Sermon on the 33rd Sunday after Pentecost [2025]
My beloveds[1],
the pharisaism is our state, of all of us, when we say that we are other than we are, while the publican’s repentance is the recognition of our inner truth before God. And when you lie about yourself, when you present a false image of yourself to people, you cannot have a real relationship with people, because only the truth creates real relationships with others, the truth that you tell. Whereas lies do not create a relationship, but a pseudo-relationship, because people relate to the lies about you and not to you, to the real you. Because the real you is the truth about yourself[2].
Theater or film actors play roles, but in their lives, they are themselves. If we dramatize our lives, if we play a role with each person and don’t talk seriously to anyone, the result of our social life is that we don’t have any friends. Because we haven’t talked seriously to anyone[3].
But what does it mean to have a friend? To have a person to whom you can tell your truths, of your life! A friend is someone you talk honestly to about yourself, because he also talks honestly to you about himself. But someone who doesn’t want to talk bluntly about himself, even though he has known you for a long time and with whom you often talk, is an acquaintance, but not a friend. Because a friend is someone who carries within himself the real you, because you have confessed yourself to him[4].
But even among friends there are degrees and degrees of intimity! Because the intimity does not depend on the will of man, but on his power of spiritual and intellectual understanding. You can be confessable, you can confide in your friend, but he understands your love and sincerity according to his measure. And that is why you need people who are at your level or above you, in order to have a fulfilling friendship, one that leads you to great spiritual and creative growth[5].
More briefly, I love you is as nuanced as the reality of your friend. You can say I love you to many people, but you say to each one according to your intimacy with him. Because friendship is about sincerity, but most of all about understanding and valuing the other. And if you don’t understand him deeply, you don’t appreciate him. And if you don’t value him, you’re on the periphery of friendship and not at its incandescent center[6].
The word friendship is demonetized in everyday life, because it needs real sincerity. And the real sincerity is the inner reality of the ghostual man, who is honest with God and with people in his heart. When you repent, you are honest with yourself and with God and with all man, because you are aware of the fact that you need God’s mercy, His forgiveness. Because the repentance demands the real life from God[7].
The repentance is the continuous return to real life, to life with God, that is why it is indispensable to our life. Whoever does not repent daily, does not recognize his sins. And whoever overlooks his sins, believes himself „righteous” before people. But when you claim inner „righteousness”, the state of „holiness” without having it, then you are a charlatan, an impostor. Because the holiness is full of repentance, of the recognition of one’s sins, and it is not a state empty of reality. The holiness is alive, it is of a living man, of a man who really assumes his sins and repents for them[8].
That is precisely why, the publican went down straightened [δεδικαιωμένος][Lucas 18, 14, BYZ] from the Temple. He repented and therefore his heart was straightened. He returned home filled with God’s mercy, because he recognized his need for His mercy. The pharisee returned home empty-handed, because he boasted before God of self-sufficiency. And when you believe that you are and that you have, you receive nothing from God, because you are left in your blindness[9].
Since I have known this evangelical passage, I have understood the great evil of speaking at Church. Because, instead of deepening with your mind and heart the theological words of the Service, you sit and waste time. And instead of praying and being filled with the peace of God, you are yawning the mouth and have no use for your life. And the pharisee wasted time at Church because he talked about his achievements and not about his sins. While God wants to hear us talk about our sins, about our inner burdens, so that He can heal us of them[10].
Therefore, my beloveds, to stand before God means to ask Him for His mercy. And if we truly ask for it, we receive it. And His mercy is the peace that we receive at the Church, it is the forgiveness that we receive from Him, it is our strengthening towards good deeds. The Triodion begins today and, with it, our journey towards Easter begins. Because we begin to relive the Lordʼs way to the Cross and to the Resurrection to save us. Amin[11]!
[1] Started at 10.45, in day of monday, on 3 february 2025. Cloudy sky, 4 degrees, wind of 18 km/h.
[2] Iubiții mei, fariseismul e starea noastră, a tuturor, când spunem că suntem alții decât suntem, pe când pocăința vameșului e recunoașterea adevărului nostru interior înaintea lui Dumnezeu. Și când minți despre tine însuți, când propui oamenilor o imagine falsă despre tine, tu nu poți avea o relație reală cu oamenii, pentru că numai adevărul creează relații reale cu ceilalți, adevărul pe care îl spui. Pe când minciunile nu creează o relație, ci o pseudo-relație, pentru că oamenii se raportează la minciunile despre tine și nu la tine, la cel adevărat. Pentru că cel adevărat este adevărul despre tine însuți.
[3] Actorii de teatru sau de film joacă roluri, dar în viața lor sunt ei înșiși. Dacă ne teatralizăm viața, dacă jucăm câte un rol cu fiecare în parte și nu vorbim serios cu nimeni, rezultatul vieții noastre sociale e că nu avem niciun prieten. Pentru că n-am vorbit cu niciun om în mod serios.
[4] Dar ce înseamnă să ai un prieten? Să ai un om căruia să îi spui adevărurile tale, ale vieții tale! Prietenul e cel cu care vorbești cinstit despre tine, pentru că și el îți vorbește cinstit despre el. Dar cel care nu vrea să vorbească în mod tranșant despre el, deși te cunoaște de mult timp și cu care vorbești adesea, el îți este un cunoscut, dar nu un prieten. Pentru că prietenul e cel care te poartă în sine pe tine, pe cel adevărat, pentru că tu te-ai mărturisit lui.
[5] Însă și între prieteni sunt grade și grade de intimitate! Pentru că intimitatea nu ține de voința omului, ci de puterea lui de înțelegere duhovnicească și intelectuală. Tu poți fi confesiv, te poți încrede în prietenul tău, dar el înțelege iubirea și sinceritatea ta pe măsura lui. Și de aceea ai nevoie de oameni care să fie la măsura ta sau mai presus de tine, pentru ca să ai o prietenie împlinitoare, una care să te ducă la o mare sporire duhovnicească și de creație.
[6] Mai pe scurt, te iubesc e tot la fel de nuanțat ca și realitatea prietenului. Poți spune te iubesc multor oameni, dar la fiecare îi spui pe măsura intimității tale cu el. Pentru că prietenia ține de sinceritate, dar cel mai mult de înțelegerea și prețuirea celuilalt. Și dacă nu îl înțelegi profund, nici nu îl prețuiești. Și dacă nu îl prețuiești, ești la periferia prieteniei și nu în centrul ei incandescent.
[7] Cuvântul prietenie e unul demonetizat în viața de zi cu zi, pentru că el are nevoie de sinceritate reală. Iar sinceritatea reală e realitatea interioară a omului duhovnicesc, care e sincer cu Dumnezeu și cu oamenii în inima lui. Când te pocăiești ești sincer cu tine și cu Dumnezeu și cu tot omul, pentru că ești conștient de faptul că ai nevoie de mila lui Dumnezeu, de iertarea Lui. Pentru că pocăința cere viața reală de la Dumnezeu.
[8] Pocăința e întoarcerea continuă la reala viață, la viața cu Dumnezeu, de aceea este indispensabilă vieții noastre. Cine nu se pocăiește zilnic, acela nu își recunoaște păcatele. Și cine își trece cu vederea păcatele sale, acela se crede „drept” înaintea oamenilor. Dar când susții „dreptatea” interioară, starea de „sfințenie” fără să o ai, atunci ești un șarlatan, un impostor. Pentru că sfințenia e plină de pocăință, de recunoașterea păcatelor sale și nu e o stare goală de realitate. Sfințenia e vie, ea este a unui om viu, a unui om care își asumă păcatele în mod real și se pocăiește pentru ele.
[9] Tocmai de aceea, vameșul s-a coborât îndreptat [δεδικαιωμένος][Lc. 18, 14, BYZ] de la Templu. S-a pocăit și pentru aceea s-a îndreptat inima lui. S-a întors acasă plin fiind de mila lui Dumnezeu, pentru că a recunoscut că are nevoie de mila Lui. Fariseul s-a întors acasă cu mâna goală, pentru că s-a lăudat în fața lui Dumnezeu cu autosuficiență. Și când crezi că ești și că ai, nu primești nimic de la Dumnezeu, pentru că ești lăsat în orbirea ta.
[10] De când am cunoscut acest pasaj evanghelic, am înțeles marele rău al vorbirii la Biserică. Pentru că, în loc să aprofundezi cu mintea și cu inima ta cuvintele teologice ale Slujbei, tu stai și pierzi timpul. Și în loc să te rogi și să te umpli de pacea lui Dumnezeu, tu caști gura și nu ai niciun folos pentru viața ta. Iar fariseul a pierdut timpul la Biserică pentru că a vorbit despre realizările sale și nu despre păcatele sale. Pe când Dumnezeu vrea să ne audă vorbind despre păcatele noastre, despre poverile noastre interioare, pentru ca să ne vindece de ele.
[11] Așadar, iubiții mei, a sta înaintea lui Dumnezeu înseamnă a cere de la El mila Lui. Și dacă o cerem cu adevărat, o și primim. Iar mila Lui e pacea pe care o primim la Biserică, e iertarea pe care o primim de la El, e întărirea noastră spre fapte bune. Triodul începe azi și, odată cu el, începe drumul nostru spre Paști. Pentru că începem să retrăim drumul Domnului spre Cruce și spre Înviere pentru a ne mântui pe noi. Amin!