Sermon on the 33rd Sunday after Pentecost [2025]

My beloveds[1],

the pharisaism is our state, of all of us, when we say that we are other than we are, while the publican’s repentance is the recognition of our inner truth before God. And when you lie about yourself, when you present a false image of yourself to people, you cannot have a real relationship with people, because only the truth creates real relationships with others, the truth that you tell. Whereas lies do not create a relationship, but a pseudo-relationship, because people relate to the lies about you and not to you, to the real you. Because the real you is the truth about yourself[2].

Theater or film actors play roles, but in their lives, they are themselves. If we dramatize our lives, if we play a role with each person and don’t talk seriously to anyone, the result of our social life is that we don’t have any friends. Because we haven’t talked seriously to anyone[3].

But what does it mean to have a friend? To have a person to whom you can tell your truths, of your life! A friend is someone you talk honestly to about yourself, because he also talks honestly to you about himself. But someone who doesn’t want to talk bluntly about himself, even though he has known you for a long time and with whom you often talk, is an acquaintance, but not a friend. Because a friend is someone who carries within himself the real you, because you have confessed yourself to him[4].

But even among friends there are degrees and degrees of intimity! Because the intimity does not depend on the will of man, but on his power of spiritual and intellectual understanding. You can be confessable, you can confide in your friend, but he understands your love and sincerity according to his measure. And that is why you need people who are at your level or above you, in order to have a fulfilling friendship, one that leads you to great spiritual and creative growth[5].

More briefly, I love you is as nuanced as the reality of your friend. You can say I love you to many people, but you say to each one according to your intimacy with him. Because friendship is about sincerity, but most of all about understanding and valuing the other. And if you don’t understand him deeply, you don’t appreciate him. And if you don’t value him, you’re on the periphery of friendship and not at its incandescent center[6].

The word friendship is demonetized in everyday life, because it needs real sincerity. And the real sincerity is the inner reality of the ghostual man, who is honest with God and with people in his heart. When you repent, you are honest with yourself and with God and with all man, because you are aware of the fact that you need God’s mercy, His forgiveness. Because the repentance demands the real life from God[7].

The repentance is the continuous return to real life, to life with God, that is why it is indispensable to our life. Whoever does not repent daily, does not recognize his sins. And whoever overlooks his sins, believes himself „righteous” before people. But when you claim inner „righteousness”, the state of „holiness” without having it, then you are a charlatan, an impostor. Because the holiness is full of repentance, of the recognition of one’s sins, and it is not a state empty of reality. The holiness is alive, it is of a living man, of a man who really assumes his sins and repents for them[8].

That is precisely why, the publican went down straightened [δεδικαιωμένος][Lucas 18, 14, BYZ] from the Temple. He repented and therefore his heart was straightened. He returned home filled with God’s mercy, because he recognized his need for His mercy. The pharisee returned home empty-handed,  because he boasted before God of self-sufficiency. And when you believe that you are and that you have, you receive nothing from God, because you are left in your blindness[9].

Since I have known this evangelical passage, I have understood the great evil of speaking at Church. Because, instead of deepening with your mind and heart the theological words of the Service, you sit and waste time. And instead of praying and being filled with the peace of God, you are yawning the mouth and have no use for your life. And the pharisee wasted time at Church because he talked about his achievements and not about his sins. While God wants to hear us talk about our sins, about our inner burdens, so that He can heal us of them[10].

Therefore, my beloveds, to stand before God means to ask Him for His mercy. And if we truly ask for it, we receive it. And His mercy is the peace that we receive at the Church, it is the forgiveness that we receive from Him, it is our strengthening towards good deeds. The Triodion begins today and, with it, our journey towards Easter begins. Because we begin to relive the Lordʼs way to the Cross and to the Resurrection to save us. Amin[11]!


[1] Started at 10.45, in day of monday, on 3 february 2025. Cloudy sky, 4 degrees, wind of 18 km/h.

[2] Iubiții mei, fariseismul e starea noastră, a tuturor, când spunem că suntem alții decât suntem, pe când pocăința vameșului e recunoașterea adevărului nostru interior înaintea lui Dumnezeu. Și când minți despre tine însuți, când propui oamenilor o imagine falsă despre tine, tu nu poți avea o relație reală cu oamenii, pentru că numai adevărul creează relații reale cu ceilalți, adevărul pe care îl spui. Pe când minciunile nu creează o relație, ci o pseudo-relație, pentru că oamenii se raportează la minciunile despre tine și nu la tine, la cel adevărat. Pentru că cel adevărat este adevărul despre tine însuți.

[3] Actorii de teatru sau de film joacă roluri, dar în viața lor sunt ei înșiși. Dacă ne teatralizăm viața, dacă jucăm câte un rol cu fiecare în parte și nu vorbim serios cu nimeni, rezultatul vieții noastre sociale e că nu avem niciun prieten. Pentru că n-am vorbit cu niciun om în mod serios.

[4] Dar ce înseamnă să ai un prieten? Să ai un om căruia să îi spui adevărurile tale, ale vieții tale! Prietenul e cel cu care vorbești cinstit despre tine, pentru că și el îți vorbește cinstit despre el. Dar cel care nu vrea să vorbească în mod tranșant despre el, deși te cunoaște de mult timp și cu care vorbești adesea, el îți este un cunoscut, dar nu un prieten. Pentru că prietenul e cel care te poartă în sine pe tine, pe cel adevărat, pentru că tu te-ai mărturisit lui.

[5] Însă și între prieteni sunt grade și grade de intimitate! Pentru că intimitatea nu ține de voința omului, ci de puterea lui de înțelegere duhovnicească și intelectuală. Tu poți fi confesiv, te poți încrede în prietenul tău, dar el înțelege iubirea și sinceritatea ta pe măsura lui. Și de aceea ai nevoie de oameni care să fie la măsura ta sau mai presus de tine, pentru ca să ai o prietenie împlinitoare, una care să te ducă la o mare sporire duhovnicească și de creație.

[6] Mai pe scurt, te iubesc e tot la fel de nuanțat ca și realitatea prietenului. Poți spune te iubesc multor oameni, dar la fiecare îi spui pe măsura intimității tale cu el. Pentru că prietenia ține de sinceritate, dar cel mai mult de înțelegerea și prețuirea celuilalt. Și dacă nu îl înțelegi profund, nici nu îl prețuiești. Și dacă nu îl prețuiești, ești la periferia prieteniei și nu în centrul ei incandescent.

[7] Cuvântul prietenie e unul demonetizat în viața de zi cu zi, pentru că el are nevoie de sinceritate reală. Iar sinceritatea reală e realitatea interioară a omului duhovnicesc, care e sincer cu Dumnezeu și cu oamenii în inima lui. Când te pocăiești ești sincer cu tine și cu Dumnezeu și cu tot omul, pentru că ești conștient de faptul că ai nevoie de mila lui Dumnezeu, de iertarea Lui. Pentru că pocăința cere viața reală de la Dumnezeu.

[8] Pocăința e întoarcerea continuă la reala viață, la viața cu Dumnezeu, de aceea este indispensabilă vieții noastre. Cine nu se pocăiește zilnic, acela nu își recunoaște păcatele. Și cine își trece cu vederea păcatele sale, acela se crede „drept” înaintea oamenilor. Dar când susții „dreptatea” interioară, starea de „sfințenie” fără să o ai, atunci ești un șarlatan, un impostor. Pentru că sfințenia e plină de pocăință, de recunoașterea păcatelor sale și nu e o stare goală de realitate. Sfințenia e vie, ea este a unui om viu, a unui om care își asumă păcatele în mod real și se pocăiește pentru ele.

[9] Tocmai de aceea, vameșul s-a coborât îndreptat [δεδικαιωμένος][Lc. 18, 14, BYZ] de la Templu. S-a pocăit și pentru aceea s-a îndreptat inima lui. S-a întors acasă plin fiind de mila lui Dumnezeu, pentru că a recunoscut că are nevoie de mila Lui. Fariseul s-a întors acasă cu mâna goală, pentru că s-a lăudat în fața lui Dumnezeu cu autosuficiență. Și când crezi că ești și că ai, nu primești nimic de la Dumnezeu, pentru că ești lăsat în orbirea ta.

[10] De când am cunoscut acest pasaj evanghelic, am înțeles marele rău al vorbirii la Biserică. Pentru că, în loc să aprofundezi cu mintea și cu inima ta cuvintele teologice ale Slujbei, tu stai și pierzi timpul. Și în loc să te rogi și să te umpli de pacea lui Dumnezeu, tu caști gura și nu ai niciun folos pentru viața ta. Iar fariseul a pierdut timpul la Biserică pentru că a vorbit despre realizările sale și nu despre păcatele sale. Pe când Dumnezeu vrea să ne audă vorbind despre păcatele noastre, despre poverile noastre interioare, pentru ca să ne vindece de ele.

[11] Așadar, iubiții mei, a sta înaintea lui Dumnezeu înseamnă a cere de la El mila Lui. Și dacă o cerem cu adevărat, o și primim. Iar mila Lui e pacea pe care o primim la Biserică, e iertarea pe care o primim de la El, e întărirea noastră spre fapte bune. Triodul începe azi și, odată cu el, începe drumul nostru spre Paști. Pentru că începem să retrăim drumul Domnului spre Cruce și spre Înviere pentru a ne mântui pe noi. Amin!

Sermon at the Welcoming of the Lord [February 2, 2025]

My beloveds[1],

the delicacy of a man is seen in the way he welcomes you into his life. But to be delicate you must be a ghostual man, a man of God, and not a man of the dozen. And delicacy does not mean cheap mannerism, the meowing of a cat kept in an apartment, but it means love full of truth. Because a delicate person is a person who welcomes you with holy love because he wants to share with you from the pure truth, ghostual of his life[2].

And the greatest welcome of my life was the welcome given to me by Saint Ilie the seer of God, our Father, whose Service I published earlier this year[3]. Because he came to me with all his divine life experience, with all his openness, to truly be my Father and Friend. Because when you have something to give, you come with love towards others and give to them. But you give from what you have received from God as the fruit of your ascesis, of your lifetime’s work[4].

That’s precisely why welcoming others is increasingly anemic: because you have nothing to offer them. We meet each other less and less often, we avoid face-to-face meetings, we don’t highlight each other in public, because our heart are far too stingy, far too narrow for friendship, for the great ghostual friendship. And this is because God is not our intimate for us, He is not the One with whom we always talk about ourselves and about all people, but the One we forget about for hours, days on end…[5].

I always talk to God, I pray for all people, I bless and forgive the sins of others in my heart. I worship Him and I rejoice with Him, because He is our joy, everyone’s. That is why, when I meet people, when I talk to people, I speak to them from within my relationship with God, from my heart always prepared for dialogue, for confession, for real friendship. Because I am not Priest only when I serve at Church or when I wear the priestly vestment, but anytime and anywhere[6].

I welcome you into my life in a real way, because I have no counterfeit thoughts. I am not looking to do business with you, I am not looking to take something from you, but I am ready to talk to you in a real way, from conscience to conscience, as, perhaps, no one has ever talked to you in life. Because I, with God, talk like that all the time: without any hiding in my heart. For the real encounter between people is experienced when they seek the life with God, when they seek their salvation, when they seek the eternal rest in His Emperordom[7].

What does it mean, though, a friendship without the continuous exigency of reciprocal truth? A self-deception in continuous state! We talk to each other to make it seem like we have friends, but in essence, we are not really communicating with each other. Because we don’t communicate without rest, we donʼt communicate wholeheartedly and for our reciprocal good. And this ungrateful, shameful, unfeeling truth of our „friendships” burdens us even more, because we are fully aware that we are shamelessly lying to each other[8].

But today, the God-receiver, Saint Simeon [Συμεών], our Father, received the Lord in his arms[9], because he was with the Lord without ceasing. And you cannot receive God into your womb, sharing with Him, until you believe in Him and love Him and talk to Him all the time. Because the joy of being with Him is born from continuous conversation with Him, from continuous prayer to Him[10].

And Saint Simeon received in his arms on Iisus Hristos, on our Lord, at the age of 360 years, because he had doubted the prophecy of Isaias 7, 14. He was one of the translators of the Septuagint and he thought that the Virgin, from that scriptural passage, was a copyist’s mistake and wanted to delete it. But when he wanted to delete that very precious word, the Angel of the Lord came to him and prophesied to him that he would not taste death until he saw the Lord and His Mother[11]. Therefore, full of years and holiness, Saint Simeon waited to see with his spiritual and bodily eyes the Lord of glory and His Holy Mother[12].

Because people see themselves with the soul and not with the body! You can pass a man thousands of times and ignore him every time. And you don’t really see him, because the depth of that man has not been revealed to you. And the depth of man is an enlightenment from God, but also a confession from the part of man. Because you can only really know a man than from your inner relationship with him. From the details he tells you about himself[13].

In Chișinău, an old Lady was begging in front of a Church. A woman with life experience and a lot of faith. And with her I discussed the cruel realities of the people on both banks of the Prut. We discussed with pain and in prayer. Because when you talk about yourself, you talk about your sins, your virtues, your needs, your holy aspirations. And I promised her prayer, so that we would meet in the Emperordom of God. And she smiled at me with hope. Because she will also pray for us[14].

Therefore, my beloveds, we must talk to each other and help each other in everything, if we want to know the world we live in. Because the world we live in is not an external view, but an internal view of great depth. Those who live with the idea that God is locked up in heaven or in Churches, do not live with Him all the time. But we serve Him unceasingly and are always with Him, because He is our breath every moment. We pray to Him unceasingly, we are with Him, because He is our eternal Life[15].

And when you are with Him, you are filled with His glory and you understand, together with Him, the people and all the things in your life. The misunderstandings between us are the result of our lack of holiness. If we were holy people, we would communicate through looks, through prayers, through miracles and not just through words. But because we are sinners, we are myopic in seeing and helping others[16].

Let us learn to embrace! Let us learn the great lesson of humble dialogue! Because our rest begins from the real dialogue with people. From the dialogue of conscience with all people. Amin[17]!


[1] Started at 8.46, in day of monday, on 27 january 2025. Fog, two degrees, wind of 11 km/h.

[2] Iubiții mei, delicatețea unui om se vede în modul cum te primește în viața lui. Dar ca să fii delicat trebuie să fii un om duhovnicesc, un om al lui Dumnezeu, și nu un om de duzină. Și delicatețe nu înseamnă manierism ieftin, un mieunat de pisică ținută în apartament, ci înseamnă iubire plină de adevăr. Pentru că omul delicat e omul care te primește cu iubire sfântă pentru că vrea să îți împărtășească din adevărul curat, duhovnicesc al vieții sale.

[3] In the romanian language: Slujba Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu ( 4 mai) [The Service of Saint Ilie the seer of God († May 4)], scrisă de fiul său duhovnicesc [written by his ghostual son], Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi [Theology for Today], București, 2025, 73 p.

For download: https://www.teologiepentruazi.ro/2025/01/20/slujba-sfantului-ilie-vazatorul-de-dumnezeu/.

[4] Și cea mai mare întâmpinare a vieții mele a fost întâmpinarea pe care mi-a făcut-o Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru, a cărui Slujbă am publicat-o la începutul acestui an. Pentru că el a venit spre mine cu toată experiența lui dumnezeiască de viață, cu toată deschiderea, pentru ca să îmi fie Părinte și Prieten cu adevărat. Căci atunci când ai ce dărui, vii cu iubire față de alții și le dărui. Dar dărui din ce ai primit de la Dumnezeu ca rod al ascezei tale, al muncii tale de-o viață.

[5] Tocmai de aceea e tot mai anemică întâmpinarea altora: pentru că nu ai ce le dărui. Ne întâlnim tot mai rar unii cu alții, evităm întâlnirile față către față, nu ne scoatem în evidență unii pe alții în public, pentru că inima noastră e mult prea avară, mult prea strâmtă pentru prietenie, pentru marea prietenie duhovnicească. Și aceasta pentru că Dumnezeu nu e pentru noi intimul nostru, nu e Cel cu care noi vorbim mereu despre noi și despre toți oamenii, ci Cel de care uităm ore, zile în șir…

[6] Vorbesc mereu cu Dumnezeu, mă rog pentru toți oamenii, binecuvânt și iert păcate ale altora în inima mea. Mă închin Lui și mă bucur împreună cu El, pentru că El e bucuria noastră, a tuturor. De aceea, când întâlnesc oameni, când vorbesc cu oamenii, eu le vorbesc din interiorul relației mele cu Dumnezeu, din inima mea pregătită mereu pentru dialog, pentru mărturisire, pentru prietenie reală. Pentru că eu nu sunt Preot doar când slujesc la Biserică sau când port reverenda preoțească pe mine, ci oricând și oriunde.

[7] Eu te întâmpin pe tine în mod real în viața mea, pentru că nu am gânduri contrafăcute. Nu urmăresc să fac afaceri cu tine, nu urmăresc să iau ceva de la tine, ci eu sunt gata să vorbesc cu tine în mod real, de la conștiință la conștiință, așa cum, poate, n-a vorbit nimeni cu tine niciodată în viață. Pentru că eu, cu Dumnezeu, așa vorbesc tot timpul: fără niciun ascunziș în inima mea. Căci întâlnirea reală dintre oameni se trăiește atunci când ei caută viața cu Dumnezeu, când își caută mântuirea lor, când caută odihna veșnică întru Împărăția Lui.

[8] Ce înseamnă, însă, o prietenie fără exigența continuă a adevărului reciproc? O mințire de sine în stare continuată! Vorbim unii cu alții ca să părem că avem prieteni, dar, în esență, noi nu comunicăm în mod real unii cu alții. Pentru că nu comunicăm fără rest, nu comunicăm din toată inima și spre binele nostru reciproc. Și acest adevăr ingrat, rușinos, nesimțit al „prieteniilor” noastre ne împovărează și mai mult, pentru că suntem conștienți pe deplin că ne mințim cu nerușinare unii pe alții.

[9] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1987/sxsaintinfo.aspx.

[10] Însă astăzi, Primitorul de Dumnezeu, Sfântul Simeon, Părintele nostru, L-a primit pe Domnul în brațele sale, pentru că el era cu Domnul neîncetat. Și nu Îl poți primi pe Dumnezeu în pântecele tău, împărtășindu-te cu El, până ce nu crezi în El și nu Îl iubești pe El și nu stai de vorbă cu El tot timpul. Pentru că bucuria de a fi cu El se naște din discuția continuă cu El, din rugăciunea continuă față de El.

[11] Viețile Sfinților pe luna februarie [Lives of the Saints for the month of february], ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. 36-37.

[12] Și Sfântul Simeon L-a primit în brațele sale pe Iisus Hristos, pe Domnul nostru, la vârsta de 360 de ani, pentru că el se îndoise de profeția de la Isaias 7, 14. Era unul din traducătorii Septuagintei și a crezut că Fecioară, din acel loc scriptural, e o greșeală de copist și a vrut să o șteargă. Dar când a vrut să șteargă acel mult prețios cuvânt, Îngerul Domnului a venit la el și i-a profețit faptul că nu va gusta moartea până ce nu Îl va vedea pe Domnul și pe Maica Lui. De aceea, plin de ani și de sfințenie, Sfântul Simeon a așteptat să vadă cu ochii lui sufletești și trupești pe Domnul slavei și pe Sfânta Lui Maică.

[13] Pentru că oamenii se văd cu sufletul și nu cu trupul! Poți să treci de mii de ori pe lângă un om și să-l ignori de fiecare dată. Și nu îl vezi cu adevărat, pentru că nu ți s-a descoperit adâncul acelui om. Și adâncul omului e o luminare de la Dumnezeu, dar și o confesiune din partea omului. Pentru că nu îl poți cunoaște cu adevărat pe un om decât din relația interioară cu el. Din amănuntele pe care el ți le spune despre sine.

[14] La Chișinău, o bătrână Doamnă cerșea în fața unei Biserici. O femeie cu experiență de viață și cu multă credință. Și cu ea am discutat despre realitățile crude ale oamenilor de pe ambele maluri ale Prutului. Am discutat cu durere și în rugăciune. Pentru că atunci când vorbești despre tine, vorbești despre păcatele tale, despre virtuțile tale, despre nevoile tale, despre aspirațiile tale sfinte. Și ei i-am promis rugăciunea, pentru ca să ne întâlnim în Împărăția lui Dumnezeu. Și mi-a surâs cu nădejde. Pentru că și ea se va ruga pentru noi.

[15] De aceea, iubiții mei, trebuie să vorbim unii cu alții și să ne ajutăm unii pe alții întru toate, dacă vrem să cunoaștem lumea în care trăim. Pentru că lumea în care trăim nu este o vedere exterioară, ci o vedere interioară de mare profunzime. Cei care trăiesc cu ideea că Dumnezeu e închis în cer sau în Biserici, nu trăiesc cu El tot timpul. Dar noi Îi slujim Lui neîncetat și suntem mereu cu El, pentru că El este respirația noastră de fiecare clipă. Lui ne rugăm neîncetat, cu El suntem, pentru că El e Viața noastră cea veșnică.

[16] Și când ești cu El, tu ești plin de slava Lui și îi înțelegi, împreună cu El, pe oameni și toate lucrurile din viața ta. Neînțelegerile dintre noi sunt rezultatul lipsei noastre de sfințenie. Dacă am fi oameni sfinți am comunica prin priviri, prin rugăciuni, prin minuni și nu doar prin cuvinte. Dar pentru că suntem păcătoși, suntem miopi în ceea ce înseamnă vederea și ajutorarea celorlalți.

[17] Să învățăm să îmbrățișăm! Să învățăm marea lecție a dialogului smerit! Pentru că odihna noastră începe de la dialogul real cu oamenii. De la dialogul de conștiință cu toți oamenii. Amin!

Sermon on the commemoration of the Holy 3 Hierarchs [January 30, 2025]

My beloveds[1],

the Church of God is hierarchical from the beginning, the Bishops, the Priests and the Deacons being the Servants of the faithful people, of the Church. And every Servant of the Church is cheirotoned, is sanctified personally through prayer and the laying on of hands by the Bishops of the Church. And these, those sanctified by God through His Bishops, serve the Holy Ones for the faithful, for the entire Church of God[2].

The Hierarchs of the Church are those who lead His Church. And those who lead the Church, lead it because they teach it the will of God. And those who learn the will of God from them are their listeners, they are those guided by them to His will. And the 3 Holy Hierarchs commemorated today[3] are the Teachers of the Church par excellence, because their theologies are full of truth and holiness[4].

And Saint Vasilios the Great [Βασίλειος ὁ Μέγας], commenting on the Psalms, tells us that the truth that helps us to salvation „must be shared with our neighbor in all circumstances [of life] without guile”[5]. The truth of salvation must be given to everyone wherever we are and through any means of communication. Because this truth is what leads us to the Emperordom of God. And it must be given with joy, as a great divine gift, as long as all people are saved through it[6].

Preaching to young people, Saint Vasilios teaches us „to take from books as much as suits us and as much as is related to the truth, and to leave the rest”[7]. With other words, we must put aside the exaggerations, the mystifications and the bad teachings. For in the lives of people and in their books we must seek God’s truth and be filled with it[8].

Saint Vasilios’s deepest friend was Saint Grigorios the Theologian [Γρηγόριος ὁ Θεολόγος]. In Sermon 43, from 381, Saint Grigorios speaks of his friend, about the Great Basil[9]. And it brings out his great virtue: the godliness[10]. And whoever has godliness towards God, he always wants to do God’s will and fill himself with God’s theology. Because the godliness is our full reporting at God. It’s what we feel standing before Him and serving Him[11].

Both friends wrote theology for the good of the Church, interpreting the Divine Scripture for all of us. For they received their theology from their intimity with God and from their deep understanding of the life of the Church and of Divine Scripture. Therefore, the theology of the Church is understood in our relationship with God and in the daily life of the Church. For the theology is not a speculative philosophy, but a deifying daily experience[12].

The 3rd Holy Hierarch, Saint Ioannis Hrisostomos [Ἰωάννης ὁ Χρυσόστομος], is the voice of preaching. He interpreted the Divine Scripture in his sermons systematically, taking book by book. To show us all the endless wealth of the Divine Scriptures. I.e. not to read them only literally, because their divine depth is a bottomless abyss[13].

Beginning to interpret the Gospel of Matteos, Saint Ioannis tells us: „We should not have needed the help of the Holy Scriptures, but should have had such a pure life that the grace of the Ghost would have taken the place of the Scriptures in our souls. And just as the Holy Scriptures are written with ink, so too should our hearts be written with the Holy Ghost”[14]. From where we understand that our relationship with God and our being filled with His glory come first in our life[15].

For, first of all, we must always cleanse ourselves of our sins, always be filled with His glory and continually advance in the life of holiness, in the life with God. And His knowledge is lived in this continuous path of our purity, enlightenment and sanctification. Therefore, His knowledge is integral, it is one that we live with our entire person, and it is His revelation in our life[16].

The right hand of Saint Ioannis Hrisostomos is at the Filotheu [Φιλοθέου] Monastery[17]. It is the hand with which he wrote the theology of salvation for us. And the theology, after you live it, you also write it for the benefit of all, toiling day and night in a row. And this holy toil, to write the truth of salvation, is what makes the man of God ascetic, and enlightens us in our life with God. Because we need the Teachers of the right faith, the Teachers from God, to live divinely on earth[18].

The ideology of postmodernity, however, denies the fundamental importance of the School, denies the absolute importance of the Professor in the student’s life, denies the capital importance of systematic education, talking about a relaxed School, without too much involvement of the Professor in the students’ lives, without too much learning. The ideology of our days speaks of plural truths, of the truth of each, of no truth valid for all. While the Church of God teaches us that we must all share God’s truth, what He has revealed to us and is revealing to us in the life of the Church[19].

Denying the School means denying the truth. And the truth is found and taught by the Professor, it is the treasure of humanity given to the students, who, in turn, must carry it forward through their scientific specialization. But, if in the School the importance of truth is denied, the Church of God teaches in its theology the uniqueness of truth and its absolute importance in our salvation. The dogmas and teachings of the Church teach us one single divine and saving truth. Therefore, it is the teaching of the Church that treasures the saving truth of the world[20].

And when we say that we read the Holy Fathers, we say that we read their books to find out the one and saving truth of the Church. The personal nuances of the Saints are normal, but they speak of one triune God and the transfiguring experience they have with Him. The patristic theology, i.e. that of the Holy Fathers, has many personal nuances, but they speak in unison about the same God and the same Church and the same salvation through His eternal glory. And their unique plea for two millennia shows us that the one truth of God saved everyone, because they all lived in the Church[21].

Those who deny School also deny the importance of Family. Every man is born into a family and not born by the street or the society. The child is born into the family and is raised by the family until the age when the family sends him to be educated at School. But, in the first year of life, he is baptized and becomes a member of the Church! He becomes a son of God by grace. And until he gets to School, the child is educated by the family and the Church. So that he has a secure, clear foundation when he goes to School and has to deal with all kinds of opinions[22].

And the responsible parents are the parents who teach their children God’s truth. God’s truth is the foundation of a child’s life, while the stories, the novels, the poems, the cartoons, and the movies are general culture and they are beneficial to us to the extent that they testify to God’s truth. And if the child learns God’s truth from his parents, then that is the foundation of his life, and the rest comes as human experience throughout the ages[23].

And the 3 Holy Hierarchs commemorated today, my beloveds, thought of things this way: the theology of the Church is the truth of man, while all the science of the world represents people’s efforts to understand the world. And they confessed God’s truth as eternal and saving truth, while they considered the science of the world as imperfect, as incomplete. And God’s truth is what we absolutely need, because it saves us. Therefore, God’s truth cannot be mixed with lies of all kinds[24].

We can read pagan and heretical theology, we can read any book we want, but we must not mix lies and heresies with the truth of God. We can have encyclopedic culture in the online world, we can meet different people of different faiths, but the truth of the Church is our life and our daily experience. Because our relationship with God is the relationship of every moment with Him, we relate to Him in every aspect of our intimate and social life[25].

Therefore, our role in the world is to be people of personal syntheses, to give everyone what we have fundamentally understood in our life with God and with people. From the abundance of life, we make the little that is essential. And this little essential of our life we give to those after us. So that our experience may be useful to them, as it has been to us. Amin[26]!


[1] Started at 13. 05, in day of tuesday, on 21 january 2025. Sun, 5 degrees, wind of 13 km/h.

[2] Iubiții mei, Biserica lui Dumnezeu este ierarhică dintru început, Episcopii, Preoții și Diaconii fiind Slujitorii poporului celui credincios, ai Bisericii. Și fiecare Slujitor al Bisericii e hirotonit, e sfințit în mod personal prin rugăciune și prin punerea mâinilor de către Episcopii Bisericii. Și aceștia, cei sfințiți de Dumnezeu prin Episcopii Lui, slujesc Cele Sfinte pentru cei credincioși, pentru întreaga Biserică a lui Dumnezeu.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1948/sxsaintinfo.aspx.

[4] Ierarhii Bisericii sunt cei care conduc Biserica Lui. Și cei care conduc Biserica, o conduc pentru că o învață voia lui Dumnezeu. Și cei care învață de la ei voia lui Dumnezeu sunt ascultătorii lor, sunt cei călăuziți de ei la voia Lui. Iar cei 3 Sfinți Ierarhi astăzi pomeniți sunt prin excelență Învățătorii Bisericii, pentru că teologiile lor sunt pline de adevăr și de sfințenie.

[5] Cf. Sfântul Vasile cel Mare [Saint Basil the Great], Scrieri [Writings], Partea întâia [Part one] (Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii și Cuvântări [Homilies on the Hexaemeron. Homilies on the Psalms. Homilies and Sayings]), în col. PSB, vol. 17, trad., introd., note și indici de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1986, p. 209.

[6] Și Sfântul Vasilios cel Mare, comentând Psalmii, ne spune că adevărul care ne ajută la mântuire „trebuie împărtășit aproapelui în toate împrejurările [vieții] fără viclenie”. Adevărul mântuirii trebuie dăruit tuturor oriunde ne-am afla și pe orice cale de comunicare. Pentru că acest adevăr e cel care ne duce în Împărăția lui Dumnezeu. Și el trebuie dăruit cu bucurie, ca un mare dar dumnezeiesc, atâta timp cât prin el se mântuie toți oamenii.

[7] Cf. Sfântul Vasile cel Mare [Saint Basil the Great], Scrieri [Writings], Partea întâia [Part one], ed. cit., p. 570.

[8] Predicând tinerilor, Sfântul Vasilios ne învață „să luăm din cărți cât ni se potrivește nouă și cât se înrudește cu adevărul, iar restul să-l lăsăm”. Cu alte cuvinte, noi trebuie să lăsăm la o parte exagerările, mistificările, învățăturile rele. Căci în viețile oamenilor și în cărțile lor noi trebuie să căutăm adevărul lui Dumnezeu și de el trebuie să ne umplem.

[9] Viețile Sfinților [The Lives of the Saints], vol. 1, Teologie pentru azi [Theology for Today], București, 2018, p. 353.

[10] Idem, p. 355.

[11] Prietenul cel mai profund al Sfântului Vasilios a fost Sfântul Grigorios Teologul. În Predica a 43-a, din 381, Sfântul Grigorios vorbește despre prietenul său, despre Marele Vasilios. Și scoate în evidență marea lui virtute: evlavia. Și cine are evlavie față de Dumnezeu, acela voiește să facă mereu voia lui Dumnezeu și să se umple de teologia lui Dumnezeu. Căci evlavia este raportarea noastră deplină la Dumnezeu. E ce simțim noi stând în fața Lui și slujindu-I Lui.

[12] Ambii prieteni au scris teologie pentru binele Bisericii, tâlcuind Dumnezeiasca Scriptură pentru noi toți. Căci teologia lor au primit-o din intimitatea lor cu Dumnezeu și din înțelegerea profundă a vieții Bisericii și a Dumnezeieștii Scripturi. De aceea, teologia Bisericii se înțelege în relația noastră cu Dumnezeu și în viața zilnică a Bisericii. Căci teologia nu este o filosofie speculativă, ci o experiență cotidiană îndumnezeitoare.

[13] Al 3-lea Sfânt Ierarh, Sfântul Ioannis Hrisostomos, e glasul predicării. El a tâlcuit Dumnezeiasca Scriptură în predicile sale în mod sistematic, luând carte cu carte. Pentru ca să ne arate tuturor bogăția nesfârșită a Dumnezeieștilor Scripturi. Adică să nu le citim numai sub aspect literal, pentru că adâncul lor dumnezeiesc e un abis fără fund.

[14] Sfântul Ioan Gură de Aur [Saint John Chrysostom], Scrieri [Writings], Partea a III-a [Part III] (Omilii la Matei [Homilies on Matthew]), în col. PSB, vol. 23, trad., introd., indici și note de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, București,1994, p. 15.

[15] Începând să tâlcuiască Evanghelia după Matteos, Sfântul Ioannis ne spune: „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viață atât de curată încât harul Duhului să fi ținut locul Scripturilor în sufletele noastre. Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot așa ar fi trebuit ca și inimile noastre să fie scrise cu Duhul Cel Sfânt”. De unde înțelegem că relația cu Dumnezeu și umplerea noastră de slava Lui sunt pe primul loc în viața noastră.

[16] Căci, mai întâi de toate, noi trebuie să ne curățim mereu de păcatele noastre, să ne umplem mereu de slava Lui și să înaintăm continuu în viața de sfințenie, în viața cu Dumnezeu. Iar cunoașterea Lui se trăiește în acest continuu drum al curății, al luminării și al sfințirii noastre. De aceea, cunoașterea Lui este una integrală, e una pe care o trăim cu întreaga noastră persoană și e revelarea Lui în viața noastră.

[17] Cf. https://doxologia.ro/mana-dreapta-sfantului-ioan-gura-de-aur și https://el.wikipedia.org/wiki/Μονή_Φιλοθέου.

[18] Mâna dreaptă a Sfântului Ioannis Hrisostomos este la Mănăstirea Filoteu. E mâna cu care a scris pentru noi teologia mântuirii. Și teologia, după ce o trăiești, o și scrii spre folosul tuturor, ostenindu-te zile și nopți la rând. Și osteneala aceasta sfântă, pentru a scrie adevărul mântuirii, e cea care îl ascetizează pe omul lui Dumnezeu, iar pe noi ne luminează în viața noastră cu Dumnezeu. Pentru că avem nevoie de Învățătorii dreptei credințe, de Învățătorii de la Dumnezeu, pentru a trăi dumnezeiește pe pământ.

[19] Ideologia postmodernității, însă, neagă importanța fundamentală a Școlii, neagă importanța absolută a Profesorului în viața elevului, neagă importanța capitală a învățământului sistematic, vorbind despre o Școală lejeră, fără implicarea prea mult a Profesorului în viața elevilor, fără prea multă învățare. Ideologia zilelor noastre vorbește despre adevăruri plurale, despre adevărul fiecăruia, despre niciun adevăr valabil pentru toți. Pe când Biserica lui Dumnezeu ne învață că trebuie să ne împărtășim cu toții de adevărul lui Dumnezeu, de ceea ce El ne-a revelat și ne revelează nouă în viața Bisericii.

[20] Negarea Școlii înseamnă negarea adevărului. Iar adevărul e aflat și predat de Profesor, e tezaurul umanității dăruit elevilor, care, la rândul lor, trebuie să îl ducă mai departe prin specializarea lor științifică. Însă, dacă în Școală se neagă importanța adevărului, Biserica lui Dumnezeu învață în teologia sa unicitatea adevărului și importanța lui absolută în mântuirea noastră. Dogmele și învățăturile Bisericii ne învață un singur adevăr dumnezeiesc și mântuitor. De aceea, învățătura Bisericii este cea care tezaurizează adevărul mântuitor al lumii.

[21] Și când noi spunem că îi citim pe Sfinții Părinți, spunem că citim cărțile lor pentru a afla adevărul cel unul și mântuitor al Bisericii. Nuanțele personale ale Sfinților sunt normale, dar ei vorbesc despre un singur Dumnezeu treimic și despre experiența transfiguratoare pe care o au împreună cu El. Teologia patristică, adică a Sfinților Părinți, are multe nuanțe personale, dar ei vorbesc la unison despre același Dumnezeu și despre aceeași Biserică și despre aceeași mântuire prin slava Lui cea veșnică. Și pledoaria lor unică de două milenii ne arată că adevărul cel unul al lui Dumnezeu i-a mântuit pe toți, pentru că ei au trăit cu toții în Biserică.

[22] Cei care neagă Școala, neaga și importanța Familiei. Fiecare om se naște într-o familie și nu îl naște strada sau societatea. Copilul se naște în familie și e crescut de familie până la vârsta când e trimis de familie să fie educat la Școală. Dar, în primul an de viață, el e botezat și devine membru al Bisericii! Devine fiul lui Dumnezeu prin har. Și până ajunge la Școală, copilul e educat de familie și de Biserică. Pentru ca el să aibă fundament sigur, clar, atunci când merge la Școală și are de-a face cu opinii de tot felul.

[23] Iar părinții responsabili sunt părinții care îi învață pe copiii lor adevărul lui Dumnezeu. Adevărul lui Dumnezeu e fundamentul vieții copilului, pe când poveștile, romanele, poeziile, desenele animate, filmele sunt cultură generală și ele sunt benefice pentru noi în măsură în care mărturisesc adevărul lui Dumnezeu. Și dacă copilul învață de la părinții lui adevărul lui Dumnezeu, atunci acela e fundamentul vieții lui, iar celelalte vin ca experiența umană de-a lungul veacurilor.

[24] Iar cei 3 Sfinți Ierarhi astăzi pomeniți, iubiții mei, așa au gândit lucrurile: teologia Bisericii e adevărul omului, pe când toată știința lumii reprezintă eforturile oamenilor de a înțelege lumea. Și ei au mărturisit adevărul lui Dumnezeu ca adevăr veșnic și mântuitor, pe când știința lumii au socotit-o ca imperfectă, ca nedeplină. Și adevărul lui Dumnezeu e cel de care avem absolută nevoie, pentru că el ne mântuie. De aceea, adevărul lui Dumnezeu nu poate fi amestecat cu minciuni de tot felul.

[25] Noi putem citi teologie păgână și eretică, putem citi orice carte dorim, dar nu trebuie să amestecăm minciunile și ereziile cu adevărul lui Dumnezeu. Putem avea cultură enciclopedică în lumea onlineului, putem cunoaște diverși oameni de diverse credințe, dar adevărul Bisericii e viața noastră și experiența noastră zilnică. Căci relația noastră cu Dumnezeu e relația de fiecare clipă cu El, noi raportându-ne la El în fiecare aspect al vieții noastre intime și sociale.

[26] De aceea, rolul nostru în lume e de a fi oameni ai sintezelor personale, de a dărui tuturor din ceea ce am înțeles fundamental în viața noastră cu Dumnezeu și cu oamenii. Din multul vieții, noi facem puținul esențial. Și acest puțin esențial al vieții noastre îl dăruim celor de după noi. Pentru ca experiența noastră să fie folositoare acelora, după cum ne-a fost și nouă. Amin!

Sermon on the 32nd Sunday after Pentecost [2025]

My beloveds[1],

the greed of money, of wealth, of pleasures is a symptom of unlove. And because you don’t have friends, because you don’t have people who love you, you think you need things to love yourself with. Only that the things can’t love you! The things surround you, they are silent around you, they eat up your space, but they cannot be your friends. And this, because God created us for loving relationships with people and not with the things[2].

The animals are increasingly present in our homes, the fishes, the birds, the flowers, the shrubs…The television, the computer and the telephone are also in our homes. But no object, no animal, no flower can hold the place of our children! And anyone who tries to replace the man with anyone else becomes even more lonely. Because the man cannot be replaced by anything or anyone[3].

When your parents die, they cannot be replaced by others. When your wife dies, she cannot be replaced by another. Because those others are not your parents, and a second wife is not your first wife, but another wife. Your friends are your friends and they cannot be exchanged for others overnight. Because no one can change anyone. Nobody can be replaced by nobody. Because with each of them we have a unique and unrepeatable relationship[4].

But our greatest relationship is with God Himself. If we want to replace our relationship with Him with any other, our life turns into a great disaster. Because no one can replace God in our heart. And many make excesses, excesses of all kinds, precisely because they don’t feel fulfilled. And they aren’t fulfilled because they don’t have their great relationship with God from which all beautiful and fulfilling relationships with people are born[5].

When you are a publican, you want to take from others, from other people’s goods, considering that this is good for you. But no, it’s not like that! For what is not yours does not fulfill you. Saint Zacheos [Ζακχαῖος] realized this after his conversion: that what he snatched from others [Lc. 19, 8, BYZ], what he took unjustly, that is not his wealth. For your wealth is your work. And your work is the only thing that fulfills you[6].

You play at lottery, you win easily, you can do a lot of things with that money, but you know it’s not yours. You receive an inheritance, you know it’s not your money, you enjoy them, you do a lot of things with them, but you haven’t sweated for them. And if you haven’t sweated for them, you don’t feel them yours. And that’s how it is! Because your money is your work[7].

And the role of work is not to enrich yourself, but to fulfill yourself internally. And even if you get very rich from your work, the work is not meant to externalize you, but to internalize you. Because the role of your work is to make you grow in self-fulfillment. But what does self-fulfillment mean? It means your inner wealth, your joy for what you do, the wisdom you gain from what you do[8].

At the end of our lives, we are what we have done all our life. We are the sum of our work. All our ghostual, intellectual, and physical efforts are within ourselves. A ghostual man has the wealth of the world within himself, all the experience of the world, but, first of all, he has the experience of holiness. He has the divine experience that has sanctified him. And he goes to the Lord as a fulfilled man, because he has everything he wanted in life[9].

But if you’ve been jealous of good people your whole life, without becoming a good person yourself, what will you leave with? You’ll leave unfulfilled! Because you didn’t experience what you liked about good people. If you loved the good and did not do it, you do not have it in you. If you liked the beautiful and did not live beautifully, you are not beautiful. Because the beauty is an ontological experience and not a whitewashing[10].

I write and edit book after book and some people think Iʼm wasting the time. But no, it’s not like that! Every book means greater self-fulfillment. Each day means more and not less in knowing oneself and of the world. Every prayer is a greater good, every day of fasting is a greater good, every communion with the Lord is a great self-fulfillment. And when the good rests you, when you see how much the good is even better, then you stop listening to people’s words, but you enjoy God’s good from yourself. Because His good is our fulfillment[11].

And when Saint Zacheos promised mercy and correction of his evils, then salvation was brought about in him and his house [Lc. 19, 9, BYZ]. For the salvation means being constantly filled of God’s good. You break, you move away from God, you lose yourself in sin, because you start doing evils. But the good of God is that brings us back, that fulfills us. And this divine good is our ghostual life, it is the life that fulfills us[12].

Therefore, my beloveds, only real love with God and with people fulfills us. We may like an animal, a painting, a book, but love means giving and receiving. If we are not answered on measure, it is not love, but narcissism. For you talk to the dog, but it does not talk to you. You talk to the tree, but it does not answer you. But when you love and are loved, then you receive what fulfills you: receive on measure of your love[13].

Saint Zacheos stripped himself of unlove and clothed himself with the love of God. He threw away the greed for money to fill himself with the love of people. And, loving people, he felt fulfilled, because he loved people with the eternal love of God[14].

And loving God, but loving people as well, Saint Zacheos became His Apostle, the one who taught people to love. I.e. to be fulfilled for eternity. Amin[15]!


[1] Started at 16. 16, in day of friday, on 17 january 2025. Sun, 8 degrees, wind of 13 km/h.

[2] Iubiții mei, lăcomia de bani, de avere, de plăceri e un simptom al neiubirii. Și pentru că nu ai prieteni, pentru că nu ai oameni care te iubesc, crezi că ai nevoie de lucruri cu care să te iubești pe tine însuți. Numai că lucrurile nu te pot iubi! Lucrurile te înconjură, tac în jurul tău, îți mănâncă din spațiu, dar nu îți pot fi prietene. Și aceasta, pentru că Dumnezeu ne-a creat pentru relații de iubire cu oamenii și nu cu lucrurile.

[3] Animalele sunt tot mai prezente în casele noastre, peștii, păsările, florile, arbuștii…Televizorul, computerul și telefonul sunt și ele în casele noastre. Dar niciun obiect, niciun animal, nicio floare nu poate ține locul copiilor noștri! Și cine încearcă să înlocuiască pe om cu oricine altcineva se însingurează și mai mult. Pentru că omul nu poate fi înlocuit de nimic și de nimeni.

[4] Când îți mor părinții, ei nu pot fi înlocuiți cu alții. Când îți moare soția, ea nu poate fi înlocuită cu alta. Pentru că acei alții nu sunt părinții tăi, iar o a doua soție nu e prima ta soție, ci o altă soție. Prietenii tăi sunt prietenii tăi și ei nu pot fi schimbați cu alții peste noapte. Pentru că nimeni nu poate schimba pe nimeni. Nimeni nu poate fi înlocuit cu nimeni. Căci cu fiecare dintre ei noi avem o relație unică și irepetabilă.

[5] Dar cea mai mare relație a noastră e cu Însuși Dumnezeu. Dacă dorim să înlocuim relația cu El cu oricare alta, viața noastră se transformă într-un mare dezastru. Pentru că nimeni nu-L poate înlocui pe Dumnezeu în inima noastră. Și mulți fac excese, excese de tot felul, tocmai pentru că nu se simt împliniți. Și nu sunt împliniți pentru că nu au marea lor relație cu Dumnezeu din care se nasc toate relațiile frumoase și împlinitoare cu oamenii.

[6] Când ești vameș, vrei să iei de la alții, din bunurile altora, considerând că asta e bine pentru tine. Dar nu, nu e așa! Căci ceea ce nu e al tău nu te împlinește. Sfântul Zacheos [Ζακχαῖος] și-a dat seama de acest lucru după convertirea sa: că ceea ce a smuls de la alții [Lc. 19, 8, BYZ], ceea ce a luat în mod nedrept, aceea nu e averea lui. Căci averea ta e munca ta. Și munca ta e singura care te împlinește.

[7] Joci la loterie, câștigi ușor, poți să faci multe lucruri cu acei bani, dar știi că nu sunt ai tăi. Primești o moștenire, știi că nu sunt banii tăi, te bucuri de ei, faci multe lucruri cu ei, dar nu ai transpirat pentru ei. Și dacă n-ai transpirat pentru ei, nu îi simți ai tăi. Și așa și este! Pentru că banii tăi sunt munca ta.

[8] Iar rolul muncii nu e acela de a te îmbogăți, ci de a te împlini interior. Și chiar dacă te-ai îmbogăți foarte mult din munca ta, munca nu are rolul de a te exterioriza, ci de a te interioriza. Căci rolul muncii tale e acela de a te face să crești în împlinirea de sine. Dar ce înseamnă împlinire de sine? Înseamnă bogăția ta interioară, bucuria ta pentru ceea ce faci, înțelepciunea pe care o dobândești în urma a ceea ce faci.

[9] La sfârșitul vieții, noi suntem ceea ce am făcut toată viața. Suntem suma muncii noastre. Toate eforturile noastre duhovnicești, intelectuale și trupești sunt în noi înșine. Un om duhovnicesc are bogăția lumii în el însuși, toată experiența lumii, dar, în primul rând, are experiența sfințeniei. Are experiența dumnezeiască care l-a sfințit. Și el merge la Domnul ca un om împlinit, pentru că are tot ce și-a dorit în viață.

[10] Dar dacă toată viața i-ai gelozit pe cei buni, fără ca tu să ajungi un om bun, cu ce vei pleca? Vei pleca neîmplinit! Pentru că n-ai trăit ceea ce ți-a plăcut la oamenii buni. Dacă ți-a plăcut binele și nu l-ai făcut, nu-l ai în tine. Dacă ți-a plăcut frumosul și nu ai trăit frumos, nu ești frumos. Pentru că frumusețea e o experiență ontologică și nu o spoială.

[11] Scriu și editez carte după carte și unii cred că pierd timpul. Dar nu, nu e așa! Orice carte înseamnă o mai mare împlinire de sine. Fiecare zi înseamnă mai mult și nu mai puțin în cunoașterea de sine și a lumii. Fiecare rugăciune e un mai mare bine, fiecare zi de post e un mai mare bine, fiecare împărtășire cu Domnul e o mare împlinire de sine. Și când te odihnește binele, când vezi cât de mult binele e și mai bine, atunci nu mai pleci urechea la vorbele oamenilor, ci te bucuri de binele lui Dumnezeu din tine însuți. Pentru că binele Lui e împlinirea noastră.

[12] Și când Sfântul Zacheos a făgăduit milostenie și îndreptare a relelor sale, atunci s-a făcut mântuire în el și în casa lui [Lc. 19, 9, BYZ]. Căci mântuirea înseamnă să te umpli neîncetat de binele lui Dumnezeu. Te rupi, te îndepărtezi de Dumnezeu, te pierzi în păcat, pentru că începi să faci rele. Dar binele lui Dumnezeu este cel care ne aduce înapoi, care ne împlinește. Și acest bine dumnezeiesc este viața noastră cea duhovnicească, e viața care ne împlinește.

[13] De aceea, iubiții mei, numai iubirea reală cu Dumnezeu și cu oamenii ne împlinește. Poate să ne placă un animal, un tablou, o carte, dar iubirea înseamnă a dărui și a primi. Dacă nu ni se răspunde pe măsură nu e iubire, ci narcisism. Căci tu vorbești cu câinele, dar el nu îți vorbește. Vorbești cu copacul, dar el nu îți răspunde. Dar când iubești și ești iubit, atunci primești ceea ce te împlinește: primești pe măsura iubirii tale.

[14] Sfântul Zacheos s-a dezbrăcat de neiubire și s-a îmbrăcat cu iubirea de Dumnezeu. A aruncat lăcomia de bani pentru a se umple de iubirea de oameni. Și, iubindu-i pe oameni, el s-a simțit împlinit, pentru că i-a iubit pe oameni cu iubirea cea veșnică a lui Dumnezeu.

[15] Și iubindu-L pe Dumnezeu, dar iubindu-i și pe oameni, Sfântul Zacheos a ajuns Apostolul Său, cel care i-a învățat pe oameni să iubească. Adică să fie împliniți pentru veșnicie. Amin!

Sermon on the 29th Sunday after Pentecost [2025]

My beloveds[1],

our illness, greater or lesser, is our problem. And we must heal from it, so that we stay in peace. Therefore, whatever our disease may be, we cannot rest until we are cured of it. But we have no rest until our family members are healed, too. Because the health is everyone’s good. And we, with all, need rest[2].

But if the bodily illness deserves our immediate attention, the spiritual illness should interest us instantly. That is, when we have sinned, we should immediately repent and seek our healing through the Sacrament of Divine Confession. Because the spiritual illness, the sin, is our greatest and most painful illness, as long as we eternally torment ourselves for our sins[3].

Every sin I commit with the deed or the thought I write down on my phone in a notepad. So that I don’t forget them and so that I have them ready for Confession. Or write them down on a piece of paper and confess them. Because the sins are what take us to Hell, but the physical illnesses don’t take us to Hell. The physical illnesses humble us, fill us with prayer, but they don’t have eternal bad consequences[4].

Therefore, if the bodily illness does not lead us to Hell, but the sins lead us to Hell, then man’s great illness is the one he has in his soul. For man’s sins are in his soul and it is our soul that sins through our body. But the illness from soul is the illness of man in his integrality, because it harms the whole man[5].

But if, at the doctors, we are sitting days and months and years to heal from one or more illnesses, for the illnesses of the soul we do not need days and months and years, but only a few minutes. Because the sins confessed in the Sacrament of Confession and for which our Duhovnik forgives us, are the sins healed from our being. And this, because the soul is in immediate need of healing, while the diseases of the body can be more difficult or easier to bear[6].

The 10 lepers [Lc. 17, 12-19] were full of sickness and pain, and all were healed by the Lord. All were aware of their healing. But only one returned and thanked the Lord, because only he saw the healing as a gift from God in his life. The others enjoyed the healing and moved on. They went back to theirs. Only this one returned to the One who had mercy on him, because he understood that he had received health as a gift[7].

And many enjoy life, without thinking about the Giver of life. Or they think that life is by itself, without thanking anyone for it. But he who receives everything as from the hand of God, sees every miracle in his life as God’s miracle for him. And so it is! Because He works wonderfully, always, great miracles in our life[8].

The parents and the grandparents raise us, educate us, help us in our life all the time. But not all children become grateful to those who raised and educated them. Why? Because gratitude comes from a deep understanding of life and our role in life. Only when we understand the absolutely important contribution of others in our lives, do we become deeply grateful to all those who helped us in life[9].

But to understand the contribution of others in our life, we must look deeply at their help. We must contemplate their great help in our life. Therefore, „one of them, seeing that he was healed [ἰδὼν ὅτι ἰάθη]”, realized that he had been healed by the Lord, therefore „he turned” to Him and „with a loud voice praising God [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lucas 17, 15, BYZ]. Because he did not treat the healing superficially, he did not see it as a trivial, normal fact, but as a miracle that changed his life. And when you live because of a miracle of God, then you live responsibly, because you know that you live to do the will of God[10].

He was a samaritis [σαμαρείτης] [Lc. 17, 16, BYZ] and not an israelite! He who showed himself grateful was a stranger to the righteous faith of Israil. But he truly perceived the miracle of his healing, because he deepened within himself the miracle he had experienced. He realized that he was living a new life thanks to this miracle of the Lord. And for this he showed all his gratitude to the Lord[11].

But to be grateful you must see the greatness of life, to see how important your life is. And you can only see the greatness of life in comparison to your eternity. God gave you the great gift of life, although you could not have been, and you exist because of the people who gave birth to you, raised you and loved you, who kept you in existence. And our life does not end here, on earth, but is eternal. Therefore, when you look at your life in the perspective of eternity, then you are grateful for all the gifts received from God and from people[12].

But, my beloveds, the deep thinking is theological. Only when you think theologically, you see the wonders of God from your life and of the whole world. And when you understand that you are partaker to so many miracles, then you are happy, fulfilled and grateful, because wherever you go, you see only the miracles of God[13].

That is why the true traveler through the world is the pilgrim. Because the pilgrim is aware that he lives in God’s world and everything he sees is a miracle of His. And when I walk with God through His world, I always discover how wonderful God is in every one of His creatures. Because all creatures speak of the joy with which He loves us[14].

I am grateful for the gift of life, for the miracles from my life, for His great love and mercy with which He loves me and loves us all. And I look the people in my life as His messengers, as those who always guide me to Him. Because people are with us on the path with God, on the path of our salvation. Amin[15]!


[1] Started at 12. 13, in day of monday, on 13 january 2025. Sun, 4 degrees, wind of 8 km/h.

[2] boala noastră, mai mare sau mai mică, este problema noastră. Și noi trebuie să ne vindecăm de ea, pentru ca să stăm în pace. De aceea, oricare ar fi boala noastră, noi nu putem să ne odihnim până când nu ne vindecăm de ea. Dar nu avem odihnă până când nu se vindecă, deopotrivă, și cei din familia noastră. Fiindcă sănătatea e binele tuturor. Și noi, cu toții, avem nevoie de odihnă.

[3] Dar dacă boala trupească merită atenția noastră imediată, boala sufletească ar trebui să ne intereseze instantaneu. Adică, atunci când am păcătuit, imediat să ne pocăim și să căutăm vindecarea noastră prin Taina Dumnezeieștii Spovedanii. Pentru că boala sufletească, păcatul, e boala cea mai mare și dureroasă a noastră, atâta timp cât pentru păcate ne chinuim veșnic.

[4] Orice păcat pe care îl fac cu fapta sau cu gândul îl trec în telefon într-un notepad. Pentru ca să nu le uit și pentru ca să le am pregătite pentru Spovedanie. Sau le treceți pe o foaie de hârtie și le spovediți. Pentru că păcatele sunt cele care ne duc în Iad, dar nu ne duc în Iad bolile trupești. Bolile trupești ne smeresc, ne umplu de rugăciune, dar nu au consecințe veșnice rele.

[5] Așadar, dacă boala trupească nu ne duce în Iad, dar păcatele ne duc în Iad, atunci marea boală a omului e cea pe care o are în sufletul său. Căci păcatele omului sunt în sufletul său și sufletul nostru e cel care păcătuiește prin trupul nostru. Dar boala din suflet e boala omului în integralitatea sa, pentru că vatămă întregul om.

[6] Dar dacă, la medici, stăm zile și luni și ani ca să ne vindecăm de o boală sau de mai multe, pentru bolile sufletului nu ne trebuie zile și luni și ani, ci doar câteva minute. Pentru că păcatele spovedite în Taina Mărturisirii și pentru care Duhovnicul nostru ne iartă, sunt păcatele vindecate din ființa noastră. Și aceasta, pentru că sufletul are nevoie imediată de vindecare, pe când bolile trupului le putem suporta mai greu sau mai ușor.

[7] Cei 10 leproși [Lc. 17, 12-19] erau plini de boală și de durere și cu toții au fost vindecați de către Domnul. Toți au fost conștienți de vindecarea lor. Însă numai unul s-a întors și I-a mulțumit Domnului, pentru că numai acela a văzut vindecarea ca un dar al lui Dumnezeu în viața lui. Ceilalți s-au bucurat de vindecare și au mers mai departe. S-au întors la ai lor. Numai acesta s-a întors la Cel care l-a miluit, pentru că a înțeles că sănătatea a primit-o în dar.

[8] Și mulți se bucură de viață, fără să se gândească la Dăruitorul vieții. Sau cred că viața e de la sine, fără să îi mulțumească cuiva pentru ea. Dar cel care primește toate ca din mâna lui Dumnezeu, vede orice minune din viața lui ca minunea lui Dumnezeu pentru el. Și așa și este! Pentru că El lucrează în mod minunat, mereu, minuni mari în viața noastră.

[9] Părinții și bunicii ne cresc, ne educă, ne ajută în viața noastră mereu. Dar nu toți copiii devin recunoscători față de cei care i-au crescut și i-au educat. De ce? Pentru că recunoștința vine dintr-o înțelegere profundă a vieții și a rolului nostru în viață. Numai când înțelegem aportul absolut important al altora în viața noastră, noi devenim profund recunoscători față de toți cei care ne-au ajutat în viață.

[10] Dar ca să înțelegem aportul altora în viața noastră trebuie să privim la modul profund ajutorul lor. Trebuie să contemplăm marele lor ajutor în viața noastră. De aceea, „unul dintre ei a văzut că a fost vindecat [ἰδὼν ὅτι ἰάθη]”, a conștientizat că el a fost vindecat de Domnul, de aceea „s-a întors” la El și „cu glas mare lăudându-L pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lucas 17, 15, BYZ]. Pentru că el nu a tratat în mod superficial vindecarea, n-a văzut-o ca pe un fapt banal, normal, ci ca pe o minune care i-a schimbat viața. Și când trăiești datorită unei minuni a lui Dumnezeu, atunci trăiești responsabil, pentru că știi că trăiești pentru a face voia lui Dumnezeu.

[11] El era samaritis [σαμαρείτης] [Lc. 17, 16, BYZ] și nu israelit! Cel care s-a arătat recunoscător era străin de credința cea dreaptă a lui Israil. Dar acesta a perceput în mod adevărat minunea vindecării sale, pentru că a adâncit în sine minunea pe care o trăise. Și-a dat seama că trăiește o nouă viață datorită acestei minuni a Domnului. Și pentru aceasta el și-a arătat toată recunoștința față de Domnul.

[12] Dar ca să fii recunoscător trebuie să vezi măreția vieții, să vezi cât de importantă e viața ta. Și nu poți să vezi măreția vieții decât în comparație cu veșnicia ta. Dumnezeu ți-a dat marele dar al vieții, deși puteai să nu fii, și tu exiști datorită oamenilor care te-au născut, crescut și iubit, care te-au ținut în existență. Iar viața noastră nu se termină aici, pe pământ, ci e veșnică. De aceea, când îți privești viața în perspectiva veșniciei, atunci ești recunoscător pentru toate darurile primite de la Dumnezeu și de la oameni.

[13] Însă, iubiții mei, gândirea profundă e teologică. Numai când gândești teologic, vezi minunile lui Dumnezeu din viața ta și ale întregii lumi. Și când înțelegi că ești părtaș la atâtea minuni, atunci ești bucuros, împlinit și recunoscător, căci pe unde mergi vezi numai minunile lui Dumnezeu.

[14] De aceea, adevăratul călător prin lume e pelerinul. Pentru că pelerinul are conștiința că trăiește în lumea lui Dumnezeu și tot ceea ce vede e o minune a Lui. Și când merg cu Dumnezeu prin lumea Lui, eu descopăr mereu cât de minunat e Dumnezeu în fiecare făptură a Lui. Pentru că toate creaturile vorbesc despre bucuria cu care El ne iubește.

[15] Sunt recunoscător pentru darul vieții, pentru minunile din viața mea, pentru multa Sa iubire și milă cu care El mă iubește și ne iubește pe toți. Și pe oamenii din viața mea îi privesc ca pe trimișii Lui, ca pe cei care mă călăuzesc mereu spre El. Căci oamenii sunt împreună cu noi pe calea cu Dumnezeu, pe calea mântuirii noastre. Amin!

Sermon on the Sunday after the Baptism of the Lord [2025]

My beloveds[1],

when the Lord began to preach, He began His preaching with the repentance. Just as Saint Ioannis the Baptist had done. And this, in order to emphasize the fact that Saint Ioannis was His messenger and preached His will. But, at the same time, He began with the repentance, because the repentance is the beginning of ghostual life. It is the beginning, the content, and the fulfillment of our life with God, as long as we need repentance every day[2].

And the repentance is the continuous breaking of our heart, it is our continuous pain for our sins, in order to receive His mercy. Because He, the One who asks us to repent, also forgives our sins for which we suffer acutely. But He forgives our sins, if our sins are always before us [Ps. 50, 5, LXX], if they are always in our consciousness, if they are always in our pain for them[3].

The repentance for the forgiveness of our sins is the great gift of God for our helplessness! Without repentance no one would be saved. For if we could not repent and thus receive God’s forgiveness, we would remain in our sins, in Hell. I too am terrified by the burdens that unrepentant people carry, the burdens of their sins, which they could be relieved of in a few minutes. But because they do not want to repent, they walk with their sins like a mountain on their backs. And they don’t walk like this for a day or two, but for a lifetime[4].

And the Lord began to preach to the world and said to them: „Repent [Μετανοεῖτε]! For the Emperordom of heaven has come near [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ]. And the repentance is the preparation for receiving Him. For the Emperordom that comes to man is the Emperor of the world Himself, our Lord Iisus Hristos. But if you do not open your mind and heart through repentance, you cannot see Him. And those of the people of Israil who did not see Him are living proof that the sight of Mașiah [מָשִׁיחַ] is ghostual and not physical[5].

The repentance is teaching you to repent. It is enough to call your sins by name, to acknowledge them, to renounce them, because God begins to teach you the great good of repentance. Because the repentance is liberation, it is healing, it is unburdening. And then you begin to see in your sins your enemies, your true enemies, the ones who do you the greatest harm. And if the sin is the enemy, then you repent for every sin of yours, in order to heal yourself from your inner illness[6].

Who proves to you that you have an inner illness? The doctor! And for your illness you have to follow a diet, take certain pills, get injections. But the ghostual doctor is the Duhovnik. And if the Duhovnik knows the ghostual science of human healing, then he truly advises you towards your healing from passions. For the passions, our soul-diseases, are healed through the glory of God and through ascesis, just as bodily illnesses are cured through surgical operations and medicines. And the healing of the soul begins with the repentance, with the recognition that we have sinned against God and we sin against God every day[7].

Why do people come and talk at Church during Services? Because they think they have nothing to learn from Church! They despise God’s will, His theology, because they do not want to know it. But when they go home, they stay on TV all day and on the phone and learn from there. But at Church they get bored, they get angry, they want to leave as soon as possible, because they don’t want to repent before God. But when you don’t repent, you don’t truly live, because you don’t feel the glory of God within you[8].

My beloveds, God is close to each of us! He stands at the door of our heart. We can know Him in every moment of our life, if we want to be truly healed of all our diseases of soul and body. For He heals us and together with Him we understand the purpose of our life on earth[9].

And the purpose of our life is precisely life with Him. To begin living with Him from here, to be with Him forever. For everything we live on earth is a preparation for His Emperordom, as long as we begin the ghostual life with Him in His Church[10].

Today the Parish Council meets for the first time in 2025, so that we can know the current state of our community. Because everything of the Church at the local level is in our care, of those who serve and live here[11].

Much spore in all! May God make us rejoice in all good thing! Amin[12]!


[1] Started at 7.16, in day of wednesday, on 8 january 2025. Clear sky, 4 degrees, wind of 8 km/h.

[2] Iubiții mei, când Domnul a început să propovăduiască, El Și-a început propovăduirea Sa cu pocăința. Așa cum făcuse și Sfântul Ioannis Botezătorul. Și aceasta, pentru ca să sublinieze faptul că Sfântul Ioannis a fost trimisul Său și a propovăduit voia Lui. Dar, în același timp, El a început cu pocăința, pentru că pocăința e începutul vieții duhovnicești. E începutul, cuprinsul și împlinirea vieții noastre cu Dumnezeu, atâta timp cât de pocăință avem nevoie în fiecare zi.

[3] Și pocăința e continua zdrobire a inimii noastre, e continua noastră durere pentru păcatele noastre, pentru ca să primim mila Lui. Pentru că El, Cel care ne cere să ne pocăim, ne și iartă păcatele noastre pentru care suferim în mod acut. Dar El ne iartă păcatele, dacă păcatele noastre sunt mereu înaintea noastră [Ps. 50, 5, LXX], dacă sunt mereu în conștiința noastră, dacă sunt mereu în durerea noastră pentru ele.

[4] Pocăința spre iertarea păcatelor noastre e marele dar al lui Dumnezeu pentru neputința noastră! Fără pocăință nimeni nu s-ar mântui. Căci dacă n-am putea să ne pocăim și să primim astfel iertarea lui Dumnezeu, noi am rămâne în păcatele noastre, în Iad. Și eu mă înspăimânt de poverile pe care le poartă oamenii care nu se pocăiesc, de poverile păcatelor lor, de care s-ar putea despovăra în câteva minute. Dar pentru că nu vor să se pocăiască, ei merg cu păcatele lor cât un munte în spinare. Și ei nu merg așa o zi sau două, ci o viață întreagă.

[5] Și Domnul a început să propovăduiască lumii și i-a spus: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ]. Și pocăința e pregătirea pentru primirea Lui. Căci Împărăția care vine spre om este Însuși Împăratul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos. Dar dacă nu îți deschizi mintea și inima prin pocăință, nu poți să Îl vezi pe El. Și cei din poporul lui Israil care nu L-au văzut pe El sunt dovada vie că vederea lui Mașiah [מָשִׁיחַ] este duhovnicească și nu trupească.

[6] Pocăința te învață să te pocăiești. E de ajuns să spui păcatelor tale pe nume, să le recunoști, să te lepezi de ele, pentru că Dumnezeu începe să te învețe binele cel mare al pocăinței. Pentru că pocăința este eliberare, e vindecare, e despovărare. Și apoi începi să vezi în păcatele tale pe dușmanii tăi, pe dușmanii tăi cei adevărați, pe cei care îți fac cel mai mare rău. Și dacă păcatul e dușmanul, atunci te pocăiești pentru orice păcat al tău, pentru ca să te vindeci de boala ta interioară.

[7] Cine îți dovedește că ai o boală interioară? Medicul! Și pentru boala ta trebuie să ții regim, să iei anumite pastile, să faci injecții. Însă medicul duhovnicesc este Duhovnicul. Și dacă Duhovnicul știe știința duhovnicească a tămăduirii omului, atunci te sfătuiește în mod real spre vindecarea ta de patimi. Căci patimile, bolile noastre sufletești, sunt tămăduite prin slava lui Dumnezeu și prin asceză, așa după cum bolile trupești sunt vindecate prin operații chirurgicale și prin medicamente. Și vindecarea sufletului începe cu pocăința, cu recunoașterea că I-am greșit și Îi greșim zilnic lui Dumnezeu.

[8] De ce oamenii vin și vorbesc la Biserică în timpul Slujbelor? Pentru că ei cred că n-au ce învăța de la Biserică! Ei disprețuiesc voia lui Dumnezeu, teologia Lui, pentru că nu vor să o cunoască. Dar când se duc acasă stau la televizor toată ziua și pe telefon și învață de acolo. Însă la Biserică se plictisesc, se enervează, vor să plece cât mai repede, pentru că nu vor să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu. Dar când nu te pocăiești, nu trăiești cu adevărat, pentru că nu simți slava lui Dumnezeu în tine.

[9] Iubiții mei, Dumnezeu e aproape de fiecare dintre noi! El stă la ușa inimii noastre. Îl putem cunoaște în fiecare clipă a vieții noastre, dacă vrem să ne vindecăm cu adevărat de toate bolile noastre sufletești și trupești. Căci El ne vindecă și împreună cu El înțelegem scopul vieții noastre pe pământ.

[10] Iar scopul vieții noastre e tocmai viața cu El. Să începem să trăim de aici cu El, pentru a fi cu El veșnic. Căci tot ce trăim pe pământ e o pregătire pentru Împărăția Lui, atâta timp cât în Biserica Sa începem viața duhovnicească cu El.

[11] Astăzi se întrunește Consiliul Parohial pentru prima oară pe 2025, pentru ca să cunoaștem starea la zi a comunității noastre. Pentru că toate ale Bisericii la nivel local sunt în grija noastră, a celor care slujim și trăim aici.

[12] Mult spor în toate! Dumnezeu să ne bucure în tot lucrul cel bun! Amin!

Sermon at the synaxis of Saint Ioannis the Baptist [January 7, 2025]

My beloveds[1],

today we commemorate Saint Ioannis the Baptist because he was in the foreground of yesterday’s feast: as His Baptist. But we also commemorate him today at the transfer of his holy hand from Antioch to Constantinople. Something that Deacon Iov [Ἰὼβ] did[2]. The Holy Evangelist Lucas had brought the right hand of Saint Ioannis the Baptist from the city of Sebasti to Antioch, and because Saint Ioannis had performed many miracles in Antioch, several Emperors wanted to bring it to Constantinople. And Deacon Iov stole the hand of Saint Ioannis during the Service of Aghiasma and brought it to Constantinople[3]. But Saint Ioannis allowed this thing[4].

The greek Synaxar speaks of „the moving [ἡ μετένεξις] of his holy hand to Constantinople”[5]. But it was not about an official, desired moving, but about a theft of his Holy Relics to be brought to Constantinople. And with all of this, the Saint of God allowed the theft of his Holy Relics, because he looked in future, he looked to his divine work in the imperial city. And we, most often, do not understand the injustices against the Saints at their true value, but we understand them later, when we see their ghostual fruits[6].

When we look at the Holy Icon of Saint Ioannis the Baptist, we see him as having wings, as a winged being. But his wings are his ghostual toils. His life was full of ascesis, it was divine, it was like the life of an Angel on earth, that is why he is iconized as an Angel. But he was not an Angel, but a man! But a divine man. And he exhorts us to become godly, starting with the fact of repenting of our sins. For the repentance is the beginning of deification, it is the beginning of the divine winging[7].

Living alone in the wilderness, guided only by God, Saint Ioannis lived a life of great holiness and divine purity. And when he went to baptize the Lord, he baptized Him because he had received notice of Him in a vision. And this shows us that we cannot do God’s will, if we do not receive His enlightenments in our life. Because every time we must wait for His will with us, to wait for His enlightenment[8].

Into a world of well-being, where money matters, the wealth you have, our ascetic life seems nonsense. Because people think your fulfillment means your money, your social position. But our fulfillment is not given by our money, but by our life with God. And to be full of the glory of God, we love modesty and poverty more than money. Because we love the eternal One and not the passing things[9].

All things in the world are His gifts to us, but we are interested in life with Him. The water is filled with His glory and is given to us as water of life, as holy water, because God shows us how He makes from simplicity a divine treasure. Our repentance is pain and tears. It is renunciation at the sinful life. But much purity, peace and holiness come out of it. For all our fulfillment is internal, it is divine, and not external[10].

The journey of life is an inner one. You go and come home. You always go out in the world. But what you live in yourself matters. It matters what you feel, what you think, what you live, how you change by seeing the world’s. And your continuous ghostual change is your life, it’s your life with God, it’s your eternal treasure. Which you don’t want to exchange for nothing in the world[11].

Ioannis [Ἰωάννης] means the gift of God. It is the correlative of Teodoros [Θεόδωρος] and of Teodoritos [Θεοδώρητος][12]. In english he is John, in french he is Jean, in romanian we call him Ioan[13], but the Church prefers to call him Ioannis, as his name is in the Divine Scripture. And in my books and sermons, I use the linguistic forms of the Scriptures, so that we know the Church’s testimony about the names of Saints and of places from Scripture. Because, if we keep adapting them linguistically, we end up not knowing how they are called in the Church’s Scripture[14].

And if some call these holidays at the end and beginning of the year „winter holidays”, the Church calls them royal holidays or the holidays of the Lord Iisus Hristos, because the Birth, Circumcision and Baptism have the Lord incarnate in the foreground. And we rejoice together with the Lord and with His Father and with His Holy Ghost in all His feasts. For His holidays are full of joy and divine peace[15].

At many years and much fulfillment! Enjoy God and together with Him! For all our joy, peace, and fulfillment are from the God of our salvation. Amin[16]!


[1] Started at 15.41, in day of wednesday, on 1 january 2025. Sun, 11 degrees, wind of 3 km/h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1650/sxsaintinfo.aspx. [3] Ibidem.

[4] Iubiții mei, îl pomenim astăzi pe Sfântul Ioannis Botezătorul pentru că a fost în prim-planul praznicului de ieri: ca Botezător al Lui. Dar îl pomenim azi și la mutarea sfintei sale mâini de la Antiohia la Constantinopol. Lucru pe care l-a făcut Diaconul Iov. Sfântul Evanghelist Lucas adusese mâna dreaptă a Sfântului Ioannis Botezătorul din cetatea Sevasti în Antiohia și pentru că Sfântul Ioannis făcuse multe minuni în Antiohia, mai mulți Împărați au vrut să o aducă la Constantinopol. Și Diaconul Iov a furat mâna Sfântului Ioannis în timpul Slujbei Aghiasmei și a adus-o la Constantinopol. Însă Sfântul Ioannis a îngăduit acest lucru.

[5] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1650/sxsaintinfo.aspx.

[6] Sinaxarul grecesc vorbește despre „mutarea [ἡ μετένεξις] sfintei sale mâini întru Constantinopol”. Dar nu a fost vorba despre o mutare oficială, dorită, ci de o furare a Sfintelor sale Moaște pentru a fi aduse la Constantinopol. Și cu toate acestea, Sfântul lui Dumnezeu a îngăduit furarea Sfintelor sale Moaște, pentru că el privea în viitor, privea la lucrarea sa cea dumnezeiască în cetatea imperială. Și noi, cel mai adesea, nu înțelegem nedreptățile față de Sfinți la reala lor valoare, dar le înțelegem mai apoi, când vedem roadele lor duhovnicești.

[7] Când privim Sfânta Icoană a Sfântului Ioannis Botezătorul îl vedem că are aripi, că e o ființă înaripată. Dar aripile lui sunt ostenelile sale cele duhovnicești. Viața lui a fost plină de asceză, a fost dumnezeiască, a fost ca viață de Înger pe pământ, de aceea este iconizat ca un Înger. Dar el nu a fost un Înger, ci un om! Dar un om dumnezeiesc. Și ne îndeamnă și pe noi să devenim dumnezeiești, începând cu faptul de a ne pocăi de păcatele noastre. Căci pocăința e începutul îndumnezeirii, e începutul înaripării celei dumnezeiești.

[8] Trăind singur în pustie, călăuzit numai de Dumnezeu, Sfântul Ioannis a trăit viață de mare sfințenie și curăție dumnezeiască. Și când el a venit să Îl boteze pe Domnul, el L-a botezat pentru că primise înștiințare în vedenie despre El. Și acest lucru ne arată că nu putem face voia lui Dumnezeu, dacă nu primim luminările Lui în viața noastră. Pentru că de fiecare dată trebuie să așteptăm voia Lui cu noi, să așteptăm luminarea Lui.

[9] Într-o lume a bunăstării, unde contează banii, averea pe care o ai, viața noastră ascetică pare un non-sens. Pentru că oamenii consideră că împlinirea ta înseamnă banii tăi, poziția ta socială. Însă împlinirea noastră nu e dată de banii noștri, ci de viața noastră cu Dumnezeu. Și pentru a fi plini de slava lui Dumnezeu, noi iubim mai mult modestia și sărăcia decât banii. Pentru că noi iubim pe Cel pururea veșnic și nu lucrurile cele trecătoare.

[10] Toate ale lumii sunt darurile Lui pentru noi, dar pe noi ne interesează viața cu El. Apa se umple de slava Lui și ni se dă nouă ca apă a vieții, ca apă sfântă, pentru că Dumnezeu ne arată cum face din simplitate o comoară dumnezeiască. Pocăința noastră e durere și lacrimi. E renunțare la viața păcătoasă. Dar din ea iese multă curăție, pace și sfințenie. Căci toată împlinirea noastră este interioară, e dumnezeiască, și nu exterioară.

[11] Călătoria vieții este una interioară. Te duci și te-ntorci acasă. Ieși mereu în lume. Dar ceea ce trăiești în tine însuți contează. Contează ce simți, ce gândești, ce trăiești, cum te schimbi văzând cele ale lumii. Și continua ta schimbare duhovnicească e viața ta, e viața ta cu Dumnezeu, e comoara ta cea veșnică. Pe care nu vrei să o dai la schimb pentru nimic în lume.

[12] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_(όνομα). [13] Ibidem.

[14] Ioannis [Ἰωάννης] înseamnă darul lui Dumnezeu. E corelativul lui Teodoros [Θεόδωρος] și al lui Teodoritos [Θεοδώρητος]. În engleză el este John, în franceză e Jean, în română îi spunem Ioan, dar Biserica preferă să îi spună Ioannis, așa cum este numele lui în Dumnezeiasca Scriptură. Iar eu în cărțile și în predicile mele folosesc formele lingvistice ale Scripturii, pentru ca să știm mărturia Bisericii despre numele Sfinților și ale locurilor din Scriptură. Căci, dacă le tot adaptăm lingvistic, ajungem să nu mai știm cum li se spune în Scriptura Bisericii.

[15] Iar dacă unii numesc sărbătorile acestea de la sfârșitul și începutul anului „sărbători de iarnă”, Biserica le numește praznice împărătești sau praznicele Domnului Iisus Hristos, pentru că Nașterea, Circumciderea și Botezul Îl au în prim-plan pe Domnul Cel întrupat. Și noi ne bucurăm împreună cu Domnul și cu Părintele Său și cu Duhul Sfânt al Său în toate praznicele Sale. Căci praznicele Lui sunt pline de bucurie și de pace dumnezeiască.

[16] La mulți ani și multă împlinire! Bucurați-vă de Dumnezeu și împreună cu El! Căci toată bucuria, pacea și împlinirea noastră sunt de la Dumnezeul mântuirii noastre. Amin!

1 2 3 60