Predică la Duminica a XXVI-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

cu toții suntem bogați și foarte bogați, pentru că viața și mila lui Dumnezeu cu noi sunt cea mai mare bogăție a noastră. Aducerea noastră întru existență de către Dumnezeu, ținerea noastră în sănătate, păzirea noastră de toate cele rele și umplerea noastră de slava Lui întotdeauna sunt bogăția noastră cea fără de seamăn. Și ar trebui să fim bucuroși și foarte bucuroși pentru tot ceea ce avem și primim de la Dumnezeu, fiindcă avem și primim lucrurile esențiale, fundamentale ale vieții noastre.

Existența, sănătatea, puterea de a învăța și de a lucra, mântuirea, sfințenia sunt marile noastre bogății pe care le primim de la Dumnezeu și pe care le trăim în mod deplin, în mod împlinitor împreună cu El. De aceea, nu putem spune că suntem privați de ceva anume, că nu avem lucrurile care ne împlinesc, pentru că avem toate lucrurile care ne fac oameni sociali, dar și oameni ai Împărăției lui Dumnezeu.

Societatea ne cere să fim capabili de o viață onestă, de o viață cinstită, trăită în limitele legii și pe care să ne-o câștigăm în urma profesionalizării noastre în ceva anume. Învățăm de mici, ne specializăm continuu, pentru ca să fim proprii unei anume profesii, de pe urma căreia să trăim. Însă a te specializa înseamnă a te îmbogăți continuu cu informații, cu capabilități, cu însușiri benefice profesiei tale. Orice profesionist e un om bogat, e un om din ce în ce mai bogat în experiență și el poate dărui, la rândul său, din experiența lui, pentru ca să formeze alți profesioniști.

Primii profesioniști pe care îi întâlnim în viața noastră și care ne influențează în mod decisiv viața sunt Medicii, Preoții, Educatorii, Învățătorii, Profesorii. Medicii ne ajută să ne naștem și să fim sănătoși trupește, apoi Preoții sunt cei care ne nasc din Dumnezeu prin Botez și ne ajută să fim sănătoși duhovnicește, Educatorii ne întâmpină la Grădiniță, pe când Învățătorii și Profesorii la Școală, educându-ne și învățându-ne și pregătindu-ne pentru viitor, pentru viața noastră socială. Și fiecare dintre ei ne amprentează viața pentru viitor, pentru că ne dăruie din ceea ce ei sunt și au. Și pe baza dăruirii lor – pe lângă familie, care e factorul decisiv în educarea și formarea noastră –, noi suntem cei de azi, cei capabili de a ne strânge aici în Biserică și de a ne ruga și de a ne respecta și iubi unii pe alții.

Pentru că familia și instituțiile statului și societatea în ansamblu ne-au învățat să fim noi înșine, cei care înmagazinăm continuu noi și noi informații și înțelepciune și dexterități care ne împlinesc.

De aceea, toată experiența noastră de viață și cea profesională sunt bogăția noastră unică. Pentru că tot ceea ce am strâns în noi de la cei de azi și din arhiva imensă a istoriei am filtrat într-un mod personal și le putem dărui altora în mod personalizat.

Tocmai de aceea, Profesorul și Preotul nu pot fi înlocuiți cu niște mașini, pentru că înțelepciunea lor trebuie transmisă față către față, în mod direct, în mod asumat. Căci ei nu îți transmit numai informații, ci și un mod de a fi. Ei îți arată nu doar ceea ce înseamnă a ști, ci și ceea ce devii prin cunoaștere, dar și pericolele de tot felul ale absolutizării cunoașterii în detrimentul faptului de a fi om și de a avea relații profund umane cu semenii tăi. Specializarea continuă te poate face un bun profesionist, care câștigă bine și e bine văzut din punct de vedere profesional, dar profesionistul trebuie să rămână om și unul profund înrădăcinat în viața oamenilor. Pentru că profesia nu trebuie să eclipseze viața interioară și socială a omului, ci să o îmbogățească în mod frumos. Omul profesionist trebuie să aibă o familie și o viață creștină asumată, adică să fie împlinit profesional, dar și uman și familial. Căci numai așa profesia este o împlinire și nu o erodare constantă a sănătății și a vieții noastre interioare.

Suntem bogați și foarte bogați prin ceea ce avem și facem! Când vedem cât costă să reparăm o inimă sau un plămân sau un dinte, ne dăm seama cât de mult costă sănătatea noastră și cât de mulțumitori trebuie să fim față de Dumnezeu pentru sănătatea și toată viața noastră. Și, în definitiv, cât de bogați și de binecuvântați suntem dacă nu avem boli, dacă nu avem necazuri în viața noastră. Cu atât mai mult dacă suntem și bogați financiar sau bine situați pe scara socială, ar trebui să fim și mai mulțumitori față de Dumnezeu, cât și mai responsabili față de ceea ce facem și avem. Pentru că noi putem să ajutăm și mai mult la binele societății noastre.

De aceea, când Domnul ne vorbește despre ceea ce face bogatul căruia i-a rodit țarina [Lc. 12, 16], ne vorbește despre iresponsabilitatea pe care o arătăm față de semenii noștri. Pentru că surplusul nostru înseamnă viața și sănătatea altora.

Domnul ne introduce în gândurile bogatului pentru ca să ne vorbească despre mecanismul interior al lenei și al indiferenței față de semeni. Binecuvântarea recoltei de către Dumnezeu e înțeleasă prost de către om. Pentru că Domnul îi dă mai mult omului nu pentru ca să îl învețe nelucrarea, lenea, ci pentru ca să îl pună într-o și mai mare lucrare față de semenii săi. Mai multul nostru înseamnă mai multă milostenie. Ridicarea noastră într-o funcție de răspundere înseamnă o tot mai multă sprijinire a oamenilor, o tot mai mare implicare în viața lor.

Pentru că acesta e scopul multului financiar și material din viața noastră, pe care îl dobândim deodată: ca el să devină masă și odihnă și educație pentru mulți alții. A închide multul în casa ta înseamnă a te împuțina și tu interior. Dar dacă te deschizi interior voii lui Dumnezeu cu tine, dacă înțelegi că averea ți se înmulțește pentru ca să fii tot mai darnic, tot mai împlinitor al nevoilor altora, atunci averea nu te sărăcește interior, ci te îmbogățește sufletește pe fiecare zi.

Căci parabola Domnului nu neagă bogăția, pentru că bogăția este de la El, pentru că El face să rodească tot pământul. Și El, Cel preabogat în milă și în îndurări, ne dăruie continuu din bogăția iubirii Sale față de noi. Ci El aici, în Evanghelia de azi [Lc. 12, 16-21], neagă reaua întrebuințare a multului, a averii excedentare. Pentru că ne spune că averea nu e pentru aruncarea noastră în lene și nici pentru desconsiderarea semenilor noștri, ci pentru transformarea ei în bucurie și în ajutor și în sprijin real, fundamental în viața oamenilor.

Averea trebuie să aducă bucurie multă în viața oamenilor! Pentru că ea este mila lui Dumnezeu față de oameni. Însă averea, ca să fie o bucurie și pentru noi, cât și pentru alții, trebuie să facem din ea bucurie, milostenie, întrajutorare. Dacă averea e mila Lui față de noi, de ce o transformăm în răutate, în nemilostivire? Pentru că lipsa milosteniei înseamnă răutate și indiferență față de ceilalți. Dar când facem milostenie din ceea ce primim de la Dumnezeu, când facem milostenie din mila Lui față de noi, atunci dăruim din darul Lui, dăm milă din mila Lui și mila aceasta ne împlinește și pe noi, cei care o redăruim, dar și pe cei care o primesc.

În preajma Nașterii Domnului vedem adesea filme „de Crăciun”, filme care ne îndeamnă să stăm acasă cu familia și să sărbătorim, să facem daruri oamenilor, să împodobim bradul, să cântăm colinde, să ne bucurăm cu prietenii. Însă Nașterea Domnului nu începe în familie, ci în Biserică! Praznicul Nașterii Domnului începe aici, odată cu Vecernia, cu Utrenia și cu Liturghia praznicului și se continuă în familie și în societatea întreagă. Pentru că praznicul este eclesial și el reprezintă o retrăire a evenimentului fundamental al Nașterii Domnului. Cel care S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră în uterul Preacuratei Fecioare la 25 martie, Acela Se naște pe 25 decembrie. Și noi privim către El, către Fiul Cel veșnic al Tatălui, Care Se face Prunc pentru noi, ca să înțelegem că nu trebuie să punem niciodată lucrurile înaintea persoanei. Pentru că Domnul a venit să îi mântuie pe oameni, pe toți oamenii.

Căci atunci când valorificăm lucrurile în detrimentul persoanelor, ne interesează doar afacerile noastre. Doar cum să câștigăm bani, tot mai mulți bani, care ne însingurează tot mai mult. Însă, când avem grijă de oameni, când punem în primul rând oamenii, atunci nimic nu e prea scump pentru binele lor actual și veșnic.

Pentru că Domnul a venit să îi mântuie pe oameni din robia demonilor, făcându-Se asemenea lor, adică asumându-Și umanitatea lor, dar nu și păcatul lor. Și Și-a asumat umanitatea noastră pentru ca să ne dea tuturor celor care vom crede întru El puterea de a ne îndumnezei întru El. Iar dacă scopul hristologiei este soteriologia, este mântuirea noastră, atunci Hristos Dumnezeu ne învață că a venit pentru om și că tot efortul nostru este de a-l ajuta pe om să se împlinească interior.

Așadar, bogăția primită de la El e pentru a ne ajuta pe noi și pe mulți oameni să se împlinească interior. Primim pentru ca să ne folosim interior și, prin noi, să îi folosim și pe mulți ații. Darul Lui e pentru a ne ajuta în mântuirea noastră, dar, în același timp, pentru a-i ajuta pe cât mai mulți să se mântuie. Adică bogăția Lui e pentru evanghelizarea lumii, pentru curățirea, luminarea și sfințirea ei, e pentru extinderea Bisericii la nesfârșit.

Pentru că porunca Lui e să ne îmbogățim întru El [Lc. 12, 21]. Să ne îmbogățim mereu întru slava Lui, întru adevărul Său, întru faptele cele evanghelice propovăduite de către El. Pentru că bogăția reală a omului e sfințenia și sfințenia dăruie la nesfârșit din cele pe care le primește de la Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, postul și rugăciunea noastră trebuie mereu împreunate cu milostenia, cu facerea de bine, cu povățuirea și înseninarea oamenilor. Pentru că noi, creștinii, suntem în lume pentru a fi mâinile cele milostive ale lui Dumnezeu față de toți oamenii.

Dumnezeu să ne întărească în postire, în recunoașterea de sine și în milostivire! Căci El dorește ca toți oamenii să se mântuie și să fie moștenitori ai Împărăției Sale celei veșnice. Amin!


[1] Începută la 7. 45, în zi de miercuri, pe 18 noiembrie 2020. Cer înnorat, 8 grade, vânt de 2 km/ h.

Predică la Intrarea în Templu a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [21 noiembrie 2020]

Iubiții mei[1],

titlul praznicului de astăzi, pe scurt, este Intrarea Născătoarei de Dumnezeu [Τὰ Εἰσόδια τῆς Θεοτόκου][2], pe când titlul integral al praznicului este Intrarea în Templu a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [Ἡ ἐν τῷ Ναῷ Εἴσοδος τῆς Ὑπεραγίας Θεοτόκου][3]. Lucru care s-a petrecut la vârsta de 3 ani [τριῶν χρόνων]. Pentru că a fost adusă la templu și dăruită Domnului de către Sfinții ei Părinți Ioachim [Ἰωακείμ] și Anna [Ἄννα], după făgăduința lor către Domnul, făcută înainte de a se naște Prunca Maria. Și aici a trăit Născătoarea de Dumnezeu până la vârsta de 12 ani [δώδεκα χρόνια], fiind hrănită de Sfântul Arhanghel Gavriil cu hrană cerească și locuind în Sfânta Sfintelor, umplându-se acolo de descoperirile lui Dumnezeu față de ea[4].

Și a trăit 9 ani în Sfânta Sfintelor, în partea cea mai tainică și mai plină de slavă a Templului, pentru ca să trăiască îngerește acolo, aidoma Puterilor celor cerești. Pentru că „ea singură[,] dintre toți oamenii din veac[,] a stat împotriva răului de la început [și] până la sfârșit, [și] a dat înapoi lui Dumnezeu neamestecată [cu păcatul] frumusețea [cea] dată nouă de către El și s-a folosit de toată puterea și de toate armele așezate în ea. [Căci] prin dragostea de Dumnezeu, prin vigoarea rațiunii, [prin] rectitudinea voinței și măreția gândirii [sale, Preacurata Fecioară Maria] a întors înapoi orice păcat [de la ea] și a înălțat în semn de biruință un trofeu care n-are nicio asemănare [în istoria umanității], și prin care a arătat, pe de o parte, pe om și care era natura lui, iar, pe de altă parte, L-a arătat pe Dumnezeu și negrăita Lui înțelepciune și ce fel de iubire de oameni are”[5].

Pentru că Stăpâna noastră, „fiind doar om și neavând nimic mai mult decât oamenii comuni, ea singură a scăpat de boala comună tuturor”[6]. Adică de păcat. Pentru că ea nu a săvârșit vreun păcat în toată viața ei. Și când a biruit ea păcatul în mod desăvârșit? „În amiaza relelor, în însăși înflorirea lor, în locul osândei, într-o natură [umană] care învățase să fie biruită în fiecare clipă [de păcat], într-un trup robit morții”[7]. Însă, subliniază Sfântul Nicolaos Cabasilas [Νικόλαος Καβάσιλας][8], „ajutorul cu care [Domnul] a ajutat-o pe Mama Lui n-a fost cu nimic mai mare decât cel mai mare dintre toate pe care l-a pus înainte în comun tuturor oamenilor”[9].  Pentru că vrea să ne spună faptul că Dumnezeu nu a ajutat-o cu nimic special pe Preacurata Fecioară Maria ca să își sfințească viața ei.

Și, cu toate acestea, „Atotnepătata [Stăpână] și-a împletit ea însăși cununa aceasta din dreptățile ei și de la sine însăși, și deși avea de la Dumnezeu ajutor la fel cu ceilalți, prin cele pe care le-a adăugat de la ea i-a covârșit pe ceilalți [oameni], astfel încât nu numai că a biruit în toate cele în care aceia au fost înfrânți, dar a biruit încă și într-un chip atât de strălucit, încât biruința ei să-i fie de ajuns atât ei înseși spre cinste, cât și celorlalți [oameni], ca și cum toți ar fi lucrat această biruință [și nu doar ea însăși]”[10].

Tocmai de aceea și la Bunavestire, Dumnezeu a bucurat-o în mod negrăit pe Preacurata Fecioară Maria prin vestea adusă de Arhanghel, și, la modul copleșitor, prin întruparea imediată în uterul ei a Domnului. Căci „niciunui om din veac, înaintea Fecioarei, nu i-a spus Dumnezeu să se bucure, întrucât erau încă vinovați și împărtășeau soarta veche și nenorocită a tuturor”[11], aceea de oameni păcătoși, și nicio alta nu L-a născut pe Domnul decât aceasta, care este cea mai curată și mai sfântă Fecioară a lumii.

În limba greacă, intrare [εἴσοδος (isodos)] e un substantiv compus din εἰσ (is) +‎ ὁδός (odos), adică din întru + cale[12]. De aceea, intrarea în Templu a Născătoarei de Dumnezeu înseamnă a urma calea lui Dumnezeu, a urma calea împlinirii omului. Pentru că a veni la Biserică și a trăi bisericește înseamnă a fi pe cale, a fi pe drumul care trebuie.

Tocmai de aceea, „ea nu a intrat numai în chip uimitor aici, [în Templul din Ierusalim], dar a și locuit acolo de copilă mică [și] până ce a ajuns fată”[13]. A locuit în Sfânta Sfintelor, pentru că acel loc tainic și preasfânt din Templu o închipuia chiar pe ea. Pentru că „Sfânta Sfintelor ducea în chip cuvenit spre Preasfânta Fecioară. Pentru că faptul că primea pe Arhiereu, intrând în ea doar o dată pe an și curățit prin sânge, arăta negrăita sarcină [graviditate] a celei care a purtat în pântece pe Cel singur fără de păcat, Care o dată pentru toate veacurile a șters printr-o singură jertfă tot păcatul. Iar faptul că acel loc era de necălcat pentru toți oamenii, afară de cel mai sfânt dintre toți, era un semn că nicicând Fecioara n-a purtat pe suflet nimic care să nu fi fost cu desăvârșire sfânt”[14].

Tocmai de aceea, când Preacurata Stăpână a intrat în Templu și a început să locuiască în Sfânta Sfintelor, „legea dintru început s-a desființat”[15]. Legea dată de Dumnezeu Sfântului Profet Moisis. Pentru că a intrat în Sfânta Sfintelor cea care era împlinirea acelui loc, adică Maica lui Dumnezeu, cea mai sfântă și mai cuprinzătoare decât cerurile. Și pentru curăția și sfințenia ei cele prea mari, Dumnezeu „Și-a ales-o pentru Sine Însuși [pe Fecioară] ca pe un sanctuar, [ca pe un altar preasfânt], preferând-o din toată lumea”[16], alegând-o în locul întregii lumi.

Și de ce a preferat-o pe ea în locul întregii umanități? Pentru că Preacurata Fecioară Maria „i-a dat acesteia, [firii noastre umane], ceea ce era, iar El a adăugat ceea ce nu era”[17]. Preacurata Fecioară Maria a arătat în persoana ei cum arată omul care nu păcătuiește, care stă în curăție și în sfințenie, pe când Domnul ne-a arătat în persoana Lui cum se îndumnezeiește firea umană, când ea este asumată în persoana veșnică a Lui. Pentru că Maica Domnului a arătat în persoana ei adevărata biruință a firii umane asupra păcatului, pe când Domnul ne-a arătat în persoana Lui divino-umană că se poate uni dumnezeirea cu umanitatea și că firea umană se poate îndumnezei în mod desăvârșit.

Și Domnul a ales-o și a iubit-o nespus pe Maica Sa, întrupându-Se din ea, pentru că avea „o viață atotnepătată, o viețuire atotcurată…un suflet mai curat decât lumina, un trup duhovnicesc întru toate, mai strălucitor decât soarele, mai curat decât cerul, mai sfânt decât tronurile Heruvimilor”[18]. Fapt pentru care, fiind preafrumoasă și preasfântă prin curăția și sfințenia ei, ea „a întors spre ea ochiul lui Dumnezeu. [Căci] prin frumusețea ei a arătat prin ea însăși frumoasă natura comună [a oamenilor], [și] L-a atras [prin ea] pe Cel nepătimitor,[…][De aceea], Cel care din pricina păcatului Se scârbise de oameni, S-a făcut [acum] om din pricina Fecioarei”[19] celei preasfinte.

Așadar, iubiții mei, intrarea Stăpânei noastre în Templu înseamnă alegerea lui Dumnezeu pentru toți vecii. După cum Botezul nostru a fost alegerea Lui pentru toți vecii. Pentru că la Botez noi ne-am născut dumnezeiește, ne-am născut din Dumnezeu [ἐκ Θεοῦ] [In. 1, 13, BYZ] prin slava Lui, Dumnezeu făcându-ne pe noi sădiri ale adevărului în Sfânta Sa catolică și apostolică Biserică[20]. Ne-a făcut sădiri sau răsaduri sau plante ale adevărului, ca unii care suntem plini de adevărul lui Dumnezeu și de slava Lui. Pentru că suntem zidiți „în[tru] temelia Apostolilor și a Profeților [ἐν τῷ θεμελίῳ τῶν Ἀποστόλων καὶ Προφητῶν]”[21] lui Dumnezeu, adică în adevărul propovăduit de ei. Pentru că adevărul lui Dumnezeu e temelia, e fundamentul vieții noastre creștine.

Preacurata Stăpână a venit și a intrat în Templu pentru ca să rămână veșnic cu Dumnezeu. Pentru că a ales calea Lui pentru toți vecii. Noi, la fel, la Botez, am făgăduit în fața lui Dumnezeu, prin nașii noștri, că ne vom lepăda continuu de Satanas, de potrivnicul nostru, și de toate lucrurile lui [τοῖς ἔργοις αὐτοῦ] și de toată închinarea lui [τῇ λατρείᾳ αὐτοῦ] și de toți trimișii/ vestitorii lui [τοῖς ἀγγέλοις αὐτοῦ] și de toată pompa/ strălucirea lui [τῇ πομπῇ αὐτοῦ][22] cea deșartă. Adică trebuie să ne lepădăm continuu de toți demonii și de toate gândurile și lucrările lor cele rele, cele care ne îndeamnă la păcat, și de toată viața cea deșartă și de toți lucrătorii Satanei. Pentru că atât demonii, cât și oamenii păcătoși, care fac voile lor, ne învață să păcătuim și astfel să ne îndepărtăm cu totul de Dumnezeu.

Însă Preacurata Stăpână, prin toată viața ei cea atotcurată, ne învață că nepăcătuirea și slujirea veșnică a lui Dumnezeu e adevărata viață a omului. Că omul se împlinește numai când face binele și când Îi slujește lui Dumnezeu. Iar rămânerea în bine până la sfârșit înseamnă o întărire continuă a firii noastre, o curățire, o luminare și o sfințire continuă a ei, adică o revelare a frumuseții reale a omului. Pentru că Sfinții sunt realii oameni frumoși și împliniți ai acestei lumi, iar între toți Sfinții și între toate Puterile cele cerești, cea mai frumoasă și mai desăvârșită dintre toți și toate e Preacurata Stăpână, Născătoarea de Dumnezeu, Pururea Fecioara Maria. Pentru că doar ea s-a făcut locaș rațional și preasfânt al Stăpânului, ca cea din care S-a întrupat Stăpânul tuturor.

Astăzi, „în Templul lui Dumnezeu în mod clar Fecioara se arată  [ἐν Ναῷ τοῦ Θεοῦ τρανῶς ἡ Παρθένος δείκνυται] și pe Hristos tuturor mai înainte Îl vestește [καὶ τὸν Χριστὸν τοῖς πᾶσι προκαταγγέλλεται]”[23]. Se arată în mod clar în adâncul sfințeniei ei. Tocmai de aceea, „oamenii care au recunoscut în ea, și în nimeni altcineva [în afara ei], lucrurile cele mari și mai presus de fire dintre toate, au cinstit-o cu ceea ce ei nu puteau, făcând-o să locuiască în locul cel mai sfânt”[24], adică în Sfânta Sfintelor. Iar cel care a introdus-o acolo, pentru că a văzut marea ei sfințenie, a fost Sfântul Arhiereu Zaharias [Ζαχαρίας], tatăl Sfântului Ioannis Botezătorul, așa cum ne spune o cântare de la Vecernia Mare[25].

Și Maica Îl vestește pe Fiul și pe Stăpânul ei după cum luna vestește soarele. Și ne spune tuturor că Soarele dreptății [Ἥλιος δικαιοσύνης] [Mal. 3, 20, LXX] a răsărit pentru noi toți, că S-a întrupat dintru ea și S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră, ca să strălucească în fiecare dintre noi prin slava Lui cea veșnică. Pentru că El ne vrea pe toți mântuiți, pe toți plini de slava Lui, pe toți niște lumini raționale pentru toți vecii. Amin!


[1] Începută la 10. 54, în zi de marți, pe 17 noiembrie 2020. Soare și nori, 6 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1232/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov21.html.

[4] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1232/sxsaintinfo.aspx.

[5] Sfântul Nicolae Cabasila, Cuvântările teologice: la Iezechiel – Hristos – Fecioara Maria, Scrieri I, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 183.

[6] Idem, p. 184. [7] Idem, p. 185.

[8] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Nicholas_Kabasilas.

[9] Sfântul Nicolae Cabasila, Cuvântările teologice: la Iezechiel – Hristos – Fecioara Maria, Scrieri I, op. cit., p. 187.

[10] Ibidem. [11] Idem, p. 189.

[12] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/εἴσοδος.

[13] Sfântul Nicolae Cabasila, Cuvântările teologice: la Iezechiel – Hristos –  Fecioara Maria, Scrieri I, op. cit., p. 190.

[14] Idem, p. 192. [15] Idem, p. 193. [16] Idem, p. 194. [17] Idem, p. 196. [18] Idem, p. 203. [19] Ibidem.

[20] Mă refer la pasajul de aici: φύτευμα ἀληθείας ἐν τῇ ἁγίᾳ Σου καθολικῇ καὶ ἀποστολικῇ Ἐκκλησίᾳ, cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html.

[21] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html.

[22] Ibidem.

[23] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov21.html.

[24] Sfântul Nicolae Cabasila, Cuvântările teologice: la Iezechiel – Hristos –  Fecioara Maria, Scrieri I, op. cit., p. 191.

[25] Mă refer la cea care conține acest pasaj: καὶ χαίρει Ζαχαρίας ὁ πρέσβυς, ὁ γενέτης τοῦ Προδρόμου, καὶ βοᾷ γηθοσύνως, cf. http://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov21.html.

Predică la Duminica a XXV-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

când Domnul ne-a vorbit despre aproapele [πλησίον] [Lc. 10, 29, BYZ] nostru, nu ne-a vorbit despre naționalitatea, nici despre sexul, nici despre pregătirea intelectuală a acestuia, ci despre o trăsătură interioară capitală a lui: mila față de oameni [Lc. 10, 37]. Pentru că cel care ne este aproape la bine și la rău este cel care are sentimente profund umane față de noi. E cel care ne respectă, ne admiră, ne ajută în mod dezinteresat. Și ne ajută ca să ieșim dintr-un necaz, dintr-o boală, dintr-o încurcătură a vieții, pentru că se gândește la bine nostru de acum, dar și la binele nostru veșnic. Și binele nostru veșnic este mântuirea noastră.

Așadar, cine vede cu adevărat oamenii, cine le dorește binele, e cel care îi ajută fundamental pe oameni. Îi ajută cu banii lui, cu munca lui, cu învățătura lui, cu timpul său, cu iubirea și înțelegerea față de ei, pentru că prin acestea toate se apropie de ei interior. Dar cine îi ignoră, cine îi disprețuiește în inima lui pe oameni, cine dorește să ia totul de la alții și să nu le dea nimic în schimb, acela este departele nostru, adică un străin față de noi, un vrăjmaș al nostru. Pentru că nu ne vrea binele, ci răul.

Diavol vine de la διάβολος [diavolos], un substantiv compus din prepoziția διά [dia], care înseamnă „prin”, și din verbul βάλλω [vallo], care înseamnă „eu arunc/ lepăd/ strâmb”[2]. Pentru că Îngerul a ajuns diavol tocmai prin lepădarea lui de Dumnezeu și prin strâmbarea voii sale celei firești. Căci nu a mai voit binele, care era firesc pentru el, ca și pentru noi toți, ci a voit cele contrare lui Dumnezeu.

De aceea, în limba greacă, διάβολος înseamnă clevetitor, bârfitor, defăimător, calomniator[3]. Pentru că el ne învață să Îl vorbim de rău pe Dumnezeu, să nu ne încredem în El, să Îi disprețuim cuvintele Sale cele sfinte și mântuitoare, dar și să ne certăm între noi, să ne mințim unii pe alții, să ne învățăm unii pe alții la a păcătui.

Căci atunci când diavolul a venit la Sfânta Eva [Εὕα], la maica noastră, a tuturor, el a întrebat-o: „Că[ci] de ce a zis Dumnezeu [ca] să nu mâncați din tot pomul [τί ὅτι εἶπεν ὁ Θεός οὐ μὴ φάγητε ἀπὸ παντὸς ξύλου] cel [care este] în Paradis [τοῦ ἐν τῷ Παρα- δείσῳ]?” [Fac. 3, 1, LXX]. A venit ca să o întrebe, să o chestioneze, pentru ca să o deruteze, pentru ca să o ducă pe o altă cale, pe calea depărtării de Dumnezeu. Căci, în aparență, el avea „o problemă teologică”, o necunoscută, dar, în fapt, el dorea să o învețe păcatul, să o învețe căderea lui din slava lui Dumnezeu.

Și Sfânta Eva îi spune adevărul: „Din rodul pomului Paradisului vom mânca [ἀπὸ καρποῦ ξύλου τοῦ Παραδείσου φαγόμεθα], dar din rodul pomului care este în mijlocul Paradisului a zis Dumnezeu [ἀπὸ δὲ καρποῦ τοῦ ξύλου ὅ ἐστιν ἐν μέσῳ τοῦ Παραδείσου εἶπεν ὁ Θεός]: «Nu veți mânca din acesta [οὐ φάγεσθε ἀπ᾽ αὐτοῦ] și nici nu aveți să vă atingeți de el [οὐδὲ μὴ ἅψησθε αὐτου], ca să nu muriți [ἵνα μὴ ἀποθάνητε]»” [Fac. 3, 2-3, LXX].

Pentru că porunca lui Dumnezeu era ascultarea de El și postirea. A nu mânca ceva anume, din porunca Domnului, înseamnă a posti, a asculta, a face voia Lui.

Iar când diavolul a auzit voia lui Dumnezeu pentru oameni, el a răstălmăcit-o, a falsificat-o, spunându-i Sfintei Eva un șir de minciuni: „Nu [cu] moarte veți muri [οὐ θανάτῳ ἀποθανεῖσθε], ci Dumnezeu a cunoscut că în care zi aveți să mâncați din el [ᾔδει γὰρ ὁ Θεὸς ὅτι ἐν ᾗ ἂν ἡμέρᾳ φάγητε ἀπ᾽ αὐτοῦ] se vor fi deschis [se vor deschide] ochii voștri [διανοιχθήσονται ὑμῶν οἱ ὀφθαλμοί] și veți fi ca dumnezeii [καὶ ἔσεσθε ὡς θεοὶ], cunoscând binele și răul [γινώσκοντες καλὸν καὶ πονηρόν]” [Fac. 3, 4-5, LXX].

Care sunt minciunile diavolului? I-a spus femeii că nu va muri dacă va păcătui, când el știa că păcatul înseamnă moarte și cădere de la Dumnezeu. El inventează lucruri despre Dumnezeu, ca și când ar fi știut el ce face și ce voiește Dumnezeu cu oamenii. Îi prezintă păcatul ca pe „o revelație dumnezeiască” și ca pe „o stare de îndumnezeire”, când păcatul e orbire și moarte sufletească și trupească. Îi spune că există mai mulți dumnezei, când el știa că este un singur Dumnezeu, Cel care a zidit întreaga făptură. Și îi prezintă starea omului de a cunoaște cu fapta deopotrivă binele și răul ca pe o stare „normală”, „firească” omului, când răul e nefiresc pentru om, pentru că e o cădere din bine, din voia lui Dumnezeu cu omul.

Și minciunile lui au făcut-o pe Sfânta Eva să privească lucrurile la suprafața lor și să mănânce din pomul oprit [Fac. 3, 6, LXX], călcând astfel porunca postului și voia lui Dumnezeu cu omul. Și prin călcarea voii lui Dumnezeu, ei, Protopărinții noștri, au păcătuit, după cum păcătuim și noi atunci când desconsiderăm poruncile Sale.

Căci, la prima vedere, nici noi nu vedem vreo legătură între post și voia lui Dumnezeu cu omul. Credem că postul se referă doar la ceea ce facem noi cu trupul nostru. Pentru că privim postul în sine și nu în relație cu Dumnezeu, adică îl vedem ca pe o dietă, ca pe o cură de slăbire, fără accente religioase.

Însă postul Bisericii e voia lui Dumnezeu cu omul și el înseamnă ascultare față de Dumnezeu. Când vine vremea postirii, ca astăzi, omul credincios nu doar nu mănâncă de dulce, ci el postește pentru că asta e voia lui Dumnezeu cu el. Postește cu frică de Dumnezeu și cu ascultare față de El. Pentru că posturile Bisericii nu sunt opționale, ci sunt voia lui Dumnezeu cu noi, care este spre binele nostru, spre mântuirea noastră. Căci El dorește ca noi să fim sănătoși atât la suflet, cât și la trup, și sănătatea ține de înfrânare, de tăierea voii personale, de răbdare, de înduhovnicirea noastră.

Postul ne învață că adevărata stăpânire de sine se capătă prin ascultarea de Dumnezeu și nu prin viața la întâmplare. Căci atunci când postești, te depărtezi de cele care îți plac, de cele care sunt în surplus, de cele care te răspândesc interior, pentru a te coborî în sine cu pocăință și cu vedere reală de sine.

Fiindcă ajungem să cerem mila lui Dumnezeu cu înfrigurare, cu mare dorință, ca pe nevoia noastră cea mai mare, când vedem mulțimea păcatelor noastre. Când ne vedem păcătoși cu adevărat, atunci și cerem mila lui Dumnezeu din toată inima. Și cine cere mila Lui cu toată inima sa, acela o și primește, iar dacă o primește, învață cât de importantă este ea în viața oamenilor. Pentru că mila Lui ne învață și pe noi să avem milă, adică să avem împăcare reală cu Dumnezeu.

Căci atunci când Domnul l-a întrebat despre aproapele, despre cine este aproapele din istorisirea Sa [Lc. 10, 36], acela „a zis: «Cel care a făcut milă cu el». Atunci Iisus i-a zis lui: «Mergi și fă [și] tu asemenea!»” [Lc. 10, 37, BYZ].

Dar ca să faci milă cu altul, ca să fii milos cu adevărat, trebuie să te umpli mai întâi de mila lui Dumnezeu. Pentru că mila Lui este slava Lui cea veșnică.

Așadar, Dumnezeu nu ne învață aici „să părem” milostivi sau să fim milostivi după standarde umane, limitate, ci să fim milostivi ca El! Să fim milostivi după cum ne învață slava Lui coborâtă în noi, care e mila Lui față de noi. Și ca să fii milostiv și iubitor ca Dumnezeu trebuie să te lași luminat de El în fiecare situație de interrelaționare cu oamenii. Căci oamenii nu au nevoie de sentimente trucate și nici de evenimente nefirești, ci de manifestări firești de ajutor și de simpatie. Dar ca să fii firesc, să fii normal, să ai sentimente și gesturi profund umane trebuie să te înduhovnicești. Pentru că omul real e omul înduhovnicit, fiindcă așa l-a făcut Dumnezeu pe om: ca pe o făptură rațională și frumoasă, care era plină de slava Lui, de curăție și de sfințenie.

Și omul, cel creat de Dumnezeu, atunci când a păcătuit, a căzut din slava lui Dumnezeu și din frumusețea dumnezeiască în care fusese creat, și și-a văzut goliciunea interioară. Pentru că atunci când ambii Protopărinți au păcătuit, ei nu au devenit „dumnezei”, ci oameni păcătoși. Oameni căzuți din slava Lui. Pentru că „le-au fost deschiși [li s-au deschis] ochii amândurora [διηνοίχθησαν οἱ ὀφθαλμοὶ τῶν δύο] și au cunoscut că erau goi [καὶ ἔγνωσαν ὅτι γυμνοὶ ἦσαν]” [Fac. 3, 7, LXX].

Însă ei fuseseră goi trupește și până atunci, dar nu și goi sufletește! Pentru că atâta timp cât erau în slava lui Dumnezeu, ei nu se rușinau că erau goi trupește, că erau dezbrăcați. Dar când păcatul i-a făcut să se vadă goi pe dinăuntru, ei au început să se rușineze și de goliciunea lor trupească. Însă problema nu era goliciunea lor trupească, nu era exteriorul lor, ci interiorul lor. Pentru că ei păcătuiseră înăuntru, în sufletul lor și acolo se depărtaseră de voia lui Dumnezeu.

Iar noi păcătuim tot înăuntru, tot în sufletul nostru! Și chiar dacă nimeni nu vede păcatul nostru, noi știm că am păcătuit, pentru că ne-am schimbat spre rău datorită lui. Pentru că niciun păcat nu ne duce spre bine, ci spre tot mai rău. După cum pocăința și mărturisirea păcatelor noastre nu ne duce spre rău, ci spre tot mai bine, pentru că înțelegem tot mai mult și mai mult nevoia de iertarea lui Dumnezeu.

Mila Lui e viața noastră duhovnicească. Și mila Lui ne învață și pe noi să fim plini de milă. Și mila vede adâncul omului, vede nevoile sale rele [Lc. 10, 33] și se apropie de el în mod real și îl ajută [Lc. 10, 34]. Căci mulți, astăzi, n-au nevoie de bani și de haine de la noi, dar au nevoie să le arătăm respect, să le arătăm prietenie, să îi sfătuim în mod real, să fim cinstiți cu ei. Nevoia de prietenie reală e o nevoie imensă în societatea noastră. Pentru că oamenii se închid interior în casele lor, se închid în familiile lor și nu mai comunică cu alții din cauza a diverse frici: frica de a nu fi înțeleși greșit, frica de a nu suferi, frica de a nu fi etichetați în chip și fel. Iar dacă le câștigi încrederea și îi ajuți în mod real fiindu-le prieten, atunci ești aproapele lor oricât de departe ai sta de ei. Pentru că ei au nevoie de oameni care să îi înțeleagă și să îi îndrume în mod real. Au nevoie de sinceritate și de iubire.

Căci, în fapt, aproapele nostru este omul lui Dumnezeu, este omul care dorește binele pentru toți. Aproapele nostru e omul prin lucrează Dumnezeu, e omul prin care ne îndrumă spre calea Lui. Pe când cel care ne corupe interior, care ne minte, care ne înșală încrederea, e omul care ne stă împotrivă, pentru că I se împotrivește zilnic lui Dumnezeu.

Noi îl avem pe Satana de la Σατανᾶς [Satanas], care înseamnă Potrivnicul sau Dușmanul[4]. Căci cel care I se împotrivește lui Dumnezeu, ca unul căzut din slava Lui, acela stă și împotriva noastră, împotriva mântuirii noastre. Iar el ne minte, pentru că e dușmanul Lui și al nostru, și ne minte, pentru că nu ne dorește binele niciodată.

De aceea, a nu sta de vorbă cu gândurile drăcești în mintea noastră înseamnă a nu lua aminte la ce ne spun potrivnicii noștri. Căci, desconsiderându-le minciunile, noi îi facem de rușine pe demoni, alegând voia lui Dumnezeu întotdeauna. Și voia lui Dumnezeu e aceea ca întotdeauna să fim plini de rugăciune și de pocăință, dar și de atenție și de iubire față de oameni. Pentru că El dorește ca noi să ne mântuim, dar și aproapele nostru, care e orice om de pe fața pământului.

Vă doresc post cu pace și cu bucurie dumnezeiască, mărturisire continuă înaintea Domnului și unire mistică cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre, cu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, cu Cel care ne întărește și ne luminează și ne sfințește pe noi prin toate poruncile Sale față de noi! Amin.


[1] Începută la 7. 25, în zi de miercuri, pe 11 noiembrie 2020. Cer înnorat, 7 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Friberg Greek Lexicon 6. 164 și 4.473, în BW 10 și https://en.wiktionary.org/wiki/διάβολος.

[3] Friberg Greek Lexicon 6. 183, în BW 10.

[4] Friberg Greek Lexicon 24. 282, în BW 10.

Predică la sinaxa Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și a tuturor Sfintelor, Netrupeștilor și Cereștilor Puteri [8 noiembrie 2020]

Iubiții mei[1],

când aud numele Mihail, mintea mea pleacă imediat spre Mihail Eminovici, al cărui nume, prin stilizare, a devenit Mihail Eminescu[2] și a cărui operă imensă este acum online și ne poate uimi pe fiecare zi[3]. Pentru că e confratele și prietenul meu întru poezie, alături de Nichita, Marin și mulți, mulți alții care au făcut din poezia lor o mare și profundă confesiune a sufletului omenesc. Iar când aud numele Gavriil, mintea mea zboară spre Sfântul Cuvios Gavriil Urghebadze, cel Nebun pentru Hristos Domnul, care a dărâmat idolii comunismului[4] și care are o prospețime duhovnicească și o pătrundere mistică rară pe care am iubit-o mult din prima clipă când l-am cunoscut.

Însă ambele nume sunt ale Arhanghelilor lui Dumnezeu, care s-au implicat și se implică mult în viața oamenilor celor credincioși, pentru că au slujit și slujesc voii lui Dumnezeu cu noi.

Mihail e forma grecească a numelui său: Μιχαήλ. Pentru că în limba ebraică el este מִיכָאֵל [Mikhael] și înseamnă Cine (este) ca El? Cine este ca Dumnezeu[5]? Spunând astfel, în subsidiar, că nimeni nu e ca Dumnezeu, pentru că doar El este Dumnezeu. Și întrebarea transformată în nume exclude orice închinare la idoli, pentru că doar El este Dumnezeul nostru, Dumnezeul care ne mântuie pe noi.

La fel, Gavriil e forma grecească a numelui său: Γαβριήλ. Pentru că în limba ebraică este גַּבְרִיאֵל [Gabriel] și înseamnă Dumnezeu este tăria mea[6].

Iar Sfântul Arhanghel Mihail s-a implicat mult în viața poporului lui Israil, pentru ca să le dovedească tuturor că doar El este Dumnezeu și „că toți dumnezeii neamurilor [sunt] demoni [ὅτι πάντες οἱ θεοὶ τῶν ἐθνῶν δαιμόνια]” [Ps. 95, 5, LXX] – pentru că el a păstrat poporul lui Israil, cel înconjurat de popoare idolatre, în revelația cea mântuitoare a lui Dumnezeu –, pe când Sfântul Arhanghel Gavriil, începând cu Bunavestire, când L-a văzut pe Stăpânul tuturor întrupat în pântecele Născătoarei de Dumnezeu, smerindu-Se întru toate, ne-a arătat tuturor că Dumnezeu este tăria noastră în toate ispitele și necazurile vieții noastre. „Căci [Domnul], în[tru] care El a pătimit, [adică în trupul Său], ispitindu-Se [Ἐν ᾧ γὰρ πέπονθεν Αὐτὸς πειρασθείς], poate [și] celor care se ispitesc să le ajute [δύναται τοῖς πειραζομένοις βοηθῆσαι]” [Evr. 2, 18, BYZ]. Poate să ajute și celor care sunt ispitiți de către demoni.

Și de ce ne ajută Domnul în ispitele vieții noastre? Pentru că El a fost „ispitit întru toate [πεπειραμένον δὲ κατὰ πάντα], după asemănare [καθ᾽ ὁμοιότητα], [după asemănarea noastră, pentru că Și-a asumat umanitatea noastră], în afară de păcat [χωρὶς ἁμαρτίας]” [Evr. 4, 15, BYZ]. Domnul a fost ispitit de către demoni și de către oameni întru toate ale vieții Sale, dar nu a păcătuit niciodată. Și El S-a lăsat ispitit de către toți, pentru ca să întărească umanitatea Sa împotriva a toată ispita. Și aceasta, pentru ca să ne dea nouă, celor care credem întru El, prin slava Lui, puterea Sa cea dumnezeiască, ca și noi să ne împotrivim la toată ispita și să le biruim pe toate în ființa noastră.

Pentru că tăria pe care ne-o dă Dumnezeu e tocmai slava Lui. Și slava Lui ne întărește pe noi în toate zilele vieții noastre, pentru ca să trăim cuviincios înaintea lui Dumnezeu.

Astăzi trebuia să fac, de fapt, Parastasul de 8 ani al bunicii Floarea Picioruș. Care a adormit în timpul Dumnezeieștii Liturghii, acasă, în patul ei, așa cum și-a dorit dintotdeauna, dar sub Sfânta Icoană a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, pomeniți astăzi. Pentru că ei au întărit-o să facă cele bune în viața ei și tot ei au ajutat-o, de prăznuirea lor, să meargă la Domnul. Dar, de fiecare dată îl fac mai înainte, atunci când pot, pentru ca să nu plec de la Biserică în zilele de Slujbă. Însă am pomenit-o azi, ca de fiecare dată, la Dumnezeiasca Liturghie, unde ea venea cu multă evlavie și se închina și încerca să cânte alături de strană, rugându-se tainic în inima ei lui Dumnezeu.

Arhanghel înseamnă primul dintre Îngeri[7], pe când Înger înseamnă trimis sau vestitor[8] al lui Dumnezeu către noi. Pentru că toate Puterile cerești ascultă de Dumnezeu și fac voia Lui, ca unele care stau toate în jurul lui Dumnezeu, ele fiind trimise atât să îi apere și să îi ajute pe oameni, dar și să îi mustre și să îi certe pentru păcatele lor. Fiindcă Dumnezeu e Pedagogul nostru Cel desăvârșit, Cel care ne călăuzește și ne ajută pe noi în toate zilele vieții noastre, dar ne și ceartă și ne mustră spre binele nostru. Căci noi, copiii Lui, avem nevoie mereu de povățuire, de mângâiere, de ajutor, de întărire, dar și de îndreptare și vindecare dureroasă a patimilor noastre.

Pentru că atunci când păcătuim, ne place păcatul și facem tot ceea ce ne trece nouă prin cap. Dar când e să scoatem consecințele rele ale păcatului din noi, adică patimile, atunci vedem câtă nevoință, câtă durere, câte ispite, dar și câtă slăbiciune imensă e în noi, pentru că păcatele ne-au făcut slabi, foarte slabi în fața păcătuirii. Credem că vom rezista, că suntem tari, că putem, dar aflăm în scurt timp că nu putem face față ispitelor. Și, cunoscându-ne iar și iar slăbiciunea imensă în fața păcatelor, înțelegem că nu suntem tari decât dacă El ne întărește, că nu putem să trăim drept decât dacă El ne călăuzește, că nu ne putem sfinți fără strigarea continuă către El, pentru ca Domnul să Se milostivească continuu de noi, de slăbiciunea noastră imensă.

De aceea ne spovedim și ne împărtășim continuu cu Domnul, de aceea ne rugăm Lui, de aceea postim înaintea Lui, de aceea priveghem înaintea Lui: ca El să ne întărească mereu pe noi, cei slabi, împotriva a tot păcatul! Iar Dumnezeieștii Îngeri și toți Sfinții lui Dumnezeu sunt prietenii și ajutătorii și călăuzitorii noștri în viața cu Dumnezeu, pentru că ei ne luminează pe noi și ne întăresc mereu prin rugăciunile lor, ca noi să trăim evlavios, ca noi să trăim cuvios înaintea lui Dumnezeu.

Și prăznuirea de astăzi, când noi ne închinăm Îngerilor lui Dumnezeu și le cerem ajutorul în viața noastră, e o prăznuire și o bucurie ca între prieteni. Căci prietenii, atunci când se întâlnesc, se îmbrățișează puternic în brațe și se sărută cu bucurie și sunt plini de veselie că s-au întâlnit. Așa și acum, cu noi: ei sunt sus, iar noi jos, dar vrem să fim cu toții în același loc, adică în Împărăția lui Dumnezeu. Noi vrem să fim acolo unde sunt ei. De aceea, de acum, noi ne bucurăm împreună cu cei cu care vrem să fim pentru toți vecii, cu Îngerii și cu Sfinții lui Dumnezeu, pentru că vrem să trăim îngerește pe pământ, ca să ne bucurăm veșnic cu Dumnezeu în Împărăția Lui.

Anghelologia Bisericii, cum spuneam și altă dată, se află în mod concentrat în marea carte, cea plina de revelații dumnezeiești, a Sfântului Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul, marele Teolog și Văzător de Dumnezeu al secolului I după Hr. În Despre Ierarhia cerească, pe care o puteți citi aici[9], în traducerea Sfântului Dumitru Stăniloae, Părintele nostru, al tuturor românilor. Aici veți putea citi despre cele 9 Preasfinte Ierarhii îngerești, adică despre Serafimi, Heruvimi, Tronuri, Domnii, Puteri, Stăpânii, Începătorii, Arhangheli și Îngeri, pe care noi le denumim teologic cu titulatura Puteri cerești și netrupești[10].

Însă, atât în Dumnezeiasca Scriptură, cât și în cărțile Sfinților Părinți și în Viețile Sfinților avem multe date despre Puterile cerești. Și pe acestea trebuie să le adunăm cu sârguință, pentru ca să cunoaștem marea lor sfințenie și marea lor lucrare mântuitoare în viața noastră.

Căci, dacă nu le cunoaștem minunile în viața lumii, spunem și noi în mod păcătos, ca cei neînvățați, că „până la Dumnezeu te mănâncă Sfinții”. Dar dacă citim minunile cele prea mari ale Sfinților Îngeri în viața noastră, atunci ne smerim mult și ne umplem de mare bucurie sfântă, căci înțelegem câtă delicatețe și atenție au ei pentru mântuirea noastră.

Slujba zilei ne vorbește despre Sfântul Arhanghel Mihail ca despre cel cu chip de foc și cu frumusețe minunată[11]. Iar el este izvor de tămăduiri [πηγὴν ἰαμάτων] în Biserica lui Dumnezeu, pe când Sfântul Gavriil este cel care cu împărtășiri dumnezeiești luminează întreaga lume. Iar el, Arhistrategul Gavriil, cu luminare dumnezeiască ne strălucește pe noi[12]. Pentru că toți Îngerii lui Dumnezeu sunt luminătorii și sprijinitorii noștri în viața cu Dumnezeu, pentru că ne umplu de lumina lui Dumnezeu care locuiește în ei și strălucește din ei.

Dar dacă nu ai lumina Lui în tine, ce ai altceva decât întunericul demonilor? Și acest întuneric din noi strălucește și el, se propagă și el în cei din jurul nostru, se răspândește ca o molimă, ca o catastrofă ecologică, pentru că îi învață și pe ei să iubească întunericul. Pentru că tot păcatul e întuneric și moarte sufletească. Și dacă iubești păcatul și te complaci în el, acesta te întunecă continuu, făcându-te să fii o gură de Iad. Te face să fii o gură de canalizare a Iadului, care răspândește în lumea noastră toate bolile cele diavolești, adică toate patimile cele omorâtoare de suflet și de trup.

Ascultarea de Dumnezeu te simplifică continuu și te umple de lumina Lui, te face tot mai uman și mai milos și mai atent cu oamenii, pe când satanizarea continuă, prin păcătuirea continuă fără pocăință, te face un întuneric urât și plin de nesimțire. Iar omul care e nesimțit înaintea lui Dumnezeu, care nu își conștientizează păcatele înaintea Lui, e adevărata calamitate a pământului. Pentru că el, alături de demon, poluează continuu viața sufletească și trupească a oamenilor din jurul său, întunecând lumea din jurul lui.

Ne place când răsare soarele și e cald și avem o temperatură de mânecă scurtă? Așa e slava lui Dumnezeu în viața noastră: e o lumină copleșitoare, care ne curățește și ne luminează și ne sfințește din destul! Iar Biserica lui Dumnezeu e plină de slava Dumnezeului nostru treimic și de aici, din ea, toată lumea e luminată și întărită. Pentru că Biserica e mijlocul lumii, e izvorul vieții și al nemuririi pentru întreaga creație a lui Dumnezeu.

Dar dacă nu stai cu Dumnezeu și cu Sfinții și cu Îngerii Lui, atunci duci o viață ilegală, nebinecuvântată de El, care nu te împlinește nicidecum. Viața fără El e un chin și o neîmplinire veșnică. Iar teribilismul juvenil, prostesc al vieții noastre, nu ne aduce decât Iadul.

Așadar, iubiții mei, dacă suntem cu Dumnezeu, toată Împărăția Lui ne ajută să ne curățim, să ne luminăm și să ne sfințim în relația cu El. Dar dacă suntem împotriva Lui, în alianță tenebroasă cu Iadul, toată creația lui Dumnezeu ne stă împotrivă. Pentru că nimeni nu ne ajută să păcătuim împotriva lui Dumnezeu, în afară de demoni și de alți oameni păcătoși ca noi.

Când mă pregătesc să sfințesc apa Botezului, iată ce spun înaintea lui Dumnezeu! „Că Tu, de bunăvoie, toate aducându-le dintru neființă la ființă, cu puterea Ta ții făptura și cu purtarea Ta de grijă chivernisești lumea. Tu din patru stihii ai așezat făptura, cu patru vremi [vremuri] ai încununat curgerea anului. De tine se cutremură toate Puterile îngerești. Pe Tine Te laudă soarele. Pe Tine Te slăvește luna. Ție [Ți] se pleacă stelele. Pe Tine Te ascultă lumina. De Tine se îngrozesc adâncurile. Ție [Îți] slujesc izvoarele. Tu ai întins cerul ca un cort. Tu ai întărit pământul peste ape. Tu ai îngrădit marea cu nisip. Tu spre răsuflare ai revărsat aerul. Puterile îngerești Ție [Îți] slujesc și cetele Arhanghelilor Ție [Ți] se închină. Heruvimii cei cu ochi mulți și Serafimii cei cu câte șase aripi, împrejur[ul Tău] stând și zburând, de frica slavei Tale celei necuprinse se acoperă”[13], pentru că nu pot suporta măreția slavei Tale, Doamne.

Adică nicio făptură a lui Dumnezeu nu îndrăznește să se lupte cu Dumnezeu, să I se împotrivească Lui, în afară de demoni și de cei păcătoși. De aceea e nebunie curată această împotrivire a noastră și a demonilor față de Dumnezeu, pentru că noi stăm în existență doar din cauza Lui. Adică noi ne luptăm cu Cel care e Cel mai bun cu noi, cu izvorul vieții noastre.

Și ce câștigăm din lupta noastră cu Dumnezeu? Iadul! Iadul cel veșnic, care e pentru demoni și pentru cei păcătoși. Pentru cei care nu se pocăiesc până la sfârșitul vieții lor de păcatele pe care le-au săvârșit.

Dumnezeu să ne lumineze spre tot lucrul cel bun, pentru ca să facem mereu voia Lui! Căci astfel rămânem în lumina Lui pentru veșnicie. Amin!


[1] Începută la 9. 33, în zi de miercuri, pe 4 noiembrie 2020. Soare, 11 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu.

[3] Idem: https://apps.apple.com/ro/app/mihai-eminescu-întreaga-operă/id1451714208.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gabriel_(Urgebadze)https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2020/11/02/cuviosul-gavriil-georgianul-marturisitorul-cel-nebun-pentru-hristos-1995/,

https://www.predania.ro/pdf/coroana-staretului.pdf,

http://www.edituraiona.ro/Media/Sfantul-Gavriil-Georgianul.pdf,

https://www.monkgabriel.ge/rom/acatistul.htm.

[5] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Arhanghelul_Mihail și

https://en.wikipedia.org/wiki/Michael.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Gabriel.

[7] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Archangel.

[8] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Angel.

[9] Idem: https://archive.org/details/sf-dionisie-areopagitul-opere-complete/page/n7/mode/2up.

[10] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/m/11/d/8/sxsaintlist.aspx.

[11] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov08.html.

[12] Ibidem.

[13] Molitfelnic, Ed. IBMO, București, 2019, p. 42.

Predică la Duminica a XXII-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

noi așteptăm învierea morților [ἀνάστασιν νεκρῶν] și viața cea veșnică [ζωὴν αἰῶνος][2], cea împreună cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui. Așteptăm eshatologic mântuirea noastră și bucuria cea veșnică a Împărăției lui Dumnezeu. Căci pentru noi sfârșitul vieții celei pământești e începutul celei veșnice. Pentru că sufletul nostru nu moare odată cu moartea noastră fizică, ci merge în veșnicie: în Rai sau în Iad, după viața pe care am avut-o fiecare. Iar la învierea cea de obște, la învierea cea a toată lumea, care va avea loc la a doua venire a Domnului întru slava Sa cea veșnică, toți oamenii vor fi înviați prin slava Lui și vor fi judecați de către El, de către Judecătorul Cel Drept și va primi fiecare după viața lui: Raiul sau Iadul.

De aceea, cine consideră că sufletul lui „moare” odată cu moartea fizică, acela greșește grav. Pentru că nu se pregătește pentru viața sa cea veșnică, atâta timp cât consideră că odată cu moartea nu mai rămâne nimic din el. Dar tot la fel de grav greșesc și cei care fantazează despre existența sufletelor în veșnicie. Unii își imaginează că ar exista un loc intermediar între Iad și Rai, numit purgatoriu, în care sufletele și-ar continua nevoința lor pentru a fi primite în Împărăția lui Dumnezeu. Alții își imaginează că Raiul e asemănător vieții de pe pământ și că acolo vor avea parte de toate plăcerile pe care le-au avut sau nu le-au avut pe pământ. Alții consideră că sufletele dorm în cer, că sunt într-o stare de inconștiență, fapt pentru care nici nu se bucură și nici nu se întristează de ceva, și din care vor ieși la cea de a doua venire a Domnului pentru a fi judecate de către El. Pe când alții vorbesc despre o veșnicie liberală, având încrederea fals umanistă că sufletele fac ceea ce vor în veșnicie în indiferență față de voia lui Dumnezeu. Și este evident faptul că oamenii, atunci când vorbesc despre veșnicie, vor să fie la bine, vor să aibă de toate, vor să nu sufere nimic, dar nici să nu facă mai nimic pentru veșnicia lor.

Însă Domnul ne-a vorbit în mod clar despre veșnicia noastră. El ne-a spus adevărul tranșant între bine și rău. Pentru că El ne-a spus că cei credincioși vor fi duși de către Sfinții Îngeri în Împărăția Lui, pentru ca să se bucure de El împreună cu toți Sfinții Săi [Lc. 16, 22, BYZ], pe când cei păcătoși vor merge în Iad și vor trăi chinuri veșnice acolo [Lc. 16, 23, BYZ], pentru că vor fi chinuiți de văpaia focului celui veșnic [Lc. 16, 24, BYZ]. Viața în Împărăția lui Dumnezeu este o viață de continuă mângâiere [Lc. 16, 25, BYZ], de continuă bucurie dumnezeiască, pentru că Sfinții și Îngerii Lui trăiesc în comuniune veșnică cu Dumnezeu, pe când Iadul este locul de chinuire veșnică [Ibidem], unde cei păcătoși vor fi chinuiți împreună cu demonii, cu cei care i-au învățat la rele toată viața.

Însă Dumnezeu e pretutindeni în creația Sa prin slava Lui și El susține toate creaturile Sale întru existență. Pentru că El îi susține în existență pe Îngerii și pe Sfinții Lui, dar și pe demoni și pe oamenii păcătoși. Nimic nu poate să existe fără voia Lui și fără harul Său, fără întărirea și susținerea Lui continuă. Așa că El este în Rai și în Iad în același timp prin slava Lui, susținând pe toți întru existență, chiar dacă unii luptă continuu împotriva Lui. Însă iubirea necuprinsă și veșnică a lui Dumnezeu se vede tocmai în aceasta: că El îi ține în existență și pe vrăjmașii Lui, pe cei care I se împotrivesc continuu, neanulând existența lor, care e darul Său pentru ei.

Căci demonii și oamenii păcătoși sunt vrăjmașii Lui tocmai pentru că I se împotrivesc Lui. Pentru că aleg să facă contrar voii Sale. Dacă nu s-ar mai împotrivi Lui și s-ar pocăi pentru păcatele lor, ei s-ar vindeca de boala lor interioară cu harul lui Dumnezeu. Pentru că, atunci când au fost creați de Dumnezeu, ei au fost creați buni, dar ei au devenit răi prin aplecarea voii lor spre cele potrivnice voii lui Dumnezeu.

Așa că văpaia cea veșnică [Lc. 16, 24, BYZ], despre care dă mărturie bogatul nemilostiv și indiferent ajuns în Iad, nu e materială, ci e spirituală! Căci nimic material nu poate să chinuie pentru veșnicie sufletul spiritual. Pentru că văpaia aceasta e slava lui Dumnezeu cea veșnică, pe care cei din Rai o simt ca pe mângâierea, hrana și veselia lor cea veșnică, pe când, cei din Iad, o resimt ca pe un foc care îi arde și îi chinuie veșnic.

– Și de ce îi chinuie slava Lui cea veșnică pe cei din Iad?

– Pentru că nu o au în ei și nu au căutat-o niciodată în viața lor! Pe când Sfinții au căutat slava Lui toată viața lor și s-au umplut de ea prin toate Tainele și Slujbele Bisericii, pentru că slava Lui este esența vieții creștine. Căci cine nu are de-a face cu sacramentalitatea Bisericii, cu Tainele și cu Slujbele dumnezeiești ale Bisericii, nu are de-a face cu slava lui Dumnezeu. Fiindcă numai aici, în Biserica Lui, primim slava cea veșnică a lui Dumnezeu, care coboară continuu în viața Bisericii. Iar Îngerii și Sfinții Lui sunt plini de slava lui Dumnezeu și trăiesc în slava Lui. Iar noi le cerem ajutorul și sprijinul lor cel dumnezeiesc în viața noastră, pentru ca și noi să trăim o viață îngerească, o viață de sfințenie pe pământ.

Iar când ne rugăm pentru cei adormiți ai noștri și le facem Parastase și pomeniri pline de milostenie, ce cerem de fapt de la Dumnezeu? Cerem mila Lui, cerem slava Lui în viața lor, adică cerem ca El să îi miluiască și să îi ierte pe ei, dacă sunt în Iad și să îi scoată de acolo și să îi mute în Împărăția Lui cea veșnică, prin marea Sa milă față de noi. Pentru că numai Dumnezeu poate să treacă prăpastia cea mare dintre Iad și Rai [Lc. 16, 26, BYZ], căci numai El poate să îi mântuie pe oameni. Și istoria Bisericii consemnează astfel de mântuiri post-mortem, pentru că anumiți Sfinți ai lui Dumnezeu s-au rugat pentru mântuirea cuiva anume. Și Dumnezeu S-a milostivit de aceia, pentru rugăciunile Sfinților Săi, și i-a iertat pe ei și i-a făcut moștenitori ai Împărăției Sale. Pentru ca să ne arate tuturor că El îi prețuiește și îi ascultă pe Sfinții Lui și pe Îngerii Săi, dar mai ales pe Născătoarea de Dumnezeu, pe Pururea Fecioara Maria.

Într-una dintre scrierile sale împotriva iconoclasmului, Sfântul Ioannis Damaschinos citează o carte a Sfântului Sofronios al Ierusalimului, în care acesta vorbea despre un Părinte al pustiei ispitit de demoni: „era un luptător zăvorât în Muntele Măslinilor, dar îl războia foarte mult demonul desfrânării. Într-una din zile, când se năpustea asupra lui foarte năprasnic, bătrânul a început să se lamenteze și să[-i] spună demonului: «Până când nu-mi dai pace? Depărtează-te de la mine! Ai îmbătrânit împreună cu mine». [Iar lui] i se arată demonul în fața ochilor, zicând[u-i]: «Jură-mi că nu spui nimănui ce îți voi spune și nu te voi mai război!». Și i s-a jurat bătrânul: «Pe Cel ce locuiește în cele mai înainte că nu voi spune cuiva cele ce-mi vei spune!». Atunci demonul îi spuse: «Să nu te închini acestei icoane și nu te voi mai război!». Icoana avea însă ca întipărire pe Stăpâna noastră”[3], pe Născătoarea de Dumnezeu. Și Sfântul Ioannis Damaschinos conchide pentru noi: „demonul desfrânării a preferat să nu mai fie închinată icoana Stăpânei [noastre] decât să cadă bătrânul în necurăția desfrânării, ca unul care știe că acesta e un păcat mai mare decât desfrâul”[4].

Tocmai de aceea și demonii îi pun pe oameni să nege adevărata Biserică, să nege cultul Sfinților și pomenirile pentru cei adormiți, pentru ca Dumnezeu să nu îi mai mântuie pe oameni. Nici pe cei vii și nici pe cei adormiți.

Căci noi, când îi pomenim pe cei adormiți ai întregii lumi, îi pomenim cu conștiința aceasta: ca Dumnezeu să Își arate mila Lui în ei. Pomenirile noastre de la Proscomidie și rugăciunile și dezlegările noastre de păcate de la Parastase sunt pentru acest lucru: pentru ca Dumnezeu să fie milostiv cu ei și cu noi, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților și Îngerilor Lui. Cerem mila Lui, cerem ca El să fie milostiv cu ei și cu noi, pentru că toți avem nevoie de mila lui Dumnezeu pentru a ne mântui.

Ce ne mai spune Evanghelia de azi la finalul ei? Că trebuie să ascultăm de Sfinții lui Dumnezeu [Lc. 16, 29, 31, BYZ]! Ei ne învață voia lui Dumnezeu. Și dacă luăm aminte la voia Lui și o împlinim pe ea, atunci ea este calea noastră spre Împărăția Lui. Dar dacă nu luăm aminte la învățătura Bisericii Sale, la ceea ce ne spun Sfinții Lui, și trăim contrar voii lui Dumnezeu, sufletul nostru, după moarte, nu se plimbă aiurea prin cer și nici nu merge la bine, ci în Iadul cel veșnic. Iar în Iad este „focul cel veșnic [τὸ πῦρ τὸ αἰώνιον], care a fost pregătit diavolului și îngerilor săi [τὸ ἡτοιμασμένον τῷ διαβόλῳ καὶ τοῖς ἀγγέλοις αὐτοῦ]” [Mt. 25, 41, BYZ], îngerilor care l-au urmat pe Satanas în căderea lui și în împotrivirea lui continuă față de Dumnezeu.

Focul cel veșnic: pentru că astfel e resimțită de cei din Iad slava lui Dumnezeu. Slava Lui cea veșnică e lumina cea veșnică a Sfinților, dar care e percepută de cei din Iad ca un foc care îi chinuie veșnic pe ei, când ea vrea să îi îmbrățișeze veșnic. Dar dacă nu te-ai lăsat îmbrățișat de Dumnezeu, de iubirea Lui, dacă nu o cunoști aici, pe pământ, nu o vei cunoaște niciodată în veșnicie. Pentru că iubirea Lui trebuie să troneze în noi, pentru ca să ne bucurăm întru ea veșnic.

Însă și aici, iubiții mei, slava lui Dumnezeu e foc și pedeapsă și frică pentru cei păcătoși. Întrebați-i pe cei care au multe păcate nespovedite și neplânse, de ce nu merg la Biserică și de ce nu se împărtășesc cu Domnul! Întrebați-i pe cei care au furat din Biserică, care au făcut sacrilegii în Biserică, care au furat Sfinte Moaște sau au batjocorit Sfintele Tale și Sfintele Icoane ale Domnului, cum au fost și sunt pedepsiți de Dumnezeu, dacă nu s-au pocăit nici până acum! Vă vor spune că nu suportă apropierea de Dumnezeu. Vă vor spune că harul Lui îi arde și îi chinuie și le dă coșmaruri și mustrări aspre de conștiință, pentru că au păcătuit mult. Așa după cum demonii, din cei demonizați, țipă ca din gură de șarpe când se apropie de Domnul și de Sfinții Lui, pentru că ei simt slava Lui nu ca pe cea mai mare sfințenie și mângâiere, ci ca pe cea mai mare pedeapsă și frică.

Așa că încă de acum noi gustăm Raiul milostivirii lui Dumnezeu, pe când alții trăiesc cu frica și cu groaza Iadului în ei înșiși. Sunt deja în Iad prin chinurile sufletești și trupești pe care le trăiesc, după cum, cei bineplăcuți ai Lui, sunt deja în Paradisul milostivirii Sale, pentru că încă de aici simt și văd mila lui Dumnezeu cu ei.

De aceea, Dumnezeu vorbindu-ne despre cele două veșnicii personale, adică despre Rai și Iad, ne învață că numai Împărăția lui Dumnezeu e împlinirea noastră cea veșnică. Și acesta e adevărul despre veșnicie: că numai Sfinții se vor bucura de Împărăția lui Dumnezeu. Iar Împărăția lui Dumnezeu e sfințenie, e adevăr, e dreptate, e curăție, e cunoaștere și comuniune veșnică cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui.

Vă mulțumesc mult celor care mi-ați arătat de ziua mea că îmi sunteți aproape! Rugăciunea și prietenia dumneavoastră îmi fac foarte mult bine. Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun pe mai departe, ca să creștem întru voia lui Dumnezeu și să ne mântuim întru pace, și astfel să binecuvântăm și să lăudăm veșnic pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pe Dumnezeul mântuirii noastre, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Începută la 8. 05, în zi de joi, pe 29 octombrie 2020. Cer înnorat, 13 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Crezul Bisericii: https://ro.orthodoxwiki.org/Crezul.

[3] Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei. Sinodul II Ecumenic. 1. Definind dogmatic icoanele (691-810), Ed. Deisis, Sibiu, 2020, p. 87. [4] Ibidem.

Predica la împlinirea vârstei de 43 de ani [31 octombrie 2020]

Iubiții mei[1],

eu n-am trăit niciodată sub dictatura fricii, a fricii paralizante. Toată viața mea, în mod fundamental, a fost plină de bucurie, de libertate, de entuziasm, de creație. Iar eu fac abstracție mereu de lucrurile rele care se petrec în lume și în viața mea, pentru că mă interesează să scot la suprafață, în creația mea și în relațiile sociale, lucrurile bune din mine și din relația mea cu Dumnezeu. Dacă dai loc răului, urâtului, minciunii, răzbunării, ele te vor stăpâni. Dar dacă excluzi din tine lucrurile care te trag în jos, atunci poți să vezi limpede lumea din fața ta.

De aceea, însingurarea depersonalizantă a acestui an și frica oamenilor de a se manifesta firesc la nivel social mi s-a părut cea mai tristă realitate socială. Pentru că nu îmi place să trăiesc într-o lume în care oamenii suferă și sunt triști, minimalizați, ostracizați, înspăimântați. Iar constantele acestui an pentru mine au fost tot mai multe fire de păr albe pe trupul meu și durerea vie la vederea fricii oamenilor.

Încă, la nivel mental, n-am trecut la noul chip al bărbatului de acum. Încă nu mă trăiesc cu arhitectura trupului pe care o am acum. De aceea, când mă uit în oglindă, văd pe cineva străin mie, cu față atentă, concentrată la lucrurile pe care le are de făcut, și căruia îi apar noi și noi fire albe și trăsături tot mai ferme, tot mai bărbătești. Și aceasta, pentru că am devenit altul, pe care trebuie să îl învăț. Iar eu încă nu am introdus în mintea mea această nouă față, acest nou trup, această nouă realitate a vieții mele.

Fiind învățat să vorbesc, să mă salut cu oamenii, să îi sărut și să îi îmbrățișez, anul acesta a fost ca retezarea aripilor păsării: lipsit de bucuria de a comunica în mod real și de a respira firesc oriunde. Nu știu cât timp va trece ca oamenii să reînvețe să se poarte firesc oriunde, dar sechelele măștilor și ale închiderii dictatoriale în casă vor rămâne. Pentru mine, care am cunoscut comunismul în partea lui de final, acest an a fost un continuu abuz al Statului în viața mea liniștită de cetățean. În loc să fiu protejat de el, am fost hăituit, minimalizat, tratat ca potențial infractor prin hotărâri instituționale, alături de toți ceilalți români. De ce? Pentru că Statul și-a arătat neștiința și neputința în această situație, mimând impotența altor state ale lumii.

Și când nu știi să conduci un popor, îl omori cu zile. Când nu știi să conduci un popor îl tratezi de sus, îl desconsideri, îl încui în casă, pentru ca nu știi ce să faci. Și când nu știi ce să faci, atunci tragi drame la xerox, pentru că le impui tuturor un mod de viață pe care nu mulți îl preferă.

Slavă lui Dumnezeu că eu, ca nevoitor ortodox și ca scriitor, prefer casa, prefer chilia mea, prefer masa mea de scris! Pentru mine închiderea în casă, pronunțată prin lege, nu a fost o problemă, pentru că eu așa trăiesc zilnic: retrăgându-mă mereu la asceza și munca mea. Dar mulți dintre cei închiși în casă în România și oriunde prin lume au suportat greu statul acasă, pentru că erau învățați să fie activi în alt fel decât mine. Și-au pierdut salariile, și-au pierdut casele, s-au năruit familii și vieți de oameni, s-a stricat profund viața socială a planetei.

Și când văd că oamenii se tem, când se tem spasmodic de boală și de moarte, e o stare care mă sfâșie interior. Pentru că ea îmi vorbește despre puțina credință din noi, despre puțina noastră viață duhovnicească. Ce nu facem zilnic cu noi și în noi înșine, se vede acum, în momente critice. Pentru că nu știm să judecăm la rece lucrurile, nu știm să fim calmi în fața provocărilor de tot felul, nu știm să răspundem uman unor dorințe inumane.

Enclavele de normalitate din viața de zi cu zi și din online mi-au dat însă bucurie și nădejde clară. Pentru că vechii prieteni și cunoscuți au devenit tot mai profunzi și am primit noi prieteni de la care învăț lucruri importante. Această situație dramatică are și reversul ei bun: onlineul e înțeles tot mai mult ca dimensiune personală, dar și ca loc în care ne putem educa și sprijini reciproc. Însă, pentru ca onlineul să te exprime trebuie să vii în el ca o persoană valorică, ca o persoană care creezi continuu și ești o punte de dialog, iar educația pe care o putem face la nivel online ține de disponibilitatea noastră continuă pentru mai mult, pentru specializări multiple.

Există temerea că onlineul va înlocui Școala, va înlocui Presa, va înlocui dialogul și viața socială. Nu! Onlineul este modul meu continuu de a fi, este interiorul meu, este ceea ce nu se vede când eu lucrez, predau, slujesc, merg pe stradă. El nu va înlocui niciodată viața mea socială, ci el va explica de ce eu gândesc și vorbesc în felul în care o fac.

Eu, ca teolog și scriitor, sunt online cu o mare parte din opera mea. Cei care vor să mă cunoască trebuie să citească din ea. Opera mea vorbește despre mine. E o explicație reală a persoanei mele și a iubirii mele pentru Dumnezeu și pentru oameni. La nivelul fiecăruia, orice pagină online a cuiva vorbește despre el. Și chiar asta facem când căutăm conturile cuiva de socializare sau CVul cuiva: vrem să știm modul în care el a vorbit și vorbește despre sine prin tot ceea ce face.

Așa că onlineul nu ne va suprima viața socială, ci ne-o va îmbogăți continuu. Cu cât aducem mărturii despre noi în online, cu atât oamenii ne vor cunoaște mult mai profund. Și ne vor recunoaște la un nivel de intimitate abisal, pentru că noi, mai înainte ca ei să ne cunoască, am venit spre ei cu toată ființa noastră prin ceea ce am scris despre noi înșine.

Închisul în casă ne-a învățat că onlineul e serios și că prin intermediul lui putem să avem multe locuri de muncă. Dar tot închisul în casă ne-a învățat că omul are nevoie de libertate de mișcare, de expresie, de întâlnire, de creație, de muncă și că nimeni nu are voie să îi îngrădească drepturile. Pentru că drepturile noastre sunt cele care ne asigură liniștea și prosperitatea.

Am scris, am slujit, am predicat, am tradus, am citit, am spovedit și împărtășit, am pictat, am comunicat intens cu diverși oameni, am publicat 7 cărți TPA în ultimul an și am lucrat la mai multe cărți în același timp, adică la viitoarele cărți. Mintea mea e tot mai atentă, tot mai dornică de profunzimi, de nuanțe. Mă las surprins de diverși autori și aprofundez cărțile pe care le recitesc. Pentru că am încredințarea, că la fiecare carte pe care o citesc sau la care lucrez, Dumnezeu are cu mine un plan anume. Fiindcă de fiecare dată mă luminează spre o anumită înțelegere, spre o nouă treaptă în viața mea.

Privesc în oameni și scriu despre ei. Mă interesează binele real al oamenilor, mântuirea lor. Mă interesează viitorul oamenilor și viața de zi cu zi a lor. Dar, în același timp, nu mă pot panica, pentru că știu, mai mult decât sigur, că totul e în mâna lui Dumnezeu. Întreaga existență a lumii e în mâna Lui și nimic nu se petrece fără ca să aibă un scop bun pentru noi. Răul nostru de azi e binele nostru de mâine.

De aceea, frica și tristețea oamenilor, care mă copleșesc adesea, e binele lor de mâine, dar pentru ca acesta să se petreacă, trebuie să îi ajutăm să aibă parte de acest mâine. Trebuie să îi aducem pe oameni la Biserică, la Dumnezeu! Trebuie să îi reîmpăcăm cu Dumnezeu! Pentru că numai astfel ei mai pot avea un mâine bun, un mâine mântuitor.

Aș vrea să lucrez și mai mult, să mă rog și mai mult, să slujesc și mai mult, dar știu că acest mult are limite personale. Iar când nu mai pot mai mult într-o zi, când cad în pat și vreau să dorm și mă văd neputincios, atunci îmbrățișez întreaga lume cu neputința mea, cu o rugăciune care nu mai are puterea să fie rostită. E ca o sfâșiere a inimii care vrea tot binele lui Dumnezeu pentru toți.

Vă mulțumesc pentru că luptați să fiți oameni! Să fiți oamenii lui Dumnezeu.

Vă mulțumesc pentru că îmi acordați atenția și sprijinul dumneavoastră!

Vă mulțumesc pentru rugăciunea și binecuvântarea dumneavoastră!

Dumnezeu să vă bucure și să vă întărească în tot lucrul cel bun, El, Dumnezeul mântuirii noastre, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Începută la 9. 52, în zi de duminică, pe 25 octombrie 2020. Cer înnorat, 13 grade, vânt de 3 km/ h.

Predică la cei doi Sfinți Dimitrios [26-27 octombrie 2020]

Iubiții mei[1],

Sfinții au știut în viața lor să Îl îndure pe Dumnezeu, dar să îi îndure și pe oameni. Pentru că au făcut din sufletul lor o așteptare smerită a voii Sale, o continuă rugăciune, o blândețe plină de evlavie, o iubire recunoscătoare. Tocmai de aceea, ei s-au împodobit cu multă bunătate și smerenie, Sfintele lor Moaște vorbindu-ne în mod viu, în mod accentuat, despre sfințenia vieții lor. Pentru că noi avem Sfintele lor Moaște, tocmai pentru că sufletele lor, aflate în Împărăția lui Dumnezeu, sunt pline de curăție și de sfințenie.

Luni și marți îi pomenim în acest an pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrios [Δημήτριος] și pe Sfântul Cuvios Dimitrii [Дими́трий][2]. Și, unite cu duminica trecută, avem trei zile liturgice, trei zile de bucurie, trei zile de prăznuire. Pentru că Sfinții sunt bucuriile cele veșnice ale lui Dumnezeu, dar sunt și ale noastre, ale nevrednicilor robilor Săi. Pentru că de la ei învățăm să ne mântuim și de la ei sorbim harul cel dumnezeiesc, care e viața noastră cea veșnică.

Mănăstirea Sfântului Cuvios Dimitrii „se află la 10 km de orașul Ruse [Русе, în Bulgaria[3],] și la 100 km de București, în valea pitorească a râului Rusenski Lom, în care au fost descoperite Moaștele Sfântului”[4]. Și el s-a nevoit într-o peșteră, care dăinuie până azi[5]. O peșteră de nevoință, de însingurare față de oameni, pentru ca să se poată sfinți împreună cu Dumnezeu.

Și ca el trebuie să facem și noi! Să transformăm casele noastre în case de rugăciune și de studiu, în case de evlavie și de slujire a lui Dumnezeu. Pentru că El trebuie să fie întâiul în toate în viața noastră și nimeni altcineva.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrios a trăit în timpul Împăratului roman Maximianus[6] și a fost martirizat la vârsta de 36 de ani, pe 26 octombrie 306[7]. A fost martirizat în plină tinerețe, când mai putea să facă multe lucruri bune. Viața lui a fost tăiată de pe pământ în mod sângeros, dar sufletul său a fost sălășluit de Dumnezeu împreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Pentru că scopul vieții noastre este Împărăția lui Dumnezeu. Și dacă ajungem acolo, atunci ne-am împlinit menirea noastră pe pământ.

Sfântul Cuvios Dimitrii a trăit în secolul al 13-lea în Bulgaria de azi[8]. Și el e pomenit pe 27 octombrie, pe când Sfântul Mare Mucenic Dimitrios, cel care este grec de neam, e pomenit pe 26 octombrie. Iar Sfântul Cuvios Dimitrii a adormit fără ca cineva să îi mai facă Înmormântare. Căci, „cunoscându-și dinainte ceasul morții, și-a ales ca mormânt un loc apropiat, între două pietre, unde singur s-a dus și și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu”[9]. Iar „după mai multă vreme, crescând apele râului Lom, s-a surpat malul de lângă peșteră și au căzut mai multe pietre din stâncă, între care [erau și] cele între care se aflau Moaștele Sfântului, care au căzut în apă. Iar după o vreme, Sfântul s-a arătat unei fete bolnave, zicându-i să-l scoată din apă, iar el o va tămădui. Copila a zis [această vedenie] părinților ei, care au mers împreună cu Preoți și cu o mulțime mare de oameni, [și] au aflat Moaștele sale neputrezite și luminate”[10] de slava lui Dumnezeu.

Pentru că trupul său cel neînmormântat, dar îndumnezeit de slava lui Dumnezeu care era în el, nu a putrezit și nici nu s-a stricat căzând în apă. Căci în Sfintele Moaște a început deja marele proces al învierii celei de obște. Ele sunt mărturiile vii ale învierii universale, ale învierii tuturor celor adormiți. Pentru că toți vom învia la venirea a doua a Domnului, cea întru slavă, dar fiecare având în el conținutul vieții sale început în viața sa pământească. Pentru că unii vom învia pentru Împărăția lui Dumnezeu cea veșnică, pe când alții pentru Iadul cel veșnic.

Iar Sfintele sale Moaște, ale Sfântului Cuvios Dimitrii, sunt acum în Catedrala Patriarhală de la București, pe când cele ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrios sunt în Catedrala Mitropolitană din Tessalonic[11]. Și mulțimi mari de oameni vin zilnic ca să se închine în fața lor. Pentru că cei credincioși îi simt vii și prezenți în viața lor, atâta timp cât îi ajută mereu întru toate.

Sfântul Dimitrios a fost martirizat prin străpungerea sa cu lăncile [lanceis perforari] [PL 129, col. 717]. Dar cel străpuns de lănci a izvorât mir din Sfintele sale Moaște! De aceea, el este Mare Mucenic [ὁ Μεγαλομάρτυρας], dar și Izvorâtor de mir [ὁ Μυροβλύτης][12]. Iar minunile lor, ale Sfinților lui Dumnezeu, sunt pentru ca ei să ne încredințeze de viața dumnezeiască care este întru ei. Pentru că toate le fac prin slava lui Dumnezeu, care e viața lor și viața noastră cea veșnică.

În troparul său, Sfântul Mare Mucenic Dimitrios este numit „mare apărător în[tru] primejdii [μέγαν εὕρατο ἐν τοῖς κινδύνοις]”[13]. Mare apărător al nostru întru primejdiile de tot felul. Prin care noi așteptăm mare milă [τὸ μέγα ἔλεος] de la Dumnezeu[14]. Pentru că rugăciunile sale cele pentru noi, Îl fac pe Dumnezeu să fie milostiv față de noi, păcătoșii. Pe când troparul Sfântului Cuvios Dimitrii ne vorbește despre asceza lui, prin care s-a mântuit și s-a sălășluit împreună cu Sfinții Îngeri ai lui Dumnezeu[15]. Dar condacul Sfântului Cuvios Dimitrii ne vorbește, ca și troparul Sfântului Mare Mucenic Dimitrios, de implicarea sa continuă în viața noastră. Pentru că îi cerem să ne apere de toate nevoile, ca unul care are îndrăzneală către Dumnezeu[16].

– Însă de ce are îndrăzneală către Dumnezeu Sfântul Cuvios Dimitrii, Părintele nostru?

– Pentru că și-a sfințit viața sa și acum este în intimitatea lui Dumnezeu, în Împărăția Lui, și se roagă, plin de dragoste pentru noi, pentru mântuirea noastră. Are îndrăzneală pentru noi datorită iubirii lui față de Dumnezeu și față de noi. Îndrăzneala lui față de Dumnezeu e din iubire și din grijă față de noi. Pentru că el dorește ca și noi să fim acolo unde este el, adică în Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu.

Sfântul Cuvios Dimitrii a fost păstor de vite, pe când Sfântul Mare Mucenic Dimitri a fost guvernatorul Tessalonicului[17]. Ocupațiile lor zilnice însă nu i-au scos din ritmul vieții lor duhovnicești, din ritmul vieții lor interioare. Și nu i-au scos, pentru că grija lor fundamentală era grija mântuirii lor. Pentru că nici pe noi nu ne poate scoate nimic și nimeni din grija noastră pentru mântuirea noastră, dacă ea e grija noastră fundamentală.

De aceea, iubiții mei, viața cu Dumnezeu e viața clipă de clipă cu El și nu doar din când în când! Cine trăiește cu Dumnezeu, trăiește continuu cu El și se bucură de toată intimitatea lui cu Dumnezeu. Pentru că se bucură de simțiri, de luminări, de vederi și de minuni dumnezeiești în viața lui, adică de toată grija lui Dumnezeu pentru a ne mântui pe noi. Căci atunci când noi avem doar grija mântuirii și Dumnezeu sporește în noi tot ajutorul și toată luminarea Lui cea dumnezeiască. Fiindcă El ne dă să sporim duhovnicește pe măsura râvnei noastre pentru viața cu El.

Multă sănătate celor care își sărbătoresc astăzi și mâine ziua patronimică și tuturor celor care îi iubesc pe Sfinții Dimitrios, Părinții noștri, astăzi și mâine pomeniți! Dumnezeu să ne întărească pe toți, în tot lucrul cel bun, pentru rugăciunile Sfinților Săi! Amin.


[1] Începută la 11. 42, în zi de miercuri, pe 21 octombrie 2020. Soare, 13 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Dmitry.

[3] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ruse.

[4] Cf. https://basilica.ro/foto-pe-urmele-sfantului-dimitrie-cel-nou-in-bulgaria/.   [5] Ibidem.

[6] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Maximian.

[7] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/10/25/predica-la-cei-doi-sfinti-dimitrios-2019/.

[8] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Dimitrie_cel_Nou_din_Basarabi.

[9] Ibidem. [10] Ibidem.

[11] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sfântul_Dumitru_din_Salonic și https://basilica.ro/sfintii-dimitrie-unul-pastor-altul-guvernator-acelasi-nume-in-cer-si-pe-pamant/.

[12] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/990/sxsaintinfo.aspx.

[13] Ibidem. [14] Ibidem.

[15] Cf. https://doxologia.ro/tropar/troparul-sfantului-cuvios-dimitrie-cel-nou-ocrotitorul-bucurestilor.

[16] Cf. https://doxologia.ro/tropar/condacul-sfantului-cuvios-dimitrie-cel-nou-ocrotitorul-bucurestilor.

[17] Cf. https://basilica.ro/sfintii-dimitrie-unul-pastor-altul-guvernator-acelasi-nume-in-cer-si-pe-pamant/.