Predică la Duminica a XXXIII-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

„smerenia, contrar mândriei, [ne] deschide inima [noastră] într-o mișcare de dragoste către întreaga făptură. [Pentru că] ea se desfătează văzând pe ceilalți în slavă”[2], în slava lui Dumnezeu. Smerenia ne deschide inima noastră spre oameni și spre întreaga creație, pentru ca să le vedem pe toate în profunzimea lor. Și pentru că le vedem pe toate în profunzimea lor, noi ne bucurăm de modul în care Dumnezeu ajută pe fiecare om în viața sa, dar și fiecare făptură a Lui în parte.

Însă, dacă smerenia este o continuă ieșire iubitoare spre alții, o continuă îmbrățișare a oamenilor, mândria ne închide inima și ne îndepărtează de oameni. Și ne îndepărtăm de toți, pentru că îi disprețuim pe oameni în inima noastră. Și îi disprețuim, pentru că ne credem centrul universului și nu vrem ca un altul să fie „mai bun” decât noi. Și asta când noi ne credem „mai buni” decât alții, fără să fim în fapt…

Și pentru că e o vedere exclusivistă, pentru că e o închidere în sine, mândria privește pe deasupra oamenilor și îi disprețuiește pe toți, ca și când i-ar cunoaște pe fiecare în parte [Lc. 18, 11], pe când smerenia privește în sine și spre pământ, având conștiința păcătoșeniei proprii, și cere milostivirea lui Dumnezeu [Lc. 8, 13].

Și când ceri mila lui Dumnezeu, atunci vrei mila Lui pentru toți oamenii. Când ceri mila Lui, atunci îți vezi rănile tale, bolile tale, patimile tale, și înțelegi că de acest rău care te-a afectat în mod profund ontologic, de acest rău care a intrat adânc în ființa ta, însă cu voia ta, nu poți scăpa decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că păcatul ne omoară duhovnicește mereu, dar înviem numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că numai mâna iubirii Sale de oameni ne poate scoate din Iadul cel mai de jos, de unde am căzut prin păcatele noastre cele rele.

Perspectiva încrezută, orgolioasă asupra istoriei și a prezentului e una care se fundamentează pe distanța față de realitatea oamenilor. Pe privirea de la distanță a lor. Cunoști date, cunoști anumite amănunte despre oameni, dar îți place să crezi că această perspectivă parțială și mioapă a ta este „realitatea” oamenilor.

Însă fiecare om are povestea lui de viață! Fiecare om este o lume care se cere cunoscută prin apropierea iubitoare de el. Ca să cunoști realitatea oamenilor trebuie ca ea să ți se reveleze și din partea lui Dumnezeu, cât și a lor. Fapt pentru care, numai prin prietenia și iubirea față de oameni, și luminat de Dumnezeu, poți să înțelegi cine sunt oamenii și de ce trăiesc cum trăiesc și de ce au făcut și fac lucrurile pe care le-au făcut și le fac. Pentru că trebuie să afli ce a stat și stă la baza faptelor lor.

Una vezi din afară, de la distanță, și alta vezi din intimitatea reală cu oamenii! Pentru că realitatea oamenilor nu este exterioară lor, ci interioară lor. Și când vrei să judeci faptele unui om, după ce îl cunoști în mod real, atunci vezi că răul lui e amestecat cu binele lui, și că adâncul lui îți cere să îl iubești și să îl ierți și să te rogi pentru el și nu să îl condamni. Pentru că el, confratele tău, are nevoie de înțelegerea și de rugăciunea ta, și amândoi aveți nevoie de mila și de ajutorul lui Dumnezeu.

Apropierea de oameni te bulversează și te schimbă cu totul. Cât timp crezi că știi cine sunt oamenii, încă nu ai învățat să-i iubești. Dar când începi să îi iubești în mod real, atunci nu îi mai condamni nici pentru păcatele strigătoare la cer pe care le fac, pentru că inima ta e îndreptată spre mântuirea omului, spre binele lui, și nu spre excluderea lui. Căci bunătatea ta față de el e consecința iubirii pentru el și nu a indiferenței față de păcatele sale. Da, păcatele lui sunt mari și merită certat pentru ele! Dar omul e dincolo de păcatele lui. Omul se poate scutura imediat de păcatele lui așa cum scuturi haina de praf. Tocmai de aceea, păcatele nu îl definesc pe om, ci pocăința e cea care ne definește și ne umple de frumusețe. Pentru că vameșul s-a coborât de la templu îndreptat [δεδικαιωμένος] [Lc. 18, 14, BYZ], tocmai prin pocăința lui.

Când privești numai la tine și te gândești doar la binele tău, atunci ești cocoșat și însingurat, ești baricadat în propria ta casă interioară, în sinele tău. Pentru ca să vezi perspectiva lui Dumnezeu asupra ta, trebuie să ieși din tine și să urci în templul Său, ca să I te rogi Lui [Lc. 19, 10]. Și urcarea în templu e pocăința ta pentru păcatele tale! Pentru că numai pocăința știe să se roage cu adevărat.

Tot ceea ce facem fără pocăință și fără iubire, facem mașinal, fără folos interior. Pentru că privim pe deasupra oamenilor și a lucrurilor de zi cu zi, dar nu ne adâncim în noi înșine. Însă pocăința e coborâre adâncă în noi și rămânere în noi pentru a ne ruga Domnului! Cel care se pocăiește poate merge oriunde, pentru că el slujește mereu Domnului, neîncetat. El e înăuntrul său și nu bate câmpii! Noi, cei care ne imaginăm tot felul de lucruri „mari” despre noi înșine, pierdem timpul degeaba, pentru că numai coborând în noi înșine ne umplem de slava lui Dumnezeu. Căci în afara noastră nu găsim binele care ne odihnește. Pentru că slava lui Dumnezeu e binele care ne odihnește și acum, dar și veșnic.

Îndreptarea e duhovnicească! Dumnezeu e Cel care ne îndreaptă interior prin slava Lui. Și ne ridică în picioare și ne face liberi și ne face să stăm drepți duhovnicește prin pocăință, prin recunoașterea de sine și prin cererea continuă a milei Lui. Pentru că nu suntem Drepți înaintea Lui decât atunci când ne considerăm păcătoși. Conștiința vie a păcătoșeniei personale face parte din pocăința noastră, alături de rugăciunea continuă, de spovedirea continuă a păcatelor, de împărtășirea sacramentală continuă cu Domnul și de toate faptele evlaviei dumnezeiești.

– Putem să inventariem faptele altora și să vorbim despre ele?

– Da, putem! Însă nu putem fi niciodată categorici în ceea ce îi privește pe oameni. Pentru că noi nu știm, cu adevărat, adâncul omului și nici ce dorește el cu adevărat. Căci el, cel de ieri, astăzi poate fi altul, iar noi am rămas în mintea noastră certându-ne cu el, cel de ieri. Continua mobilitate interioară a oamenilor e darul lui Dumnezeu pentru împlinirea și mântuirea noastră. Căci noi putem alege binele lui Dumnezeu și să îl lucrăm în multe feluri, după cum putem să alegem să facem răul în multe feluri. Însă binele, cel făcut cu toată voia noastră, e cel care ne definește.

Răul ne depersonalizează, ne urâțește, ne desfigurează interior, pe când binele e cel care ne umanizează și ne îndumnezeiește. A alege contrar voii lui Dumnezeu înseamnă a alege să cobori și să rămâi în Iad, în chinul tău cel veșnic. Tocmai de aceea, a alege Iadul e cea mai mare neîmplinire, una veșnică. Pentru că alegi să nu ai nimic din frumusețea, din curăția și din sfințenia oamenilor. Alegi să nu ai nimic de-a face cu iubirea și cu comuniunea, ci numai cu urâtul și cu disperarea și cu deznădejdea. Iar dacă nu alegi viața cu Dumnezeu, ai ales deja Iadul.

Căci, iubiții mei, alegerea lui Dumnezeu înseamnă viața continuă cu El. Dacă Îl alegi pe El ești mereu în Biserica Lui, ești mereu în slujirea Sa, ești mereu învățat de El cele ale Sale, ești mereu umplut de bucuria Lui cea veșnică. Viața cu Dumnezeu nu e anostă, nu e întunecată, nu e fără bucurie, ci e plină de noutate și de împlinire dumnezeiască. Pentru că înțelegi mereu tainele Lui, te umpli de iubirea și de pacea Lui, Îi slujești Lui cu evlavie și cu recunoștință, și te simți împreună cu toți oamenii și nu deasupra lor sau în indiferență față de ei.

Pentru că viața de comuniune a Bisericii e viața noastră de zi cu zi, iar noi ne simțim cu toții părtași slavei lui Dumnezeu. Slava Lui e bucuria și pacea noastră, e înțelepciunea și sfințenia noastră. El, prin slava Sa, ne face să nu ne simțim singuri și triști. Pentru că împreună cu El noi avem totul, fiindcă El e viața noastră. Și pentru că El e cu noi, nu ne simțim bine făcând răul, ci numai făcând binele care ne sfințește.

Și noi spovedim tot păcatul, tot răul din noi înșine, pentru ca să ne curățim de el. Căci vrem ca El, în mod deplin, să fie cu noi și în noi prin slava Lui, și să ne mutăm împreună cu Sfinții și Îngerii Lui. Perspectiva eshatologică împlinitoare a vieții noastre e perspectiva întregii creații. Pentru că noi mergem spre Împărăția lui Dumnezeu și nu spre un loc neștiut și neînțeles. Noi mergem spre Dumnezeu, atrași fiind de El la Sine, pentru ca să trăim împreună cu El veșnic.

Însă, dacă te omori prin păcatele tale și stai în starea ta de moarte sufletească până la sfârșit, viața ta e o continuă neîmplinire. Pentru că împlinirea omului e viața cu Dumnezeu, e viața sfântă. Și noi, pe oamenii care nu se pocăiesc, nu trebuie să îi condamnăm, ci să ne rugăm pentru ei cu durere, pentru întoarcerea lor, căci și așa suferința lor interioară e imensă.

Așa cum nu putem fi indiferenți față de cei bătrâni, față de cei singuri, față de cei suferinzi, ci încercăm să le înseninăm viața, tot la fel nu putem trece nepăsători peste dramele celor care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Sufletul lor e o rană vie! În adâncul lor, ei țipă după iubirea noastră! Căci un om necredincios e un om singur și bolnav în mod fundamental. E singur, pentru că nu Îl are pe Dumnezeu, și e bolnav ontologic, pentru că El nu l-a vindecat cu mila Lui.

De aceea, pentru toți însingurații pământului, pentru toți cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeul lor, noi trebuie să ne rugăm neîncetat. Ca ei să Îl cunoască pe El și Biserica Lui. Și să vină aici, împreună cu toți cei credincioși, ca să se vindece fundamental de neiubire. Pentru că Dumnezeu e Cel care ne învață să iubim și să ne sfințim viața și să ne bucurăm de curăția și de marea Lui transfigurare interioară.

Dumnezeu să binecuvânte drumul nostru spre Învierea Domnului, pe care îl începem azi! Să ne întărească pe toți în faptele evlaviei și ale curăției dumnezeiești, ca să ne nevoim pentru mântuirea noastră! Amin.


[1] Începută la 12. 17, în zi de joi, pe 18 februarie 2021. Cer înnorat, 8 grade, vânt de 11 km/ h.

[2] Arhimandritul Sofronie [Saharov], Nașterea întru Împărăția cea neclătită [neclătinată], cu trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 225.

Predică la Duminica a XVII-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei,

în predica[1] de la Vecernia Sfântului Sfințit Mucenic Haralambos [Χαράλαμπος][2], Părintele nostru, cel martirizat în anul 202, la vârsta de 113 ani[3], Preasfințitul Părinte Galaction Stângă a subliniat realitatea mântuitoare a rugăciunilor Sfinților în viața noastră de zi cu zi prin două locuri evanghelice: Mt. 15, 23 și Mt. 14, 15.

Primul e integrat în Evanghelia de azi [Mt. 15, 21-28] și în el îi găsim pe Sfinții Apostoli rugându-se pentru „femeia hananea [γυνὴ χαναναία]” [Mt. 15, 22]/ hananeancă și zicând: „Elibereaz-o pe ea [Ἀπόλυσον αὐτήν], că strigă după noi [ὅτι κράζει ὄπισθεν ἡμῶν]!” [Mrt. 15, 23, BYZ].

În al doilea loc evanghelic, Sfinții Apostoli mijlocesc nu pentru o persoană, ci pentru mulțimile [τοὺς ὄχλους] [Mt. 14, 19, BYZ] de oameni care veniseră să Îl audă pe Domnul, și Îi spun Lui: „Pustiu este locul și vremea deja a trecut [Ἔρημός ἐστιν ὁ τόπος καὶ ἡ ὥρα ἤδη παρῆλθεν]. Eliberează mulțimile [ἀπόλυσον τοὺς ὄχλους], ca, mergând întru sate, să-și cumpere mâncărurile lor [ἵνα ἀπελθόντες εἰς τὰς κώμας ἀγοράσωσιν ἑαυτοῖς βρώματα]!”  [Mt. 14, 15, BYZ].

Și Episcopul nostru, citând cele două versete evanghelice, a făcut-o cu scopul de a ne arăta că Sfinții lui Dumnezeu se roagă pentru noi din propria lor inițiativă, din dragostea lor pentru noi și pentru mântuirea noastră. Dar că ei se roagă cu atât mai mult pentru noi, dacă noi ne rugăm lor cu credință și cu evlavie. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu vor să ne învețe să ne rugăm cu adevărat și să trăim cuvios înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

Iar scopul Evangheliei de azi e tocmai acesta: de a ne arăta mila lui Dumnezeu față de oameni, dar și mila Sfinților Lui față de confrații lor. Căci Domnul întârzie răspunsul la rugăciunea femeii [Mt. 15, 22], pentru ca Sfinții Apostoli să mijlocească pentru ea [Mt. 15, 23], dar și pentru a se arăta adevărul profund al femeii [Mt. 15, 25-27].

Căci femeia nu se ruga pentru sine, ci pentru fiica ei. Ea mijlocea pentru fiica ei, pe care o vedea „rău demonizându-se [κακῶς δαιμονίζεται]” [Mt. 15, 22, BYZ]. Pentru că demonizarea e o mergere din rău înspre tot mai rău și de această posedare demonică nu scăpăm decât prin mila lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, mama cere milă de la Dumnezeu: „Ἐλέησόν με [Miluiește-mă], Κύριε [Doamne], υἱὲ Δαυίδ [fiule al lui David]!” [Mt. 15, 22, BYZ].

Și ea se roagă isihast! Așa cum ne rugăm și noi, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul [Κύριε, Ιησού Χριστέ, Υιέ του Θεού, ελέησόν με, τον αμαρτωλόν[4]]!”. Și când cerem mila lui Dumnezeu pentru noi, atunci o cerem pentru întreaga umanitate. Pentru că, umplându-ne noi de slava Lui, noi ne rugăm ca toți să trăiască aceeași mare revelare și intimitate cu Dumnezeu.

În ambele locuri citate de Episcopul nostru, Sfinții Apostoli folosesc același verb la imperativ: ἀπόλυσον [apolison]. Însă verbul ἀπολύω [apolio] înseamnă a elibera, dar și a concedia. Tocmai de aceea, apolisisul [ἀπόλυσις] Slujbei, corelativul lui отпу́ст [otpust][5], înseamnă zicerea liturgică ultimă înainte de concedierea credincioșilor. Pentru că Slujba se termină odată cu apolisul și credincioșii se pot întoarce la casele lor.

Sfântul Simeon, Primitorul de Dumnezeu, a folosit forma de indicativ prezent, la persoana a doua singular, ἀπολύεις [apoliis] în Lc. 2, 29, BYZ: „Acum eliberezi pe robul Tău [Νῦν ἀπολύεις τὸν δοῦλόν Σου], Stăpâne [Δέσποτα]!”. Și eliberarea cerută de el era eliberarea sufletului său din unirea sa cu trupul său sau adormirea lui cea cuvioasă. Pentru că numai Stăpânul vieții noastre, Domnul, ne poate da să adormim în pace.

Însă Sfinții Apostoli, când s-au rugat pentru femeia hananeancă, au cerut eliberarea ei de durerea ei sufletească. Adică I-au cerut Domnului să o vindece pe fiica acesteia, pentru ca și durerea ei de mamă să se vindece. Căci noi nu putem merge la Biserică sau la serviciu fără durere în suflet, când știm că avem pe cineva bolnav sau trist. Și mergem cu durere în suflet pentru el, pentru că el e în iubirea și în rugăciunea noastră.

Dar când Sfinții Apostoli I-au cerut Domnului să elibereze mulțimile, i-au cerut al doilea sens al lui ἀπολύω: să le concedieze. Să le lase să plece la casele lor. Numai că Domnul a vrut atunci să îi învețe pe Ucenicii Lui despre esența slujirii Bisericii. Și din acest motiv le-a spus: „Nu au nevoie să se ducă [Οὐ χρείαν ἔχουσιν ἀπελθεῖν]. Dați-le voi lor să mănânce [δότε αὐτοῖς ὑμεῖς φαγεῖν]!” [Mt. 14, 16, BYZ].

Pentru că ierarhia Bisericii are tocmai acest scop fundamental: de a hrăni dumnezeiește mulțimile credincioșilor. Episcopii, Preoții și Diaconii au rolul de a sluji și de a învăța și de a-i conduce pe cei credincioși pe calea sfințeniei lui Dumnezeu. Pentru că nimeni nu trebuie să plece flămând de la Biserică și nici smintit de păcatele noastre. Toți trebuie să plece de aici plini de teologie, plini de bucurie, plini de slava lui Dumnezeu, plini de exemplul viu al evlaviei și al slujirii lui Dumnezeu.

Căci atunci când ne rugăm pentru Episcopul nostru, noi Îi cerem Domnului ca el să propovăduiască în mod drept „cuvântul adevărului [τὸν λόγον τῆς ἀληθείας]”[6] Său, al lui Dumnezeu.  Adică cerem ca el să propovăduiască teologia adevărului, teologia mântuirii tuturor. Și dacă Episcopul ne propovăduiește teologia adevărului sau adevărul mântuirii noastre, el ni-l propovăduiește pentru ca adevărul lui Dumnezeu să devină adevărul vieții noastre.

Tocmai de aceea, din punctul meu de vedere, nicio Slujbă a Bisericii nu trebuie lăsată fără predică. Fie că e vorba de Parastas, fie că e vorba de Vecernie, fie că e vorba de Nuntă sau de Înmormântare sau de Liturghie, Slujba trebuie să fie împreunată cu predicarea adevărului lui Dumnezeu. Pentru că Slujba e pentru a o întrupa în viața noastră. Și când Episcopul sau Preotul sau Diaconul predică Bisericii, ei predică pentru ca să arate întruparea credinței din viața lor, pentru ca, la rândul lor, și credincioșii să fie niște întrupări reale, vii, ale adevărului lui Dumnezeu.

La Biserică și oriunde mergem pe fața pământului, fiecare dintre noi trebuie să fim ferestre vii spre Dumnezeu. Oamenii trebuie să privească spre noi și să vadă înțelepciunea, pacea, curăția și sfințenia vieții noastre, care sunt consecințele vieții noastre cu Dumnezeu. Trebuie să le vorbim oamenilor cât mai profund și cât mai direct despre credința și viața noastră, pentru ca ei să vadă că noi suntem una cu ceea ce zicem și facem.

Predicarea în Biserică și vorbirea cu oamenii față către față înseamnă revelarea prezenței lui Dumnezeu din noi înșine, dar și a noastră ca oameni ai credinței. Căci atunci când oamenii aud despre cum te-a păzit, despre cum te-a călăuzit, despre cum te sfințește Dumnezeu zilnic, ei prind curaj, se mângâie duhovnicește și sunt bucuroși să se nevoiască pentru mântuirea lor. Pentru că patimile și neputințele noastre de tot felul sunt consecințele păcatelor noastre, dar harul, adevărul și mântuirea noastră sunt consecințele mântuitoare ale prezenței lui Dumnezeu în noi înșine prin slava Lui.

Femeia hananeancă a cerut milă [Mt. 15, 22] și ajutor de la Dumnezeu [Mt. 15, 25]. Când a venit și I s-a închinat Lui [προσεκύνησεν Αὐτῷ], atunci femeia L-a rugat: „Doamne, ajută-mi [Κύριε, βοήθει μοι]!” [Mt. 15, 25, BYZ]. Pentru că noi nu putem să facem nimic bun, nimic mântuitor fără ajutorul lui Dumnezeu. Fără ajutorul Lui facem numai păcate. Însă, când vrem să ne ridicăm din păcatele noastre, cerem mila și ajutorul lui Dumnezeu în viața noastră. Pentru că numai El ne ridică din viața noastră rea la viața cea dreaptă și sfântă, la viața în comuniune cu El.

Am participat cu pace și cu împlinire duhovnicească la hramul Catedralei din Turnu Măgurele. Și, în timpul Slujbelor, care au fost pline de teologie și de bucurie și de o cântare la strană de excepție, m-am tot gândit la rolul fundamental a ceea ce înseamnă καθέδρα [catedra][7] în viața unui oraș. Pentru că de la καθέδρα, de la tronul Episcopului, avem numirea de Catedrală. Căci Catedrala, în esență, e Biserica în care slujește Episcopul și învață poporul credincios teologia adevărului, teologia mântuirii.

Marile Catedrale ale Bisericii au ajuns celebre datorită Sfinților Ierarhi care au slujit și au predicat în ele. Oamenii credincioși umpleau până la refuz Catedrala patriarhală, arhiepiscopală sau episcopală pentru a-l auzi pe Ierarhul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, în istoria Bisericii, Sfinții Ierarhi sunt numiți după sediul catedralei lor, ajungând post mortem să fie Ocrotitorii acelor orașe. Pentru că ei erau lumina și adevărul și viața duhovnicească pentru Biserica lor, devenind astfel Teologii întregii Biserici.

Căci, iubiții mei, cine propovăduiește cu adevărat, acela propovăduiește pentru întreaga Biserică a lui Dumnezeu, iar cine își sfințește viața lui, devine Sfântul întregii Biserici a lui Dumnezeu. Iar toți Sfinții lui Dumnezeu sunt pentru veșnicie în Împărăția Sa cea veșnică, pentru că sunt mereu cu El. Și Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu ne călăuzesc pe toți la calea Lui cea dreaptă, la calea mântuirii și a îndumnezeirii noastre.

De aceea, dacă ne umplem de iubirea și de rugăciunea lor, ne umplem de adevărul și de viața lui Dumnezeu. Iar prin proiectul meu teologic despre Sfinții lui Dumnezeu pomeniți în fiecare zi de Biserică nu doresc decât acest lucru: de a vă împrieteni cu Sfinții Lui. Pierdeți prea multe lucruri neștiind cine sunt Sfinții lui Dumnezeu! Eu vă dărui numele lor și câteva date despre viața lor, dar dumneavoastră puteți să căutați noi și noi detalii despre viața lor și despre cinstirea lor în Biserică.

Pentru că noi trebuie să creștem duhovnicește în continuu prin ajutorul și mijlocirile Sfinților și ale Îngerilor Lui. Dacă niciodată nu ne strică să avem mulți prieteni pe pământ, cu atât mai mult nu ne strică să avem nenumărați prieteni în cer. Iar prietenii noștri cerești sunt Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu, care ne învață să Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu și să Îi slujim Lui neîncetat.

Duminica aceasta e o duminică de final, pentru că pe 21 februarie începe Triodul, adică drumul în linie dreaptă spre Învierea Domnului. Ne pregătim pentru bucuria postului, pentru bucuria privegherii, pentru bucuria teologiei pocăinței. Pentru că, fără lacrimi nu te curățești și nu te luminezi duhovnicește, iar fără spovedirea păcatelor și împărtășirea cu Domnul nu te sfințești dumnezeiește. Căci Domnul ne dorește pe toți curați, luminați, Sfinți ai Lui, care creștem în sfințenie, în pace și în bucurie dumnezeiască în fiecare zi a vieții noastre. Amin!


[1] Din data de 9 februarie 2021, rostită la Catedrala din Turnu Măgurele, la hramul ei.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2079/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://www.oca.org/saints/lives/2014/02/10/100475-hieromartyr-haralambos-bishop-of-magnesia-in-thessaly-the-martyr.

[4] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Προσευχή_του_Ιησού.

[5] Cf. https://ru.wikipedia.org/wiki/Отпуст.

[6] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Cathedra.

Predică la Duminica a XVI-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

Dumnezeu ne dăruie harismele Sale cele dumnezeiești „fiecăruia după puterea sa [ἑκάστῳ κατὰ τὴν ἰδίαν δύναμιν]” [Mt. 25, 15, BYZ] de a lucra și, în același timp, ni le dăruie spre zidirea Bisericii Sale. Pentru că „felurimi sunt harismele [διαιρέσεις χαρισμάτων εἰσίν], dar același Duh [τὸ δὲ αὐτὸ Πνεῦμα]” [I Cor. 12, 4, BYZ] le lucrează pe toate în fiii Bisericii. Căci „felurimi sunt [și] slujirile [διαιρέσεις διακονιῶν εἰσίν] [în Biserica lui Dumnezeu], dar același Domn [καὶ ὁ αὐτὸς Κύριος]” [I Cor. 12, 5, BYZ] au cei care Îi slujesc Lui. Pentru că „felurimi sunt lucrările [διαιρέσεις ἐνεργημάτων εἰσίν]” cele duhovnicești, „dar același este Dumnezeu [ὁ δὲ αὐτός ἐστιν Θεός], Cel care lucrează toate în toți [ὁ ἐνεργῶν τὰ πάντα ἐν πᾶσιν” [I Cor. 12, 6, BYZ].

Pentru că harismele Sale cele dumnezeiești sunt continua Sa lucrare în Sfinții Lui, prin împreuna lor conlucrare cu El. Dumnezeu ne dăruie har pe măsura dorinței noastre de a ne nevoi și de a crea, pe măsura aspirațiilor noastre celor bune, dar harul Lui se înmulțește în noi pe măsura conlucrării noastre cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre. Căci „fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos [ἑκάστῳ δίδοται ἡ φανέρωσις τοῦ Πνεύματος πρὸς τὸ συμφέρον]” [I Cor. 12, 7, BYZ], spre folosul său duhovnicesc. Și când Sfântul Pavlos vorbește despre „ἡ φανέρωσις τοῦ Πνεύματος”, adică despre arătarea sau revelarea Duhului, el ne vorbește despre experiențele mistice personale ale celor credincioși. Pentru că simțirile, luminările și vederile dumnezeiești sunt arătările sau descoperirile sau revelările Duhului Sfânt în viața noastră, iar toate trăirile noastre mistice nu sunt fără scop dăruite nouă, ci spre folosul nostru duhovnicesc.

De aceea, când citim în Viețile Sfinților sau când auzim că anumiți Sfinți ai lui Dumnezeu au primit vedenii dumnezeiești din copilăria sau din adolescența lor, că au primit harisme dumnezeiești de tineri, trebuie să înțelegem că ele le-au fost dăruite de Dumnezeu spre folosul lor duhovnicesc, spre sporirea lor ulterioară. Le-au fost dăruite, pentru că Dumnezeu știa că ei au nevoie de ele. De încredințarea profundă, adâncă, abisală pe care o aduc vedeniile și harismele dumnezeiești în viața lor.

„Căci unuia [ᾯ μὲν γὰρ], prin Duhul [διὰ τοῦ Πνεύματος], i se dă cuvântul înțelepciunii [δίδοται λόγος σοφίας], iar altuia [ἄλλῳ δὲ], după același Duh [κατὰ τὸ αὐτὸ Πνεῦμα], cuvântul cunoașterii [λόγος γνώσεως]. Iar altuia [i se dă] credință în[tru] același Duh [ἑτέρῳ δὲ πίστις ἐν τῷ αὐτῷ Πνεύματι] și unuia [i se dau] harismele vindecărilor în[tru] același Duh [ἄλλῳ δὲ χαρίσματα ἰαμάτων ἐν τῷ αὐτῷ Πνεύματι]. Iar unuia [i se dau] lucrările puterilor [ἄλλῳ δὲ ἐνεργήματα δυνάμεων], iar unuia profeția [ἄλλῳ δὲ προφητεία] și unuia deosebirile duhurilor [ἄλλῳ δὲ διακρίσεις πνευμάτων], iar altuia felurile limbilor [ἑτέρῳ δὲ γένη γλωσσῶν], iar unuia tălmăcirea limbilor [ἄλλῳ δὲ ἑρμηνεία γλωσσῶν]. Iar toate acestea le lucrează unul și același Duh [πάντα δὲ ταῦτα ἐνεργεῖ τὸ ἓν καὶ τὸ αὐτὸ Πνεῦμα] [în fiecare dintre ei], împărțind fiecăruia în parte precum voiește [διαιροῦν ἰδίᾳ ἑκάστῳ καθὼς βούλεται]” [I Cor. 12, 8-11, BYZ] Dumnezeu și după cum știe că e de folos celor credincioși.

Pentru că Sfântul Pavlos vrea să ne facă să conștientizăm aici faptul că diversitatea harismelor are o singură sursă, pe Dumnezeu, iar toate la un loc sunt pentru zidirea Bisericii Sale. Harismele dumnezeiești se primesc și se trăiesc în comuniunea Bisericii, pentru că Dumnezeu ni le dăruie să Îl slujim pe El și Biserica Lui. De aceea, nu le putem trăi egoist și unilateral, pentru că fiecare avem nevoie de harismele celorlalți și ale Bisericii sunt toate la un loc. Pentru că Dumnezeu, care e fundamentul Bisericii, ni le dăruie pe fiecare în parte pentru ca fiecare dintre noi să lucrăm la zidirea Bisericii Sale.

Așadar, cuvântul de ordine este: lucrare. A ne pune în lucrarea lui Dumnezeu sau a lucra harismele lui Dumnezeu în viața noastră. Și ca să vedem cum arată harismele Lui trebuie să ne nevoim să le lucrăm spre folosul tuturor. Pentru că, dacă Dumnezeu ne-a dăruit aceste harisme dumnezeiești în viața noastră, e semn că Biserica și lumea are nevoie de ele. Prezența lor în viața noastră ne responsabilizează, ne pune pe fiecare zi la muncă, pentru că noi trebuie să punem în lucrare ceea ce am primit de la El.

În Evanghelia zilei [Mt. 25, 14-30], Domnul ne-a spus o parabolă despre viața Bisericii, în care ne-a vorbit despre dinamismul lucrării duhovnicești în comparație cu pierderea vremii și a mântuirii noastre. Ambele realități se află în Biserică, adică și asceza dumnezeiască și lenea drăcească, și de aceea parabola vorbește despre noi, despre prezentul vieții noastre. Pentru că cei care își înmulțesc talanții, își înmulțesc faptele mântuirii lor, pe când cei care nu fac nimic, se pierd veșnic. Căci Domnul ne spune: „Și pe robul cel netrebnic aruncați-l întru întunericul cel mai din afară [Καὶ τὸν ἀχρεῖον δοῦλον ἐκβάλετε εἰς τὸ σκότος τὸ ἐξώτερον]! Acolo va fi [vor fi] plânsul și scrâșnirea dinților [Ἐκεῖ ἔσται ὁ κλαυθμὸς καὶ ὁ βρυγμὸς τῶν ὀδόντων]” [Mt. 25, 30, BYZ].

Întunericul cel mai din afară e Iadul cel veșnic, iar plânsul și scrâșnirea dinților sunt chinurile pe care omul, cel înviat din morți și transfigurat de Domnul la a doua Sa venire întru slavă, le va trăi veșnic în Iad. Și le va trăi, pentru că aici, pe pământ, s-a arătat un om netrebnic, unul care nu s-a nevoit duhovnicește pentru mântuirea lui. Pentru că el nu și-a pus singurul său talanton [τάλαντον] [Mt. 25, 28, BYZ] în lucrare, ci l-a ascuns în pământ [Mt. 25, 25], adică în sufletul și în trupul său, în sine însuși. A ascuns harul Lui în sine, pentru că l-a lăsat în nelucrare.

Și cu toții putem să ne acuzăm de această nelucrare a harului lui Dumnezeu în noi! Cu toții putem să ne acuzăm de lenevie. Sau, chiar dacă ne nevoim duhovnicește, ne putem acuza că nu am lucrat pe măsura noastră cele ale lui Dumnezeu. Pentru că El ne cere ca zilnic să ne nevoim duhovnicește, nedându-ne nicio zi cu totul liberă de slujirea Lui.

Însă noi ne luăm foarte mult timp liber! Noi pierdem timpul mântuirii noastre zi de zi. De aceea, noi suntem robii cei răi și leneși [Mt. 25, 26] despre care Domnul ne vorbește în această parabolă. Pentru că răutatea și lenea ne fac să nu ne nevoim duhovnicește.

Și mulți cred că nevoința noastră o facem pentru Dumnezeu și nu pentru noi, pentru mântuirea noastră. Însă noi ne nevoim tocmai pentru ca să fim proprii relației cu Dumnezeu, pentru a fi proprii revărsării Lui de har în viața noastră.

Așadar, viața într-o continuă lucrare ascetică și într-o continuă slujire a lui Dumnezeu e viața creștină, e viața noastră. Pentru că noi trebuie să trăim creștinește în fiecare clipă a vieții noastre și nu doar din când în când. A fi cu Dumnezeu și a face voia lui Dumnezeu înseamnă a fi creștin și viața creștină e o continuă comuniune cu Dumnezeu și raportare la El.

Tocmai de aceea, orice facem pentru oameni din credința întru El, facem pentru El [Mt. 24, 45]. Toată viața noastră bisericească și socială trăită în credința în Dumnezeu este o slujire a Lui. Pentru că slujirea Lui nu înseamnă o închidere a noastră în Biserică pentru a ne separa de ceilalți, ci o deschidere a Bisericii spre întreaga umanitate. În Biserică și în afara ei, oriunde am fi și orice lucru am face, noi Îi slujim lui Dumnezeu. Și Îi slujim Lui, pentru că trăim tot timpul cu El. Și, trăind împreună cu El, noi vedem, simțim și gândim lucrurile dimpreună cu El, cu Dumnezeul răscumpărării noastre.

Însă, ori de câte ori citesc Evanghelia de azi, mă doare sufletul pentru cei care pot să facă multe lucruri bune și nu le fac. Nu le fac nici măcar din orgoliu sau din slavă deșartă. Au mulți bani, au multă cunoaștere, au puterea să decidă, și cu toate astea nu fac lucruri bune pentru Biserică și pentru lume. De aceea lipsesc multe Biserici, multe Școli, multe Spitale, multe instituții folositoare lumii, multe cărți, multe proiecte benefice: pentru că cei care pot să le facă, nu vor să muncească pentru binele obștesc. De aceea, avem un minus enorm la capitolul nevoință duhovnicească și muncă în folosul tuturor. Și acest minus se tot lățește în defavoarea tuturor.

Ce putem face noi, fiecare dintre noi? Ne putem face treaba de zi cu zi, dar și mai mult decât atât! Ne putem termina munca noastră și îi putem ajuta și pe alții. Putem lucra în folosul tuturor în viața de zi cu zi, la Biserică sau la nivel online, pentru ca oamenii să fie mai credincioși, mai buni, mai curați, mai milostivi. Căci tot lucrul cel bun pe care îl facem pentru comunitate se răsfrânge asupra tuturor. Și cu toții ne îmbogățim din binele celorlalți, din binele care ne împlinește.

Suntem încă în praznicul Întâmpinării Domnului și trebuie să învățăm să ne primim unii pe alții în viața noastră. Rugăciunea și bunătatea sunt cele care ne fac loc în inimile oamenilor. Dacă ne rugăm pentru toți oamenii și suntem buni cu toți oamenii, prin acestea câștigăm inimile oamenilor.

Dumnezeu să ne umple de pacea Lui și de înțelepciunea de a ne cuprinde unii pe alții în inima noastră! Amin.


[1] Începută la 13. 15, în zi de joi, pe 4 februarie 2021. Soare, 8 grade, vânt de 18 km/ h.

Predică la Întâmpinarea Domnului [2021]

Iubiții mei[1],

Împăratul Salimului, Sfântul Melhisedec [Μελχισεδεκ] [Fac. 14, 18, LXX], l-a întâmpinat pe Sfântul Avram în locul numit Câmpul Împăraților [τὸ Πεδίον Βασιλέως] [Fac. 14, 17]. L-a întâmpinat cu o prefigurare a Dumnezeieștii Euharistii, pentru că el „[i-]a adus pâine și vin” [ἐξήνεγκεν ἄρτους καὶ οἶνον] [Fac. 14, 18] lui Avram. Și pentru că Melhisedec „era preotul Dumnezeului Celui Preaînalt [ἦν ἱερεὺς τοῦ Θεοῦ τοῦ Ὑψίστου]” [Ibidem], el „l-a binecuvântat pe Avram și i-a zis: «Binecuvântat [este] Avram Dumnezeului Celui Preaînalt [εὐλογημένος Αβραμ τῷ Θεῷ τῷ Ὑψίστῳ], Care a zidit cerul și pământul [Ὃς ἔκτισεν τὸν οὐρανὸν καὶ τὴν γῆν], și binecuvântat [este] Dumnezeul Cel Preaînalt [καὶ εὐλογητὸς ὁ Θεὸς ὁ Ὕψιστος], Care ți i-a dat ție pe vrăjmașii tăi sub mâinile [tale] [Ὃς παρέδωκεν τοὺς ἐχθρούς σου ὑποχειρίους σοι]!»” [Fac. 14, 19-20, LXX].

Sfântul Melhisedec l-a întâmpinat profetic cu darurile euharistice și l-a binecuvântat duhovnicește pe Sfântul Avram. Pentru că L-a binecuvântat pe Dumnezeu, dar și pe Sfântul Lui, recunoscând faptul că Dumnezeu i-a dat în mâna lui pe vrăjmașii săi. Și Dumnezeu ni-i dă pe vrăjmașii noștri în mâinile noastre, adică face pace în viața noastră, pentru că El e Ziditorul a toate. El este Cel care a făcut cerul și pământul, adică întreaga creație. Și dacă vedem întreaga creație ca pe lucrarea lui Dumnezeu, atunci nu o mai urâm și nici nu o mai vandalizăm, ci o prețuim ca pe darul Lui față de noi, ca lumea noastră pe care El ne-a dăruit-o.

Sfântul Maximos Mărturisitorul ne vorbește despre sfințenia cea mare a Sfântului Melhisedec, a celui care „s-a învrednicit să devină mai presus de timp și de fire și să se asemene cu Fiul lui Dumnezeu, făcându-se…prin deprindere, [prin asceza și curățirea sa de patimi], după har, [cu ajutorul harului lui Dumnezeu], pe cât e cu putință [omului să se înduhovnicească], așa precum credem că e Însuși Dătătorul harului după ființă”[2]. Căci „acest mare Melhisedec, pentru virtutea dumnezeiască întipărită în el, s-a învrednicit să fie chip (τύπος) al lui Hristos Dumnezeu și al tainelor Lui [celor] negrăite. Căci spre El se adună toți Sfinții ca spre un arhetip și [ca spre o] cauză a binelui ce se arată în fiecare din ei, dar mai ales acesta, ca cel ce poartă în sine, mai mult ca toți ceilalți, semnele lui Hristos”[3].

Însă, subliniază Sfântul Maximos, „tuturor [oamenilor] le-a sădit Dumnezeu în chip natural puterea spre mântuire”[4] și nu doar unora. În fiecare dintre noi, prin naștere, de la începutul existenței noastre în pântecele mamei, ca un dar al Lui în noi, avem setea după mântuirea lui Dumnezeu, pentru că toți suntem chemați de El la mântuirea Sa. Dar pentru ca să ne mântuim trebuie să dorim să ne împărtășim de harul lui Dumnezeu[5], de slava Lui cea veșnică. Setea noastră după mântuire e cea care ne dă să căutăm întotdeauna dincolo de materialitatea lumii, pentru că Dumnezeu este Creatorul întregii creații. Iar converti- rea noastră e tocmai această deschidere totală spre Dumnezeu și primire a slavei Lui în noi, pentru ca, împreună cu El, să ne împlinim existența noastră. Căci scopul vieții noastre pe pământ e tocmai acesta: să Îl cunoaștem pe Dumnezeu, să ne umplem de viața Lui cea veșnică și să creștem veșnic în comuniunea cu El.

De aceea, Avram a ajuns Avraam când s-a unit cu totul cu Dumnezeu[6]. Atunci a ajuns Părintele celor credincioși, adică al acelora care renunță la toate pentru Dumnezeu[7], pentru că Îl consideră pe El ca singurul demn de dorit și de urmat.

Sfântul Simeon „a venit în Duhul întru templu [ἦλθεν ἐν τῷ Πνεύματι εἰς τὸ ἱερόν] [Lc. 2, 27, BYZ]”, în templul de la Ierusalim, adică plin fiind de slava Duhului Sfânt și luminat de Dumnezeu că va fi adus Iisus în templu. Și „el L-a primit pe El întru brațele sale, și a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: «Acum eliberezi pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace [Νῦν ἀπολύεις τὸν δοῦλόν Σου, Δέσποτα, κατὰ τὸ ῥῆμά Σου, ἐν εἰρήνῃ], că au văzut ochii mei mântuirea Ta [ὅτι εἶδον οἱ ὀφθαλμοί μου τὸ σωτήριόν Σου], pe care ai pregătit-o înaintea feței tuturor popoarelor [ὃ ἡτοίμασας κατὰ πρόσωπον πάντων τῶν λαῶν], lumină întru descoperirea neamurilor [φῶς εἰς ἀποκάλυψιν ἐθνῶν] și slava poporului Tău Israil [καὶ δόξαν λαοῦ Σου Ἰσραήλ]»” [Lc. 2, 28-32, BYZ].

În locul prefigurării lui Melhisedec, în locul pâinii și al vinului euharistic, Simeon Îl primește pe Fiul lui Dumnezeu întrupat în brațele sale. Căci „era lui [el] înștiințat de către Duhul Sfânt [ἦν αὐτῷ κεχρηματισμένον ὑπὸ τοῦ Πνεύματος τοῦ Ἁγίου], [că] nu [are] să vadă moartea înainte să vadă pe Hristosul Domnului [μὴ ἰδεῖν θάνατον πρὶν ἢ ἴδῃ τὸν Χριστὸν Κυρίου]” [Lc. 2, 26, BYZ]. Și Hristosul Domnului era Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Pe care el L-a primit în brațele sale și s-a făcut Teodohos [Θεοδόχος][8], adică Primitor de Dumnezeu.

Și când L-a primit în brațele sale, Sfântul Simeon și-a dorit eliberarea din viața aceasta, și-a dorit sfârșitul său cel cuvios, pentru că avea pe atunci vârsta de 360 de ani[9]. Pentru că a trăit atât de mult numai ca să vadă că la Is. 7, 14, LXX nu e în text Tânăra sau Femeia, ci Fecioara [ἡ Παρθένος]. Adică Născătoarea de Dumnezeu, Pururea Fecioara Maria. Pentru că acolo stă scris: „Iată [ἰδοὺ], Fecioara în pântece va lua [ἡ Παρθένος ἐν γαστρὶ ἕξει] și va naște Fiu [καὶ τέξεται Υἱόν] și vei chema numele Lui [καὶ καλέσεις τὸ ὄνομα Αὐτοῦ] Emmanuil [Εμμανουηλ]!”.

Și el a așteptat 360 de ani pe acea Fecioară și pe Fiul ei, pe Emmanuil, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, pe Care astăzi L-a primit în brațele sale. A dorit o moarte în pace și a primit-o! Pentru că a adormit imediat. Și pe Fiul Tatălui L-a numit Mântuirea lui Dumnezeu, Lumina neamurilor și Slava lui Israil. Pentru că Mântuirea lui Dumnezeu este pregătită înaintea feței tuturor popoarelor, pentru că toți ne mântuim prin Hristos. Și Hristos Dumnezeu este Lumina care descoperă adevărata realitate a neamurilor. Căci cei care s-au convertit la dreapta credință a lui Hristos, aceia s-au arătat Sfinți întru lumina Lui. Însă Hristos este și Slava lui Israil, pentru că este Mașiah Cel așteptat de toți cei credincioși. Dar cum numai unii dintre fiii lui Israil L-au înțeles pe Hristos, adică numai cei luminați de Dumnezeu datorită vieții lor sfinte, așa cum era Sfântul Simeon, Hristos e Slava doar a adevăraților israiliți. Pentru că evreii necredincioși Îl hulesc până azi în mod incalificabil pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Și nu e film recent „de marcă” în care să nu fie drăcuit și înjurat Hristos Dumnezeu. Pentru că, până azi, Hristos Dumnezeu e primit doar de unii în inima lor și în viața lor…

Căci a întâmpina pe cineva, iubiții mei, înseamnă a-l primi cu dragoste și cu înțelegere în inima ta și în viața ta! Iar când Sfinții se întâlnesc între ei, aceștia se văd duhovnicește unii pe alții și se respectă profund unii pe alții și se iubesc cu iubire sfântă unii pe alții. Pentru că îl așteptăm pe cineva și îl primim ca pe un dar al lui Dumnezeu în viața noastră, dacă vedem adâncul lui, valoarea lui, viața lui curată și sfântă. Întâmpinarea cuiva ține de vederea și de înțelegerea lui duhovnicească! De aceea, când e multă orbire, când nu vezi nimic în fața ta, atunci nu primești pe nimeni cu dragoste multă. Pentru că crezi că îți ajungi ție însuți. Dar când ne reducem întreaga viață numai la noi înșine, atunci ne închidem într-un cerc prea strâmt, pentru că nu avem libertatea și bucuria comuniunii sfinte cu alții.

Tinerii vor să se căsătorească, dar nu vor să întâmpine pe alții. Însă, dacă nu te deschizi spre cei de vârsta ta și dacă nu cauți să vezi inima lor, cum să îți găsești soțul sau soția? Mulți vor să aibă un Duhovnic Sfânt, dar nu îți sfințesc deloc viața lor. Ce să facă un Sfânt cu tine, dacă tu nu știi mai nimic din teologia și viața Bisericii? Vrem ca oamenii să fie delicați și atenți cu noi, dar noi suntem bădărani și distrați mai tot timpul în relație cu alții. Vrem să fim mari și recunoscuți de către toți, dar nu vrem să muncim zilnic pentru asta. Iar dacă nu vrem să fim profunzi tot timpul, nu putem fi profunzi doar câteva zile pe an.

Lumea noastră e lumea distracției, e lumea indiferenței la detalii. Avem prea multe distracții pentru ca să nu fim serioși cu viața noastră. Nu ne pasă că alții suferă, că alții mor, că alții sunt singuri, pentru că nouă ne e bine. Și cât ne e bine, uităm că există durere, moarte, neputință, singurătate și sărăcie lucie pe fața pământului. Facem abstracție de ceea ce ne doare, de ceea ce ne întristează. Și pentru că facem abstracție, tocmai de aceea nu întâmpinăm voia lui Dumnezeu cu noi cu inimă bună.

– De ce nu înțelegem lumea noastră și ce trebuie să facem noi zi de zi?

– Pentru că nu ne sfințim viața noastră! Dacă ne-am sfinți zilnic, am înțelege în ce lume trăim și ce trebuie să facem. Prea multele neștiințe fundamentale ale noastre țin de necunoașterea teologică și de nesfințirea vieții noastre.

– Dar dacă ne deschidem față de toți nu riscăm să ne pierdem identitatea personală?

– Nu! Pentru că tocmai multitudinea de relații cu alții ne personalizează și mai mult. Devenim noi înșine tocmai pentru că ne asumăm deschiderea față de mulți oameni. Prezența lor în viața noastră nu e spre micșorarea vieții noastre interioare, ci spre sporirea ei. Pentru că tot mai mulți ne iubesc și ne prețuiesc, iar noi iubim și prețuim tot mai mulți oameni, pe măsură ce îi înțelegem și îi ajutăm cu cine suntem noi înșine.

Întâmpinarea are cuvinte, are gesturi, are fapte. Întâmpinarea e reală! Stând la masă cu cineva sau călătorind împreună cu el sau discutând cu el online, noi îl primim pe el în viața noastră și îl lăsăm să crească în iubirea și în respectul nostru pentru el. Și oamenii cresc, cresc tot timpul în noi înșine, dacă ne rugăm pentru ei și dacă construim zilnic relația cu ei.

În timp îți dai seama că avem multe relații întrerupte sau diminuate de depărtarea dintre noi. Și pentru a reactiva în noi înșine aceste relații trebuie să ne rugăm pentru cei pe care i-am cunoscut. Nu contează dacă au făcut mai mult bine sau mai mult rău în viața noastră! A ne ruga pentru ei înseamnă a duce mai departe relația cu ei, pentru că harul lui Dumnezeu e viața noastră adevărată, a tuturor.

La stejarul lui Mavri [Μαμβρη], Sfântul Avraam L-a întâmpinat pe Dumnezeul treimic [Fac. 18, 1-2, LXX]! Pe Dumnezeul Care i S-a arătat lui ca trei Bărbați [τρεῖς Ἄνδρες] [Fac. 18, 2]. Numai că acești trei Bărbați nu mergeau pe pământ, ci mergeau întru slava Lor, pentru că el i-a văzut pe Ei în vedenie dumnezeiască. Fapt pentru care Sfântul Moisis ne spune: „Și, iată, trei Bărbați stătuseră deasupra sa [καὶ ἰδοὺ τρεῖς Ἄνδρες εἱστήκεισαν ἐπάνω αὐτοῦ]!” [Ibidem], deasupra lui Avraam. Și ce face Sfântul Avraam? Pe cei trei Îi consideră Unul! Pe cei 3 Bărbați Îi consideră un singur Dumnezeu. Pentru că, în mod tainic, Dumnezeu S-a revelat pe Sine nouă ca Cel unul după ființa Sa, dar întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu. De aceea, Sfântul Avraam începe vorbirea lui cu Ei prin cuvintele: „Doamne [Κύριε], atunci dacă am aflat har înaintea Ta [εἰ ἄρα εὗρον χάριν ἐναντίον Σου], să nu-l treci pe robul Tău [μὴ παρέλθῃς τὸν παῖδά Σου]!” [Fac. 18, 3, LXX].

Și această dumnezeiască vedenie avută de Sfântul Patriarh Avraam a fost transformată în Sfânta Icoană a Filoxeniei/ a Iubirii de străini[10]. Sfântul Cuvios Andrei Rubliev [Андре́й Рублёв][11], cel pomenit pe 29 ianuarie, pe la anul 1410 a pictat Icoana Sfintei Treimi[12]. Și el a redus întregul expozeu iconografic al Filoxeniei la masa celor trei Bărbați, făcând din ea Icoana Dumnezeului nostru treimic[13].

Iar Dumnezeu Se revelează pentru ca să ne învețe pe noi să ne întâmpinăm unii pe alții cu dragoste frățească. Așa cum ne spune Sfântul Pavlos: „Să rămână dragostea frățească [Ἡ φιλαδελφία μενέτω]! Iubirea de străini nu o uitați [Τῆς φιλοξενίας μὴ ἐπιλανθάνεσθε]! Căci, prin aceasta, [deși] unii nu au știut, primind [au primit] Îngeri” [Evr. 13, 1-2, BYZ] în viața lor.

Iar noi Îl primim pe Dumnezeu în viața noastră prin fiecare om pe care îl primim în viața noastră. Pentru că vedem prin el, în măsura în care și el se curățește pe sine, pe Dumnezeul Cel viu și adevărat, pe singurul Dumnezeu, pe Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute. Și de aceea, a vorbi cu alții în mod cinstit și profund înseamnă a te cunoaște pe tine cel adevărat. Iar dacă ne cunoaștem pe noi înșine tot mai mult, atunci ne-am deschis lui Dumnezeu și oamenilor și suntem pe calea mântuirii. Căci numai împreună cu Dumnezeu ne putem înțelege pe noi și pe semenii noștri. Amin!


[1] Începută la 16. 22, în zi de sâmbătă, pe 30 ianuarie 2021. Soare, 12 grade, vânt de 18 km/ h.

[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul, trad. din lb. gr., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col. PSB, vol. 80, Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 137.

[3] Idem, p. 142. [4] Idem, p. 143. [5] Ibidem. [6] Idem, p. 186. [7] Ibidem.

[8] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1999/sxsaintinfo.aspx

[9] Cf. https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-dreptului-simeon.

[10] A se vedea: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/icoana-sfintei-treimi-o-istorie-a-reprezentarii-113520.html.

[11] Idem: https://ru.wikipedia.org/wiki/Андрей_Рублёв.

[12] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2021/01/29/sinaxa-sfintilor-din-29-ianuarie-2021/.

[13] A se vede: https://ru.wikipedia.org/wiki/Троица_(икона_Рублёва).

Predică la Duminica a XXXII-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

ca să Îl vedem pe Domnul, deși noi suntem mici de statură [Lc. 19, 3], trebuie să ne împăcăm cu El prin milostenie și prin împăcarea cu cei pe care i-am nedreptățit. Căci atunci când Sfântul Zacheos [Ζακχαῖος] a intrat pe calea mântuirii, el a intrat prin această făgăduință făcută înaintea Domnului: „Iată [Ἰδού], cele jumătate ale averilor mele [τὰ ἡμίση τῶν ὑπαρχόντων μου], Doamne [Κύριε], le dau săracilor [δίδωμι τοῖς πτωχοῖς]! Și dacă pe al cuiva [de la] cineva l-am smuls [καὶ εἴ τινός τι ἐσυκοφάντησα], îl dau înapoi împătrit [ἀποδίδωμι τετραπλοῦ]” [Lc. 19, 8, BYZ].

Așadar, milostenia față de cei săraci și împăcarea cu aproapele ne pun pe calea mântuirii. Pentru că milostenia e cea care ne umanizează, ne umple de iubire și de milă față de oameni. Și când ești sensibil față de oameni, atunci ești atent și față de conștiința ta. Iar conștiința ta îți amintește că trebuie să îndrepți nedreptățile pe care le-ai făcut și să te împaci cu cei pe care i-ai nedreptățit. Dar Sfântul Zacheos nu a vrut doar să îndrepte nedreptățile sale, ci să înceapă o relație de prietenie cu oamenii, atâta timp cât și-a răscumpărat de încă 3 ori nedreptățile făcute. Căci a merge pe calea mântuirii înseamnă a-i iubi pe oameni și a le face binele.

Iar Domnul a recunoscut că aceasta e calea pentru toți. Pentru că a spus: „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia [Σήμερον σωτηρία τῷ οἴκῳ τούτῳ ἐγένετο], pentru că și el este fiul lui Avraam [καθότι καὶ αὐτὸς υἱὸς Ἀβραάμ ἐστιν]. Căci Fiul omului a venit să caute [Ἦλθεν γὰρ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ζητῆσαι] și să mântuie pe cel care a fost pierdut [καὶ σῶσαι τὸ ἀπολωλός]” [Lc. 19, 9-10, BYZ].

Iar tot cel pierdut poate fi fiul lui Avraam, al Părintelui credinței, pentru că se poate mântui prin credința în El și prin toată asceza faptelor celor bune. Fiecare dintre noi ne putem mântui pentru că toți suntem chemați la relația veșnică cu Dumnezeu. Dar când începi să Îl iubești pe Dumnezeu, atunci începi să îi iubești și pe oameni, pentru că îi înțelegi tot mai bine pe oameni, atâta timp cât te înțelegi pe tine însuți.

Tocmai de aceea, începutul mântuirii înseamnă a face pace în tine însuți cu Dumnezeu și cu toți oamenii. Numai dacă te împaci cu Dumnezeu și cu oamenii poți trăi duhovnicește, pentru că poți trăi în pacea lui Dumnezeu. Și când ești plin de pacea Lui, atunci ești cel care îi îndrepți și pe alții și, în primul rând, pe cei din casa ta.

Casa lui Zacheos s-a mântuit, pentru că el a fost lumina convertitoare a celorlalți. El a fost exemplul demn de urmat. Și exemplul bun îi schimbă pe mulți, pentru că omul care se mântuie dovedește că e una cu credința lui. Căci duplicitatea ne umple de scârbă, dar cuviința și evlavia ne cutremură și ne smeresc. Și dacă cel Cuvios e în fața noastră și ne vorbește, prin el noi Îl vedem pe Dumnezeu, pentru că vedem că slava Lui e în el.

Zacheos Vameșul din Evanghelia de azi [Lc. 19, 1-10] este Sfântul Apostol Zacheos [Ὁ Ἅγιος Ζακχαῖος ὁ Ἀπόστολος], cel pomenit pe 20 aprilie[2]. Și el l-a urmat pe Sfântul Apostol Petros și acesta l-a hirotonit Episcop al Chesariei[3] Palestinei, adormind în pace[4].

În Lc. 19, 4, BYZ, pomul în care s-a urcat Sfântul Zacheos ca să Îl vadă pe Domnul se numește „sicomorea [συκομωραία]”. Noi îl cunoaștem ca sicomor în limba română. Iar sicomorul său a ajuns până la noi în această formă[5]:

Și el se află în curtea Mănăstirii Sfântul Profet Elisseos din Ieriho[6]. Pentru ca să ne amintească de pocăința Sfântului Zacheos, dar să ne îndemne și pe noi la pocăință. Pentru că tot lemnul uscat, adăpat cu apa lacrimilor, înverzește. Iar noi înverzim prin iertarea Domnului, prin slava Lui care ne învie pe noi la viața cea duhovnicească.

De aceea, nu trebuie să desconsiderăm niciun om. Nu trebuie să considerăm pe cineva cu totul pierdut, pentru că toți suntem căutați de Domnul. El ne caută pe fiecare dintre noi ca să ne mântuie. Căutarea noastră de către El e o continuă revelare a Lui față de noi. Însă Îl înțelegem pe El numai atunci când slava Lui ne atinge inima și noi Îl primim pe El în noi. Pentru că e nevoie ca noi să I ne deschidem Lui, să ne deschidem marii Lui iubiri față de noi, ca să Îl primim pe El și să credem în El, în Dumnezeul mântuirii noastre.

– De ce avem o perspectivă mioapă asupra lumii?

– Pentru că vedem și înțelegem lucrurile pe măsura luminării noastre de Dumnezeu. Oricât am vrea să înțelegem mai mult și mai bine lucrurile, noi le înțelegem doar pe măsura noastră.

– Așadar, nu putem face nimic mai înainte de vreme!

– Nu, nu putem! E nevoie să creștem duhovnicește, să creștem în înțelegere, pentru ca să înțelegem tot mai mult pe Dumnezeu și viața lumii. Și când înțelegem acest mare lucru, atunci nu mai cerem oamenilor să fie de acord cu noi, pentru că nu pot să fie de acord, dacă nu ne înțeleg. Fiecare își asumă credința și nevoința pe măsura înțelegerii sale. Vârsta duhovnicească se observă în modul în care gândim și acționăm. De aceea, nu putem crede, gândi și acționa decât pe măsura noastră personală.

Și pentru că vârsta duhovnicească contează și totodată experiența personală, atunci când citim Viața unui Sfânt și experiențele și cuvintele lui trebuie să nu le punem în dezacord cu ale altora, pentru că fiecare Sfânt, ca și noi toți de altfel, are nivelul său de înțelegere. Iar ce nu înțelegem din Tradiția și experiența Bisericii, nu trebuie să respingem, ci trebuie să căutăm să înțelegem cu ajutorul multora și pentru toată viața noastră. Pentru că una înțelegem din viața și teologia Bisericii la 15 ani și altceva la 40 și altceva la 80 de ani. Dar dacă nu le respingem pe cele grele, pe cele de taină ale sfințeniei atunci când suntem tineri, cu harul lui Dumnezeu le vom înțelege mai târziu.

Așadar, iubiții mei, începem să mergem pe calea mântuirii numai prin faptele mântuirii noastre. Și pe cât ne nevoim, pe atât ne simplificăm interior și ne smerim. Iar mântuirea este continua viață în pacea lui Dumnezeu, aceea în care Îl iubim pe Dumnezeu, îi iubim pe oameni și vrem binele întregii creații a lui Dumnezeu.

Nu putem fi oameni buni și iubitori cu adevărat în afara relației noastre cu Dumnezeu, cu semenii și cu întreaga creație! Nu putem fi buni în abstract, ci numai lucrând la binele altora. Nu putem iubi imaginar, ci numai concret, având relații reale cu oamenii. Adică atunci când facem binele și îi înțelegem pe semenii noștri.

Iar milostenia, vorba bună, ajutorul dat altora, sfătuirea altora nu sunt niciodată pierderi de timp, ci creșteri în înțelegerea de sine și a celorlalți. Dialogul, sfătuirea, ascultarea, binecuvântarea sunt izvor de viață și de bucurie, de îndreptare și de pace. Pentru că Dumnezeu ne vrea vii, ne vrea duhovnicești, adică mântuiți, ieșiți din carapacea îngustă a egoismului și a indiferenței față de oameni.

Dumnezeu să ne lumineze pe toți spre a face voia Lui! Să ne dea tuturor puterea de a ne recunoaște realitatea interioară și de a ne schimba continuu! Amin!


[1] Începută la 8. 21, în zi de vineri, pe 29 ianuarie 2021. Cer înnorat, – 2 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2721/sxsaintinfo.aspx.

[3] Ibidem.

[4] Cf. https://www.oca.org/saints/lives/2021/04/20/148976-apostle-zacchaeus.

[5] Imagine preluată din articolul de aici: https://doxologia.ro/locuri-de-pelerinaj/sicomorul-lui-zaheu-din-ierihon.

[6] Cf. http://www.nyxthimeron.com/2020/02/blog-post_47.html.

Predică la Sfinții Ierarhi [30 ianuarie 2021]

Iubiții mei[1],

înainte ca Ipopsifiul/ Candidatul la Episcopat să fie hirotonit Episcop, el trebuie să mărturisească dreapta credință a Bisericii. Și mai întâi mărturisește Crezul Bisericii[2] în mijlocul Bisericii, adică înaintea tuturor. Iar după ce-l mărturisește, întâiul dintre Arhierei îl binecuvântă în chipul Crucii, zicându-i: „Harul Sfântului Duh să fie cu tine!”[3]. Pentru că dreapta credință a Bisericii se înțelege și se păstrează doar cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Pentru că dreapta credință a Bisericii nu e o filosofie umană, ci e o învățătură dumnezeiască, revelată de Dumnezeu oamenilor, iar pentru ca să o înțelegem și să o iubim cu toată ființa noastră, noi trebuie mai întâi de toate să fim luminați de Dumnezeu ca să o înțelegem.

Însă, după ce a mărturisit Crezul Bisericii, el e întrebat despre dogma Dumnezeului nostru treimic. Și „Ipopsifiul, cu glas mare și limpede, citește astfel, în auzul tuturor, această mărturisire:

«Cred întru unul Dumnezeu [de]osebit în trei fețe [persoane]: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt; [de]osebit, zic, după cuvântul însușirii, dar ne[de]osebit după ființă, și întreaga Treime și întreaga unime aceeași fiind unime [una]. Unime după ființă și fire și chip, Treime după însușire și numire; pentru că se numește unul Tatăl, altul Fiul și celălalt Duhul Sfânt. Tatăl [fiind] nenăscut și fără [de] început; pentru că nu este ceva [Cineva] mai dinainte de Dânsul [El]; căci Acela dintotdeauna a fost Dumnezeu; [fiind] fără de început, pentru că nu Își are ființa din cineva, ci din Sine Însuși.

Cred iarăși că Tatăl este pricina [cauza] Fiului și a Duhului: a Fiului cu nașterea [prin naștere], iar a Sfântului Duh prin purcedere, neobservându-se între ele vreo îndepărtare sau înstrăinare, decât numai deosebirea însușirilor ipostatice [personale]; pentru că Tatăl [Îl] naște pe Fiul și [Îl] purcede pe Duhul cel Sfânt, iar Fiul Se naște numai din Tatăl și Duhul Sfânt Se purcede [numai] din Tatăl. Și astfel un început cinstesc și o pricină [cauză] recunosc Fiului și Duhului: pe Tatăl. Și numesc pe Fiul început mai presus de timp și nemărginit; nu ca început al făpturilor, având cinstea întâietății. Să nu fie! Aceasta este hulă din partea nelegiuirii ariene, pentru că acel hulitor blasfemia numind[u-I] făptură pe Fiul și pe Duhul cel Sfânt. Iar eu zic, că Fiul este început din Cel fără de început, ca să nu se primească două începuturi; și tot în astfel de mod zic, că Duhul cel Sfânt este început, fiindcă atât Fiul cât și Duhul cel Sfânt deodată și împreună [Își i]au ființa din Tatăl: unul cu nașterea [prin naștere], iar celălalt cu purcederea [prin purcedere], precum s-a zis; și nici Tatăl [nu] S-a despărțit de Fiul, nici Fiul de Duhul, nici Duhul cel Sfânt de Tatăl și de Fiul, ci întreg este Tatăl întru Fiul și întru Sfântul Duh; asemenea întreg este Fiul întru Tatăl și întru Sfântul Duh, și tot întreg este Duhul cel Sfânt întru Tatăl și întru Fiul; pentru că S-au unit [sunt uniți] cu despărțire [personală] și S-au despărțit [sunt despărțiți] cu unire [ființială].

Mărturisesc apoi, că Cuvântul lui Dumnezeu, Cel împreună-veșnic cu Tatăl, Cel mai presus de timp, Cel necuprins, Cel nemărginit, S-a pogorât până la firea noastră și pe omul cel smerit și cu totul căzut [și firea omului celui smerit și cu totul căzut] l-a luat [a luat-o] din curatele și fecioreștile sângiuri ale celei singure fără prihană și [prea]curatei Fecioare, ca să dăruiască [dăruie] la toată lumea mântuire și har, pentru a Sa îndurare: și unirea firilor cea după ipostas [cea în interiorul persoanei Sale] s-a făcut nu cu adăugirile cele câte puțin [nu cu creșterea Domnului în pântece], când se forma Pruncul, nici prin frământarea sau tulburarea sau amestecarea firilor împreună unite [în persoana Sa], nici s-a adus Cuvântul după ce s-ar fi format omul [firea Sa umană], făcându-se o relativă unire, după cum zicea urât[or]ul de Dumnezeu Nestorie [Nestorios, Patriarhul Constantinopolului]; nici [nu] a fost [Hristos] fără de minte și fără de suflet, precum învăța Apolinarie [Apollinarios], cel în[tr-]adevăr fără de minte; pentru că acela bârfea zicând a fi destulă [doar] Dumnezeirea în locul minții [Domnului].

Eu însă Îl mărturisesc pe El Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, Care în același timp a fost trup [om] și în același timp Cuvânt al lui Dumnezeu [Cuvântul lui Dumnezeu], [având] trup însuflețit, cu suflet cuvântător și gânditor [rațional], păstrând și după unire[a firilor] toate desăvârșirile firești ale Dumnezeirii Sale și neschimbând cele ale Dumnezeirii sau omenității [umanității] Lui prin unirea cea desăvârșită [a firii umane] cu Cuvântul; purtând El o ființă [având El o persoană] care [le] păstrează [conține] pe cele două firi și lucrări; acelea din care și întru care a fost [și este] unul și același Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Care are și două voințe firești, iar nu închipuite.

Se cuvine încă a ști [Încă mărturisesc] că a pătimit ca Dumnezeu [întrupat], adică cu trupul [în umanitatea Sa], iar Dumnezeire pătimitoare sau care să fi pătimit [împreună] cu trupul [nu mărturisesc] nicidecum. Încă Îl mărturisesc pe Dânsul [El] că a luat asupra Sa toate patimile noastre cele nedefăimate, care sunt legate de firea noastră, afară de păcat, adică: foamea, setea, osteneala, lacrimile și cele de felul acestora, [acestea] lucrând însă întru Dânsul [El] nu cu sila [cu forța], precum întru noi, ci voința omenească urmând [întotdeauna] voinței Lui celei dumnezeiești; pentru că voind a flămânzit, voind a însetat, voind a ostenit, voind a murit. Deci a murit, primind moarte pentru noi, fără de patimă rămânând Dumnezeirea Lui; pentru că El, Cel ce ridică păcatele lumii, nu era supus morții, ci [a acceptat moartea] ca pe noi, pe toți, să ne scoată din mâna cea a tot mâncătoare a morții și cu însuși sângele Său să ne aducă Tatălui Său; iar moartea, care cotropise [tot] trupul omenesc, cu putere dumnezeiască s-a surpat [în umanitatea Sa] și s-au scos de acolo[, din Iad,] sufletele Drepților cele legate din veac. Însă, după ce a înviat El din morți, și patruzeci de zile pe pământ împreună cu Ucenicii Săi S-a arătat [și S-a arătat 40 de zile pe pământ Ucenicilor Săi], S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta Tatălui; iar dreaptă a Tatălui zic, nu după loc sau împrejurime, ci numesc dreaptă a lui Dumnezeu slava [Sa] cea fără de început și mai înainte de veci, pe care a avut-o Fiul și mai înainte, [dar] și după înomenire[a Sa]; fiindcă sfântul Său trup este închinat cu cinstită închinăciune [închinare] împreună cu Dumnezeirea Sa.

Prin aceasta [Prin întruparea Fiului], Sfânta Treime n-a primit nicio adăugire [adăugare]. Să nu fie! Pentru că Treimea a rămas Treime și după unirea Celui Unuia-născut [cu umanitatea pe care Și-a asumat-o], rămânând nedespărțit [de El] sfântul Său trup și încă împreună cu El rămânând în veci; fiindcă cu acesta va veni să judece viii și morții, Drepții și păcătoșii. Drepților adică să le dea plată pentru lucrarea faptei [celei] bune și Împărăția cerurilor, pentru care aceia s-au sârguit, iar păcătoșilor să le răsplătească cu chinul [cel] veșnic și [cu] focul gheenei cel fără [de] sfârșit. De a cărui cercare [a Iadului] fie ca noi toți să scăpăm și bunătățile cele făgăduite și întregi să le dobândim întru Hristos Iisus, Domnul nostru. Amin»”[4].

Iar mărturisirea despre Dumnezeul nostru treimic se transformă în rugăciune, pentru că teologia lui Dumnezeu, trăită în viața noastră, ne mântuie pe noi. Căci mântuirea e o consecință a trăirii dreptei credințe în viața noastră.

Cel care a mărturisit adevărul despre Dumnezeu, adevărata realitate a lui Dumnezeu, e binecuvântat din nou, spunându-i-se: „Harul Sfântului Duh să fie cu tine luminându-te, întărindu-te și înțelepțindu-te în toate zilele vieții tale!”[5]. Pentru că harul Sfântului Duh sau harul Treimii sau slava Treimii e cea care ne curățește, ne luminează, ne întărește, ne înțelepțește, ne îndumnezeiește pe noi, pe toți cei credincioși.

Și după ce a mărturisit despre persoanele Dumnezeului nostru treimic, Ipopsifiul e pus să mărturisească și să dogmatizeze despre Fiul întrupat. Pentru că el e întrebat: „Arată-ne nouă încă și mai pe larg cum mărturisești și cele despre înomenirea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu celui în ipostas [celei într-o persoană] și câte firi dogmatizezi în unul și același Hristos, Dumnezeul nostru?”[6].

Răspunsul e cuprins și el în Slujbă, ca și cel anterior. Iar dacă Ipopsifiul ar fi cu adevărat un Teolog profund, el ar putea da toate aceste răspunsuri teologice într-un mod personal. Căci și-ar putea scrie de unul singur răspunsurile la aceste întrebări sfinte. Însă, cel din Slujbă, e următorul:

„Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor; [Cel] fără de început, nenăscut și nepricinuit [necauzat]; început însă firesc și pricină [cauză] a Fiului și a Duhului.

Cred și întru Unul-născut Fiul Său, Care fără stricăciune și mai înainte de veci S-a născut dintr-Însul [din Tatăl], [fiind] deoființă cu El, [și] prin Care toate s-au făcut.

Cred și întru Duhul cel Sfânt, Care din Însuși Tatăl purcede și împreună [cu El] Se preamărește, ca împreună veșnic și de un scaun [de un tron] și deoființă și de aceeași slavă și făcător al făpturii.

Cred că Unul din Însăși Treimea cea mai presus de ființă și începătoare de viață” – Unul din Treime și nu „a doua persoană a Treimii”, după cum spun mulți în mod eretic! – „Cuvântul cel Unul-născut, Care S-a pogorât din ceruri pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara [și] S-a făcut om, adică S-a făcut om desăvârșit, rămânând Dumnezeu, și nimic prefăcând sau știrbind din dumnezeiasca ființă prin unirea cu trupul [cu umanitatea Sa], ci, fără schimbare, luându-Și omenitatea [Sa], a suferit cu Dânsul [a suferit în umanitatea Sa] Patima și Crucea, rămânând cu firea [Sa] cea dumnezeiască slobod [liber] de orice patimă.

Și a înviat a treia zi din morți și S-a înălțat la ceruri, ca să șadă de-a dreapta lui Dumnezeu și Tatăl. Cred și predaniile și tâlcuirile despre Dumnezeu și despre cele dumnezeiești ale Bisericii, care este una, sfântă, sobornicească [catolică] și apostolească [apostolică Biserică]. Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor. Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie [vină]. Și încă mărturisesc un ipostas al Cuvântului întrupat [o persoană a Cuvântului întrupat] și cred și [Îl] vestesc pe Hristos, [Cel] Unul și Același în două voiri și firi, după întrupare păzindu-le întregi pe acelea întru care și dintru care a ieșit [este compus]. Pe urmă cunosc și două voiri [întru Hristos], păstrându-și fiecare fire voia și lucrarea sa.

Mă închin Sfintelor și Cinstitelor Icoane, adică a lui Hristos Însuși și a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și ale tuturor Sfinților; nu însă cu închinăciune [închinare] ca lui Dumnezeu, ci înălțându-mă cu mintea la chipul ce[-l] înfățișează [Icoana]; pentru aceea și cinstea cea către acestea o trec la prototipuri [la Sfinții din cer]; iar pe cei ce într-alt chip și nu așa cugetă, îi lepăd ca pe niște cugetători de cele străine [Bisericii lui Dumnezeu].

Dau anatema [anatemei] pe Arie [Arios] și pe cei împreună cu dânsul [el] cugetători și părtași ai relei și nesănătoasei lui păreri. Pe Macedonie [Macedonios] și pe cei cu dânsul [el], care bine s-au numit pnevmatomahi [, adică luptători împotriva Duhului Sfânt]. Asemenea și pe Nestorie [Nestorios] și pe ceilalți ereziarhi [inventatori de erezii], și pe cei de un cuget cu aceștia îi lepăd și îi dau anatema [anatemei], și cu mare glas zic [în mod] hotărât: Tuturor ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema!

Iar pe Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, Maria, cu tărie și cu adevăr o mărturisesc și o vestesc, că a născut cu trup pe Unul din Treime, [pe] Hristos Dumnezeul nostru, care facă-se mie ajutătoare, acoperământ și apărătoare în toate zilele vieții mele. Amin”[7].

Și pe acest fundament teologic, pe baza acestor mărturisiri sfinte, Ipopsifiul primește Episcopatul de la Dumnezeu! Pentru că Episcopul este Episcop atâta timp cât rămâne întru adevăr, cât se nevoiește pentru mântuirea lui și a turmei sale, cât slujește Biserica lui Dumnezeu. Pentru că atunci când abdică de la dreapta credință, el devine eretic, așa cum a devenit Nestorios, Patriarhul Constantinopolului[8], pe care îl dă anatemei în mărturisirea sa de credință.

Când Episcopul este hirotonit, Episcopul hirotonitor se roagă ca Domnul Dumnezeu să îl arate Sfânt pe acesta care atunci se hirotonește[9] și să-l umple de puterea și de harul Sfântului Său Duh[10]. Pentru că viața Episcopului este o viață de sfințenie, o viață cu totul dăruită lui Dumnezeu. Și Episcopul trebuie să fie un următor real al Păstorului ceresc[11], pentru că trebuie să fie „povățuitor orbilor, lumină celor din întuneric [prin viața și propovăduirea lui], certător [al] celor neînțelepți, învățător [al] pruncilor, luminător în lume”[12]. Căci scopul vieții Episcopului e de a desăvârși sufletele cele încredințate lui în viața aceasta[13].

De aceea, când îi cinstim pe Sfinții Ierarhi ai lui Dumnezeu și remarcăm marile lor fapte de sfințenie și de teologie, înțelegem că ei și-au împlinit scopul vieții lor. Pentru că au trăit ca niște oameni Sfinți înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, adică potrivit chemării și hirotoniei lor celei dumnezeiești.

Cărțile și Sfintele lor Moaște sunt în acord reciproc. Pentru că teologia lor a devenit viața lor. Sfintele lor Moaște vorbesc despre sfințenia și teologia pe care ei le-au întrupat. Iar când întrupezi teologia cea sfântă a lui Dumnezeu, când ea este coloana vertebrală a vieții tale, atunci tu ești o lumină vie, rațională a Bisericii, pentru că învățătura ta e vie, e dumnezeiască și îi îndumnezeiește pe oameni.

Mâna dreaptă a Sfântului Vasilios cel Mare se află în sala în care se întrunește Sfântul Sinod al Bisericii Greciei[14].

Mâna dreaptă a Sfântului Grigorios Teologul e în Ioannina [Ιωάννινα], în Grecia[15].

Mâna dreaptă a Sfântului Ioannis Hrisostomos este în Mănăstirea Filoteu [Φιλοθέου] din Muntele Atos[16], pe când capul său, cu urechea sa stângă rămasă nestricăcioasă, e în mănăstirea Vatopediu [Βατοπαιδίου][17].

Și mâinile lor cele sfinte, care ne-au scris teologie, ne arată acum că teologia adevărată e sfințenie. Pentru că aceste trupuri ale lor nu s-au îndumnezeit în mod artificial, din afară, ci dinăuntru. Pentru că ei s-au sfințit în mod organic, zi de zi.

Iar dacă noi ne-am osteni pentru a le citi operele, pentru a le traduce în limba noastră, pentru a le adânci în cărți teologice, am simți cum ne sfințim zi de zi viața noastră. Pentru că aceeași slavă a lui Dumnezeu care a lucrat în ei, lucrează și în noi de la Botezul nostru. Pentru că slava lui Dumnezeu e cea prin care toți ne curățim, ne luminăm și ne sfințim viața noastră.

Așadar, iubiții mei, dacă doriți sfințenia lui Dumnezeu, învățați-o de la toți Sfinții și Îngerii Lui! Citirea și adâncirea Vieților Sfinților e marea și copleșitoarea schimbare continuă a vieții noastre. Pentru că teologia Bisericii, pe care o învățăm de la Sfinții Lui, e drojdia care dospește toată frământătura vieții noastre. Adevărul lui Dumnezeu stă la baza mântuirii noastre! Iar adevărul Lui nu îl putem amesteca cu erezii, cu minciuni, cu fantezii umane, pentru că aceasta e cea mai mare fărădelege.

De aceea, Sfinții lui Dumnezeu ne cheamă la a alunga din noi tot gândul rău și toată simțirea păcătoasă și toată voia noastră grăbită, ambițioasă. Deparazitarea interioară, curățirea noastră de patimi e grea, dar singura mângâietoare. Pentru că scoțând afară răul din noi, adică patimile noastre, lăsăm slava lui Dumnezeu să ne învețe toată virtutea cea dumnezeiască. Amin!


[1] Începută la 12. 24, în zi de joi, pe 28 ianuarie 2021. Soare, două grade, vânt de 14 km/ h.

[2] Arhieraticon, Ed. IBMBOR, București, 1993, p. 87-88.

[3] Idem, p. 88.

[4] Idem, p. 88-91.

[5] Idem, p. 91.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 91-93.

[8] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Νεστόριος.

[9] Arhieraticon, Ed. IBMBOR, București, 1993, p. 98.

[10] Idem, p. 97.

[11] Idem, p. 99.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Cf. https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfantul-vasile-mare/mana-dreapta-sfantului-vasile-mare-143314.html.

[15] Cf. https://leipsanothiki.blogspot.com/2013/07/98.html.

[16] Cf. https://doxologia.ro/mana-dreapta-sfantului-ioan-gura-de-aur.

[17] Cf. https://doxologia.ro/viata-bisericii/sfantul-munte-athos/capul-sfantului-ioan-gura-de-aur.

Predică la Duminica  a XXXI-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

când Savlos [Σαῦλος], viitorul Sfânt Apostol Pavlos, mergea spre Damascos „răsuflând amenințare și ucidere spre Ucenicii Domnului [ἐμπνέων ἀπειλῆς καὶ φόνου εἰς τοὺς Μαθητὰς τοῦ Κυρίου]” [F. Ap. 9, 1, BYZ], adică atunci când era păgân rău și nu creștin, a rămas orb [F. Ap. 9, 8, BYZ] văzând slava cea veșnică și necreată a lui Dumnezeu. Căci, „deschizând ochii săi [ἀνεῳγμένων τῶν ὀφθαλμῶν αὐτοῦ],  nimic [nu] vedea [οὐδένα ἔβλεπεν], iar luându-l de mână pe el [χειραγωγοῦντες δὲ αὐτὸν], l-au dus pe el întru Damascos [εἰσήγαγον εἰς Δαμασκόν]” [Ibidem].

Cel care venise să-i aducă pe creștini legați la Ierusalim [F. Ap. 9, 2], e dus de mână, orb fiind, în Damascos! Pentru că a văzut slava Domnului, pe care Sfântul Lucas o numește „lumina din cer [φῶς ἀπὸ τοῦ οὐρανου]” [F. Ap. 9, 3, BYZ] și, văzând-o, a rămas orb. Și, orb fiind, „căzând la pământ [πεσὼν ἐπὶ τὴν γῆν], a auzit glas zicându-i lui [ἤκουσεν φωνὴν λέγουσαν αὐτῷ]: «Saul, Saul, de ce Mă prigonești [Σαούλ, Σαούλ, τί Με διώκεις?]»” [F. Ap. 9, 4, BYZ].

Era glasul Domnului care îl chema la pocăință!…Același glas care, în mod tainic, ne cheamă și pe noi la pocăință în toată vremea și în tot ceasul… Pentru că El îi spune: „Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești [Ἐγώ εἰμι Ἰησοῦς, Ὃν σὺ διώκεις]” [F. Ap. 9, 5, BYZ]. Pentru că orice facem împotriva Bisericii lui Hristos și a Slujitorilor Lui, facem împotriva Sa. Și orice facem împotriva Sa, facem împotriva noastră. Pentru că pe noi ne omorâm pentru veșnicie în timp ce Îl hulim și Îl disprețuim pe El…

Savlos s-a umplut de multă pocăință, pentru că a înțeles că se luptase până atunci cu Dumnezeu. El crezuse că „Îi slujea” lui Dumnezeu, dar el Îl prigonea pe Dumnezeu…

A stat 3 zile orb și n-a mâncat și n-a băut nimic [F. Ap. 9, 9]. Până când Domnul i s-a arătat în vedenie [ἐν ὁράματι] Sfântului Apostol Ananias [Ἀνανίας] [F. Ap. 9, 10], cel pomenit la 1 octombrie[2], și l-a trimis să îl vindece de orbire pe Savlos. Și când Sfântul Ananias a venit la cel orb, la cel orbit de slava lui Dumnezeu, „punându-și peste el mâinile [ἐπιθεὶς ἐπ᾽ αὐτὸν τὰς χεῖρας], i-a zis [εἶπεν]: «Frate Saul [Σαοὺλ ἀδελφε], Domnul m-a trimis pe mine [ὁ Κύριος ἀπέσταλκέν με], pe Care tu L-ai văzut în calea în care mergeai [ὁ ὀφθείς σοι ἐν τῇ ὁδῷ ᾗ ἤρχου], ca să vezi și să te umpli de Duhul Sfânt [ὅπως ἀναβλέψῃς καὶ πλησθῇς Πνεύματος Ἁγίου]!» [F. Ap. 9, 17, BYZ].

Și când Apostolul și Ierarhul Domnului și-a pus mâinile peste cel care se pocăia, atunci „au căzut de la ochii săi precum solzii [ἀπέπεσον ἀπὸ τῶν ὀφθαλμῶν αὐτοῦ ὡσεὶ λεπίδες] și a văzut [ἀνέβλεψέν τε], și [καὶ], ridicându-se [ἀναστὰς], a fost botezat [ἐβαπτίσθη]” [F. Ap. 9, 18, BYZ] de către Sfântul Ananias. Pentru că cel care se pocăise a înțeles că trebuie să se facă creștin și nu a amânat cu nicio secundă această clipă a creștinării sale. Și cel nou botezat, „îndată în sinagogi Îl mărturisea pe Hristos [εὐθέως ἐν ταῖς συναγωγαῖς ἐκήρυσσεν τὸν Χριστόν], că Acesta este Fiul lui Dumnezeu [ὅτι Οὗτός ἐστιν ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ]” [F. Ap. 9, 20, BYZ].

Pentru că el văzuse slava Lui, care îl orbise pe când era necredincios și răzbunător, dar, când s-a botezat, el s-a umplut de slava lui Hristos și L-a mărturisit pe El în cunoștință de cauză. Pentru că Sfântul Pavlos avea revelarea lui Hristos Dumnezeu în viața lui! Avea revelarea Lui în viața sa, dar și trimiterea lui de către Domnul: „Ci ridică-te și intră întru cetate [ἀλλὰ ἀνάστηθι καὶ εἴσελθε εἰς τὴν πόλιν], și ți se va grăi ție ce trebuie tu a face [καὶ λαληθήσεταί σοι τί σε δεῖ ποιεῖν]!” [F. Ap. 9, 6, BYZ].

Iar dacă atunci Domnul i-a vorbit în mod direct lui Savlos, când S-a revelat pe Sine Sfântului Ananias, El a vorbit indirect despre Sfântul Pavlos: „vasul alegerii Îmi este Mie acesta [σκεῦος ἐκλογῆς Μοι ἐστὶν οὗτος], [ca] să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a împăraților și a fiilor lui Israil [τοῦ βαστάσαι τὸ ὄνομά μου ἐνώπιον ἐθνῶν καὶ βασιλέων, υἱῶν τε Ἰσραήλ]” [F. Ap. 9, 15, BYZ].

Iar a purta înseamnă a propovădui! Și ca să Îl propovăduiești pe Dumnezeu oamenilor, trebuie să Îl ai în tine. Iar atunci când Sfântul Ananias i-a vorbit lui de umplerea de Duhul Sfânt, i-a vorbit despre slava Preasfintei Treimi, pe care el a primit-o la Botez. Căci Botezul nu e o apă goală, nu e o baie oarecare, ci e înfiere dumnezeiască! E clipa în care noi suntem născuți din Dumnezeu [In. 1, 13, BYZ], când devenim fiii lui Dumnezeu, pentru că suntem umpluți de El cu slava Lui cea veșnică. Cu aceea care l-a orbit pe Savlos pe drumul Damascosului…

Și am început discuția despre orbire, prilejuită de Evanghelia de azi [Lc. 18, 35-43], de la orbirea prin slava lui Dumnezeu, pentru ca să încep de la cele mai mari și groaznice păcate ale noastre, ale creștinilor. Pentru că pe noi, pe creștini, Dumnezeu Însuși e Cel care ne orbește…Și orbirea aceasta duhovnicească e atât de evidentă în viața Bisericii, încât e o calamitate imensă…

Și când și cum ne orbește El, Dumnezeul mântuirii noastre?! Ne orbește când noi ne apropiem de El cu necuviință, cu bădărănie, cu infatuare imensă, pentru ca să ne facem Preoți ai Lui sau să ne împărtășim cu El, iar El ne face să nu simțim nimic sfânt, să nu simțim nicio curățire, luminare sau sfințire a noastră.

Noi credem că cumpărăm Preoția pe bani și că suntem Preoți ai Lui, pe când El ne îngăduie Preoția, dar ne face să nu simțim nimic sfânt din marea și necuprinsa Lui Preoție. Iar asta e o orbire și o secătuire imensă a ființei noastre! E prima pedeapsă din multele pedepse pe care le vom suferi pentru nesimțirea noastră imensă…

Tot la fel, când cu necuviință ne apropiem de Domnul ca să ne împărtășim cu El, Domnul ne lasă să ne împărtășim cu El, dar pedeapsa pentru noi, cei infatuați și nepocăiți, e aceea că nu simțim sfințenia Lui cea preadumnezeiască și că ea nu ne umple de sfințenie, nu ne îndumnezeiește. Ne împărtășim, dar ne facem și mai răi și mai reci și mai păcătoși. Pentru că împărtășirea cu El ne orbește pe măsura păcătoșeniei noastre nepocăite.

Lui Savlos, Domnul i-a ieșit înainte, iar slava Lui l-a orbit. Putea să-l omoare numaidecât, dar Domnul nu a îngăduit asta! El a văzut în duhul lui slava Domnului, dar slava Lui i-a orbit ochii fizici, care sunt legați de creier. Dacă acest circuit dintre creier și ochi se defectează, noi nu mai vedem. Însă Domnul, ca și în cazul orbului din Ieriho [Ἰεριχώ] [Lc. 18, 43, BYZ], i-a redăruit vederea lui Savlos. Și cum i-a redăruit vederea, ați auzit mai adineauri: prin punerea mâinilor celor sfinte ale lui Ananias peste capul său. Mâinile lui, cele pline de har, au făcut această minune! Pe când orbul din Ieriho „numaidecât a văzut [παραχρῆμα ἀνέβλεψεν]” [Lc. 18, 43, LXX], atunci când și-a mărturisit credința lui [Lc. 18, 41-42]. Căci el a cerut să vadă, dar a crezut în același timp că Iisus, fiul lui David, poate să facă asta [Lc. 18, 38].

Iar miluirea lui a însemnat vederea lui…

Însă noi, tot timpul, strigăm la Biserică: Doamne, miluiește! Și când cerem ca El să ne miluiască, noi cerem ca El să ne răspundă la rugăciunile noastre.

Dar dacă noi ne apropiem de El fără rugăciune adevărată, fără cuget curat, și în loc să fim miluiți, noi suntem orbiți de către Dumnezeu, atunci venirea noastră la Biserică nu este spre mântuirea noastră, ci spre moartea noastră veșnică. Pentru că Cel ce ne iubește și ne vrea mântuirea noastră veșnică, când vede că noi nu venim la El cu toată inima, ci în mod curvar, adică lipiți de patimile noastre și nu de El, atunci ne pedepsește cu pedeapsa cea mai mare: nesimțirea slavei Lui.

Iar dacă am face un sondaj duhovnicesc printre oamenii Bisericii, am vedea această mare dramă peste tot: sunt foarte puțini cei care vor mărturisi cu smerenie că simt și văd sfințenia lui Dumnezeu revărsându-se în ei în mod continuu. Pentru că cei mai mulți vor spune că nu simt mare lucru…sau că simt din când în când câte ceva…

Și dacă aceasta e realitatea din Biserică, și anume că nu Îl simțim, nu Îl vedem, nu Îl cunoaștem pe Dumnezeu și nu Îl avem pe El cu adevărat în noi tot timpul…atunci nu suntem creștini și nici oameni… Pentru că oameni și creștini și Sfinți ai Lui sunt cei care Îl simt, Îl văd, Îl cunosc și Îl au în ei tot timpul pe Dumnezeul nostru treimic prin slava Lui cea veșnică, cea care este curățitoare, luminătoare și sfințitoare a nostră.

Păcatele noastre sunt orbirea noastră! Cu cât îndrăznim mai mult spre a face cele rele, cu atât ne satanizăm și ne întunecăm și orbim interior. Dar, pe cât ne pocăim, pe cât ne curățim, ne luminăm și ne sfințim în Biserica slavei Sale, pe atât Îl cunoaștem pe El și pe Sfinții și Îngerii Lui. Și cunoașterea Lui ne place și ne bucură și ne întărește și ne mișcă spre fapte mari, pentru că suntem luminați de El să facem lucruri bune, trainice, mântuitoare pentru mulți.

Ἰεριχώ e transliterarea lui יְרִיחוֹ‎ [Ieriho]. Iar Ieriho înseamnă înmiresmat[3]. Iar ca să fii înmiresmat, plin de bună mireasmă, trebuie să te umpli de slava lui Dumnezeu tot timpul și să trăiești în slava Lui tot timpul. Pentru că fără slava Lui, primită în curăția și în evlavia noastră ascetică, noi nu putem fi frumoși, nu putem fi duhovnicești, nu putem fi Sfinți.

Așa că marea noastră fugă, marea fugă a creștinilor, iubiții mei, e fuga după mântuire, nu după vindecări trupești! Vrem să ne vaccinăm, vrem să ne operăm, vrem să ne fie bine, dar nu și la suflet! Însă, dacă nu ne vrem sufletul curat și sfânt, degeaba avem o sănătate relativă. Sănătatea trupului nu ne mântuie, dar sănătatea sufletului mântuie și trupul bolnav și neputincios!

Iar dacă vreți să vă încredințați de acest lucru, atunci citiți Viețile Sfinților! Veți vedea mulți Sfinți, care înainte de moarte sau o bună parte din viața lor au bolit, au fost grav bolnavi. Însă aveau bolnav doar trupul, nu și sufletul lor! Mulți au trăit chinuri și dureri atroce, inexprimabile înainte de a adormi. Însă nu sănătatea diminuată a trupului i-a mântuit, ci sfințenia vieții lor! Căci, în ciuda durerilor și a chinurilor imense pe care le-au trăit, ei s-au umplut și mai mult de slava lui Dumnezeu, și, pe cât erau zdrobiți de boală sau de chinuri, pe atât se umpleau și mai mult de slava Lui. Iar mântuirea noastră e aceasta: ca prin toată fapta cea bună a credinței noastre să ne umplem de slava Lui.

Să fugim după mântuire, nu după bani și confort! Să fugim după sfințirea vieții noastre! Pentru că sfințirea e o tot mai mare vedere, o tot mai mare cuprindere, o tot mai mare veselie netrecătoare, veșnică…

Azi, în zi de duminică, în ziua de „24 ianuarie 2021, se împlinesc 162 de ani de la Unirea Principatelor Române (24 ianuarie 1859)”[4]. E ziua în care România cea mare începe să se unească. Tocmai de aceea și noi am făcut Tedeum în ziua de azi, pentru ca să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru patria noastră, România, pentru țara noastră în care vrem să trăim și să ne mântuim. Căci orice rugăciune făcută pentru înaintașii noștri și pentru toți oamenii de bine ai acestei lumi e o rugăciune pentru prezentul și viitorul nostru. Pentru că prezentul și viitorul nostru au un trecut, au un trecut bine definit, și trebuie să luăm aminte la ceea ce ne învață trecutul nostru, al românilor, și al întregii lumi. Pentru că trecutul e întotdeauna o lecție vie și neapărată pentru mântuirea noastră. Amin!


[1] Începută la 18. 37, în zi de vineri, pe 22 ianuarie 2021. Cer înnorat, 6 grade, vânt de 6 km/h, după ce a fost o zi însorită.

[2] A se vedea: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/779/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jericho.

[4] Cf. https://basilica.ro/slujba-de-multumire-in-toate-bisericile-din-patriarhia-romana-la-aniversarea-unirii-principatelor-romane/.