Categorie: Predici 2

Iubiții mei[1],

dacă avem dreptatea [δικαιοσύνη] lui Dumnezeu în noi înșine, adică consecința duhovnicească a împlinirii tuturor poruncilor Sale, atunci putem să vedem oamenii. Putem să îi vedem în profunzimea lor și, prin ei, să Îl vedem pe Dumnezeu, pe Făcătorul nostru, al tuturor. Și, în același timp, să trăim eshatologic. Pentru că Domnul ne-a poruncit: „Așadar privegheați [Γρηγορεῖτε οὖν], că[ci] nu ați cunoscut ziua și nici ceasul în care vine Fiul omului [ὅτι οὐκ οἴδατε τὴν ἡμέραν οὐδὲ τὴν ὥραν ἐν ᾗ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἔρχεται]!” [Mt. 25, 13, BYZ]. Și această stare de priveghere, de continuă rugăciune și așteptare a celei de-a doua veniri a Domnului înseamnă viețuirea eshatologică a Bisericii. Pentru că Biserica trăiește împreună cu Dumnezeu în istorie, în clipa de față, dar așteptând desăvârșirea planului Său cu lumea. Noi Îl chemăm neîncetat pe Dumnezeu și El este în noi prin slava Lui și mereu cu noi, ajutându-ne întru toate, dar în același timp știm că întreaga creație se îndreaptă spre Împărăția lui Dumnezeu, spre transfigurarea ei prin slava Lui, și nu spre desființarea ei.

De aceea, când noi așteptăm a doua venire a Domnului și Judecata Lui și răsplătirea fiecăruia în parte, noi nu așteptăm „sfârșitul” lumii, ci transfigurarea acestei lumi. Pentru că Dumnezeu nu își distruge creația Lui, ci o desăvârșește pe ea. Și noi, așteptând Împărăția Lui cea veșnică, nu trăim cu conștiința că moartea e sfârșitul nostru definitiv, ci că ea e ușa de intrare în Împărăția Lui. De aceea, așteptăm toate ale vieții noastre ca din mâna lui Dumnezeu, ca primindu-le de la El, pentru că avem conștiința că El ne dăruie toate spre mântuirea noastră. Iar astăzi, când ne vorbește prin Evanghelia Sa despre Judecata Lui cea veșnică, Domnul ne vorbește pedagogic despre ce va fi cu noi. Pentru că El nu minimalizează viața noastră și nici nu ne ascunde consecințele faptelor vieții noastre, ci ca un Părinte adevărat și responsabil, El ne revelează cum vor sta lucrurile.

Și El e cu totul credibil! Pentru că numai El, Judecătorul tuturor, putea să ne vorbească despre această mare lucrare a Sa cu fiecare om în parte. Pentru că Judecata Lui este pentru noi, pentru cei creați după chipul Său, pentru ca să trăim continuu o tot mai mare asemănare cu El. Căci sfințenia e viața creștină, e viața ortodoxă, e viața cu Dumnezeu, e viața prin care noi ne asemănăm tot mai mult cu Dumnezeu, cu Făcătorul nostru.

„Iar când are să vină Fiul omului în[tru] slava Sa [Ὅταν δὲ ἔλθῃ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἐν τῇ δόξῃ Αὐτοῦ]” – pentru ca să vadă cum s-au sfințit oamenii prin continua lor priveghere și slujire a Lui –, „și toți Sfinții Îngeri [vor fi] împreună cu El [καὶ πάντες οἱ Ἅγιοι Ἄγγελοι μετ᾽ Αὐτοῦ], atunci va ședea pe tronul slavei Sale [τότε καθίσει ἐπὶ θρόνου δόξης Αὐτοῦ]” [Mt. 25, 31, BYZ]. Și va sta pe tronul slavei Sale cu trupul Său cel transfigurat, cel cu totul îndumnezeit, cu care S-a înălțat în sânul Treimii. Pentru că „Acest Iisus [Οὗτος ὁ Ἰησοῦς], Care a fost luat de la voi întru cer [ἀναληφθεὶς ἀφ᾽ ὑμῶν εἰς τὸν οὐρανόν], așa va veni [οὕτως ἐλεύσεται], [în] ce chip L-ați văzut pe El mergând întru cer [ὃν τρόπον ἐθεάσασθε Αὐτὸν πορευόμενον εἰς τὸν οὐρανόν]” [F. Ap. 1, 11, BYZ].

Pentru că va veni la noi, ca să ne judece pe noi, ca Dumnezeu și om, având umanitatea Lui, cea luată din Fecioară și transfigurată, ca semn al întrupării și al viețuirii Lui pe pământ și al întregii iconomii a mântuirii noastre. Fiindcă El vine să vadă cum am trăit noi pe pământ Evanghelia Lui, adică viața Lui cea dumnezeiască. Să vadă cum am transformat cuvintele Lui în viața noastră și cât de frumoasă e viața noastră cea împreună cu El.

Va veni plin de slavă, de slava Lui cea necreată și dumnezeiască, care izvorăște veșnic din ființa Lui, împreună cu toți Sfinții Lui Îngeri. Adică împreună cu Îngerii care au rămas întru sfințenia Lui. Pentru că cei care au căzut din slava Lui au ajuns demoni, adică potrivnici ai Lui. Și această venire a Lui împreună cu toate Sfintele Puteri cerești e înfricoșătoare prin măreția ei cea preasfântă. Pentru că Puterile cerești, cele care ne-ajută pe noi să ne mântuim, vin împreună cu Domnul slavei ca să vadă judecata lumii pe care a ajutat-o încontinuu.

Judecătorul lumii vine, împreună cu slujitorii Lui cerești, ca să-i judece pe oameni! Pentru că doar oamenii vor fi judecați și nu animalele, păsările, peștii sau lucrurile. Sunt judecați oamenii, pentru că omul a fost pus să domnească peste pământ: „Creșteți și înmulțiți-vă și umpleți pământul și domniți peste el și stăpâniți [αὐξάνεσθε καὶ πληθύνεσθε καὶ πληρώσατε τὴν γῆν καὶ κατακυριεύσατε αὐτῆς καὶ ἄρχετε]” [Fac. 1, 28, LXX] toate cele de pe pământ! Dar ca să domnești peste pământ și să-l stăpânești pe el trebuie mai întâi să domnești peste trupul și sufletul tău. Trebuie să fii un domnitor peste viața ta, adică un om duhovnicesc. Căci nu poți să-i conduci pe alții, dacă nu te poți conduce pe tine însuți! Pentru că porunca Domnului a fost dintru început sfințirea noastră. Căci El ne-a dat să fim stăpâni peste pământ, pentru ca să fim stăpâni duhovnicești peste noi înșine.

Dar când nu ești stăpân peste pământ prin bunătatea și grija ta față de el, atunci ești un dictator, unul care te comporți fără responsabilitate reală. Și noi, atât față de viața noastră, cât și față de averile noastre materiale, ne comportăm adesea iresponsabil, pentru că nu trăim duhovnicește, nu trăim împreună cu Dumnezeu. Extenuarea și îmbolnăvirea trupului nostru ne arată că nu suntem reali stăpâni peste viața noastră, după cum nemunca și indiferența față de averea noastră ne arată că nu știm să chivernisim lucrurile moștenite. Și adevărata risipire a vieții și a averii este aceasta: când nu facem din viața și din averea noastră o lumină și o îmbrățișare sinceră a altora. Avem viață, avem sănătate, avem bani, avem relații sociale, dar nu se văd lucrurile bune făcute de către noi. Pentru că nu ne interesează ce fac alții, ce nevoi au alții…

Însă atunci, când El va veni plin de slava Lui, dimpreună cu toate Puterile Sale cele cerești, „va fi adunat [vor fi adunate] înaintea Sa toate neamurile [συναχθήσεται ἔμπροσθεν Αὐτοῦ πάντα τὰ ἔθνη]” – toți cei care s-au zămislit și au trăit vreodată pe pământ – „și îi va separa/ despărți pe unii de alții [καὶ ἀφοριεῖ αὐτοὺς ἀπ᾽ ἀλλήλων], precum păstorul separă/ desparte oile de capre [ὥσπερ ὁ ποιμὴν ἀφορίζει τὰ πρόβατα ἀπὸ τῶν ἐρίφων], și va pune oile [în] cele de-a dreapta Sa [καὶ στήσει τὰ μὲν πρόβατα ἐκ δεξιῶν Αὐτοῦ], iar caprele [în] cele de-a stânga [Sa] [τὰ δὲ ἐρίφια ἐξ εὐωνύμων]” [Mt. 25, 32-33, BYZ].

Sensul de bază al lui ἀφορίζω e acela de a separa. Domnul îi separă pe cei Sfinți de cei păcătoși după cum păstorul separă oile de capre în târla lui. De la acest verb avem în română pe „a afurisi”, pentru că al doilea sens al verbului în limba greacă e acela de a scoate pe cineva dintr-o comunitate. Și când Preotul Duhovnic afurisește pe cineva, el îl oprește de la împărtășirea euharistică cu Domnul pentru o anume perioadă. Adică îl scoate sau îl separă de cei care se pot împărtăși. Iar oprirea noastră de la împărtășire e o chemare la pocăința vie, la pocăința profundă, la cea prin care ne unim iarăși cu Dumnezeul nostru.

Însă în Evanghelia de azi, separarea sau despărțirea celor Sfinți de cei păcătoși nu e temporară, ci veșnică, pentru că ea e urmarea Judecății celei drepte a lui Dumnezeu. Pentru că El ne separă pe unii de alții! Și ne separă pentru veșnicie pe unii de alții nu discreționar, nu favorizându-i pe unii îl detrimentul altora, ci pe mărturia vie, clară a vieții noastre.

Pentru că viața noastră e consecința modului în care am văzut oamenii și ne-am raportat la ei, la viața lor reală. Viața noastră în comunitate e cea care ne-a creat într-un anume fel, pentru că orice relație pe care am avut-o cu oamenii a fost una personalizatoare, dacă am trăit mereu cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Verbul principal al Judecății Lui este verbul vederii. Verbul ὁράω [orao], care înseamnă a vedea, a privi, a percepe, a constata, a pricepe, a cunoaște, e folosit la aorist activ persoana a 2-a plural: εἴδομεν [idomen] de 4 ori în Evanghelia Judecății [Mt. 25, 37, 38, 39, 44] și de 5 ori în toată Evanghelia după Matteos. Iar ὁράω, folosit la trecut în Evanghelia de azi, nu ne vorbește doar spre cum i-am văzut noi, pe din afară, pe oameni, ci despre cum i-am văzut pe dinăuntru pe oameni. Pentru că numai o vedere interioară, o vedere profundă a oamenilor, ne poate determina să îi ajutăm în mod activ, în mod real.

Domnul îi binecuvântă pe Sfinții Lui [Mt. 25, 34] pentru că au făcut lucruri concrete pentru El: „Că[ci] am fost flămând și Mi-ați dat să mănânc; am fost însetat și Mi-ați dat să beau; cel străin eram și M-ați adunat [ξένος ἤμην καὶ συνηγάγετέ Με]/ M-ați luat înăuntru; cel gol [eram] și M-ați înveșmântat pe Mine [γυμνός καὶ περιεβάλετέ Με]; am fost bolnav și M-ați cercetat pe Mine; în temniță eram și ați venit către Mine [καὶ ἤλθετε πρός Με]” [Mt. 25, 35-36, BYZ]. Și ca să faci lucruri concrete pentru Dumnezeu trebuie să îi vezi în mod real pe oameni. Și ca să îi vezi pe oameni trebuie să mergi după ei, să mergi la ei acasă, să mergi la locul lor de muncă, să mergi la spital și în temniță și în singurătatea lor și să vezi cum trăiesc ei de fapt. Și când vezi cum trăiesc oamenii și când te întâlnești în mod real cu oamenii, atunci ei încep să te iubească pe tine și tu pe ei, pentru că începeți să vă cunoașteți în mod real unii pe alții. Și când oamenii se respectă și se ajută și se cunosc unii pe alții, ei se iubesc unii pe alții și Îl văd pe Dumnezeu în ei înșiși.

Pentru că Domnul nu ne-a vorbit aici despre fapte bune făcute în abstract sau la comandă, numai pentru că ne permitem financiar să facem cadouri sau milostenii, ci despre relații reale cu oamenii în cadrul cărora facem daruri, ne deschidem unii față de alții, ne încurajăm unii pe alții spre împlinirea voii lui Dumnezeu.

Dacă ai bani mulți poți face acte de caritate printr-o singură virare în contul cuiva a unei sume. Dai bani, nu știi cui, nu știi ce s-a făcut cu ei, și te simți bine. Dar acest bine nu are concretețe atâta timp cât n-ai văzut omul pe care l-ai ajutat. Însă când mergi tu însuți la omul aflat în nevoie și te interesezi în mod real de viața lui și începi o prietenie cu el, atunci nu doar ai făcut o faptă bună, ci ai întemeiat o relație datorită unei fapte bune făcute cuiva. Și Domnul judecă tocmai implicarea noastră în viața semenilor noștri! El judecă iubirea noastră față de semenii noștri.

Însă e foarte ușor și convenabil să judeci Evanghelia Judecății, Evanghelia de astăzi, doar în termenii faptelor exterioare. Adică să crezi că Domnul ne-a cerut doar să dăm de mâncare, doar să dăm apă de băut, doar să găzduim pe cineva, doar să îmbrăcăm pe cineva, doar să vizităm pe cineva la spital sau la penitenciar. Pentru că mulți pot să le facă și le fac pe toate acestea fără ca faptele lor să aibă urmări duhovnicești în viața lor. Numai că Domnul nu ne-a cerut ceva trupesc în Evanghelie Sa, ci ceva duhovnicesc: sfințirea noastră.

Tocmai de aceea, faptele trupești cerute de Domnul sunt o scară continuă, interioară, spre cele duhovnicești. Pentru că reala hrănire a Domnului înseamnă să dăruim masă, bani, un loc de muncă, ajutoare concrete cuiva, dar în același timp și să îl hrănim duhovnicește cu adevărul lui Dumnezeu și cu iubirea Lui față de noi. Pentru că omul nu are nevoie doar de apă, ci și de adevărul lui Dumnezeu. Omul nu are nevoie doar de haine, ci și de iubirea cu care noi îl îmbrățișăm. El are nevoie de prietenia noastră și când e bolnav și când e singur și când e în temniță, dar și când e obosit, când e ispitit, când e dezorientat, când e bucuros, când e împlinit, când are nevoie de un dialog real și sincer cu cineva.

Pentru că a dărui înseamnă a te dărui. Mai înainte ca să dai ceva de la tine trebuie să te dai pe tine celuilalt, adică să te dărui lui ca prieten, ca frate, ca om sincer, ca slujitor al lui Dumnezeu. Și, la Judecata Lui, Domnul vrea să vadă gradul dăruirii noastre față de ceilalți, gradul jertfirii noastre pentru ei. Căci pe cât îi iubim pe oameni, pe atât Îl iubim pe El. Sau îi iubim atât de mult pe oameni și facem atât de multe lucruri pentru ei, pentru că Îl iubim pe El mai întâi de toate și Îi slujim Lui prin tot ceea ce facem față de toți oamenii.

Alergarea continuă după oameni, după adevărul lor, e alergarea noastră după dreptatea lui Dumnezeu. Pe cât înțelegem oamenii și operele lor, pe atât arătăm că suntem plini de dreptatea lui Dumnezeu, adică de împlinirea reală a voii Lui. Și dacă ești plin de dreptatea Lui, dacă ești Dreptul sau Sfântul lui Dumnezeu, atunci ești unul care îi iubești, îi odihnești și ești un povățuitor real al celor care caută să Îi slujească lui Dumnezeu. Pentru că viața cu Dumnezeu nu e o piesă de teatru, nu e un rol pe care îl joci pentru ca să îi binedispui pe oameni, dar tu ești altul după terminarea piesei, ci e viața de zi cu zi, de clipă de clipă. Și a trăi cu Dumnezeu nu e o metaforă, ci e modul în care trăiesc cu adevărat toți cei credincioși Lui, pentru că sunt plini de slava lui Dumnezeu!

De aceea, creștinul ortodox nu urmărește să ia ochii, nu urmărește să convingă pe cineva cu obstinație, ci el, prin tot ceea ce face, mărturisește că trăiește potrivit conștiinței lui luminate de Dumnezeu. Înseși păcatele și erorile sale vorbesc despre conștiința lui creștină, pentru că el și le asumă în mod continuu. În comparație cu cei care sunt indiferenți la detaliile vieții lor și ale relațiilor lor cu ceilalți, creștinul e mereu atent și priveghetor. El lucrează mereu binele, dar se așteaptă mereu la tot felul de ispite și necazuri din partea demonilor și a oamenilor. Pentru că el știe că viața creștină e o viață dușmănită de demoni și de diverși neprieteni.

Însă, în mod fundamental, viața creștinului e o viață eshatologică, pentru că e o viață care se raportează mereu la veșnicia cu Dumnezeu, adică la viața cu El în Împărăția Sa. Nu trăiește aici cu conștiința că e „veșnic” și că lui „i se cuvine orice”, ci trăiește cu conștiința că e robul nevrednic al lui Dumnezeu și că el împlinește voia Sa pe pământ. Trăiește cu conștiința că va fi judecat pentru orice gând, pentru orice simțire, pentru orice faptă a lui. Pentru că Judecătorul nostru e Dumnezeu și El stabilește veșnicia noastră.

Iar cei care nu i-au văzut deloc pe cei prea mici [τῶν ἐλαχίστων] ai Domnului [Mt. 25, 45, BYZ], care i-au desconsiderat în mod fundamental pe toți semenii lor, „vor merge…întru pedeapsa cea veșnică [ἀπελεύσονται…εἰς κόλασιν αἰώνιον], iar cei Drepți întru viața cea veșnică [οἱ δὲ Δίκαιοι εἰς ζωὴν αἰώνιον]” [Mt. 25, 46, BYZ]. Pentru că atât Iadul, cât și Raiul sunt veșnice, numai că Iadul e pedeapsa pentru viața cea păcătoasă, pe când Raiul milostivirii lui Dumnezeu e viața reală a omului. Iar unde merge fiecare om pentru veșnicie se va stabili de Însuși Domnul la Judecata Sa cea veșnică, despre care El ne-a vorbit în mod lămurit astăzi.

Pentru că El dorește să știm cu toții că viața noastră are consecințe veșnice. Că ceea ce facem azi are valoare veșnică și că atât binele, cât și răul pe care îl facem le purtăm în sufletul și în trupul nostru.

De aceea, iubiții mei, azi lăsăm sec de carne până la Învierea Domnului, pentru ca să postim duhovnicește! Pentru ca să lăsăm păcatele în urma noastră prin Spovedanie și noi să privim înainte, spre Domnul și spre răsplata Lui cea veșnică. Fiindcă numai astfel ne vom îmbogăți duhovnicește în mod continuu, dacă ne vom dărui încontinuu spre folosul și spre mântuirea oamenilor. Slujirea noastră în Biserică și în lume înseamnă arderea noastră continuă în viața cu Dumnezeu. Numai că arderea duhovnicească, arderea dragostei dumnezeiești, nu ne mistuie, ci ne îndumnezeiește continuu!

De aceea, pe cât ardem pentru El, pe atât ne aprindem ca o văpaie imensă, și focul slavei lui Dumnezeu din noi îi curățește și îi luminează și îi sfințește pe cei care ne ascultă și ne urmează în viața lor. Pentru că focul lui Dumnezeu se aprinde în noi pentru ca să se extindă și la alții, adică la întreaga umanitate.

Să postim cu pace de mâine, iubiții mei, să postim duhovnicește! Să postim cu postul care ne umple de iubire, de pace, de înțelegere, de milă și de atenție față de oameni și față de întreaga creație a lui Dumnezeu! Pentru că postirea noastră e vindecare interioară de toată patima și neputința, e eliberare duhovnicească, e umplere de veselie dumnezeiască. Amin!

---

[1] Începută la 7. 31, în zi de joi, pe 4 martie 2021. Soare, două grade, vânt de 5 km/ h.

Iubiții mei[1],

realitatea interioară dezbătută de primele 4 duminici ale Triodului este δικαιοσύνη [dreptatea]. Căci Domnul ne-a poruncit: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui [Ζητεῖτε πρῶτον τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ καὶ τὴν δικαιοσύνην Αὐτοῦ], și acestea toate vor fi adăugate vouă [καὶ ταῦτα πάντα προστεθήσεται ὑμῖν]!” [Mt. 6, 33, BYZ]. Ce vom primi de la El, dacă căutăm mai întâi de toate Împărăția și dreptatea Lui? Le vom primi pe cele pământești, pe cele necesare vieții noastre!

Pentru că El ne cere să fim oameni duhovnicești mai întâi de toate, să fim Sfinții Lui, apoi oameni sociali, oameni cu familie și serviciu, oameni cu poziții sociale puternice în societate. Și e normal să fie așa! Pentru că trebuie mai întâi să fii un om înțelept, un om cuvios, un om plin de cunoașterea și de sfințenia lui Dumnezeu, pentru ca să fii soț, să fii tată, să fii un angajat bun, să fii un om pe care cineva se poate baza. Și se poate baza, pentru că dovedești prin cine ești și ce faci că ești un om de încredere.

Mai întâi te clădești ca om, apoi te angajezi în relații de lungă durată! Te clădești ca om în Biserică și în Școală și în Societate, apoi îți iei un loc de muncă, te căsătorești, faci copii, faci afaceri, privești spre viitor cu încredere.

Când Domnul, duminica trecută, ne-a vorbit despre fariseu, ne-a vorbit despre un om care credea în sinea lui că e un om „Drept”. El se credea „Drept” și sta înaintea lui Dumnezeu cu conștiința falsă că e un om „Drept”. De aceea, era mulțumit cu sine, nu dorea mai mult, îi era „bine”. Dar el era, în fapt, un păcătos notoriu! De ce era astfel? Pentru că, dacă postești cu adevărat, dacă aduci prinoase la Biserică și dai milostenie oamenilor [Lc. 18, 12] – și prin acestea te faci tot mai încăpător în inima ta și pentru Dumnezeu, dar și pentru oameni –, dacă nu ești lacom, dacă nu ești nedrept, dacă nu ești preacurvar, dacă nu ești păcătos [Lc. 18, 11], atunci ești Sfânt.

Dacă fariseul ar fi făcut toate acestea cu adevărat, atunci ar fi fost un Sfânt al lui Dumnezeu. Pentru că poruncile Lui sunt cele care ne sfințesc. Iar dreptatea [τὴν δικαιοσύνην] lui Dumnezeu e tocmai consecința interioară a împlinirii tuturor poruncilor Sale. Dacă le împlinești cu adevărat, atunci ești un om Drept, ești un om Sfânt al Lui. Așa cum erau Sfântul Simeon Primitorul de Dumnezeu și Sfânta Profetesă Anna, care L-au văzut duhovnicește pe Domnul, L-au înțeles prin luminarea lor de către Dumnezeu și I s-au închinat Lui.

Fariseul, dacă ar fi fost plin de dreptatea lui Dumnezeu, adică de consecința interioară a împlinirii voii Sale, ar fi fost un Sfânt al Lui. Dacă ar fi fost Drept, atunci ar fi fost plin de har, ar fi fost un om duhovnicesc. Însă el era un om gol interior! Faptele legii le împlinirea nu duhovnicește, ci trupește, legalist. Tocmai de aceea, tot ceea ce făcea el nu îl schimba deloc interior. El tot făcea „fapte bune”, dar acelea nu îl schimbau nicidecum, pentru că acesta nu căuta să primească în el dreptatea lui Dumnezeu sau slava Lui sau sfințenia Lui.

El făcea, pentru ca să facă, nu pentru ca să fie! Făcea fapte că i se cereau, dar nu pentru că îl zideau interior. Tocmai de aceea, când se ducea să se roage înaintea Domnului, el nu se ruga ca un rob smerit al lui Dumnezeu, ca un Sfânt al Lui, ci ca un ghiolban, ca un grosolan, ca un insensibil, ca un om lipsit de iubire de Dumnezeu și de oameni.

Iar pentru că parabola de duminica trecută a avut doar 5 versete [Lc. 18, 10-14], iar despre falsul „Drept” s-a vorbit doar în două dintre ele [Lc. 18, 11-12], parabola de azi [Lc. 15, 11-32] ne vorbește despre Dreptul lui Dumnezeu în 8 versete [Lc. 15, 25-32], pentru ca să vedem cum arată, de fapt, cel care stă tot timpul cu Dumnezeu. Care nu se plictisește niciodată de Dumnezeu, ci în voia Lui își găsește toată bucuria și împlinirea sa.

Pretenția de „dreptate” a fariseului era o caricaturizare a sfințeniei. Pentru că sfințenia înseamnă să fii tot timpul cu Dumnezeu și să simți că toate ale tale sunt de la Dumnezeu. Pentru că sfințenia înseamnă să fii copilul lui Dumnezeu și să te bucuri întru slava Lui. Lucruri care reies din cuvântul lui Dumnezeu către Sfântul Său: „Copile [Τέκνον], tu totdeauna ești cu Mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ Ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale Mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ Ἐμὰ σά ἐστιν] [sunt]!” [Lc. 15, 31, BYZ].

Sfântul lui Dumnezeu este „fiul Său cel mai mare/ cel mai bătrân [ὁ υἱὸς Αὐτοῦ ὁ πρεσβύτερος]” [Lc. 15, 25, BYZ]. Pentru că sfințenia înseamnă să îmbătrânești în fapte bune, să fii plin de virtuți și harisme dumnezeiești. Acesta, fiul cel mare din parabola de azi, e adevăratul fariseu, adică adevăratul Drept al lui Dumnezeu.

Duminică, Domnul ne-a arătat forma fără fond în persoana fariseului, pe când astăzi ne arată Dreptul cel adevărat în persoana fiului celui mare. Duminică ni l-a arătat în persoana vameșului pe păcătosul care se pocăiește și pentru aceasta se îndreaptă, se ridică, iese din păcatele lui și începe să Îi slujească lui Dumnezeu, pe când azi ne vorbește în detaliu despre căderea și ridicarea celui păcătos [Lc. 15, 12-24].

– Și de ce ne vorbește în detaliu despre căderea și ridicarea omului?

– Pentru ca fiecare dintre noi să înțelegem că decăderea noastră are multe trepte, după cum și îndreptarea noastră are multe trepte. Pentru că, prin orice păcat, ne afundăm în Iad, iar prin orice faptă bună și prin orice curățire de păcate, noi ne facem tot mai intimi cu Dumnezeu.

Și Domnul ne vorbește despre căderea din harul Său ca despre o continuă golire de viață și ca despre o continuă urâțire interioară, pentru ca noi să înțelegem că binele adevărat e acela de a sta tot timpul cu Dumnezeu. Căderea fiului celui desfrânat nu este o experiență demnă de urmat! Nu trebuie să vrem să păcătuim, pentru ca să ne ridicăm din păcate toată ziua, ci trebuie să ne dorim rămânerea constantă cu Dumnezeu. Căci vameșul, ca și fiul cel desfrânat, sunt amintiți aici nu ca exemple de urmat – pentru că viața lor e un contraexemplu – ci ca exemple de pocăință, de conștientizare de sine și ca sublinieri ale milei lui Dumnezeu față de păcătoșii care se pocăiesc.

După ce iei mită toată ziua ca vameșul sau după ce curvești toată ziua ca fiul cel mai tânăr nu ai cum să te simți bine cu adevărat. Păcatul, oricare ar fi el și oricât de mare sau de mic ni s-ar părea, e o boală și nu o fericire! Cu cât băgăm sub preș problemele noastre interioare, adică păcatele și patimile noastre, cu atât ele ne omoară cu zile. Dar, dacă le punem în lumina lui Dumnezeu, dacă le mărturisim înaintea Lui, El ne albește mai mult decât zăpada [Ps. 50, 9, LXX], pentru că ne face mai albi decât zăpada prin iertarea și slava Lui.

– Cum ar trebui să fie toți oamenii?

– Ca fiul cel bătrân din parabola de azi a Domnului! Pentru că fiecare ar trebui să stăm din pruncie și până la ultima suflare cu Dumnezeu, așteptând luminările Lui cele sfinte. Toți ar trebui să învățăm din cuvintele Lui și din luminările Sale cât de dramatic e păcatul și nu ar trebui să îl experimentăm în viața noastră. Dar noi, fiind tineri la minte, credem că păcatul o să ne dea „înțelepciune” și „cunoaștere tainică” și „nouă”. Păcătuim, crezând că „experimentăm ceva nou”.

Însă noi ne sinucidem păcătuind! Pentru că păcatul nu ne învață nimic nou, nimic bun, nimic folositor, ci numai pocăința, îndreptarea cea adevărată, cea prin conlucrarea cu Dumnezeu, începe să ne aducă înțelepciunea lui Dumnezeu.

Fiul cel neînțelept și-a cerut averea [Lc. 15, 12], adică autonomia sa. A vrut să nu mai depindă de Dumnezeu, ci să facă ceea ce voiește cu viața lui. Pentru că el credea, în prostia sa, că de acum o să înceapă o viață „strălucitoare” pentru el. Și a plecat „în[tr-o] țară departe [εἰς χώραν μακράν]” [Lc. 15, 13, BYZ] de Dumnezeu, în țara păcatului, pentru că s-a îndepărtat interior de El. Căderea este interioară, dar tot la fel e și ridicarea! Tocmai de aceea, ridicarea e îndreptarea noastră, cea pe care vameșul a câștigat-o prin rugăciunea sa smerită și plină de recunoaștere de sine.

Însă, ceea ce Domnul a spus pe scurt despre vameș, despre îndreptarea lui, spune acum pe larg despre îndreptarea fiului celui tânăr. Pentru că îndreptarea și umplerea de dreptatea lui Dumnezeu e realitatea dezbătută la nivel evanghelic în aceste zile. Evangheliile ne vorbesc despre realitatea interioară a sfințeniei sau a dreptății lui Dumnezeu în noi.

Fiul se cheltuie pe sine în păcate, își cheltuie frumusețea lui interioară și ajunge sărac, ajunge gol interior [Lc. 15, 14]. Se lipește de Satanas prin păcatele sale, de Potrivnicul său și al nostru, și îi paște toate patimile [Lc. 15, 15]. Pentru că toate patimile au aceeași caracteristică: ne umplu de mizerie. Ele sunt porcii [οἱ χοῖροι] pe care noi în paștem pe pajiștea vieții noastre [Lc. 15, 16].

– Cine e porcul [χοῖρος]?

– Cel care preferă noroiul, mizeria, necurăția în locul curăției, al dreptății și al sfințeniei. Hiros [porcul], pe când  ishiros [ἰσχυρός] înseamnă cel tare. Și îl găsim pe ishiros în „Ἅγιος ὁ Θεός, Ἅγιος ἰσχυρός, Ἅγιος ἀθάνατος, ἐλέησον ἡμᾶς [Aghios o Teos, Aghios ishiros, Aghios atanatos, eleison imas]!”[2]. Numai că Ἅγιος e forma de N. a adjectivului și nu forma de V., așa cum am tradus-o noi în cult! Forma de vocativ a lui Ἅγιος este Ἅγιε la masculin[3]. Așa că traducerea corectă este: „Dumnezeul cel Sfânt, tarele cel Sfânt, fără de moarte cel Sfânt, miluiește-ne pe noi!”. Și ca aici sunt multe texte liturgice de îndreptat, de corectat, lucru pe care traducătorii îl fac fără să mai spună acest lucru și cititorilor. Și cititorii cred că textul în original e așa cum e tipărit! Însă, adesea, textul tradus e corectat profund de traducători, pentru că altfel nu am avea nimic cu sens.

Și am făcut acest joc de cuvinte între  χοῖρος și  ἰσχυρός, între porc și cel tare, pentru ca să amintesc faptul că sfințenia sună bine când nu o practici, dar vorbești despre ea, dar nu și când o trăiești. Când o trăiești, sfințenia e plină de singurătate din partea oamenilor, de bârfe, de neajutorare a ta, de excludere a ta, pe lângă asupririle tale din partea demonilor, pe când, dacă scrii despre ea fără să ai de-a face cu ea, poți publica mult și bine.

Fariseul era bun la laude pentru că viața duhovnicească nu avea nimic de-a face cu el. Putea să se creadă „Sfânt”, pentru că el nu avea de-a face cu sfințenia. Vameșul, nemaisuportându-se pe sine, și-a recunoscut păcătoșenia și a cerut mila lui Dumnezeu [Lc. 18, 13]. Și el a plecat îndreptat [δεδικαιωμένος] [Lc. 18, 14, BYZ] la casa sa, nu pentru că s-a rugat la templu, nu pentru că a cerut mila lui Dumnezeu, dar n-a primit nimic, ci pentru că s-a rugat în templu și a primit mila lui Dumnezeu în el, adică dreptatea Lui. Îndreptarea lui e reală, e harică, e dumnezeiască! E ceea ce a făcut Dumnezeu în el.

Dacă fariseul ar fi avut slava lui Dumnezeu în el, s-ar fi rugat la fel de smerit ca vameșul și s-ar fi socotit și mai păcătos decât vameșul, pentru că ar fi fost cu adevărat un om Sfânt. Dar el era un impostor religios! Un om fără experiență religioasă! Iar astăzi, când Domnul ni l-a pus înainte pe Sfântul Său în persoana fiului celui bătrân, el nu ne-a pus în față „un invidios” pe fratele lui care s-a pocăit, ci un Drept al Lui, care cere să se facă dreptatea lui Dumnezeu.

– Cum așa?!

– Așa cum Sfinții Mucenici se roagă în cer și spun: „Până când [Ἕως πότε], Stăpânul [ὁ Δεσπότης] [Stăpâne], Cel Sfânt și adevărat [ὁ Ἅγιος καὶ ἀληθινός], nu judeci și răzbuni sângele nostru de la cei care locuiesc pe pământ [οὐ κρίνεις καὶ ἐκδικεῖς τὸ αἷμα ἡμῶν ἐκ τῶν κατοικούντων ἐπὶ τῆς γῆς]?!” [Apoc. 6, 10, BYZ]. Și Sfinții Mucenici, înaintea Lui, în Împărăția Sa, cer să se facă dreptate, să se facă dreaptă judecată în ceea ce îi privește și să fie pedepsiți cei care i-au prigonit și omorât pe ei. Și ei cer lucruri adevărate, corecte, drepte! Pentru că și Dumnezeu dorește ca toți să fie judecați în mod drept.

Dar aici, prin fiul cel bătrân, Domnul îi învață pe Sfinți că El e paradoxal în iubirea Sa și drept în mila Sa. Îi învață că El îi iubește pe cei Drepți, pe cei care sunt ai Lui și sunt cu El totdeauna, dar că îi iubește în același timp pe toți oamenii. Iubirea Sa e paradoxală, pentru că privește profund la nevoia reală a oamenilor: nevoia mântuirii lor. El îi iubește pe toți, pentru că dorește mântuirea tuturor. Iar când un om se pocăiește cu adevărat, atunci mila Lui e plină de dreptate, pentru că El îi dă imediat înapoi viața cea duhovnicească [Lc. 15, 22-23]. Pentru că Lui i se face milă de cel care se întoarce la El și aleargă spre iertarea lui [Lc. 15, 20].

Iubirea lui Dumnezeu față de noi e cu totul dreaptă, cum mult prea dreaptă e și mila Lui față de noi. El ne iubește pe toți, pentru că toți suntem ai Lui, dar El ne umple de milă când ne pocăim, pentru că toți avem nevoie de iertarea Lui. El știe că omul care se pocăiește e plin de durere, de rușine, de greutatea păcatului. El știe că omul nu se mai suportă. Și de aceea Dumnezeu iese imediat în întâmpinarea noastră și ne iartă și ne mângâie și Se unește iarăși cu noi.

Pentru că pocăința e dezlipire interioară de demoni și lipire interioară de Dumnezeu. Și Dumnezeu Se veselește în mod negrăit, împreună cu Sfinții și Îngerii Lui, de pocăința noastră [Lc. 15, 23]. Însă, dacă de pocăința, de începutul vieții noastre cu El, Dumnezeu Se veselește în mod negrăit, cum se veselește de Sfinții Lui și de Îngerii Lui, care fac toată ziua voia Sa?

De aceea, trebuie să regândim lucrurile în adevărul lor și să vedem că exemplul nostru de viață este fiul cel bătrân, adică omul Sfânt, pe când fiul cel mai tânăr este exemplul pocăinței celei adevărate. Sfinții învață mereu de la Dumnezeu cum să fie paradoxali ca El, cum să fie tot mai încăpători duhovnicește. Ei învață pe fiecare zi iubirea lui Dumnezeu cu oamenii, dar și mila Lui cu noi toți. Și când Dumnezeu te învață iubirea Lui, asta te smerește enorm, iar când El te umple de milă, te face și pe tine mult iertător și mult rugător pentru nevoile reale ale oamenilor.

Căci, iubiții mei, duminică, când ne vom afla în fața Judecății Sale, nu faptele fără consecințe interioare ne vor pune în cele de-a dreapta Lui, ci faptele care ne-au umplut de dreptatea lui Dumnezeu, de sfințenia Lui. Pentru că Domnul caută ca noi să fim Sfinți cu adevărat și nu să părem „Sfinți”. El vrea ca noi să avem în noi înșine slava Lui, dreptatea Lui, sfințenia Lui, curăția Lui, pentru ca plini de sfințenia să Îi slujim Lui și oamenilor.

Slava deșartă înseamnă să fim avizi după laude goale, neadevărate, să ne placă să auzim minciuni frumoase spuse despre noi înșine, pe când slava lui Dumnezeu înseamnă să primim în noi viața Lui, sfințenia Sa cea veșnică. De aceea, slava deșartă e goală, pe când slava Lui ne umple de toată sfințenia.

Milostenie nu înseamnă a da ca să te vadă lumea! Nu înseamnă a da pentru ca să înjosești pe cineva! Nu înseamnă a da pentru ca să disprețuiești pe cineva! Ci milostenia înseamnă a da iubire celuilalt prin tot ceea ce îi dărui. A dărui iubire, care te umple de har și de multă pace.

A posti nu înseamnă a nu mânca, ci a te umple de slava lui Dumnezeu. A sluji nu înseamnă doar a veni la Biserică, ci a te umple de simțiri, de luminări și de vederi dumnezeiești în timp ce Îi slujești Lui. Și eu Îi slujesc Lui ca Preot, dar și dumneavoastră Îi slujiți ca oameni credincioși, care vă rugați împreună cu mine. Pentru că împreună Îi slujim lui Dumnezeu și El dorește ca noi să ne umplem de slava Lui, aici, în Biserica slavei Sale, și să trăim mereu ca Sfinți ai Lui.

Dumnezeu să ne întărească pe toți spre a face voia Sa! Vă doresc multă pace și bucurie tuturor! Amin!

---

[1] Începută la 9. 24, în zi de marți, pe 23 februarie 2021.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[3] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/άγιος.

Iubiții mei[1],

„smerenia, contrar mândriei, [ne] deschide inima [noastră] într-o mișcare de dragoste către întreaga făptură. [Pentru că] ea se desfătează văzând pe ceilalți în slavă”[2], în slava lui Dumnezeu. Smerenia ne deschide inima noastră spre oameni și spre întreaga creație, pentru ca să le vedem pe toate în profunzimea lor. Și pentru că le vedem pe toate în profunzimea lor, noi ne bucurăm de modul în care Dumnezeu ajută pe fiecare om în viața sa, dar și fiecare făptură a Lui în parte.

Însă, dacă smerenia este o continuă ieșire iubitoare spre alții, o continuă îmbrățișare a oamenilor, mândria ne închide inima și ne îndepărtează de oameni. Și ne îndepărtăm de toți, pentru că îi disprețuim pe oameni în inima noastră. Și îi disprețuim, pentru că ne credem centrul universului și nu vrem ca un altul să fie „mai bun” decât noi. Și asta când noi ne credem „mai buni” decât alții, fără să fim în fapt…

Și pentru că e o vedere exclusivistă, pentru că e o închidere în sine, mândria privește pe deasupra oamenilor și îi disprețuiește pe toți, ca și când i-ar cunoaște pe fiecare în parte [Lc. 18, 11], pe când smerenia privește în sine și spre pământ, având conștiința păcătoșeniei proprii, și cere milostivirea lui Dumnezeu [Lc. 8, 13].

Și când ceri mila lui Dumnezeu, atunci vrei mila Lui pentru toți oamenii. Când ceri mila Lui, atunci îți vezi rănile tale, bolile tale, patimile tale, și înțelegi că de acest rău care te-a afectat în mod profund ontologic, de acest rău care a intrat adânc în ființa ta, însă cu voia ta, nu poți scăpa decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că păcatul ne omoară duhovnicește mereu, dar înviem numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că numai mâna iubirii Sale de oameni ne poate scoate din Iadul cel mai de jos, de unde am căzut prin păcatele noastre cele rele.

Perspectiva încrezută, orgolioasă asupra istoriei și a prezentului e una care se fundamentează pe distanța față de realitatea oamenilor. Pe privirea de la distanță a lor. Cunoști date, cunoști anumite amănunte despre oameni, dar îți place să crezi că această perspectivă parțială și mioapă a ta este „realitatea” oamenilor.

Însă fiecare om are povestea lui de viață! Fiecare om este o lume care se cere cunoscută prin apropierea iubitoare de el. Ca să cunoști realitatea oamenilor trebuie ca ea să ți se reveleze și din partea lui Dumnezeu, cât și a lor. Fapt pentru care, numai prin prietenia și iubirea față de oameni, și luminat de Dumnezeu, poți să înțelegi cine sunt oamenii și de ce trăiesc cum trăiesc și de ce au făcut și fac lucrurile pe care le-au făcut și le fac. Pentru că trebuie să afli ce a stat și stă la baza faptelor lor.

Una vezi din afară, de la distanță, și alta vezi din intimitatea reală cu oamenii! Pentru că realitatea oamenilor nu este exterioară lor, ci interioară lor. Și când vrei să judeci faptele unui om, după ce îl cunoști în mod real, atunci vezi că răul lui e amestecat cu binele lui, și că adâncul lui îți cere să îl iubești și să îl ierți și să te rogi pentru el și nu să îl condamni. Pentru că el, confratele tău, are nevoie de înțelegerea și de rugăciunea ta, și amândoi aveți nevoie de mila și de ajutorul lui Dumnezeu.

Apropierea de oameni te bulversează și te schimbă cu totul. Cât timp crezi că știi cine sunt oamenii, încă nu ai învățat să-i iubești. Dar când începi să îi iubești în mod real, atunci nu îi mai condamni nici pentru păcatele strigătoare la cer pe care le fac, pentru că inima ta e îndreptată spre mântuirea omului, spre binele lui, și nu spre excluderea lui. Căci bunătatea ta față de el e consecința iubirii pentru el și nu a indiferenței față de păcatele sale. Da, păcatele lui sunt mari și merită certat pentru ele! Dar omul e dincolo de păcatele lui. Omul se poate scutura imediat de păcatele lui așa cum scuturi haina de praf. Tocmai de aceea, păcatele nu îl definesc pe om, ci pocăința e cea care ne definește și ne umple de frumusețe. Pentru că vameșul s-a coborât de la templu îndreptat [δεδικαιωμένος] [Lc. 18, 14, BYZ], tocmai prin pocăința lui.

Când privești numai la tine și te gândești doar la binele tău, atunci ești cocoșat și însingurat, ești baricadat în propria ta casă interioară, în sinele tău. Pentru ca să vezi perspectiva lui Dumnezeu asupra ta, trebuie să ieși din tine și să urci în templul Său, ca să I te rogi Lui [Lc. 19, 10]. Și urcarea în templu e pocăința ta pentru păcatele tale! Pentru că numai pocăința știe să se roage cu adevărat.

Tot ceea ce facem fără pocăință și fără iubire, facem mașinal, fără folos interior. Pentru că privim pe deasupra oamenilor și a lucrurilor de zi cu zi, dar nu ne adâncim în noi înșine. Însă pocăința e coborâre adâncă în noi și rămânere în noi pentru a ne ruga Domnului! Cel care se pocăiește poate merge oriunde, pentru că el slujește mereu Domnului, neîncetat. El e înăuntrul său și nu bate câmpii! Noi, cei care ne imaginăm tot felul de lucruri „mari” despre noi înșine, pierdem timpul degeaba, pentru că numai coborând în noi înșine ne umplem de slava lui Dumnezeu. Căci în afara noastră nu găsim binele care ne odihnește. Pentru că slava lui Dumnezeu e binele care ne odihnește și acum, dar și veșnic.

Îndreptarea e duhovnicească! Dumnezeu e Cel care ne îndreaptă interior prin slava Lui. Și ne ridică în picioare și ne face liberi și ne face să stăm drepți duhovnicește prin pocăință, prin recunoașterea de sine și prin cererea continuă a milei Lui. Pentru că nu suntem Drepți înaintea Lui decât atunci când ne considerăm păcătoși. Conștiința vie a păcătoșeniei personale face parte din pocăința noastră, alături de rugăciunea continuă, de spovedirea continuă a păcatelor, de împărtășirea sacramentală continuă cu Domnul și de toate faptele evlaviei dumnezeiești.

– Putem să inventariem faptele altora și să vorbim despre ele?

– Da, putem! Însă nu putem fi niciodată categorici în ceea ce îi privește pe oameni. Pentru că noi nu știm, cu adevărat, adâncul omului și nici ce dorește el cu adevărat. Căci el, cel de ieri, astăzi poate fi altul, iar noi am rămas în mintea noastră certându-ne cu el, cel de ieri. Continua mobilitate interioară a oamenilor e darul lui Dumnezeu pentru împlinirea și mântuirea noastră. Căci noi putem alege binele lui Dumnezeu și să îl lucrăm în multe feluri, după cum putem să alegem să facem răul în multe feluri. Însă binele, cel făcut cu toată voia noastră, e cel care ne definește.

Răul ne depersonalizează, ne urâțește, ne desfigurează interior, pe când binele e cel care ne umanizează și ne îndumnezeiește. A alege contrar voii lui Dumnezeu înseamnă a alege să cobori și să rămâi în Iad, în chinul tău cel veșnic. Tocmai de aceea, a alege Iadul e cea mai mare neîmplinire, una veșnică. Pentru că alegi să nu ai nimic din frumusețea, din curăția și din sfințenia oamenilor. Alegi să nu ai nimic de-a face cu iubirea și cu comuniunea, ci numai cu urâtul și cu disperarea și cu deznădejdea. Iar dacă nu alegi viața cu Dumnezeu, ai ales deja Iadul.

Căci, iubiții mei, alegerea lui Dumnezeu înseamnă viața continuă cu El. Dacă Îl alegi pe El ești mereu în Biserica Lui, ești mereu în slujirea Sa, ești mereu învățat de El cele ale Sale, ești mereu umplut de bucuria Lui cea veșnică. Viața cu Dumnezeu nu e anostă, nu e întunecată, nu e fără bucurie, ci e plină de noutate și de împlinire dumnezeiască. Pentru că înțelegi mereu tainele Lui, te umpli de iubirea și de pacea Lui, Îi slujești Lui cu evlavie și cu recunoștință, și te simți împreună cu toți oamenii și nu deasupra lor sau în indiferență față de ei.

Pentru că viața de comuniune a Bisericii e viața noastră de zi cu zi, iar noi ne simțim cu toții părtași slavei lui Dumnezeu. Slava Lui e bucuria și pacea noastră, e înțelepciunea și sfințenia noastră. El, prin slava Sa, ne face să nu ne simțim singuri și triști. Pentru că împreună cu El noi avem totul, fiindcă El e viața noastră. Și pentru că El e cu noi, nu ne simțim bine făcând răul, ci numai făcând binele care ne sfințește.

Și noi spovedim tot păcatul, tot răul din noi înșine, pentru ca să ne curățim de el. Căci vrem ca El, în mod deplin, să fie cu noi și în noi prin slava Lui, și să ne mutăm împreună cu Sfinții și Îngerii Lui. Perspectiva eshatologică împlinitoare a vieții noastre e perspectiva întregii creații. Pentru că noi mergem spre Împărăția lui Dumnezeu și nu spre un loc neștiut și neînțeles. Noi mergem spre Dumnezeu, atrași fiind de El la Sine, pentru ca să trăim împreună cu El veșnic.

Însă, dacă te omori prin păcatele tale și stai în starea ta de moarte sufletească până la sfârșit, viața ta e o continuă neîmplinire. Pentru că împlinirea omului e viața cu Dumnezeu, e viața sfântă. Și noi, pe oamenii care nu se pocăiesc, nu trebuie să îi condamnăm, ci să ne rugăm pentru ei cu durere, pentru întoarcerea lor, căci și așa suferința lor interioară e imensă.

Așa cum nu putem fi indiferenți față de cei bătrâni, față de cei singuri, față de cei suferinzi, ci încercăm să le înseninăm viața, tot la fel nu putem trece nepăsători peste dramele celor care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Sufletul lor e o rană vie! În adâncul lor, ei țipă după iubirea noastră! Căci un om necredincios e un om singur și bolnav în mod fundamental. E singur, pentru că nu Îl are pe Dumnezeu, și e bolnav ontologic, pentru că El nu l-a vindecat cu mila Lui.

De aceea, pentru toți însingurații pământului, pentru toți cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeul lor, noi trebuie să ne rugăm neîncetat. Ca ei să Îl cunoască pe El și Biserica Lui. Și să vină aici, împreună cu toți cei credincioși, ca să se vindece fundamental de neiubire. Pentru că Dumnezeu e Cel care ne învață să iubim și să ne sfințim viața și să ne bucurăm de curăția și de marea Lui transfigurare interioară.

Dumnezeu să binecuvânte drumul nostru spre Învierea Domnului, pe care îl începem azi! Să ne întărească pe toți în faptele evlaviei și ale curăției dumnezeiești, ca să ne nevoim pentru mântuirea noastră! Amin.

---

[1] Începută la 12. 17, în zi de joi, pe 18 februarie 2021. Cer înnorat, 8 grade, vânt de 11 km/ h.

[2] Arhimandritul Sofronie [Saharov], Nașterea întru Împărăția cea neclătită [neclătinată], cu trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 225.

Iubiții mei,

în predica[1] de la Vecernia Sfântului Sfințit Mucenic Haralambos [Χαράλαμπος][2], Părintele nostru, cel martirizat în anul 202, la vârsta de 113 ani[3], Preasfințitul Părinte Galaction Stângă a subliniat realitatea mântuitoare a rugăciunilor Sfinților în viața noastră de zi cu zi prin două locuri evanghelice: Mt. 15, 23 și Mt. 14, 15.

Primul e integrat în Evanghelia de azi [Mt. 15, 21-28] și în el îi găsim pe Sfinții Apostoli rugându-se pentru „femeia hananea [γυνὴ χαναναία]” [Mt. 15, 22]/ hananeancă și zicând: „Elibereaz-o pe ea [Ἀπόλυσον αὐτήν], că strigă după noi [ὅτι κράζει ὄπισθεν ἡμῶν]!” [Mrt. 15, 23, BYZ].

În al doilea loc evanghelic, Sfinții Apostoli mijlocesc nu pentru o persoană, ci pentru mulțimile [τοὺς ὄχλους] [Mt. 14, 19, BYZ] de oameni care veniseră să Îl audă pe Domnul, și Îi spun Lui: „Pustiu este locul și vremea deja a trecut [Ἔρημός ἐστιν ὁ τόπος καὶ ἡ ὥρα ἤδη παρῆλθεν]. Eliberează mulțimile [ἀπόλυσον τοὺς ὄχλους], ca, mergând întru sate, să-și cumpere mâncărurile lor [ἵνα ἀπελθόντες εἰς τὰς κώμας ἀγοράσωσιν ἑαυτοῖς βρώματα]!”  [Mt. 14, 15, BYZ].

Și Episcopul nostru, citând cele două versete evanghelice, a făcut-o cu scopul de a ne arăta că Sfinții lui Dumnezeu se roagă pentru noi din propria lor inițiativă, din dragostea lor pentru noi și pentru mântuirea noastră. Dar că ei se roagă cu atât mai mult pentru noi, dacă noi ne rugăm lor cu credință și cu evlavie. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu vor să ne învețe să ne rugăm cu adevărat și să trăim cuvios înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

Iar scopul Evangheliei de azi e tocmai acesta: de a ne arăta mila lui Dumnezeu față de oameni, dar și mila Sfinților Lui față de confrații lor. Căci Domnul întârzie răspunsul la rugăciunea femeii [Mt. 15, 22], pentru ca Sfinții Apostoli să mijlocească pentru ea [Mt. 15, 23], dar și pentru a se arăta adevărul profund al femeii [Mt. 15, 25-27].

Căci femeia nu se ruga pentru sine, ci pentru fiica ei. Ea mijlocea pentru fiica ei, pe care o vedea „rău demonizându-se [κακῶς δαιμονίζεται]” [Mt. 15, 22, BYZ]. Pentru că demonizarea e o mergere din rău înspre tot mai rău și de această posedare demonică nu scăpăm decât prin mila lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, mama cere milă de la Dumnezeu: „Ἐλέησόν με [Miluiește-mă], Κύριε [Doamne], υἱὲ Δαυίδ [fiule al lui David]!” [Mt. 15, 22, BYZ].

Și ea se roagă isihast! Așa cum ne rugăm și noi, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul [Κύριε, Ιησού Χριστέ, Υιέ του Θεού, ελέησόν με, τον αμαρτωλόν[4]]!”. Și când cerem mila lui Dumnezeu pentru noi, atunci o cerem pentru întreaga umanitate. Pentru că, umplându-ne noi de slava Lui, noi ne rugăm ca toți să trăiască aceeași mare revelare și intimitate cu Dumnezeu.

În ambele locuri citate de Episcopul nostru, Sfinții Apostoli folosesc același verb la imperativ: ἀπόλυσον [apolison]. Însă verbul ἀπολύω [apolio] înseamnă a elibera, dar și a concedia. Tocmai de aceea, apolisisul [ἀπόλυσις] Slujbei, corelativul lui отпу́ст [otpust][5], înseamnă zicerea liturgică ultimă înainte de concedierea credincioșilor. Pentru că Slujba se termină odată cu apolisul și credincioșii se pot întoarce la casele lor.

Sfântul Simeon, Primitorul de Dumnezeu, a folosit forma de indicativ prezent, la persoana a doua singular, ἀπολύεις [apoliis] în Lc. 2, 29, BYZ: „Acum eliberezi pe robul Tău [Νῦν ἀπολύεις τὸν δοῦλόν Σου], Stăpâne [Δέσποτα]!”. Și eliberarea cerută de el era eliberarea sufletului său din unirea sa cu trupul său sau adormirea lui cea cuvioasă. Pentru că numai Stăpânul vieții noastre, Domnul, ne poate da să adormim în pace.

Însă Sfinții Apostoli, când s-au rugat pentru femeia hananeancă, au cerut eliberarea ei de durerea ei sufletească. Adică I-au cerut Domnului să o vindece pe fiica acesteia, pentru ca și durerea ei de mamă să se vindece. Căci noi nu putem merge la Biserică sau la serviciu fără durere în suflet, când știm că avem pe cineva bolnav sau trist. Și mergem cu durere în suflet pentru el, pentru că el e în iubirea și în rugăciunea noastră.

Dar când Sfinții Apostoli I-au cerut Domnului să elibereze mulțimile, i-au cerut al doilea sens al lui ἀπολύω: să le concedieze. Să le lase să plece la casele lor. Numai că Domnul a vrut atunci să îi învețe pe Ucenicii Lui despre esența slujirii Bisericii. Și din acest motiv le-a spus: „Nu au nevoie să se ducă [Οὐ χρείαν ἔχουσιν ἀπελθεῖν]. Dați-le voi lor să mănânce [δότε αὐτοῖς ὑμεῖς φαγεῖν]!” [Mt. 14, 16, BYZ].

Pentru că ierarhia Bisericii are tocmai acest scop fundamental: de a hrăni dumnezeiește mulțimile credincioșilor. Episcopii, Preoții și Diaconii au rolul de a sluji și de a învăța și de a-i conduce pe cei credincioși pe calea sfințeniei lui Dumnezeu. Pentru că nimeni nu trebuie să plece flămând de la Biserică și nici smintit de păcatele noastre. Toți trebuie să plece de aici plini de teologie, plini de bucurie, plini de slava lui Dumnezeu, plini de exemplul viu al evlaviei și al slujirii lui Dumnezeu.

Căci atunci când ne rugăm pentru Episcopul nostru, noi Îi cerem Domnului ca el să propovăduiască în mod drept „cuvântul adevărului [τὸν λόγον τῆς ἀληθείας]”[6] Său, al lui Dumnezeu.  Adică cerem ca el să propovăduiască teologia adevărului, teologia mântuirii tuturor. Și dacă Episcopul ne propovăduiește teologia adevărului sau adevărul mântuirii noastre, el ni-l propovăduiește pentru ca adevărul lui Dumnezeu să devină adevărul vieții noastre.

Tocmai de aceea, din punctul meu de vedere, nicio Slujbă a Bisericii nu trebuie lăsată fără predică. Fie că e vorba de Parastas, fie că e vorba de Vecernie, fie că e vorba de Nuntă sau de Înmormântare sau de Liturghie, Slujba trebuie să fie împreunată cu predicarea adevărului lui Dumnezeu. Pentru că Slujba e pentru a o întrupa în viața noastră. Și când Episcopul sau Preotul sau Diaconul predică Bisericii, ei predică pentru ca să arate întruparea credinței din viața lor, pentru ca, la rândul lor, și credincioșii să fie niște întrupări reale, vii, ale adevărului lui Dumnezeu.

La Biserică și oriunde mergem pe fața pământului, fiecare dintre noi trebuie să fim ferestre vii spre Dumnezeu. Oamenii trebuie să privească spre noi și să vadă înțelepciunea, pacea, curăția și sfințenia vieții noastre, care sunt consecințele vieții noastre cu Dumnezeu. Trebuie să le vorbim oamenilor cât mai profund și cât mai direct despre credința și viața noastră, pentru ca ei să vadă că noi suntem una cu ceea ce zicem și facem.

Predicarea în Biserică și vorbirea cu oamenii față către față înseamnă revelarea prezenței lui Dumnezeu din noi înșine, dar și a noastră ca oameni ai credinței. Căci atunci când oamenii aud despre cum te-a păzit, despre cum te-a călăuzit, despre cum te sfințește Dumnezeu zilnic, ei prind curaj, se mângâie duhovnicește și sunt bucuroși să se nevoiască pentru mântuirea lor. Pentru că patimile și neputințele noastre de tot felul sunt consecințele păcatelor noastre, dar harul, adevărul și mântuirea noastră sunt consecințele mântuitoare ale prezenței lui Dumnezeu în noi înșine prin slava Lui.

Femeia hananeancă a cerut milă [Mt. 15, 22] și ajutor de la Dumnezeu [Mt. 15, 25]. Când a venit și I s-a închinat Lui [προσεκύνησεν Αὐτῷ], atunci femeia L-a rugat: „Doamne, ajută-mi [Κύριε, βοήθει μοι]!” [Mt. 15, 25, BYZ]. Pentru că noi nu putem să facem nimic bun, nimic mântuitor fără ajutorul lui Dumnezeu. Fără ajutorul Lui facem numai păcate. Însă, când vrem să ne ridicăm din păcatele noastre, cerem mila și ajutorul lui Dumnezeu în viața noastră. Pentru că numai El ne ridică din viața noastră rea la viața cea dreaptă și sfântă, la viața în comuniune cu El.

Am participat cu pace și cu împlinire duhovnicească la hramul Catedralei din Turnu Măgurele. Și, în timpul Slujbelor, care au fost pline de teologie și de bucurie și de o cântare la strană de excepție, m-am tot gândit la rolul fundamental a ceea ce înseamnă καθέδρα [catedra][7] în viața unui oraș. Pentru că de la καθέδρα, de la tronul Episcopului, avem numirea de Catedrală. Căci Catedrala, în esență, e Biserica în care slujește Episcopul și învață poporul credincios teologia adevărului, teologia mântuirii.

Marile Catedrale ale Bisericii au ajuns celebre datorită Sfinților Ierarhi care au slujit și au predicat în ele. Oamenii credincioși umpleau până la refuz Catedrala patriarhală, arhiepiscopală sau episcopală pentru a-l auzi pe Ierarhul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, în istoria Bisericii, Sfinții Ierarhi sunt numiți după sediul catedralei lor, ajungând post mortem să fie Ocrotitorii acelor orașe. Pentru că ei erau lumina și adevărul și viața duhovnicească pentru Biserica lor, devenind astfel Teologii întregii Biserici.

Căci, iubiții mei, cine propovăduiește cu adevărat, acela propovăduiește pentru întreaga Biserică a lui Dumnezeu, iar cine își sfințește viața lui, devine Sfântul întregii Biserici a lui Dumnezeu. Iar toți Sfinții lui Dumnezeu sunt pentru veșnicie în Împărăția Sa cea veșnică, pentru că sunt mereu cu El. Și Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu ne călăuzesc pe toți la calea Lui cea dreaptă, la calea mântuirii și a îndumnezeirii noastre.

De aceea, dacă ne umplem de iubirea și de rugăciunea lor, ne umplem de adevărul și de viața lui Dumnezeu. Iar prin proiectul meu teologic despre Sfinții lui Dumnezeu pomeniți în fiecare zi de Biserică nu doresc decât acest lucru: de a vă împrieteni cu Sfinții Lui. Pierdeți prea multe lucruri neștiind cine sunt Sfinții lui Dumnezeu! Eu vă dărui numele lor și câteva date despre viața lor, dar dumneavoastră puteți să căutați noi și noi detalii despre viața lor și despre cinstirea lor în Biserică.

Pentru că noi trebuie să creștem duhovnicește în continuu prin ajutorul și mijlocirile Sfinților și ale Îngerilor Lui. Dacă niciodată nu ne strică să avem mulți prieteni pe pământ, cu atât mai mult nu ne strică să avem nenumărați prieteni în cer. Iar prietenii noștri cerești sunt Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu, care ne învață să Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu și să Îi slujim Lui neîncetat.

Duminica aceasta e o duminică de final, pentru că pe 21 februarie începe Triodul, adică drumul în linie dreaptă spre Învierea Domnului. Ne pregătim pentru bucuria postului, pentru bucuria privegherii, pentru bucuria teologiei pocăinței. Pentru că, fără lacrimi nu te curățești și nu te luminezi duhovnicește, iar fără spovedirea păcatelor și împărtășirea cu Domnul nu te sfințești dumnezeiește. Căci Domnul ne dorește pe toți curați, luminați, Sfinți ai Lui, care creștem în sfințenie, în pace și în bucurie dumnezeiască în fiecare zi a vieții noastre. Amin!

---

[1] Din data de 9 februarie 2021, rostită la Catedrala din Turnu Măgurele, la hramul ei.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2079/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://www.oca.org/saints/lives/2014/02/10/100475-hieromartyr-haralambos-bishop-of-magnesia-in-thessaly-the-martyr.

[4] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Προσευχή_του_Ιησού.

[5] Cf. https://ru.wikipedia.org/wiki/Отпуст.

[6] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Cathedra.

Iubiții mei[1],

Dumnezeu ne dăruie harismele Sale cele dumnezeiești „fiecăruia după puterea sa [ἑκάστῳ κατὰ τὴν ἰδίαν δύναμιν]” [Mt. 25, 15, BYZ] de a lucra și, în același timp, ni le dăruie spre zidirea Bisericii Sale. Pentru că „felurimi sunt harismele [διαιρέσεις χαρισμάτων εἰσίν], dar același Duh [τὸ δὲ αὐτὸ Πνεῦμα]” [I Cor. 12, 4, BYZ] le lucrează pe toate în fiii Bisericii. Căci „felurimi sunt [și] slujirile [διαιρέσεις διακονιῶν εἰσίν] [în Biserica lui Dumnezeu], dar același Domn [καὶ ὁ αὐτὸς Κύριος]” [I Cor. 12, 5, BYZ] au cei care Îi slujesc Lui. Pentru că „felurimi sunt lucrările [διαιρέσεις ἐνεργημάτων εἰσίν]” cele duhovnicești, „dar același este Dumnezeu [ὁ δὲ αὐτός ἐστιν Θεός], Cel care lucrează toate în toți [ὁ ἐνεργῶν τὰ πάντα ἐν πᾶσιν” [I Cor. 12, 6, BYZ].

Pentru că harismele Sale cele dumnezeiești sunt continua Sa lucrare în Sfinții Lui, prin împreuna lor conlucrare cu El. Dumnezeu ne dăruie har pe măsura dorinței noastre de a ne nevoi și de a crea, pe măsura aspirațiilor noastre celor bune, dar harul Lui se înmulțește în noi pe măsura conlucrării noastre cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre. Căci „fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos [ἑκάστῳ δίδοται ἡ φανέρωσις τοῦ Πνεύματος πρὸς τὸ συμφέρον]” [I Cor. 12, 7, BYZ], spre folosul său duhovnicesc. Și când Sfântul Pavlos vorbește despre „ἡ φανέρωσις τοῦ Πνεύματος”, adică despre arătarea sau revelarea Duhului, el ne vorbește despre experiențele mistice personale ale celor credincioși. Pentru că simțirile, luminările și vederile dumnezeiești sunt arătările sau descoperirile sau revelările Duhului Sfânt în viața noastră, iar toate trăirile noastre mistice nu sunt fără scop dăruite nouă, ci spre folosul nostru duhovnicesc.

De aceea, când citim în Viețile Sfinților sau când auzim că anumiți Sfinți ai lui Dumnezeu au primit vedenii dumnezeiești din copilăria sau din adolescența lor, că au primit harisme dumnezeiești de tineri, trebuie să înțelegem că ele le-au fost dăruite de Dumnezeu spre folosul lor duhovnicesc, spre sporirea lor ulterioară. Le-au fost dăruite, pentru că Dumnezeu știa că ei au nevoie de ele. De încredințarea profundă, adâncă, abisală pe care o aduc vedeniile și harismele dumnezeiești în viața lor.

„Căci unuia [ᾯ μὲν γὰρ], prin Duhul [διὰ τοῦ Πνεύματος], i se dă cuvântul înțelepciunii [δίδοται λόγος σοφίας], iar altuia [ἄλλῳ δὲ], după același Duh [κατὰ τὸ αὐτὸ Πνεῦμα], cuvântul cunoașterii [λόγος γνώσεως]. Iar altuia [i se dă] credință în[tru] același Duh [ἑτέρῳ δὲ πίστις ἐν τῷ αὐτῷ Πνεύματι] și unuia [i se dau] harismele vindecărilor în[tru] același Duh [ἄλλῳ δὲ χαρίσματα ἰαμάτων ἐν τῷ αὐτῷ Πνεύματι]. Iar unuia [i se dau] lucrările puterilor [ἄλλῳ δὲ ἐνεργήματα δυνάμεων], iar unuia profeția [ἄλλῳ δὲ προφητεία] și unuia deosebirile duhurilor [ἄλλῳ δὲ διακρίσεις πνευμάτων], iar altuia felurile limbilor [ἑτέρῳ δὲ γένη γλωσσῶν], iar unuia tălmăcirea limbilor [ἄλλῳ δὲ ἑρμηνεία γλωσσῶν]. Iar toate acestea le lucrează unul și același Duh [πάντα δὲ ταῦτα ἐνεργεῖ τὸ ἓν καὶ τὸ αὐτὸ Πνεῦμα] [în fiecare dintre ei], împărțind fiecăruia în parte precum voiește [διαιροῦν ἰδίᾳ ἑκάστῳ καθὼς βούλεται]” [I Cor. 12, 8-11, BYZ] Dumnezeu și după cum știe că e de folos celor credincioși.

Pentru că Sfântul Pavlos vrea să ne facă să conștientizăm aici faptul că diversitatea harismelor are o singură sursă, pe Dumnezeu, iar toate la un loc sunt pentru zidirea Bisericii Sale. Harismele dumnezeiești se primesc și se trăiesc în comuniunea Bisericii, pentru că Dumnezeu ni le dăruie să Îl slujim pe El și Biserica Lui. De aceea, nu le putem trăi egoist și unilateral, pentru că fiecare avem nevoie de harismele celorlalți și ale Bisericii sunt toate la un loc. Pentru că Dumnezeu, care e fundamentul Bisericii, ni le dăruie pe fiecare în parte pentru ca fiecare dintre noi să lucrăm la zidirea Bisericii Sale.

Așadar, cuvântul de ordine este: lucrare. A ne pune în lucrarea lui Dumnezeu sau a lucra harismele lui Dumnezeu în viața noastră. Și ca să vedem cum arată harismele Lui trebuie să ne nevoim să le lucrăm spre folosul tuturor. Pentru că, dacă Dumnezeu ne-a dăruit aceste harisme dumnezeiești în viața noastră, e semn că Biserica și lumea are nevoie de ele. Prezența lor în viața noastră ne responsabilizează, ne pune pe fiecare zi la muncă, pentru că noi trebuie să punem în lucrare ceea ce am primit de la El.

În Evanghelia zilei [Mt. 25, 14-30], Domnul ne-a spus o parabolă despre viața Bisericii, în care ne-a vorbit despre dinamismul lucrării duhovnicești în comparație cu pierderea vremii și a mântuirii noastre. Ambele realități se află în Biserică, adică și asceza dumnezeiască și lenea drăcească, și de aceea parabola vorbește despre noi, despre prezentul vieții noastre. Pentru că cei care își înmulțesc talanții, își înmulțesc faptele mântuirii lor, pe când cei care nu fac nimic, se pierd veșnic. Căci Domnul ne spune: „Și pe robul cel netrebnic aruncați-l întru întunericul cel mai din afară [Καὶ τὸν ἀχρεῖον δοῦλον ἐκβάλετε εἰς τὸ σκότος τὸ ἐξώτερον]! Acolo va fi [vor fi] plânsul și scrâșnirea dinților [Ἐκεῖ ἔσται ὁ κλαυθμὸς καὶ ὁ βρυγμὸς τῶν ὀδόντων]” [Mt. 25, 30, BYZ].

Întunericul cel mai din afară e Iadul cel veșnic, iar plânsul și scrâșnirea dinților sunt chinurile pe care omul, cel înviat din morți și transfigurat de Domnul la a doua Sa venire întru slavă, le va trăi veșnic în Iad. Și le va trăi, pentru că aici, pe pământ, s-a arătat un om netrebnic, unul care nu s-a nevoit duhovnicește pentru mântuirea lui. Pentru că el nu și-a pus singurul său talanton [τάλαντον] [Mt. 25, 28, BYZ] în lucrare, ci l-a ascuns în pământ [Mt. 25, 25], adică în sufletul și în trupul său, în sine însuși. A ascuns harul Lui în sine, pentru că l-a lăsat în nelucrare.

Și cu toții putem să ne acuzăm de această nelucrare a harului lui Dumnezeu în noi! Cu toții putem să ne acuzăm de lenevie. Sau, chiar dacă ne nevoim duhovnicește, ne putem acuza că nu am lucrat pe măsura noastră cele ale lui Dumnezeu. Pentru că El ne cere ca zilnic să ne nevoim duhovnicește, nedându-ne nicio zi cu totul liberă de slujirea Lui.

Însă noi ne luăm foarte mult timp liber! Noi pierdem timpul mântuirii noastre zi de zi. De aceea, noi suntem robii cei răi și leneși [Mt. 25, 26] despre care Domnul ne vorbește în această parabolă. Pentru că răutatea și lenea ne fac să nu ne nevoim duhovnicește.

Și mulți cred că nevoința noastră o facem pentru Dumnezeu și nu pentru noi, pentru mântuirea noastră. Însă noi ne nevoim tocmai pentru ca să fim proprii relației cu Dumnezeu, pentru a fi proprii revărsării Lui de har în viața noastră.

Așadar, viața într-o continuă lucrare ascetică și într-o continuă slujire a lui Dumnezeu e viața creștină, e viața noastră. Pentru că noi trebuie să trăim creștinește în fiecare clipă a vieții noastre și nu doar din când în când. A fi cu Dumnezeu și a face voia lui Dumnezeu înseamnă a fi creștin și viața creștină e o continuă comuniune cu Dumnezeu și raportare la El.

Tocmai de aceea, orice facem pentru oameni din credința întru El, facem pentru El [Mt. 24, 45]. Toată viața noastră bisericească și socială trăită în credința în Dumnezeu este o slujire a Lui. Pentru că slujirea Lui nu înseamnă o închidere a noastră în Biserică pentru a ne separa de ceilalți, ci o deschidere a Bisericii spre întreaga umanitate. În Biserică și în afara ei, oriunde am fi și orice lucru am face, noi Îi slujim lui Dumnezeu. Și Îi slujim Lui, pentru că trăim tot timpul cu El. Și, trăind împreună cu El, noi vedem, simțim și gândim lucrurile dimpreună cu El, cu Dumnezeul răscumpărării noastre.

Însă, ori de câte ori citesc Evanghelia de azi, mă doare sufletul pentru cei care pot să facă multe lucruri bune și nu le fac. Nu le fac nici măcar din orgoliu sau din slavă deșartă. Au mulți bani, au multă cunoaștere, au puterea să decidă, și cu toate astea nu fac lucruri bune pentru Biserică și pentru lume. De aceea lipsesc multe Biserici, multe Școli, multe Spitale, multe instituții folositoare lumii, multe cărți, multe proiecte benefice: pentru că cei care pot să le facă, nu vor să muncească pentru binele obștesc. De aceea, avem un minus enorm la capitolul nevoință duhovnicească și muncă în folosul tuturor. Și acest minus se tot lățește în defavoarea tuturor.

Ce putem face noi, fiecare dintre noi? Ne putem face treaba de zi cu zi, dar și mai mult decât atât! Ne putem termina munca noastră și îi putem ajuta și pe alții. Putem lucra în folosul tuturor în viața de zi cu zi, la Biserică sau la nivel online, pentru ca oamenii să fie mai credincioși, mai buni, mai curați, mai milostivi. Căci tot lucrul cel bun pe care îl facem pentru comunitate se răsfrânge asupra tuturor. Și cu toții ne îmbogățim din binele celorlalți, din binele care ne împlinește.

Suntem încă în praznicul Întâmpinării Domnului și trebuie să învățăm să ne primim unii pe alții în viața noastră. Rugăciunea și bunătatea sunt cele care ne fac loc în inimile oamenilor. Dacă ne rugăm pentru toți oamenii și suntem buni cu toți oamenii, prin acestea câștigăm inimile oamenilor.

Dumnezeu să ne umple de pacea Lui și de înțelepciunea de a ne cuprinde unii pe alții în inima noastră! Amin.

---

[1] Începută la 13. 15, în zi de joi, pe 4 februarie 2021. Soare, 8 grade, vânt de 18 km/ h.

Iubiții mei[1],

Împăratul Salimului, Sfântul Melhisedec [Μελχισεδεκ] [Fac. 14, 18, LXX], l-a întâmpinat pe Sfântul Avram în locul numit Câmpul Împăraților [τὸ Πεδίον Βασιλέως] [Fac. 14, 17]. L-a întâmpinat cu o prefigurare a Dumnezeieștii Euharistii, pentru că el „[i-]a adus pâine și vin” [ἐξήνεγκεν ἄρτους καὶ οἶνον] [Fac. 14, 18] lui Avram. Și pentru că Melhisedec „era preotul Dumnezeului Celui Preaînalt [ἦν ἱερεὺς τοῦ Θεοῦ τοῦ Ὑψίστου]” [Ibidem], el „l-a binecuvântat pe Avram și i-a zis: «Binecuvântat [este] Avram Dumnezeului Celui Preaînalt [εὐλογημένος Αβραμ τῷ Θεῷ τῷ Ὑψίστῳ], Care a zidit cerul și pământul [Ὃς ἔκτισεν τὸν οὐρανὸν καὶ τὴν γῆν], și binecuvântat [este] Dumnezeul Cel Preaînalt [καὶ εὐλογητὸς ὁ Θεὸς ὁ Ὕψιστος], Care ți i-a dat ție pe vrăjmașii tăi sub mâinile [tale] [Ὃς παρέδωκεν τοὺς ἐχθρούς σου ὑποχειρίους σοι]!»” [Fac. 14, 19-20, LXX].

Sfântul Melhisedec l-a întâmpinat profetic cu darurile euharistice și l-a binecuvântat duhovnicește pe Sfântul Avram. Pentru că L-a binecuvântat pe Dumnezeu, dar și pe Sfântul Lui, recunoscând faptul că Dumnezeu i-a dat în mâna lui pe vrăjmașii săi. Și Dumnezeu ni-i dă pe vrăjmașii noștri în mâinile noastre, adică face pace în viața noastră, pentru că El e Ziditorul a toate. El este Cel care a făcut cerul și pământul, adică întreaga creație. Și dacă vedem întreaga creație ca pe lucrarea lui Dumnezeu, atunci nu o mai urâm și nici nu o mai vandalizăm, ci o prețuim ca pe darul Lui față de noi, ca lumea noastră pe care El ne-a dăruit-o.

Sfântul Maximos Mărturisitorul ne vorbește despre sfințenia cea mare a Sfântului Melhisedec, a celui care „s-a învrednicit să devină mai presus de timp și de fire și să se asemene cu Fiul lui Dumnezeu, făcându-se…prin deprindere, [prin asceza și curățirea sa de patimi], după har, [cu ajutorul harului lui Dumnezeu], pe cât e cu putință [omului să se înduhovnicească], așa precum credem că e Însuși Dătătorul harului după ființă”[2]. Căci „acest mare Melhisedec, pentru virtutea dumnezeiască întipărită în el, s-a învrednicit să fie chip (τύπος) al lui Hristos Dumnezeu și al tainelor Lui [celor] negrăite. Căci spre El se adună toți Sfinții ca spre un arhetip și [ca spre o] cauză a binelui ce se arată în fiecare din ei, dar mai ales acesta, ca cel ce poartă în sine, mai mult ca toți ceilalți, semnele lui Hristos”[3].

Însă, subliniază Sfântul Maximos, „tuturor [oamenilor] le-a sădit Dumnezeu în chip natural puterea spre mântuire”[4] și nu doar unora. În fiecare dintre noi, prin naștere, de la începutul existenței noastre în pântecele mamei, ca un dar al Lui în noi, avem setea după mântuirea lui Dumnezeu, pentru că toți suntem chemați de El la mântuirea Sa. Dar pentru ca să ne mântuim trebuie să dorim să ne împărtășim de harul lui Dumnezeu[5], de slava Lui cea veșnică. Setea noastră după mântuire e cea care ne dă să căutăm întotdeauna dincolo de materialitatea lumii, pentru că Dumnezeu este Creatorul întregii creații. Iar converti- rea noastră e tocmai această deschidere totală spre Dumnezeu și primire a slavei Lui în noi, pentru ca, împreună cu El, să ne împlinim existența noastră. Căci scopul vieții noastre pe pământ e tocmai acesta: să Îl cunoaștem pe Dumnezeu, să ne umplem de viața Lui cea veșnică și să creștem veșnic în comuniunea cu El.

De aceea, Avram a ajuns Avraam când s-a unit cu totul cu Dumnezeu[6]. Atunci a ajuns Părintele celor credincioși, adică al acelora care renunță la toate pentru Dumnezeu[7], pentru că Îl consideră pe El ca singurul demn de dorit și de urmat.

Sfântul Simeon „a venit în Duhul întru templu [ἦλθεν ἐν τῷ Πνεύματι εἰς τὸ ἱερόν] [Lc. 2, 27, BYZ]”, în templul de la Ierusalim, adică plin fiind de slava Duhului Sfânt și luminat de Dumnezeu că va fi adus Iisus în templu. Și „el L-a primit pe El întru brațele sale, și a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: «Acum eliberezi pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace [Νῦν ἀπολύεις τὸν δοῦλόν Σου, Δέσποτα, κατὰ τὸ ῥῆμά Σου, ἐν εἰρήνῃ], că au văzut ochii mei mântuirea Ta [ὅτι εἶδον οἱ ὀφθαλμοί μου τὸ σωτήριόν Σου], pe care ai pregătit-o înaintea feței tuturor popoarelor [ὃ ἡτοίμασας κατὰ πρόσωπον πάντων τῶν λαῶν], lumină întru descoperirea neamurilor [φῶς εἰς ἀποκάλυψιν ἐθνῶν] și slava poporului Tău Israil [καὶ δόξαν λαοῦ Σου Ἰσραήλ]»” [Lc. 2, 28-32, BYZ].

În locul prefigurării lui Melhisedec, în locul pâinii și al vinului euharistic, Simeon Îl primește pe Fiul lui Dumnezeu întrupat în brațele sale. Căci „era lui [el] înștiințat de către Duhul Sfânt [ἦν αὐτῷ κεχρηματισμένον ὑπὸ τοῦ Πνεύματος τοῦ Ἁγίου], [că] nu [are] să vadă moartea înainte să vadă pe Hristosul Domnului [μὴ ἰδεῖν θάνατον πρὶν ἢ ἴδῃ τὸν Χριστὸν Κυρίου]” [Lc. 2, 26, BYZ]. Și Hristosul Domnului era Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Pe care el L-a primit în brațele sale și s-a făcut Teodohos [Θεοδόχος][8], adică Primitor de Dumnezeu.

Și când L-a primit în brațele sale, Sfântul Simeon și-a dorit eliberarea din viața aceasta, și-a dorit sfârșitul său cel cuvios, pentru că avea pe atunci vârsta de 360 de ani[9]. Pentru că a trăit atât de mult numai ca să vadă că la Is. 7, 14, LXX nu e în text Tânăra sau Femeia, ci Fecioara [ἡ Παρθένος]. Adică Născătoarea de Dumnezeu, Pururea Fecioara Maria. Pentru că acolo stă scris: „Iată [ἰδοὺ], Fecioara în pântece va lua [ἡ Παρθένος ἐν γαστρὶ ἕξει] și va naște Fiu [καὶ τέξεται Υἱόν] și vei chema numele Lui [καὶ καλέσεις τὸ ὄνομα Αὐτοῦ] Emmanuil [Εμμανουηλ]!”.

Și el a așteptat 360 de ani pe acea Fecioară și pe Fiul ei, pe Emmanuil, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, pe Care astăzi L-a primit în brațele sale. A dorit o moarte în pace și a primit-o! Pentru că a adormit imediat. Și pe Fiul Tatălui L-a numit Mântuirea lui Dumnezeu, Lumina neamurilor și Slava lui Israil. Pentru că Mântuirea lui Dumnezeu este pregătită înaintea feței tuturor popoarelor, pentru că toți ne mântuim prin Hristos. Și Hristos Dumnezeu este Lumina care descoperă adevărata realitate a neamurilor. Căci cei care s-au convertit la dreapta credință a lui Hristos, aceia s-au arătat Sfinți întru lumina Lui. Însă Hristos este și Slava lui Israil, pentru că este Mașiah Cel așteptat de toți cei credincioși. Dar cum numai unii dintre fiii lui Israil L-au înțeles pe Hristos, adică numai cei luminați de Dumnezeu datorită vieții lor sfinte, așa cum era Sfântul Simeon, Hristos e Slava doar a adevăraților israiliți. Pentru că evreii necredincioși Îl hulesc până azi în mod incalificabil pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Și nu e film recent „de marcă” în care să nu fie drăcuit și înjurat Hristos Dumnezeu. Pentru că, până azi, Hristos Dumnezeu e primit doar de unii în inima lor și în viața lor…

Căci a întâmpina pe cineva, iubiții mei, înseamnă a-l primi cu dragoste și cu înțelegere în inima ta și în viața ta! Iar când Sfinții se întâlnesc între ei, aceștia se văd duhovnicește unii pe alții și se respectă profund unii pe alții și se iubesc cu iubire sfântă unii pe alții. Pentru că îl așteptăm pe cineva și îl primim ca pe un dar al lui Dumnezeu în viața noastră, dacă vedem adâncul lui, valoarea lui, viața lui curată și sfântă. Întâmpinarea cuiva ține de vederea și de înțelegerea lui duhovnicească! De aceea, când e multă orbire, când nu vezi nimic în fața ta, atunci nu primești pe nimeni cu dragoste multă. Pentru că crezi că îți ajungi ție însuți. Dar când ne reducem întreaga viață numai la noi înșine, atunci ne închidem într-un cerc prea strâmt, pentru că nu avem libertatea și bucuria comuniunii sfinte cu alții.

Tinerii vor să se căsătorească, dar nu vor să întâmpine pe alții. Însă, dacă nu te deschizi spre cei de vârsta ta și dacă nu cauți să vezi inima lor, cum să îți găsești soțul sau soția? Mulți vor să aibă un Duhovnic Sfânt, dar nu îți sfințesc deloc viața lor. Ce să facă un Sfânt cu tine, dacă tu nu știi mai nimic din teologia și viața Bisericii? Vrem ca oamenii să fie delicați și atenți cu noi, dar noi suntem bădărani și distrați mai tot timpul în relație cu alții. Vrem să fim mari și recunoscuți de către toți, dar nu vrem să muncim zilnic pentru asta. Iar dacă nu vrem să fim profunzi tot timpul, nu putem fi profunzi doar câteva zile pe an.

Lumea noastră e lumea distracției, e lumea indiferenței la detalii. Avem prea multe distracții pentru ca să nu fim serioși cu viața noastră. Nu ne pasă că alții suferă, că alții mor, că alții sunt singuri, pentru că nouă ne e bine. Și cât ne e bine, uităm că există durere, moarte, neputință, singurătate și sărăcie lucie pe fața pământului. Facem abstracție de ceea ce ne doare, de ceea ce ne întristează. Și pentru că facem abstracție, tocmai de aceea nu întâmpinăm voia lui Dumnezeu cu noi cu inimă bună.

– De ce nu înțelegem lumea noastră și ce trebuie să facem noi zi de zi?

– Pentru că nu ne sfințim viața noastră! Dacă ne-am sfinți zilnic, am înțelege în ce lume trăim și ce trebuie să facem. Prea multele neștiințe fundamentale ale noastre țin de necunoașterea teologică și de nesfințirea vieții noastre.

– Dar dacă ne deschidem față de toți nu riscăm să ne pierdem identitatea personală?

– Nu! Pentru că tocmai multitudinea de relații cu alții ne personalizează și mai mult. Devenim noi înșine tocmai pentru că ne asumăm deschiderea față de mulți oameni. Prezența lor în viața noastră nu e spre micșorarea vieții noastre interioare, ci spre sporirea ei. Pentru că tot mai mulți ne iubesc și ne prețuiesc, iar noi iubim și prețuim tot mai mulți oameni, pe măsură ce îi înțelegem și îi ajutăm cu cine suntem noi înșine.

Întâmpinarea are cuvinte, are gesturi, are fapte. Întâmpinarea e reală! Stând la masă cu cineva sau călătorind împreună cu el sau discutând cu el online, noi îl primim pe el în viața noastră și îl lăsăm să crească în iubirea și în respectul nostru pentru el. Și oamenii cresc, cresc tot timpul în noi înșine, dacă ne rugăm pentru ei și dacă construim zilnic relația cu ei.

În timp îți dai seama că avem multe relații întrerupte sau diminuate de depărtarea dintre noi. Și pentru a reactiva în noi înșine aceste relații trebuie să ne rugăm pentru cei pe care i-am cunoscut. Nu contează dacă au făcut mai mult bine sau mai mult rău în viața noastră! A ne ruga pentru ei înseamnă a duce mai departe relația cu ei, pentru că harul lui Dumnezeu e viața noastră adevărată, a tuturor.

La stejarul lui Mavri [Μαμβρη], Sfântul Avraam L-a întâmpinat pe Dumnezeul treimic [Fac. 18, 1-2, LXX]! Pe Dumnezeul Care i S-a arătat lui ca trei Bărbați [τρεῖς Ἄνδρες] [Fac. 18, 2]. Numai că acești trei Bărbați nu mergeau pe pământ, ci mergeau întru slava Lor, pentru că el i-a văzut pe Ei în vedenie dumnezeiască. Fapt pentru care Sfântul Moisis ne spune: „Și, iată, trei Bărbați stătuseră deasupra sa [καὶ ἰδοὺ τρεῖς Ἄνδρες εἱστήκεισαν ἐπάνω αὐτοῦ]!” [Ibidem], deasupra lui Avraam. Și ce face Sfântul Avraam? Pe cei trei Îi consideră Unul! Pe cei 3 Bărbați Îi consideră un singur Dumnezeu. Pentru că, în mod tainic, Dumnezeu S-a revelat pe Sine nouă ca Cel unul după ființa Sa, dar întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu. De aceea, Sfântul Avraam începe vorbirea lui cu Ei prin cuvintele: „Doamne [Κύριε], atunci dacă am aflat har înaintea Ta [εἰ ἄρα εὗρον χάριν ἐναντίον Σου], să nu-l treci pe robul Tău [μὴ παρέλθῃς τὸν παῖδά Σου]!” [Fac. 18, 3, LXX].

Și această dumnezeiască vedenie avută de Sfântul Patriarh Avraam a fost transformată în Sfânta Icoană a Filoxeniei/ a Iubirii de străini[10]. Sfântul Cuvios Andrei Rubliev [Андре́й Рублёв][11], cel pomenit pe 29 ianuarie, pe la anul 1410 a pictat Icoana Sfintei Treimi[12]. Și el a redus întregul expozeu iconografic al Filoxeniei la masa celor trei Bărbați, făcând din ea Icoana Dumnezeului nostru treimic[13].

Iar Dumnezeu Se revelează pentru ca să ne învețe pe noi să ne întâmpinăm unii pe alții cu dragoste frățească. Așa cum ne spune Sfântul Pavlos: „Să rămână dragostea frățească [Ἡ φιλαδελφία μενέτω]! Iubirea de străini nu o uitați [Τῆς φιλοξενίας μὴ ἐπιλανθάνεσθε]! Căci, prin aceasta, [deși] unii nu au știut, primind [au primit] Îngeri” [Evr. 13, 1-2, BYZ] în viața lor.

Iar noi Îl primim pe Dumnezeu în viața noastră prin fiecare om pe care îl primim în viața noastră. Pentru că vedem prin el, în măsura în care și el se curățește pe sine, pe Dumnezeul Cel viu și adevărat, pe singurul Dumnezeu, pe Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute. Și de aceea, a vorbi cu alții în mod cinstit și profund înseamnă a te cunoaște pe tine cel adevărat. Iar dacă ne cunoaștem pe noi înșine tot mai mult, atunci ne-am deschis lui Dumnezeu și oamenilor și suntem pe calea mântuirii. Căci numai împreună cu Dumnezeu ne putem înțelege pe noi și pe semenii noștri. Amin!

---

[1] Începută la 16. 22, în zi de sâmbătă, pe 30 ianuarie 2021. Soare, 12 grade, vânt de 18 km/ h.

[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul, trad. din lb. gr., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col. PSB, vol. 80, Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 137.

[3] Idem, p. 142. [4] Idem, p. 143. [5] Ibidem. [6] Idem, p. 186. [7] Ibidem.

[8] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1999/sxsaintinfo.aspx

[9] Cf. https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-dreptului-simeon.

[10] A se vedea: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/icoana-sfintei-treimi-o-istorie-a-reprezentarii-113520.html.

[11] Idem: https://ru.wikipedia.org/wiki/Андрей_Рублёв.

[12] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2021/01/29/sinaxa-sfintilor-din-29-ianuarie-2021/.

[13] A se vede: https://ru.wikipedia.org/wiki/Троица_(икона_Рублёва).