Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare [2024]

Iubiții mei[1],

fiecare zi a vieții noastre este o asumare a Dumnezeieștii Cruci a Domnului. Pentru că ne asumăm pe fiecare zi toate greutățile zilei, tot neprevăzutul zilei. Ne asumăm toată munca, toată oboseală, toată ispita, toată noutatea din viața noastră. Dar nu numai munca sau boala sunt obositoare, extenuante, ci și bucuria. Bucuria mare este o mare oboseală, pe lângă o mare și neapărată împlinire. Pentru că bucuria cea sfântă, care ne umple de multă rugăciune și iubire dumnezeiască, nu ne lasă să dormim, să ne odihnim, ci ne epuizează la modul frumos, la modul împlinitor.

Trebuie să le facem mereu pe cele ale zilei. O luăm de la capăt, mereu, cu dusul la serviciu, cu dusul la cumpărături, cu făcutul mâncării, cu cele ale familiei noastre. De când ne trezim, ne îmbrăcăm în rugăciune și în atenție, pentru că toate trebuie făcute. Făcute metodic. Și cu toate că ne-am rutinat într-un anume fel viața noastră, pe fiecare zi avem noi și noi surprize, pentru că întâlnirile cu alți oameni, noi și noi evenimente, noi și noi stări interioare vin în viața noastră. Și nimeni nu te întreabă dacă ești pregătit să te întâlnești cu neprevăzutul din viața ta, ci toți vor să le fii partener de dialog. Vor să stai de vorbă cu ei, vor să îi înțelegi, vor să îi ajuți, vor să îi crezi, vor să îi iubești. Pentru că nimeni nu dorește să îl respingi, să îl dai la o parte, ci fiecare se vrea îmbrățișat în mod personal. Și când îți asumi această Cruce continuă a relațiilor interpersonale, îți asumi istovirea continuă, pentru că a vorbi cu oamenii în mod real e cea mai mare extenuare.

Pentru că a vorbi în mod real cu oamenii nu înseamnă a trăncăni cu ei vrute și nevrute, ci a-i înțelege în mod abisal și a vorbi despre nevoile lor reale, despre nevoile lor duhovnicești, intelectuale, intime. Și nu numai a vorbi și a le explica și a-i face să se înțeleagă, ci și a-i purta mereu în rugăciune și în inima ta, în dragostea ta pentru ei. Și iubirea pentru oameni, în definitiv, e adevărata Cruce a noastră. Pentru că toate le facem din iubire și din respect și din recunoștință și din milostivire față de oameni.

Toate ale casei noastre le facem din iubire pentru familia noastră, toate ale Bisericii le facem din iubirea față de toți frații noștri, iar opera noastră o dăruim tuturor oamenilor, pentru că toți au nevoie de adevăr, de încredere, de împlinire interioară. Și pentru ca să facem acest lucru trebuie să ne asumăm Crucea Domnului ca iubire mereu vie, mereu dăruitoare față de toți oamenii. Căci El, pe Cruce, S-a suit tocmai din imensa Lui iubire față de toți oamenii. Pentru că El Și-a asumat toate durerile, păcatele, neputințele noastre pe Cruce, pentru ca să ne învețe pe noi toți să iubim fără margini pe tot omul. Să îl iubim în mod real, adică dorindu-i mântuirea lui.

Iar puterea noastră de a iubi duhovnicește pe tot omul este iubirea Lui față de tot omul. Pentru că Domnul Își revarsă mereu iubirea Lui în noi și ne învață să îi iubim pe toți ca pe noi înșine, adică dorindu-le tuturor mântuirea așa cum ne-o dorim și nouă. Și când simți, ca un foc nestins, iubirea Lui în tine însuți, atunci Crucea Lui înseamnă a-i iubi pe toți cu dragostea Lui cea prea mare, nesfârșită, veșnică. Și epuizarea Crucii devine revărsarea iubirii față de toți, care e o împlinire paradoxală.

Pentru că, pe de o parte, noi ne epuizăm muncind pentru oameni și alinându-i în multe feluri, dar, pe de altă parte, numai această epuizare ne împlinește. Căci atunci când nu faci nimic pentru ei, treci pe lângă ei ca pe lângă niște pietre, ca pe lângă niște ziduri, ca pe lângă nici pomi care nu te interesează. Dar când oamenii încep să te intereseze în mod real și îi incluzi pe toți în iubirea ta, în rugăciunea ta, în munca ta, fiecare devine o bucurie mare pentru tine, o taină imensă, o nespusă împlinire. Pentru că atunci când omul e o taină vie pentru tine, el devine un confident al tău. Și omul cu care începi să vorbești și în fața căruia te destăinui, devine o parte din tine, pentru că te poartă în el însuși.

Și Domnul ne spune că trebuie să mergem în viața noastră după [ὀπίσω] El [Mc. 8, 34, BYZ], pentru că a merge după El înseamnă a ne umple de dragostea Lui pentru toți oamenii. Cu alte cuvinte, ne cere să introducem în toate așteptările și discuțiile noastre împlinirea duhovnicească. Și dacă atunci când discuți cu cineva primează duhovnicescul, primează sfințenia, nu mai ai gânduri ascunse, gânduri murdare, gânduri parvenitiste, ci te interesează folosul real al tău și al lui, al celui cu care discuți.

Discuția esențială a omului e discuția teologică. Ea e cea de care cu toții avem nevoie. Și cu toate că mulți nu știu că aceasta e nevoia reală a omului, vin spre tine cu dorința să discutați, să discutați orice. Dar dincolo de orice, de orice discuție, e nevoia adâncă a noastră de Dumnezeu și de comuniunea sfântă. Iar Dumnezeu și comuniunea dintre noi și El și dintre noi, oamenii, fac parte din discuția teologică, vitală a omenirii. Pentru că noi trebuie să Îi urmăm Lui în viață, Creatorului nostru, iar urmarea Lui înseamnă a ne umple de comuniunea cu El și cu toți oamenii credincioși Lui.

De aceea, discuția teologică, cea despre Dumnezeu și despre relația Lui cu noi, e discuția fundamentală a fiecărui om. E ce vrea omul cu adevărat. Pentru că, în esența lui, omul vrea să vorbească, să vorbească la modul împlinitor. Vrea să vorbească cu Dumnezeu, să fie ascultat de El și El să îi răspundă. Și răspunsurile lui Dumnezeu sunt marea bucurie și împlinire a omului, pentru că Dumnezeu răspunde, prin slava Lui, în adâncul omului și omul receptează la modul abisal vorbirea lui Dumnezeu cu el. Și când Dumnezeu îți vorbește în taina adâncului tău, acolo, în adâncul tău, începi și tu să vorbești cu El și cu întreaga lume. Pentru că rugăciunea cu Dumnezeu și vorbirea cu oamenii pleacă din același loc: din adâncul persoanei tale.

Cei care nu mai vor să vorbească cu oamenii, nu mai vorbesc nici cu Dumnezeu. Muțenia față de oameni e consecința părăsirii lui Dumnezeu. Căci, cu El, cu Dumnezeul nostru, vorbim neîncetat, vorbim în adâncul nostru, și când nu mai vorbim cu El, nici vorbirea cu oamenii nu mai prezintă vreun interes pentru noi. Și nu mai prezintă interes, pentru că îi desconsiderăm pe toți. Și când desconsideri, atunci urăști, pentru că te urăști.

Însă Domnul ne cere să ne lepădăm de noi înșine, de tot ceea ce iubim în mod rău, în mod pervers, pentru ca să ne asumăm Crucea noastră, adică viața noastră cu El și să Îi urmăm Lui [Mc. 8, 34]. Și prima iubire perversă a noastră e iubirea față de noi înșine, față de modul nostru pătimaș de existență. A ne iubi patimile noastre înseamnă a ne dori Iadul. Pentru că orice păcat și orice patimă ne coboară în Iad. Dar când începi să te lupți cu tot păcatul în tine însuți, să nu-l mai dorești și să spovedești tot ce ai făcut rău, atunci începi să te lepezi de tine, de cel vechi, pentru ca să te înnoiești mereu duhovnicește.

Spovedirea continuă a păcatelor noastre face parte din continua lepădare, renunțare la noi înșine, la noi, cei vechi, pentru a ne înnoi duhovnicește. Și înnoirea noastră duhovnicească e reală, pentru că ne umplem de harul Lui, de puterea Lui de a săvârși toată virtutea dumnezeiască. Harul Lui, care ne iartă păcatele, ne dă și putere să le biruim în mod zilnic. Și când biruim duhovnicește, noi trăim duhovnicește, trăim ca niște înviați din morți, pentru că harul sau slava Lui ne-a ridicat pe noi din morți.

Lepădarea sau renunțarea la sinele nostru păcătos înseamnă umplerea noastră de slava Lui. Pentru că ne lepădăm de rău, de tot răul pe care l-am făcut, pentru a ne umple de tot binele lui Dumnezeu. Și binele lui Dumnezeu e toată virtutea dumnezeiască. Ne umplem de rugăciune, de iertare, de curăție, de pace, de iubire dumnezeiască, de toată cuviința și bucuria dumnezeiască, pentru că începem să urâm păcatul în mod definitiv și sistematic. Și oriunde îl găsim în ființa noastră, noi îl demascăm imediat, pentru că îl spovedim imediat. Și când îl spovedim, noi primim și puterea Lui de a-l birui, pentru că orice păcat se biruie cu puterea lui Dumnezeu. Și puterea Lui e slava Lui cea veșnică, cea care sfințește toate în Biserică și lume.

Însă, tot ceea ce Domnul ne spune în Evanghelia Sa, ne spune având în vedere fundamentul ei, Biserica Lui. Pentru că viața evanghelică sau creștină sau ortodoxă se trăiește în Biserica Lui, în Biserica Cincizecimii și nu oriunde. El a vorbit despre apa cea vie a slavei Sale, adică despre făgăduința Cincizecimii, care coboară de la El în oamenii credincioși Lui, despre iertarea sacramentală a păcatelor, despre lupta duhovnicească a creștinului pentru a se mântui, despre îndumnezeirea lui, pentru că știa că acestea vor fi realitățile interioare ale Bisericii Lui. Întreaga Evanghelie și întreaga Scriptură au în vedere Biserica Lui, adică pe aceasta, în care noi suntem, și toată Scriptura vorbește despre viața noastră liturgică și duhovnicească. Iar Sfinții Bisericii continuă Scriptura Lui, o continuă prin viața, minunile și predicile lor, pentru că ei sunt cărți vii, duhovnicești, ale lui Dumnezeu. Căci ei și-au asumat Scriptura, pentru că și-au asumat întreaga Tradiție și viață a Bisericii, și au arătat prin toată viața lor ce înseamnă a-I urma Domnului. Pentru că a-I urma Lui înseamnă a te sfinți continuu, a te îndumnezei continuu, căci în Biserica Lui e toată viața care ne îndumnezeiește.

Iar pentru noi Sfinții lui Dumnezeu sunt fundamentali, pentru că ei sunt realii următori ai Domnului. Ei nu doar au crezut în El, ci au și ajuns ca El prin viața lor sfântă, pentru că au făcut din viața Lui viața lor. Și și-au sfințit continuu viața lor, pentru că și-au asumat toate cuvintele Domnului. Le-au crezut și le-au transformat în viața lor de zi cu zi, tocmai de aceea I-au urmat Lui, au mers după El, pentru că au fost plini de slava Lui.

Și noi îi pomenim pe Sfinții Lui în fiecare zi și viața Bisericii e plină de ei, pentru că în fiecare dintre ei se vede Dumnezeul nostru treimic. În fiecare Sfânt Îl găsim pe Dumnezeu, pentru că Îl vedem în ei. Și Îl vedem în ei prin aceea că s-au împodobit interior cu toată virtutea dumnezeiască, făcându-se o icoană vie a Lui. Te uiți la ei și Îl vezi pe El. Și te bucuri să Îl vezi pe El în ei, pentru că Îl vezi în fiecare în mod personalizat. Căci fiecare Sfânt  e unic și, în mod personal, El e icoana vie a lui Dumnezeu. Și fiecare ne învață să ne lucrăm în mod unic mântuirea noastră, dar în comuniune cu întreaga Biserică a lui Dumnezeu, pentru că și ei, deși sunt unici, sunt împreună în Împărăția Lui. Și unicitatea personală nu i-a separat pe unii de alții, ci i-a apropiat, pentru că fiecare a vrut să cunoască unicitatea dumnezeiască a celuilalt.

De aceea, a fi disponibil duhovnicește pentru toți sau a-ți asuma Crucea iubirii tuturor înseamnă a te îndumnezei împreună cu toți. Pentru că tot efortul iubitor al vieții noastre e unul care ne sfințește interior. Tot ceea ce facem cu Dumnezeu ne zidește interior, ne zidește duhovnicește și epuizarea ascezei e împlinitoare. Căci merită din plin să te epuizezi zilnic duhovnicește, pentru că te împlinești zilnic. Împlinirea ta e imediată, pentru că binele e o împlinire continuă. Și când dărui cuiva îți dărui în mod instant ție însuți, pentru că te umpli de slava Lui.

Binele are consecințe imediate, are consecințe bune, după cum răul are consecințe imediate, dar rele. Când începi să citești voia lui Dumnezeu și afli de la Sfinții Lui noi și noi cunoașteri dumnezeiești, adevărul Lui devine binele tău care te înnoiește interior. Pentru că lepezi minciunile trecutului, înțelegerile greșite, lepezi ereziile de la tine și te umpli de adevărul Lui. Iar adevărul Lui te schimbă interior, pentru că te pune să faci binele adevărului care e virtutea dumnezeiască. Orice cădere a ta din adevărul Lui e păcat, iar păcatul trebuie spovedit imediat ca nu cumva să facă pui, ca nu cumva să se înmulțească în tine. Pentru că păcatul alterează credința ta și iubirea ta față de Dumnezeu și de oameni. Păcatele ne golesc credința de adevăr și de iubire, ne fac să nu mai avem nădejde în El. Dacă rămânem la înșelarea că putem să trăim creștinește și în afara Bisericii, și păcătuind oricum, cădem din credință și optăm pentru o ideologie religioasă, pentru una pe care ne-o confecționăm singuri ca pe o rochie. Căci credința e relație reală, vie, continuă cu Dumnezeu, când tu Îi vorbești Lui și El te umple de slava Sa în Biserica Sa, pe când ideologia religioasă e un sistem de gândire personal, inventat de către tine, în care dumnezeu și credința sunt după chipul tău.

Și când vine unul și îți spune că el crede în Dumnezeu, dar n-are de-a face cu Biserica Lui, el îți vorbește despre dumnezeul lui, despre cel pe care l-a inventat el și nu despre Dumnezeul Bisericii. Căci, despre Dumnezeul Bisericii afli de la Biserică, venind la Biserică și citind cărțile Bisericii și în El crezi numai atunci când alegi să renunți la orice închipuire a ta despre Dumnezeu. Și tocmai de aceea Biserica se ocupă cu învățarea continuă a oamenilor: pentru ca să îi pună în relație cu adevăratul Dumnezeu și nu cu o închipuire a lor. Căci închipuirea e închipuire și cu închipuirile poți face literatură, dar nu și teologie. Pentru că teologia e ceea ce ne-a revelat Dumnezeu despre Sine și, dacă vrem să credem și să Îl cunoaștem pe El, trebuie să Îl cunoaștem așa după cum El ne-a vorbit nouă despre Sine.

Așadar, iubiții mei, după cum vedeți, Dumnezeu nu dorește doar să știm că El există, ci El dorește și să Îi urmăm Lui în mod real. El nu Se mulțumește cu o credință distantă față de El, ci ne cere să ne asumăm însăși viața Lui cea dumnezeiască. Pentru că El dorește să ne facem viața Lui viața noastră. Tocmai de aceea, credința dumnezeiască e dinamică, e vie, e mereu o asumare a întregii umanități, pentru că e plină de iubire vie față de toți.

Creștinul e omul care îl iubește pe tot omul, pentru că Dumnezeu e marea lui iubire. Din iubirea lui față de Dumnezeu, el primește toată puterea de a iubi pe tot omul. Și iubirea lui pentru toți înseamnă o asumare continuă a Crucii Sale. Prin care, el se despătimește pe sine, pentru a se umple de virtuțile cele mari ale lui Dumnezeu. Se umple de milă, de iubire, de pace, de bucurie dumnezeiască, de toată milostivirea și slujirea Lui, pentru că se umple de slava Lui. Toate virtuțile dumnezeiești cresc din slava Lui, care e primită în noi de la El, după cum tot răul și toată înșelarea demonică în noi crește din tot păcatul. A renunța la tot păcatul înseamnă a omorî răul din noi înșine. A ne dezice de noi înșine, de cei din trecut. Și, când renunți la păcat, te umpli de bucuria și de libertatea sfântă de a lucra toată virtutea dumnezeiască, care ne învie din morți.

De aceea, Crucea Lui ne umple de Învierea Lui, pentru că renunțarea la păcat ne umple de toată virtutea dumnezeiască. Hristos Cel răstignit învie din morți a treia zi, pentru ca și noi, cei care murim păcatului, să înviem duhovnicește împreună cu El. Și murim păcatului prin aceea că renunțăm la păcat. Și înviem împreună cu El, pentru că toate virtuțile dumnezeiești ne dau să ne bucurăm și să ne veselim și să trăim libertatea cea mare, duhovnicească, a nepăcătuirii. Pentru că stăm întru slava Lui, întru bucuria Lui și facem voia lui Dumnezeu, disprețuind tot păcatul.

Mult spor în toată nevoința dumneavoastră duhovnicească! Și bucurați-vă de postire cu pace, pentru că e spre binele nostru! Amin!


[1] Începută la 7. 59, în zi de marți, pe 2 aprilie 2024. Soare, 11 grade, fără vânt.

Predică la Duminica a 2-a din Postul Mare [2024]

Iubiții mei[1],

unii doresc viață bună, viață lungă, fără boli și fără durere, dar, în același timp, și fără Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu le strică poftele, le strică fumurile, le strică nesimțirea. Și ei își iubesc mult nesimțirea lor, banii lor, furturile lor de toată viața și nu mai știu cum să își lungească viața, pentru ca să se bucure de ei. De aceea, Spitalele și Farmaciile sunt foarte profitabile, sunt toată ziua pline, pentru că oamenii mor de dragul lor, mor de ei înșiși și, pentru asta, dau tot ceea ce au numai să fie vii, încă vii…Dar pe viața lor duhovnicească, pe viața care se primește și se trăiește în Biserică nu dau nimic, nu dau niciun ban, pentru că îi interesează doar aici, doar acum, doar ce fac ei acum, ca și când Iadul de după moarte n-ar fi cea mai mare durere și înspăimântare…

Și asta arată lipsa de teologie și de viață creștină din inimile oamenilor. Pentru că nu știu că a suferi înseamnă a te înduhovnici, că a răbda înseamnă a te învinge pe tine însuți, iar viața de aici e pregătire pentru Împărăția lui Dumnezeu și nu loc pentru dezmăț. Căci dacă mâncarea și băutura ar însemna viața noastră, n-am fi cu nimic diferiți de animale, pentru că ele asta vor toată viața: să mănânce și să bea și să doarmă. Însă oamenii sunt creați de Dumnezeu pentru ca să se înduhovnicească, pentru ca să trăiască dumnezeiește pe pământ și nu trupește, adică să vadă dincolo de viață, de bani, de confort, de binele aparent, să vadă binele veșnic, adică viața cu Dumnezeu. Pentru că viața cu Dumnezeu e viața omului și viața nu i-a fost dată de Dumnezeu pentru ca să facă din ea un idol, ci să facă din ea o scară spre El. O urcare continuă către El.

De aceea, dacă vrei să afli ce e viața și cum se trăiește ea, trebuie să Îl întrebi pe Dumnezeu și nu pe oameni, nu pe cei care trăiesc aiurea. Căci oamenii care trăiesc aiurea îți vor spune că viața e desfătare, că viața e să ai, să mănânci, să te bucuri, pentru că după moarte nu mai e nimic. Dar dacă Îl întrebi pe Dumnezeu ce e viața, El îți va spune că e darul Lui și că în timpul vieții tale tu trebuie să crești continuu în sfințenie în relația cu El. Viața sfântă e grija reală a omului. Viața omului e sfințenia. Și când te gândești toată ziua la cum să Îi placi lui Dumnezeu, atunci nu mai fugi nebunește după bani și nici nu mai vrei să îți lungești viața prin orice mijloace, ci dorești să fii cu El mereu, clipă de clipă. Pentru că viața ta, mare sau scurtă, e viață reală dacă ești cu El și te împlinești în El.

Dacă ești de capul tău, fără te uiți la Dumnezeul tău, ești singur, ești gol și nebun, pentru că n-ai nicio împlinire. Și n-ai nicio împlinire nici aici și nici veșnic, pentru că El e singura împlinire a omului. Și dacă nu strângi cu El, risipești, și dacă nu trăiești cu El, ești deja mort.

De aceea, în Evanghelia zilei [Mc. 2, 1-12], sănătatea nu a început prin a-i da medicamente celui paralitic, ci prin a-i da iertare de păcate (v. 5). Și, pe pământ, doar Episcopul și Preotul poate să-ți dăruie iertarea păcatelor tale, pentru că doar prin ei Domnul lucrează această mare binefacere în viața oamenilor. Fiindcă harisma iertării de păcate Domnul ne-o dăruie prin hirotonie și hirotesie. Și El ne-a dăruit-o nouă, celor care continuăm pe pământ Preoția Lui cea preadumnezeiască, pentru ca oamenii să își zidească viața lor pe iertarea Lui.

Pentru că păcatele sunt moartea pe care o introducem mereu în noi, pe fiecare zi. Și de păcate nu scapi dacă iei medicamente sau dacă faci baie sau dacă te prefaci că nu le-ai făcut, ci doar dacă vii și te spovedești la Duhovnicul tău și Domnul te iartă prin el de păcatele tale. Căci tu te mărturisești înaintea Domnului și a Duhovnicului tău și El te iartă prin Duhovnic de păcatele tale, plecând de acolo plin de har, de pace, de bucurie dumnezeiască, de seninătate și de întărire spre tot lucrul cel bun. Pentru că ceea ce simți tu, cel iertat și dezlegat de păcatele tale, sunt lucruri dumnezeiești și nu autoinduse.

Nu ți se pare că te simți bine după ce te-ai spovedit, ci așa te simți! Nu ți se pare că ești plin de har și de libertate duhovnicească după ce te-ai spovedit și ai fost iertat de păcate, ci așa ești! Tocmai de aceea, când mă spovedesc, simt iertarea Domnului în toată ființa mea și cum plec de acolo îndreptat, luminat, curățit, iertat, sfințit de către El. Pentru că nu mă prefac că mi-e bine, ci mi-e bine, mi-e foarte bine. Iar când mă împărtășesc cu Domnul nu mă prefac să sunt bucuros, vesel, împlinit, plin de viață și de fericire sfântă, ci chiar sunt în toată ființa mea. Tresalt, sunt bucuros, sunt duhovnicesc, sunt plin de Domnul și de sfințenia Lui cea prea mare, pentru că m-am umplut de slava Lui cea veșnică.

De aceea, ziua mi-o încep cu El, cu împărtășirea cu El, apoi iau și medicamente, dacă am nevoie de ele. Pentru că nu pun medicamentele înaintea Lui, ci pe El Îl pun înaintea tuturor lucrurilor pe care le fac. Și Îl pun pe El înainte, căci El e începutul, cuprinsul și împlinirea vieții mele. Și așa ar trebui să fie realitatea interioară a fiecărui om! Pentru că toți suntem zidiți de către El pentru a ne împlini veșnic întru El.

„Copile [Τέκνον], ți-au fost iertate ție păcatele tale [ἀφέωνταί σοι αἱ ἁμαρτίαι σου]!” [Mc. 2, 5, BYZ]. Asta i-a spus Domnul paraliticului…

– Când i-au fost iertate?

– Atunci, în clipa de față! Când Domnul i-a spus aceste cuvinte. După cum iertarea păcatelor noastre o primim atunci când Episcopul sau Preotul zice, în Taina Mărturisirii, „te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”[2]. De toate păcatele pe care le spovedim cu pocăință și cu durere pentru ele. Și iertarea Lui o simțim în mod bucuros în noi, pentru că ea este o despovărare reală de păcate. E o vindecare ontologică, interioară a persoanei noastre. E o înviere a noastră din morți, e o umplere a noastră de slava Lui, e o întărire a noastră spre toată virtutea dumnezeiască.

Căci de aceea Mărturisirea sau Spovedania e o Dumnezeiască Taină a Bisericii: pentru că Dumnezeu lucrează în interiorul ei vindecarea ontologică a persoanei noastre. Ea este o actualizare a Dumnezeiescului Botez, adică o curățire deplină a noastră de păcate și o eliberare a noastră din robia demonilor. Fapt pentru care noi nu putem trăi și nici respira normal fără spovedirea păcatelor noastre și fără împărtășirea continuă cu Domnul nostru. Căci vindecare reală a omului o trăim aici, în aceste două mari Taine și vindecări ale lui Dumnezeu. Pentru că El ne vindecă de tot păcatul, adică de începutul morții în noi, și ne umple de viața Lui cea veșnică.

Fapt pentru care, omul credincios nu fuge imediat la Spital când e bolnav, când se simte rău, când se simte greu, când se simte apăsat, ci la Biserică! Omul credincios nu vrea să își lățească viața pentru ca să trăiască mult și bine, ci El aleargă la Dumnezeu, pentru ca să Îl aducă pe Dumnezeu în sine și să trăiască cu El adevărata viață, viața cea sfântă și bună, viața cea veșnică.

Căci, după cum vedeți, paraliticul a putut trăi și bolnav. A fost adus de alții (v. 3), de prietenii lui, la Domnul, pentru ca să îl vindece. Însă Domnul nu l-a vindecat mai întâi de boala trupească, de aia pe care dorea el prima oară, ci de boala cea dintâi: de păcatele sale. Pentru că boala păcatului te pune la pat! Păcatele noastre sunt adevărații noștri dușmani, dușmanii din interior, iar de ei ne poate scăpa doar Domnul prin Episcopii și Preoții Săi. De aceea și oamenii păcătoși îi minimalizează, îi ironizează, îi batjocoresc pe Slujitorii lui Dumnezeu, pentru că prin ei vine vindecarea noastră. Mai nimeni nu minimalizează medicamentul bun, medicamentul care vindecă, dar adevăratul medicament al omului, iertarea lui Dumnezeu, e minimalizată frenetic de către slujitorii demonilor, pentru că ea face binele real în viața noastră.

Și, pentru ca să nu te mai duci la Biserică, opinia publică „desființează” Preoția prin vorbe și prin glume, arătându-ți păcatele unor Episcopi, ale unor Preoți, ale unor Diaconi. Ți le subliniază cu putere, pentru ca să îți inducă ideea că medicamentul iertării „s-a pierdut” din cauza păcatelor Slujitorilor lui Dumnezeu.

Însă ce înseamnă iertarea lui Dumnezeu la Spovedanie? Înseamnă ceea ce simți tu, în inima ta, când ești iertat de Episcop sau Preot: simți prezența slavei Lui în tine! Iar prezența slavei Lui în tine nu ține de viața Episcopului sau a Preotului, pentru că ea e viața lui Dumnezeu. Și Domnul te iartă și te dezleagă interior de păcatele tale, gura și mâna Episcopului sau a Preotului adeverindu-ți ceea ce tu simți în tine: slava Lui.

De aceea, oricâte păcate ar face Episcopii și Preoții care ne spovedesc, iertarea lui Dumnezeu o primim de la El prin ei și nu de la ei. Prin slujirea lor, Domnul ne iartă pe noi de păcatele noastre. Tocmai de aceea, batjocorirea Bisericii și minimalizarea lui Dumnezeu, pe motivul că unii păcătuiesc, e o acțiune puerilă, pentru că Dumnezeu nu e atins niciodată de păcatele noastre, iar Biserica Lui nu e niciodată lipsită de sfințenie din cauza păcatelor noastre. Ci, dimpotrivă, în Biserica Lui, fiecare dintre noi ne vindecăm de păcatele noastre, de toate păcatele noastre, pentru că Domnul deja a asumat pe Cruce toate păcatele noastre, ale tuturor, până la transfigurarea lumii. Și El ne dăruie tuturor iertarea Lui, dacă ne pocăim pentru păcatele noastre, pentru că pe iertarea Lui noi putem să ne construim viața noastră cea duhovnicească. Spovedirea continuă a păcatelor noastre și împărtășirea continuă cu Domnul, rugăciunea continuă și nevoința continuă sunt fundamentul vieții noastre duhovnicești.

Și când Sfântul Grigorios Palamas, astăzi pomenit, vorbea despre vederea lui Dumnezeu întru slava Lui, vorbea despre ce se petrece cu noi dacă rămânem neîncetat în fundamentul vieții noastre duhovnicești. Pentru că a rămâne întru slava Lui neîncetat înseamnă a-L simți neîncetat pe Dumnezeu, în tot ceea ce facem noi, și, când El voiește, ne umple de luminări și de vederi dumnezeiești. Iar luminările și vederile Lui sunt consecințele reale ale vieții duhovnicești, pentru că nevoințele noastre sunt umplute de revelările lui Dumnezeu în viața noastră.

Din acest motiv, oamenii duhovnicești nu se uită cu frică la dureri, la necazuri, la ispite, la griji și la pericole, la boli și la moarte, ci cu nădejde sfântă. Pentru că ei vor să le trăiască pe toate acestea dimpreună cu Dumnezeul nostru treimic, cu Cel care e viața, pacea și întărirea noastră. Și suportă sărăcie, dureri, boli, ispite, necazuri cu inimă mare, cu inimă mulțumitoare, cu pace, pentru că Dumnezeu e cu ei și în ei prin slava Lui cea veșnică.

Și când ești cu Dumnezeu în tot ceea ce faci, El e cel mai important în viața ta și nu tu, nu viața ta mică, nu sănătatea ta, nu boala ta, nu familia ta, ci El! Și dacă El este cu tine, atunci toate ale tale vor fi bine, toate ale tale se vor umple de pace, pentru că El binecuvântă, îndreaptă și călăuzește pe tot omul.

Iar când vrei să postești, nu te uiți la ce mănânci sau dacă ai bani ca să îți cumperi mâncare de post, ci postești. Și când vrei să te rogi, atunci te umpli de pacea și de bucuria lui Dumnezeu și te rogi. Când vrei să citești, citești, când vrei să traduci, traduci, când vrei să mergi în pelerinaj, mergi, pentru că pe toate le poți face dacă te încrezi în Dumnezeu. Și le poți face pe toate cu pace, dacă vrei și dacă te nevoiești mereu să vrei voia lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, în lunea Buneivestiri am prăznuit împreună cu Episcopul nostru și el v-a vorbit atunci despre Preacurata Stăpână și despre rolul ei fundamental în iconomia mântuirii oamenilor. Și v-a spus totodată că „pe fiecare dintre noi, Dumnezeu, la un moment dat, ne poate chema la o slujire în Biserica Sa pământească. Și dacă ne cheamă Dumnezeu, se cuvine, întâi de toate, să fim vrednici de această chemare, cu viață curată și sfântă, și, mai apoi, în adâncă smerenie, să fim și noi gata să răspundem chemării lui Dumnezeu”.

Și când a spus „slujire”, s-a referit la toată nevoia pe care o are Biserica noastră. Și Biserica are nevoie și de omul care trage clopotul și de cel care vinde lumânări și de cel care tunde iarba și de cea care face prescuri și de cel care cântă la strană și de cel care ne ajută la nevoile noastre de tot felul. Și de aceea am primit ajutoare pentru praznic, pentru că Dumnezeu v-a chemat la slujirea Lui. Și cea care a făcut pâinile și cea care a făcut colivele și cea care a făcut ciorbă și cel care a donat bani sau alte lucruri, au făcut ceea ce au simțit să facă de la Dumnezeu. Dumnezeu i-a îndemnat spre asta și ei au ascultat glasul Lui. De aceea, au făcut pentru Dumnezeu și pentru mântuirea lor ceea ce au făcut pentru praznicul Bisericii.

Și așa trebuie să considerați întotdeauna când faceți ceva pentru Biserica lui Dumnezeu și pentru tot omul: că le faceți spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea dumneavoastră. Ce dăruiți, aceea e comoara dumneavoastră. Și pe ea o aveți în inimă și vă bucură, pentru că vă împlinește.

Vă mulțumim tuturor pentru participarea la hram și pentru bucuria comuniunii! Dumnezeu să ne întărească în tot ceea ce facem, să ne bucure în postirea și în rugăciunea noastră, și să ne dea seninătate în fiecare zi ca să mergem spre praznicul Învierii Lui cu pace și cu bucurie sfântă! Amin!


[1] Începută la 7. 12, în zi de miercuri, pe 27 martie 2024. Cer înnorat, 5 grade, vânt de 11 km/ h.

[2] Molitfelnic, Ed. BOR 2019, p. 75.

A doua predică la Bunavestire [2024]

Iubiții mei[1],

în Sfintele sale Icoane o vedem pe Maica lui Dumnezeu cu Domnul în brațe. Îl ține în brațele ei cu toată tandrețea și cu toată atenția, cu toată seriozitatea, pentru că El este dorirea noastră a tuturor. Și Domnul, ca Pruncul cel veșnic, privește spre noi și ne binecuvântă sau o sărută pe Maica Sa și o privește cu toată dragostea. Căci atunci când privește la noi, El ne arată că este al tuturor și că Se îngrijește de noi toți, dar când privește către Maica Sa, ne arată iubirea Lui cea mare pentru ea. Pentru că întru ea Și-a găsit toată odihna, în cea care este mai desfătată decât cerurile.

Când Stăpâna noastră este iconizată fără Domnul în brațe, ea e lângă Crucea Lui și pătimește împreună cu El. Sau are sfântul ei acoperământ în mâini și e în rugăciune către Dumnezeu pentru noi. Sau, în Sfânta Icoană a Buneivestiri, Maica lui Dumnezeu stă așezată pe tronul ei, față în față cu Sfântul Arhanghel Gavriil și primește de la el marea veste a întrupării Domnului. Dar, când ea primește vestea cea mare și preafrumoasă și o acceptă, atunci imediat Domnul Se întrupează în pântecele ei. Însă Sfintele Icoane ale Buneivestiri nu accentuează întruparea Domnului, ci doar vestea, primirea veștii de la Arhanghel.

Dar vestea e începutul praznicului! Pentru că reala veste nu e vestea în sine, ci concretizarea ei, adică întruparea Domnului. Și concretizarea veștii dumnezeiești are loc după ce Pururea Fecioară Maria acceptă vestea dumnezeiască și mărturisește: „Iată, roaba Domnului [Ἰδού, ἡ δούλη Κυρίου]! Fie mie după cuvântul tău [γένοιτό μοι κατὰ τὸ ῥῆμά σου]” [Lc. 1, 38, BYZ]. Căci atunci când Preacurata Stăpână acceptă întruparea Lui, El Se întrupează imediat în pântecele ei și Arhanghelul se cutremură. „Și Îngerul a plecat de la ea” [Ibidem] cutremurat, pentru că a văzut în pântecele ei pe Stăpânul întrupat.

Așadar, astăzi noi prăznuim întruparea Domnului, zămislirea Lui în pântecele Stăpânei noastre! Pentru că vestea cea dumnezeiască s-a concretizat, s-a transformat în fapt. Vestea cea mare n-a rămas doar o veste, ci a devenit cea mai mare veste și minune a lumii: aceea că Stăpânul tuturor S-a făcut om, S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Preacurata Fecioară, cu Domnul în pântecele ei, merge la Sfânta Elisavet, la verișoara sa [Lc. 1, 40, BYZ]. „Și a fost, când a auzit Elisavet salutarea [τὸν ἀσπασμὸν] Mariei, [că] a săltat pruncul în pântecele ei. Și s-a umplut Elisavet de Duhul Sfânt” [Lc. 1, 41, BYZ]. Și în pântecele ei era Sfântul Ioannis Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului. Acest loc scriptural, de la Lc. 1, 41, a fost iconizat, a fost transformat într-o Sfântă Icoană, în care Sfântul Ioannis Botezătorul, din pântecele maicii sale, se închină Domnului, Care era în pântecele Maicii Sale. Însă Domnul a fost în pântecele Maicii Sale de când Maica Sa a acceptat întruparea Sa, adică de la Bunavestire. Și această Sfântă Icoană a întâlnirii dintre Maica lui Dumnezeu și Sfânta Elisavet este explicitul Buneivestiri, e descoperirea a ceea ce s-a petrecut atunci: pentru că acceptarea Stăpânei noastre a fost urmată imediat de întruparea Domnului în pântecele ei.

Putem noi să ne mai omorâm copiii în pântece, dacă știm că acolo sunt copiii noștri, sunt darurile lui Dumnezeu pentru noi? Căci ceea ce noi numim embrion sau făt sau copil neformat e persoană din clipa zămislirii sale. Pentru că din prima clipă a zămislirii în pântece, Dumnezeu creează sufletul omului și sufletul lui e cel care își personalizează trupul în mod neîncetat. Și când îți omori copilul, tu renunți la propria ta maternitate, la statutul de mamă, adică de cea responsabilă cu nașterea, creșterea, educarea, sfințirea copilului tău.

Sfântul Ioannis Botezătorul, în pântecele mamei sale fiind, s-a bucurat văzându-L pe Domnul, a săltat de bucurie în pântecele maicii sale și s-a umplut și el, cât și mama lui, de slava Duhului Sfânt.

– Ce înseamnă asta?

– Că pruncul simte, e conștient, e viu, e activ în pântecele maicii sale. Și nu numai atât, ci el poate simți slava lui Dumnezeu încă din pântecele maicii sale. Pentru că viața duhovnicească a omului începe din pântece. O mamă care se spovedește și se împărtășește pe când e gravidă e o mamă responsabilă și față de ea, cât și față de pruncul ei. Pentru că îl învață pe prunc, din primele zile ale vieții sale, viața cu Dumnezeu. Și, când îl naște, ea îl pregătește pentru Botez, pentru înfierea lui dumnezeiască, și copilul își începe viața lui personală cu Dumnezeu. Căci cel mai mare dar pe care noi putem să îl facem copiilor noștri e tocmai acesta: viața cu Dumnezeu.

Botezându-ne pruncii și învățându-i să trăiască creștinește, noi I-i dăruim lui Dumnezeu, Celui care ni i-a dat. Îi întoarcem Lui, cu dragoste, darul Său. Pentru că El ni i-a dat pentru Sine, pentru ca noi să I-i dăruim Lui. Și prin aceasta ne arătăm cu totul recunoscători și mulțumitori pentru darurile Sale față de noi.

Un copil păstrat doar pentru noi, un copil născut și crescut egoist, pentru ca să fie o imagine a noastră, e un copil falsificat, e un copil scos din proiectul lui de împlinire personală. Pentru că fiecare copil trebuie să se împlinească în viața lui cu Dumnezeu. Și Dumnezeu trebuie să descopere fiecăruia ce trebuie să facă în viață. Și noi, părinții și bunicii și prietenii lui, trebuie să îl ajutăm pe copil să meargă pe calea lui, pe calea pe care i-o dezvăluie Dumnezeu. Căci numai astfel se împlinește cu adevărat.

Preacurata Stăpână Îl ține în brațe pe Domnul și ne învață și pe noi să fim maternali, să fim buni și atenți cu toți oamenii. Există Sfinte Icoane în care Maica lui Dumnezeu Îl hrănește la sânul ei pe Domnul sau, în Sfânta Icoană a Nașterii Domnului, ea Îl privește cu atenție, Îl păzește neîncetat. Și Îl păzește, pentru că știa cine este El: Domnul și Dumnezeul său și al nostru.

Dar când privești mereu spre Domnul ești în continuă rugăciune față de El. Când privești la El ca la ochii din cap, mărturisești că El e cel mai scump odor al vieții tale. Și în rugăciunea neîncetată, isihastă, cea liniștitoare, noi Îl chemăm neîncetat pe Domnul în noi, ca să fie cu noi pururea, pentru că dorul de El e viu în noi.

Și toate Sfintele Icoane ale Maicii lui Dumnezeu sunt pline de dor pentru El, sunt o nesfârșită iubire față de El, deși ea Îl poartă în brațele ei. Și Îl poartă, pentru că Îl dorește neîncetat, și este cu El neîncetat, pentru că e plină de iubire față de El. Și această iubire a ei pentru Domnul ne învață să ne iubim copiii în mod responsabil sau să facem din toți oamenii iubirea noastră. Pentru că toți au nevoie de iubire, de înțelegere, de pacea convorbirii.

Se vede omul care nu a fost învățat cu îmbrățișarea, cu vorba bună, cu sinceritatea…N-a primit în familie dragoste și atenție, de aceea nici nu știe să se comporte firesc cu alții. Dar cel care a fost toată ziua îmbrățișat și iubit, acela e învățat cu binele și cu iubirea, pentru el asta e normalitatea și se comportă astfel cu toți. Și el, cel iubitor, va fi un liant între oameni, pe când cel neiubit va fi un om stingher, un asocial, un om care nu își găsește locul. Pentru că nu simte că aparține cuiva. Pentru că simte că e neiubit…

Preacurata Stăpână acceptă voia Domnului și Domnul Se întrupează din ea, după care, la Cruce, o vedem acceptând, în mijlocul sfâșierii sale interioare, iconomia Lui cea pentru noi. Pentru că ea vedea, dincolo de Cruce, Învierea Lui cea de a treia zi. Și, dincolo de Înălțarea Sa la cer, ea vedea veșnica sălășluire a ei lângă Fiul ei. Care s-a petrecut la adormirea ei și la înălțarea trupului ei, de către Domnul, la cer.

În Sfânta Icoană a Rugăciunii sau Deisis [Δέησις][2], Preacurata Stăpână e la dreapta Dreptului Judecător, pe când Sfântul Ioannis Botezătorul e la stânga Lui. Ca la Proscomidie. Dar sunt acolo pentru că sunt plini de rugăciune pentru întreaga lume. Și, împreună cu ei, toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu sunt în rugăciune pentru întreaga lume, pentru că ei doresc ceea ce dorește și Dumnezeul nostru: mântuirea tuturor.

În Sfânta Icoană a Nașterii Domnului, Domnul apare înfășurat în giulgiu alb. Și El nu este în brațele Maicii Sale, așa cum sunt purtați toți pruncii la maternitate, ci El e în centrul Icoanei, într-o iesle ca un mormânt, dar lângă Maica Lui, care stă întinsă, însă plină de priveghere și nu de somnolență. Și Stăpâna noastră e plină de o veselie matură, serioasă, atentă, grijulie și e în putere, pentru că nașterea ei a fost mai presus de fire. Nașterea ei nu a fost cu durere și nici cu lehuzie, ci fără durere și plină de veselie dumnezeiască.

Și nașterea ei a fost ca și întruparea Lui în pântecele ei: mai presus de fire. De aceea, Sfânta Icoană a Buneivestiri tace în ceea ce privește zămislirea Lui cea mai presus de fire, după cum Sfânta Icoană a Nașterii Domnului tace în ceea ce privește nașterea Lui cea mai presus de fire. Dar ambele conțin aceste taine pe care le învăluie. Pentru că în teologia și imnografia Bisericii găsim subliniate ambele taine dumnezeiești, zămislirea și nașterea Lui, și ele sunt prezentate ca realități petrecute mai presus de fire.

Căci, la zămislirea Lui, El Însuși, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Și-a zidit umanitatea Sa în pântecele Maicii Sale, iar la nașterea Lui, El Însuși S-a născut fără să strice fecioria Maicii Sale. Acestea sunt tainele Lui învăluite de Sfintele Icoane ale Buneivestiri și ale Nașterii Sale. Și noi le credem și le mărturisim cu bucurie dumnezeiască, pentru că tainele Lui acestea sunt cele prin care ne-a mântuit pe noi.

Așadar, iubiții mei, Sfântul Arhanghel Gavriil a venit astăzi, la Bunavestire, la Pururea Fecioară Maria în Nazaret și a găsit-o în rugăciune[3]. Și vestea cea mare pe care i-a adus-o, i-a adus-o plin fiind de veselie, mai presus de modul în care îl vedea ea în Sfânta Sfintelor, pe când trăia în Templul din Ierusalim[4]. Și Arhanghelul Domnului i-a profețit atunci că va fi binecuvântată între femei [εὐλογημένη ἐν γυναιξίν] [Lc. 1, 28, BYZ], între toate femeile istoriei, pentru că Îl va nașe pe Fiul Celui Preaînalt [Lc. 1, 32, BYZ]. Și numele Lui va fi Iisus [Ἰησοῦς] [Lc. 1, 31, BYZ], adică Mântuitorul nostru. Pentru că El, prin întreaga Sa viață cea pentru noi, ne va mântui pe noi.

De aceea, „astăzi e începutul mântuirii noastre [σήμερον τῆς σωτηρίας ἡμῶν τὸ κεφάλαιον] și arătarea tainei celei din veac [καὶ τοῦ ἀπ’ αἰῶνος μυστηρίου ἡ φανέρωσις]”[5]. Acum începe iconomia mântuirii noastre și s-a revelat taina cea din veac a Dumnezeului treimic, aceea că Domnul Se va întrupa pentru noi și pentru mântuirea noastră. Acum, de când El S-a zămislit în pântecele Preacuratei Sale Maici.

Și noi, bucurându-ne împreună cu Domnul și cu Preacurata Sa Maică, prăznuim astăzi dumnezeiește, pentru că ne bucurăm de mila Domnului față de noi. Căci El a venit la noi și a rămas cu noi și este cu noi, ca să ne bucurăm cu El pentru veșnicie. Amin!


[1] Începută la 7. 45, în zi de miercuri, pe 20 martie 2024. Soare, un grad, vânt de 5 km/ h.

[2] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Deisis.

[3] Protos. Nicodim Măndiță, Viața Maicii Domnului. Partea I. Aurora Creștinismului, Ed. Agapis, București, 2000, p. 49.

[4] Idem, p. 50.

[5] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2441/sxsaintinfo.aspx.

Predică la Bunavestire a Născătoarei de Dumnezeu [2024]

Iubiții mei[1],

iubirea vie față de Preacurata Stăpână Maria, Născătoarea de Dumnezeu, și evlavia dumnezeiască față de persoana ei s-au născut în cei care au cunoscut-o în timpul vieții sale: Sfinții Apostoli și cei dimpreună cu ei. Pentru că aceștia au fost martorii vieții ei celei dumnezeiești. Și ei au iubit-o cu adevărat, din tot sufletul lor, pentru că era plină de toată curăția și sfințenia. Și evlavia față de ea au lăsat-o moștenire întregii Biserici, pentru că e Maica cea preacurată a lui Dumnezeu.

Însă ea a devenit Maica lui Dumnezeu după ce a primit, prin Sfântul Arhanghel Gavriil, vestea cea mai mare a lumii: că-L va naște pe Domnul. După ce a acceptat voia Domului cu ea. Apoi a călătorit spre verișoara sa, spre Sfânta Elisavet, care și ea primise o mare bucurie de la Domnul: pe Sfântul Ioannis Botezătorul[2].

Dar mai înainte de a primi vestea cea mare și prea bună pentru întreaga creație, că Domnul Se va întrupa dintru ea, Preacurata Stăpână a locuit în Templul din Ierusalim de la vârsta de 3 ani, sfințindu-se în mod desăvârșit, după care, la sfatul Îngerului Domnului, a fost dată în paza Sfântului Iosif, Logodnicul ei[3]. Și când Sfântul Arhanghel Gavriil i s-a arătat și i-a vestit nașterea Domnului dintru ea, odată cu acceptarea ei ca să-L nască, Domnul S-a întrupat în pântecele ei. De aceea, Arhanghelul Domnului a plecat plin de cutremurare de la Preacurata Stăpână, văzând în pântecele ei pe Însuși Domnul.

Însă, când graviditatea Preacuratei Stăpâne a devenit evidentă, Sfântul Iosif a vrut să o lase în ascuns. Pentru că el nu știa marea taină a lui Dumnezeu. Dar Sfântul Arhanghel Gavriil i-a vestit taina nașterii Domnului în vedenia visului și l-a liniștit. Iar când poporul și-a dat seama de graviditatea ei, atunci Preacurata Stăpână și Sfântul Iosif au băut apa încredințării Domnului, cerută de lege, și au fost declarați îndreptați de către Dumnezeu[4]. Pentru că, dacă nu se petrecea acest lucru, dacă Domnul nu descoperea fecioria ei, ea era socotită adulteră pe baza legii. Dar Dumnezeu a arătat că ea e Fecioară și Maică în același timp, pentru că a trecut testul apei și n-a fost vinovată cu nimic.

Când Preacurata Stăpână Îl naște pe Domnul în peștera din Bitleem, o moașă a fost încredințată de Dumnezeu că S-a născut Domnul. A fost încredințată prin vederea luminii dumnezeiești. Și ea i-a mărturisit acest lucru unei femei, numită Salomi [Σαλώμη], cum că a văzut-o pe Fecioara care a născut, dar a rămas Fecioară[5]. Și Salomi a cerut să se încredințeze! A cerut să pună degetul și să constate că Fecioara a rămas Fecioară[6]. Și Preacurata Stăpână i-a îngăduit să facă acest lucru lui Salomi, pentru ca ea să se încredințeze de marea minune dumnezeiască. Dar când femeia a pus mâna și s-a încredințat, ea a strigat: „Vai fărădelegii mele și necredinței mele [Οὐαὶ τῇ ἀνομίᾳ μου καὶ τῇ ἀπιστίᾳ μου], că[ci] L-am ispitit pe Dumnezeul Cel viu [ὅτι ἐξεπείρασα Θεὸν ζῶντα]! Și, iată, mâna mea [cu] foc cade de la mine [καὶ, ἰδοὺ, ἡ χείρ μου πυρὶ ἀποπίπτει ἀπ’ ἐμοῦ]!”[7]. Și aceasta s-a vindecat când L-a atins pe Domnul, pe Pruncul din brațele Preacuratei Stăpâne, și L-a mărturisit pe El a fi Împăratul lui Israil[8].

Și toate aceste mărturii dumnezeiești Biserica le-a tezaurizat, le-a păstrat pentru noi, pentru ca și noi să credem că Fecioara L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu și a rămas Fecioară. Că ea L-a născut pe Stăpânul și Domnul întregii creații, că L-a născut mai presus de fire, tocmai de aceea ea a rămas Fecioară.

De aceea, „toată cinstirea pe care noi i-o aducem Maicii lui Dumnezeu, toată dragostea noastră pentru ea, toată cunoașterea pe care o avem despre ea este un dar care vine numai prin experiența personală, ca rod al dragostei”[9] față de Stăpâna noastră. O cunoaștem din iubirea noastră pentru ea, dar și din ajutorul ei continuu în viața noastră.

Tocmai de aceea, când ne închinăm și ne rugăm Stăpânei noastre, noi ne raportăm față de ea cu toată dragostea noastră, pe care am dobândit-o din cunoașterea și din ajutorul ei în viața noastră. Ne închinăm și ne rugăm ei cu simțământul profund al filiației noastre față de ea, pentru că ea este Maica noastră. Și Maica Stăpânului a devenit și Maica noastră, pentru că și față de noi se manifestă ca o Maică atentă și preabună și preamilostivă.

Și nicio rugăciune a noastră față de ea nu e formală, pentru că noi o cunoaștem ca pe cea care ne ajută în ispite, ca pe cea care ne bucură, ca pe cea care merge cu noi în călătorii, ca pe cea care slujește împreună cu noi, ca pe cea care e cu noi în boală, în durere și în suferință. La bine și la greu, tot timpul, Maica noastră e cu noi și ne ajută nouă, pentru că noi o iubim și o cinstim pe Maica lui Dumnezeu ca pe propria noastră Mamă. Și ea este Fecioară și Maică în același timp, iar chipul ei este imaginea vie a femeii desăvârșite. Pentru că întru ea avem „chipul umilinței și al curăției infinite, dar plin cu frumusețe și cu putere [dumnezeiască]; [avem] chipul iubirii și al biruinței iubirii”[10] desăvârșite. Căci „ea nu cere nimic și primește totul. Ea nu urmărește nimic și stăpânește toate. [Și] în chipul Fecioarei Maria noi găsim aproape tot ceea ce am pierdut în lumea noastră mândră, agresivă, bărbătească: compasiunea, tandrețea inimii, atenția, încrederea, umilința”[11].

Am intrat într-o Sfântă Biserică pe când eram student și ochii Maicii Domnului, dintr-o Sfântă Icoană a sa, m-au pătruns în adâncul inimii mele. Atunci am simțit, în mod dumnezeiește, mila și atenția ei față de mine. Cum mă chema la viața sfântă cu totul și mă învăța să lepăd de la mine tot păcatul, toată patima. În acea clipă eram doar eu în fața Stăpânei noastre, uitând întreaga lume. Eram plin de veșnicia acelei vederi. Și privirea ei în inima mea a fost o mare lecție de teologie și o mare înțelegere a ei. Pentru că am început tot mai mult să vorbesc cu Stăpâna noastră și să mă bucur să o privesc și să mă las văzut de Stăpâna noastră, pentru ca să fiu povățuit permanent de către ea. Căci am înțeles marele și neprețuitul ajutor pe care îl revarsă rugăciunile și mijlocirea ei în viața mea.

De aceea, relația reală cu Născătoarea de Dumnezeu începe de la cunoașterea vieții ei celei dumnezeiești și de la închinarea în fața ei cu credință. Relația reală începe cu sinceritatea deplină. Căci, venind la ea cu toată inima, găsim o totală deschidere a Stăpânei noastre față de noi, pentru că ea dorește ca noi să ne mântuim. Ea dorește să ne ducă pe toți la Dumnezeu, să ne facă pe toți Sfinții lui Dumnezeu, pentru că se bucură de ascultarea noastră față de Dumnezeu.

Vă doresc multă pace și multă bucurie dumnezeiască! Iar Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu Maria, ocrotitoarea Bisericii noastre, să vă călăuzească pe toți spre tot lucrul cel bun și mântuitor! Amin!


[1] Începută la 14. 20, în zi de joi, pe 15 februarie 2024. Soare, 11 grade, vânt de 13 km/ h.

[2] Stephen J. Shoemaker, Mary In Early Christian Faith and Devotion, Pub. Yale University Press, New Haven and London, 2016, p. 36.

[3] Idem, p. 51-52.

[4] Idem, p. 52.

[5] The Protevangelium of James, introd., edited & translated by J. K. Elliott, with a commentary by Patricia M. Rumsey, in col. Brepols Library of Christian Sources, vol. 3, Pub. Brepols Publishers, Turnhout, Belgium, 2022, p. 82.

[6] Idem, p. 84.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Alexander Schmemann, Thr Virgin Mary. Celebration of Faith, vol. 3, foreword by Paul Meyendorff, with selections translated from the Russian by John A. Jillions, col. Tradition Books, Pub. St. Vladimirʼs Seminary Press, Crestwood, New York, 2001, p. 15.

[10] Idem, p. 21.

[11] Idem, p. 21-22.

Predică la Duminica întâia din Postul Mare [2024]

Iubiții mei[1],

rugăciunea ortodocșilor e fără imagini mentale, e fără imaginație, pentru că ne dezlipim de toate cele văzute când ne rugăm Domnului, dar, în jurul nostru, în Biserică și acasă, sunt peste tot Sfinte Icoane, adică ferestrele noastre teologice spre Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că Sfintele Icoane ne vorbesc despre Domnul, despre Sfinții și despre Îngerii Lui, despre membrii Împărăției lui Dumnezeu, care există, care sunt reali, care sunt în Împărăția Lui pentru veșnicie, și ele au rolul de a ne înălța mintea spre ei. De a ne curăți mintea, de a ne-o înduhovnici, de a ne-o face văzătoare de cele dumnezeiești.

Căci rolul Sfintelor Icoane nu e acela de a ne păstra mintea la ele, aici, pe pământ, ci de a ne ajuta să trecem de la văzutul lor la nevăzutul lor: adică la comuniunea cu Sfinții reprezentați pe ele. Pentru că Maica lui Dumnezeu și Sfinții lui Dumnezeu sunt peste tot în Sfintele Icoane, iar reprezentarea lor iconică e pentru a ne aduce mereu aminte de ei și pentru a fi cu ei mereu în rugăciune. Sfintele Icoane ne amintesc mereu de Sfinții Lui, ne fac să nu-i uităm, ne fac să fim mereu în stare de rugăciune, iar rugăciunea în fața lor ne face să trecem de pe pământ la cer, adică la comuniunea interioară cu Sfinții lui Dumnezeu.

De aceea, dacă rugăciunea noastră e duhovnicească, e fără imagini, e fără închipuiri mentale, și închinarea noastră e duhovnicească. Pentru că închinarea noastră nu înseamnă o raportare pur fizică la Sfintele Icoane, ci una duhovnicească, una care trece de la ceea ce se vede la ceea ce nu se vede, pentru că dincolo de Sfintele Icoane noi îi vedem pe Sfinții lui Dumnezeu reprezentați pe ele. Și noi, de fapt, ne închinăm Sfinților din cer și nu reprezentărilor lor iconice. Sfintele Icoane sau Sfintele Moaște sunt numai locul de întâlnire cu Sfinții Lui, căci întâlnirea reală, cea duhovnicească cu ei, se face în sufletul și în trupul nostru, se face în interiorul nostru, pentru că noi ne unim duhovnicește în adâncul nostru cu Sfinții cărora ne rugăm.

Sfintele Icoane sau Sfintele Moaște sunt doar locul închinării, la fel cum citirea Dumnezeieștii Scripturi și a Vieților Sfinților e locul întâlnirii cu cei despre care s-a scris. Dar când noi citim cuvintele sfinte ale Sfinților, când noi citim despre ei, noi ne unim cu ei dincolo de cuvintele despre ei, ne unim cu ei în noi înșine, după cum ne întâlnim cu ei dincolo de vederea Sfintelor lor Icoane și a Sfintelor lor Moaște și a sărutării lor. Căci Sfinții lui Dumnezeu așteptă ca noi să venim aici, în Biserica Lui, pentru ca să ne întâlnim cu ei, și, prin vederea lor în Sfintele lor Icoane, și prin auzirea vieților lor, să ne umplem de dorul de a fi cu ei pentru veșnicie.

Pentru că scopul Sfintelor Icoane e ca și noi să ajungem Sfinte Icoane ale lui Dumnezeu. Scopul Sfintelor Moaște din Sfintele Biserici e ca să ne spună că și noi putem ajunge Sfinte Moaște după adormirea noastră. Căci orice creștin în parte se poate mântui, se poate sfinți, poate ajunge Sfântul lui Dumnezeu, fiindcă cu toții suntem chemați, din prima zi a Botezului nostru, ca să fim Sfinții Lui. Și cum sfințenia este modul nostru de a fi, de a trăi zilnic, raportarea noastră la Sfinții Lui înseamnă raportarea la oamenii reali, deplini, împliniți ai lui Dumnezeu.

Însă, pe lângă Sfinții lui Dumnezeu, pe lângă oamenii cu adevărat împliniți, noi vedem imagini la tot pasul. Orice om, orice lucru, orice context e o imagine. Reclame, tablouri, postere, bannere, afișe, înscrisuri de tot felul ne atrag atenția. Pentru că orice lucru, care poate fi pus în evidență, este un mod de a atrage atenția. Însă diferența enormă dintre imaginile culturale, științifice, comerciale și Sfintele Icoane ale Sfinților e aceasta: că Sfintele Icoane ne propun certitudini, ne propun oameni reali care s-au îndumnezeit, ne propun pe cei care au biruit în lupta vieții acesteia. Oameni de geniu, eroi, diverși oameni cunoscuți sau necunoscuți marelui public au și ei imaginile lor, ale vieții lor, însă Sfinții lui Dumnezeu sunt cei pe care Dumnezeu i-a confirmat Bisericii Sale ca Sfinți ai Lui. Și Sfinții Lui sunt sprijinul nostru real în a trăi o viață sfântă, pentru ca să ajungem și noi acolo unde sunt ei, adică în Împărăția lui Dumnezeu.

Dar iconoclasmul, această luptă continuă cu Sfintele Icoane ale Bisericii, înseamnă dorința demonică de a-i scoate pe oamenii reali, pe oamenii deplini, pe oamenii lui Dumnezeu din prim-planul vieții noastre. Iconoclaștii vor înlocuirea Sfinților cu oameni păcătoși sau cu nimic, așa cum sunt pereții albi din locașurile protestante sau neoprotestante, dar și din casele noastre, ale celor fără Sfinte Icoane în ele. Dar când albești pereții, când nu pui nimic pe pereți, nu înseamnă că nu ai nimic de pus, ci că nu vrei să pui nimic pe ei. Însă, când nu vrei să te uiți la Sfinții lui Dumnezeu, dar vrei să vezi doar imagini oarecare, admiți că nu suporți sfințenia, pentru că nu o cauți în viața ta.

Cine caută sfințenia lui Dumnezeu, acela îi caută și pe Sfinții Lui. Și nu îi are pe Sfinții Lui doar pe pereți, ci și în cărți, dar, în primul rând, în sufletul lui, pentru că le cunoaște Viețile, dar și Bisericile, dar și Sfintele Icoane și Sfintele Moaște și Sfintele lor Slujbe. Căci casa ta e ca inima ta: cuprinde tot ceea ce tu iubești. Și ceea ce iubești e mereu cu tine. Iar ceea ce iubești, aceea porți în sufletul tău, porți duhovnicește, dincolo de imagini și cuvinte, dar iubirea ta poate fi mereu confesată și pusă în imagini.

De aceea, când Sfânta Împărăteasă Teodora [Θεοδώρα] a restaurat Sfintele Icoane în Biserică, în prima duminică a Postului Mare din anul 843[2], ea a mărturisit că Sfinții lui Dumnezeu sunt martorii cei credincioși ai vieții cu Dumnezeu. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu sunt trăitorii reali ai vieții Bisericii, adică ai vieții cu Dumnezeu. Și că viața Bisericii nu se poate explica fără Sfinții Lui, pentru că ei au trăit-o și s-au împlinit pentru veșnicie prin ea.

De aceea, iconizarea Sfinților este urmarea directă a întrupării Domnului, a revelării iubirii Lui nemărginite față de noi. El S-a făcut om, pentru ca noi să avem imaginea clară a ceea ce înseamnă sfințenia. Căci ne uităm la El, la Sfântul Sfinților, și vedem cum trebuie să trăim în mod sfânt pe pământ. Dar când vrei să ștergi din istorie chipul Domnului, al Maicii Sale, al Sfinților și al Îngerilor Lui, tu vrei să ștergi Împărăția lui Dumnezeu din mintea oamenilor. Pentru că Împărăția nu mai are repere, nu mai are concretețe în istorie. Dar când cunoști un Sfânt al Lui îndeaproape, când îl simți în tot ceea ce face, când ai comuniune cu el, atunci înțelegi că toți Sfinții sunt reali, că tot ceea ce spune Biserica e adevărat, pentru că vezi Împărăția lui Dumnezeu printr-un membru al Împărăției.

Îl vezi pe Sfânt, vezi cât de real și de frumos duhovnicește este, și atunci ești încredințat că toți Sfinții Lui sunt preafrumoși și preabuni. Și încredințarea aceasta sfântă te face să le iubești pe toate ale lui Dumnezeu, pe toate ale Bisericii Sale, toată istoria sfântă a Bisericii, pentru că toate sunt preasfinte și preadumnezeiești în Biserica lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, ca să înțelegem viața, teologia și slujirea Bisericii trebuie să o învățăm de la Sfinții Lui. Să o învățăm citind cărțile Bisericii, dar și privind Sfintele Icoane ale Bisericii. Pentru că aceeași teologie găsim și în Sfintele Cărți și în Sfintele Icoane și în Sfintele Moaște și în Sfintele Vieți ale Sfinților Lui. Toate consună, toate vorbesc despre același Dumnezeu, despre întreaga Lui zidire, despre întreaga Lui voie cu oamenii, despre toți Sfinții Lui. Perspectiva Bisericii e unitară pentru că în toate secolele avem aceeași teologie în esență. Și aveam aceeași teologie, pentru că avem aceeași viață și aceeași slujire dumnezeiască. Și e o frumusețe și o împlinire dumnezeiască să citești Sfinți din mai multe secole și să constați că toți vorbesc aceeași teologie a lui Dumnezeu.

De aceea, de oriunde am vrea să Îl cunoaștem pe Dumnezeu, noi Îl găsim pe Același în orice secol. Și Sfinții Lui sunt martorii reali ai comuniunii cu Dumnezeu, ai revelării Lui directe în viața lor. Pentru că toți au vorbit cu Dumnezeu și la toți El li S-a revelat și revelarea Lui în viața lor e propria lor teologie.

Din acest motiv, de oriunde am începe, din orice secol al Bisericii, noi citim teologia lui Dumnezeu ca pe un fluviu continuu peste veacuri. Căci, în orice secol, Sfinții lui Dumnezeu s-au întâlnit cu El în mod real și s-au umplut din destul de viața Lui. Toți s-au rugat, toți au postit, toți au privegheat, toți s-au umplut de milostenie, toți I-au slujit Lui neîncetat. Fiindcă împlinirea reală a omului se face prin integrarea lui totală în viața Bisericii. A-ți face viața Bisericii viața ta înseamnă a trăi duhovnicește.

De aceea, Biserica nu poate fi fără Sfinții ei, pentru că Sfinții sunt mădulare cele vii ale Bisericii. Și Sfinții sunt în legătură veșnică cu Dumnezeul lor, cu Cel care li S-a arătat lor și i-a călăuzit spre slujirea Lui.

Să ne călăuzească și pe noi Dumnezeu spre tot lucrul cel bun! Și diseară să începem cu pace praznicul Bisericii noastre, care se va împlini mâine prin venirea Preasfințitului Părinte Galaction în mijlocul nostru, pentru ca să fie protosul Slujbei noastre! Multă pace și bucurie tuturor! Amin!


[1] Începută la 7. 20, în zi de luni, pe 18 martie 2024. Cer înnorat, 7 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/3021/sxsaintinfo.aspx.

Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Paradis [2024]

Iubiții mei[1],

mâncarea are de-a face cu iertarea. Căci, prin mâncare, diavolul l-a biruit pe om în Paradis[2], iar noi, de mâine, îl vom birui pe el prin postire și prin împărtășirea cu Domnul. Pentru că El este adevărata mâncare și adevărata băutură a fiilor lui Dumnezeu. Și vom posti pentru ca să Îl mâncăm pe El, Cel care este Viața noastră, ca să primim, prin mâncarea Lui, iertarea păcatelor noastre și multă curăție și sfințenie dumnezeiască. Și dacă primim iertarea Lui cea preasfântă, prin aceea învățăm și noi să iertăm toate aproapelui nostru. Căci așa cum El ne iartă nouă toate și ne ridică din Iadul păcatelor noastre, așa ne dă putere sfântă să iertăm păcatele tuturor. Pentru că El ne dă să vedem în adâncul omului nevoia lui de a fi iertat…

Fiul nestatornic a înțeles că are nevoie de iertarea lui Dumnezeu pe când se afla în mocirla porcilor, adică în patimile sale. Vameșul a înțeles că e păcătos și că are nevoie de mila Lui, când a stat în fața lui Dumnezeu la rugăciune. Evanghelia Judecății Sale ne-a vorbit la modul categoric despre milă, despre mila față de orice om, despre ajutorarea oricui. Dar pentru ca să ajuți pe oricine trebuie să treci dincolo de ideologiile lumii tale, dincolo de aversiunile tale, dincolo de lucrurile care sunt „greu de făcut” pentru oameni. Și de ce sunt „greu de făcut”? Pentru că nu îi iertăm pe oameni! Căci atunci când ierți și când iubești pe tot omul, e ușor să îl ajuți. Dar când ești în luptă interioară cu el, atunci ți se pare „imposibil” să-l ierți, să-l iubești și să-l ajuți, deși oamenii se pot iubi unii pe alții foarte ușor, fără multă greutate.

Ce înseamnă, de fapt, a ierta pe cineva? Înseamnă a trece peste lucrurile care ne despart. Care ne-au despărțit…și a ne împăca cu el. A trece spre el, spre comuniunea cu el și spre înțelegerea lui. Dar ca să te împaci cu cineva nu înseamnă doar să îl ierți și apoi să fii indiferent față de el, ci să continui să te întâlnești cu el și să îl redescoperi și mai bine. Pentru că a ierta înseamnă a recupera relația cu acela. A-l readuce în viața ta și a construi împreună cu el o relație de prietenie, de iubire.

Iertarea, așadar, e un continuum și nu un fapt izolat. E ceea ce facem împreună după ce ne împăcăm, după ce lăsăm tot răul în spate, după ce lăsăm toată nevorbirea în urma noastră. Și ca să lași totul în urmă înseamnă să începi să postești. Să te lepezi de ceea ce îi enervează pe alții și, în primul rând, pe Dumnezeu. Și postirea noastră cea duhovnicească e renunțarea la orice păcat, la orice patimă, la orice fărădelege. Pentru că păcatul enervează în mod real. Păcatul e nefirescul vieții noastre. Când ne-am supărat cu cineva, ne-am supărat pentru un păcat al nostru, pe care eu sau acela l-a făcut. Păcatele noastre ne fac să ne distanțăm unii de alții, să nu ne mai dorim unii pe alții, pentru că păcatele sunt cele care ne prostesc, care ne scot din dreapta judecată, care ne urâțesc, care ne îmbolnăvesc de moarte.

Dacă am ierta aproapelui nostru, atunci am și posti, pentru că a posti înseamnă a ierta. Când postesc, eu mă lepăd de tot ceea ce îmi face rău. Iar neiertarea e un mare rău. Și când iert, eu învăț să fiu milostiv, pentru că mă uit mai întâi la nevoia de iertare a aproapelui meu. Și a ierta pe cineva înseamnă a-l odihni, înseamnă a-l calma, înseamnă a-l mântui. Și când iert, eu învăț că am nevoie de iertarea tuturor și de rugăciunea tuturor, pentru că noi, oamenii, suntem una. Suntem o umanitate, o lume, o familie mare, pentru că ne tragem dintr-o singură familie: din familia Sfinților noștri Protopărinți Adam și Eva. Și dacă trăim cu perspectiva familiei lărgite, cu faptul că întreaga umanitate e familia noastră, atunci nu mai putem să ajungem la ideea războiului, a răzbunării, a crimei. Căci tot ceea ce ne desparte, ne înstrăinează, pe când noi suntem una, o singură umanitate și suntem chemați să fim o singură Biserică a lui Dumnezeu.

Și cine dorește cu adevărat mântuirea, acela caută Biserica lui Dumnezeu, cea una, cea dintru început. Nu rămâne la diviziuni, la separații, la structuri teologice eretice, ci vine în Biserica de la început, în Biserica Cincizecimii, pentru ca să trăiască reala viață cu Dumnezeu. Să o trăiască în mod plenar.

Pentru că aici, în Biserica lui Dumnezeu, noi nu ne întrebăm dacă Liturghia e bună sau dacă postul e bun, dacă e bine să iertăm sau dacă e bine să ne iubim aproapele, ci noi le trăim pe toate acestea ca pe propria noastră viață. Pentru că nu avem dubii asupra a niciunui lucru din Biserică, ci știm că toate sunt bune, drepte și sfinte pentru viața noastră. Și, știind acest lucru, noi ne bucurăm în fiecare zi, noi ne curățim în fiecare zi, noi înaintăm în cunoaștere și în comuniune sfântă în fiecare zi, pentru că toate sunt bune și mântuitoare pentru noi în Biserica lui Dumnezeu.

De aceea, ne este străină ideea de „a îndrepta” Biserica, de „a o aduce în prezent”, de „a o reforma”, pentru că noi trăim pentru a ne schimba interior pe fiecare zi. Reactualizarea noastră continuă înseamnă transfigurarea noastră cea duhovnicească. Și noi ne transfigurăm continuu în Biserica lui Dumnezeu, în relația noastră vie, continuă, cu Dumnezeul Cel viu. Și Biserica Lui e mereu vie, actuală, sfântă, una, apostolică și catolică, preafrumoasă și preabună, pentru că El, Dumnezeul nostru, e Dumnezeul tuturor, vorbește pe înțelesul tuturor și ne răspunde la nevoile noastre, ale tuturor. În Biserica Lui, El revarsă tot harul și toată cunoașterea și toată virtutea prin care noi ne putem mântui și sfinți neîncetat. De aceea, Biserica Lui e mereu actuală și mereu aceeași, pentru că El, Cel neschimbat, vorbește pentru toți, din toate generațiile, pe înțelesul tuturor. Și ca să auzi glasul Lui trebuie să te umpli de slava Lui, pe care El o revarsă prin Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii. Și slava Lui nu se învechește niciodată, pentru că e veșnică și mereu actuală pentru noi. Și noi suntem în mod continuu actuali, sunt în mod continuu oamenii Bisericii și ai luminii noastre, pentru că ne înduhovnicim continuu în Biserica Lui. Și ne înduhovnicim prin slava Lui cea veșnică, cea prin care putem să iertăm, putem să postim, putem să facem milostenie, pentru că putem să ne curățim neîncetat de păcatele noastre.

– Unde e comoara [ὁ θησαυρὸς] [Mt. 6, 21, BYZ] noastră?

– Unde este și inima [ἡ καρδία][Ibidem] noastră! Și inima noastră e înăuntrul nostru. Comoara noastră de har și de gânduri și fapte bune e în inima noastră. Și inima despre care ne vorbește aici Domnul e sufletul nostru. Căci dacă s-ar fi referit la inima de carne, trupească, atunci ar fi însemnat că tot binele nostru ar fi murit odată cu moartea noastră, cu despărțirea sufletului nostru de trupul nostru. Dar nu e așa! Ci cardia/ inima, despre care Domnul ne vorbește la Mt. 6, 21, e sufletul nostru. Pentru că în sufletul nostru, cel nemuritor, rămâne comoara noastră cea veșnică. Și comoara noastră supraviețuiește, așadar, morții trupești. Și comoara noastră, vistieria noastră cea veșnică, e slava lui Dumnezeu și toate faptele mântuirii și ale sfințirii noastre. Pentru că tot binele pe care l-am făcut împreună cu Dumnezeu ne-a reactualizat, ne-a sfințit în mod continuu și ne-a făcut proprii Împărăției Sale. De aceea, fiecare dintre noi mergem cu comoara noastră personalizată în Împărăția lui Dumnezeu, adică cu un mod de a fi unic, cu o viață unică. Pentru că, prin tot ceea ce am făcut, ne-am sculptat duhovnicește pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Capul și fața noastră, din Mt. 6, 17, sunt tot sufletul nostru. Pentru că atunci când postim, noi ne ungem capul nostru, adică mintea noastră, și ne spălăm fața noastră, adică întreaga noastră persoană. Slava lui Dumnezeu e ungerea cea duhovnicească a minții noastre și spălarea noastră e formată din toată virtutea prin care ne curățim duhovnicește. Pentru că orice faptă bună ne spală interior, pentru că ne spală slava lui Dumnezeu din orice bine pe care îl facem. Căci esența binelui e slava lui Dumnezeu. Pentru că orice bine al nostru, care ne mântuie, îl facem cu Dumnezeu, prin umplerea noastră de slava Lui.

Însă, dacă te prefaci că faci bine oamenilor, dacă te prefaci că te bucuri de oameni și că îi iubești, plata [τὸν μισθὸν] ta [Mt. 6, 16, BYZ] e lauda oamenilor. Oamenii, necunoscând inima ta cu adevărat, te laudă ca pe un om „bun”. Dar tu nu ești „bun”, ci doar un prefăcut! Și tu îți iei plata ta de la oameni, dar nu și de la Dumnezeu. Pentru că plata de la Dumnezeu e slava Lui. Și ca să fi luat plata Lui, ar fi trebuit să îi iubești cu adevărat și să dai cu toată inima, ca să te umpli de plata Lui, adică de slava Lui. Dar tu, fățărnicind bunătatea, prefăcându-te că ești „bun”, nu primești iertarea Lui, ci pedeapsa Lui, pentru că n-ai făcut bine oamenilor.

Și așa înțelegem mai bine de ce sunt blestemați [οἱ κατηραμένοι] cei nemilostivi [Mt. 25, 41, BYZ]: pentru că nu au dragoste întru ei. Și dacă n-ai dragoste, n-ai nici iertare și nici postire și nici nu mai ești om. Căci om ești când iubești, când ierți, când ajuți, când te pătrunzi de nevoile oamenilor, când nu ești insensibil. Dar când ajungi rău și răzbunător și nemilostiv și im- pasibil, atunci te demonizezi continuu, pentru că le slujești demonilor și nu lui Dumnezeu.

Femeia hananea și-a țipat durerea ei și I-a mărturisit Domnului: „Fiica mea rău se demonizează [ἡ θυγάτηρ μου κακῶς δαιμονίζεται” [Mt. 15, 22, BYZ]. Și pe cine avem noi ca pe un copil al nostru, la care ne uităm ca la ochii din cap, dacă nu pe sufletul nostru? Sufletul nostru e fiica noastră care rău se demonizează, atunci când începem să devenim pătimași. Și când vedem că Iadul se prăvălește în noi prin tot răul pe care îl facem, atunci strigăm ca din gură de șarpe, strigăm din toată inima noastră spre Dumnezeu. Și strigăm, pentru că știm că numai de la El ne vine mântuirea, ajutorul, scăparea noastră.

Când te simți îndepărtat de Dumnezeu, uitat de El, chinuit de El, nu trebuie să te lupți cu El, ci să îți recunoști păcatele înaintea Lui. Căci recunoașterea lor e o recunoaștere de sine. Și prin asta nu faci altceva decât să te apropii de El, să te rogi Lui pentru iertarea ta. Pentru că vrei din nou în Paradis, vrei să fii cu El, vrei să îți fie bine cu adevărat.

Pentru că toți vrem binele lui Dumnezeu în viața noastră, dar mai puțin vrem să Îi slujim Lui. Dar binele Lui vine din slujirea Lui! Pe cât Îi slujim lui Dumnezeu, pe atât suntem plini de binele Lui. Toată asceza mântuirii e binele Lui. Dar trebuie să ascultăm de El ca să ne umplem de binele Său.

Dumnezeu să ne întărească pe toți în postirea Sa și în umplerea de tot binele Său! Căci binele Lui e binele nostru cel veșnic. Amin!


[1] Începută la 10. 47, în zi de miercuri, pe 13 martie 2024. Cer înnorat, 9 grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Cf. Slujbei zilei: https://glt.goarch.org/texts/Tri/t49.html.

Predica la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți [2024]

Iubiții mei[1],

rugăciunea noastră continuă e ca să avem „sfârșituri creștinești vieții noastre [χριστιανὰ τὰ τέλη τῆς ζωῆς ἡμῶν], nedureroase [ἀνώδυνα], nerușinate [ἀνεπαίσχυντα], pașnice [εἰρηνικά] și răspuns bun la înfricoșătorul scaun de judecată al lui Hristos [καὶ καλὴν ἀπολογίαν τὴν ἐπί τοῦ φοβεροῦ βήματος τοῦ Χριστοῦ]”[2] Dumnezeu. Pentru că sfârșitul vieții noastre trebuie să fie o chintesență a vieții noastre creștine.

Tocmai de aceea, sfârșitul nostru, moartea noastră, trebuie să fie creștinească, trebuie să fie duhovnicească. Pentru că noi înșine trebuie să fim cu totul plini de slava lui Dumnezeu când plecăm de aici, de curăție, de pace și de sfințenie. Și acest sfârșit duhovnicesc al vieții de aici e începutul vieții celei veșnice. Pentru că moartea noastră e o pregătire pentru veșnicia noastră și nu pentru desființarea noastră ontologică.

Cei care vorbesc despre „trecerea omului în neființă”, vorbesc despre desființarea lui ontologică. Adică, după moarte, nu mai rămâne nimic din om. Fapt pentru care nici nu au ideile de veșnicie, de suflet, de mântuire, de Dumnezeu, pentru că, după viața de aici nu mai urmează nimic în mintea lor.

Dar noi ne pregătim toată viața de moarte, de moartea noastră cea creștinească, cea duhovnicească, pentru că moartea e pentru noi ușa de intrare în veșnicie. Și așa cum, la Nuntă, te îmbraci bine pentru ca să intri acolo unde se petrece, unde oamenii se veselesc pentru noii miri, înfrumusețarea noastră duhovnicească de toată viața e pentru Nunta cea veșnică a Împărăției Sale. Adică pentru veșnica bucurie și veselie dumnezeiască cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Pentru că, în fapt, nu pentru moarte ne pregătim noi, ci pentru veșnicia cea fericită cu Dumnezeu. Ne pregătim pentru ceea ce urmează după moartea noastră…

Tocmai de aceea, vrem ca sfârșitul vieții noastre să fie nedureros, să nu suferim mult până când murim, să fie nerușinat de demoni și să fie pașnic, să plecăm în pace la Domnul. Căci demonii, când omul se zbate să moară, duc ultima luptă cu noi, lupta finală. Și atunci, cu toată răutatea, ei se aruncă asupra noastră pentru ca să ne facă să păcătuim. De aceea, rugăciunea noastră e ca ei să nu ne rușineze atunci, să nu ne facă de rușine, să nu ne arunce în păcate grele înainte de moartea noastră, ci noi să plecăm în pace la Domnul, fără durere, cu mare bucurie, cu mare veselie în sufletul și în trupul nostru.

Pentru că noi mergem să ne întâlnim cu Dumnezeu, mergem să trăim veșnic cu El și nu mergem spre o moarte care aneantizează omul. Apostolul Înmormântării vorbește despre acești oameni triști, care nu au perspectiva veșniciei, și spune despre ei că sunt cei „care nu au nădejde [οἱ μὴ ἔχοντες ἐλπίδα]” [I Tes. 4, 13, BYZ]. Nu au nicio nădejde, pentru că ei cred că odată cu moartea, omul piere cu desăvârșire.

Dar noi avem nădejde de mântuire și cerem un răspuns bun de la Hristos Dumnezeu, de la Judecătorul nostru, al tuturor oamenilor, pentru că în El ne încredem în mod desăvârșit. Ne încredem în mila Lui, în iubirea Lui cea veșnică pentru noi, în comuniunea veșnică cu El, pentru că El e în noi și cu noi acum, în clipa de față. Și marea și singura noastră grijă, continua noastră grijă e pentru relația veșnică cu El, căci tot ceea ce facem noi pe pământ este pentru a-L sluji pe El, pe Dumnezeul mântuirii noastre.

De aceea, deși vorbim despre El, despre Înfricoșătorul Judecător al nostru ca despre Cel care va veni „în[tru] slava Sa [ἐν τῇ δόξῃ Αὐτοῦ]…și va ședea pe tronul slavei Sale [καθίσει ἐπὶ θρόνου δόξης Αὐτοῦ]” [Mt. 25, 31, BYZ], El este în noi prin slava Lui și cu noi pururea. Fapt pentru care, așteptarea noastră eshatologică nu este una goală, nu e una fără conținut, ci una plină, plină de conținut, pentru că Cel care trebuie să vină e deja cu noi. Și noi așteptăm cu dor venirea Lui, venire prin care va transfigura întreaga creație, pentru că El e în noi clipă de clipă și ne transfigurează în mod continuu. Căci ceea ce a început în noi, în fiecare dintre cei ai Lui, El va continua în toată creația Sa. Pentru că, așa cum Și-a transfigurat umanitatea Lui și a umplut-o cu totul de slava Sa cea veșnică, așa Își va transfigura și întreaga Sa creație. Pentru că toate sunt ale lui Dumnezeu.

Și când înțelegem măreția la care suntem chemați cu toții, la locuirea veșnică cu Dumnezeu în Împărăția Sa, înțelegem de ce toată viața noastră trebuie să fie plină de sfințenie. Pentru că trebuie să ne învățăm încă de acum, de aici, cu sfințenia, cu pacea, cu curăția, cu mila, cu iertarea, cu smerenia lui Dumnezeu, pentru că vom locui cu El, cu Cel care le are pe toate ale desăvârșirii.

Și El e ultraatent la detalii, ultrasensibil la durerile oamenilor, hipercorect în toate, cel mai bun cu noi și cel care ne dorește cel mai mult binele nostru. Pentru că El știe ce ne trebuie, știe mai mult decât noi de ceea ce avem nevoie și fiecare om, carte, lucru pe care ni-l scoate în cale e pentru înțelepțirea noastră.

Dar așteaptă de la noi ca să fim de acord cu fericirea noastră cea veșnică. Așteaptă de la noi să ajungem la înțelepciunea de a ne dori veșnica împlinire cu El. Căci El nu ne forțează libertatea niciodată, ci ne pune mereu să alegem. Să alegem în cunoștință de cauză. Și când Îl alegem pe El, El le uită și le șterge pe toate cele din urma noastră, toate căderile noastre din iubirea Lui, pentru că El ne dorește binele cu adevărat. Și orice iertare a Lui, așa cum am văzut în cazul fiului celui curvar din duminica trecută, e o repunere în toată slava Lui. Pentru că El nu ne iartă cu țârâita, ci ne iartă deplin și ne umple de toată slava Lui. Ne are din nou ca fii ai Săi și nu ca trădători ai Lui.

Și de aceea trebuie să învățăm să iertăm și să fim buni și să ne smerim de la Însuși Dumnezeul nostru. Căci Cel Preaînalt s-a smerit pe Sine și S-a făcut om, tocmai din iubire imensă pentru noi. Pentru ca să ne mântuie pe noi. Să ne dăruie nouă fericirea cea veșnică. Și cum ne iartă El în mod desăvârșit și ne umple din nou de slava Lui, după ce noi cădem în multe și grele păcate, e o pildă vie pentru cât trebuie să-i iubim și să-i iertăm și noi pe oameni. Căci niciodată nu îi vom iubi și nu îi vom ierta pe ei, după cum El ne iartă pe noi.

Tocmai de aceea, când dăm de mâncare sau de băutură cuiva, dăm din mila lui Dumnezeu cu noi. Când îi primim și îi înțelegem pe oameni, îi primim și îi înțelegem pentru că El ne-a primit și ne-a înțeles pe noi mai întâi, ca Unul care ne cunoștea pe noi mai înainte de facerea a toată lumea. Dar, deși El cunoaște toate ale noastre mai înainte de a ne zidi pe noi, preștiința Sa nu ne predestinează. Căci El știe ce vom face noi toată viața, cum vom trăi și cum vom muri, dar noi suntem cei care alegem să facem toate ale vieții noastre.

Dacă ne-ar fi predestinat pe unii la bine și pe alții la rău, atunci ar fi fost dușmanul numărul unu al nostru, al celor care ne-ar fi predestinat la rău, pentru că nu ne-ar fi dat nicio șansă să ne îndreptăm. Dar El ne dăruie tuturor posibilitatea să ne mântuim, pentru că El dorește mântuirea tuturor. Și când Dumnezeu dorește mântuirea tuturor, asta înseamnă că îi vrea pe toți buni, pe toți moștenitori ai Împărăției Sale. Și când îi vrei pe toți buni înseamnă că El nu a creat lumea pentru un scop dublu: ca pe unii să îi bucure, iar pe alții să îi arunce în Iad, ci pentru un singur scop: ca toți să meargă întru Împărăția Lui cea veșnică.

De aceea, când Domnul, în Evanghelia Judecății [Mt. 25, 31-46], ne vorbește despre Iad, adică despre „focul cel veșnic [τὸ πῦρ τὸ αἰώνιον]” [Mt. 25, 41, BYZ], ne spune că el „a fost pregătit diavolului și îngerilor săi [τὸ ἡτοιμασμένον τῷ διαβόλῳ καὶ τοῖς ἀγγέλοις αὐτου]” [Mt. 25, 41, BYZ]. Însă diavolul și îngerii dimpreună cu el – care s-au făcut „ai lui”, pentru că l-au urmat pe el, pe diavolul –, sunt ai lui Dumnezeu, căci El i-a creat. Și El i-a creat pe Îngeri pentru ca să Îl slujească pe El și nu pentru ca să se îndepărteze de El și să lupte împotriva Lui. De aceea, Iadul a fost, inițial, pedeapsa pentru îngerii căzuți, pentru demoni, și nu pentru oameni.

Însă demonii i-au înșelat pe oameni, pentru ca să cadă și ei în Iad! De aceea, cei blestemați de Dumnezeu vor merge și ei în Iad [Mt. 25, 41], unde sunt demonii, pentru că le-au slujit demonilor și nu Lui.

– Și cum slujim noi demonilor, când nu vedem niciun demon în fața noastră?

– Îi slujim prin toată patima și prin tot păcatul nostru! Pentru că, prin ele, ne facem aidoma lor în ființa noastră. Orice păcat pe care îl săvârșim ne urâțește interior, ne schimonosește, ne satanizează. Că știm sau că nu știm care sunt păcatele noastre, când le săvârșim, noi ne schimbăm în rău în mod continuu prin ele. Și o ducem din rău în mai rău, pentru că răul se înmulțește în noi în mod progresiv, pe fiecare zi.

Și putem să observăm evoluția răului în copiii noștri. Care, la început, nu cunoșteau păcatul, nu știau ce e ăla păcat, nu aveau rușine, dar, când au început să păcătuiască, au început să se schimbe în rău în ei înșiși. Învață să mintă, învață ce e plăcerea păcătoasă, învață să fugă de durere în mod laș, învață să drăcuie, să urască, să se alipească de lucruri. Și, pentru jucăria lor, dacă le-o iei, îți dau cu ceva în cap, te rănesc, te pot și omorî, pentru că ei sunt lipiți de telefonul lor, de banii lor, de plăcerea lor. Și până nu se dezic interior de împătimirea lor față de ei și față de lucruri, ei nu se schimbă în bine și nu poți avea un dialog real cu ei, pentru că ei sunt pătimași și iubitori de sine.

De aceea e importantă viața creștină din copilărie: pentru ca omul să se sfințească de mic, să se facă bun, să se facă sociabil, să crească în mod autentic. Căci altfel crește ca o buruiană, ca un sălbatic, chiar dacă are toată tehnologia și știința la îndemână. Ce, dacă cunoști cum să scrii pe computer, asta te face și sensibil la durerile umanității? Dacă ai tu și te simți bine, te gândești și la cel care nu are și nu e atât de bine ca tine? Civilizația te despătimește sau lupta ascetică continuă cu tine însuți, învățată la Biserică? Pentru că oriunde poți găsi oameni amabili, manierați, civilizați, tehnologizați, dar fără să aibă viață duhovnicească în ei înșiși. Și dacă n-ai pe Dumnezeu în tine, n-ai nimic esențial. Pentru că El este totul tău.

Din acest motiv, Judecata Lui este întâlnirea fundamentală cu El. Noi stăm mereu înaintea Lui, a Judecății Sale, pentru că El, Cel care este în noi și cu noi pururea, ne judecă continuu viața noastră. Și în funcție de Judecata Lui, de Judecata Lui continuă, noi ne schimbăm continuu. Dar când nu ai stat toată viața înaintea Lui și nu ai primit niciodată judecățile Sale, Judecata Lui cea din urmă este înfricoșătoare pentru tine. Pentru că tu vezi numai aspectul ei dur, definitiv, categoric și nu și pe cel curățitor, luminător și sfințitor. Căci, dacă ai fi fost cu El continuu, Judecătorul tuturor te-ar fi schimbat continuu prin judecățile Sale, prin luminările Sale, prin îndreptările Sale. Însă, acum, la final, când nu se mai poate face nimic, tu ești cel care n-ai avut parte de continua îndreptare a ta.

Așadar, iubiții mei, Judecătorul nostru este Mântuitorul nostru Cel preabun. Și noi Îl cunoaștem din noi înșine, căci cu noi este pururea. Și exigențele Lui maximale sunt judecățile Lui cu noi, în funcție de care noi ne schimbăm în mod continuu interior. Și schimbarea interioară e schimbarea totală a omului. Pentru că omul care se schimbă în tot sufletul său, se schimbă și în tot trupul său. Și schimbarea reală a omului e sfințirea lui.

De aceea, dacă gândești din interiorul sfințeniei, dacă gândești tot ceea ce faci cu sfințenia lui Dumnezeu în tine, atunci știi cum să te comporți față de oameni, față de toți oamenii, dar, în primul rând, față de Dumnezeu, de Sfinții și de Îngerii Lui. Pentru că știi ceea ce e prioritar în viața ta. Și binele e prioritatea noastră. Binele e lucrul prim pe care trebuie să îl facem în relație cu orice om și cu orice viețuitoare. Pentru că binele ne împlinește, binele e voia lui Dumnezeu cu noi, binele ne sfințește. Și când facem binele lui Dumnezeu în viața noastră, noi ne pregătim pentru veșnicia noastră, adică pentru veșnica bucurie cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Săi.

De azi lăsăm sec la carne! Adică renunțăm să mai mâncăm carne animală până la Paști. Și prin aceasta am început parțial Postul cel Mare al Bisericii. În toată săptămâna aceasta, până duminică inclusiv, putem mânca brânză, lapte, ouă, pește, fructe de mare. Și de pe 18 martie 2024, o zi de luni, începem postul deplin, total, Postul cel Mare al Bisericii.

De aceea, cine dorește să postească, să postească când postește întreaga Biserică și nu așa, la întâmplare! Să postească de acum, să postească pentru a se umple de virtuțile lui Dumnezeu ca pregătire pentru marele praznic al Învierii Domnului! Căci postul acesta e binecuvântat și întărit de Dumnezeu cu harul Său, pentru ca noi să ne bucurăm duhovnicește întru el. Pentru că el e spre întărirea noastră în credință, în nădejde și în dragoste, în toată simplitatea și curăția. Amin!


[1] Începută la 6. 42, în zi de miercuri, pe 6 martie 2024. Cer înnorat, 4 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

1 2 3 50