îi urmăm Lui [Lc. 18, 22, BYZ]. Iar dezlipirea noastră interioară de averile pe care le deținem, de demnitățile pe care le avem, de iubirea de noi înșine ne face să avem comoara [θησαυρὸν] [Ibidem] lui Dumnezeu în noi înșine. Și comoara Lui este slava Lui coborâtă în noi. Și aceasta, slava Lui cea veșnică, ne face pe noi să fim ceruri raționale ale lui Dumnezeu, pentru că Îl odihnim pe El în noi înșine.

Ca să împlinești poruncile lui Dumnezeu trebuie să te faci pe fiecare zi ca El. Dacă ești lipit de ale tale, de cine ești tu și de ceea ce faci tu, ești tot mai mult ca tine, ca egoistul care ai ajuns. Și pentru aceasta, tu nu suporți cu adevărat voia lui Dumnezeu. Ea te enervează, te dezgustă…Dar dacă ai în tine puterea pocăinței celei dumnezeiești, aceea care te face ca mereu să renunți la tine și la ceea ce ai pentru a-I sluji lui Dumnezeu, atunci pe fiecare zi trăiești o dezbrăcare reală de tine însuți pentru a te îmbrăca în mod conștient cu voia lui Dumnezeu, cu ceea ce El vrea să fii.

Orice renunțare la vreun păcat sau la vreun viciu e o umplere de adevăr a persoanei noastre. Când renunți la patima care te umplea de rău înțelegi ce rău producea ea în tine însuți. Trebuie să faci această constatare interioară între înainte și după renunțarea la patimă pentru ca să înțelegi că toate patimile sunt o umplere a noastră cu minciună. Fiindcă atunci când ești pătimaș pentru bani, pentru plăcere, pentru puterea socială, crezi că viața pleziristă și importanța socială sunt o împlinire reală a ta. Dar când înțelegi, în mod minunat, că împlinirea reală nu are de-a face cu lumea asta și cu ceea ce ne înconjură și nici măcar cu noi înșine, ci cu ceea ce Îl lăsăm să facă pe Dumnezeu în noi înșine, atunci trăim șocul real și mântuitor al vieții noastre. Pentru că nu ne mai legăm de noi înșine și de ceea ce vedem aici, în lumea de față, ci de Dumnezeu și de viitorul cel veșnic împreună cu El.

Pocăința este cea care ne trezește la realitate! Ea e cea care ne face să vedem veșnic. Pentru că viața de aici, de pe pământ, ne este dată de Dumnezeu pentru a conștientiza dimensiunea veșnică a persoanei noastre și a nevoii noastre reale, profunde, abisale de a crește în relația noastră cu Dumnezeu și cu Sfinții și cu Îngerii Lui și cu întreaga umanitate și creație a lui Dumnezeu. Viața de acum e pentru ca noi să conștientizăm că suntem persoane veșnice. Că viața noastră nu se termină în istorie, ci ea e veșnică, pentru că Dumnezeu ne-a creat tocmai cu această vocație: a comuniunii veșnice cu Sine și cu toți membrii Împărăției Sale.

Și dacă ajungem să înțelegem perspectiva veșnică a vieții noastre, că noi nu vom muri niciodată, ci vom trăi veșnic, ca ființe transfigurate de El, atunci înțelegem că voia lui Dumnezeu este tocmai împlinirea noastră veșnică. Și când Domnul vorbește despre poruncile Lui în Evanghelia de azi [Lc. 18, 18-27] și ne spune că ele sunt pentru ca noi să renunțăm la toate ale noastre și pentru a-I urma Lui, nu ne spune altceva decât că voia Lui e împlinirea noastră veșnică. Căci atunci când noi vom pleca de aici, din lumea văzută, în viața veșnică, vom avea numai raportarea noastră continuă la El și la membrii Împărăției Sale și la semenii noștri. După cum ne-am alipit duhovnicește de El și de toți ceilalți, așa vom fi pentru veșnicie. Pentru că viața după poruncile Lui e interiorul sufletului nostru cu care plecăm de aici.

Ce am gândit, ce am trăit, ce am simțit, ce am scris, ce am făcut împreună cu Dumnezeu, astea toate sunt eu, atunci când voi pleca de aici, de pe pământ. Pentru că toate s-au întipărit în sufletul meu și m-au schimbat pe mine. Tot ce am făcut m-a făcut să fiu eu însumi. Și de aceea, când comoara ta e în tine, în sufletul tău, când ești împreună cu Dumnezeu, cu Cel care te umple de comorile Lui cele veșnice, atunci ești un om care ai totul. Dar dacă alegi să nu-L ai pe El în tine, atunci ești cu totul singur, pentru că nu te ai nici pe tine.

Și de ce nu mă am pe mine fără El? Pentru că nu mă pot împlini veșnic fără El! Viața cu El este viața mea reală, viața mea veșnică, împlinirea mea totală, desăvârșită. Viața mea cu El implică comuniunea cu El și cu întreaga existență, adică asumarea tuturor în viața mea. Iar dacă eu împlinesc poruncile Lui, asta se vede din cât îmi asum eu întreaga creație. Pentru că noi nu trebuie să ne asumăm doar pe cei săraci, cărora trebuie să le împărțim din cele ale noastre, ci trebuie să ne asumăm întreaga creație și existență în viața noastră, în asceza noastră. Vrăjmașul nostru, indiferentul față de noi, străinul față de noi, cel pe care nu îl cunoaștem, cel pe care nu îl vom cunoaște niciodată, cel de peste țări și mări, trebuie să fie în atenția, în grija noastră. Căci trebuie să ne îngrijim de toți în mod duhovnicește. Trebuie să îi purtăm pe toți cei adormiți, pe toți cei vii și pe toți câți vor exista pe fața pământului în rugăciunea și în iubirea noastră.

Cu alte cuvinte, Biserica se îngrijește de întreaga existență, pentru că Biserica e Dumnezeu împreună cu oamenii credincioși Sieși, îngrijindu-Se de toți ai Lui. Și Dumnezeu Se îngrijește de toți ai Lui, de toți cei pe care i-a creat, pentru că El îi vrea pe toți aici, în Biserica Sa. Biserica are mâinile întinse către fiecare dintre noi, pentru că ea ne dorește pe toți să fim ai ei și ai lui Dumnezeu. Și ne dorește pe toți, pentru că dorește să ne schimbe pe toți dumnezeiește, prin slava Lui, pentru a fi proprii relației noastre veșnice cu Dumnezeu.

Dar dacă minimalizezi și excluzi din viața ta Biserica Lui, această instituție unică, divino-umană, neapărată pentru fiecare dintre noi, în care toți ne naștem și creștem pentru veșnicie în relația cu Dumnezeu, nu te vei împlini niciodată în viața ta. Pentru că numai aici ne pregătim dumnezeiește pentru veșnicia noastră. Căci pregătirea pentru veșnicie este eclesială, e comunională, e universală. Tot omul e chemat să fie parte constitutivă a Bisericii și să trăiască comunional cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui și cu toți semenii săi. Și dacă trăiești bisericește zi de zi, adică împlinind poruncile lui Dumnezeu, și cu deschidere veșnică spre toți, atunci trăiești comunional, trăiești cu Dumnezeu, trăiești ca un om care se împlinește continuu.

Arhonul [ἄρχων] [Lc. 18, 18, BYZ], stăpânitorul, omul marcant în societate, nu s-a putut dezlipi de averile lui pentru a-I urma lui Dumnezeu [Lc. 18, 23], pentru că el nu urmărea o viață sfântă, una în care să se facă tot mai mult ca Dumnezeu. Pentru el, poruncile lui Dumnezeu erau exterioare vieții lui, pentru că nu îi stricau patimile. Pentru că el le împlinea ca unul care se duce la muncă de nevoie și nu pentru că e bucuros să muncească. Dar dacă le-ar fi împlinit cu adevărat, el ar fi fost bucuros la orice oră din zi și din noapte să lase toate pentru El, pentru că Dumnezeu ar fi fost reala lui împlinire.

– Ce înseamnă să intri întru Împărăția lui Dumnezeu [Lc. 18, 25, BYZ]?

– Înseamnă să Îl lași pe Dumnezeu să coboare în tine prin slava Lui și să Îl asculți pe El în tot ceea ce te învață! Dar pentru ca El să vină întru tine trebuie să te botezi sacramental în Biserica Lui. Trebuie să te botezi în numele Dumnezeului nostru treimic pentru ca să te faci fiul Treimii și să te umpli de slava cea veșnică a Treimii. Și apoi să trăiești pe fiecare zi în poruncile lui Dumnezeu, aici, în Biserica Sa, pentru ca să te faci vrednic de Împărăția Lui.

Pentru că în Împărăția Lui intrăm nu după moartea noastră, ci odată cu Botezul nostru! De când slava lui Dumnezeu intră în noi de la Botez, de atunci ne facem moștenitori ai Împărăției Sale. Numai că orice păcat al nostru nepocăit ne face să cădem din slava Lui, din Împărăția Sa! Și e nevoie mereu și mereu de împăcarea noastră cu Dumnezeu prin Dumnezeiasca Spovedanie și de unirea sacramentală cu El prin Dumnezeiasca Euharistie. Pentru ca noi să fim vii duhovnicește, adică să avem viața Lui în noi înșine, adică slava Lui.

De aceea, mântuirea este un proces interior divino-uman, cu multe suișuri și coborâșuri, care ține toată viața noastră, pentru că divino-umane sunt toate ale Bisericii și pline de multă nevoință sfântă. Ea se primește de la Dumnezeu în dar și noi o pierdem de multe ori prin păcatele noastre cele multe și grele. Primim mântuirea lui Dumnezeu la Botez, în dar, fiind cu totul darul lui Dumnezeu pentru noi și o reprimim după ce ne spovedim și ne împărtășim cu Dumnezeu și trăim o viață sfântă. Căci prin orice păcat al nostru noi cădem din mântuirea Lui, adică din relația veșnică cu El și din simțirea slavei Sale celei veșnice și necreate, dar prin iertarea Lui și prin unirea sacramentală cu El și prin toată curățirea noastră interioară de patimi, noi trăim mântuirea cea veșnică a lui Dumnezeu.

De aceea, nu putem considera că suntem pe calea mântuirii noastre fără a avea în noi în mod continuu, în mod simțit și conștient, slava cea veșnică a lui Dumnezeu și fără a fi luminați de Dumnezeu din destul și fără a vedea, pe măsura curățirii noastre interioare, slava Lui cea prea înveselitoare încă de aici, de acum. Căci viața cu Dumnezeu nu e o metaforă goală de conținut, ci e prezența Lui reală, prin slava Sa, în noi înșine, care este conștientizată de noi clipă de clipă. Pentru că asta numesc Sfinții lui Dumnezeu a fi viața cu El: cea în care ei sunt cu El prin slava Lui și sunt luminați dumnezeiește și sunt umpluți mereu de vederi sfinte și de multe harisme dumnezeiești! Și cel care are o asemenea experiență vie, reală a vieții cu Dumnezeu, e cel care se mântuie în mod continuu și care crește în mod continuu în sfințenie.

Dar cel care se preface că împlinește poruncile Lui sau le împlinește formal, fără urmări sfinte în el, e cel care nu înțelege deloc teologia lui Dumnezeu. Pentru că teologia se înțelege dacă o trăiești în mod zilnic în viața ta. Teologia dumnezeiască este însăși viețuirea noastră continuă cu El. Și dacă trăim împreună cu El, împreună cu El ne și explicăm toate și înțelegem toate, căci tot demersul înțelegerii noastre este parte integrantă din calea mântuirii noastre.

De aceea, cei care cred că n-au nevoie de teologia lui Dumnezeu pentru ca să se mântuie, nu au nimic de-a face cu mântuirea. Pentru că mântuirea e însăși întruparea teologiei lui Dumnezeu în viața noastră. Poruncile Lui sunt parte integrantă din teologia Lui. Tot ceea ce ne-a spus, ne spune și ne va spune Dumnezeu despre Sine prin Sfinții și Îngerii Lui e teologia Lui și ea trebuie asumată cu totul de către noi. Căci, numai întrupând teologia Sa, noi avem o relație duhovnicească și sfântă cu Dumnezeu și slava Lui rămâne în noi. Slava Lui e acolo unde e tot adevărul Lui. Lucru pe care îl vedem din prima zi a Bisericii: slava Duhului Sfânt a coborât la Cincizecime în cei adunați împreună la rugăciune, care aveau tot adevărul Lui și Îl iubeau pe El cu adevărat și se iubeau și între ei, pentru că trăiau comunional. Și cu toții au fost umpluți de slava lui Dumnezeu, pentru că trăiau teologia Lui în mod comunional.

Dar când te separi de comunitatea liturgică și începi să lupți împotriva Bisericii, atunci nu mai ai de-a face cu slava Lui și cu comuniunea cea sfântă a creștinilor, pentru că tu ești un vrăjmaș al lui Dumnezeu și al mântuirii tale și al mântuirii tuturor. Ești un vrăjmaș al Lui, pentru că ești un vrăjmaș al Bisericii Sale. Și dacă te lupți cu El și cu Biserica Lui, atunci tu te lepezi de mântuirea ta și nu îi lași nici pe alții să se mântuie. Pentru că toți ne mântuim aici, în Biserica slavei Sale, în Biserica plină de slava Lui cea veșnică.

Și ne mântuim în Biserica Lui, pentru că la Dumnezeu totul e cu putință [Lc. 18, 27]! Ne mântuim fiecare în relația cu El, în mod personal, dar această relație e trăită în comuniunea sfântă a Bisericii. Pentru că oamenii nu ne scot din relația cu Dumnezeu, ci ne afundă și mai mult în relația cu El, atâta timp cât iubirea față de ei ne învață iubirea lui Dumnezeu, iar iubirea față de El ne umple de iubire sfântă pentru toți oamenii. Dacă încercăm să îi excludem pe ceilalți din rugăciunea și din viața noastră, noi excludem iubirea din sufletul nostru. Și dacă stingem iubirea din noi, noi înșine înghețăm…Dar dacă fiecare om ne aprinde dragostea de Dumnezeu și rugăciunea și evlavia noastră, atunci fiecare contează în mântuirea noastră, pentru că ne pune să ne rugăm pentru el și să îl asumăm în viața noastră.

Vă doresc mult spor în viața dumneavoastră și multă pace și înțelegere! Pentru că avem nevoie mereu de o minte clară și atentă și care să iubească pacea între oameni. Amin!


[1] Începută la 10. 03, în zi de joi, pe 25 noiembrie 2021. Cer senin, soare, 5 grade, vânt de 5 km/ h.

Predică la Intrarea în Templu a Născătoarei de Dumnezeu [21 noiembrie 2021]

Iubiții mei[1],

dacă duminica trecută, la începutul postului, Domnul ne-a spus că El e Samaritisul [Σαμαρείτης] [Lc. 10, 33, BYZ] cel mult milostiv, adică Străinul cel prea mult milostiv, Cel pe care noi nu Îl cunoaștem, dar trebuie să Îl cunoaștem neapărat, pentru a ne mântui, în praznicul de astăzi o avem în față pe Maica Lui, pe Născătoarea de Dumnezeu, care intră la vârsta de 3 ani în Templu[2] pentru ca să se dăruie cu totul lui Dumnezeu. Pentru că nu Îl poți cunoaște pe El cu adevărat, dacă nu te dărui cu totul Lui. Și după cum El ne este necunoscut nouă, tot la fel ne este necunoscută și Maica Lui, dacă nu ne apropiem de El și de Maica Lui cu toată evlavia noastră. Pentru că Domnul ne cere să Îl cunoaștem pe El, cât și pe Maica Lui, prin rugăciune și curăție, prin evlavie și sfințenie.

Toată Scriptura Vechiului Testament vorbește despre Domnul, despre El dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, și despre întruparea, viața, slujirea și mântuirea pe care ne-a adus-o El. Vechiul Testament ne vorbește tainic, dar explicit despre Domnul, pentru că ne învață să Îl vedem cu ochii credinței. Și când încep Evangheliile, ele ne vorbesc despre Iisus Hristos, despre Fiul Tatălui, ca despre Cel ce S-a întrupat din Preacurata Fecioară Maria și S-a făcut om. S-a făcut Dumnezeu și om pentru noi și pentru mântuirea noastră, pentru că Și-a asumat pentru veșnicie umanitatea noastră din uterul Maicii Sale. Pentru că noi avem un singur Hristos și El are o singură Mamă, pe Născătoarea de Dumnezeu, pe Pururea Fecioară Maria. Și ea s-a pregătit în toată copilăria ei pentru a fi Slujitoarea lui Dumnezeu, ajungând la o înălțime inimaginabilă a sfințeniei. Tocmai de aceea și Dumnezeul nostru treimic a binevoit numai întru ea, fapt pentru care Domnul S-a întrupat din pântecele ei. Și a binevoit întru ea [Ps. 44, 12, LXX][3], pentru că toată frumusețea ei era înăuntrul ei [Ps. 44, 14, LXX][4], adică sfințenia ei cea copleșitoare.

Însă, în comparație cu cel străin de neamul nostru, care este altfel decât noi după limbă și obiceiuri, dar nu e în mod neapărat și un om valoric, Străinul care Se întrupează din Fecioară e Însuși Făcătorul nostru, Cel care ne-a făcut după chipul și după asemănarea [κατ᾽ εἰκόνα καὶ καθ᾽ ὁμοίωσιν] [Fac. 1, 26, LXX] Sa. Adică El, Cel care pare Străin, Care pare de departe, din cer, e Cel mai bun și intim Prieten al nostru, e Cel mai apropiat de noi, pentru că El ne-a făcut pe noi pentru comuniunea cu Sine. Noi nu Îl știam pe El, pe Cel care ne-a făcut, pentru că noi nu am existat mai înainte ca să fim creați de El. Dar El, Cel care ne-a făcut pe noi, ne-a cunoscut pe noi din veșnicie, mai înainte ca să ne creeze, și El știe toate ale noastre, mai înainte ca noi să trăim și să murim. Pentru că existența noastră I-o datorăm cu totul Lui. De aceea, când El vine la noi și Se face om, nu vine ca la niște străini și nu este un Străin pentru noi. Căci El vine la ai Săi [In. 1, 11, BYZ], la lucrurile mâinilor Sale, la creația Sa. Și dacă noi Îl primim cu toată inima, atunci înțelegem că El ne iubește Cel mai mult dintre toți, pentru că El ne-a iubit mai înainte ca noi să existăm [I In. 4, 19, BYZ][5]. Și dacă existența noastră se datorează iubirii Lui celei veșnice, atunci existența noastră e din iubire enormă, din iubire dumnezeiască și nu e o întâmplare. Și dacă existența noastră pe pământ nu e o întâmplare, atunci nici viețuirea noastră aici nu trebuie trăită la întâmplare. Pentru că noi trebuie să trăim dumnezeiește, căci suntem chemați la a fi proprii relației cu Dumnezeu, cu Făcătorul nostru Cel veșnic.

Însă, așa cum subliniam și în predica de anul trecut, citându-l pe Sfântul Nicolaos Cabasilas, Dumnezeu nu a ajutat-o în mod special pe Fecioara Maria ca să-și sfințească viața sa[6]. Dar ea, prin râvna ei desăvârșită pentru sfințenie, a biruit tot păcatul în mod desăvârșit în ființa ei, fiind fără de păcat în toată viața sa, deși a primit același har cu toți oamenii care vor să se mântuie. De unde înțelegem, că nu Dumnezeu nu ne dă har, ci noi nu adăugăm râvna vieții curate, desăvârșite, la harul Lui, pentru ca să ne mântuim. Pentru că El „voiește [ca] toți oamenii să fie mântuiți [πάντας ἀνθρώπους θέλει σωθῆναι ]” [I Tim. 2, 4, BYZ], dar trebuie să voim și noi același lucru cu El. Și dorim să ne mântuim, când conlucrăm întru toate cu Dumnezeu, împlinind voia Lui cea sfântă și mântuitoare pentru noi.

Preacurata Stăpână a fost dusă și închinată lui Dumnezeu la Templu la vârsta de 3 ani, pentru că fusese primită de Sfinții ei Părinți prin rugăciune, post, lacrimi și prin această făgăduință. Ducerea ei la Templu a fost împlinirea făgăduinței lor față de Dumnezeu. Dar ea nu a fost dusă cu forța la Templu, pentru că ea însăși dorea mai mult decât ei să Îi slujească lui Dumnezeu. Căci atunci când a fost dusă la Templu, Preotul Domnului „a pus-o pe ea pe a treia treaptă a jertfelnicului și Domnul Dumnezeu a turnat har asupra ei [καὶ ἔβαλλε Κύριος ὁ Θεὸς χάριν ἐπ’ αὐτήν]. Și a jucat [cu] picioarele ei și a iubit-o pe ea toată casa lui Israil”[7]. Pentru că ceea ce au dorit părinții ei a dorit și ea, dar, mai întâi de toate, Dumnezeu Însuși a dorit-o pe ea, pe cea care a dăruit-o părinților ei prin asceză și prin făgăduință sfântă.

„Iar Maria era în templul Domnului îngrijită ca o porumbiță [ὡσεὶ περιστερὰ] și primind mâncare din mâna Îngerului [ἐκ χειρὸς Ἀγγέλου]”[8]. A Sfântului Arhanghel Gavriil[9]. Pentru că a trăit acolo în cea mai mare curăție și sfințenie până la vârsta de 12 ani[10].

– Cine a primit-o în Templu?

– „Zaharias [Ζαχαρίας], marele Arhiereu [ὁ μέγας Ἀρχιερεύς]”[11], ne spune prima cântare liturgică a praznicului! Iar dintr-o alta aflăm că Arhiereul Zaharias e Sfântul Arhiereu Zaharias, cel bătrân cu vârsta, tatăl Sfântului Ioannis Botezătorul[12]. Și a fost adusă de către Părinții ei, de către Sfinții Ioachim [Ἰωακεὶμ] și Anna [Ἄννα][13]  la Templu, însoțiți fiind de fecioare evlavioase și care aveau în mâinile lor făclii aprinse[14]. Iar aceste fecioare apar în Sfânta Icoană a praznicului, alături de Preacurata Stăpână, și dimpreună cu Sfinții Zaharias, Ioachim și Anna[15]. Iar în aceeași Icoană indicată, o vedem pe Preacurata stăpână în înălțimea Templului, cum e hrănită și povățuită de Arhanghelul Domnului. Pentru că viață îngerească a trăit acolo, înaintea Domnului, cea care s-a făcut mai sfântă decât toată creația lui Dumnezeu.

De aceea, Preacurata Stăpână e numită în Slujba zilei templul [τὸν ναὸν] în care El sălășluiește și tronul [τὸν θρόνον] lui Dumnezeu[16], pe care El Se odihnește. Și când Îl odihnești pe Dumnezeu înseamnă că ești cu totul sfântă pentru El. Pentru că ea I s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu.

– Și unde a locuit în Templu Născătoarea de Dumnezeu?

„Întru Sfânta Sfintelor [Τῶν Ἁγίων εἰς Ἅγια]”, fiind Sfântă și fără de prihană [ἡ Ἁγία καὶ ἄμωμος], prin Sfântul Duh aducându-se [ἐν Ἁγίῳ Πνεύματι εἰσοικίζεται] acolo[17] și de Arhanghelul Domnului fiind hrănită. Și a locuit în Sfânta Sfintelor din Templu, pentru că acea parte a lui o închipuia tocmai pe ea, pe cea care a avut în pântecele ei pe Cel mai presus de toate.

În cântarea de dinaintea vohodului de la Lumină lină…, se subliniază din nou că Stăpâna noastră a fost hrănită în Sfânta Sfintelor, dar că a fost hrănită de Gavriil [Γαβριὴλ], de Arhanghelul Domnului. Căci Dumnezeu l-a trimis pe Sfântul Arhanghel Gavriil ca să o hrănească pe cea cu totul fără de prihană [τὴν πανάμωμον][18]. Și când se spune că Născătoarea de Dumnezeu a fost cu totul fără de prihană, se spune că a fost fără de păcat în viața ei, pentru că a nu a săvârșit niciun păcat în toată viața ei.

De aceea, „astăzi Sfintele Sfinților se bucură [σήμερον τὰ τῶν Ἁγίων Ἅγια ἀγάλλονται] și corul Îngerilor în mod tainic prăznuiește [καὶ ὁ χορὸς τῶν Ἀγγέλων μυστικῶς πανηγυρίζει]”[19]. Pentru că noi o prăznuim, împreună cu toți Sfinții și cu toți Îngerii lui Dumnezeu, pe Maica lui Dumnezeu și pe Stăpâna lumii, pe cea mai sfântă decât întreaga făptură. Și cine se bucură împreună cu membrii Împărăției lui Dumnezeu, acela se bucură dumnezeiește. Pentru că se bucură în aceeași slavă a lui Dumnezeu în care ei locuiesc în Împărăția Lui. Căci noi toți suntem chemați să trăim de pe acum în slava Lui, cu toată sfințenia, pentru ca să ne învrednicim de împreuna viețuire cu Sfinții și cu Îngerii Lui întru Împărăția Sa.

Dar pentru ca să trăiești în sfințenie, trebuie să fii mereu omul care dăruie, care se dăruie tuturor. Și pe cele pe care le dărui, pe acelea le ai pentru veșnicie, pe când pe cele pe care le păstrezi egoist, pe acelea le pierzi definitiv. După cum ne-a spus Domnul în finalul parabolei de azi: „Așa [este cu] cel care își strânge lui comoară și nu se îmbogățește întru Dumnezeu [καὶ μὴ εἰς Θεὸν πλουτῶν]” [Lc. 12, 21, BYZ]. Pentru că îmbogățirea întru Dumnezeu înseamnă îmbogățirea ta prin milostenie. Cu cât dărui tuturor, cu atât primești mai mult har și mai multă curățire de păcate și mai multă libertate duhovnicească și mai multă iubire pentru Dumnezeu și pentru semenii tăi. Dăruirea te învață taina îmbogățirii întru Dumnezeu. Milostenia te învață sfințenia, iubirea, curăția lui Dumnezeu. Pentru că, pe cât dărui, pe atât te eliberezi interior de patimi, pe atât te dezlipești de lucruri cu inima ta și te simți tot mai ușor, tot mai liber înaintea tuturor.

Ținerea la averi înseamnă urâre de sine. Pentru că ești nemilostiv și nu dorești să te mântui. Dar dăruirea lor, a bunurilor tale, înseamnă eliberare de egoism, înseamnă libertate duhovnicească, înseamnă să te bucuri din toată inima. Pentru că numai atunci când dărui te bucuri cu adevărat. Când dărui și îi bucuri pe oameni.

Oricât de mult sau de puțin am avea, dacă nu dăruim, nu cunoaștem marea de har care coboară în inima celui care e milostiv. Trebuie să faci asta și vei înțelege! Dacă nu vei înțelege, înseamnă că nu ai dat din toată inima ta. Căci cel care dăruie cu toată inima, acela se bucură cu toată inima de slava lui Dumnezeu.

Să dăruim cu inimă bună tuturor! Să iertăm toate oamenilor! Pentru că așa ne iartă și nouă Dumnezeu. Căci El ne umple pe noi de iertarea Sa după marea Sa milă și nu după netrebnicia noastră. El ne iartă ca un Dumnezeu, pe când noi iertăm ca niște oameni. Și iertarea Lui înseamnă viața noastră cea veșnică, bucuria și pacea noastră. Amin!


[1] Începută la 17. 43, în zi de miercuri, pe 17 noiembrie 2021. Cer înnorat, 8 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Protoevanghelia lui Iacovos, 7. 2, în The Apocryphal Gospels. Texts and Translations, edited by Bart D. Ehrman and Zlatko Pleše, Pub. Oxford University Press, 2011, p. 48.

[3] „Că a dorit împăratul frumusețea ta [ὅτι ἐπεθύμησεν ὁ βασιλεὺς τοῦ κάλλους σου], că el este domnul tău [ὅτι αὐτός ἐστιν ὁ κύριός σου]”. Împăratul fiind Dumnezeu.

[4] „Toată slava ei [πᾶσα ἡ δόξα αὐτῆς], a fiicei împăratului [θυγατρὸς βασιλέως], [este] înăuntru [ἔσωθεν]”.

[5] „Căci El [mai] întâi ne-a iubit pe noi [ὅτι Αὐτὸς πρῶτος ἠγάπησεν ἡμᾶς]”.

[6] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Praedicationes (vol. 17), Teologie pentru azi, București, 2021, p. 172-173.

[7] Protoevanghelia lui Iacovos, 7. 3, în The Apocryphal Gospels. Texts and Translations, ed. cit., p. 48.

[8] Protoevanghelia lui Iacovos, 8. 1, în The Apocryphal Gospels. Texts and Translations, ed. cit., p. 48.

[9] Cf. Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1927, p. 334.

[10] Protoevanghelia lui Iacovos, 8. 2, în The Apocryphal Gospels. Texts and Translations, ed. cit., p. 48.

[11] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov21.html.

[12] Cf. Ibidem. Fragmentul la care mă refer: „καὶ χαίρει Ζαχαρίας ὁ πρέσβυς, ὁ γενέτης τοῦ Προδρόμου”.

[13] Ibidem. Căci „ἐκ τοῦ Κυρίου λαβόντες, ἐπαγγελίας καρπόν, Ἰωακεὶμ καὶ Ἄννα, τοῦ Θεοῦ τὴν Μητέρα, εὐπρόσδεκτον θυσίαν, ἐν τῷ Ναῷ, προσενήνοχαν σήμερον”.

[14] Ibidem: „καὶ ταύτης αἱ παρθένοι ταῖς ἀρεταῖς, ἐγκοσμούμεναι ἔμπροσθεν, λαμπαδουχοῦσαι προσέφερον τῷ Θεῷ”.

[15] A se vedea Sfânta Icoană a praznicului de aici: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1232/sxsaintinfo.aspx.

[16] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov21.html. [17] Ibidem.

[18] Ibidem. Textul la care mă refer e acesta: „Μετὰ τὸ τεχθῆναί σε, Θεόνυμφε Δέσποινα, παρεγένου ἐν Ναῷ Κυρίου, τοῦ ἀνατραφῆναι εἰς τὰ Ἅγια τῶν Ἁγίων, ὡς ἡγιασμένη. Τότε καὶ Γαβριὴλ ἀπεστάλη πρὸς σὲ τὴν πανάμωμον, τροφὴν κομίζων σοι”. [19] Ibidem.

Predică la Duminica a XXV-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

mila față de oameni și față de animale și față de plante și față de întreaga creație suferindă a lui Dumnezeu izvorăște de la sine, dacă îi iubim pe oameni și dacă iubim întreaga creație a lui Dumnezeu. Și când iubești, atunci te simți responsabil față de tot cel care suferă, față de tot cel care e în nevoie, pentru că nu suporți durerea lui. Când ți-e milă de un om bolnav și suferind, atunci te pui în locul lui, pentru că și tu poți ajunge la fel ca el. Iar când un animal sau o pasăre suferă și nu se pot ajuta pe ei înșiși, atunci simți că tu trebuie să faci ceea ce ei nu pot să mai facă, mai ales dacă e foarte ușor să îi ajutăm.

Vedem online diverse file video cu oameni care au ajutat alți oameni și animale în diverse situații dramatice și acestea sunt profund educative. Au scos broasca țestoasă din plastice și au lăsat-o din nou în mare, au scos vaca din groapa în care căzuse, au intrat în apă ca să salveze un câine, au ajutat la construirea casei pentru niște copii nevoiași, rămași singuri, au fost acolo când oamenii și animalele sufereau și aveau nevoie de ajutor imediat. Și când vedem astfel de exemple bune și noi simțim să facem la fel. Și simțim să facem la fel pentru că suntem vii și compătimim cu cei care sunt în suferință și în necaz. Dar dacă închidem ochii și trecem mai departe, păcătuim! Dacă nici măcar nu putem să ne rugăm pentru oamenii în suferință și să ne pară rău pentru ei, păcătuim grav! Și aceste păcate interioare ne dezumanizează, pentru că ne fac să nu îi mai simțim pe oameni în inima noastră. Și când nu îi mai simțim pe ceilalți, când nu ne mai bucurăm de bucuria lor și când nu ne mai doare durerea lor, înseamnă că am murit duhovnicește, că nu mai suntem vii cu adevărat.

Căci atunci când Sfântul Pavlos ne învăța că e nevoie tot timpul de „a vă bucura cu cei care se bucură [χαίρειν μετὰ χαιρόντων] și [de] a plânge cu cei care plâng [καὶ κλαίειν μετὰ κλαιόντων]” [Rom. 12, 15, BYZ], ne vorbea despre normalitatea inimii noastre. Pentru că inima noastră, atunci când e sănătoasă duhovnicește, adică atunci când se raportează firesc la realitățile de zi cu zi, simte și bucuriile și împlinirile oamenilor, dar și tristețile și dramele lor. Când stai de vorbă cu oamenii și ei ți se confesează, îți spun și bucuriile, lucrurile bune și împlinirile lor în viață, dar și durerile, fricile și neîmplinirile lor. Ți le spun amestecate. Iar tu, dacă ești sensibil la toate în inima ta, știi să te bucuri pentru cele bune, dar și să te întristezi și să compătimești cu el în durerile sale. Nu mimezi bucuria și nici compătimirea, dacă ești un om sănătos duhovnicește, un om sănătos la inimă! Pentru că inima bună, smerită, atentă, iubitoare, le simte pe toate în adevărul lor. Și ea se bucură când simte bucurie și adevăr în viața oamenilor, dar se întristează atunci când simte minciună, când vede fărădelege, când simte păcat nepocăit în viața cuiva.

Însă, cine ține vie inima milostivă? Pocăința continuă și milostenia și ajutorul față de oameni! Când te pocăiești tot timpul pentru păcatele tale, atunci simți durere pentru tot păcatul oamenilor. Când te pocăiești pentru păcatele tale, simți cât de mare rău e păcatul, tot păcatul pe care îl fac oamenii. Și când simți păcatul în tine, te rogi lui Dumnezeu pentru iertarea ta, dar și pentru iertarea întregii lumi. Pentru că simți cu toată ființa ta, că așa cum tu ai nevoie de iertare, toată lumea are nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Și când te pocăiești și te rogi tot timpul, atunci ești milostiv și atent cu oamenii, pentru că știi că numai astfel se îndreaptă oamenii.

Oamenii se îndreaptă când simt binele din noi înșine! Când binele, iubirea, rugăciunea noastră le vorbesc în mod autentic, în mod profund, și îi cheamă și pe ei la pocăință. Dan Puric, într-un interviu recent acordat lui Damian Drăghici, vorbea despre întoarcerea unui tânăr, după ce a făcut mari fărădelegi, pentru că nu a putut să scape de amintirea mamei sale care se ruga în genunchi lui Dumnezeu. A văzut acest lucru în copilăria sa, iar convertirea lui s-a produs după ani de zile. Dar rugăciunea aceea l-a mântuit pe el, l-a scos pe el din viața lui cea rea! Pentru că aceea a fost plină de adevăr, de iubire pentru oameni[2]. Și când oamenii simt că îi iubim și îi prețuim și îi ajutăm cu adevărat, ei sunt bucuroși și recunoscători pentru că au astfel de prieteni. Căci atunci când îți mor prietenii, vezi cât de mult au contat și contează ei în viața ta.

În Evanghelia de azi, cel care L-a ispitit pe Domnul [Lc. 10, 25, BYZ], a vrut „a se îndrepta pe sine [δικαιοῦν ἑαυτὸν]” [Lc. 10, 29, BYZ]. Când ispitești pe cineva cu răutate, când îl iei la bani mărunți, vrei să dovedești că tu ești un om deștept, iar ăla e un prost. Cel care se ocupa cu legea Sfântului Moisis și L-a ispitit pe Domnul în privința vieții religioase, când a văzut că e biruit de Domnul în cuvânt, a vrut să se facă „Drept” prin cuvinte în fața Lui și nu prin fapte. Dar când ești „Drept” de fațadă, în mod fariseic, în mod mincinos, pretinzi că ești așa, dar nu ești! Pentru că omul integru spune ceea ce face. Și el spune ceea ce este prin ceea ce face. Dar când faci una și spui alta, atunci nu poți fi „Drept”, ci ești un șarlatan, pentru că prezinți oamenilor o poveste mincinoasă despre tine însuți.

Când mimezi afectarea, atunci ești penibil, pentru că durerea adevărată nu e teatralizare. Iar când mimezi bucuria și nu ești bucuros, iarăși ești penibil, pentru că omul care se bucură e o bucurie pentru toți și nu o glumă. Pentru că nu poți mima starea ta de spirit fără ca ea să fie observată de oamenii profunzi. Poți să minți pe unul, pe trei, pe zece, dar nu la nesfârșit, pentru că ceea ce ești iese la iveală. Și ceea ce iese la iveală e adevărata ta stare interioară, adică nefericirea și neîmplinirea ta.

Dar Domnul nu i-a spus în față aceluia că e un șarlatan și nici nu a întrerupt discuția cu el, ci El i-a vorbit despre o situație de viață, despre ceva concret! I-a vorbit despre cum arată omul bun, deși știa foarte sigur că și acela știe cum arată acesta. Dar, pentru ca să ne învețe să avem răbdare în discuțiile cu oamenii și multă înțelepciune și perspicacitate, Domnul îi vorbește despre ceea ce și omul legii știa: despre omul bun. Îi vorbește despre ceea ce știa foarte bine. Și această strategie predicatorială, aceea de a prezenta ceea ce oamenii știu foarte bine, cu scopul de a-i băga în corzi, pentru a-i face să dea răspunsul corect, chiar și dacă ei nu vor să îl dea, e întotdeauna folosită cu succes în avocatură, cât și în viața duhovnicească. Pentru că îl pui pe cel acuzat în situația de a recunoaște normalitatea. Cum să mai nege cineva nevoia de ajutor, când tu îi vorbești despre cum părinții lui l-au ajutat în viață, atunci când el a fost grav bolnav? Și cum să mai nege cineva binele și nevoia de bine din societate și din lume, când tu îi vorbești în mod punctual de binele primit în viața lui?

Cel care vrea să îți ia viața, are, la rândul lui, moartea foarte aproape de el. Căci dacă vrea să îți dea ție cu un topor în cap, același topor e foarte aproape de el, și e nevoie doar de altcineva care să îl lovească. Și când Domnul a spus: „căci toți care au luat sabia prin sabie vor muri [πάντες γὰρ οἱ λαβόντες μάχαιραν ἐν μαχαίρᾳ ἀποθανοῦνται]” [Mt. 26, 52, BYZ], ne-a spus că oricine ucide pe aproapele lui, se omoară pe sine însuși. Și nu trebuie să iei sabia sau pistolul și să-l ucizi pe un altul, ci e nevoie să îi iei salariul, să îi iei dreptul de a munci, să îl vorbești de rău, să minți despre el vrute și nevrute, pentru ca să îl omori cu zile. Fiindcă orice lucru pe care îl facem împotriva altora e un lucru pe care îl facem împotriva noastră. Și când îi batem și îi înjurăm și îi calomniem pe alții, atunci ne omorâm pe noi înșine, pentru că păcătuim cu păcate grele.

De aceea, a-i iubi pe oameni înseamnă a-i zidi duhovnicește, a le ajuta lor ca să se mântuie, pe când a lupta împotriva lor înseamnă a lupta împotriva mântuirii tale. Și când Domnul îl pune la zid cu întrebarea despre bine, despre cine a făcut bine, despre cine a fost aproapele celui căzut între tâlhari, omul a fost nevoit să răspundă adevărul: „Cel care a făcut milă cu el [Ὁ ποιήσας τὸ ἔλεος μετ᾽ αὐτοῦ]” [Lc. 10, 37, BYZ].

Căci el știa adevărul, știa cine e aproapele nostru, dar dorea să se dea de „deștept” înaintea Domnului. Pentru că îl interesa laudele oamenilor și nu să le facă bine în mod real. Dar pe Domnul nu Îl interesează laudele și buna impresie despre noi înșine, ci faptele noastre bune! De aceea, El îi spune: „Mergi și fă [și] tu asemenea [Πορεύου καὶ σὺ ποίει ὁμοίως]!” [Lc. 10, 37, BYZ]. Mergi și fă și tu milă! Fă milă ca samaritisul[3], căruia i s-a făcut milă de cel rănit [Lc. 10, 33, BYZ]!

Și când ți se face milă de cineva, atunci știi și ce poți să faci pentru el. Căci poți să faci ceea ce poți să faci atunci, pe loc, cu lucrurile pe care le ai la îndemână. Poți să suni ca să vină salvarea. Poți să îl ridici de jos pe cel căzut. Îi poți da un ban. Poți să vorbești cu el. Poți să îl trimiți undeva, unde îi va fi bine. Te poți ruga pentru el. Căci putem să facem ceea ce putem să facem. Numai el să nu ne rămână indiferent!…

Însă eu știu, cum știți și dumneavoastră, că nu putem ajuta pe toată lumea! Nu putem și nici nu vom putea să ajutăm pe toată lumea. Dar inima trebuie să ne doară întotdeauna că nu putem să ajutăm pe toată lumea cu tot ceea ce are nevoie fiecare. Și trebuie să ne rugăm pentru binele și pentru mântuirea întregii lumi, chiar dacă vedem împotrivirea în masă a omenirii față de voia lui Dumnezeu. Pentru că durerea și rugăciunea pentru toți, adică asumarea întregii lumii în viața noastră, ajută întreaga lume, iar pe noi ne ține sănătoși duhovnicește.

Această asumare duhovnicească a întregii lumi e ca viața din jurul nostru: nu putem să trăim fără ea. La o primă impresie, credem că putem să facem abstracție de ceilalți și de întreaga existență, dar noi suntem una, o singură creație a lui Dumnezeu. Și viitorul nostru e unul împreună, pentru că ne pregătim pentru Împărăția lui Dumnezeu, pentru Împărăția comuniunii celei veșnice.

Mâine începem Postul Nașterii Domnului și vom posti cu toții după puterile noastre. Ne vom ruga și vom posti și vom munci împreună, pentru că Biserica e Școala comuniunii celei duhovnicești. Și aici ne pregătim noi pentru viața cea veșnică, prin fiecare lucru pe care îl facem.

De aceea, iubiții mei, dacă suntem vii și atenți la tot ceea ce se petrece în jurul nostru, să reacționăm creștinește la realitate! Adică să reacționăm prin intermediul iubirii și al bunătății și al facerii de bine. Pentru că bunătatea ne sădește în inimile oamenilor și ne face vii pentru totdeauna. Ceea ce am făcut bine e un lucru bine făcut și el inspiră mereu pe oameni, dar pentru răul nostru trebuie să ne pocăim toată viața, chiar dacă l-am spovedit și pentru el am fost iertați de Dumnezeu, căci trebuie să pomenim totdeauna căderile noastre cele cumplite. Și dacă le pomenim, atunci ne arătăm recunoscători față de Dumnezeu, față de Cel care ne-a iertat și ne iartă pe noi pururea. Căci fără El nu am fi putut să ne ridicăm din moartea noastră, pentru ca să fim vii împreună cu El.

Așadar, nu vă uitați la păcatele dumneavoastră, oricât de multe și de mari ar fi, ci la iubirea Lui față de noi, la Cel care ne iartă pe noi din destul! Veniți la El și fiți vii împreună cu El! Pentru că nu vă veți putea bucura cu adevărat, dacă El nu vă iartă și nu vă luminează și nu vă înseninează pururea.

Lăsați-L pe Dumnezeu să vă bucure! Lăsați-L pe El să vă învețe marea Sa milă față de noi! Fără mila Lui nu aș fi învățat nimic și nu aș fi fost nimic, pentru că aș fi rămas în moartea mea. Dar pentru că m-am încrezut în mila Lui mai mult decât în orice altceva, de aceea am îndrăznit întru El și m-am bucurat în mod inexprimabil.

Și dumneavoastră puteți face la fel! Și dumneavoastră vă puteți umple de mila Lui, pentru ca să fiți vii pentru veșnicie! Amin.


[1] Începută la 8. 53, în zi de marți, pe 9 noiembrie 2021. După ploaie, cer înnorat, 8 grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Spre finalul interviului: https://www.youtube.com/watch?v=t2kWzrzp3Gg.

[3] De la forma de N. σαμαρείτης existentă în Lc. 10, 33, BYZ.